Cap. I.
Moneda si masa monetara
1. Functiile si caracteristicile monedei.
Clasificarea semnelor monetare.
Moneda repr ansamblul mijloacelor de plata.
Dpdv al unor economisti, moneda e neutra in sensul ca
e un simplu instrument de deservire care desi elimina
dificultatile trocului, simplificand enorm viata
economica, nu infl evolutia economiei reale. Dintr-un alt
punct de vedere, moneda e un factor activ al economiei
care infl intens dinamica marimilor economice reale,
complicand astfel conditiile de realizare a echilibrului
economic si provocand in caz ca nu functioneaza
corespunzator inflatia, instabilitate, recesiune.
Moneda are dublu caracter: - neutru
(invariant)
- datoriilor. Altfel spus, masa monetara repr ansamblul
activ (variant).
Moneda are urmatoarele functii:
- mijloc de schimb: banii care permit dezvoltarea
schimbului de produse si servicii si un nivel ridicat de
specializare, creeaza posibilitatea cresterii nivelului de
trai;
- masura valorii (etalon al preturilor): spre deosebire
de comertul print roc, banii ofera un etalon prin care
valoarea celorlalte marfuri poate fi masurata si
comparata. Toate bunurile pot fi evaluate in bani, iar
comparatiile pot fi facute usor.
Ca unitate de cont, banii contribuie la
tinererea evidentei contabile a veniturilor si cheltuielilor.
- mijloc de economisire si acumulare (rezerve de
active): pot fi folosite ca relatii de acordare si
rambursare a conturilor, iar uneori sunt sugerate si alte
functii ale banilor:
* mijloc de realizare a tranzactiilor
universale
* mijloc de influentare a activitatii
economice.
Prin lege, emisiunea monetara, respectiv
punerea in circulatie a bancnotelor si monedelor intr-o
tara este atributul Bancii Nationale.
Clasificarea semnelor monetare:
a. dupa forma de existenta a monedei
- moneda materiala (metalica si de hartie): Astazi,
moneda metalica e repr de moneda divizionara, iar cea
de hartie se prezinta sub forma bancnotelor initial
convertibile in aur; astazi prezentandu-se ca o moneda
neconvertibila in aur si argint.
- moneda de cont (scripturala): Moneda de cont a
aparut si s-a dezvoltat o data cu aparitia si cresterea
rolului bancilor. Soldurile creditoare ale clientilor din
cont sau deposit la vedere sunt reprezentate de
moneda scripturala temporar statica si care devine
mobilizabila prin instrumente specifice.
b. dupa emitent:
- moneda creata de agentul economic: a functionat in
cadrul sistemelor monetare, bazte pe etalonul aur-
moneda, pe baza unui mechanism simplu: ag ec se
prezenta la monetarie cu lingouri de aur si primea in
schimb echivalentul lor in aur-moneda;
- moneda creata de tezaur: vizeaza moneda divizionara,
fara a exclude insa rolul pe care il exercita statul in
economia moderna;
- moneda creata de banci: releva rolul decisive pe care
il au bancile in creatia monetara pe de-o parte, prin
emiterea biletelor de baze de catre banca centrala si pe
de alta parte, prin crearea monedei scripturale de catre
banca centrala.
c. dupa valoarea intrinseca:
- moneda cu valoare integrala: contine o cantitate de
metal pretios egala cu cantitatea de metal pretios ce i
se atribuie prin val nominala.
- moneda semn: e reprezentata de monedele sau alte
alcatuiri de hartie pe care sunt imprimate valori
exprimate printr-un anumit nr de unitati monetare.
Acestea sunt valori acceptate si utilizate prin increderea
reciproca dandu-le o anumita putere de cumparare.
d. dupa obligatiile pe care si le asuma emitentul:
- monede convertibile: repr initial de banknote care
puteau fi preschimbate in metal pretios;
- monede neconvertibile: repr moneda care circula in
cadrul granitelor nationale.
e. in raport cu capacitatea liberatorie
(circulatorie) stabilita juridic:
- moneda legala: cu capacitate circulatorie nelimitata
recunoscuta prin lege, atribuita monedei nationale;
- moneda fractionala: cu capac circulatorie limitata,
atribuita monedei de argint;
- moneda facultativa: de regula e o moneda straina.
Pigou, în studiile cărora cererea de monedă a substituit
2. Masa monetara si agregatele monetare in
Romania si Uniunea Europeana.
Masa monetara se prezinta ca o marime
eterogena constand din totalitatea activelor care pot fi
utilizate pt procurarea bunurilor si serviciilor si pt plata
mijloacelor de plata respectiv de lichiditate existente la
un moment dat in cadrul unei ecomonii. Ea cuprinde:
- moneda efectiva sau numerar (bilete de banca si
moneda divizionara);
- moneda de cont resp. disponibilitatile in conturi
curente;
- depunerile la termen: in vederea economisirii;
- alte active: cu grad mai mare sau mai mica de
lichiditate.
Componentele masei monetare sunt
clasificate in functie de gradul de lichiditate si sunt
urmat: banii primari sau baza monetara, banii secundari
si cvasibanii (aproape bani). Ele sunt denumite agregate
monetare. In majoritatea cazurilor simbolul unui agregat
monetar e notat cu M.
Astfel Mo repr banii tari sau baza monetara
care se compun sin numerarul in circulatie N si
rezervele constituite de B comerciale la B centrala (R).
Agregatul monetar M1 e compus din
numerar N plus depozitele la vedere Dv, iar agregatul
monetar M2 se compune din N+Dv+Dt+Dval (Dv:
depozitele la termen, Dval: depozitele in valuta).
