Curs Drept Roman 2

lOMoARcPSD|4994197
Curs Drept roman 2
Drept roman (Universitatea din Bucuresti)
StuDocu is not sponsored or endorsed by any college or university

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)
lOMoARcPSD|4994197
Drept Roman 2

lOMoARcPSD|4994197
Materia succesiunilor
Într-o definiție generică, dreptul succesoral desemnează totalitatea normelor care

reglementează transmiterea unui patrimoniu de la defunct către urmașii săi. Ideea de
transmitere a patrimoniului nu a fost proprie dreptului succesoral roman de la bun început,
deoarece inițial, în foarte vechiul drept roman, proprietatea era considerată o trăsătură a
persoanei, astfel că se socotea că în momentul decesului unei persoane acea legătură
întemeiată se distruge iremediabil, iar patrimoniul rămânea fără titular. În concepția
romană, nu exista patrimoniu fără titular, așa că romanii au socotit că odată cu moartea
unei persoane dispare și patrimoniul său, iar moștenitorii săi dobândesc un nou drept de
proprietate și putere asupra acelorlași lucruri.
În sprijinul acestei fiozionomii originare stă și un argument terminologic, căci cei mai
vechi moștenitori romani au fost desemnați prin termenul de here, termen care vine de la
herus ce înseamnă stăpân. Termenul de succesio a apărut mai târziu, când în dreptul
succesoral roman s-a impus ideea transmiterii patrimoniului de la defunct către urmași.
Romanii au cunoscut trei mari sisteme succesorale:
 Moștenirea legală (ab intestat)
 Moștenirea testamentară
 Moștenirea deferită contra testamentului (aceasta reprezenta o variantă a
moștenirii testamentare)
În întreaga sa evoluție, dreptul succesoral a fost dominat de două tendințe:
Prima tendință a fost aceea a decăderii formalismului, tendință relevată de evoluția
testamentelor romane, căci, dacă inițial formele de testament presupuneau o serie de
ritualuri, forme și formule solemne, cu timpul, testamentul a putut fi realizat și prin simpla
manifestare de voință a testatorului.
A doua tendință este aceea a ocrotirii rudeniei de sânge, căci la romani, la origine,
singurul fundament al vocației succesorale l-a reprezentat agnațiunea. Cu timpul, prin
reforme ale praetorului care au fost completate cu legislația imperială, au fost protejate și
rudele de sânge și cognații, astfel că în punctul final al evoluției, în epoca postclasică,
cognațiunea devine fundamentul vocației succesorale.

lOMoARcPSD|4994197
Moștenirea legală
Aceasta se deschidea atunci când nu existau moștenitori testamentari sau când

testamentul nu era regulat întocmit, fiind nul, deci inexistent. Sediul materiei îl reprezenta
Legea celor 12 Table care prevedea trei categorii de moștenitori legali:
 Sui heredes – În această categorie intrau toți aceia care prin moartea lui pater
familias deveneau sui iuris. Din sfera acestor persoane făceau parte:
 fiii
 fiicele
 soția căsătorită cu manus
 nepoții din fii, dacă tatăl lor a predecedat bunicului
 adoptatul
 adrogatul
Acest termen de sui heredes semnifică „cel ce se moștenește pe el însuși” și își are
sorgintea în proprietatea familială, în cazul căreia fiii de familie erau socotiți încă din timpul
vieții lui pater familias coproprietari cu el. Prin moștenire, ei moșteneau ceva ce le
aparținuse și înainte. Cu timpul însă, în evoluția relațiilor de familie romane au fost introduse
în această noțiune și alte persoane decât cele care fuseseră coproprietare cu pater familias
asupra lui heredium. În cadrul acestei prime categorii de moștenitori funcționa sistemul
reprezentării, în virtutea căruia urmășii unui succesibil predecedat veneau la moștenirea
defunctului în locul autorului lor, culegand prin moștenire, tot atât cât ar fi cules autorul lor,
dacă ar mai fi trăit la momentul decesului lui pater familias. De exemplu, la moartea lui
pater vin la moștenire doi fii și doi nepoți, aceștia din urma fiind fiii unui al treilea fiu
predecedat lui pater familias. Acești doi nepoți culeg împreună tot o treime din moștenire,
adică cât ar fi cules tatăl lor dacă ar fi trăit, iar fiecare va culege 1/6 din moștenire. Dacă nu
existau sui heredes veneau la moștenire cei din a doua categorie.
 Adgnatus proximus – în traducere, „cel mai apropiat agnat”. În această

categorie intră colateralii lui pater familias:
 frații
 verii
 nepoții de frate sau de var
Această categorie este una mobilă, în sensul că dacă nu exista un agnat mai apropiat,
va putea veni la moștenire și un agnat foarte îndepărtat. Dacă există frați, vin ei la moștenire,
dacă nu există frați, vin verii primari, și așa mai departe. Sistemul reprezentării nu
funcționa în cadrul acestei categorii. În situația în care cel mai apropiat agnat refuza
moștenirea, nu venea la moștenire următorul agnat, ci moștenirea era declarată vacantă,
putând fi culeasă de către stat. Dacă nu existau moștenitori nici în această categorie, veneau
la moștenire cei din a treia categorie.

lOMoARcPSD|4994197
 Gentiles – Despre ei existau doar indicii că fac parte din familia respectivă.
Veneau la moștenire toți în bloc.
Se observă că sistemul moșteniri era construit exclusiv pe fizionomia relațiilor de
putere dintre pater familias și cei de sub puterea sa. Vocație succesorală aveau doar agnații.
Cu timpul, acest lucru a devenit incomod, mai ales în condițiile în care a apărut căsătoria
fără manus, iar femeile și-au dobândit o oarecare independența. De asemenea, nici fiul de
familie nu mai era atât de puternic controlat de către pater, astfel că, din ce în ce mai mult,
s-a simțit nevoia acordării și cognațiilor dreptul de a intra la moștenirea lui pater, cum ar fi,
de pildă, fiul emancipat, care era cognat cu fosta sa familie, dar nu era și agnat. Aceasta a
necesitat intervenția praetorului care a săvârșit o reformă prin care, pe cale pretoriană, a
amendat moștenirea legală, creând patru noi categorii de moștenitori, prin care a ocrotit și
rudenia de sânge. Această moștenire praetoriana a fost denumită bonorum posessio
(posesiunea bunurilor succesorale), sintagmă care trebuie înțeleasă în sensul că nu era vorba
despre o posesiune efectivă, ci doar despre una care putea fi reclamată de către cei
îndreptățiți, prin mijloace de drept praetorian. Cele patru noi categorii create de praetor:
 Bonorum possessio unde liberi – În cadrul acestei categorii intrau atât sui heres
prevăzuți de Legea celor 12 Table, cât și toți acei fii de familie și descendenții lor
care în urma capitis deminutio își pierduseră vocația succesorală. Prin reforma
praetorului, toți fiii de familie au dobândit vocație succesorală, indiferent dacă
erau sau nu sub puterea lui pater. Participarea la moștenire a fiului emancipat era
una facultativă pentru că, dacă el voia să participe, trebuia să facă raport al
bunurilor proprii, o collatio mancipati, contribuind la masa succesorală cu
bunurile proprii, participând alături de frații săi și culegând în cote egale
moștenirea lui pater familias.
 Bonorum possessio unde legitimi – În această categorie erau incluși și pe
agnatus proximus și pe gentiles.
 Bonorum possessio unde cognati – În această categorie erau incluși acei cognați
care nu erau și agnați, deci nu făceau parte din rândul descendenților (de exemplu,
mama față de copiii săi rezultați din căsătoria fără manus).
 Bonorum possessio unde vir et uxor – În această categorie intră soțul și soția
căsătoriți fără manus, care dobândesc dreptul de a se moșteni, drept pe care nu îl
avuseseră înainte.
Observăm că era foarte rar posibil ca un cognat să culeagă o moștenire, pentru că
era foarte improbabil să nu existe nicio persoană din primele două categorii de moștenitori,
motiv pentru care a intervenit legislația imperială care a amendat sistemul pretorului.
În acest sens menționăm două senatusconsulte date în epoca imperială:
Senatesconsultul Tertullian – dat în timpul Împăratului Hadrian, prin acesta
acordându-se mamei dreptul de a veni la succesiunea copiilor săi rezultați din căsătoria fără
manus în calitate de rudă legitimă, în cadrul celei de-a două categorii de moștenitori
praetoriani, unde mama a urcat din cea de-a treia.

lOMoARcPSD|4994197
Senatesconsultul Orfitian – dat în timpul Împăratului Marc Aureliu, prin care

copiii rezultați din căsătoria fără manus au dobândit vocația de a veni la moștenirea mamei
lor în cadrul primei categorii de moștenitori praetorieni, unde au urcat din cea de-a treia.
În epoca postclasică, Împăratul Iustinian a reformat complet sistemul moștenirii,
înlocuind agnațiunea cu cognațiunea, care devine unicul fundament al vocației succesorale,
creând patru noi categorii de moștenitori:
 Descendenții.
 Frații și surorile buni și copiii acestora, precum și ascendenții.
 Frații și surorile consangvini (cei care au tată comun) sau uterini (cei care au
mama comună), precum și copiii lor.
 Alți colaterali mai îndepărtați.
Moștenirea testamentară
Testamentul poate fi definit drept actul solemn prin care o persoană numită
testator instituie unul sau mai mulți moștenitori pentru ca aceștia să execute ultima sa
voință. Elementul central al testamentului îl reprezintă instituirea de moștenire.
Instituirea a evoluat în timp, căci dacă la origini erau instituiți moștenitori persoane din
rândul herezilor testatorului, mai târziu au putut fi instituiți și agnați foarte îndepărtați și
chiar persoane străine de familia testatorului. Principala obligație a celor instituiți
moștenitori era aceea de a distribui bunurile din masa succesorală în conformitate cu
dispozițiile testamentare. Testamentul la romani îndeplinea mai multe funcții:
 Favorizarea unor herezi în detrimentul altora.
 Grevarea celor instituiți moștenitori cu executarea unor legate în favoarea unor
persoane din afară familiei.
 Numirea unui tutore.
 Dezrobirea unui sclav.
Formele de testament au evoluat în timp și le putem clasifica pe două mari perioade:
în dreptul vechi și în dreptul clasic.
Testamentul în epoca veche
În dreptul vechi, primul testament acceptat de romani a fost testamentul calatis
comitiis, care îmbrăca forma unei legi curiate, adică a unei legi votate de Comitia Curiata,
explicația unei atare forme regăsindu-se în concepția romanilor care au privit testamentul
ca fiind un act foarte grav, deoarece el urmărea să schimbe ordinea succesorală prevăzută
de lege. Pentru acest motiv, romanii, într-o concepție simetrică, au hotărât că întrucât o lege
nu poate fi modificată decât printr-o altă lege, și testamentul trebuie votat ca o lege. La
această formă de testament aveau acces doar patricienii, iar el se putea face doar de două
ori pe an, când se întrunea Comitia Curiata, la 24 martie și la 24 mai.

lOMoARcPSD|4994197
Ulterior a apărut o nouă formă de testament, testamentul in procinctu (făcut în

apropierea luptei), la care aveau acces și plebeii. Acesta se făcea în fața armatei gata de
luptă, dar avea două inconveniente: primul fiind faptul că era necesar ca statul roman să se
afle pe picior de război, iar al doilea era faptul că puteau face un asemenea testament numai
cei care erau legionari.
După apariția mancipațiunii fiduciare, a apărut testamentul per aes et libram (prin
aramă și balanță). Acesta era o aplicație a mancipațiunii fiduciare și era accesibil oricărui
cetățean roman indiferent de vârstă sau ocupație. Mecanismul acestuia presupunea ca
testatorul, în calitate vânzător, să vândă întregul său patrimoniu unui cumpărător numit
emptor familiae, încheind cu acesta un pact fiduciar, adică o convenție de bună-credință
prin care îi arăta lui emtor cum și cui să distribuie bunurile sale la moartea sa. Vânzarea
era una fictivă, o vânzare contra unui singur sesterț. Dezavantajul major al acestei forme de
testament l-a reprezentat mult timp faptul că soarta operațiunii depindea de buna-credință a
lui emptor familiae. La romani, mult timp, pactele fiduciare nu au fost sancționate juridic,
deci cei care își asumau obligații în temeiul lor nu puteau fi constrânși să le execute, iar
dacă emptor era de rea-credință, se putea considera proprietar adevărat al bunurilor și putea
refuza să execute instrucțiunile din pactul fiduciar. Acest inconvenient a fost ulterior
remediat, căci prin intermediul acestui mecanism, emptor nu a mai dobândit proprietatea
asupra bunurilor, ci doar dreptul de a le păstra pentru a le transmite mai departe
moștenitorilor testatorului la moartea acestuia.
Testamentul în epoca clasică
În epoca clasică au apărut și forme noi de testament:
Testamentul nuncupativ (nuncupatio), care se realiza în formă orală, în prezența
unor martori cetățeni romani.
Testamentul praetorian, care se realiza în formă scrisă cu aplicarea de către martorii
cetățeni români a sigiliilor lor pe acest testament.
Testamentul militar, care nu presupunea nicio condiție de formă și era valabil
indiferent de suportul material al voinței testatorului, singura cerință fiind aceea ca voință
testatorului să fie clar exprimată.
O instituție esențială în materia succesiunilor o reprezenta capacitatea
testamentară, numită de romani testamenti factio:
Testamenti factio activa – desemna capacitatea unei persoane de a-și face un
testament sau de a fi martoră la întocmirea unui testament.
Testamenti factio pasiva – desemna capacitaea unei persoane de a veni la moștenire
în calitate de moștenitor extinctiv, fie în calitate de legatar.

lOMoARcPSD|4994197
Se bucurau de testamenti factio activa acei cetățeni romani sui iuris capabili să își
exprime singuri voință. Mai aveau această capacitate și acei peregrini care se bucurau de
ius comercii. NU aveau testamenti factio activa:
 Sclavii, cu excepția sclavilor publici care aveau dreptul de a-și face testament.
 Fiii de familie, cu excepția celor care aveau peculium militari
 Incapabilii de fapt (alienații, impuberii, femeile - cu excepția femeilor care aveau
ius liberorum).
Mai târziu, după Împăratul Hadrian, femeile care nu aveau ius liberorum au
dobândit și ele capacitatea de a testa, cu condiția însă de a avea auctoritatis tutoris.
În ceea ce privește testamenti factio pasiva, aveau capacitatea de a culege o
moștenire cei care se bucurau de ius comercii. Această capacitate a fost restrânsă de
romani, o restrângere intervenind în anul 169 î.Hr., când prin legea Voconia, femeile au
fost oprite să vină la moștenirea cetățenilor care aveau o avere mai mare de 100.000 de
ași, această restrângere fiind justificată de interesul de a se ocroti femeile față de
consecințele devastatoare pe care luxul le putea avea asupra lor. De asemenea, nu puteau fi
instituite ca moștenitori persoanele incerte, adică acele persoane cu privire la care
testatorul nu își putea face o idee clară în momentul întocmirii testamentului. De pildă, era
nulă clauza ca moștenirea să revină celui care ar fi venit primul la funeraliile defunctului.
Nu puteau fi instituiți ca moștenitori nici postumii, adică cei născuți după moartea
testatorului, și nici persoanele juridice. Persoanele alieni iuris puteau fi instituite
moștenitori, dar tot ceea ce culegeau ele intra în patrimoniul lui pater familias, sub a cărui
putere se aflau.
Românii au acceptat, la un moment dat, și instituirea sclavilor ca moștenitori, fie a
sclavilor proprii, fie a sclavilor unei alte persoane, dar această aparență concesie a avut la
baza calcule economice, căci acceptarea unei moșteniri încărcate de datorii atrăgea pe capul
moștenitorului riscul executării sale silite de către creditor care, dacă se realiza prin
vendictio bonorum, avea drept consecință infamia, care echivala cu o moarte civilă și care
producea efecte morale asupra memoriei defunctului. Într-o asemenea situație, testatorul
prefera să instituie un sclav ca moștenitor care să suporte consecințele insolvabilului.
Despre instituirea de moștenitor, Gaius arată că este caput et fundamentum totius
testamenti (fruntea și temelia oricărui testament). Gaius face referire atât la condițiile de
formă, cât și la condițiile de fond ale instituirii de moștenitori.
Sub aspectul condițiilor de formă, instituirea de moștenitor se făcea în fruntea
testamentului, era prima clauză în textul testamentar. Instituirea se făcea cu utilizarea unor
termeni imperativi și solemni: Titius heres esto / Titius heredem esse iubeo.
Sub aspectul condițiilor de fond, instituirea de moștenitori era subsumată unor cerințe
care sunt exprimate prin două principii:

lOMoARcPSD|4994197
Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest (Nimeni nu poate muri
în parte cu testament și în parte fără testament) – O persoană nu putea institui un moștenitor
doar pentru o parte din moștenire, lăsând ca cealaltă parte a moștenirii să fie distribuită
potrivit regulilor de la moștenirea legală. Nu se puteau deschide în paralel două sisteme
succesorale. Dacă totuși testatorul proceda astfel, moștenitorul instituit dobândea întreagă
moștenire.
Semel heres, semper heres (Odată moștenitor, pentru totdeauna moștenitor) –
Instituirea de moștenitor nu putea fi afectată de termen, adică nu se putea dispune prin
testament ca o anumită persoană să fie moștenitor numai până la o anumită dată.
Substituirea de moștenitori
Aceasta intra în discuție atunci când cel instituit moștenitor nu putea sau nu dorea
să accepte moștenirea. Era posibil ca testatorul să dorească să evite consecința deschiderii
succesiunii legale, motiv pentru care recurgea la substituirea de moștenitori.
Substituirea de moștenitori poate fi definită drept acea clauză introdusă în
testament, prin care testatorul dispune ca o altă persoană, numită substituit, să vină la
moștenire, în ipoteza în care cel instituit nu dobândește moștenirea. Substituirea a mai fost
denumită instituire de gradul II, o instituire condițională. Din texte reiese că erau cunoscute
trei forme de substituire:
 Substituirea vulgară, care consta în desemnarea uneia sau mai multor persoane
care să vină în locul moștenitorului instituit.
 Substituirea pupilară, care avea în vedere situația în care testatorul numea o
persoană care să vină la moștenire în cazul în care moștenitorul instituit ar fi murit
înainte de împlinirea vârstei pubertății.
 Substituirea quasipupilară, care consta în desemnarea de către testator a unui
moștenitor pentru descendentul său lipsit de minte (mente captus - cu mintea
prinsă).
Moștenirea deferită contra testamentului

Există un al treilea sistem succesoral, și anume succesiunea deferită contra
testamentului. La origine, în epoca veche, în virtutea libertății lui pater familias de a testa,
acesta putea instituii sau dezmoștenii în mod liber pe descendenții săi, cu respectarea
anumitor forme. Dacă el dorea să își dezmoștenească un fiu, el trebuia să o facă în mod
solemn și nominal, prin indicarea numelui fiului dezmoștenit: Titius filius meus exheres
esto (Fiul meu Titius să fie dezmoștenit).
În ceea ce îi privește pe alți descendenți decât fiii, cum ar fi fiicele, nepoții sau soția,
aceștia nu mai trebuiau să fie dezmoșteniți nominal, ei putând fi dezmoșteniți în bloc, dar
tot cu respectarea formelor solemne, potrivit formulei: Ceteri omnes exheredes sunto (Toți
ceilalți să fie dezmoșteniți).

lOMoARcPSD|4994197
În situația în care se producea o omisiune în privința unuia dintre descendenți sau

dacă nu se respectau formele solemne cerute pentru dezmoștenire, testamentul fie era nul
(ruptum), fie era rectificat. Dacă se întâmpla ca filius să fie cel omis sau neregulat
dezmoștenit, testamentul era nul. Dacă era vorba de alte rude, testamentul era doar
rectificat, în sensul că și cei omiși puteau să culeagă o parte din moștenire.
Cu timpul, puterea lui pater familias a suferit unele restrângeri și implicit s-a
restrâns și capacitatea sa de a-și dezmoșteni rudele, iar o astfel de restrangere a capacității
sale de a testa o reprezintă testamentul inofficios, creație a jurisprudenței romane, a
Tribunalului Centumvirilor (Cei 100 de bărbați). Acest testament inofficios pornește de la
premisa că acela care își dezmoștenește rudele apropiate (ascendeții, descendenții, frații
și surorile) își încalcă o obligație, și anume îndatorirea de oficium față de aceste rude,
adică îndatorirea de iubire.
În consecință, rudele apropiate dezmoștenite de către testator au dobândit dreptul
de a ataca testamentul prin care fuseseră dezmoștenite pentru motivul încălcării acestei
obligații, încălcare care demonstra mai departe că testatorul, de fapt, nu fusese în
deplinătatea facultăților mintale, căci altfel nu și-ar fi neglijat îndatorirea de iubire. Trebuie
precizat că în sfera rudelor apropiate erau numai descendenții, ascendenții, frații și
surorile. Fiind o creație a jurisprudenței, aprecierea admiterii unei asemenea acțiuni în
anulare era la latitudinea Tribunalului Centumvirilor, care aprecia dacă acțiunea este
admisibilă sau nu, iar această acțiune se numea querela inofficiosi testamenti.
Romanii clasificau moștenitorii și din punctul de vedere al dobândirii moștenirii,
pentru că dobândirea unei moșteniri avea la bază și o anumită atitudine subiectivă din partea
moștenitorilor, care trebuia corelată cu statutul lor juridic și cu felul moștenirii care se
deschidea. Din acest punct de vedere al dobândirii moștenirii, romanii cunoșteau trei
categorii de moștenitori:
 Heredes sui et necessarii – categorie în care intrau sui heredes, aceia care prin
moartea lui pater familias deveneau sui iuris. Ei se numesc și necessarii pentru
că ei vin la moștenire deplin drept, adică automat și obligatoriu, ei neavând
dreptul să repudieze moștenirea și netrebuind să facă ceva pentru a o accepta.
În această concepție, filius și pater stăpânesc împreună încă din timpul vieții lui
pater anumite bunuri. Acest sui heredes participă obligatoriu la ambele feluri de
moștenire, atât la cea legală, cât și la cea testamentară.
 Heredes necesării – categorie în care intrau sclavii. Aceștia au dobândit capacitate

testamentară pasivă, ca urmare a interesului romanilor de a se evita astfel
consecințele negative ce puteau interveni pentru moștenitorii liberi și pentru
memoria defunctului. Instituirea ca moștenitor a sclavului trebuia însoțită în mod
necesar și de o clauză de dezrobire a acestuia. Acești sclavi nu puteau participa
decât la moștenirea testamentară. Ei nu puteau repudia moștenirea.

lOMoARcPSD|4994197
 Heredes extranei (voluntarii) – categorie în care intrau persoanele staine de

persoana defunctului, dar străine din punct de vedere civil, nu familial. Este vorba
despre cei care nu se aflau sub puterea sa la momentul decesului, adică de cercurile
2 și 3 agnatice. Această a treia categorie de moștenitori era singura liberă, pentru
că numai cei din această categorie puteau accepta sau repudia în mod liber
moștenirea. Dacă doreau să o accepte, ei trebuiau să se manifieste într-un mod
specific în acest sens.
Acceptarea moștenirii
Acceptarea era numită additio hereditatis. Din texte, reiese că romanii, în timp, au
avut mai multe moduri de acceptare a moștenirii:
 Cretio, cea mai veche formă, care reprezenta un mod solemn și totodată expres
de acceptare a moștenirii. Trebuia pronunțată o formulă solemnă în fața unor
martori: Quod me Octavius testamento suo heredem instituit eam hereditatem
adeo cernoque (Pentru că Octavian m-a instituit moștenitor, iată această
moștenire). Din texte reiese că defunctul putea chiar să impună prin testament
moștenitorului să accepte moștenirea în această formă, prevăzând suplimentar că
dacă el nu va proceda astfel, va fi dezmoștenit. Un atare mecanism era o versiune
a lui cretio, denumită cretio perfecta.
 Pro herede gestio, care era un mod tacit de accceptare a moștenirii. Se socotea
că a acceptat moștenirea acel moștenitor care săvârșea acte cu privire la bunurile
succesorale din care reieșea neîndoielnic voința sa de a accepta acea moștenire.
De exemplu, se genera prezumția de acceptare a moștenirii prin vânzarea bunului
moștenit.
 Nuda voluntas, voința simplă, dezbrăcată de formalism, care reprezenta un mod
expres de acceptare a moștenirii, dar care se realiza fără solemnități, fiind
suficient ca moștenitorul să își exprime voința de acceptare, avantaje care au făcut
ca acest mod de acceptare a moștenirii să se generalizeze.
Pentru a accepta o moștenire, persoana care o accepta trebuia să întrunească
anumite condiții, cum ar fi:
 Condiția de a avea capacitatea de a se obliga moștenitorului, necesară deoarece
culegerea moștenirii însemna și asumarea de datorii.
 Condiția ca cel care voia să accepte o moștenire să aibă ius capiendi (dreptul de
a culege o moștenire). Ius capiendi a fost introdus prin două legi date în timpul
Împăratului August, și anume legile Iulia și Papia Poppaea, denumite legile
caducare. Acestea aveau două categorii de dispoziții:
 Prima categorie de dispoziții, denumită pars nuptiaria, în cadrul căreia se
prevedea că femeile cu vârsta între 20 și 50 de ani și bărbații cu vârsta între 25
și 65 de ani erau obligați să se căsătorească și să aibă copii.

lOMoARcPSD|4994197
 A doua categorie de dispoziții, denumită pars caducaria, prevedea că cei care

se încadrau în aceste limite de vârstă și nu se căsătoreau (așa-numiții celibes)
nu aveau dreptul să dobândească nimic din moștenirea pentru care fuseseră
instituiți. Cu privire la cei care se căsătoreau, dar nu aveau copii (așa-numiții
orbi), ei aveau dreptul de a culege doar jumătate din moștenirea pentru care
fuseseră instituiți.
Aceste dispoziții au fost date de Împăratul August în condițiile decăderii
moravurilor romane, degradare ce a afectat și structura familiei romane, structura esențială
pentru romani. El a încercat, în acest fel, să stimuleze și căsătoria și natalitatea.
Efectele acceptării unei moșteniri
Confuziunea de patrimonii.
Aceasta înseamnă întrepătrunderea care se produce între patrimoniul defunctului
și patrimoniul heredelui, formând un patrimoniu nou.. Această confuziune de patrimonii
putea produce dezavantaje, fie pe capul heredelui, fie pe capul creditorului succesiunilor.
Dacă moștenirea are un pasiv mai mare decât activul, însemna că diferența neacoperită era
suportată de moștenitori, aceștia putând ajunge insolvabilli. Acest risc era posibil deoarece,
la origine, moștenitorul răspundea pentru datoriile succesiunii ultra vires hereditatis
(răspundea dincolo de limitele activului succesoral). Acest risc era suportat doar de către
moștenitorii necesari, nu și ceilalți, care puteau repudia moștenirea. Această situație a făcut
necesară intervenția praetorului care a venit în sprijinul moștenitorilor și a creat ius
abstinenti (dreptul de a se abține), drept în temeiul căruia heredele nu putea fi obligat să
îi satisfacă pe creditorii succesiunii dincolo de activul succesoral. Din acest moment al
intervenției praetorului, situația se schimbă, iar moștenitorul răspunde intra vires
heredetitatis (în limitele activului succesoral).
Mai târziu, în epoca postclasică, Iustinian a perfecționat sistemul, creând
beneficiul de inventar, beneficiu în virtutea căruia moștenitorul care făcea un inventar al
bunurilor succesorale și al valorii acestora, nu putea fi ținut să răspundă față de creditorii
succesiunii decât în limitele acestui inventar. Dacă moștenirea era solvabilă, iar
moștenitorul era insolvabil, în urma confuziunii care se producea, creditorii moștenitori
ajungeau să intre în concurs direct cu creditorii proprii ai moștenitorului, ceea ce înseamna
nesatisfacerea creanțelor de-o parte sau de cealaltă. Praetorul a intervenit și în acest caz,
creând pentru aceștia o instituție nouă, și anume separatio bonorum, în virtutea căreia,
după deschiderea succesiuni, creditorii succesiunii puteau cere separarea bunurilor
moștenirii de cele ale moștenitorului pentru a-și putea astfel valorifică cu prioritate
creanțele pe seama bunurilor succesiunii.

