CITOCHININELE

Citochininele. Spre deosebire de auxine şi gibereline care au fost descoperite mai întâi în
plante pe baza efectelor de stimulare a creşterii şi apoi identificate din punct de vedere chimic,
citochininele au fost mai întâi sintetizate pe cale chimică, ca substanţe cu rol în stimularea
diviziunii celulare. Miller (1955) a obţinut un compus numit aminopurina care a stimulat
diviziunea celulară în ţesuturile calusului provenit din măduva tulpinii de tutun. Abia în 1963,
Letham extrage şi purifică citochinina naturală din boabele nemature de porumb zaharat, pe care
o numeşte zeatină. Ulterior au fost identificate la plante şi alte citochinine, cum este izopentenil-
adenina, dihidro-zeatina, izopentenil-adenina (Salisbury şi Ross, 1991) şi benzil adenina (Nandi
şi colab., 1989).

Procesul de crestere a plantelor este influentat de factori interni reprezentati de

substantele hormonale reglatoare de crestere, de substantele de crestere din grupa vitaminelor si
de factori externi, dintre care prezinta importanta : temperatura, umiditatea, lumina, substantele
minerale si oxigenul din sol.

Prezenţa în plantă . Prezenţa citochininelor a fost pusă în evidenţă la o serie de plante în

ţesuturi cu diviziune celulară intensă, cum sunt seminţele germinate, rădăcinile, lăstarii, fructele
tinere etc.

Biosinteza citochininelor se face pe baza degradării acizilor nucleici, având ca precursor

acidul mevalonic. Sinteza are loc în vârful rădăcinii, la nivelul celulelor cambiului, de unde
citochininele sunt transportate ascendent, odată cu seva brută, prin ţesutul conducător lemnos la
frunzele şi fructele tinere şi la seminţe.

Acţiuni fiziologice. La nivel celular, acţiunea fiziologică a citochininelor se manifestă prin

stimularea diviziunii celulare. Citochininele stimulează biosinteza acizilor nucleici, în special a
ARN-m, cu rol în sinteza proteinelor, stimulează biosinteza ARN-polimerazelor şi intensifică
activitatea funcţională a nucleului. În citoplasmă, citochininele determină intensificarea
dezvoltării reticulului endoplasmatic, sporirea numărului de ribozomi în special al polizomilor şi
intensifică translaţia. În cloroplaste se formează noi grane şi lamele, iar în mitocondrii creşte
numărul cristelor mitocondriale.
 Citochininele menţin integritatea tonoplastului, întârzie îmbătrânirea şi provoacă întinerirea
ţesuturilor.

La nivelul plantei întregi citochininele stimulează diviziunea celulelor în diferite organe. În

culturi de ţesuturi “in vitro” citochininele stimulează formarea ţesutului nediferenţiat numit
calus, din care are loc regenerarea unei noi plante. Citochininele stimulează organogeneza
acesteia, şi anume formarea tulpinii, numita caulogeneză. Uneori, din calus se formează un
embrion în procesul de embriogeneză.

Un alt efect fiziologic este întărzierea senescenţei plantei, favorinzănd formarea de rădăcini
advenitive şi împiedicănd senescenţa limbului frunzelor. Astfel, conţinutul de citochinine creşte
în rădăcini şi frunze. Citochininele stimulează translocarea elementelor minerale de la frunzele
bătrâne spre frunzele tinere şi stimulează capacitatea organelor tinere de a acţiona ca niște centre
de atracţie pentru substanţele organice. Se presupune că citochininele ar stimula în mod
asemănător, transportul substanţelor minerale şi organice de la frunzele mature spre flori,
seminţe şi fructe tinere.

Capacitatea de a întârzia senescenţa este folosită la florile tăiate şi legume. Astfel,

tratamente cu dihidro-zeatina sau benzil-adenină au întărziat senescenţa florilor de garoafe (Van
Staden şi colab., 1990). De asemenea, citochininele sunt utilizate la păstrarea fructelor şi
legumelor în stare proaspătă (Ludford, 1987).

Un alt efect fiziologic este stimularea creşterii plantelor după germinare, prin
stimularea creşterii cotiledoanelor. S-a constatat că citochininele intensifică absorbţia apei.
Fenomenul a fost obţinut la diferite specii care conţin rezerve lipidice: floarea soarelui, muştarul
alb, dovleacul etc. Tratamentele grăbesc creşterea supraterestră a cotiledoanelor care devin
fotosintetice mai rapid. CITOCHININELE - declanseaza si stimuleaza diviziunea celulara
(citochineza).