Relatiile dintre aceste agregate sunt reflectate de
multiplicatorul bazei monetare “μ” calculat dupa
formula:
μ1= M1 μ2= M2
--- ---- => M1= μ1 x Mo
Mo Mo M2= μ2 x Mo.
3. Contrapartidele masei monetare.
Contraposturile sau contrapartidele masei monetare,
care figureaza in pasivul bilanturilor bancilor emitente
sunt reprezentate de elementele de activ din bilantul
acestora.
Statisticienii, preocupati de regruparea in categorii
semnificative a contrapartidelor, considera esentiale:
contrapartida exterioara; creditele interne.
Masa monetara in circulatie are urmatoarele
contrapartide in activul bancii de emisiune:
• metal monetar (aur);
• valute si titluri exprimate in moneda straina (devize);
• creditele acordate statului;
• credite acordate bancilor comerciale si altor institutii
financiare.
Acoperirea masei monetare se concretizeaza in aceste
patru elemente, care permit delimitarea intre cele doua
contrapartide, astfel:
A. Contrapartida exterioara reprezinta expresia
contabila a influentei relatiilor internationale asupr a
masei monetare. Astfel, soldul balantei de plati exercita
o influenta directa asupra nivelului masei monetare. Un
import de marfuri antreneaza o diminuare a incasarilor
in moneda nationala, intrucat intreprinzatorul care
realizeaza operatiunea transforma aceasta moneda in
valuta. Exportul conduce la cresterea incasarilor in
valuta, intrucat sumele incasate in valute sunt
convertite in moneda nationala. In acest mod se poate
explica influenta pe care deficitul sau excedentul
balantei de plati, o exercita asupra masei monetare si
asupra lichiditatii interne.
B. Contrapartida - credite interne
Sub aceasta denumire sunt regrupate:
• creditele acordate statului;
• creditele interne acordate economiei.
La modul general, atunci cand o banca acorda un credit
unui client, se produce o sporire a dimensiunilor
sumelor atat in activul cat si in pasivul bilantului. Astfel,
bancile indeplinesc un rol monetar atunci cand acorda
credite, intrucat la volumul existent al masei monetare
se adauga o noua cantitate.
In cazul in care bancile acorda credite pe baza
fondurilor proprii sau pe baza celor atrase de pe piata
sau in cadrul imprumuturilor obligatare, nu se produce
finantare monetara, si, prin urmare nu sporeste
cantitatea de masa monetara.
Cap. II. Cererea si oferta de moneda. Inflatia
1. Ecuatia cantitativa a cererii de moneda.
Ecuaţia cantitativă a cereri de monedă
permite evidenţierea funcţiei pe
care o îndeplineşte cererea de monedă, idee care îşi are
originea în interpretarea
modernă în termeni de echilibru a pieţei monetare.
În prima variantă, formulată de Fisher,
ecuaţia cantitativă reţine noţiunea de viteză de
circulaţie, ca factor determinant al cereri de monedă.
Ulterior, această ecuaţie a fost dezvoltată prin Şcoala de
la Cambridge de către Alfred Marshall şi Arthur Cecil
1
raţionamentele bazate pe viteza sa de circulaţie. În
lucrarea „The Purchasing power of Money” Fisher a
enunţat, în anul
1911, ecuaţia schimburilor, în forma:MV=PT, care
demonstrează că pentru ansamblul schimburilor dintr-
un an, suma totală plătită este egală cu valoarea totală
a bunurilor cumpărate.
2. Oferta de moneda centralizata si concurentiala.
Oferta de moneda este reprezentata de
disponibilitatile monetare si de instrumentele de
plasament pe termen scurt, concentrate in principal la
banci si care pot fi puse la dispozitia agentilor
economici.
3. Inflatia: abordari cantitative. Cauze si forme
ale inflatiei. Efectele inflatiei si politici
antiinflationiste. Deflatia.
Desi inflatia e det de un dezechilibru sau
mai multe dintr-o economie, cresterea preturilor ramane
o caracteristica esentiala care are ca efect diminuarea
puterii de cumparare a populatiei si ag ec. Astfel la
01.01.2007, Romania ca tara membra a UE pt a-si
realiza un echilibru ec intern depinde pe langa factorii
interni si de factorii externi care pot influenta pretul
cum ar fi de ex preturile la import, la export, cursul de
schimb.
Dintre cauzele interne si externe care au o
actiune directa asupra cresterii excesive a masei
monetare, comparativ cu cantitatea de bunuri si servicii,
pot fi mentionate:
a. dezechilibrul structural intre cerere si oferta: s-
a manifestat in Romania inca dinainte de 1990, cand
datorita scaderii productiei, resp a ofertei de b si serv,
cererea de pe piata nu a mai putut fi acoperita,
rezultatul fiind cresterea preturilor prin aparitia unei
piete negre paralela cu piata organizata.
b. aparitia si perpetuarea deficitului bugetar:
cand statul inregistreaza Ch>V curente, cel mai usor
mod de a finanta diferenta e inprumutul de la B
Centrale; drept urmare masa monetara in circulatie
creste fara ca nevoile circulatiei sa fi crescut si ele, pt k
statul se imprumuta nu pt a produce ci pt a consuma. In
R finantarea deficitului bugetar de la BNR e interzisa
prin lege. MV=PQ; adik C=Of.
c. expansiunea creditului bancar: knd bancile
acorda credite fara sa faca o analiza riguroasa pt a
urmari scopurile urmarite de debitori, acest fapt
produce o crestere f mare de masa monetara, iar
efectele inflationiste sunt similare cu cresterea cantitatii
de numerar pe piata.
d. aparitia si perpetuarea deficitului balantei de
plati externe: at knd incasarile externe sunt mai mici
dekt platile externe intr-o anumita perioada. Deci cursul
monedei nationale fata de valute straine scade, deci e
nevoie de o suma mai mare pt a obtine o suma data in
valuta sau o cantitate de marfuri al caror pret e expr in
valuta. Cresterea preturilor produselor importante e
transmisa apoi asupra preturilor interne, majorand
nivelul global al acestora.
e. activarea unor sume banesti tinute in rezerva:
at knd deprecierea inflationista a monedei inregistreaza
deja un ritm ridicat, iar posesorii de bani devin
constienti de pierderea pe care le-o provoaca reducerea
puterii de cumparare a sumelor detinute.
f. politica veniturilor: majorarea nominala a salariilor
in neconcordanta cu cresterea productiei si a
productivitatii muncii au un dublu impact inflationist
atat prin cresterea costurilor cat si cea a cererii.