lOMoARcPSD|4994197
Dobândirea de către moștenitor a dreptului de proprietate asupra succesiunii

Într-o succesiune existau și bunuri corporale și incorporale, și lucruri și drepturi.
În ce privește datoriile și creanțele succesiunii, acestea se împărțeau de drept între
moștenitori, potrivit cotei ce le revenea acestora din moștenire. Cu privire la bunurile sau
lucrurile corporale care nu erau partajabile comod în natură, moștenitorii rămâneau în
stare de indiviziune (coproprietate), care putea înceta fie prin convenția moștenitorilor, fie
printr-o acțiune în justiție, numită actio familiae herciscundae.
Collatio bonorum
În virtutea acestuia, moștenitorii aveau obligația de a raporta, adică de a aduce la
moștenire, lucrurile pe care le primiseră de la pater familias în timpul vieții acestuia, cu
referire specială la bunurile dotale sau donative. Cu privire la bunurile dotale trebuiau să
facă o collatio dotis pentru a putea participa la moștenire. Într-o situație similară se află și
emancipatul care trebuia să facă collatio emancipati.
Repudierea moștenirii
Singura categorie de moștenitori care putea repudia moștenirea era categoria

moștenitorilor voluntari (extranei). Repudierea nu necesită condiții de forme, ea
realizându-se numai printr-o simplă declarație, fără a fi necesare alte solemnități. Mai târziu,
în dreptul clasic, chiar și tăcerii moștenitorului i s-au conferit unele efecte, în sensul că,
dacă el nu se pronunța în sensul acceptării moștenirii într-un anumit interval de timp, se
socotea că el a repudiat acea moștenire. Repudierea producea anumite efecte:
 Dacă existau mai mulți moștenitori, se producea ius adcrescendi
(acrescamântul), în virtutea căruia cota de participare la moștenire a
moștenitorilor acceptanți creștea cu cota corespunzătoare a moștenitorului
repudiant.
 Dacă nu existau alți moștenitori, iar repudiantul era singurul moștenitor, venea la
succesiune substituitul, iar dacă nu exista nici substituit, se producea la
deschiderea moștenirii legale, iar dacă nu exista niciun moștenitor legal, atunci
moștenirea era culeasă de statul roman care era asimilat moștenitorilor legali.

lOMoARcPSD|4994197
Sancțiunea moștenirii
Trebuie realizată o distincție între sancțiunea moștenirii civile și sancțiunea

moștenirii praetoriene.
Moștenirea civilă era sancționată prin hereditatis petitio (petițiunea de ereditate)
care, spre deosebire de acțiunea în revendicare, ce avea ca obiect un lucru individual
determinat, hereditatis petitio avea ca obiect o întreagă moștenire, deci o universalitate de
bunuri, motiv pentru care spunem că este o acțiune cu caracter universal.
Titularul acestei acțiuni putea fi numai moștenitorul civil care nu trebuia să facă
dovada dreptului de proprietate al defunctului, ci trebuia să facă doar dovada că el este
moștenitor civil. Pentru intentarea acțiunii trebuia, așadar, ca reclamantul să fie moștenitor
civil, ca el să nu posede bunurile succesorale și era obligatoriu ca pârâtul să fie posesor, fie
posesor pro herede, fie posesor pro posessore. Se considera că pârâtul poseda pro herede
atunci când el era de bună-credință, când credea în mod real că el este moștenitor, și era
considerat a poseda pro posessore pârâtul care era de rea-credință, știind că nu este
moștenitor, dar apărându-se prin formula posed pentru ca posed. Cu timpul s-a admis ca
hereditatis petitio să poată fi intentată și împotriva posesorilor fictivi: qui dolo desiit
possidere și qui liti se abtulit.
Potrivit senatusconsultului Juventian, pârâtul de bună-credință, adică acela care
posedă pro herede, era ținut să răspundă pentru ceea ce lipsea din succesiune numai în
măsura în care el realizase o îmbogățire de pe urma dispariției acelor bunuri din
succesiune, deci le vânduse contra unui preț pe care trebuia să-l restituie adevăratului
proprietar. În ceea ce privește situația pâratului de rea credință, el era ținut să răspundă
pentru absolut tot ceea ce lipsea din moștenire, indiferent de cauză care condusese la
diminuarea activului succesoral și indiferent dacă el realizase sau nu o îmbogățire prin
aceasta.
Moștenirea praetoriană era sancționată printr-un interdict numit quorum

bonorum (interdict al tuturor bunurilor succesorale), care presupunea un mecanism
potrivit căruia cel care pretindea că este moștenitor praetorian trebuia să facă în fața
praetorului o declarație în acest sens. După această declarație, praetorul îi acorda bonorum
posessio, adică îi acordă calitatea de moștenitor praetorian, dar nu elibera interdictul, adică
nu-l punea efectiv în posesia bunurilor succesorale până când praetorul nu verifica dacă
reclamantul întrunește într-adevăr condițiile pentru a fi considerat moștenitor praetorian.
Substituțiunea exemplară a fost creată de către Iustinian și reprezenta un mod prin
care testatorul dispunea prin testament nu doar de averea lui, ci și de bunurile ce s-ar afla
în patrimoniul celui care primește testamentul (descendentul său) dacă respectivul ar fi
fost excesiv de risipitor, ori nebun.

lOMoARcPSD|4994197
Instituția legatelor
Într-un testament puteau figura și legate dispuse în favoarea unor persoane care
puteau fi și din afara familiei testatorilor.
Legatele pot fi definite drept dispoziții formulate în termeni imperativi și
solemni care apasă asupra celui instituit prin testament și prin care testatorul dispune
de bunuri în folosul unei persoane numită legatar.
Condițiile de formă ale legatelor
În ceea ce privește condițiile de formă, un legat trebuia formulat în termeni
imperativi și solemni și trebuia să aibă o anumită localizare în textul testamentar, și
anume un legat trebuia să figureze imediat după instituirea de moștenitori. La romani,
erau cunoscute patru tipuri de legate care au apărut succesiv:
 Legatul per vindicationem – Prin acest legat, testatorul dispunea de un bun
individual determinat pe care îl transmitea direct legatarului prin formula
„Dau și leg lui Titius pe sclavul Stihus”, ceea ce înseamnă că în momentul
deschiderii succesiunii, în virtutea acestui legat, legatarul devenea automat
proprietar al bunului legat, fără a se naște vreun raport juridic între
moștenitor și legatar. În calitate de proprietar, legatarul avea la îndemână
acțiunea în revendicare. Nerespectarea formulei solemne ducea la nulitatea
legatului. Sancțiunea legatului era acțiunea în revendicare.
 Legatul per damnationem – În acest caz, testatorul îl însărcina pe
moștenitor să transmită el legatarului bunul legat, de pildă prin formula
„Heredele meu să fie obligat să îi dea lui Titius pe sclavul Stihus”. Observăm
că între moștenitor și legatar se naște un raport juridic obligațional, raport
în virtutea căruia moștenitorului îi revenea o obligație pozitivă de a da, și
anume aceea de a-i transmite el legatarului acel bun. Nu avea ca efect
transmiterea unui drept de proprietate, ci doar nașterea unei creanțe.
Legatarul devine creditor al moștenirii. În aceste condiții legatarul avea
împotriva moștenitorului o acțiune personală ex-testamentum, acțiune care
sancționează drepturile de creanță.
Se întâmpla ca testatorii să nu folosească formulele sacrmanetale ale legatelor
astfel că, la un moment dat, s-a dat un senatusconsult numit Senatusconsultul
Neronian prin care s-a prevăzut că un legat per vindicationem care era nul pentru
nerespectarea condițiilor de fond, putea fi socotit valabil , dar ca legat per
damnationem. Imediat după acest senatusconsult a intervenit jurisprudența, care a
extins prin interpretare dispozițiile acestui senatusconsult, spunând că, de vreme ce un
legat per vindicationem nul poate fi socotit valabil ca legat per damnationem, cu atât
mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi socotit valabil și ca legat per
damnationem, moment în care orice legatar per vindicationem avea o opțiune: dacă el
dorea însuși bunul, se socotea legatar per vindicationem, și dacă dorea numai
echivalentul valoric al acestui lucru, el se socotea legatar per damnationem.

lOMoARcPSD|4994197
 Legatul per praeceptionem (prin luare mai înainte) – Prin acest legat era
favorizat unul dintre cei instituiți moștenitori, care era gratificat
suplimentar de către testatar, prin lăsarea unui legat, ceea ce înseamna că
el venea la moștenire într-o dublă ipostază, și de moștenitor, dar și de legatar.
În virtutea legatului per praeceptionem el avea dreptul ca încă mai înainte de
împărțeală moștenirii să ia bunul legat din masa succesorală, urmând ca
abia apoi să se împartă moștenirea între moștenitori, de aceea numindu-se
astfel, căci per praeceptionem înseamnă „prin luare mai înainte”, iar formulă
acestui legat era „Titius să ia mai înainte pe sclavul Stihus”. Era sancționat
printr-o acțiune în partaj.
 Legatul sinendi modo – Instituie o obligație negativă în sarcina unui
moștenitor, de a nu face, căci el este conceput ca o permisiune acordată
legatarului de a intra în stăpânirea lucrului, moștenitorul fiind obligat să
nu-l împiedice pe legatar să facă acest lucru, potrivit formulei: „Heredele
meu să fie obligat să îi permită lui Titius să ia cu el pe sclavul Stihus”. Era
sancționat prin acțiune personală ex-testamentum.
Condițiile de fond ale legatelor
O primă condiție era existența legataurilui a testamenti factio pasiva.
Executarea legatelor cădea în sarcina celor instituiți moștenitori, căci cu excepția
legatului per praeceptionem, în cadrul căruia moștenitorul era și legatar, în toate
celelalte cazuri moștenitorii pierdeau anumite bunuri din moștenire în favoarea unor
terți.
A doua condiție era că, deși la origine legatul a fost conceput pentru favorizarea
unora dintre moștenitori, în practică, ca urmare a faptului că pater familias avea o
libertate absolută de a testa, a apărut ideea de a se introduce în testament din ce în ce
mai frecvent legate în favoarea unor străini de familie, ceea ce era de natură să aibă
consecințe negative majore pentru moștenitori, care, în virtutea confuziunii de
patrimonii care se petrecea ca urmare a acceptării moștenirii, erau ținuți să plătească
datoriile succesiunii, fără să culeagă în schimb mare lucru din aceasta. Efectul a
fost repudierea moștenirii încărcată de legate mari, iar aceasta se repercuta negativ
asupra creditorului defunctului, care se vedea în imposibilitatea de a-și mai executa
creanțele.
Drept urmare, statul roman a intervenit și a dat mai multe legi de limitare a
libertății testatorului de a dispune prin legat. O prima lege dată în acest sens a
fost Legea Furia Testamentaria, prin care s-a prevăzut că un legat nu poate avea ca
obiect un lucru cu o valoare mai mare de 1000 de ași.
Această lege a fost urmată de o a doua, de Legea Vogonia, prin care s-a prevăzut că
legatarul nu putea primi mai mult decât heredele testamentar.
Dispozițiile acestor două legi au fost eludate cu ușurință de către romani, care au
început să lase fie mai multe legate mai mici de 1000 de ași, fie foarte multe legate mai mici
decât partea ce revenea moștenitorilor. Din acest motiv, în anul 40 î.e.n. a fost dată Legea
Falcidia care a instituit un fel de rezervă succesorală în favoarea moștenitorilor
numită quarta falcidiada și care a prevăzut că moștenitorul trebuie să culeagă cel puțin un

lOMoARcPSD|4994197
sfert din moștenire, iar dacă prin legatele lăsate se încalcă această rezervă, urmă că toate
legatele să fie reduse proporțional.
Cea de-a treia condiție de fond a legatelor era Regula Catoniana, care prevedea că
un legat care era nul în momentul întocmirii testamentului rămânea nul pentru
totdeauna. De exemplu, testatorul lăsa printr-un legat per vindicationem o casă legatarului,
casă care însă nu se afla în acel moment în proprietatea testatorului. În aceste condiții, pentru
că testatorul dispunea de un bun care nu se afla în patrimoniul său, acel legat era nul, și chiar
dacă ulterior testatorul devenea proprietar al acelei case, legatul nu devenea valabil prin
aceasta, ci rămânea nul în virtutea regulii catoniene.
Sancțiunea legatelor
Sancțiunea legatelor diferă în funcție de tipul legatelor:
 Legatul per vindicationem era sancționat prin acțiunea în revendicare.
 Legatele în virtutea cărora se stabileau raporturi între mosteniori și
legatari erau sancționate prin acțiuni speciale numite actio ex testamento care
erau valabile în cazul legatului per damnationem și în cazul legatului sinendi
modo.
 Legatul per preceptionem era sancționat prin actio familiae herciscundae, adică
prin acțiunea de ieșirea din indiviziunea familială, acțiune introdusă prin Legea
celor 12 Table și la care legatarul avea acces pentru că el era în același timp și
moștenitor, nu numai legatar.

lOMoARcPSD|4994197
Instituția fideicomiselor
Instituția fideicomiselor reprezintă dispoziții prin care o persoană, numită

disponent, roagă o altă persoană, numită fiduciar, să transmită un anumit bun sau o
fracțiune dintr-un patrimoniu sau chiar un patrimoniu integral unei alte persoane
numită fidei comisar.
La romani, fideicomisul putea figura și în testament, dar și în afara unui testament.
Dacă fideicomisul figura în testament, disponent era chiar testatorul, iar fiduciar putea fi
fie moștenitorul, fie legatarul. Deseori, însă, fideicomisul figura în afara unui testament
deoarece el nu implică anumite condiții de formă sau de fond, ceea ce înseamnă că
fideicomisul putea fi formulat în orice teremen, procurând suplimentar avantajul că în acest
fel o persoană care nu avea testamenti factio pasiva putea totuși dobândi bunuri dintr-o
moștenire.
Mult timp, fideicomisul nu a fost sancționat pe plan juridic. Inițial, el a fost
sancționat numai pe plan religios, căci fiduciarul trebuia să jure că va îndeplini rugămintea
disponentului, iar dacă își încalcă jurământul răspundea în față zeilor. Ulterior, sancțiunea a
trecut în plan moral: fiduciarul care își încalca obligația asumată era sancționat chiar cu
infamia, iar în cele din urmă, în vremea Împăratului August, fideicomisul a fost sancționat
și pe plan juridic.
O varietate a fideicomisului era fideicomisul de familie, prin care o persoană, de
regulă un descendent, primea în caliate de fiduciar unele bunuri de la un ascendent, cu
condiția de a le păstra și de a le transmite mai departe propriilor săi descendenți care ulterior
urmau a deveni, la rândul lor, fiduciari. Prin această instituție s-a asigurat dezideratul
păstrării în familie a anumitor bunuri cosiderate mai valoroase, iar acest principiu care a stat
la baza fideicomisului de familie a fost fost extins în feudalism, o aplicație a acestuia
fiind privilegiul primogeniturii (al primului născut), care avea dezavantajul că dacă primul
născut era risipitor, exista riscul pierderii bunurilor ale căror protejare se urmărea. De aceea,
fideicomisul de familie nu a dispărut din practică juridică în feudalism, fiind menținut sub
forma substituțiunii fidei comisare.
O altă varietate a fideicomisul a fost fideicomisul de ereditate, care figura
obligatoriu într-un testament. În acest caz, fiduciarul era chiar moștenitorul care trebuia
să transmită fideicomisarului o parte din moștenire sau chiar întreaga moștenire.
Moștenitorul era obligat să suporte toate datoriile succesiunii, motiv pentru care s-au dat
două senatusconsulte: Terbellian și Pegasian prin care s-au reglementat raporturile între
fiduciar și fideicomisar în așa fel încât și fideicomisarul să suporte o parte dintre datorii în
raport de bunurile pe care le primea.

lOMoARcPSD|4994197
Materia obligațiilor
Obligația este rezultatul unui proces evolutiv complet care își are începuturile în
perioada de tranziție către societatea organizată politic în stat. Conceptul de obligație a
parcurs drumul de la o simplă legătură fizică materială, către un concept de mare
complexitate și cu un înalt grad de abstractizare, așa cum se prezintă el în stadiul final al
acestei evoluții. În acest stadiu final, obligația se înfățișează ca un raport juridic în temeiul
căruia o persoană numită creditor poate cere unei alte persoane numită debitor să
îndeplinească o anumită prestație, urmând ca în caz de refuz acesta să poată fi constrâns
pe cale judecătorească să execute acea prestație.
Originea acestei noțiuni de obligație se regăsește în obiceiurile nejuridice ale epocii,
obiceiuri determinate de condițiile materiale, de existența din epocă din perioada de
destrămare a orânduirii gentilice. În evoluția conceptului distingem 6 etape:
 Ori de câte ori un membru al comunității era victima unui delict, aceasta avea
dreptul de răzbunare, fiind sprijinită în acest sens de membrii comunității.
 Acest sistem a fost înlocuit cu un altul ceva mai evoluat, sistem prin care se ajunge
la o înțelegere între delincvent și victima delictului în vederea despăgubirii
acesteia din urmă. Până la plata efectivă a acestei despăgubiri însă, victima îl ținea
în lanțuri pe delincvent pentru avea garanția reparării prejudiciului suferit.
 Victima, pentru rațiuni pragmatice, pentru a oferi posibilitatea delincventului să
plătească despăgubiri, îl eliberează din lanțuri pe delincvent, dar cu condiția ca
acesta să lase în locul său o garanție. Această garanție era una vie, în persoana
unui ostatic care lua locul în lanțuri al delincventului, urmând ca în caz de
neexecutare din partea acestuia, să suporte el dreptul de răzbunare al victimei.
 Asistăm la cea dintâi înțelegere contractuală, și anume la o înțelegere intervenită
între garant și victima delictului, prin care garantul se obligă să plătească el
despăgubirea dacă delincventul nu o va face, ceea ce înseamnă că în acest moment
legătura materială (acele lanțuri cu care era legat garantul) este înlocuită cu o
legătura juridică, respectiv cu acea înțelegere intervenită între garant și victima
delictului.
 Delincventul devine propriul său garant. Din acest moment, delincventul își
asumă el direct răspunderea pentru plata datoriei și înseamnă că cele două
elemente ale obligației, și anume datoria și răspunderea, se reunesc pe capul
aceleași persoane.
 S-a considerat că este inutil ca delincventul să fie garant pentru sine, astfel că din
acest moment delincventul se obligă în mod direct, ceea ce duce la o contopire
între datorie și răspundere. În acest punct se încheie procesul evolutiv al
obligațiilor, căci în urma înțelegerii între cele două părți, victima delictului devine
creditor, iar delincventul devine debitor.

lOMoARcPSD|4994197
Cea mai celebră definiție a obligației este dată în institutele lui Iustinian: Obligatio
este iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae
civitatis iura (Obligația este o legătură de drept prin care suntem constrânși a primi ceva
conform dreptului cetății noastre).
Obligația se înfățișează ca fiind un raport de drept care este rezultatul unirii a două
voințe individuale. Definiția lui Iustinian este oarecum eliptică, prezentând doar situația
debitorului. Fiind vorba despre un raport de drept se prezumă că există și o altă parte,
creditorul. Aceasta nu elucidează conținutul termenului de plată, în acest scop fiind necesară
cunoașterea unei alte definiții a obligației, dată de această dată de către
jurisconsultul Paul care spunea că Natura obligației nu constă în faptul că un lucru devine
al nostru sau ne este constituită o servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a
transmite proprietarului a face ceva sau o îndeplini o prestațiune. Aceasta înseamnă
că plata, ca obiect al obligației, constă în dare, facere sau prestare.
Cuvântul dare semnifică obligația debitorului de a transmite creditorului proprietatea
asupra unui lucru sau de a-i constitui creditorului un alt drept real sau de a-i plăti o sumă de
bani.
Cuvântul facere semnifică obligația debitorului de a face orice pentru creditor, de
pildă o prestare de servicii sau chiar de a nu face ceea ce debitorul ar fi putut face în absența
raportului juridic obligational.
Cuvântul prestare desemnează obligația debitorului de a concura creditorului

folosință unui bun, fără a constitui un drept real, de exemplu când se transmite posesiunea
unui lucru, nu și proprietatea.
Ideea de constrângere a debitorului este confirmată chiar și de denumirea de obligație,
cuvântul provenind din alăturarea cuvintelor ob și legare, care înseamnă a lega și care
conduce la ideea străvechilor lanțuri cu care era legat garantul. În mod similar, cuvântul
plată în latină se numea solvere, care însemna, la origine, a dezlega, care ducea la aceeași
idee a legăturii materiale ancestrale.
Elementele obligației
Subiectele raportului juridic obligațional sunt:

 Creditorul, subiectul activ, care are dreptul de a pretinde plata.
 Debitorul, subiectul pasiv, care are obligația de a face plata.
Obiectul obligației înseamnă plata (prestația debitorului) care constă în dare, facere
sau prestare.

lOMoARcPSD|4994197
Pentru ca obiectul obligației să fie valabil era necesară întrunirea mai multor cerințe
cumulative:
 Să fie licit, adică să nu încalce regulile prevăzute de lege (nu era licită obligația
de a săvârși un delict).
 Să fie posibil, imposibilitatea având două dimeniuni: Fizică – atunci când se
promitea ceva care nu există în natură. Juridică – când se promite un lucru
extrapatrimonium, un lucru care nu poate intra în proprietatea cuiva, cum ar fi
obiectele de cult sau zidurile cetății.
 Să fie determinat sau determinabil prin inserarea unor criterii care să permită
determinarea viitoare.
 Să fie o prestație a debitorului în favoarea creditorului, căci la romani era nulă
promisiunea faptei altuia, după cum era nulă și promisiunea în folosul altuia.
 Să prezinte interes pentru creditor, căci nu era valabilă promisiunea de a
transmite creditorului un bun care se află deja în patrimoniul său.
Sancțiunea obligației era printr-o acțiune personală care, la romani, cuprindea în
intentio cuvintele dare sau, alternativ dare facere potere, care sugerau că debitorul trebuia
să execute o anumită prestațiune pentru creditor.
Din textele romane reiese că romanii au clasificat obligațiile după varii criterii, cele
mai importante criterii de clasificare fiind clasificarea obligațiilor după izvoare, clasificarea
după sancțiune și clasificarea după numărul persoanelor particpante la raportul juridic
obligațional.

lOMoARcPSD|4994197
Clasificarea obligațiilor după izvoare

Gaius a realizat o primă clasificare el spunând că obligațiile pot izvorî fie:
 Ex contractu – din contracte
 Ex delicto – din delicte
Ulterior, Gaius și-a amendat această clasificare inițială, adăugând la cele dintâi și un
al treilea izvor de obligații pe care l-a numit variae causarum figurae.
În epoca postclasică, Iustinian a realizat o altă clasificare a obligațiilor, și anume o
clasificare în:
Obligații contractuale – acestea izvorăsc din contracte, iar contractele, la rândul lor,
se clasifică după trei criterii:
 După sancțiune, contractele se clasifică în:
 Contracte de drept strict, sancționate prin acțiuni de drept strict, în care
judecătorul interpreta ad litteram contractul.
 Contracte de bună-credință, sancționate prin acțiuni de bună-credință, în
care judecătorul interpreta ex bona fide actul din care izvorau pretențiile
reclamantului.
 După efect, contractele se clasifică în:

 Contracte unilaterale, care nasc obligații doar pe capul uneia dintre părți,
în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte este numai debitor.
 Contracte sinalagmatice, în care ambele părți au în egală măsură calitatea
de debitor și de creditor.
 Contracte sinalagmatice imperfecte, care debutează prin a fi contracte
unilaterale, dar care, pe parcursul executării lor, nasc obligații și în sarcina
celeilalte părți (contractul de depozit).
 După modul de formare, contractele se clasifică în:

 Contracte solemne, care necesitau respectarea anumitor formule și
simboluri. Ele au fost primele care au apărut și puteau fi, la rândul lor, de mai
multe feluri:
 Contracte solemne în formă religioasă – din rândul acestora făcând parte
sponsio religioasa (cel mai vechi contract) și ius iurandum liberti
(jurământul dezrobitului).
 Contracte solemne în formă verbală – sponsio laica, stipulațiunea și
dotis dictio (promisiunea de dotă).
 Contracte solemne în formă autentică – nexum.
 Contracte solemne în formă scrisă

lOMoARcPSD|4994197
 Contracte nesolemne, care nu necesitau utilizarea unor anumite formule

sau simboluri, în categoria acestora romanii încadrând:
 Contractele reale – acestea se formează prin convenția părților însoțită de
remiterea materială a lucrului. În această categorie intrau: mutuum
(desemna împrumutul de consumațiune), fiducia (inițial a îndeplinit mai
multe funcții la romani, cum ar fi constituirea unei garanții reale sau
împrumutul de folosință sau păstrarea unui lucru), gaj (prin care se
constituia o garanție reală), comodatul (prin care se realiza împrumutul de
folosință) și depozitul.
 Contractele consensuale – erau tot contracte nesolemne, formându-se prin
simplul acord de voință al părților contractante, solo consensu. În această
categorie erau încadrate patru contracte: vânzare, locațiune, societatea și
mandatul.
 Contractele nenumite – se formează prin convenția părților însoțită de
executarea obligației de către una dintre părți, ceea ce înseamnă că pentru
una dintre părți încheierea contractului era simultană cu executarea sa.
Obligații qvasicontractuale – izvorăsc din qvasicontracte, reprezentând fapte licite
generatoare de prejudicii similare celor produse de contracte (negotiorum gestio și in rem
verso), de unde și etimologia „qvasi ex contractum”. Aceastea nu sunt acte juridice, ci sunt
fapte juridice, cum este denumită gestiunea de afaceri, care reprezintă un fapt ce produce
efecte asemănătoare contractului de mandat.
Obligații delictuale – izvorăsc din delicte. Acestea reprezintă fapte ilicite care
generează în sarcina delicventului obligația de a repara prejudiciul cauzat sau, după caz,
obligația de a plăti o amendă.
Obligații qvasidelictuale – izvorăsc din qvasidelicte. Qvasidelictele reprezintă tot
fapte ilicite care generează efecte similare celor produse de delicte. Existența acestei
categorii este strict legată de conservatorismul roman, căci romanii, la un moment dat, au
considerat că nu mai pot apărea alte delicte, astfel că au realizat o listă a delictelor și au
închis acea listă, considerând-o completă. Viața socială a demonstrat că există și alte delicte,
dar pentru a nu redeschide lista, au creat o nouă categorie de fapte ilicite pe care au intitulat-
o qvasidelicte. Sub aspectul efectelor, nu există diferențe semnificative.
Obligații variae causarum figurae – izvorăsc din hotărârile judecătorești.