Compusi naturali si sintetici. Compusii naturali si sintetici au capacitatea de a

stimula diviziunea celulara în tesuturile calusului din maduva tulpinii de tutun.

Bioteste specifice si purificarea citochininelor.

Prezenta citochininelor în vasele conducatoare de lemn (xilem) arata ca sinteza

acestor compusi naturali se face în radacini, de unde migreaza acropetal spre fructe, frunze si
muguri odata cu curentul de transpiratie.
 Biosinteza citochininelor. Sinteza citochininelor este paralela cu biosinteza
sterolilor si a altor substante terpenoidice. În aceste procese, compusul central activ ar fi acidul
mevalonic, un precursor pentru catena laterala dimetilalilica.

Actiuni fiziologice ale citohininelor

-         stimularea diviziunii celulare;

-         diferentierea si formarea organelor la plante;

-         întârzierea îmbatrânirii tesuturilor

GIBERELINELE

Giberelinele au fost descoperite de Kurosawa (1926) la plante de orez, bolnave de boala

"bakane" sau boala lăstarilor lungi, produsă de ciuperca Gibberella fujikuroi. Din aceste plante
Iabuta (1935) a izolat o substanţă activă pe care a denumit-o giberelină. Ulterior au fost
identificate numeroase tipuri de giberelină, astfel că până în anul 1990 erau cunoscute 84
gibereline, dintre care 73 la plantele superioare, 25 la ciuperca Gibberella fujikuroi şi 14 în
ambele grupe. Seminţele de fasole conţin 20 gibereline (Salisbury şi Ross, 1991), iar în tulpina
de porumb au fost identificate gibereline notate de la GA1 – GA53.

Prezenţa în plante. Giberelinele au fost identificate într-un număr mare de specii de plante,
în diferite organe cum sunt vârful tulpinii şi rădăcinii, muguri, flori, seminţe în curs de germinare
etc.

Biosinteza giberelinelor are loc în seminţele imature şi în frunzele tinere, de unde

giberelinele migrează în vârful rădăcinii şi al tulpinii. În aceste zone giberelinele stimulează
producerea şi transportul descendent al auxinelor.

Circulaţia giberelinelor în plante se face prin ţesuturile conducătoare lemnos şi liberian, cu

o viteză de 5 cm/oră. Circulaţia giberelinelor nu este polară şi se realizează printr-un mecanism
încă necunoscut.

Acţiuni fiziologice. La nivel celular mecanismul de acţiune al giberelinelor constă în

sporirea conţinutului de auxine, atât prin stimularea biosintezei, cât şi prin frânarea degradării
acestora. Astfel, giberelinele manifestă o acţiune complementară auxinelor în etapa diviziunii,
dar mai ale în etapa extensiei celulare.

Giberelinele stimulează biosinteza acizilor nucleici, în special ARN-m, cu rol în sinteza

proteinelor.

Giberelinele măresc plasticitatea peretelui celular, fără implicarea H +, deci în afara

mecanismului creşterii acide.

La nivelul plantei întregi, principala acţiune fiziologică a giberelinelor este stimularea

elongaţiei (alungirii) tuplinii. Fenomenul a fost pus în evidenţă prin experienţe cu mutante pitice
de orez, porumb şi mazăre, la care aplicarea giberelinelor a determinat o înălţime normală a
plantelor.

Giberelinele determina intreruperea stării de repaus a semințelor și a mugurilor.

Acţiunea fiziologică a giberelinelor este demonstrată, ca şi în cazul auxinelor, prin sporirea

conţinutului endogen al acestora în timpul unor procese de creştere.

Giberelinele pot substitui acţiunea temperaturilor scăzute (cerinţa de frig) şi a fotoperioadei

lungi necesare întreruperii repausului mugurilor.

La pomii fructiferi, giberelinele stimulează creşterea în lungime a lăstarului, conţinutul

maxim fiind în timpul perioadei mari de creştere.

Mecanismul de acţiune al giberelinelor constă în stimularea alungirii internodurilor. De

asemenea, giberelinele stimulează activitatea cambiului şi morfogeneza ţesutului conducător
lemons. Giberelina nu stimulează rizogeneza datorită rolului scăzut în stimularea diviziunii
celulare în rădăcini
 BIBLIOGRAFIE

Cristurean I., Originea si evolutia plantelor în conceptiile moderne, Biologie

generala,
Fira V., Nastasescu M., Zoologia nevertebratelor,
Gavrila L., Lungeanu Agripina. I. Rogoz, Citogenetica moleculara si evolutionista,
Raicu P., Stoian V., Gene si cromozomi
Serbanescu G., Toma C., Morfologia si anatomia plantelor

www.wikepedia.com