Tipologia inflatiei:
a. in fuctie de gradul de intensitate a acesteia:
- inflatie taratoare caracterizata prin cresterea
preturilor care nu depaseste 3-4%/an.
- infl deschisa caract prin cresterea preturilor de 5-
10%/an.
- infl declarata knd cresterile preturilor de expr in 2
cifre.
- infl galopanta/ hiperinflatie knd cretserea P se expr
in 3 cifre.
b. in functie de cauza principala care o genereaza:
- inflatie prin cerere: un dezechilibru pe piata b si serv
din cauza cresterii cererii globale de b si serv in raport
cu oferta globala. Preturile cresc ceea ce determina o
intensificare si mai mare a cererii, cumparatorii
anticipand noi majorari de preturi; ca atare fenomenul
se intretine si se autoamplifica.
- inflatie prin costuri: dezechilibru pe piata factorilor
de productie din cauza cresterii preturilor diferitilor
factori de productie: mat prime, energie, salarii,
fenomen ce conduce la majorarea costurilor de
productie si in final a nivelului general al preturilor.
- infl interna/ endogena: generata de dezechilibre
economice si financiare proprii tarii in cauza.
- infl importata/ exogena: din cauze localizate in
exterior, dar care se repercuteaza in interiorul tarii prin
intermediul preturilor de import, a cursurilor valutare.
- infl structurala: din cauza unei dezvoltari accelerate
a unei economii dintr-o tara, implicand o mobilizare
intensa a factorilor de productie. Astfel apar noi
tehnologii, ramuri cu rol conducator si declinul unor
sectoare si ramuri depasite. Dar cresterea are nevoie de
finantare. Recurgerea la credit intern sau la finantarea
bugetara implica distribuirea de venituri fara
contrapartida imediata si duce la multiplicarea cererii.
Deci inflatia e implicita.
c. dupa efectele inflatiei asupra cresterii
economice:
- stagflatia: fenomenul de stagnare a economiei in
perioadele de manifestare a inflatiei.
- slumflatia: fenomenul de regres al economiei pe
durata de manifestare a inflatiei.
Efectele inflatiei:
- in plan social erodeaza puternic economiile populatiei,
afecteaza grav populatia cu venituri fixe, asigurarea
unei protectii sociale reale e irealizabila intr-un mediu
inflationist
- afecteaza ag economici, sistemul bancar, institutiile
statului, prin erodarea puterii de cumparare a monedei,
descurajand investitiile si cresterea ec.
- inflatia inhiba potentialii investitori ceea ce afecteaza
cresterii economice.
- in sectorul bancar dobanzile noi practicate
descurajeaza creditarea, resp investitiile interne si
asigurarea locurilor de munca.
Se poate spune ca lupta impotriva inflatiei e
in ultima instanta lupta pt stabilirea echilibrului
fundamental menita sa asigure o crestere ec reala, sa
mentina o putere de cumparare care sa asigure
bunastarea populatiei.
Caile de atac impotriva fen inflationist
(politica veniturilor, cheltuielilor) tre sa conduca la
eliminarea cauzelor care au dus la declansarea inflatiei.
Deflaţia este un fenomen economic care
reprezintă opusul inflaţiei, caracterizat prin scăderea
preţurilor bunurilor şi serviciilor. Acest fenomen are
consecinţe asupra unei economii naţionale la fel de
grave ca şi inflatia. El poate fi determinat, în principal,
prin reducerea masei monetare şi a creditului.
Cap. III. Creditul si dobanda
1. Continutul, functiile, trasaturile si formele
creditului.
Creditul este operatiunea prin care se iau in
stapanire imediat resurse in schimbul unei promisiuni
de restituire viitoare in mod normal insotita de plata
unei dobanzi ce returneaza pe imprumutator.
Continutul si semnificatia acestui concept
rezulta si din functiile care sunt atribuite creditului, si
care pot fi grupate astfel:
- functiile de repartitie si control;
- functia de emisiune;
- functia de mobilizare;
- functie de redistribuire;
- functia de purtator de dobanda.
- de repartitie
- de control
- de emisiune.
Elementele incluse in relatiile de credit:
- participantii la raportul de credit;
- promisiunea de rambursare;
- scadenta;
- dobanda (pretul creditului).
Participantii la raportul de credit: Agentii
economici detin o importanta pozitie in randul
creditorilor, in cazul in care obtin rezultate financiare
pozitive, pentru care cauta cele mai eficiente modalitati
de plasare pe piata monetara sau de capital. Populatia
participa la procesul de creditare in dubla calitate, de
creditor si debitor, remarcandu-se prin rolul important in
asigurarea resurselor de creditare. Participarea statului
in calitate de creditor nu poate fi analizata decat in
situatia inregistrarii de excedente bugetare si a
disponibilizarii in economie a unor importante sume,
dirijate catre sistemul asigurarilor si protectiei sociale
ori catre alte destinatii. In schimb, calitatea de debitor a
statului este bine definita ca urmare a inregistrarii de
deficite bugetare.