lOMoARcPSD|4994197
După sancțiune, obligațiile se clasifică în:

 Obligații civile – sunt sancționate printr-o acțiune. Aceasta înseamnă că dacă
debitorul nu plătește la scadență, creditorul are dreptul de a intenta o acțiune în
justiție împotriva sa pentru a obține o hotărâre de condamnare pe care, în caz
de nevoie, o poate aduce la îndeplinire cu ajutorul forței de constrângere a
statului roman.
 Obligații naturale – nu sunt sancționate printr-o acțiune, în sensul că, în caz
de neîndeplinire a acestora, creditorul nu dispune de un astfel de mijloc. Dacă,
însă, debitorul unei obligații naturale execută voluntar acea obligație, el nu mai
poate să repede, adică nu are dreptul de a cere restituirea prestației efectuate.
De aici rezultă că el nu face o plată nedatorată, ci una pentru care nu putea fi
urmărit în justiție de către creditor. Dacă, totuși, debitorul care a plătit ar
introduce o acțiune în repetire, debitorul se va apara cu succes, invocând
excepția lucrului datorat și plătit. Dacă obligația civilă este sancționată prin
acțiune, cea naturală este sancționată prin excepție.
După numărul persoanelor participante la raportul juridic obligațional, obligațiile
se clasifică în:
 Obligații simple – un singur debitor și un singur creditor.
 Obligații complexe – pluralitate de subiecte. Distingem 2 situații:
Când subiectele sunt pe picior de egalitate:
 Obligații conjuncte – stau sub semnul divizibilității creanțelor și datoriilor.
Fiecare creditor își poate valorifica numai partea sa din creanță și corelativ
fiecare debitor este ținut numai pentru partea sa din datorie.
 Obligații coreale (solidare) – sunt guvernate de principiul solidaritățîi
creanțelor și datoriilor. În cazul unei corealități active, oricare creditor poate
valorifica întreaga creanță sau în cazul corealității pasive, oricare dintre
debitori poate fi ținut pentru întreaga datorie.
Când subiectele nu sunt pe picior de egalitate:
 Obligații adstipulatio – este actul prin care un creditor accesor
(adstipulator) se alătură creditorului principal. Creditorul accesor este
creditor veritabil doar în raport cu creditorul căruia îi poate pretinde plata
datorată, dar nu și în raporturile cu creditorul principal față de care apare ca
un mandatar.
 Obligații adpromissio – actul juridic prin care debitorului principal i se
alătură un debitor accesor în scopul de a-l pune la adăpost pe creditor față
de consecințele eventualei insolvabilități a debitorului principal. Debitorul
accesor (admpromissor) are funcția unui garant personal.

lOMoARcPSD|4994197
Elementele contractelor
Elementele contractelor sunt esențiale pentru că, în lipsa lor, contractual nu are
identitate, nu există. Acestea sunt obiectul, consimțământul, capacitatea, termenul și
condiția.
 Obiectul are 2 sensuri:
 În sens strict, obiectul contractului înseamnă efectele contractului, obiectul fiind
însăși obligația.
 În sens larg, obiectul unui contract se confundă cu obiectul obligației adică cu
plata (dare, facere, prestare).
Funcția contractelor în dreptul roman era funcția exclusivă de a crea obligății în care
executarea avea loc ulterior printr-un act distinct de cel în care s-a născut obligația.
 Consimțământul (consensul) – manifestarea de voință a unei părți în sensul dorit de
cealaltă parte. Etimologie acestuia se regăsește în sintagma cum sentire (a avea o
părere comună cu celelalt).
Existau cauze care conduceau la inexistența consimțământului, iar contractul
devenea nul (lovit de nulitate absolută):
 Neseriozitatea – cauza de inexistență a consimțământului atunci când era evident
din împrejurările în care s-a încheiat un contract că una dintre părți nu a
intenționat să se oblige (de exemplu când un consimțământ a fost dat în glumă
sau în alte împrejurări care exclud în mod obiectiv intenția unei persoane de a se
obliga în mod serios).
 Eroarea – greșita reprezentare asupra unor împrejurări de viață. La romani, atunci
când nu afecta interesele părților, eroarea nu producea niciun efect. În schimb,
dacă afecta, se distrugea consimțământul. Românii cunoșteau 4 cazuri de eroare:
 Error in negotio – eroare asupra naturii juridice a contractului (de exemplu
atunci când o persoană crede că este vorba de un contract de deposit iar cealaltă
de împrumut).
 Error in persona – eroarea asupra identității co-contractantului.
 Error in corpore – eroarea asupra identității lucrului ce formează obiectul
material al contractului (de exemplu cumpărătorul dorește să achiziționeze o
construcție și achiziționează un teren).
 Error in substantia – eroarea asupra calităților esențiale ale lucrului ce
formează obiectul material al contractului.

lOMoARcPSD|4994197
Existau și cauze de viciere a consimțământului prin care contractul devenea

anulabil (lovit de nulitate relativă), care poate fi acoperită prin confirmare de către parte.
 Teama (metus) – era provocată de violența exercitată de către una dintre părți în
scopul de a o determina pe cealaltă să încheie contractual. Violența (vis) era de 2
feluri:
 Violența fizică, care conducea la inexistența consimțământului.
 Violența morală, care nu producea niciun efect.
Un contract încheiat sub amenințare era considerat valabil în vechiul drept roman,
încheierea actelor fiind dominată de un formalism excesiv. Spre sfârșitul Republicii,
formalismul a decăzut și nu a mai constituit o piedică la multe acte încheiate sub imperiul
fricii. Astfel, pretorul a intervenit și a pus la dispoziția victimei morale 2 mijloace juridice:
 Actio metus – victima violenței recurgea la acest mijloc atunci când intenționa
să obțină anularea actului încheiat în asemenea împrejurări.
 Exceptio metus – victima violenței recurgea la acest mijloc ori de câte ori era
chemată în judecată de autorul violent pentru a executa obligația născută din
acel contract.
 Dolul (dolus) – înșelăciune, ansamblul manoperelor dolozive la care recurgea una
dintre părți pentru a o determina pe cealaltă să încheie un contract pe care în alte
împrejurări nu l-ar fi încheiat. Romanii făceau o distincție în materia dolurilor :
 Dolus manus – dolul rău, care reprezenta o viciere de consimțământ
 Dolus bonus – dolul bun, care nu afecta consimțământul (de exemplu cazul
vânzătorului care-și laudă exagerat marfa)
Spre sfârșitul Republicii, pretorul a intervenit pentru a crea un remediu împotriva
dolului: actio de dolo și exceptio doli.
Ambele reprezentau procedee, mijloace prin care se putea obține anularea
contractelor încheiate în aceste împrejurări. Cele două acțiuni erau construite pe schema de
funcționare a acțiunilor arbitrarii, unde victima se adresa magistratului cu astfel de acțiuni,
iar în faza a doua, judecătorul desemnat avea o dublă calitate de arbitru și de judecător
propriu- zis. În calitate de arbitru, ordona pârâtului care era autorul violenței să renunțe la
contractul încheiat în asemenea condiții. Dacă accepta, contractul era anulat, dar pârâtul
putea refuza, moment în care judecătorul îl condamna la plata unei sume de bani stabilită de
reclamant.
 Capacitatea (caput) – aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice. Putea
încheia acte juridice cetățeanul (orice fel de acte), latinul care avea ius commercii,
peregrinul potrivit dreptului ginților, fiul și sclavul. Fiii prodigii nu puteau deveni
debitori, dar puteau deveni creditori (oricine își poate face situația mai bună, dar nu
și mai rea). Puteau deveni creditori impuberii sui iuris, dar nu puteau deveni debitori
decât cu auctoritatis tutoris, fiind în aceeași situație și femeile sui iuris până la ius
liberorum.

lOMoARcPSD|4994197
 Termenul (dies) – reprezintă evenimentul viitor și sigur de care depinde

exigibilitatea sau stingerea unui drept. Era de 2 feluri:
 Termen suspensiv – care afectează exigibilitatea (dies a quo - termen de la care).
Contractul este valabil, dreptul se naște, dar nu este exigibil, nu poate fi valorificat
încă de către creditori. Dacă creditorul înaintează o acțiune înaintea termenului
suspensiv, acțiunea lui va fi considerată ca fiind prematură
 Termen extinctiv – care afectează stingerea dreptului (dies ad quem- termen până
la care). Contractul este valabil, dreptul se naște și este valabil până la o anumită
dată, după care dreptul se va stinge.
 Condiția (condicio) – reprezintă un eveniment viitor și nesigur de care depinde
nașterea sau stingerea unui drept. Era de 2 feluri:
 Condiție suspensivă – care afectează nașterea dreptului (condicio a quo – condiție
de la care). Contractual este valabil, însă efectele sale sunt suspendate, obligațiile
sale nu se nasc până atunci când nu va interveni condiția convenită de părți.
 Condiție rezolutorie – care afectează stingerea dreptului (condicio ad quem –
condiție până la care). Contractual este valabil, obligațiile sale se nasc de la
început, dar încetează dacă se va naște condiția convenită de părți (de exemplu îți
vând un lucru cu prețul x, dar dacă în 30 de zile din acest moment voi primi o
oferta mai bună, ne vom restitui reciproc prestațiile).
Deosebiri procedurale între termenul suspensiv și condiția suspensivă
Dacă creditorul unui drept afectat de un termen suspensiv introducea acțiunea
înaintea termenului, era respinsă ca prematură. Dacă același creditor intenta o nouă
acțiune după împlinirea termenului, acțiunea sa era respinsă din nou, pentru că dreptul său
fusese dedus deja în justiție, și se stinsese în efectul extincitv al lui litis contestatio.
Dacă creditorul unui drept afectat de o condiție suspensivă introducea acțiunea
înainte de îndeplinirea termenului, era respinsă ca fiind fără temei legal, pentru că la data
la care el introducea acțiunea, dreptul său nu exista încă, chiar dacă contractul era valabil.
Dacă același creditor introducea o nouă acțiune după îndeplinirea condiției, aceasta putea
fi admisă pentru că la data primei acțiuni dreptul său nu fusese dedus în justiție.

lOMoARcPSD|4994197
Efectele obligațiilor
Efectul normal al oricărei obligații constă în executarea ei de către debitor, pentru ca

astfel creditorul să-și poată valorifica creanța. În materia efectelor obligațiilor, la romani
funcționa principiul relativității efectelor contractului, principiu conform căruia: res inter
alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest (actul încheiat între unii, nu poate nici
vatămă, nici profită altora) . De aici rezultă că un contratct își produce efectele între părți.
Noțiunea de părți are o sfera mai largă, întrucât ea cuprinde nu nu mai părțile
contractante, adică cele care au semnat nemijlocit contractul, ci și succesorii în drepturi ai
acestora, cât și creditorii lor chirografari (creditorii care nu au creanțe privilegiate și care,
pentru a-și valorifca creanțele, trebuie să urmărească întregul patrimoniu al debitorului lor).
Din acest principiu, la romani decurgeau alte 3 principii:
Principiul nulității stipulațiunii pentru altul:
Stipulațiunea obișnuită se încheia sub forma unui contract verbal în care
stipulantul întreba, iar promitentul răspundea. De pildă, Primus îl întreaba pe Secundus:
Promiți să-mi dai 100 de ași?, iar Secundus răspundea: Promit!
Stipulațiunea pentru altul presupunea încheierea acesteia pentru un terț, care nu
participa la încheierea stipulatiunii. De pildă, Primus îl întreba pe Secundus: Promiți să-i
dai o sută de ași lui Tertius?, iar Secundus răspundea: Promit!. Stipulațiunea era
considerată nulă, potrivit principiului nemo alteri stipulari potest (nimeni nu poate stipula
pentru altul, în favoarea altuia). Nu era valabilă nici față de Primus, nici față de Tertius,
pentru că, dacă Secundus nu plătea lui Tertius ceea ce a promis, se nășteau teoretic 2
posibilități: ca el să fie chemat în judecată pentru neexecutarea acestei promisiuni, fie de
Primus (stipulant), fie de Tertius (beneficiar). În ambele procese, Secundus se apara cu
succes, căci lui Primus îi răspundea: Pentru că tu nu ai interes în contract, obligația mea nu
este valabilă, deoarece la romani, ca și în dreptul modern, unde nu există interes, nu există
nici acțiunea. În celălalt proces, inițiat de Tertius, Secundus se apară cu succes, spunându-i:
Tu nu ai participat la încheierea contractului.
Exigențele economiei de schimb, au făcut ca romanii să simtă necesitatea ca această
stipulațiune să devină executorie. De pildă, dacă Secundus avea o datorie față de Primus, iar
Primus la rândul său avea o datorie echivalentă față de Tertius, prin încheieira unei stipulații
pentru altul, se realiza stingerea a două obligații într-o singură plată. Romanii au găsit o
modalitate de a face executorie această stipulațiune prin crearea unei stipulatio poenae
(prin inserarea unei stipulațiuni a unei despăgubiri). Aceasta însemna că între aceleași părți
să se încheie 2 stipulațiuni successive. Prima care se încheie este stipulațiunea pentru altul.
Apoi, se încheia o stipulatio poenae, în care Primus îl întreba pe Secundus: Dacă nu-i dai
100 de ași lui Tertius, promiți să-mi dai mie 1000 de ași?, stipulațiune care era valabilă,
pentru că își producea efectele între părți. Stipulațiunea pentru altul era formal valabilă.
În practică, Secundus prefera să execute stipulația nevalabilă, pentru că era mai puțin
oneroasă pentru el.

lOMoARcPSD|4994197
Principiul nulității promisiunii pentru altul (nulitatea promisiunii faptei altuia):

În acest caz, Primus îi promitea lui Secundus că Tertius îi va plăti 100 de ași.
Stipulațiunea era nulă potrivit principiului nemo alienum factum promitere potest (nu
poți promite faptul altuia). Așadar, dacă Tertius nu plătea ce a promis Primus, Secundus se
putea îndrepta fie contra promitentului (Primus), fie contra lui Tertius, numai că ambii se
apărau cu success. Pe de o parte, Primus se apară și spunea: Eu nu am promis fapta mea, iar
Tertius se apara spunând că: Eu nu am fost prezent la facerea contractului și nu am promis
nimic.
Exigențele comerțului i-au determinat pe romani să accepte valabilitățile unor
asemenea promisiuni, astfel că au găsit o modalitate prin modificarea unor termeni, prin
care promosiunea pentru altul devenea valabilă. Primus îi pomitea lui Secundus că va face
în așa fel încât să-l determine pe Tertius să-i plătească 100 de ași lui Secundus. În urma
acestei modificări de termeni, se constata că Primus își angaja fapta proprie, în sensul că își
asuma el însuși o obligație de rezultat, aceeea de a-l determina pe Tertius să-i dea o sumă
de bani lui Secundus, obligație pentru care devenea răspunzător în cazul în care Tertius nu
ar fi plătit.
Principiul nereprezentării în contracte:
Romanii în epoca veche au fost foarte reticenți la idea că cineva s-ar putea angaja
într-un contract prin intermediul altuia. Reprezentarea în contracte, ca instituție, poate fi
definită ca sistemul juridic în virtutea căruia un pater familias (numit reprezentat), se
obligă prin intermediul altui pater familias (numit reprezentant). Sub aspectul efectelor pe
care le producea, reprezentarea era fie perfectă (efectele actului încheiat prin reprezentant
se produceau direct asupra celui reprezentat, că și când acesta ar fi încheiat în mod direct
contractul) sau imperfectă (când reprezentantul se obliga alături de reprezentat). Din
punctul de vedere al calității reprezentantului, avem: reprezentare activă (prin efectele
contractului încheiat reprezentantul devenea creditor) sau pasivă (când reprezentantul
devenea debitor).
Atâta vreme cât reprezentarea nu a fost admisă, ori de câte ori un pater familias
împuternicea pe un altul să încheie un contract, efectele acelui contract se produceau
asupra reprezentantului, fiind necesar ca prin acte distincte și ulterioare de acel contract,
reprezentantul să transmită reprezentatului drepturile sau datoriile generate de contractul
încheiat.
Romanii au resimțit puternic idea reprezentării în contracte, în condițiile în care la
sfârșitul Republicii, vârfurile societății își administrau averile prin alții, și în condițiile în
care bancherii și negustorii care erau foarte activi erau puși deseori în situația de a trebui să
fie în același timp în mai multe locuri, precum și în condițiile în care fenomenul dezrobirilor
luase amploare, iar patronii începuseră să-și administreze bunurile prin intermediul
dezrobiților, care aveau efectiv nevoie să facă, să recurgă la o asemenea instituție.

lOMoARcPSD|4994197
Un prim început în acest sens, l-a făcut preotul prin crearea acțiunilor cu caracter
alăturat. După apariția contractelor bilateral (părțile aveau reciproc calitatea și de creditor
și de debitor), fiul de familie și scalvul nu mai puteau să-l facă pe pater familias creditor sau
proprietar, fără a-l face în același timp și debitor. Pentru acest motiv, pentru a se putea
valorifica aptitudinile persoanelor alieni iuris, praetorul a creat acțiunile cu caracter alăturat,
sistem potrivit căruia, în 5 cazuri determinate, fiul de familie sau sclavul se putea obliga în
nume propriu, obligându-l în același timp, cu caracter alăturat pe pater familias sau
dominus (în cazul scalvilor). Un creditor avea 2 debitori: pe fiu sau pe scalv, care
încheiaseră în mod direct, împotriva cărora avea o acțiune directă, și pe altă parte pe pater
familias sau dominus, împotriva căruia avea o acțiune cu caracter alăturat. Cele 5 acțiuni cu
caracter alăturat erau:
 Actio quod iussu – era acțiunea în baza unei împuterniciri speciale, și se dădea
împotriva lui pater familias atunci când acesta îl împuternicise pe un fiu sau un
sclav să încheie o afacere comercială determinată.
 Actio exercitoria – își avea numele de la exercitor, care însemna armator, și se
dădea împotriva lui pater familias care era proprietar de nave, când îl împuternicea
pe fiu în calitate de comandant de navă să realizeze acte de comerț maritim.
 Actio institoria – își avea numele de la institor, care însemna administrator, și se
dădea împotriva lui pater familias atunci când acesta îl împuternicea pe un fiu sau
pe un sclav să exercite comerț terestru în calitate de administrator al unei afaceri.
În toate aceste prime trei cazuri de acțiuni pater familias răspundea integral pentru
obligațiile asumate de fiu sau de sclav.
 Actio de peculio et de in rem verso – înseamna acțiune cu privire la peculiu și la
îmbogățire, și se dădea împotriva lui pater familias atunci când fiul sau sclavul
său, care aveau un peculiu, făceau acte de comerț cu bunurile din acel peculiu, fără
știrea lui pater familias. În acest caz, pater răspundea față de co-contractant numai
în limita activului acelui peculiu, dar dacă pater realiza o îmbogățire de pe urma
actelor săvârșite de alieni iuris pe seama bunurilor din peculiu, atunci el răspundea
în limita acestei îmbogățiri.
 Actio tributoria – înseamna acțiunea în repartizare, și se dădea împotriva lui pater
familias atunci când fiul sau sclavul său, care aveau un peculiu, realizau acte de
comerț cu acel peculiu fără aprobarea expresă a lui pater familias, deși acesta
cunoscuse și tolerase acele acte. În acest caz, pater răspundea numai în limitele
activului respectivului peculiu, iar dacă acesta era insuficient pentru acoperirea
creanțelor creditorilor, atunci creanțele respective urmau a fi reduse proporțional,
pentru a se încadra în limitele valorice.
În aceste ultime două cazuri se observă că pater familias nu mai răspunde integral
pentru obligațiile asumate de alieni iuris, ci doar pro parte.

lOMoARcPSD|4994197
Analiza acestor 5 acțiuni relevă că pater familias se obliga prin intermediul altuia,
dar că aparent principiul nereprezentarii în contract era respectat deoarece fiul sau sclavul
se obligau în nume propriu. În esență însă, avem de a face cu o reprezentare implicită în
contract. Se observă că acest sistem de reprezentare implicită nu era totuși o reprezentare
propriu-zisă, pentru că aceasta ar fi însemnat o relație între doi sui iuris, ori în cazul de față
acest sistem al reprezentării funcționa doar în cazul în care era vorba de un alieni iuris, nu
și în cazul în care un pater familias împuternicea un alt pater familias să încheie un contract.
De aceea, praetorul a intervenit mai târziu și a imaginat un nou sistem, considerând
că acțiunile institoria și exercitoria pot fi date împotriva lui pater familias și atunci când
el se obligase prin intermediul altor pater familias. Sfera actelor în care puteau fi date
împuterniciri era restrânsă la actele de comerț maritim și de comerț terestru, care
presupuneau un administrator.
Apoi, a intervenit jurisprudența, sub influența lui Papinian, care a creat o nouă
acțiune pe care a denumit-o actio qvasiinstitoria, care putea fi dată în cazul în care
reprezentarea se realizase de către doi pater familias, indiferent de domeniul în care se
încheiase contractul. Sub aspectul efectelor sale, această reprezentare era una imperfectă,
căci reprezentatul se obliga alături de reprezentant. Mai mult decât atât, această
reprezentare funcționa numai dacă prin contractul încheiat reprezentantul devenea
debitor, deci această reprezentare imperfectă era întotdeauna pasivă, ceea ce înseamna că,
dacă reprezentantul devenea creditor prin contractul încheiat, reprezentarea nu mai
funcționa. Aceasta însemna că acea creanță intra în patrimoniul reprezentantului, fiind
necesar ca ulterior, prin acte distincte, reprezentantul să transmită reprezentatului acea
creanță.
Această reticență a romanilor față de reprezentarea activă a fost una qvasiperpetua.
Doar mai târziu, în urmă contactului cu alte sisteme de drept, romanii au acceptat și
reprezentarea perfectă, chiar și reprezentarea perfectă activă.
Un exemplu în acest sens îl constituie cazul reprezentantului insolvabil. Romanii au
decis ca atunci când reprezentantul care dobândește o creanță devine insolvabil, atunci
creanța pe care el a dobândit-o să treacă direct în patrimoniul reprezentatului. Ei au hotărât
acest lucru pentru că, dacă după încheierea contractului prin care reprezentantul devenea
creditor, acel reprezentant devenea insolvabil, în mod firesc, el urma să fie supus executării
silite din partea creditorilor săi. Printre acei creditori se număra și reprezentatul a cărui
creanță se afla în patrimoniul reprezentantului. Reprezentatul se vedea în situația de a se afla
în concurs cu ceilalți creditori ai reprezentantului, riscând așadar să nu își mai
redobândească creanța care, de fapt, era a lui și care se afla doar temporar în patrimoniul
reprezentantului. În acest caz, romanii au decis ca din momentul în care reprezentantul
devine insolvabil, să se considere că acea creanță a trecut automat în patrimoniul
reprezentatului, ca și când persoană reprezentantului ar fi dispărut.

lOMoARcPSD|4994197
Sistemul noxalității:
Acesta trebuie înțeles în legătură cu capacitatea persoanelor. Romanii făceau o
diferențiere după cum era vorba de capacitate în materie contractuală și capacitate în materie
delictuală.
În materie contractuală, lucrurile erau clare, în sensul că unele persoane aveau
capacitate deplină, precum pater familias, iar altele aveau capacitate restrânsă, cum erau
filius sau sclavul.
În materie delictuală, problemele nu se mai puneau la fel pentru că romanii socoteau
că toți oamenii au capacitate, indiferent de condiția lor juridică și socoteaua aceasta pentru
că în materie delictuală, delincventul răspundea cu propria sa persoană față de victima
delictului (care avea drept de răzbunare).
Victima delictului, după apariția sistemului compozițiunii legale avea, de cele mai
multe ori, interesul de a converti dreptul de răzbunare în echivalent pecuniar și să ceară o
suma de bani care să însemne prețul renunțării la dreptul de răzbunare. Aceste pretenții se
formulau în condiții speciale, căci delincventul, dacă era un sclav sau un fiu, nu avea
patrimoniu, și atunci victima delictului trebuia să se adreseze lui pater familias sau lui
dominus, pentru delictul comis de fiu sau de sclav. Acest sistem în virtutea căruia pater
familias e chemat în judecată de victima delictului pentru delictul comis de un alieni iuris
se numește sistemul noxalității.
Potrivit acestui sistem, în momentul în care era chemat în judecată de victima
delictului, pater familias avea două alternative:
 Să-l predea pe delincvent în mâinile victimei delictului, pentru ca aceasta să își
exercite dreptul de răzbunare;
 Să plătească victimei delictului echivalentul renunțării la dreptul de răzbunare.
Romanii au constatat că acest sistem este imperfect deoarece pater familias al
delincventului nu avea posibilitatea de a dovedi eventuala nevinovăție a pretinsului
delincvent, motiv pentru care ei au creat sistemul acțiunilor noxale, care erau acele acțiuni
date victimei delictului pentru a fi introduse împotriva lui pater familias al delincventului în
scopul de a verifica dacă pater familias vrea să facă proba nevinovăției lui alieni iuris.
Dacă pater familias acceptă și făcea această dovadă, el nu mai avea nicio obligație
față de victima delictului, dar dacă el pierdea acest proces atunci intra în funcțiune sistemul
noxalității, cu cele două alternative ale sale
Pentru intentarea acțiunilor noxale era necesară întrunirea mai multor cerințe
cumulative:
 Să fie vorba despre un delict privat (la romani delictele erau și delicte private și
delicte publice, însă cele publice erau socotite mai grave pentru că afectau interese
ale cetății și acestea nu puteau fi răscumpărate).