Promisiunea de rambursare reprezinta
angajamentul debitorului de a rambursa, lascadenta,
 întregi, atunci dobânda se calculează astfel:
valoarea capitalului imprumutat, plus dobanda, ca pret
al creditului.
Scadenta sau termenul de rambursare
stabilit in contract este diferit in functie
departicularitatile
 sectorului de activitate si de nivelul
eficientei activitatii beneficiarilor de credite.
Dobanda reprezinta o caracteristica a
creditului si constituie pretul capitalului utilizat, sau
„chiria”, pe care o plateste debitorul pentru dreptul care
i se acorda, cel de a folosi capitalul imprumutat. In
general, nivelul dobanzii se coreleaza cu rata profitului
obtinuta de intreprinzator. Cuantificarea dobanzii se
realizeaza prin utilizarea ratei dobanzii, care se
constituie intr-un instrument de influentare a cererii si
ofertei de credite.
Formele creditului:
a. dupa natura economica si participantii la relatia de
creditare, se remarca:
- creditul comercial;
- creditul bancar;
- creditul de consum;
- creditul obligatar;
- creditul de consum. O bancă universală poate fi prezentată ca o
b. dupa calitatea debitorului se delimiteaza: institutie care oferă o gamă largă si completă de servicii
- creditul acordat persoanelor fizice; financiare: acordă credite, colectează depozite,
- creditul acordat persoanelor juridice. gestionează mijloace de plată, realizează plasamente în
c. dupa calitatea debitorului si a creditorului se disting: titluri si participatii la capitalul întreprinderilor.
- creditul privat; Specializarea băncilor impusă prin reglementări a
- creditul public. antrenat o importantă fragmentare a sistemului bancar
d. dupa scopul acordarii creditului: american, caracterizat printr-un număr foarte mare al
- credite de productie; institutiilor si organismelor de credit.
- credite de circulatie; Exista 4 tipuri de institutii:
- credite de consum. - bănci comerciale,
e. dupa natura garantiilor: - bănci mutuale,
- credite reale; - case de economii
- credite personale. - institutii specializate.
f. dupa intinderea drepturilor creditorului: Structura capitalului reprezintă un criteriu în
- credite denuntabile; functie de care pot fi distinse: bănci cu capital public, cu
- credite nedenuntabile; pondere de 0% în Marea Britanie, 50% în Germania si
- credite legale. 60% în Italia si bănci cu capital majoritar de stat în
g. dupa modul de stingere al obligatiilor de plata: Grecia si Portugalia. In Belgia si Olanda cea mai mare
- credite amortizabile; pondere o detin băncile cu capital privat.
- credite neamortizabile. Trăsături: diversitate, concentrare,
h. dupa termenul la care trebuie rambursat creditul: bancarizarea activitătii, accelerarea operatiunilor
- credite pe termen scurt; de restructurare, deschiderea către relatiile cu
- credite pe termen mijlociu; străinătatea.
- credite pe termen lung. Diversitatea unui sistem bancar rezidă în
existenta unui număr sporit de institutii bancare si de
credit definite de legea bancară si ale căror
caracteristici pot fi diferite.
Concentrarea activitătii bancare repr o
caracteristică ce poate fi cuantificată prin ponderea
detinută de principalele bănci în totalul sistemului
bancar si prin diminuarea numărului de bănci în totalul
acestora.
Gradul de bancarizare furnizează
informatii relevante cu privire la nivelul de dezvoltare al
sistemului bancar, putând fi calculati indicatori precum
numărul de conturi la vedere, numărul cardurilor
bancare si numărul ghiseelor bancare.
Operatiunile de restructurare bancară:
în cadrul acestora sunt incluse fuziunile si absorbtiile,
operatiunile cu străinătatea, preluările pachetului de
control de către băncile străine, si operatiunile
încrucisate bănci-asigurări. Restructurările bancare au
prezentat pentru bănci o modalitate de atingere a unei
dimensiuni optime, care să asigure: eliminarea
costurilor suplimentare ca urmare a organizării
productiei, amortizarea pe scară largă a investitiilor în
noile tehnologii si lărgirea gamei de produse oferite
2. Dobanda si rata dobanzii. Formele si calculul clientelei, pentru a rămâne competitive. Dintre efectele
dobanzii. restructurărilor este necesară aducerea în discutie a
Dobanda repr interesul care sta la baza intensificării concurentei.
oricarei operatiuni de creditare. Ea este pretul creditului Un proces larg răspândit în tările europene
utilizat si se negociaza intr-un acord de credit fie la un este cel de integrare a activitătii bancare si de
nivel fix fie la un nivel variabil. asigurări în cadrul aceluiasi grup financiar.
Rata dobânzii reprezintă una dintre cele mai
“monitorizate” variabile din economie, întrucât
modificările nivelului acesteia afectează direct
activitatea zilnică si au importante consecinte asupra
cresterii economice.
Pentru creditele bancare acordate si depozitele
constituite se calculează dobânda simplă sau dobânda
compusă.
a) dobânda simplă se calculează în cazul în care
perioada analizată este mai mică de un an, iar
dobânda nu este capitalizată 2. Operatiunile bancilor comerciale.
Relatie de calcul: Operatiunile sunt de activ si de pasiv.