lOMoARcPSD|4994197
 Alieni iuris să se afle sub puterea lui pater familias atât în momentul intentarii
acțiunii, cât și în momentul lui litis contestatio. Dacă între momentul intentarii
acțiunii și momentul lui litis contestatio filius/sclavul ar fi trecut sub o altă putere
(vânzarea fiului sau a sclavului), victima delictului trebuia să intenteze o nouă acțiune
împotriva noului pater familias potivit principiului „noxa caput sequitur” (delictul îl
urmează pe delincvent). Acest lucru se explică prin faptul că pater nu era chemat în
judecată de victima delictului pentru a răspunde el pentru vreo culpă în supravegherea
lui alieni iuris, ci era chemat în judecată pentru simplul motiv că avea patrimoniu, din
care putea plăti dreptul de răzbunare.
 Delincventul să nu se fi aflat sub puterea victimei delictului în intervalul cuprins
între momentul comiterii delictului și momentul intentarii acțiunii noxale. Romanii
au considerat că dacă victima delictului, în acest interval de timp, l-a avut sub putere
pe delincvent și nu și-a exercitat dreptul de răzbunare înseamnă că ea l-a iertat pe
delincvent.
Neexecutarea obligațiilor
În cazul în care debitorul nu își exercită obligațiile, apar unele probleme care trebuie
lămurite, cum ar fi condițiile, circumstanțele care l-au determinat pe debitor să nu execute
și, de asemenea, mai trebuie determinată atitudinea subiectivă a debitorului față de această
neexecutare, adică trebuie stabilit dacă acel debitor este sau nu vinovat de neexecutare. În
baza unor soluții ale practicii judiciare, romanii au considerat că neexecutarea poate avea
loc în șase cazuri determinate:
 Cazul fortuit
 Forță majoră
 Culpă
 Dolul
 Mora (întârzierea)
 Custodia
Cazul fortuit:
Reprezintă un eveniment neprevăzut care face imposibilă executarea obligației de
către debitor deși acesta a luat măsuri firești de pază a lucrurlui datorat. La romani,
contractele erau exclusiv generatoare de obligații, ceea ce însemna că executarea obligației
născute urma a se realiza ulterior contractului care a generat-o, printr-un act distinct. Dacă
în acest interval de timp intervenea un eveniment neprevăzut care ducea la dispariția lucrului
datorat, atunci debitorul era exonerat de răspundere, de exemplu furtul sclavului vândut între
momentul încheierii contractului de vânzare și momentul predării proprietății acestuia.
Trebuie precizat că această exonerare se producea doar dacă obiectul contractului era un
bun individual determinat, nu bun de gen.

lOMoARcPSD|4994197
Forță majoră (casus maior)

Reprezintă un eveniment neprevăzut și de nestăvilit care nu poate fi prevenit
indiferent de măsurile de pază pe care le-ar fi luat debitorul. Romanii spuneau „cui resisti
non potest” (căruia nimic nu i se poate împotrivi). Exemple ar fi cutremure, inundații,
incendii, atacul inamicului și alte asemenea. În acest caz, evenimentul exonerează debitorul
de răspunderea pentru neexecutarea obligației, cu condiția ca bunul să fie individual
determinat.
Culpa
Poate fi definită drept vinovăția debitorului care poate fi contractuală sau delictuală.
Culpa delictuală – vinovăția poate îmbraca trei forme: neglijență, ușurință sau
intenție, care reprezintă tot atâtea atitudini subiective ale debitorului care nu execută. În
materie delictuală trebuie avut în vedere că între părți nu există niciun raport juridic până în
momentul comiterii delictului, ceea ce înseamnă că delictul este cel care naște între părți un
raport juridic și, de aceea, culpa delictuală nu se poate realiza niciodată printr-o omisiune
ci numai printr-o acțiune. Cu alte cuvinte, în cazul culpei delictuale acțiunea vinovată este
anterioară datoriei.
Culpa contractuală – reprezintă vinovăția debitorului care este obligat prin contract,
ceea ce înseamnă că există un raport juridic în funcție de care se apreciază vinovăția
debitorului. Datoria în acest caz este anterioară vinovăției, căci întâi se încheie contractul și
abia ulterior se vede cum se manifestă debitorul obligației născute din contract. De aceea,
culpa contractuală pote îmbraca și forma unei omisiuni, culpa in omitendo și nu numai
formă unei acțiuni ca la culpa in faciendo. La culpa contractuală atitudinea subiectivă a
debitorului poate fi de două feluri: neglijență sau ușurință, nu și intenție, căci dacă ar există
o atitudine vinovată intențională, nu am mai fi în prezența unei culpe, ci a unui dol.
În timpul lui Iustinian, românii au făcut o nouă distincție în materia culpei și au distins
între culpa lata și culpa levis.
Culpa lata – reprezintă vinovăția grosolană a debitorului, acea vinovăție pe care nu
ar comite-o nici cel mai neîndemânatic administrator.
Culpa levis – este culpa ușoară. Această poate fi apreciată sub două forme:
 Culpa levis in concreto – se compară atitudinea debitorului față de lucrul
datorat cu atitudinea sa față de propriile sale bunuri.
 Culpa levis in abstracto – presupunea compararea atitudinii debitorului față de
lucrul datorat cu atitudinea unui bonus pater familias, deci cu atitudinea unui
administrator ideal.
Între cele două forme de apreciere este mai gravă pentru debitor in abstracto. Culpa
levis in abstracto reprezintă regula, iar culpă levis in concreto reprezintă excepția.

lOMoARcPSD|4994197
Romanii susțineau că reprezintă culpa levis in concreto acele situații în care debitorul
își realizează implicit și un interes propriu, cum ar fi atitudinea soțului în procesul de
administrare al bunurilor dotale sau atitudinea tutorelui în administrarea bunurilor copilului
sau atitudinea coproprietarilor în indiviziune față de lucrul stăpânit în comun sau atitudinea
unui asociat în păstrarea bunurilor societății.
Dolul
Reprezintă atitudinea vinovată a debitorului obligat prin contract, atitudine care se
manifestă sub formă intenției și care duce la pieirea lucrului datorat. Această atitudine poate
îmbraca atât forma unei acțiuni, cât și a unei omisiuni vinovate a debitorului.
În legătură cu dolul, romanii au decis, în baza unor soluții de speță, că debitorul va fi
ținut întotdeauna răspunzător pentru dol, indiferent dacă are sau nu are interes în contract.
Interesul în contract presupune că debitorul să aibă el însuși un avantaj de pe urmă executării
contractului. De exemplu, în cazul contractului de depozit, depozitarul nu este remunerat.
Nefiind remunerat, depozitarul nu are interes în contract, deci dacă el nu are interes în
contract, răspunderea sa este apreciată mai puțin sever, căci dacă lucrul primit în depozit
piere ca urmare a unei culpe din partea sa, el nu va răspunde, dar dacă el a provocat cu știință
pieirea lucrului primit în depozit, va fi ținut răspunzător, ceea ce înseamnă că romanii au
aplicat principiul utilității, potrivit căruia în contractele în care are interes, debitorul
răspunde și pentru culpă și pentru dol, iar în cele în care nu are interes el răspunde numai
pentru dol.
Mora
Mora desemnează întârzierea vinovată a debitorului sau a creditorului. Din această
definție rezultă că mora este de două feluri:
Mora debitoris – În acest caz, pentru ca debitorul să se afle în întârziere este necesar
ca datoria să fi devinit exigibilă (să poată fi valorificată prin instanța). În plus, în epoca
postclasică, în vremea lui Iustinian, era necesară și o somațiune adresată debitorului de către
creditor (interpelatio).
Pornind de la unele texte romane, în evul mediu, glosatorii au creat principiul „dies
interpelat pro hominem” (scadența îl somează pe debitor), principiu potrivit căruia la
scandeța unei obligații debitorul acesteia este socotit de drept, adică automat, în întârziere,
soluție preluată de unele coduri civile moderne. La romani, acest sistem nu întârzia, cu o
excepție, adică când debitorul era socotit a fi de drept în întârziere, și anume când datoria
debitorului izvora dintr-un delict, potrivit principiului „fur semper moram facere videttur”
(hoțul se consideră întotdeauna în întârziere) și atunci când curatorul avea o datorie față de
minor.

lOMoARcPSD|4994197
În momentul punerii în întârziere a debitorului se declanșau efectele morei

debitoris, cel mai important efect fiind perpetuarea obligației. Cu alte cuvinte, obligația
debitorului evine perpetuă, în sensul că se agravează din momentul punerii sale în întârziere,
răspunderea să se agravează căci el nu mai răspunde numai pentru culpă sau dol, el răspunde
inclusiv pentru cazul fortuit pentru care altfel nu ar fi fost ținut să răspundă. Iustinian a
socotit că este prea gravă această răspundere și a hotărât că în cadrul intervenției cazului
fortuit, debitorul pus în întârziere poate fi totuși exonerat de răspundere dacă el dovedește
că lucrul datorat ar fi pierit oricum, chiar dacă s-ar fi aflat la creditor.
Mora creditoris – Această este întârzierea vinovată a creditorului. Se referă la cazul
în care creditorul refuză primirea plății de la debitor, cu toate că această a fost făcută la locul
și la timpul potrivite. În acest caz, debitorul are două opțiuni:
 Să solicite despăgubiri de la creditor pentru ținerea în continuare la dispoziție a
lucrului datorat.
 Dreptul de a abandona lucrul datorat, în prezența unor martori.
Mora creditoris are ca efect stingerea efectelor morei debitoris, cu alte cuvinte dacă
debitorul fusese pus în întârziere anterior, dacă și creditorul se află în întârziere, obligația
își pierde caracterul perpetuu. Dacă nu există însă o întârziere concurență a debitorului, mora
creditoris duce la ușurarea răspunderii debitorului, în sensul că acesta nu mai este ținut să
răspunde pentru culpă, el continuând să fie ținut să răspundă pentru dol.
Custodia
Reprezintă o formă special de răspundere, fiind o formă de răspundere obiectivă a
debitorului față de creditor. În anumite cazuri, prevăzute de lege, debitorul era ținut
răspunzător față de creditor indiferent dacă era sau nu vinovat pentru neexecutarea
obligației.
Debitorul care răspunde pentru custodie, răspune și pentru cazul fortuit care duce la
pieirea bunului. Erau subiecții acestei forme de răspundere toți aceia care prin păstrarea
lucrului altuia realizau un profit, cum ar fi, drept exemplu, cazul hangiilor sau hotelierilor,
sau cazul reparatorilor de veșminte sau de încălțăminte, cazul comodatarului, adică al celui
care lua cu împrumut de folosință, în mod gratuit, un lucru, toți aceștia având o răspundere
agravată deoarece benficiau prin păstrarea lucrului clientului.

lOMoARcPSD|4994197
Sancțiunea neexecutării obligațiilor
În situația în care debitorul nu execută obligația și nu se află într-o situație care îl

exonereze de răspundere se punea problema plății de către acesta de daune-interese către
creditor. Acestea puteau fi de două feluri:
Daune-interese convenționale (Stabilite de către părți) – Acestea se realizau prin
încheierea a două contracte distincte. Mai întâi se încheia contractul care avea ca obiect
nașterea obligației propriu-zise, iar mai apoi se încheia alăturat un alt contract are era o
stipulatio poenae și care constă în fixarea de către părți a unei despăgubiri plătibile de către
debitor în ipoteza în care el nu ar execută obligația.
Daune-interese judecătorești (Stabilite de către judecător atunci când părțile nu
cădeau de acord) – Atunci când obligația neexecutată avea un alt obiect decât o suma de
bani sau izvora dintr-un delict, se punea problema evaluării acelei obligații neexecutate.
În epoca veche, judecătorul îl obliga pe debitor la plata valorii reale a lucrului datorat.
El proceda așadar la o vera rei estimatio.
În epoca clasică, sistemul de evaluare s-a modificat, astfel că judecătorul a recurs la
o estimare subiectivă când el ținea cont atât de pagubă reală (denumită damnum), cât și de
beneficiul nerealizat de creditor ca urmare a neexecutarii obligăției de către debitor
(lucrum). De la acest termen, glosatorii au formulat două sintagme care se folosesc în dreptul
modern: damnum emergens (prin pagubă care se arată) și lucrum cessans (câștigul care
lipsește).
Stingerea obligațiilor
Existau două categorii de moduri de stingere:

Moduri voluntare de stingere a obligațiilor – atunci când obligațiile se stingeau prin
voința părților.
Moduri nevoluntare de stingere a obligațiilor – atunci când obligațiile se sting
independent de manifestarea de voință a părților.

lOMoARcPSD|4994197
Modurile voluntare de stingere a obligațiilor:

Plata
Aceasta era denumită de romani „solutio”, care vine de la „solvere” al cărui sens
originar a fost acela de a dezlega. Plata este modul obișnuit de stingere a obligației și constă
în executarea de către debitor a obliectului obligației, adică dare, facere, prestare. La
întrebarea „Cine face plata?”, răspunsul este că, în principiu, plata este făcută de debitor,
dar ea poate fi făcută și de o altă persoană pentru că pe creditor îl interesează să primească
plata, ci mai puțin cine face plata.
Există însă situații în care numai debitorul poate face plata în mod valabil, căci în
cazul în care obligația are drept obiect transmiterea proprietății, plata nu poate fi făcută decât
de proprietar. De asemenea, în aceeași situație se află și obligațiile contractate intuitu
personae, adică acele obligații contractate în considerarea calităților speciale ale
cocontractantului.
La întrebarea „Cine poate primi plata?” răspunsul este că plata este primită de
creditor sau de către reprezentantul legal al acestuia (tutorele sau curatorul) sau de către
reprezentantul convențional al său, cum ar fi mandatarul.
Persoanele cu capacitate restrânsă, cum ar fi persoanele puse sub tutela, puteau primi
plata doar dacă aveau auctoritatis tutoris (autorizarea tutorelui lor), cu precizarea că dacă
plata era făcută în absența unei astfel de autorizări, plata era valabilă, dar nu era liberatorie
pentru debitor, el fiind ținut să mai plătească o dată.
Plata trebuie să fie integrală, debitorul neputând fi constrâns să accepte plata în rate.
Plata trebuie să aibă ca obiect însuși obiectul obligației, debitorul neputând presta altceva
decât lucrul datorat.
Cât privește locul plății, acesta este stabilit prin contract sau rezultă din natură
obligației. Dacă totuși nu există un criteriu pentru determinarea locului plății, debitorul putea
face plata oriunde cu singura condiție ca acest loc de executare să nu fie nepotrivit în raport
de natura obligației.
În situația în care debitorul nu plătește, iar locul executării nu poate fi determinat,
creditorul urmează a introduce acțiunea împotriva debitorului la instanța de la domiciliul
dobitorului, potrivit principiului „actor sequitur forum rei” (reclamantul urmează instanța
păratului). Dacă locul executării este stabilit prin contract și debitorul nu execută, creditorul
este obligat să introducă acțiunea la instanța acelui loc. În caz contrar, el este socotit a comite
un delict dacă introduce acțiunea în altă parte, acest delict fiind intitulat „pluris petitio loco”.

lOMoARcPSD|4994197
Există situații în care debitorul are față de același creditor mai multe datorii și face o
singură plată. În această situație se pune problema imputației plății, adică problema de a se
determina pe care dintre aceste obligații a înțeles debitorul să o stingă prin plată. Dacă
debitorul preciza el însuși care datorie urmează a se stinge, aceea se stingea, dar dacă el nu
făcea o asemenea precizare, se apela la sistemul prezumțiilor. Astfel, se prezumă că prin
plata făcută debitorul a intenționat să stingă datoria cea mai oneroasă pentru el, de pildă
datoria care producea dobânzi. Dacă erau mai multe datorii care produceau astfel de
dobânzi, se prezumă că debitorul a intenționat să stingă datoria cu dobânzile cele mai mari.
În ceea ce privește proba plății, inițial această s-a făcut cu martori. Ulterior, după
generalizarea formei scrise, proba plății s-a făcut prin chitanțe, chitanțe care erau de două
feluri, în funcție de modul lor de redactare:
 Chitanțe redactate în formă obiectivă – Aceasta era redactată chiar de către debitor,
care menționa în cuprinsul chitanței formula „creditorul a spus că a primit”, iar
această chitanță, pentru a putea fi opusă creditorului, trebuia să poarte semnăturile a
7 martori. În realitate, această chitanță nu era prin ea însăși o proba suficientă, căci în
caz de litigu ea urmă să fie completată cu depozițiile martorilor care au semnat pe
această.
 Chitanțe redactate în formă subiectivă – Această emana de la creditor, astfel că îi era
opozabilă fără să mai fie necesare semnăturile martorilor.
O importanță deosebită o avea forma plății. Plata efectivă nu era liberatorie dacă nu
era însoțită de respectarea unor forme care reprezentau aplicății ale principiului simetriei
sau al corespondenței formelor. Potrivit acestui principiu, o obligație se stingea prin
utilizarea acelorlași forme care au generat acea obligație, dar folosite în sens invers. De
exemplu, o obligație contractată în formă verbală, prin intermediul unei stipulațiuni, se
stingea tot în formă verbală, rolurile părților însă inversandu-se (debitorul întrebându-l pe
creditor: „oare ce ți-am promis ai primit?”, creditorul răspunzând „am primit”). Dacă
obligația fusese contractată în formă scrisă, ea se stingea tot literis. La fel și dacă se năștea
prin aramă și balanță, se stingea per aes et libram. Formalismul era atât de mare încât dacă
formă plății era respectată, obligația se stingea chiar dacă plata efectivă nu avusese loc.
Darea în plată (Datio in solutum)
Un creditor nu putea fi silit să primească cu titlu de plată un alt lucru decât obiectul
obligației. Dacă însă creditorul era de acord cu aceasta, obligația se stingea și în acest fel,
ceea ce înseamna că darea în plată poate fi definită drept stingerea unei obligații prin plata
altui lucru decât decât cel datorat, cu acordul creditorului.
La origine, darea în plată a fost exclusiv una voluntară, intervenind numai ca
urmare a acordului plăților, dar ulterior a apărut și darea în plata necesară, în cazuri care
erau prevăzute chiar în lege.

lOMoARcPSD|4994197
Novațiunea
Reprezintă un mod de stingere a obligației ce se realizează prin înlocuirea unei
obligații vechi cu o obligație nouă prin intermediul stipulațiunii sau al contractului
litteris. Se observă chiar din această definiție că novațiunea nu constituie un act juridic
distinct, ci reprezintă efectul unui contract deoarece novațiunea s-a realizat prin utilizarea
stipulațiunii și uneori a contractului litteris. Aceste contracte nu fuseseră create pentru
stingerea unor obligații, ci pentru nașterea lor, astfel că, pe cale de interpretare ele au putut
fi folosite și în vederea stingerii obligației. Pentru realizarea valabilă a novațiunii era
necesară întrunirea mai multor cerințe cumulative:
 Să existe o obligație veche – Cu privire la aceasta nu există nicio condiție, în sensul
în care putea fi o obligație civilă, praetoriana, naturală, de drept strict sau de bună-
credință.
 Să existe o obligație nouă – Presupunea ca această nouă obligație să fie întotdeauna
o obligație de drept civil și de drept strict pentru simplul motiv că atât stipulațiunea,
cât și contractul litteris care erau utilizate pentru realizarea novațiunii erau contracte
civile și de drept strict. Aceasta înseamna că situația debitorului în urmă novatiunii se
agrava, deoarece în sistemul obligațiilor civile și de drept strict, răspunderea
creditorului era mai severă decât în cazul obligațiilor de bună-credință, ceea ce
conduce mai departe la concluzia că acest specific al probațiunii de a conduce la
agravarea situației debitorului înseamna că novațiunea a fost creată pentru a servi
intereselor celor avuți, bancheri și negustori.
 Să existe aceeași datorie (idem debitum) – Această condiție presupunea ca noua
obligație să aibă același obiect cu vechea obligație, care se stingea, căci altfel ar fi
fost vorba de două obligații alăturate de sine stătătoare. Jurisprudența romană a
apreciat novațiunea ca fiind un mod de transfer al obiectului vechii obligații în noua
obligație, dar, la intervenția praetorului, s-a admis totuși că novațiunea se putea
realiza și prin schimbare de obiect. Astfel potrivit sistemului praetorului, în situația
în care creditorul îl urmarea pe debitor pentru obiectul vechii obligații, debitorul îi
putea opune cu succes o excepție, și anume exceptio pacti. În epoca post-clasică, în
vremea lui Iustinian, a fost admisă novațiunea cu schimbarea obiectului obligației,
dar cu condiția ca părțile să își manifeste în mod expres intenția lor de a proceda în
acest fel.
 Să existe un element nou (aliquid novi) – Este vorba despre acel element nou pe care
trebuia să îl prezinte nouă obligație în raport cu vechea obligație. În acest sens trebuie
să facem distincția între două cazuri:
 Cazul în care novația are loc între aceleași persoane (novatio inter easdem
personas) – Elementul nou poate consta fie în introducerea unei modalități,
adică în introducerea unui termen sau a unei condițiii, fie în suprimarea unei
modalități (prin novațiune o obligație pură și simplă era înlocuită cu o
obligație prevăzută cu un termen).

lOMoARcPSD|4994197
 Cazul în care novația intervine între persoane noi (novatio inter novas
personas) – Elementul nou îl reprezenta fie persoana creditorului, fie persoana
debitorului. La novațiunea prin schimbare de creditor era necesar
consimțământul creditorului și al debitorului, dar atunci când novațiunea avea
loc prin schimbare de debitor era suficient consimțământul creditorului. Există
cazuri în care schimbarea de debitor se realiza și cu consimțământul vechiului
debitor, dar această nu se mai numea novațiune, ci delegatio.
 Să existe intenția de a nova (animus novandi) – În epoca veche și parțial și în epoca
clasică, animus novandi rezulta însuși din forma actului prin care se realiza
novațiunea, deoarece atât contractul literis, cât și stipulațiunea aveau o formă specială
ori de câte ori ele erau utilizate pentru realizarea novațiunii. Cu timpul, formalismul
a decăzut, astfel că forma actului nu a mai fost un criteriu suficient pentru a determina
intenția părților de a realiza o novație, astfel că spre sfârșitul epocii clasice s-a apelat
la sistemul prezumțiilor, considerându-se că dacă erau îndeplinite toate celelalte patru
condiții ale novațiunii, implicit era întrunită și intenția de a nova. În epoca
postclasică, Împăratul Iustinian a cerut părților să-și manifeste expres intenția de a
nova.
Prin efectul novațiunii se sting accesoriile vechii obligații, drept urmare se sting
garanțiile personale sau garanțiile reale care însoțeau vechea obligație, părțile având însă
dreptul ca printr-o convenție expresă în acest sens să le mențină și noua obligație. Tot un
accesoriu care se stingea îl reprezentau dobânzile acumulate în temeiul vechii obligații și
care se stingeau și ele prin novațiune. Sub aspect procedural, prin efectul novațiunii se
stingeau și excepțiile pe care debitorul le putea invoca față de creditor în virtutea vechii
obligații.
Alături de novațiunea voluntară, romanii au cunoscut și novațiunea necesară,
novațiune care decurgea din efectele lui litis contestatio. Se observă că această novațiune se
realiza deseori prin schimbare de obiect, când nu mai era întrunită cea de-a teria condiție a
novațiunii.
Compensațiunea
Aceasta se definește ca fiind cumpănirea a două datorii și creanțe reciproce astfel
încât executarea să aibă ca obiect diferența rezultată în urmă acestei cumpaniri. Modestin
arată că „compensatio est debiti et crediti inter se contributio” (compensațiunea reprezintă
scăderea unor datorii și a unor creanțe unele din altele)
Din aceste definiții rezulta că părțile implicate într-o compensațiune trebuiau să aibă
reciproc calitatea de debitor și de creditor. Astfel, pentru a nu se face doua plați distincte, se
făcea numai o singură plată având ca obiect suma rezultată în urma cumpănirii datoriilor
reciproce.

lOMoARcPSD|4994197
Compensațiunea era de doua feluri:

 Compensațiune convențională
 Compensațiune judiciară – se realiza pe cale judecătorească, atunci când părțile nu se
înțelegeau. În epoca veche nu a putut fi realizata pentru că în acea epoca veche
procesul roman era dominat de principiul unității de chestiune, principiu în virtutea
căruia judecătorul putea lua în considerare doar pretențiile reclamantului, nu și
eventualele contrapretenții ale pârâtului față de reclamant.
La începutul dreptului clasic a fost admisă compensațiunea judiciara în anumite
cazuri, devenind admisibila în cazul acțiunilor de buna credință, atunci când pretențiile
reciproce ale parților izvorau ex eadem causa, adică din același contract. Rezulta, așadar, că
trebuia să fie vorba despre contracte de buna-credință și bilaterale, contracte care în epoca
clasică erau în plină dezvoltare. De exemplu, Primus cumpără de la Secundus un anumit
bun, convenindu-se că atât plata prețului cât și remiterea materială a lucrului să se facă
ulterior. La data stabilită, Secundus îi remite lui Primus lucrul, lucru care prezenta defecte,
împrejurare în care cumpărătorul refuză plata prețului. Drept urmare, Secundus îl cheamă
în judecată pe Primus pentru obligarea acestuia la plata prețului convenit, iar față de
contrapretențiile invocate de Primus care arată judecătorului viitile de care era afectat lucrul,
judcatorul îl condamna pe Primus la plata prețului din care scădea valoarea viitilor pe care
bunul le prezenta.
Acest sistem nu funcționa în cazul acțiunilor de drept strict, din cauza a doua
motive: În primul rând, în acțiunile de drept strict, judecătorul trebuia să facă o interpretare
literală a actului. În al doilea rand, acțiunile de drept strict sancționau contracte unilaterale,
ceea ce înseamna ca penru a exista doua pretenții era nevoie să existe doua contracte
distincte, ceea ce însemna că nu era întrunită cerința ca pretențiile reciproce ale parților să
izvorască ex eadem causa, din același contract.
Mai târziu, pe cale indirectă, împăratul Marc Aureliu, printr-o reforma săvârșită de
el, a extins aplicarea compensațiunii judiciare și în materia contractelor de drept strict.
În acest scop, el a pus la dispoziția pârâtului o excepție de dol, pentru considerentul că
reclamantul care pretinde de la pârât ceva ce trebuia să îi restituie acestuia comite un dol,
conform principiului „comite un dol cel ce pretinde ceva ce trebuie să restituie imediat” -
Paul. Rezulta că această reformă imperială a lui Marc Aureliu a avut în vedere situația
obligațiilor rezultate din doua contracte de drept strict dinstincte, rezultate așadar ex
dispari causa (din contracte).
În prima faza a procesului, pârâtul care avea și el o retenție față de reclamant,
constatând că reclamantul nu face compensațiunea din proprie inițiativă și că îi pretinde mai
mult decât în esență el datora, îi cerea praetorului să introducă în formulă excepția de dol.
În faza a doua a procesului, judecătorul verifica și pretențiile reclamantului și excepția
invocata de către pârât, iar daca constata că sunt adevărate afirmațiile pârâtului din excepție,
el dădea o sentință de absolvire a pârâtului de întreaga sumă. La scurt timp după reforma lui
Marc Aureliu aceasta a fost extinsă și asupra obligațiilor de buna-credință rezultate din
contracte diferite.