D = Cn x nz x rd
360 x 100 A. Operatiunile de activ sunt:
unde: a) operatiuni de creditare;
D = dobânda (în sumă absolută); b) operatiuni de plasament pe baza depozitelor
C = capitalul împrumutat sau valoarea bancare.
depozitului; a) In cadrul operatiunilor de creditare, se diferentiază
nz = numărul de zile pentru care se realizează două categorii distincte si anume: creditarea agentilor
creditarea; economici si creditarea persoanelor fizice.
rd = rata nominală a dobânzii, exprimată Creditele acordate agentilor economici pot fi analizate
procentual. în functie de destinatie: respectiv credite pentru
b) dobânda compusă se practică atunci când constituirea unor active fixe si credite pentru activitatea
perioada de creditare sau de depunere este mai de exploatare.
mare de un an, iar dobânda este reinvestită la Creditele pentru procurarea de active fixe ( de
fiecare scadentă. echipament) au o pondere redusă si sunt acordate, în
Dacă perioada respectivă este exprimată în ani general, pe termen scurt.
Creditarea activitătilor de exploatare se realizează, sub
n forma creditării creantelor si a creditelor de trezorerie.
D = Cf – Ci = Ci (1 + rd) – Ci b) operatiunile de plasament constau în achizitia de
în care: efecte publice (titluri de stat) si actiuni, reprezentând o
Cf = capital fructificat; modalitate de valorificare a resurselor băncilor în
(1 + rd) n = coeficient de fructificare; vederea obtinerii de profit din activitatea bancară.
Ci = capital initial.
B. Operatiunile pasive ale băncilor comerciale pot
fi grupate în:
Cap. IV. Sisteme bancare. Bancile si operatiunile a) formarea fondurilor proprii;
lor. b) constituirea depozitelor;
1. Structura si caracteristicile sistemelor bancare. c) operatiuni de refinantare.
Din punct de vedere al organizării activitătii bancare si
al gradului de specializare este posibilă stabilirea unei a) Formarea fondurilor proprii prezintă importantă
distinctii între două tipuri de sisteme bancare: prin modul de constituire a capitalului social, prin
• sisteme bancare ale Europei continentale, putin emisiunea si subscrierea de actiuni. Potrivit
specializate si care functionează după modelul reglementărilor bancare, capitalul social al unei
băncii universale; bănci trebuie vărsat integral si în formă bănească,
la momentul subscrierii, fiind obligatorie
• modelul american, aplicat si în Japonia, bazat pe mentinerea unui nivel minim al capitalului social.
principiul unei specializări stricte a institutiilor Pentru majorarea capitalului social, băncilor le
bancare. este permisă, pe lângă subscrierea de noi aporturi
2
 în formă bănească si utilizarea altor surse
precum:
• primele de emisiune sau de aport
• dividendele din profitul net cuvenit actionarilor,
după plata impozitului pe dividende
• rezervele constituite din profitul net si diferentele
favorabile din reevaluarea patrimoniului.
b) Constituirea depozitelor reprezintă cea mai
importantă operatiune de pasiv a băncilor de
depozit, fiind o principală modalitate de
mobilizare a capitalurilor disponibile temporar în
economie si de fructificare a acestora prin
intermediul băncilor.
Astfel, în activitatea bancară practică, se disting:
depozitele la vedere, depozitele cu preaviz si depozitele
la termen.
c) Operatiunile de refinantare intervin atunci când
băncile îsi “consumă” fondurile proprii si resursele
atrase prin depozite si constau în procurarea
resurselor de la Banca Centrală. Operatiunile
concrete prin care se realizează refinantarea sunt
rescontarea si lombardarea.
C. Băncile comerciale efectuează si o altă categorie
de operatiuni, necurpinse în bilant, denumite
operatiuni de comision, în cadrul cărora sunt incluse:
• operatiuni de remitere de sume bănesti;
• operatiuni de incasso, prin care băncile primesc si
remit documente pentru încasare de la diferiti
clienti;
• operatiuni de acreditiv, prin care sunt transferate
sume din contul unui client cumpărător într-un
cont de depozit bancar la dispozitia băncii
furnizorului;
• operatiuni de mandat, prin care băncile
comerciale efectuează unele operatiuni (tinerea
de registre, realizarea unor plăti) în numele
clientilor lor.
Cap. V. Bancile Centrale
1. Functiile si operatiunile bancilor centrale.
A. Operatiunile active si pasive
Operatiunile active desfăsurate de Băncile Centrale
se concretizează în:
a. operatiuni de creditare: au cea mai mare pondere
concretizate în acordarea de credite, atât statului, sub
forma creditelor guvernamentale, cât si celorlalte bănci
din sistemul bancar prin operatiunile de rescontare si
refinantare.
b. decontări interbancare: operatiunile de decontare,
inter si intrabancare prezintă importantă, datorită
locului pe care îl detine Banca Centrală printre
participantii la compensarea multilaterală a plătilor.
c. operatiuni de vânzare-cumpărare de aur si devize:
Banca Centrală îsi consolidează rezerva valutară si
influentează cursul valutar al monedei nationale fată de
valutele principale, în functie de obiectivele politicii
monetare si valutare practicate în tara respectivă.
Operatiunile de pasiv ale Băncii Centrale constau în
următoarele:
a. formarea capitalului propriu: Capitalul propriu al
Băncii Centrale are o pondere redusă în totalul
pasivului, comparativ cu nivelul înregistrat la băncile
comerciale. In structura capitalului propriu se include:
fondul statutar, prevăzut în Statutul de functionare al
Băncii Centrale, fondul de rezervă si profitul bancar.
b. depunerile sau sursele atrase: Sursele atrase ale
Băncii Centrale constau în depozitele celorlalte bănci, în
depunerile întreprinderilor cu capital de stat sau ale
unor mari întreprinderi si în Contul Trezoreriei Statului.
c. emisiunea monetară: reprezintă cea mai importantă
operatiune pasivă a Băncii Centrale, prin aceasta se are
în vedere emisiunea monedei scripturale si a cantitătii
de numerar, corespunzătoare structurii masei
monetare.
B. Creatia monetară
In procesul creatiei monetare sunt implicate
băncile comerciale sau, în context mai larg, institutiile
de credit, pe de o parte si Banca Centrală, pe de altă
parte. Capacitatea băncilor de a crea monedă poate fi
evidentiată prin analiza procesului de multiplicare a
monedei scripturale, prin acordarea de credite. Moneda
centrală, denumită si “moneda de prim rang” creată de
Banca Centrală, cuprinde suma bancnotelor aflate în
circulatie si a activelor care apartin băncilor si
Trezoreriei si care se regăsesc în pasivul Băncii
Centrale. Moneda centrală se creează prin mecanismul
de acordare de credite băncilor comerciale si
Trezoreriei, sau prin cumpărarea de devize si titluri de
piată.
Necesarul de monedă centrală poate fi explicat prin
următoarele argumente:
- cererile de conversie ale depozitelor la vedere ale
publicului, în numerar, induc nevoia de monedă
centrală;
- necesitatea constituirii rezervelor obligatorii;
- existenta Trezoreriei publice, ale cărei conturi se află
la Banca Centrală, antrenează, în momentul plătii
impozitelor de către agentii economici, transformarea
depozitelor la vedere ale acestora în monedă centrală;
- relatiile economice internationale ale unei tări
antrenează pierderi pentru bănci, ca urmare a
transformării monedelor nationale în devize.
2. Functiile bancii centrale si politica monetara.
a) Functia de emisiune
In domeniul emisiunii de monedă s-au manifestat două
principii, astfel:
- principiul băncii , potrivit căruia emisiunea de monedă
putea fi garantată cu avansuri si împrumuturi, garantate
la rândul lor cu activitatea economică reală de productie
si schimb;
- principiul încasării metalice , care avea la bază
garantarea cu piese metalice a emisiunii monetare.
b) Functia de bancă a statului, a administratiei
publice si a serviciilor publice:
In toate tările, Banca Centrală reprezintă banca statului,
a administratiei si a serviciilor publice, semnificând
faptul că detine si administrează conturile acestora, ale
căror solduri figurează în pasivul bilantului, si care, în
principiu nu pot fi debitoare.
c) Functia de bancă a băncilor
Această functie reuneste trei activităti, strâns corelate
între ele, pe care le desfăsoară Banca Centrală.
- fiecare bancă de rang secundar (bancă din sistemul
bancar) are un cont la Banca Centrală, care nu poate fi
debitor, si pe baza căruia pot fi realizate viramente si
compensări interbancare.
- dacă în procesul compensărilor, anumite bănci au
nevoie de refinantare, atunci Banca Centrală poate, în
anumite conditii să furnizeze resursele necesare,
alimentând piata monetară.
- Banca Centrală trebuie să utilizeze interventiile pe
piata monetară pentru a mentine masa monetară si rata
dobânzii în limitele fixate de către autoritatea monetară.
d) Functia de centru valutar si de gestionare a
rezervei valutare
Sub această denumire este desemnată o triplă functie
a Băncii Centrale:
• asigurarea, singură sau în concurentă cu băncile
de rang secundar, a schimbului de monedă
natională în devize;
• păstrarea si gestionarea rezervelor valutare
• supravegherea ratei de schimb a monedei
nationale.
e) Functia disciplinară si prudentială
Prin functia disciplinară este înteleasă exercitarea
controlului asupra băncilor si institutiilor de credit, în
scopul asigurării securitătii depozitelor si al prevenirii
falimentelor bancare.
Câmpul de aplicare al acestei functii este următorul :
• autorizarea exercitării activitătii bancare;
• concentrarea si divizarea riscurilor bancare;
• lichidarea si solvabilitatea bancară.
f) Functia economică a Băncii Centrale
Toate functiile precedente ale Băncii Centrale presupun
si o implicare economică a acesteia.
3. Independenta bancilor centrale.
Conceptul de independenta a bancii centrale privit din
punct de vedere al
cerintelor prevederilor UE include mai multe tipuri de
independenta si anume:
- independenta functionala;
- independenta institutionala;
- independenta personala;
- independenta financiara.
3
Independenta functionala
Potrivit cerintelor Tratatului, pentru realizarea
indendentei depline a bancii centrale, obiectivul
fundamental, prioritar, care corespunde cel mai bine
scopului de independenta, este mentinerea
stabilitatii preturilor. Totodata, independenta bancii
centrale este perfect copmpatibila cu responsabilitatea
pentru deciziile sale, aspect important pentru
definireaindependentei bancii centrale, care presupune
transparenta si dialog cu partile terte.
Independenta institutionala
Independenta institutionala presupune excluderea
oricarei terte influente, respectiv bancile centrale
nationale, organele de decizie ale acestora si membrii
organelor de decizie nu pot solicita si nici accepta
instructiuni din partea institutiilor, organelor, oficiilor
sau agentiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau
a oricarui alt organism sau a oricarei forme de influenta.
Se impune, de asemenea ca banca centrala sa aiba
personalitate juridica avându-se în vedere ca
autoritatea monetara este separata, nu poate face parte
din administratia guvernamentala, iar în cazul când
aceasta este organizata pe actiuni, drepturile
actionarilor trebuie sa fie limitate pentru a i se asigura
independenta.
Independenta personala
Independenta personala se refera la rolul, statutul si
compozitia organelor de conducere ale bancii centrale,
respectiv procedura de numire, de demitere, durata
mandatului, posibilitatea reînnoirii, cerinte privind
competenta profesionala, clauzele de incompatibilitati si
conflicte de interese. Având în vedere ca guvernatorii
tarilor care devin membre ale UE au calitatea de
membru al Consiliului General al BCE, cerintele UE
impun prevederi clare în statutele bancilor centrale
privind independenta personala atât a guvernatorului
cât si a celorlalti membri ai organelor de conducere –
consilii de administratie.