lOMoARcPSD|4994197
Trebuie precizat că în acțiunile de bună-credință, excepția de dol era socotită

subînțeleasă, astfel că pârâtul o putea invoca direct în fața judecătorului, în faza a doua a
judecații, fară a mai fi necesară inserarea ei în formulă. În epoca postclasică, la sfârșitul
perioadei de evoluție a instituției compensațiunii, în urma unor reforme, Împăratul
Iustinian a generalizat și unificat regulile din materia compensațiunii, astfel că a devenit
posibila compensațiunea atât în acțiunile de drept strict, cât și în cele de buna-credință, sub
rezerva îndeplinirii următoarelor cerințe:
 Creanța invocata în compensație să fie exigibilă, adică să poată fi valorificata, cu
precizarea că puteau fi opuse în compensațiune și creanțe izvorâte din obligații
naturale.
 Creanța trebuia să fie lichidă, determinată în mod precis și necontestată în privință
valabilității ei.
 Creanța opusa în compensațiune trebuia să aparțină celui care o invoca și nu unui
terț.
Aceste cerințe, întrunite, determinau operarea de drept a compensațiunii, în sensul că
pârâtul putea cere compensația în orice moment al procesului, fară a mai fi necesară
recurgerea la excepția de dol. Aceasta nu înseamna însă că o compensațiune judiciară era și
forțată, pentru că judecătorul avea dreptul de a aprecia în mod liber necesitatea efectuării
compensațiunii judiciare.
Remiterea de datorii
Reprezenta un mod de stingere ce consta în renunțarea creditorului la dreptul său
de creanță. Remiterea de datorie se putea realiza fie prin acte civile, fie prin acte de drept
praetorian.
Prin acte de drept civil, remiterea de datorie reprezenta efectul principiului simetriei
sau al corespondentei formelor. Modurile civile ale realizării remiterii de datorie reprezentau
aplicații ale principiului simetriei sau al corespondenței formelor. Practic, în acest acest caz,
se recurgea la formele plății fară ca în realiate plata efectivă să fie făcută. Cu alte cuvinte,
părțile conveneau simularea unei plăți, prin efectuarea formelor corespunzătoare, fară ca în
realitate debitorul să își fi îndeplinit obligațiile. În ceea ce privește modurile praetoriene de
remitere de datorie, acestea erau în număr de doua:
 Pactum de non pretendo – Reprezenta convenția de renunțare la datorie și consta
într-un raport de voință intervenit intre creditor și debitor prin care creditorul renunța
la creanța sa. Acest pact nu era supus niciunei condiții de formă, iar el nu trebuia să
fie neapărat expres, putând fi și tacit. Debitorul parat îi putea opune cu succes exceptio
pacti de non petendo.
 Contrarius consensus – Reprezenta o convenție prin care părțile renunțau la
obligația născută dintr-un contract consensual, de unde rezulta că principiul simetriei
se aplica inclusiv în materia contractelor consensuale, de vreme ce printr -o convenție
consensuală părțile renunțau la un contract consensual, ceea ce înseamna că această
remitere de datorie reprezintă, de fapt o reziliere a unui contract.

lOMoARcPSD|4994197
Moduri nevoluntare de stingere a obligațiilor:

Imposibilitatea de executare
Intervenea atunci când debitorul nu putea executa obligația pentru că obiectul
acesteia a dispărut fară vina sa, caz în care debitorul era exonerat de răspundere. Erau
lucruri individual determinate, iar nu lucruri de gen. Era necesar ca debitorul să nu fi fost
pus în întârziere, ca debitorul să nu fi fost în culpă și să nu fi comis un dol. De asemenea,
debitorul trebuia să nu fie ținut răspunzător pentru custodie.
Confuziunea
Presupunea reunirea pe capul aceleiași persoane a calităților de debitor și de
creditor, când obligația nu mai subzista, ea stingându-se, cum ar fi cazul în care creditorul
îl moștenește pe debitor.
Moartea
În epoca veche, moartea a reprezentat un mod de stingere a obligației întrucât acea
epocă a fost dominată de principiul intransmisibilității datoriilor și creanțelor, principiu
fundamentat pe concepția străveche privitoare la relația între drept și titularul dreptului, într-
o epoca în care se considera că dispariția unei persoane antrenează și dispariția tuturor
drepturilor pe care aceasta le are. Mai târziu, romanii au admis transmiterea obligațiilor
către alții, mai întăi pe planul succesoral, iar apoi și prin intermediul actelor inter vivos,
astfel încât în dreptul clasic transmisibilitatea obligațiilor a devenit regula, iar
intransmisibilitatea excepția. Spunem că a reprezentat excepția întrucât au persistat urmele
vechiului sistem, căci, de pilda, creanțe izvorâte din anumite delicte nu se transmiteau către
urmași. Avem în vedere acele obligații sancționate prin acțiuni vindictam spirantes, în
traducere „care respira răzbunare”, cum ar fi, de pildă, acțiunea de injurii, care se considera
a avea un efect profund personal.
În aceeași situație se afla creanța creditorului accesor, care se numea ad stipulator,
stingându-se la moartea sa, nefiind transmisibilă către urmași.
Tot prin moarte se stingeau și obligațiile unor garanți, precum și obligațiia
dezrobitului de a presta „opere fabriles”. Obligația de a presta aceste servicii nu se
transmitea asupra urmașilor dezrobitului pentru că el fusese nemijlocit cel care beneficiase
de dezrobire. Se stingeau prin moarte și obligațiile contractate intuitu personem.

lOMoARcPSD|4994197
Capitis deminutio (desființarea personalității)

Indiferent ce capacitate se naște, vechea personalitate se stinge, fiind înlocuită cu
una nouă. În acest caz, la capitis deminutio, avem în vedere capitis edminutio minima, care
semnifica pierderea/dobândirea unor drepturi de familie. În mod specific ne preocupă cazul
adrogațiunii. Prin adrogațiune, un pater familias devenea alieni iuris, căci intra sub tutela
altui pater familias.
O dată cu adrogațiunea, patrimoniul adrogatului intra în patrimoniul adrogantului,
ceea ce producea efecte negative pentru creditorii adrogatului, care se vedeau în situația de
a nu-și mai putea valorifica creanțele, întrucât adrogantul, adică cel care lua sub putere pe
adrogat pentru a-și constitui în acest fel un moștenitor, culegea doar elementele active ale
patrimoniului, nu și pasivul acestuia.
Praetorul a hotărât ca adrogantul să nu mai poate dobândi patrimoniul adrogatului
daca nu îi plătește și datoriile. În acest scop, praetorul le-a pus la dispoziție creditorilor
adrogatului o „restitutio in integrum ob capitis deminutionem” (repunere în situația
anterioară din cauza desființării personalității). Practic, prin acest instrument, creditorii se
adresau praetorului cu cererea de a pronunța un ordin prin care să desființeze actul păgubitor
pentru ei, care era chiar actul adrogațiunii. În acest fel, prin desființarea adrogațiunii,
creditorii erau repuși în situația anterioară și își puteau valorifica creanța. Acest drept al
creditorilor funcționa ca o amenințare la adresa adrogatului.
Prescripția extinctivă
Romanii nu au cunoscut prescripția extinctivă de la bun început, căci în dreptul vechi
datoriile și creanțele erau imprescriptibile. O primă breșă a fost făcută odată cu apariția
acțiunilor honorarii/praetoriene, când drepturile și datoriile sancționate pe planul
dreptului praetorian au fost supuse unui termen de prescripție extinctivă de un an. Mai
târziu, în dreptul postclasic, în anul 424, a fost introdus un alt termen de prescripție de 30
de ani. Jurisconsulții romani au arătat însă că după trecerea termenului de prescripție,
obligația nu se stinge întrutotul ci se sting doar implicațiile procesuale ale acesteia, obligația
continuând să subziste, schimbându-și natura, devenind dintr-o obligație civilă o obligație
naturală.

lOMoARcPSD|4994197
Transferul obligațiilor
Cesiunea de creanță
Poate fi definită drept operațiunea juridică prin care o persoană, numită cedent,
transmite unei alte persoane numită cesionar, creanța sa împotriva debitorului, numit
debitor cedat.
La origine, această cesiune de creanță s-a realizat prin intermediul unei novațiuni cu
schimbare de creditor. Novațiunea prin schimbare de creditor nu era o veritabilă cesiune,
deoarece novațiunea reprezenta un mod de stingere a obligațiilor și nu un mod de transmitere
a acestora, chiar dacă noul drept născut în temeiul novațiunii avea același obiect.
Realizarea cesiunii de creanță prin novațiune mai avea două dezavantaje: în primul
rând, prin novațiune se stingeau toate acesoriile dreptului, cum ar fi, de pildă, garanțiile.
În al doilea rând, pentru realizarea novațiunii prin schimbare de creditor era necesar și
consimțământul debitorului, ceea ce era neconvenabil.
Față de aceste inconveniente, mai târziu, după adoptarea procedurii formulare,
romanii au apelat la nou sistem întemeiat pe contractul de mandat judiciar, mai precis
mandatul in rem suam, adică „mandatul în propriu interes”. În cadrul acestui nou sistem,
cedentul dădea mandat cesionarului pentru a-l urmări în justiție pe debitor, în scopul
valorificării creanței. Întrucât în acest caz contractul de mandat este adaptat pentru realizarea
cesiunii de creanță, el se încheie în interesul mandatarului, în sensul că după ce valorifica
creanța, cesionarul mandatar nu mai avea obligația de a o transmite mai departe mandantului
cedent, ci o pastra pentru sine.
Pentru a se desăvârși acest mecanism a fost necesar ca el să parcurgă trei etape:
 Sistemul cesiunii de acțiune:
În sistemul cesiunii de acțiune cedentul transmitea cesionarului numai dreptul de
a intenta acțiunea împotrivă debitorului în locul lui. Prin acest sistem, cesionarul nu
dobândea propriu-zis dreptul de creanță, ci doar dreptul de a acționa în justiție în locul
cedentului. După ce îl acționa în justiție și câștiga procesul, valoarea creanței rămânea în
patrimoniul său, numai că acest sistem prezenta inconveniente majore.
În primul rând, acțiunea pe care cesionarul o intenta nu era o acțiune proprie a sa, ci
era o acțiune ce izvora din contractul de mandat, ceea ce inseamna că soarta acelei acțiuni
depindea de soarta contractului de mandat, iar contractul de mandat este prin excelență
revocabil de către mandant fară indicarea vreunui motiv. În al doilea rând, cedentul continua
să rămână titularul acțiunii, iar în această calitate el putea să primească plata de la debitor,
după cum putea să îl ierte de datorie pe debitor, în prejudiciul cesionarului care nu dobândea
„pe gratis” acea creanță, el plătea pentru a dobândi acea creanță.
Situația mandatarului cesionar se consolidează în momentul lui litis contestatio.

lOMoARcPSD|4994197
 Sistemul acțiunilor utile:

În aceasta fază, în momentul încheierii contractului de mandat, cesionarul devenea
titularul unei acțiuni proprii, numită acțiune utilă care nu mai depindea de soarta
contractului de mandat. Într-adevăr, era un confort pentru cesionar. Cedentul era în
continuare titularul unei acțiuni directe pe care o putea oricând intenta împotrivă debitorului
cedant, spre riscul cesionarului mandatar. La fel se menținea calitatea sa de titular al
dreptului, cu posibilitatea de a primi plata de la debitor în detrimentul cesionarului, ceea ce
inseamna că și în sistemul acțiunilor utile practic nu s-a schimbat nimic fundamental, căci
dreptul cesionarului se securiza tot în momentul lui litis contestatio. De aceea, a fost necesar
ca acest sistem al acțiunilor utile să fie perfecționat, lucru care s-a întâmplat în epoca
postclasică.
 Sistemul acțiunilor utile astfel cum au fost ele perfecționate în timpul lui Iustinian:
În aceasta epocă s-a prevăzut că dacă cesionarul îi transmitea o somațiune debitorului
cedat, somațiune denumită denuntiatio, obligația debitorului cedat nu se stingea decât
daca el plătea cesionarului. Daca el ar fi plătit cedentului, plata astfel făcută era valabilă,
dar nu era liberatorie pentru debitor, astfel că el putea fi ținut să mai plătească o dată
cesionarului, lucru care în practică nu se întâmplă.
Cesiunea de datorii
Se numea procuratio. Sistemul cesiunilor nu mai reprezenta o creanță, ci o datorie.
Daca era procuratio in rem suam cesionarul mandatar urma să suporte consecințele sentinței
de condamnare care își producea efectele în patrimoniul său.

lOMoARcPSD|4994197
Materia garanțiilor
Garanțiile personale:
Pot fi definite drept procedeul juridic în virtutea căruia debitorului principal i se
alătură unul sau mai mulți debitori accesori, numiți garanți, în scopul de a-l pune la
adăpost pe creditor față de consecințele eventualei insolvabilități a debitorului principal.
Inițial, garanțiile personale la romani s-au realizat prin mijloace juridice ce
reprezentau aplicații ale stipulațiunii. Practic, în decursul timpului au apărut la început
sponsio și apoi fidepromisio, iar în epoca clasica a apărut și fideiusio.
Sponsio
A fost cea mai veche garanție personală și a apărut în baza unui mecanism care
presupunea încheierea a doua contracte alăturate. Mai întâi se încheia contractul
principal, între debitor și creditor, evident în formă verbală. După aceea, se încheia un al
doilea contract, de această dată între creditor și garant, în care creditorul îl întreba pe
garant: „Idem dare spondes? / Spondeo” (promiți același lucru ca și debitorul principal? ,
Promit)
Cuvântul spondeo avea la romani o natură juridică duală, căci avea atât o valoare
juridică, cât și o valoare religioasă. El avea valoare religioasă întrucât era considerat a fi apt
să atragă grația zeilor asupra actului ce se încheia. Întrucât numai romanii erau cei care
aveau acces la proprii zei, acest verb era rezervat cetățenilor romani, ceea ce înseamnă că
aceasta formă de garanție nu putea fi utilizată în raporturile cu peregrinii care nu aveau
dreptul de a folosi cuvântul spondeo.
Fidepromisio
Din acest motiv a apărut o noua formă de garanție personală, și anume fidepromisio,
care se realiza la fel ca sponsio, numai că verbul diferea, „fidepromito”, creditorul
răspunzând cu sintagma „promit cu loialitate”.
În practică, atât sponsio, cât și fidepromisio erau dezavantajoase pentru garanți. În
primul rând, creditorul avea opțiunea de a-l chema în judecată fie pe debitorul principal, fie
pe garant. De cele mai multe ori el prefera să îl cheme în judecată pe garant, pe care îl știa
solvabil. Un al doilea inconvenient se năștea din faptul că dacă garantul plătea, el nu
dispunea de un mijloc juridic prin care să se regreseze pentru plata făcută împotrivă
debitorului principal. Același lucru se întâmpla și în cazul în care exista o pluralitate de
garanții, caz în care cogaranții erau ținuți solidari față de creditor, iar garantul care plătea nu
dispunea de mijloace pentru a se întoarce împotriva cogaranților pentru a le cere partea lor
din datorie. Din această cauză au existat foarte multe tensiuni în societatea romană, tensiuni
generate în special de către plebe care s-a manifestat în repetate rânduri, inclusiv prin revolte
în vederea îmbunătățirii situației garanților personali.

lOMoARcPSD|4994197
Statul roman a edictat patru legi de ameliorare a situației celor obligați prin sponsio
sau fideicomisio:
 Legea publilia
În baza acestei legi s-a prevăzut că garantul care era obligat prin sponsio dobândea
un drept de regers pentru plata făcută împotrivă debitorului principal, dacă acesta nu îi
restituia într-un anumit termen suma în cauză.
 Legea apuleia
În conformitate cu această lege, care se aplică garanților obligați prin sponsio sau
fideicomisio, în cazul unei pluralități de garanți, garantul care plătea a dobândit dreptul
de a-i urmări pe cogaranți pentru partea lor contributivă din datorie.
 Legea cicereia
Aceasta a instituit o obligație de declarare pentru creditor care trebuia să înștiințeze
care este numărul garanților și valoarea datoriei pe care o avea debitorul față de el.
 Legea furia de sponsio
Cuprindea două dispoziții importante:
Potrivit primeia, în momentul scadenței, dacă existau mai mulți garanți, datoria se
împărțea de drept între toți garanții, indiferent dacă erau sau nu solvabili, ceea ce
înseamna că în fapt plata efectivă urma a se face numai de garanții solvabili și că, în fapt,
consecințele insolvabilității unora dintre garanți erau suportate chiar de către creditor.
Potrivit celei de-a doua, se prevedea că datoriile lui fideipromisio și ale lui sponsio
se prescriau în termen de doi ani. Această dispoziție aparent defavorabilă garanților îi
proteja pe garanți, deoarece trecerea unui termen mai îndelungat presupunea majorarea
creanței garantate, căci la aceasta se acumulau dobânzi, astfel că, în fapt, aceasta măsură era
avantajoasă pentru garanți.
Față de dispozițiile favorabile ale acestor patru legi a fost rândul celor bogați să
protesteze, motiv pentru care aceștia, spre sfârșitul republicii, au creat o nouă formă de
garanție personală, și anume fideiusio, care se încheia tot prin întrebare și răspuns, la fel ca
și primele două, cu singura diferență că verbul era altul, căci acum garantul răspundea
„fideiubeo” (consimt pe cuvântul meu). Această nouă formă de garanție era posterioară celor
patru legi, astfel că ea nu a intrat sub imperiul de reglementare al acestor legi, consecința
fiind că garanții obligați prin fideiusio s-au văzut în situația proastă pe care o avuseseră
sponsor și fidecomisor înainte de cele patru legi.

lOMoARcPSD|4994197
A început o luptă care a fost materializată în adoptarea de către romani a trei beneficii
acordate fideiusorilor, aceste beneficii fiind:
 Beneficiul de cesiune de acțiuni
Acesta era o creație a jurisprudenței care a plecat de la ideea că un creditor care urma
să fie plătit de către garant avea, potrivit principiului echitații, obligația de a-i transmite
garantului toate acțiunile de care creditorul dispunea împotriva debitorului principal
pentru a-i facilita astfel garantului recuperarea de la debitorul principal a plății făcute
pentru el. În realizarea acestui scop, garantului i-a fost pusă la dispoziție o excepție de dol
întrucât se considera că un creditor care accepta o plată de la garant, dar nu transmitea
garantului acțiunile sale față de debitorul principal comitea un dol.
În consecință, garantul chemat în judecată de către creditor pentru plata datoriei
debitorului principal avea la îndemână această excepție pe care o folosea doar în scop de
amenințare, căci el în fața praetorului îi cerea mai întăi creditorului reclamant, în schimbul
plății făcute de pârât să îi transmită acțiunile împotriva debitorului principal. Numai dacă
reclamantul creditor refuza, pârâtul garant îi cerea praetorului să insereze în formulă
excepția de dol.
Existau uneori și probleme chiar dacă creditorul era de acord să transmită acțiunile
împotriva debitorului principal; de pildă, în cazul în care creditorul își garantase creanță și
cu o garanție personală, dar și cu o ipotecă. Dacă garantul plătește, creditorul nu îi mai poate
transmite acțiunea ipotecară, pentru că ipoteca este un accesoriu al creanței și urmează soarta
juridică a acesteia, astfel încât stingandu-se creanța, se stinge și acțiunea ipotecară, întrucât
ea rămâne fară obiect, ca urmare a stingerii dreptului de ipotecă. De aceea, jurisconsulții
romani au stabilit ca suma de bani plătită de către garant creditorului are semnificația plății
unui preț al cumpărării acțiunii ipotecare.
 Beneficiul de diviziune
Acesta a fost introdus în epoca clasică prin Epistula Hadriani, adică printr-o
constituțiune data de Împăratul Hadrian, în temeiul căreia în momentul lui litis contestatio,
daca erau mai mulți garanți, garantul urmărit de creditor avea dreptul de a cere că datoria
să se împartă intre toți garanții solvabili și în viață.
Observam că aceasta diviziune nu este la fel de favorabilă ca divizunea prevăzută prin
legea furia de sponsio, în favoarea lui sponso și fidepromiso, pentru că existau unele
diferențe:
 Modul în care se împărțea datoria, pentru că potrivit sistemul legii furia de sponsio,
datoria se împărțea automat intre garanți, pe când în cazul beneficiului de diviziune,
diviziunea opera doar la cererea garantului, iar daca acesta nu cerea diviziunea trebuia
să plătească întreagă datorie fară a se mai putea regresa împotrivă cogaranților.

lOMoARcPSD|4994197
 Împărțirea datoriei, pentru că potrivit sistemului legii furia de sponsio datoria se

împărțea între toți garanții, indiferent dacă erau sau nu solvabili, pe când aici se
împărțea doar între garnații solvabili și în viață, ceea ce înseamna că problema riscului
solvabilității unora se modifica, căci acum insolvabilitatea unor garanți nu mai este
suportată de către creditor, ci de către garanții solvabili care preiau, practic, partea din
datorie a garanților insolvabili.
 Momentul la care opera diviziunea, pentru că în sistemul legii furia de sponsio
datoria se împărțea la scadență, pe când acum se împărțea în momentul lui litis
contestatio, ori între cele două momente, adică scandeța/litis contestatio trecea un
interval de timp în care puteau deveni insolvabili și alti garanți, în detrimentul
garanților solvabili.
 Beneficiul de discuțiune
Consta în dreptul garantului urmărit de creditor de a-i cere acestuia să îl
urmărească pe debitorul principal și numai apoi daca îl vă găsi pe acesta insolvabil să îl
urmărească pe garant. Acest mecanism nu a putut funcționa la romani mult timp pentru că
la aceasta se opunea efectul extinctiv al lui litis contestatio care îl împiedica pe creditor să
împiedice acțiunea alternativă. De aceea, romanii au apelat la o inovație care a constat în
încheierea unei convenții între creditor și garant, prin care garantul promitea că dacă
creditorul îl vă urmări mai întăi pe debitorul principal și îl vă găsi insolvabil, atunci el nu se
va prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio.
Aceasta problema s-a rezolvat în anul 531 când a fost desființat expres efectul
extinctiv al lui litis contestatio, moment în care beneficiul de discuțiune a putut opera plenar,
întrucât creditorul putea urmări alternativ pe debitor și pe garant.

lOMoARcPSD|4994197
Garanțiile
Garanțiile personale neformale

Pactul de constitut
Acesta avea mai multe aplicații, una dintre acestea fiind pactul pentru stabilirea unui
nou termen datoriei altuia (constitutum debiti alieni). Acest pact poate fi definit drept o
convenție prin care un terț, de regulă un banchet, promitea debitorului să plătească datoria
acestuia față de creditorul său la un nou termen, altul decât cel prevăzut pentru executarea
obligației debitorului.
O atare convenție intervenea în situația în care debitorul se obligase la plata unei
datorii pe care nu o putea achita la scadența convenită, caz în care debitorul apela la un
bancher cu care încheia acest pact, pact în virtutea căruia bancherul devenea practic
garant al respectivului creditor. Acesta convenție nu prezenta nicio condiție de formă și
prezenta specificul că prin intermediul ei garanția se năștea după nașterea datoriei principale.
Garanția era independentă de raportul obligațional original.
Mandatum pecuniae credende
Este o creație a magistratului. În baza unui contract de mandat, mandantul îl
împuternicea pe mandatar să dea cu împrumut o sumă de bani unui terț. Aceasta
înseamnă că datoria propriu-zisă se năștea din contractul de împrumut dintre mandatar și
terț, pe când garanția se năștea chiar din contractul de mandat. În consecință, mandatarul
avea doi debitori, pe de o parte îl avea pe terț, căruia îi dăduse cu împrumut suma de bani,
iar pe cealaltă parte îl avea pe mandant, care era garantul și care îl împuternicise să dea cu
împrumut acea sumă de bani. Suntem, așadar, în prezența a două raporturi juridice
distincte care nu se află în relații de interdependență și deci caracterul accesoriu al
garanției nu este prezent în acest caz.
Receptul argentarii
Reprezenta un pact intervenit între un bancher și clientul său, prin intermediul
acestui pact, bancherul obligându-se față de client să plătească datoriile eventuale ale
acestui client față de un terț. Se constată că garanția se năștea înaintea datoriei, urmând a
deveni funcțională atunci și dacă datoria va interveni. Era un raport obligațional distinct față
de cel de împrumut.

lOMoARcPSD|4994197
Garanțiile reale
Garanția reală era un procedeu juridic prin care debitorul îi atribuia creditorului
sau un lucru fie cu titlu de proprietate sau posesiune, fie prin constituirea unui drept de
ipotecă, astfel încât dacă la scadența debitorul nu plătea, creditorul să își poată valorifica
creanța chiar pe seama lucrului astfel atribuit, bucurându-se în plus de un drept de preferință
față de creditorii chirografari ai debitorului său.
Apariția garanțiilor reale nu a însemnat dispariția garanțiilor personale, care au
continuat să se aplice la romani pentru cel puțin două motive: pe de o parte, romanii erau
conservatori, iar pe de altă parte existau frecvent situații în care debitorul nu dispunea de
bunuri pe care să le poată afecta cu titlul de garanție reală sau dispunea de bunuri, dar acestea
erau de o valoare inferioară datoriei care se cerea garantată. Aceste garanții reale au fost:
Fiducia
Era o aplicație a fiduciei care se numea fiducia cum creditore (Gaius) și care
reprezenta efectul contractului real de fiducie.
Sub aspectul formei, această garanție lua naștere prin convenția părților numită
pactum fiduciae, care era grefată pe un act de drept civil care era mancipațiunea/in iure
cessio. Prin efectul acestui contract creditorul devenea proprietar al lucrului cu care se
garanta, dar devenea și debitor sub condiție al aceluiași lucru, căci dacă, la scadență,
debitorul își plătea datoria, raportul dintre părți se inversa, debitorul fiind acum creditor al
lucrului, iar creditorul devenea debitor al aceluiași lucru. Aceasta înseamna că după ce plătea
la scadență, debitorul avea la îndemăna împotriva fostului său creditor o acțiune derivată
din contractul de fiducie și anume actio fiduciae – acțiune prin care îl putea urmări pe fostul
său creditor pentru a-l constrânge să-i restituie lucrul cu care garantase datoria.
Aceasta era profund dezavantajoasă pentru debitor, căci dacă, după efectuarea plății
de către debitor se întâmpla ca fostul său creditor să devină insolvabil, el nu se bucura nici
de dreptul de urmărire, nici de dreptul de preferință, căci nu mai era titular de drept real, ci
era titularul unei simple creanțe privind o obligație de a face din partea fostului său creditor.
În aceste condiții, el risca să intre în concurs cu ceilalți creditori ai fostului său creditor, și
în consecință risca să nu își mai recupereze nici lucrul, și nici măcar o parte din echivalentul
valoric al acestuia.
Un al doilea inconvenient deriva din împrejurarea că lucrul cu care se garanta era
superior ca valoare datoriei garantate. Întrucât însă lucrul se transmitea creditorului în
proprietate, debitorul nu putea garanta și o alta datorie cu același lucru, chiar dacă valoarea
ar fi fost suficientă.
Un al treilea inconvenient deriva din actul pe care era grefată această fiducie, anume
din faptul că, fiind întemeiată pe mancipațiune/in iure cessio, fiducia nu era accesibilă
peregrinilor, fiind rezervată exclusiv cetățenilor romani. Mai tărziu, romanii au recurs la o
noua garanție reală.

lOMoARcPSD|4994197
Gajul (pignus)
Acesta se naște prin efectul contractului real de gaj. În cadrul acestei forme de
garanție, debitorul transmitea creditorului său un anumit lucru, de această dată cu titlul de
posesiune, transmitere realizată prin intermediul tradițiunii și însoțită de o convenție prin
care creditorul se angaja să îi retransmită posesiunea dacă debitorul își va plăti datoria.
Întrucât este vorba despre transmiterea posesiunii, nu și a proprietății, situația
debitorului se îmbunătățește semnificativ pentru că el continua să rămână proprietar asupra
lucrului cu care se garantează, astfel că, după ce își plătește datoria la scadență, el are la
îndemână în calitate de proprietar acțiunea în revendicare, care îi conferă și dreptul de
urmărire al lucrului, și dreptul de preferință în raport cu alți creditori ai fostului său creditor.
Din acest punct de vedere, incertitudinile sale se reduc.
Subzista însă dezavantajul că debitorul nu putea garanta mai multe datorii cu același
lucru, deoarece posesiunea fizică a lucrului se afla la creditor. Gajul avea inconveniente și
pentru creditor, căci el nu putea valorifica lucrul în situația în care debitorul nu își achita
datoria, deci el nu își putea valorifica creanța pe seama lucrului cu care se garantase pentru
că nu era proprietar și nu avea nici măcar voie să folosească lucrul primit în garanție întrucât
se considera că într-o atare ipoteza el ar fi comis un delict numit furtum usus.
Ipoteca
Aceasta raspunde atât intereselor debitorului, cât și celor ale creditorului. Ea
prezintă imensul avantaj că lucrul rămânea în posesiunea debitorului și în proprietatea
acestuia, iar dar doar dacă acesta nu și-ar fi plătit datoria la scadență, creditorul ipotecar era
îndreptățit să intre în posesia lucrului și să îl vândă pentru a-și valorifica astfel creanța. În
mod eronat s-a afirmat că ipoteca ar fi fost împrumutată de romani de la greci, pornindu-se
probabil de la denumirea acestei instituții care era de sorginte grecească.
Contraargumentul de font la aceste susțineri se regăsește în textele clasice romane
care ilustrează evoluția ipotecii, evoluție care releva că această instituție a fost una romană.
În cadrul acestei evoluții se disting mai multe faze, mai precis 4:
Dreptul de retenție – această fază s-a petrecut pe terenul relațiilor dintre proprietarii
funciari și arendași. Arendașul se instala pe o moșie împreună cu inventarul său agricol,
inventar numit invecta et illata. El încheia cu proprietarul funciar un contract de arendă
în temeiul căruia el se obliga să plătească folosința pământului fie în bani, fie într-o parte
din recoltă. Arendașul nu putea garanta obligația pe care și-o asuma printr-un gaj instituit
asupra inventarului său agricol, pentru că aceasta ar fi presupus deposedarea arendașului de
mijlocul său esențial de muncă și, implicit, ar fi însemnat condamnarea sa la insolvabilitate.

lOMoARcPSD|4994197
Drept urmare, s-a recurs la o altă soluție care consta la alăturarea contractului de
arendă a unei convenții din care rezultă pentru proprietarul funciar dreptul de a reține pentru
moșie acel inventar agricol dacă la scadență debitorul nu plătea. Este de precizat că acest
drept al proprietarului funciar opera numai pe moșie, el neputând urmări lucrul în altă parte,
în ipoteza în care arendașul și-ar fi strămutat inventarul agricol într-un alt loc. Din acest
motiv, sistemul a trebuit să fie perfecționat, trecându-se la a doua fază de evoluție a ipotecii,
interdictul salvian.
Interdictul salvian – În temeiul acestuia, proprietarul funciar a dobândit posibilitatea
de a urmări inventarul agricol și altundeva în afara moșiei sale. Se menținea însă
inconvenientul că proprietarul funciar nu putea urmări inventarul agricol în mâinile terților
achizitori, în ipoteza în care arendașul l-ar fi înstrăinat.
Acțiunea serviana – Aceasta a fost acordată proprietarului funciar și putea fi
intentată de acesta împotriva oricărei persoane care deținea inventarul agricol. Din acest
moment se poate spune că figura juridică a ipotecii era deja cristalizată, căci proprietarul
moșiei, din acest moment, devine titularul unui adevărat drept real asupra inventarului
agricol. Dezavantajul era, însă, că acest sistem se aplica numai între raporturile dintre
proprietarii funciari și arendași, deci numai în domeniul agricol, acesta fiind motivul pentru
care a fost necesară cea de-a patra și ultima faza în evoluția ipotecii.
Acțiunea quasiserviana (ipotecară) – Putea fi intentată împotriva oricărui debitor
care își afectase lucrul cu o ipotecă, astfel că instituția ipotecii a devenit una de aplicabilitate
generală.
Ipoteca devine un drept cu aplicabilitate generală. Din texte reiese că romanii au
cunoscut mai multe categorii de ipotecă:
 Ipoteca convențională – formată prin simpla convenție a părților.
 Ipoteca tacită – acea ipotecă în cadrul căreia era prezumată voința debitorului de a-și
ipoteca lucrul, ex arendașului, cu precizarea că ipotecile tacite erau prevăzute fie prin
lege, fie de către obiceiul juridic.
 Ipoteca privilegiată – deoarece ea trecea mai înaintea altor ipoteci chiar dacă acestea
din urmă erau de dată mai veche.
 Ipoteca testamentară – apărută în dreptul postclasic, ipoteca ce se constituia printr-o
clauză inserată în testament și prin care se garanta fie plata unor legate, fie
transmiterea anumitor bunuri către un fideicomisar.
 Ipoteca autentică – acea ipotecă ce era constituită prin anumite forme de publicitate
și care prezintă avantajul că trecea înaintea altor ipoteci care fuseseră constituite fară
aceste forme de publicitate.

lOMoARcPSD|4994197
Caracterele ipotecii
Caracterul convențional – În mod excepțional avem de a face cu un drept real ce se
naște dintr-o simplă convenție, altfel decât regula generală potrivit căreia, la romani,
drepturile reale izvorau numai din actele speciale de drept civil.
Drept real – În această calitate prezenta avantajul pentru creditor că îi conferea
dreptul de urmărire și dreptul de preferință, evitând concursul cu creditorii debitorului
Caracterul general – Acest caracter nu a fost propriu ipotecii de la bun început.
Inițial, ipoteca la romani a fost specială pentru că avea ca obiect numai anumite bunuri, însă
mai târziu, din secolul al II-lea, s-a admis că ipoteca poate fi generală, în sensul că ea poate
avea ca obiect toate bunurile prezente și viitoare ale debitorului. După dobândirea acestui
caracter general, ipoteca putea fi constituită și asupra unei universalități de bunuri (un
patrimoniu, o fracțiune de patrimoniu, un drept de creanță, o recoltă viitoare etc.).
Pentru creditori, avantajul caracterului general al ipotecii se releva în special în cazul
în care există mai mulți creditori cu ipoteci constituite la date diferite. Daca ipoteca ar fi
avut ca obiect numai un singur lucru și nu o universalitate de bunuri, exista riscul ca la
scadență, dacă debitorul nu plătea, singurul care să își valorifice creanța să fie creditorul cu
ipoteca cea mai veche în dată.
 Dacă acesta își valorifica creanța prin vânzarea acelui lucru, toate celelalte
ipoteci ale altor creditori se stingeau, din lipsă de obiect.
 Dacă se ipoteca o universalitate de bunuri, exista șansa ca după valorificarea
creanței de către creditorul cu ipoteca cea mai mică, să mai rămână bunuri
valorificabile și pentru creditorii posteriori în rang.
Caracterul indivizibil – Acesta comporta două dimensiuni:
 Ipoteca apăsa în întregime asupra fiecărei părți din lucrul ipotecat, ceea ce
înseamna că fiecare parte a lucrului ipotecat era afectată satisfacerii întregii
creanțe. De exemplu, daca lucrul ipotecat revine, în urma deschiderii succesiunii,
mai multor moștenitori, fiecare dintre acești moștenitori va putea fi urmărit de
creditori pentru plata întregii datorii și nu numai pentru o parte din această datorie,
corespunzătoare fracțiunii din proprietatea asupra lucrului pe care o moștenea
respectivul moștenitor.
 Ipoteca garantează fiecare parte din datorie , adică lucrul ipotecat, în întregul
său, este afectat satisfacerii fiecărei părți din creanță. De exemplu, debitorul, la
scadență, achita doar o parte din datorie, iar nu toată datoria. Creditorul ipotecar,
pentru a-și valorifica restul creanței rămase neplătită, va vinde întregul lucru, și nu
doar o parte a acelui lucru, corespunzătoare datoriei rămase neplatite.

lOMoARcPSD|4994197
Caracterul clandestin (secret/ocult) – Deriva din caracterul convențional al ipotecii,

se referea la faptul că ipoteca se năștea valabil prin simpla convenție a părților, nefiind
necesară întocmirea de forme de publicitate prin care terții să fie înștiințați despre
ipotecarea unui anumit lucru.
Din cauza acestui caracter a fost posibilă recurgerea de către debitori la feluri de
fraude, căci debitorii în mod frecvent obișnuiau să ipotecheze același lucru de mai multe
ori, fară a declara creditorilor ipotecării posteriori existența unor ipoteci anterioare. La
scadența, primul care își valorifica ipoteca era creditorul anterior în rang, pe când ipotecile
celorlalți creditori ipotecari se stingeau din lipsă de obiect. Consecințele acestei fraude au
fost întrucâtva atenuate prin dobândirea caracterului general, dar multipla ipotecare
clandestină mai genera și alte consecințe. Dacă de pildă la scadență un creditor ipotecar
posterior în rang intra primul în posesia lucrului ipotecat, el urma a fi supus riscului
evicțiunii, fiind deposedat de lucrul ipotecat de către creditorul anterior în rang. (evicțiune
= deposedare pe cale juridică a unei persoane de un lucru : exmplul vânzătorului care vinde
același lucru de mai multe ori).
Pentru a curma această practică a debitorilor frauduloși, statul roman a incriminat
această faptă, moment din care s-a decis că multipla ipotecare clandestină reprezintă un
delict – delict de stelionat (stelio – șopârlă care își schimbă pielea) . Nu era propriu numai
ipotecii, ci se aplica și la multipla vânzare. Un alt remediu a fost ius offerendae pecuniae –
dreptul care a fost conferit creditorilor ipotecari posteriori în rang de a-l dezinteresa pe
creditorul ipotecar anterior în rang plătind creanța acestuia. În acest caz, creditorul ipotecar
posterior în rang intra în locul creditorului ipotecar plătit, dobândind rangul acestuia și deci
dreptul de preferință.
Din același caracter decurgea posibilitatea unei alte infracțiuni, anume antedatarea
frauduloasă a unei ipoteci mai noi în dauna unei ipoteci mai vechi. În mod fals se declara că
ipoteca, deși mai nouă, este de fapt mai veche, și deci ar trece înaintea altor ipoteci. Această
fraudă a fost curmată prin crearea ipotecii publice în epoca postclasică, în vremea
împăratului Leon, o ipotecă fiind considerată publică atunci când era constituită printr-un
act public sau alternativ, printr-un act privat semnat de 3 martori. Prezenta avantajul că
trecea înaintea altor ipoteci chiar mai vechi, dar constituite fară forme de publicitate.
Caracterul accesoriu, în raport de obligația pe care o garanta. Cu alte cuvinte, ipoteca
urmează soarta obligației garantate.

lOMoARcPSD|4994197
Rangul creditorilor ipotecari

Acesta desemnează ordinea în care pot fi valorificate ipotecile dacă existau mai mulți
creditori ipotecari. În acest caz, principala regulă era „Prior tempore potior iure”, adică mai
întâi în timp, mai tare în drept, regulă potrivit căreia primul care își valorifica ipoteca era
creditorul cu ipoteca cea mai veche, regulă de la care erau excluse ipotecile privilegiate.
Exista posibilitatea să existe ipoteci simultane, constituite la aceeași dată, caz în care
regula nu mai putea opera, aplicandu-se o alta, potrivit căreia „Ipari causa melior este causa
possidentis” - în situații egale, mai bună este situația celui care posedă, regulă potrivit
căreia primul care își valorifica ipoteca era creditorul ipotecar care intra în posesia lucrului
ipotecat.
Efectele ipotecii
În cazul în care debitorul, la scadență, nu își plătea datoria, se produc efectele ipotecii,
care la romani erau două:
 Ius possidendi - dreptul de a intra în posesia lucrului ipotecat
 Ius distrahendi - dreptul creditorului de a vinde acel lucru
La origine, ipoteca a cunoscut doar efectul ius possidendi, ceea ce a generat serioase
probleme pentru creditori deoarece aceștia dobândeau doar dreptul de a disponibiliza lucrul
ipotecat și de a-l păstra până când debitorul îl vă plăti, motiv pentru care, mai târziu, a apărut
și ius distrahendi care a conferit creditorului ipotecar dreptul de a vinde acel lucru pentru a-
și valorifica astfel creanța, efect apărut în secolul al III-lea.
Prin consacrarea acestui al doilea efect, romanii au fost inconsecvenți față de
propriile lor reguli, deoarece au încălcat un principiu, și anume principiul „Nemo plus
iuris al alium transferre potest quam ipse habet”, Nimeni nu poate transmite un drept mai
puternic decât are el însuși, ori se observă că un creditor ipotecar care beneficiază doar de
ius possidendi și are, deci, calitatea de posesor fară a fi proprietar are totuși dreptul de a
vinde lucrul și de a transmite astfel proprietatea, adică un drept pe care, de fapt, nu îl are.
Stingerea ipotecii
Operează în momentul stingerii obligației garantate, în virtutea caracterului
accesoriu. Acest caracter nu se găsește în cazul în care dreptul de creanță se stinge prin
prescripție extinctivă, căci în epoca postclasică, termenul de prescripție a drepturilor de
creanță era de 30 ani, pe când termenul de prescripție a dreptului de ipotecă era de 40 ani,
deci ipoteca supraviețuiește obligației garantate. Paul a încercat să justifice această anomalie
spunând că după împlinirea termenului de prescripție extinctivă, obligația nu se stinge, ci
doar își schimbă natura, devenind din obligație civilă obligație naturală.
Se mai stinge și prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat datorită caracterului
indivizibil. Și prin confuziune – reunirea calităților de debitor și creditor ipotecar, prin
vânzarea lucrului ipotecat (valorificare), precum și prin renunțarea creditorului la
dreptul său.

lOMoARcPSD|4994197
Izvoarele obligațiilor
Din perspectiva istoriei, primele contracte apărute au fost contractele solemne, în

condițiile unui formalism excesiv și în condițiile în care romanii nu concepeau că o simplă
convenție neînsoțită de forme poate genera efecte juridice: "ex nudo pacto actio non
nascitur". Mai târziu, după dezvoltarea comerțului, au apărut contractele reale și contractele
consensuale. După apariția acestora, romanii au considerat că sistemul contractelor s-a
închis și că nu mai pot apărea alte forme de contracte.
Au apărut alte operațiuni juridice care trebuiau îmbrăcate într-o formă juridică,
romanii creând o nouă categorie, intitulată pacte. Terminologia a evoluat în același ritm, în
sensul că, inițial, termenul de contract nu era cunoscut, contractele fiind desemnate prin
cuvântul actum. Termenul de contract, "contractus" a apărut în secolul al II-lea.
Contractele solemne
În formă religioasă:
 Sponsio religioasa – Este primul și cel mai vechi contract roman, menționat ca
atare și în „Legea celor 12 Table”, contract care avea o natură juridică duală,
fiind nu numai un act juridic, dar și unul cu caracter religios, deoarece sub
aspectul formei, el se încheia prin întrebare și răspuns, prin utilizarea verbului
spondeo, dialogul părților fiind urmat de pronunțarea de către ele a unui jurământ
religios, jurământ prin care invocau grația divină asupra actului juridic încheiat.
De altfel, chiar și cuvântul spondeo avea o valoare puternic religioasă, fiind socotit
apt să atragă grația divină, motiv pentru care acest cuvânt era rezervat cetățenilor,
numai ei putând să îl pronunțe și putând să încheie un astfel de contract.
 Iusiurandum liberti (Jurământul dezrobitului) – Reprezenta, de fapt, o

înlănțuire de două jurăminte pronunțate de sclav în două momente diferite,
amândouă având același obiect, și anume prestarea de operae fabriles (servicii ce
necesitau o calificare specială) în favoarea fostului lor stăpân.
 Primul jurământ era pronunțat anterior momentului dezrobirii și nu avea
valoare juridică pentru că sclavul era socotit un lucru și, deci, nu avea
capacitate juridică și nu își putea asuma valabil obligații. În schimb, jurământul
său avea valoare religioasă, pentru că sclavul, deși era considerat lucru, avea
capacitate religioasă, el fiind socotit din acest punct de vedere un membru cu
drepturi depline al familiei romane. Sclavul participa ca atare la cultul religios.
 Cel de-al doilea jurământ era pronunțat după momentul dezrobirii și avea
valoare juridică pentru că atunci sclavul devenea persoană și avea capacitate
juridică. Romanii procedau astfel pentru a-l constrânge pe sclav să-și tina
cuvântul dat.

lOMoARcPSD|4994197
În formă verbală:
 Sponsio laica – A apărut în condițiile în care romanii au realizat distincția între
ius și fas, dintre normele juridice și cele religioase. Sponsio laica se încheia exact
ca sponsio religioasa, numai că de această dată dialogul părților nu mai era
urmat de acel jurământ religios. Sponsio laica a reprezentat o formă de a
contracta rezervata cetățenilor romani. Dezavantajul major al acestei forme de a
contracta era evident din cauza sferei persoanelor care aveau acces la aceasta, iar
prin dezvoltarea comerțului, relațiile cu peregrinii au devenit extrem de interesante
pentru romani, ei căutând o modalitate de a le oferi acces la această formă de a
contracta. Ei au realizat acest lucru prin schimbarea verbului, primul verb
alternativ folosit în acest fel fiind „fide promiseo” (promit cu loialitate)
 Stipulațiunea – Poate fi definită drept contractul în formă verbală încheiat prin

întrebare și răspuns la care au acces și peregrinii. Amploarea pe care a cunoscut-
o folosirea acestui contract a fost atât de mare încât în noțiunea de stipulațiune s-
a absorbit și sponsio laica, desi aceasta își păstrase identitatea. Practic, prin
utilizarea masivă a stipulațiunii s-a ajuns ca stipulațiunea să reprezinte genul, iar
sponsio laica, specia.
În ceea ce privește etimologia cuvântului stipulațiune, jurisconsultul Paul arata că
acesta vine de la „stipulus” care înseamnă „tare”, pentru a sugera ideea că orice convenție
turnată în forma stipulațiunii dobândește forță juridică. Stipulațiunea nu își avea
corespondent în dreptul modern, în sensul că ea reprezenta un mod abstract de creare de
obligații. El era abstract pentru că din modul concret în care se încheia nu rezulta motivul
pentru care debitorul se obliga, fapt ce a permis stipulațiunii să dobândească o utilizare
generală.
Suma promisă de debitor poate fi o sumă acordată lui în baza unui contract de
împrumut, după cum poate fi și o donație pe care el o face celeilalte părți. Aceasta a făcut
ca prin stipulațiuni să pot fi îmbrăcate în haina juridică varii operațiunii: de pildă vânzarea,
la o epocă în care contractul de vânzare nu apăruse încă. S-a recurs la 2 stipulațiuni alăturate
și anume: la o stipulațiune a plății prețului și la o stipulațiune a predării lucrului. De
asemenea, tot prin stipulațiune se puteau crea o garanție personală, dar și o obligație coreală.
Stipulațiunea are mai multe caractere:
 Act de drept al ginților - Deoarece aveau acces și peregrinii
 Act oral - Avea loc un dialog al parților
 Act solemn - Caracterul solemn decurgea din faptul că părțile rosteau anumite
cuvinte și vorbeau într-o anumta ordine: Mai întâi vorbea stipulantul, și numai
după aceea vorbea și promitentul (care era debitor).
 Act congruent - Reprezenta un caracter ce reclama potrivirea dintre suma
menționată în întrebare și suma menționată în răspunsul promitentului. Daca
stipulantul întreba „Promiți 100?”, iar promitentul răspundea „Promit 50” se

lOMoARcPSD|4994197
socotea că voințele parților „nu s-au întâlnit”, iar contractul nu se năștea. De

asemenea, verbul folosit de către părți trebuia să fie același.
 Caracter continuu - Potrivit acestuia, era obligatoriu ca răspunsul promitentului
să urmeze după întrebarea stipulantului, pentru că dacă trecea un interval prea
mare între întrebare și răspuns se socotea că unitatea actului s-a rupt și că părțile
nu și-au manifestat voința în cadrul aceleași voințe.
 Contract unilateral - Prin efectul său, stipulantul era doar creditor, iar promitentul
doar debitor.
 Contract de drept strict - Era un act de riguroasă interpretare, judecătorul
interpretând actul literis, căci pe judecător îl interesa numai dacă întrebarea și
răspunsul au avut loc, nu și dacă dialogul părților reflecta și voința lor reală.
 Unitatea de timp și de loc - Impunea, pentru valabilitatea actului, ca stipulantul și
promitentul să se afle în același moment în același loc.
 Caracterul abstract - Dă vocația unei utilizări generale. Decurgea din
împrejurarea că stipulatio nu releva motivul asumării obligației. Acest caracter
abstract al stipulațiunii a fost speculat de romanii avuți, în special pentru a se
percepe împrumuturi deghizate. La romani, încă din secolul al III-lea i.e.n. fusese
dată o lege potrivit căreia era interzis împrumutul cu dobândă. La adăpostul
stipulațiunii, cămătarii percepeau în mod frecvent împrumuturi cu dobândă,
procedând în felul următor: În fapt, remiteau debitorului cu împrumut o sumă , dar
îl puneau să promită o altă sumă, mai mare, care incorpora practic și dobânda.
Pentru că stipulațiunea era un act de drept strict, pe judecător nu îl interesa cât a
primit în realitate debitorul, ci îl interesa doar cât a promis.
În timp, aceste cerințe ale stipulațiunii s-au transformat, în sensul că în epoca clasică,
sub contactul cu alte obiceiuri juridice, stipulațiunea a început să cunoască și forma scrisă,
devenind posibilă încheierea stipulațiunii printr- o scrisoare. A fost, de asemenea, amendată
și cerința congruenței, a potrivirii dintre întrebare și răspuns, astfel că dacă erau sume
diferite între întrebare și răspuns stipulațiunea era totuși socotită valabilă, dar pentru suma
cea mai mică, presupunandu-se că pentru suma cea mai mică părțile au fost de acord. De
asemenea, a devenit posibil ca întrebarea să fie formulată în latina, iar răspunsul în elenă,
dar a fost menținută cerința unității de timp și de loc, cerință care îi permitea debitorului să
obțină anularea stipulațiunii dacă el demonstra că părțile nu s-au aflat în același timp în
același loc.
Mai târziu, în dreptul post-clasic, formalismul a decăzut aproape total, întrebarea și
răspunsul putând fi formulate în orice termen, dar menținându-se aceeași condiție a unității
de timp și de loc, ceea ce crea posibiltiatea de abuzuri din partea debitorilor de rea-credință
care puteau obține anularea stipulațiunii create prin scrisoare.
Împăratul Iustinian, în 531, a realizat o reformă prin care a hotărât că debitorul va
putea obține anularea stipulațiunii creată prin înscris numai dacă va dovedi că el sau
creditorul au lipsit din localitate întreaga zi, ceea ce a îngrădit reaua-credință.

lOMoARcPSD|4994197
În ceea ce privește proba stipulațiunii, cât timp stipulațiunea a fost un act oral, proba
s-a realizat cu martori. Ulterior, când a dobândit și forma scrisă, stipulațiunea a putut fi
dovedită și cu înscrisuri. Problema o reprezenta, însă, faptul că fiind un act de drept strict,
debitorul nu avea posibilitatea să demonsterze că în realitate primise mai puțin decât a
promis. Acestei situații i-a pus capăt praetorul, care i-a pus la dispoziție debitorului o
excepție și, totodată, și o acțiune prin care debitorul a dobândit posibilitatea de a demonstra
că în realitate a primit mai puțin decât a promis. Această facilitate oferită de praetor a fost
una nefuncțională pentru că atât în acțiune, cât și în excepțiune (unde pârâtul este
reclamant), debitorul era cel care trebuia să dovedească faptul neprimirii unei sume pe
care el a promis-o. Întotdeauna un fapt negativ este o probă dificil de realizat. A dovedi un
fapt negativ este câteodată un lucru imposibil, pentru că, practic, debitorul trebuia să
dovedească că i-a fost imposibil să primească sumă pe care el a promis-o și că această
imposibilitate a sa a dăinuit în toate momentele care au precedat întrebarea și răspunsul.
Mai târziu, în 215, Caracalla a realizat o nouă reformă prin care a pus la dispoziția
debitorului atât o acțiune numita „querrela non numeratae pecuniae”, cât și o excepțiune
„non numerratae pecuniae” prin care a adus atingere principiului fundamental în materie de
probe: „orice proba cade în sarcina reclamantului” sau „proba revine celui care afirmă,
nu celui care neagă”. Prin această reformă era suficient ca debitorul să afirme prin acțiune
sau prin excepțiune că nu a primit suma pe care el a promis-o, pentru ca proba contrară să
fie făcută de cealaltă parte, de stipulant. Acesta era momentul în care trebuia să dovedeaca
că a dat promitentului suma pe care el a promis-o, numai că, pentru stipulant, dovada era
mult mai ușor de făcut, pentru că el făcea o proba pozitivă, iar nu una negativa.
În ceea ce privește sancțiunea stipulațiunii, ea fiind un act cu aplicații variate, a fost
sancționată prin mijloace variate. La origine, în epoca procedurii legisacțiunilor,
stipulațiunea a fost sancționată prin iudicis postulatio. Mai târziu, în epoca clasică,
stipulațiunea a fost sancționată prin condictio, care putea să fie o condictio certe pecuniae
(atunci când obiect al stipulațiunii îl reprezenta o sumă de bani determinată) sau condictio
certe rei (atunci când obiect al obligației îl reprezenta un alt lucru determinat). Dacă obiectul
obligației îl reprezenta realizarea de către debitor a unui fapt oarecare (obligație de a face),
atunci stipulațiunea era sancționată prin actio ex stipulato.
 Dotis dictio – Este o formă specială de contract verbal, în sensul că acesta consta într-
o declarație unilaterală de dotă care era formulată în termeni solemni fie de către
viitoarea soție, fie de către debitorul ei la ordinul acesteia, fie de către un ascendent
de-al său, pe linie paterna, iar obiectul acestei promisiuni unilaterale îl reprezenta
transmiterea anumitor bunuri cu titlul de dotă către viitorul soț. Este interesant că
deși viitorul soț era prezent la locul actului, el nu trebuia să întrebe nimic, după cum
nici nu trebuia să accepte promisiunea făcută de viitoarea soție sau de celelalte
persoane care promiteau pentru aceasta. Această formă de a contracta nu a fost
durabilă, pentru că în epoca postclasică a apărut pactul de dotă, care reprezenta o
convenție bilaterala și care a înlocuit promisiunea de dotă.

lOMoARcPSD|4994197
În formă autentică
 Nexum – Reprezenta un contract solemn ce se încheia în fața praetorului și care
avea ca obiect servicii asumate de debitor față de creditor. Acest contract îmbrăca
forma unei declarații prestată în fața praetorului prin care creditorul afirma că munca
debitorului îi este aservită pentru o perioadă de timp. Față de această afirmație,
debitorul care era pârât și prezent la locul actului, tăcea, tăcere față de care praetorul
rostea „addico”, ratificând așadar declarația și consfințiind aservirea ce făcea
obiectul declarației. Nexum era o aplicație a lui in iure cessio.
Pentru debitor, nexum reprezenta o alternativă pozitivă, căci altfel era expusa riscului
vânzării sale ca sclav trans Tiberum. Pe de altă parte, nexum procura și creditorului
avantajul că acesta avea acces la o forță de munca robită de care avea nevoie mai ales în
contextul în care la romani sclavia nu devenise baza producției. Condiția juridică a lui nexus
era aceea de addictus (cu o capacitate juridică specială, dar în fapt era tratat ca sclav).
Distincția între addictus nexus și addictus iudicatus: addictus nexus - cel care muncea pentru
creditor în baza acelei convenții, iar addictus iudicatus- era cel condamnat pentru neplata
datoriei și trimis în închisoarea personală a creditorului.
Titus Livius a transmis numeroase informații despre condiția juridică a nexilor și
despre această formă de aservire la Roma, care viza în special pe cei săraci, care erau obligați
să recurgă la nexum și erau potențiali subiecți ai acestei forme de aservire. Plebea a
reacționat, mai ales că tratamentul aplicat nexilor de către romani era unul barbar. Însăși
funcția de tribun al plebei a fost creată în urma unei revolte a nexilor. Titus Livius relatează
că plebea a renunțat să mai lupte împotriva nexilor, plebeii acceptând că preferă să fie sclavi
la dușmani decât sclavi în propria lor cetate. În 326 i.e.n romanii au dat legea Poetelia
Papiria prin care au interzis aservirea debitorilor insolvabili ceea ce a dus la desființarea
lui nexum. Mai pot fi ținuți în lanțuri doar delincvenți până la plata sumei de bani. Edictarea
acestei legi a fost doar aparentul succes al debitorului, pentru că ea în realitate s-a întemeiat
pe considerente economice și politice, astfel în perioada edicatarii acestei legi, romanii își
începuseră deja războaiele de cucerire, ceea ce a dus la un aflux sporit de sclavi pe piețele
romane astfel că nu mai era necesară aservirea propriilor cetățeni. Pe de altă parte, romanii
aveau interesul să-și atragă plebea pentru că aveau nevoie de susținere în eforturile quiritare
care urmau.
În formă scrisă
 Contractul litteris – Dezvoltarea economică i-a determinat pe romani să creeze un
climat de securitate în ceea ce privește dovada actelor juridice. Proba cu martori s-a
dovedit de multe ori a fi prejudiciabilă pentru că martorii puteau muri, puteau uita sau
puteau minți. Romanii s-au orientat către o formă scrisă de dobândire a operațiunilor
juridice. Contractul litteris a apărut în legătură cu obiceiul romanilor, codex
accepti et expensi – registru al sumelor încasate. Avea doua rubrici: accepta și
expensa. Gaius ne relatează că mențiunile care se făceau în acest registru se numeau
„nomina” și erau de 2 feluri.

lOMoARcPSD|4994197
Existau registre care creau obligații, nomina transcripticia, și registre care

consemnau datorii existente și care se numeau nomina arcaria. Funcțiile
contractului litteris erau reduse:
 De înlocuire a unui debitor prin altul: transcriptio a persona in personam –
Schimbarea debitorului se realiza prin înscrierea a doua mențiuni în registrul
de încasări și plăți. De exemplu, Primus îi datora lui Secundus o anumită sumă
de bani. Primus are un debitor în persoana lui Tertius. Pentru a nu se face două
plăți, P convine cu S ca T să plătească în locul lui. În acest scop, S menționează
în registrul lui la coloana plații că i-a dat lui T o suma de bani deși nu-i dăduse
nimic, mențiune pe care T o confirmă prin semnătură. În același timp, S
menționa la coloana încasării că a primit acea suma de bani de la P deși în
realitate nu primise nimic. Obligația lui P față de S se stinge în mod fictiv
născându-se o noua obligație în sarcina lui T și realizandu-se o novație prin
schimbare de debitor.
 De schimbarea a temeiului juridic al unei obligații: transcriptio a re in
personam – În ceea ce privește a doua funcție, debitorul datora creditorului în
baza unui contract de vânzare o suma de bani, iar părțile doreau ca această
datorie să devină litteris. Această operațiune era în interesul creditorului pentru
că vânzarea era o operație de buna-credință pe când contractul litteris era de
drept strict. Creditorul trecea la coloana încasării că a primit de la debitor suma
datorată de acesta în baza vânzării deși nu primise nimic și în același timp
trecea la coloana plății că a dat debitorului său aceeași sumă.
Ambele funcții se realizau prin înregistrări fictive.
Odată cu decăderea formalismului, a încetat și practica ținerii registrelor de încasări
și plăți și a dispărut și contractul litteris. În Institutele lui Iustinian se face vorbire despre
obligația litteris în epoca postclasică. Această obligație litteris nu se confunda cu obligația
rezultată din contractul litteris pentru că cele două au o fizionomie distinctă, au un mod
propriu de formare și au o funcție diferită. Obligația litteris explica că pe timpul lui
Iustinian când se manifesta o tendință de generalizare a formei scrisă, ori de câte ori se
încheia o operațiune verbală, părțile obișnuiau să consemneze în scris acea operațiune.
Aceste înscrisuri aveau doar funcția de a constata operațiunea juridică ce avusese loc, aveau
o funcție probatorie. Înscrisul putea să nu menționeze corect ceva în legătură cu operațiunea,
motiv pentru care se acorda posibilitatea debitorului să atace înscrisul în termen de 2 ani de
la încheierea obligației printr-o acțiune: Querrela non numeratae pecuniae. Dacă debitorul
nu intenta acțiunea în timp de 2 ani de la încheierea actului, actul devenea inatacabil, iar
obligația consemnată în acesta devenea literală, fiind o obligație de risc.

lOMoARcPSD|4994197
Contractele reale - Se încheiau prin convenție.
Mutuum – Contractul prin care romanii realizau împrumutul de consumațiune și care

era desemnat de romani prin mutui datio, mutuum care provine din expresia „ex meo tuum
fit”.
Este contractul prin care debitorul se obliga să restituie creditorului său lucrul de
același fel în aceeași cantitate și de aceeași calitate cu cele primite în vederea
consumațiunii. Transmiterea lucrului către debitor se făcea cu titlul de proprietate pentru
că actul consumațiunii reprezintă un act de dispoziție, iar drept de dispoziție are doar
proprietarul. Creditorul care transmitea lucrul debitorului trebuia să aibă calitatea de
proprietar. Lucrurile care se consumau prin întrebuințare făceau parte din categoria
lucrurilor nec mancipii, iar proprietatea asupra lor se făcea prin tradițiune.
Caracterele lui mutuum:
 Contract unilateral, transmițătorul având calitatea de creditor, iar primitorul
calitatea de debitor.
 Contract de drept strict, fiind deosebit de celelalte contracte.
 Act de drept al ginților
 Act cu caracter gratuit, debitorul nu plătea mai mult decât primise creditorului.
Mutuum genera o obligație de drept strict și unilaterală în sarcina debitorului care
era sancționată prin conditio în epoca legisacțiunilor, iar în procedura formulară a fost
sancționată fie prin actio certe creditae pecuniae, dacă era un împrumut bănesc sau prin
actio certe rei daca împrumutul avusese ca obiect un alt lucru decât bani.
S-a pus problema acceptării lui mutuum de către filius. Dacă filius se împrumuta fară
știrea lui pater, creditorul nu-l putea urmări pe pater familias pentru plata datoriei, iar filius
nu avea patrimoniu. Creditorul, dacă filius era insolvabil, trebuia să aștepte până la moartea
lui pater când filius îl moștenea și putea fi urmărit. Era o perspectivă incertă, căci exista
posibilitatea ca filius să moară înaintea lui pater. În acest context, creditorii erau reticenți să
acorde împrumuturi fiilor de familie. La Roma, Macedo un fiu de familie care era copleșit
de datorii și urmărit de debitor și-a ucis tatăl pentru a-l moșteni mai devreme, faptă care a
indignat structurile conducătoare încât Senatul, în timpul împăratului Claudiu, a dat
„senatusconsultul macedonian” prin care s-a hotărât că pater familias care nu poate fi
urmărit în timpul vieții lui, nu poate fi urmărit nici după moartea acestuia.

lOMoARcPSD|4994197
Fiducia – Reprezenta un contract real care se forma prin transmiterea unui lucru
prin intermediul mancipațiunii sau al lui in iure cessio, însoțită de o convenție prin care
dobanditorul acelui lucru promitea să retransmită proprietatea aceui lucru celui de la care
l-a primit. Fiducia a îndeplinit mai mult funcții ce au fost ulterior preluate de alte contracte
reale pe măsura apariției acestora:
 Așadar, a fost utilizată pentru constituirea unei garanții reale, funcție numită de
Gaius „fiducia cum creditore”, caz în care creditorul care era dobanditorul
lucrului promitea debitorului să îi retransmită proprietatea asupra acelui bun dacă
debitorul își va plăti datoria la scadență. Această funcție a fost preluată ulterior de
contractul de gaj.
 Fiducia mai putea fi utilizată și cu funcția de realizare a împrumutului de
folosință, caz în care cel care primea lucrul promitea să îl restituie după ce îl va
folosi până la un anumit termen, funcția care a fost preluată de contractul de
comodat.
 Funcția de păstrare a unui lucru, cel care primea lucrul promițând să îl
retransmită celui de la care l-a primit la cererea acestuia din urmă, funcție ce a fost
ulterior preluată de contractul de depozit.
Aceste ultime doua funcții au fost denumite de Gaius „fiducia cum amico”.
Trebuie precizat că în definiția fiduciei nu utilizăm termenii de creditor și de debitor
pentru că în funcție de aplicația fiduciei, transmițătorul lucrului este fie debitor al unei
sume de bani și creditor condițional al lucrului (fiducia cum creditore), fie creditor al
lucrului transmis.
Fiducia are inconveniente pentru transmițătorul lucrului, ce decurg din împrejurarea
că, întrucât aceasta convenție este grevată de mancipațiunea sau de in iure cessio,
transmițătorul lucrului transmite însăși proprietatea asupra acelui lucru și nu are decât
o acțiune personală „actio fiduciae” împotriva dobanditorului bunului, motiv pentru care
el se află în postura unui simplu creditor chirografar. Astfel, el risca, dacă dobanditorul
lucrului este insolvabil, să nu mai poată redobândi lucrul și nici măcar contravaloarea
acestuia.

lOMoARcPSD|4994197
Gajul – Se forma prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor

creditorului său prin intermediul tradițiunii, transmitere însoțită de o convenție prin care
creditorul promitea să retransmită posesiunea acelui lucru după plata datoriei de către
debitor. În texte este denumit „pignus”, denumire care s-a aplicat la origine și ipotecii. După
secolul al II-lea, acest termen a dobândit un sens mai restrâns desemnând exclusiv gajul
căci tot din aceeași perioadă ipoteca a început să fie desemnată printr-o denumire de origine
greacă.
Gajul a preluat funcția de a constitui o garanție reală. Spre deosebire de fiducie,
prezenta mai multe avantaje. În primul rând este o convenție grevată de tradițiune, fiind
accesibilă și peregrinilor. În al doilea rând, bunul se transmite cu titlu de posesiune, situație
în care debitorul rămâne proprietar al lucrului astfel că după plata datoriei, el are împotrivă
fostului său creditor atât dreptul de urmărire, cât și dreptul de preferință. Nu mai suporta
concursul creditorilor fostului său creditor. Până la plata datoriei însă, debitorul nu are
dreptul de a intra în posesiunea bunului gajat, căci altfel era socotit a comite un delict
„furtum possessionis”. Pe de altă parte, nici creditorul nu are dreptul să folosească lucrul
primit, căci și el este socotit a comite un delict „furtum usus”. Creditorul fiind posesor asupra
lucrului gajat are mijloace proprii de apărare față de terți, căci pe durata în care lucrul se afla
în posesia sa, el se bucura de interdictele posesorii.
Părțile puteau încheia și o convenție „anticreza” prin care puteau conveni că
fructele produse de lucrul gajat să fie păstrate de creditor în contul dobânzilor. În lipsa
acestei convenții, fructele lucrului gajat se cuveneau debitorului.
Nu se pune semnul egalității între contractul real de gaj și garanția reală de gaj pentru
că există situații în care contractul să fie valabil și totuși garanția de gaj să nu se formeze.
Intervine o astfel de situație în cazul în care debitorul transmite cu titlu de gaj un lucru care
nu îi aparține, arătând că contractul de gaj este valabil căci el nu este condiționat de
trasmiterea proprietății asupra lucrului ci doar a posesiunii numai că garanția reală nu ia
naștere.
Altă situație: debitorul garantează prin gaj o datorie inexistentă, caz în care deși
contractul de gaj este valabil, garanția nu ia naștere din lipsa de obiect, iar în temeiul
contractului real de gaj transmițătorul bunului poate cere creditorului restituirea posesiunii
acestuia.
Gajul era sancționat prin actio pigneraticia directa, acțiune care se afla la mâna
debitorului și prin intermediul căreia acesta putea cere fie restituirea lucrului, fie
despăgubiri, dacă proba lucrului pierea din vina creditorului. Creditorul răspundea pentru
un lucru pentru culpa „debis în abstracto” (culpa severă). Creditorul avea actio pigneraticia
contraria prin care îi putea cere debitorului despăgubiri pentru cheltuielile făcute de el cu
păstrarea lucrului gajat.

lOMoARcPSD|4994197
Comodatul – A preluat funcția de realizare a împrumutului de folosință. Se forma

prin transmiterea detențiunii prin intermediul tradițiunii de către o persoană „comodant”
unei alte persoane „comodatar” în vederea folosinței, transmitere însoțită de o convenție
prin care comodatarul promitea să restituie lucrul la termen. Pentru că transmiterea
lucrului se face cu titlu de detențiune, comodatarul nu dispune de mijloace proprii de apărare
față de pretențiile unor terți privitoare la acest lucru. Ori de câte ori comodatarul se confrunta
cu o astfel de pretenție, el va trebui să apeleze la comodant pentru a-i oferi protecție juridică.
La romani, comodatul putea avea ca obiect fie lucruri imobile, fie mobile, dar care
nu se consumau prin întrebuințare. Prin excepție, romanii au admis că și unele bunuri
mobile consumptibile puteau face obiect al comodatului. Exemplu, în cadrul monedelor rare
pe care bancherii le luau cu împrumut de la particulari pentru a organiza cu acestea expoziții
numismatice.
Caracterele comodatului:
 Contract gratuit, în sensul că cel care primea bunul nu avea de plătit ceva
comodantului pentru folosință acelui lucru
 Contract de buna-credință, fiind interpretat de judecător prin prisma voinței reale
a părților
 Contract sinalagmatic imperfect, deși năștea obligații în sarcina comodatarului ,
în anumite împrejurări putea naște sarcini și pentru comodant. În cazul dispariției
lucrului, comodatarul răspundea atât pentru dol cât și pentru culpă, cât și pentru
custodie, deci răspundea sever. Gaius spunea că prin faptul că folosește un lucru
în mod gratuit, el realizează un profit, și de aceea vinovăția sa trebuie apreciată
mai sever. Aceste obligații ale comodatarului față de comodant erau sancționate
prin actio comodati directa, care avea 2 formule:
 redactata in factum
 redactata in ius
Și comodantul putea avea obligații față de comodatar, sancționate prin actio comodati
contraria, întrucât comodantul era ținut să îl despăgubească pe comodatar pentru cheltuielile
pe care acesta le-a făcut cu conservarea lucrului (acte sau fapte întreprinse de comodatar
pentru a salva substanța lucrului și care sunt în regula generală în sarcina proprietarului).

lOMoARcPSD|4994197
Depozitul – A preluat funcția de păstrare a unui lucru. Presupunea transmiterea

detențiunii unui lucru prin tradițiune de către o persoana „deponent” unei alte persoane
numită „depozitar”, transmitere însoțită de o convenție prin care depozitarul promitea să
păstreze bunul și să îl transmită deponentului la cererea acestuia, deci oricând ar fi cerut
deponentul. Depozitarul era un simplu detentor și nu dispunea de mijloace proprii de
protecție față de părți, trebuind deci să apeleze la deponent.
Obiectul contractului de depozit erau lucrurile mobile individual determinate.
Depozitarul nu avea dreptul de a folosi lucrul căci era socotit a comite delictul „furtum
usus”. Ca și comodatul, depozitul era un contract gratuit, depozitarul nefiind remunerat de
deponent pentru păstrarea respectivului lucru. Obligația depozitarului de a restitui lucrul
oricând la cererea deponentului era sancționată prin actio depoziti directa, care era o
acțiune civilă, de bună-credință și totodată, infamantă pentru depozitar. Depozitarul nu
răspundea pentru bun, răspunderea sa era apreciată mai puțin sever. Ca și fiducia, depozitul
era un contract sinalagmatic imperfect deoarece putea genera și obligații ale deponentului
față de depozitar, care erau sancționate prin actio depositi contraria, acțiunea sancționată
în timpul împăratului Iustinian și care era însoțită și de un drept de retenție care era
recunoscut în favoarea depozitarului. Depozitarul putea cere despăgubiri de la deponent
pentru cheltuielile făcute cu păstrarea lucrului dar și pentru prejudiciul cauzat de lucrul
preluat în depozit. Până la momentul când era despăgubit pentru acesta, avea dreptul să
rețină lucrul primit în depozit, putea refuza predarea lucrului către deponent.
Din texte reiese că în afara depozitului obișnuit, romanii mai cunoșteau:
Depozitul necesar/mizerabil – Reprezenta o formă de depozit ce se năștea în
împrejurări excepționale, în care deponentul nu avea condițiile necesare pentru a-și alege
o persoană de încredere fiind constrâns să lase lucrul său primului întâlnit (în caz de
cutremur, de inundații sau alte împrejurări catastrofale). Din această pricină, depozitul
necesar era sancționat mai grav decât cel obișnuit căci în caz de refuz de restituire
deponentul era obligat la plata dublului valorii lucrului primit în depozit.
Depozitul sechestru – S-a configurat în raport de exigențele procedurii civile
romane. În cazul unui proces în revendicare, părțile litigante aveau posibilitatea de a
conveni să lase lucrul litigios spre păstrare în mâinile unui terț care urma a remite lucrul
în cauza părții care vă câștiga procesul. Depozitul sechestru diferă sub 3 aspecte de cel
obișnuit.
 Diferă titlul cu care se transmitea lucrul către deponent căci dacă la depozitul
obișnuit lucrul este remis depozitarului cu tilul de detențiune, în cazul depozitului
sechestru, depozitarul primește bunul cu titlul de posesiune. Această formă de
transmitere se justifică prin fapul că era necesar să se acorde depozitarului
sechestru mijloace proprii de apărare față de pretențiile unor terți, căci fiind
posesor, depozitarul sechestru avea la îndemână interdictele posesorii. Dacă i s-ar
fi trasmis numai detențiunea lucrului, ar fi trebuit ca depozitarul să ceară protecție
de la proprietar, ori numai cu calitate de proprietar făcea obiectul litigiului.

lOMoARcPSD|4994197
 Diferă obiectul depozitului, la depozitul obișnuit, erau lucrurile mobile, la

depozitul sechestru, obiectele erau și lucrurile mobile și cele imobile.
 Momentul restituirii bunului și persoana către care se restituia el. Dacă la
depozitul obișnuit lucrul se restituia oricând la cererea deponentului, la depozitul
sechestru, lucrul se restituia numai după încheierea procesului și numai părții care
câștiga acel proces care putea fi alta. Acest depzoit sechestru era sancționat printr-
o acțiune specială „actio depositi sequestraria”.
Depozitul neregulat – A apărut la sfârșitul epocii clasice și consta în transmiterea
unei sume de bani cu titlul de proprietate de către deponent unui depozitar bancher,
urmând ca la cererea deponentului, depozitarul bancher să îi restituie acestuia suma de bani,
platindu-i în plus și o dobândă. Această formă de depozit a apărut în legătură cu operațiunile
bancare căci particularii depuneau sumele de bani disponibile la bancheri cu titlul de
proprietate, iar acești bancheri dădeau cu împrumut aceste sume de bani unor terți în
schimbul unor dobânzi mai mari decât cele pe care ei le plăteau deponenților. Diferența
dintre dobânzi reprezenta câștigul bancherilor.
Reies din specificul acestei operațiuni mai mute deosebiri: depozitarul nu restituie
chiar lucrul tipic, ci lucrul de aceeași natură. Situația e similară cu cea de la mutuum.
Depozitarul primește lucrul cu titlul de proprietate pentru că el le dădea mai departe unor
terți. Faptul că romanii nu au îmbrăcat această operațiune în haina juridică a lui mutuum se
explică prin funcția economică a depozitului neregulat.
Dacă s-ar fi considerat că această operațiune reprezintă un mutuum ar fi trebuit să se
țină cont de faptul că mutuum reprezenta un contract de drept strict și gratuit. Deponentul
nu ar fi putut percepe dobânzi pentru lucrul dat în depozit decât printr-o stipulațiune specială
alăturată lui mutuum. Recurgându-se la figura juridică a depozitului care era un contract de
buna-credință era posibil ca înțelegerea privind dobânzile să se realizeze tot printr-o
convenție de buna-credință astfel că era satisfăcut și imperativul celerității operațiunilor
bancare.

lOMoARcPSD|4994197
Contractul de vânzare
Vânzarea este convenția de bună-credință prin care o persoană „vânzător” se

obliga să transmită altei persoane „cumpărător” posesiunea liniștită asupra unui bun în
schimul unei cantități de metal numită „preț”. Operațiunea juridică a vânzării s-a realizat
la romani prin 3 forme:
 Mancipațiune: Era forma originară de realizare a vânzării constând într-un act
solemn și în care remiterea materială a lucrului precum și plata efectivă a prețului
reprezentau condiții de formă. În sistemul mancipațiunii nu era posibilă nici
transmiterea ulterioară a lucrului și nici plata ulterioară a prețului. Romanii au căutat
un sistem prin care să rupă momentul vânzării de momentul formării sale, motiv
pentru care au recurs la dubla stipulațiune.
 Dubla stipulațiune: Presupunea încheierea a două stipulațiuni alăturate. În acest
fel, executarea obligațiilor născute din stipulațiuni avea loc după nașterea acestora
prin acte distincte. Acest mecanism al celor 2 stipulațiuni a lăsat urme și în ceea ce
privește terminologia. În dreptul clasic se utiliza un termen combinat pentru
desemnarea vânzării „emptio-venditio” (cumpărarea-vânzarea) și care sugerea ideea
celor 2 stipulațiuni.
 Contract consensual: Cunoscut încă din epoca lui Cicero, dovadă în acest sens fiind
o listă pe care acesta ne-o transmite și care cuprinde contractele de bună-credință și
acțiunile prin care se sancționau contractele consensuale, printre care figura și actio
empti. Originea vânzării consensuale din dreptul privat se regăsește în dreptul public.
La sfârșitul republicii, romanii erau în plin proces de realizare a politicii lor
expansioniste, realizată prin războaie de cucerire care au avut drept rezult un aflux
sporit de prizonieri de război , care erau vânduți de piețele Romei cu titlul de sclavi
de către questori. Întrucât sclavii erau socotiți lucruri mancipii, vânzarea acestora
către populație se petrecerea în condiții greoaie căci exigențele mancipațiunii
impuneau vânzarea lor unul câte unul precum și respectarea numeroaselor cerințe de
formă proprii mancipațiunii. Pentru că se ajunsese la un impas, pentru a accelera
această operațiune, pretorul a săvârșit o reformă prin care s-a admis că obligațiile
se pot naște și din simpla convenție intervenită între questor și cumpărător. Acest
sistem clasificat a trecut și în dreptul privat.
Gaius în Institute arată că vânzarea era acordul de voință al părților cu privire la
obiect și la preț, afirmație din care se deduce că vânzarea are 3 elemente:
 Consimțământul reprezintă manifestarea de voință a unei părți în sensul dorit
de cealaltă parte. În regula generală, contractul era socotit valabil din momentul
realizării acordului de voință. Exista și posibilitatea ca nașterea obligației să fie
condiționată de întrunirea anumitor forme, situație în care vânzarea urma a se
forma ulterior.

lOMoARcPSD|4994197
 Obiectul cuprindea toate elementele active ale unui patrimoniu (lucrurile

corporale și cele necorporale și drepturile reale, de creanță, cu caracter universal).
Puteau fi vândute lucrurile prezente, cât și cele viitoare „emptio rei speratae”,
după cum se putea vinde și speranța că se vă obține un anumit bun „emptio spei”.
 Prețul era cantitatea de metal care se transmitea vânzătorului cu titlul de
proprietate, aspect care denota și un dezacord aparent între prestațiile reciproce
ale părților căci vânzătorul transmite cumpărătorului doar posesiunea liniștită
asupra bunului pe când cumpărătorul transmite vânzătorului în proprietate prețul.
Pentru a fi valabi, prețul trebuia să îndeplinească urmatorele cerințe cumulative:
 In pecunia numerate (numerar)
 Verum (real): Dacă ar fi fost fictiv sau simulat, nu ar mai fi fost vorba de o
vânzare, ci de o donație.
 Certum (determinat sau determinabil), prin inserarea unor criterii care să facă
posibila determinarea ulterioară.
 Iustum (echitabil): Nu a fost propusă din capul loclui. În virtutea libertății de
a contracta, lucrurile puteau fi vândute cu orice preț. În epoca postclasică, în
vremea lui Iustinian s-a considerat că în cazul imobilelor, prețul trebuei să
reprezinte cel puțin jumătate din valoarea lucrului sub sancțiunea anulării
vânzării pentru leziune „laesio enormis”. Această cerință introdusă de
Iustinian nu avut în vedere intereselor vânzătorilor, ci a fost rezultatul unui
calcul politic făcut de Iustinian. El se confrunta la acea vreme cu o sporire fară
precedent a puterii marilor proprietari funciari care contestau autoritatea
internă, sporire a puterii care se petrecea în baza sporirii proprietăților funciare
ale acestora, sporire care se realiza inclusiv din cumpărarea la prețuri derizorii
a lucrurilor deținute de micii proprietari. Prin inserarea acestei cerințe a
echitații, Iustinian a căutat să obstaculeze acest proces de creștere a puterii
economice celor numiți „potentes”.
Efectele contractului de vânzare – Obligațiile părților rezultate din contractul de vânzare
Vânzătorul are patru obligații:
 Obligația de a păstra bunul
 Obligația de a preda bunul
 Obligația de a garanta pentru evicțiune
 Obligația de a garanta pentru viții
Cumpărătorul are o singură obligație:
 Obligația de a plăti prețul

lOMoARcPSD|4994197
Obligația vânzătorului de a păstra bunul

Aceasta decurge din caracterul generator de obligații al vânzării romane. Obligația
rezultată din contractul de vânzare urma a se executa printr-un act ulterior, distinct de
contractul de vânzare, ceea ce însemnă că între momentul încheierii vânzării și momentul
executării sale trecea un interval de timp. În acest interval de timp, vânzătorul era dator să
păstreze lucrul ca un bonus vir, ceea ce înseamnă că el răspundea pentru culpa levis in
abstracto.
Dacă în acest interval de timp se întâmpla ca lucrul să piară, fară vina vânzătorului,
se punea problema riscurilor. Problema riscurilor apărea doar dacă obiect al vânzării îl forma
un bun individual determinat.
Dacă bunul se întâmpla să piară în asemenea condiții, riscurile erau pentru
cumpărător, potrivit regulii res perit emptori (lucrul piere pentru cumpărător). Sarcina
riscului cădea asupra cumpărătorului, acesta fiind ținut în continuare să plătească prețul
convenit, deși nu mai primește lucrul.
Suntem în prezența unei alte excepții de la consecvența romanilor, căci firesc ar fi
fost ca riscurile să fie în sarcina vânzătorului, deoarece el nu transmitea cumpărătorului
chiar proprietatea asupra lucrului, ci doar posesia asupra acestuia. În aceste condiții, el ar fi
trebuit să răspundă potrivit principiului res perit domino (lucrul piere pentru proprietar).
Părțile puteau evita acest lucru daca ele conveneau să insereze în contract o condiție
suspensivă. Dacă lucrul pierea mai înainte de îndeplinirea condiției, adică mai înainte de
nașterea obligației, riscurile erau pentru vânzător. La fel se întâmpla în situația în care obiect
al vânzării erau lucrurile care se cântăresc, numără sau măsoară și care, practic, se
individualizau la momentul măsurării/cântăririi/numărării, moment în care riscul se
transfera de la vânzător la cumpărător.
Obligația vânzătorului de a preda bunul
Vânzătorul transmitea lucrul cu titlu de posesiune liniștită, transmitere numită
vacuam possessionem tradere.
Romanii au apelat la această construcție pentru a evita toate consecințele care
decurgeau din solemnitățile aferente acelor acte de drept civil care aveau ocazia de a
transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipii. Practic, ei au vrut să eludeze caracterul
solemn al tuturor actelor legate de mancipațiune și de proprietatea quiritara. La vânzarea
consensuală era suficient să se transmită posesiunea prin intermediul tradițiunii care era
flexibilă și lipsită de forme solemne. Această posesiune se numea liniștită pentru că nu era
o posesiune obișnuită, ci una care, în fapt, implica toate atributele proprietății. Practic, prin
această manieră de a transmite lucrul, vânzătorul transmitea prin mijloace indirecte chiar
proprietatea, fară însă să se admită în mod formal acest lucru. În acest context, jurisconsultul
Paul arăta că vânzătorul avea obligația de a transmite posesiunea, dar avea, în același timp,
și obligația de a se abține să comită vreun dol. Vânzătorul care primește de la cumpărător
prețul cu titlul de proprietar, dar nu îi transmite acestuia proprietatea asupra lucrului ce face
obiectul contractului comite un dol.

lOMoARcPSD|4994197
Obligația vânzătorului de a garanta pentru evicțiune

Evicțiunea reprezenta deposedarea pe cale juridică a cumpărătorului de bunul
cumpărat, de exemplu atunci când acesta cumpărase de la un neproprietar.
În acest scop, au fost puse la îndemână cumpărătorului evins o serie de mijloace
juridice pentru ca acesta să se poată despăgubi de la vânzător pentru prejudiciul suferit prin
evicțiune. Aceste mijloace juridice de angajare a răspunderii vânzătorului au diferit în raport
de forma prin care a fost realizată operațiunea juridică a vânzării.
La origine, când vânzarea se realiza prin mancipațiune, obligația de garanție
pentru evicțiune decurgea din însuși actul mancipațiunii, căci dacă accipiens era evins, el
avea la îndemână o actio auctoritatis în baza căreia el putea să pretindă transmițătorului
dublul prețului plătit, această obligare explicându-se prin faptul că această acțiune era dată
pe tărâm delictual.
În cea de-a doua parte a operațiunii juridice a vânzării, în dubla stipulațiune, pentru
a se angrena răspunderea în acest scop, se apela la o a treia stipulațiune, care se alătura
celor două anterioare (predare și plata). Dacă obiect al vânzării era res mancipii, această
stipulațiune specială pentru evicțiune se numea stipulatio duplae pentru că, prin ea,
vânzătorul promitea să plătească cumpărătorului dublul prețului primit în cazul în care
acesta ar fi fost evins. Daca lucrul era nec mancipii, vânzătorul restituia doar prețul primit.
La vânzarea realizată prin intermediul contractului consensual, obligația de
garanție pentru evicțiune nu reprezenta un efect firesc al acestui contract, ci mult timp a fost
necesar ca alături de contractul consensual părțile să încheie și un act separat din care se
asuma obligația de garanție pentru evicțiune, act care îmbrăca forma unei stipulațiuni
speciale alăturate contractului consensual. Trebuie precizat, însă, că încheierea acestei
stipulațiuni nu era la latitudinea părților, căci ea era obligatorie. Prin repetarea în timp
îndelungat a acestei practici s-a ajuns, treptat, la ideea de garanție pentru evicțiune să fie
absorbită în fizionomia contractului consensual și astfel ea a devenit o obligație
subînțeleasă, cumpărătorul având la îndemână împotriva vânzătorului o actio empti prin
care îi putea cere despăgubiri pentru evicțiunea suferită.
Obligația vânzătorului de a garanta pentru viții
Vițiile reprezintă defecte ale lucrului care îi afectează fie folosința, fie valoarea.
Mijloacele juridice de realizare a acestei obligații trebuie raportate la diferitele forme de
realizare a vânzării.
La vânzarea prin mancipațiune, obligația de garanție pentru garantarea de viții se
producea doar în situația în care obiect al vânzării era un teren, și numai în doua situații
care aveau la bază reaua-credință a transmițătorului:
 Situația când mancipantul transmitea o suprafață mai mică decât cea pe care o
declarase cumpărătorului.
 Ipoteza în care mancipantul declara că terenul respectiv era liber de sarcini, iar
această declarație se dovedea a fi fost nereală.

lOMoARcPSD|4994197
În alte cazuri decât cele două, vânzătorul nu era obligat să garanteze, ceea ce nu
excludea posibilitatea ca părțile să încheie alăturat o convenție specială pentru viții.
Mai târziu, când vânzarea s-a realizat prin intermediul dublei stipulațiuni,
obligația de garanție pentru viții a format obiectul unei a patra stipulațiuni, alăturată
primelor trei. Dacă stipulațiunea pentru viții era alăturată unei stipulații duble pentru
evicțiune, atunci și în cazul apariției sau descoperirii unor viții, vânzătorul avea obligația
de a-i întoarce cumpărătorului dublul prețului primit.
Când vânzarea s-a realizat prin contractul consensual, problema garanției pentru
viții a fost reglementată atât de către dreptul civil, cât și de edilii curuli. Trebuie să distingem
între două regimuri, între regimul dreptului civil în materia vițiilor și regimul introdus de
edilii curuli care aveau drept pricipala sarcină coordonarea operațiunilor care aveau loc în
piețe.
Potrivit dreptului civil, la vânzarea consensuală vânzătorul răspundea pentru viții în
doar două cazuri, ambele întemeiate pe reaua-credință a vânzătorului:
 Cazul în care el nu declara viițile pe care le cunoștea.
 Când vânzătorul făcea declarații false, atribuind lucrului calități pe care acesta nu
le avea.
S-a constatat că acest sistem al dreptului civil era nepractic, defectuos, și nu putea fi
aplicat în cazul vânzărilor din târguri unde operațiunile presupuneau o anumită celeritate,
desfășurându-se cu rapiditate, motiv pentru care edilii curuli au dat două edicte prin care
au reglementat problema vițiilor în cazul vânzărilor realizate în târguri. Un edict s-a numit
de mancipiis vendundis (cu privire la vânzarea sclavilor), iar cel de-al doilea s-a numit de
iumentis vendundis (cu privire la vânzarea animalelor).
În aplicarea acestor două edicte, edilii au creat doua acțiuni speciale prin care era
antrenată răspunderea vânzătorului pentru viții, și anume o acțiune de restituire, numită
actio redhibituria și o acțiune în reducere, numită actio cvantiminoris. În baza acțiunii
redhibitoria, când cumpărătorul descoperea viții ale lucrului cumpărat, el avea dreptul să
desființeze contractul și să solicite vânzătorului restituirea prețului pe care cumpărătorul l-a
plătit. Bineînțeles, și lucrul cu viții era restituit vânzătorului. În baza acțiunii cvantiminoris,
care era aplicabilă acelui cumpărător care dorea totuși să păstreze lucrul chiar și cu defectele
minore pe care le acesta le prezenta, cumpărătorul avea dreptul de a solicita magistratului o
reducere a prețului convenit pentru acel lucru, cerând în instanță restituirea diferenței dintre
prețul plătit de cumpărător și cel pe care el l-ar fi plătit dacă ar fi cunoscut vițiile lucrului.
Acest sistem al edililor curuli, fiind extrem de practic, a fost ulterior generalizat și
aplicabil tuturor vânzărilor, deci nu numai celor realizate în târguri. În dreptul postclasic,
Iustinian a decis că vânzătorul este obligat să răspundă de drept pentru orice vițiu,
indiferent unde s-a realizat vânzarea.

lOMoARcPSD|4994197
Obligația cumpărătorului de a plăti prețul

Cumpărătorul nu putea fi constrâns să execute o asemenea obligație decât după
remiterea lucrului, vânzătorul având împotriva lui, în acest sens, o actio venditi.
Dacă cumpărătorul nu plătea sau nu plătea la timp, începeau să curgă dobânzile care
erau adăugate prețului. De asemenea, dacă vânzătorul dovedea că el a oferit lucrul
cumpărătorului, dar că acest cumpărător nu l-a acceptat, cumpărătorul era dator să plătească
vânzătorului, suplimentar, despăgubiri pentru ținerea la dispoziție a acelui lucru.
Contractul de locațiune
Acesta se definește drept convenția prin care o parte se obliga să procure folosința
unui lucru sau serviciile sale sau să execute o anumită lucrare în schimbul unui preț pe
care cealaltă parte se obligă a-l plăti. Din această definiție rezultă că locațiunea era de trei
feluri:
 Locațiunea unui lucru (Locatio rei)
 Închirierea de servicii (Locatio operandum)
 Locațiunea pentru executarea unor lucrări (Locatio operis faciendi)
Părțile contractante erau numite locator și, respectiv, conductor. Locator era cel care
avea inițiativa contractului. În cazul lui locatio rei, locator era proprietarul unei case pe care
o dădea cu chirie. La locatio operandum, locator era omul liber care își oferea serviciile
unui patron. Spunem om liber pentru că sclavul făcea obiectul lui locatio rei. La locatio
operis faciendi, locator era proprietarul unui teren (care se numea și client) și care convenea
cu un antreprenor ca acesta din urmă să îi construiască o casă pe acel teren.
Contractul de locațiune a fost sancționat de romani, spre sfârșitul republicii, cele
două acțiuni prin care sunt sancționate obligațiile parților, și anume actio locati și actio
conducti fiind cunoscute încă din epoca lui Cicero.
Locatio rei (Locațiunea unui lucru)
Avea trei elemente:
 Consimțământul
 Obiectul – Acesta consta în închirierea unor lucruri (casa, teren, serviciile unui
sclav samd.)
 Prețul – Deși prezintă elemente comune cu vânzarea, nu se suprapunea cu aceasta,
întrucât în unele cazuri se admitea că o parte din prețul locațiunii să constea și într-
un alt lucru. De pildă, în cazul închirierii unui teren se putea conveni că o parte
din prețul locațiunii să constea în recoltă.

lOMoARcPSD|4994197
În ceea ce privește obligațiile părților, locator avea obligația de a remite efectiv

lucrul transmițându-l cu titlu de detențiune, prin intermediul tradițiunii. El mai avea
obligația, în calitate de proprietar al lucrului, și de a le repara atunci când acest lucru se
impunea. Totodată, avea două obligații pe care le avea vânzătorul în contractul de vânzare:
obligația de a garanta pentru evicțiune și pentru viții.
În ceea ce privește această garanție pentru evicțiune trebuie precizat că întrucât
conductor era un simplu detentor, el nu avea mijloace proprii de apărare față de pretențiile
unui terț, dar el avea, anterior contractului de locațiune, o actio conducti prin care îl putea
constrânge pe locator să îl despăgubească în caz de evicțiune, adică dacă era, de exemplu,
evacuat din casa pe care o luase cu chirie.
În orice împrejurări, locator rămânea proprietar și avea toate drepturile recunoscute
unui proprietar în legătură cu lucrul dat în locațiune. În consecință, locator avea și dreptul
de a vinde lucrul dat cu chirie, fară posibilitatea pentru conductor de a se opune. Dacă în
contractul de vânzare nu se prevedea expres obligația cumpărătorului lucrului de a respecta
contractul de locațiune, cumpărătorul îl putea evacua pe chiriaș. De regulă, însă, nu se
proceda astfel, cumpărătorul respectând contractul de locațiune pe durata acestuia.
În ceea ce îl privește pe conductor, acesta avea obligația de a plati prețul, de a folosi
lucrul ca un bonus pater familias, precum și obligația de a-l restitui la încetarea locațiunii.
Aceste obligații erau sancționate prin actio locati.
În ipotezele în care lucrul, chiar fară vina lui locator, nu ajungea în stăpânirea efectivă
a lui conductor, locator nu mai putea reclama prețul. În această materie, riscurile erau
pentru locator.
În ceea ce privește stingerea lui locatio rei, trebuie distins după cum locațiunea era
cu termen sau fară termen. La locațiunea cu termen, contractul se stingea prin ajungerea
la termen, cu precizarea că daca obiect al locațiunii îl reprezenta un teren, termenul
locațiunii era unul de cinci ani. Contractul de locațiune putea înceta și înainte, prin consensul
parților. Exista și cazul de încetare a locațiunii cu titlu de sancțiune, dacă conductor nu
plătise prețul locațiunii timp de doi ani. La locațiunea fară termen, contractul putea înceta
oricând, prin convenția parților.

lOMoARcPSD|4994197
Locatio operandum (Locațiunea de servicii)

Elementele acesteia sunt aceleași ca la locatio rei, cu deosebirea că obiectul
reprezintă serviciile unui om liber.
Este însă de precizat că numai munca fizică putea forma obiectul unui asemenea
contract, deoarece în concepția romană, munca intelectuală era mai valoroasă și nu putea fi
angajată în temeiul contractului de locațiune, dar putea fi angajată în temeiul contractului
de mandat.
În ceea ce privește prețul locatio operandum, acesta nu trebuia să fie și iustum, cum
era la vânzare, căci cei bogați erau interesați să obțină servicii la cele mai mici prețuri.
Locator avea obligația de a presta munca, iar conductor avea obligația de a plăti prețul.
La origine, riscurile erau pentru locator, în sensul că acesta nu avea dreptul de a
pretinde plata dacă el nu putuse a munci din cauza unor împrejurări exterioare lui, de pildă
inundarea minei, în cazul unui miner. Mai târziu, această situație s-a modificat, riscurile
inversându-se și trecând asupra lui conductor, după cum rezulta din Tripticele din
Transilvania.
Locatio operis faciendi (Locațiunea pentru executarea unor lucrări)

Era un tip de locațiune ce se aplica unei varietăți de situații, pentru că obiectul acesteia
putea consta fie în construirea unei case, fie în efectuarea unui transport, inclusiv al unuia
maritim, fie în confecționarea sau repararea de veșminte, fie chiar în educarea copiilor de
către un pedagog.
Spre deosebire de primele două forme ale locațiunii, în acest caz prețul serviciului
este plătit de locator, adică de cel care are inițiativa contractului, iar prețul este datorat la
data terminării și recepționării lucrării contractate.
Referitor la această formă de locațiune, la romani exista o regulă interesantă,
aplicabilă în cazul transportului maritim, și cunoscută drept Regula Insulei Rhodos.
Aceasta prevedea că dacă căpitanul unui vas maritim pe care se aflau mărfurile mai multor
negustori, în caz de furtună, pentru a salva vasul, arunca peste bord mărfuri aparținând doar
unuia dintre negustori, paguba suferită de acel negustor urma a fi suportată de toți negustorii
care aveau mărfuri pe acel vas, regulă împrumutată de romani de la greci, din dreptul elen.

lOMoARcPSD|4994197
Contractul de societate
Societatea se definește drept convenția prin care două sau mai multe persoane se
obligă să pună în comun anumite bunuri sau servicii, în scopul realizării unui căștig,
ceea ce înseamna că de esența societății este scopul lucrativ al acesteia, scopul profitabil,
aspect care facilitează, de altfel, și distincția dintre societas și collegia. Din texte rezulta că
romanii cunoșteau mai multe tipuri de societate:
 Societas omnium bonorum (Societatea tuturor bunurilor) – Se năștea în situația
în care dezrobiții aceluiași pater își puneau în comun toate bunurile lor prezente,
dar și viitoare.
 Societas cvestus (Societate cu privire la venituri) – Se constituia, de regulă, între
bancheri și negustori care își puneau împreună câștigurile.
 Societas unius rei (Societate asupra unui singur lucru) – De exemplu, în situația
în care serviciile unui sclav erau puse în comun de mai multe persoane.
 Societas alicuius negotiationis (Societatea asupra unui singur fel de afaceri)
 Societas publicanorum (societate de publicani) – Se constituiau atunci când
decurionii (membrii senatelor municipale) se asociau pentru a strânge împreună
impozite.
Pentru încheierea valabilă a contractului de societate era necesară dobândirea
cumulativă a mai multor cerințe:
 Trebuia să existe o afectus societatis, adică să existe intenția de a constitui o
societate, element care, de altfel, facilitează deosebirea dintre societate și antiquum
consortium, adică acea străveche stare de indiviziune în care se aflau membrii
familiei, după decesul lui pater familias, asupra lui heredium.
 Trebuia prestat un aport de către societate, aport care putea consta în bani, în alte
lucruri decât banii, în muncă sau în servicii de orice fel.
 Trebuia să existe un interes comun. Potrivit acestei cerințe, fiecare societate trebuia
să participe atât la pierderile, cât și la câștigurile societății. Aceasta participare se
făcea, de regulă, în virtutea înțelegerii intervenită între societari în acest sens,
înțelegere denumită comunicatio lucri et damni (înțelegere cu privire la profit și la
pierdere). Dacă nu exista o atare înțelegere, se prezuma că beneficiul realizat de
societate se împărțea în mod egal între asociați. Dacă nu exista un asemenea interes
comun, de pildă în situația în care unul dintre societari își stipula totalitatea câștigului,
societatea era nulă, căci era considerată o societas leonina, adică o societate în care
unul dintre societari avea partea leului.

lOMoARcPSD|4994197
Scopul licit al societății – Contractul de societate era un contract de bună-credință

și sinalagmatic, iar efectele sale sunt identice pentru toți societarii, adică generează
obligații identice pentru toți semnatarii contractelor de societate, dată fiind identitatea lor
de interese. Drept urmare, toate aceste obligații erau sancționate printr-o singură acțiune,
și anume actio pro socio, aflată la îndemâna oricărui asociat, având specificul că era o
acțiune cu caracter infamant, adică atrăgea infamia pe capul societarului condamnat în baza
ei, considerându-se că încălcarea unor obligații societare era un lucru extrem de grav pentru
că, astfel, societarul în cauză încălcase încrederea care trebuia să domnească în raporturile
dintre asociați, de unde rezula un al treilea caracter al contractului de societate, și anume
faptul că acesta era un contract intuitu personae.
O altă obligație a societarilor era prezentarea aportului la care se angajaseră, sens
în care ei recurgeau la mancipațiune.
De asemenea, societarii aveau obligația de a administra cu buna-credință drepturile
societății. În același context, ei aveau obligația de a se îngriji de afacerile societății întocmai
ca și de cele proprii, ceea ce înseamnă că societarii răspundeau pentru culpa levis in
concreto.
O altă obligație era aceea de a suporta pierderile înregistrate de societate, fie în mod
egal, fie în raport de înțelegere, conform cu ceea ce societarii au convenit.
Mai trebuie arătat că la romani, de regulă, societatea nu se bucura de personalitate
juridică, cum se întâmpla în societatea contemporană, cu o singură excepție, și anume cu
excepția societăților de publicani, care erau investite cu personalitate juridică în
considerarea scopului acestor societăți, care era unul public. Drept urmare, neavând
personalitate juridică, efectele contractului de societate se produceau numai între părți, nu
și față de terți.
Stingerea societății opera într-o varietate de împrejurări. De pildă, aceasta se
stingea și prin retragerea unuia dintre societari cu condiția ca această retragere să nu fie
una intempestivă, adică una făcută cu rea-credință. De pildă, în cazul unei societăți asupra
tuturor bunurilor, unul dintre asociați, știind că urma să primească o moștenire, se retrăgea
din societate pentru ca moștenirea să nu intre în patrimoniul comun al societății. De
asemenea, societatea se putea stinge prin convenția convenită între societari, ca urmare a
principiului simetriei. Ea se mai stingea prin intentarea acțiunii pro socio, împotriva unuia
dintre societari, prin moartea sau prin pierderea unui societar sau, dacă era o societate
privind bunurile, ea se mai stingea și prin pierderea tuturor bunurilor unui societar.
În afara acestor cauze speciale care țineau oarecum de specificul societății, mai
existau și cauze comune de stingerea a societății, cum ar fi realizarea scopului pentru care
a fost creată o societate sau prin ajungerea la termen dacă aceasta fusese constituită pe
termen determinat, după cum societatea se mai stingea și prin pierderea întregului activ
al societății, adică a întregului patrimoniu social.

lOMoARcPSD|4994197
Contractul de mandat
Acesta poate fi definit drept contractul prin care o persoană numită „mandant”
împuternicește o altă persoană numită „mandatar” să realizeze un fapt sau să încheie un
act în interesul mandantului și în mod gratuit.
Așa cum rezulta din definiție, un prim element al acestui contract îl reprezintă
obiectul, care poate consta fie în administrarea generală a unui patrimoniu, omnium
bonurum, fie într-un act specific care putea să fie ori un fapt material licit și moral, ori să fie
un act juridic pe care mandatarul se obliga a-l încheia în numele mandantului.
Un al doilea element se referea la faptul că atât actul cât și faptul juridic trebuie
realizate în interesul mandantului, cu excepția mandatului in rem suam, prin care se realiza
cesiunea de creanță.
Un al treilea element al contractului de mandat îl reprezintă gratuitatea, în sensul
că mandatarul nu este remunerat pentru activitatea sa, element care își află explicația în
faptul că, la origine, cei care realizau/executau fapte sau acte pentru alții erau, de regulă,
sclavii sau dezrobiții unui patron, cu privire la care nu se putea pune problema remunerării.
De altfel, din acest caracter gratuit reiese și dreptul mandantului de a putea revoca oricând
mandatul acordat. Din texte rezulta că, uneori, romanii au acceptat și ideea mandatului
plătit, excepție care se fundamentează pe distincția pe care romanii o făceau intre activitatea
fizică și munca intelectuală. Întrucât romanii apreciau în mod deosebit munca intelectuală
și pe cei care o prestau, medici, avocați, profesori etc., ei nu admiteau ca această activitate
să fie angajată sub forma contractului de locațiune, ci sub forma contractului de mandat,
contract care, în aceste împrejurări permitea remunerarea celor care desfășurau
asemenea activități intelectuale. Cei care exercitau munci fizice își angajau serviciile în
baza contractului de locațiune și doar în ipoteza în care cei care desfășurau aceste munci
acceptau să nu fie plătiți, doar atunci activitățile fizice puteau forma obiect al contractului
de mandat.
În ceea ce privește efectele contractului de mandat avem în vedere, în principal,
obligațiile mandatarului, care avea, în principal, obligația de a executa cu bună-credință
mandatul și în conformitate cu instrucțiunile primite de la mandant, iar, în al doilea rând,
avea obligația de a da seama mandantului pentru activitatea desfășurată în aceasta
calitate.

lOMoARcPSD|4994197
Aceste obligații erau sancționate prin actio mandati directa, pe care mandantul o
avea împotriva mandatarului, numai că mandatul era un contract sinalagmatic liber, ceea
ce înseamnă că în anumite împrejurări el putea genera obligații și în sarcina
mandantului, în special în situația în care mandatarul realizase cu mijloace proprii cheltuieli
pentru îndeplinirea împuternicii primite. În acest caz, mandantul avea obligația de a-l
despăgubi, iar, în acest sens, mandatarul dispunea de o acțiune în sens contrar: actio
mandati contraria, care avea ca obiect despăgubirea sa.
Mandatul putea înceta în mai multe situații care țineau cont de modul de încheiere
a contractului de mandat. În primul rând, dacă mandatul era cu termen, el înceta prin
ajungerea la termen, de regulă atunci când se acorda un mandat general de administrare a
unui patrimoniu. Fiind un contract consensual, el putea înceta prin convenția părților, căci
principiul simetriei opera și în materia contractelor consensuale, potrivit regulii mutus
consensus, mutus disensus. De asemenea, putea înceta în mod unilateral, prin voința
oricăreia dintre părți. Deci, fie prin revocare din partea mandantului, fie prin renunțare din
partea mandatarului. Totodată, mandatul era un contract încheiat intuitu personae, iar,
din această cauză, el înceta și prin moartea uneia dintre părți, nefiind transmisibil către
urmași. Cel mai important caz de încetare era prin realizarea scopului pentru care fusese
încheiat.
Baftă multă la examen!

Montat, editat și redactat de
Capotă George Cristian, 2019

Curs Drept Roman 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept Roman 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lOMoARcPSD|4994197

Curs Drept roman 2

Drept roman (Universitatea din Bucuresti)

StuDocu is not sponsored or endorsed by any college or university

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Într-o definiție generică, dreptul succesoral desemnează totalitatea normelor care

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Aceasta se deschidea atunci când nu existau moștenitori testamentari sau când

 Adgnatus proximus – în traducere, „cel mai apropiat agnat”. În această

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Senatesconsultul Orfitian – dat în timpul Împăratului Marc Aureliu, prin care

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Ulterior a apărut o nouă formă de testament, testamentul in procinctu (făcut în

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Moștenirea deferită contra testamentului

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

În situația în care se producea o omisiune în privința unuia dintre descendenți sau

 Heredes necesării – categorie în care intrau sclavii. Aceștia au dobândit capacitate

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

 Heredes extranei (voluntarii) – categorie în care intrau persoanele staine de

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

 A doua categorie de dispoziții, denumită pars caducaria, prevedea că cei care

Efectele acceptării unei moșteniri

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Dobândirea de către moștenitor a dreptului de proprietate asupra succesiunii

Singura categorie de moștenitori care putea repudia moștenirea era categoria

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Trebuie realizată o distincție între sancțiunea moștenirii civile și sancțiunea

Moștenirea praetoriană era sancționată printr-un interdict numit quorum

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Instituția fideicomiselor reprezintă dispoziții prin care o persoană, numită

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Cuvântul prestare desemnează obligația debitorului de a concura creditorului

Subiectele raportului juridic obligațional sunt:

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Clasificarea obligațiilor după izvoare

 După efect, contractele se clasifică în:

 După modul de formare, contractele se clasifică în:

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

 Contracte nesolemne, care nu necesitau utilizarea unor anumite formule

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

După sancțiune, obligațiile se clasifică în:

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Existau și cauze de viciere a consimțământului prin care contractul devenea

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

 Termenul (dies) – reprezintă evenimentul viitor și sigur de care depinde

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Efectul normal al oricărei obligații constă în executarea ei de către debitor, pentru ca

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Principiul nulității promisiunii pentru altul (nulitatea promisiunii faptei altuia):

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Downloaded by Ciprian Radu (ciprian_alex87@yahoo.com)

Forță majoră (casus maior)