Independenta financiara
Chiar daca o banca centrala este independenta din
punct de vedere functional, institutional si personal,
independenta bancii centrale nu este deplina fara
existenta
independentei financiare, respectiv independenta
bugetare. Conceptul de independenta financiara
înseamna ca nici o parte terta (inclusiv guvernul) nu
poate direct ori indirect sa intervina asupra exercitarii
functiilor bancii centrale ori asupra bugetului sau.
4. Sistemul European al Bancilor Centrale si
Banca Centrala Europeana.
Sistemul European al Băncilor Centrale este
constituit din Banca Centrală Europeană si Băncile
Centrale ale statelor membre, având drept obiectiv
principal mentinerea stabilitătii preturilor. Fără a
prejudicia acest obiectiv, SEBC contribuie la sustinerea
politicii economice generale cu scopul de a fi realizate
obiectivele Comunitătii.
Principiul în conformitate cu care actionează SEBC este
acela al unei economii de piată deschisă, unde
concurenta este liberă, favorizând alocarea eficientă a
resurselor.
Misiunea SEBC constă în următoarele:
- Definirea si punerea în aplicare a politicii
monetare a Uniunii Europene;
- Realizarea operatiunilor de schimb;
- Detinerea si gestionarea rezervelor valutare
oficiale ale statelor membre, fără a fi prejudiciată
gestionarea de către guvernele statelor membre,
a fondului de rulment în devize;
- Promovarea unei bune functionări a sistemelor de
plăti.
Banca Centrală Europeană îndeplineste functii
consultative, colectează informatii statistice si detine un
rol important în cooperarea internatională.
Rolul consultativ se manifestă asupra oricărei actiuni
comunitare si care intră în domeniul competentei sale.
Colectarea informatiilor statistice se realizează fie în
mod direct, de la autoritătile competente, fie direct, de
la agentii economici. In acest scop, BCE cooperează cu
institutiile si organismele din fiecare tară, precum si cu
organismele internationale.
Indeplinirea misiunii si a functiilor SEBC si a BCE se
realizează prin respectarea principiului
independentei.
Partajarea sarcinilor între cele două organisme se
realizează astfel:
- Consiliul Guvernatorilor defineste politica monetară a
Comunitătii, deciziile cu privire la obiectivele monetare
intermediare, aprovizionarea cu rezerve a SEBC;
- Directoratul pune în aplicare politica monetară, în
conformitate cu orientările si deciziile adoptate de
Consiliul Guvernatorilor si dă instrunctiuni necesare
Băncilor Centrale Nationale.

Cap. VI. Politici monetare
1. Strategii indirecte de politica monetara.
a) STRATEGIA BAZATĂ PE ŢINTIREA CURSULUI
VALUTAR
Economia de piaţă presupune practicarea unui curs
valutar flotant stabilit pe baza raportului cerere-ofertă,
fie că este vorba de regimul de curs independent
(caz în care mecanismele pieţei sunt singurele care
influenţează cursul de schimb), fie că este vorba de
regimul de curs administrat (caz în care banca
centrală intervine pe piaţă în scopul influenţării cererii şi
a ofertei de valută). În condiţiile în care se merge pe
adoptarea regimul bazat pe ţintirea cursului valutar,
banca centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului
valutar nominal, prin intermediul utilizării
instrumentelor proprii ce vizează pe de o parte
modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de
altă parte intervenţii directe pe piaţa valutară,
intervenţii menite să susţină cursul valutar. Adoptarea
unui astfel de regim impune mai multe condiţii:
- adoptarea unui mix de politici macroeconomice care
să conducă la asigurarea
unui nivel scăzut al ratei inflaţiei, comparativ cu cea
aferentă monedelor sau monedei de care este “ancorat”
cursul valutar al propriei monede;
- existenţa unui nivel suficient al rezervelor
internaţionale care să permită intervenţii prompte pe
piaţa valutară;
- menţinerea credibilităţii externe a ţării, inclusiv a
stabilităţii politice şi a cadrului instituţional şi legislativ
care le influenţează puternic pe primele.
b) STRATEGIA BAZATĂ PE ŢINTIREA
AGREGATELOR MONETARE
Întrucât banca centrală nu poate acţiona în mod direct
asupra nivelului ratei inflaţiei,
după cum nici asupra nivelului activităţii economiei
reale, prin aceste ţinte
3. Obiectivele politicii monetare.
- creşterea economică durabilă;
- ocuparea deplină a forţei de muncă;
- stabilitatea preţurilor;
- stabilitatea ratelor dobânzii;
- limitarea inflatiei;
- stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb
valutar şi sustenabilitatea balanţei de plăţi);
- stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a
fondurilor (resurselor) financiare.
- creşterea masei monetare până la un nivel optim, în
strânsă conexiune cu creşterea PIB;
- alocarea raţională a resurselor de creditare în cadrul
economiei.
Banca centrală nu poate să următească toate aceste
obiective concomitent.
intermediare se încearcă să se facă legătura, în
definitiv, între acţiunea exercitată
prin intermediul instrumentelor de politică monetară în
ceea ce priveşte atingerea
obiectivelor pe termen scurt ale politicii monetare –
adică obiectivele operaţionale,
obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea
monetară – şi nivelul activităţii
economiei reale şi inflaţie.
Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul
agregatelor monetare are la bază
teoria cantitativă reprezentată de ecuaţia schimbului,
potrivit căreia, pe termen lung,
creşterea nivelului preţurilor este determinată de
creşterea înregistrată la nivelul
ofertei de monedă.
c) STRATEGIA BAZATĂ PE ŢINTIREA RATEI
DOBÂNZII
Dacă avem în vedere utilizarea ratei dobânzii ca
obiectiv intermediar de politică
monetară, eficienţa acesteia ar fi evidentă în condiţiile
în care cererea agregată din economie ar fi influenţată
de diferite niveluri ale ratei dobânzii. În acest sens se
impune stabilirea unei relaţii de influenţă între cele
două elemente, fapt care în practică s-a dovedit a fi
destul de dificil. Pe de altă parte, trebuie menţionat
faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii
de piaţă, are posibilităţi reduse de a influenţa nivelul
ratelor de dobândă, intervenţiile băncii centrale asupra
acestui indicator vizând doar operaţiunile pe termen
scurt de pe piaţa interbancară. Ca urmare, ratele
dobânzilor practicate la nivelul sistemului bancar pot fi
destul de greu influenţate de banca centrală, iar dacă
influenţa se exercită, reacţia de răspuns a băncilor este
întârziată faţă de momentul aplicării măsurii de politică
monetară.
d) STRATEGII BAZATE PE O ANCORĂ NOMINALĂ
IMPLICITĂ
Un astfel de regim implică aplicarea unei politici
monetare a cărei realizare depinde
de stabilirea, în funcţie de conjunctură, a obiectivului
intermediar sub forma unei
4
ancore nominale care nu este precizată în mod expres.
Modificarea ţintei intermediare este posibilă în condiţiile
în care banca centrală şi-a atins obiectivele de politică
monetară, fiind nevoită în aceste condiţii să-şi
redirecţioneze atenţia spre alte probleme monetare.
Toate aceste mecanisme impun, în fond, atingerea
obiectivului final al politicii monetare, şi deci al politicii
macroeconomice, prin realizarea obiectivelor
intermediare.
2. Strategii directe de politica monetara.
Strategia bazată pe ţintirea directă a inflaţiei
presupune, după cum am mai spus, renunţarea la
stabilirea de obiective intermediare care, în fond,
pot îngreuna
intervenţiile băncii centrale; astfel că aceasta nu-şi
canalizează atenţia asupra unui
singur indice de preţ, ci reacţionează la orice informaţie
disponibilă legată de posibili
factori ce pot periclita stabilitatea preţurilor, conducând
la creşteri masive ale ratei
inflaţiei, peste nivelul stabilit drept ţintă în anul
respectiv. Ceea ce este specific acestei strategii este
faptul că, pentru o anumită perioadă, se stabileşte
nivelul inflaţiei pe care autoritatea monetară urmăreşte
să-l realizeze sau un interval al acestei variabile, motiv
pentru care strategia bazată pe ţintirea directă a
inflaţiei permite o mai mare transparenţă a politicii
monetare, publicul putând cunoaşte anticipat care este
direcţia de acţiune a băncii centrale. În acelaşi timp,
pentru realizarea acestui obiectiv, banca centrală
trebuie să dispună de mult mai multe informaţii decât în
cazul strategiilor indirecte de asigurare a
stabilităţii preţurilor, deoarece orice factor care poate
influenţa nivelul preţurilor din economie trebuie avut în
vedere, astfel încât, măsurile adoptate de banca
centrală să conducă la atingerea nivelului previzionat al
ratei inflaţiei. Ţintirea directă a inflaţiei ca strategie a
căpătat tot mai mult teren în economiile actuale.
4. Instrumente directe si indirecte de politica
monetara.
Instrumentele directe:
a) plafonul de credit impus băncilor, prin care banca
centrală aloca creditele în mod direct, la nivelul
intermediarilor financiari. Aceasta a reprezentat, în
fond, o implicare a băncii centrale în activitatea curentă
a băncilor în scopul controlării directe a agregatelor
monetare şi a nivelului creditului din economie. Se
consideră că adoptarea acestui instrument este
determinată de mai multe motive, printre care:
- uşurinţa aparentă de implementare a acestui
instrument;
- percepţia relativă legată de acurateţea cu care pot fi
realizate obiectivele monetare şi cele legate de credit;
- în condiţiile unei pieţe cvasiinexistente sau în curs de
dezvoltare, ca de altfel şi ale unei bănci centrale în curs
de restructurare, s-a dovedit a fi cel mai eficient
instrument de politică monetară la momentul respectiv;
- faptul că era considerat una dintre cele mai eficiente
modalităţi de direcţionare a creditelor către acele
sectoare favorizate (precum sectorul agricol, energetic
etc.).
b) Chiar dacă s-a renunţat la plafoanele de credit, s-au
menţinut creditele direcţionate
către acele sectoare de activitate considerate a fi
favorizate (precum sectorul agricol
şi cel energetic), care au beneficiat de credite acordate
la o rată a dobânzii
subvenţionată, rezultatul acestora nefiind altul decât
acela al alimentării cu lichidităţi
suplimentare a economiei, pe fondul transformării
inflaţiei corective în inflaţie
structurală.
c) nivelul minim al activelor lichide: reprezintă o
normă prudenţială bancară
potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să
dispună de active lichide determinate ca procent din
totalul depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul
acestei impuneri este simţit doar în condiţiile în care
băncile apelează la resursele băncii centrale, deoarece
dobânzile practicate de aceasta sunt practic, interzise.
Avantajul imediat al acestui instrument este acela că, în
cazul ţărilor aflate în curs de dezvoltare, în combinaţie
cu alte instrumente de politică monetară, poate da
rezultate în ceea ce priveşte întărirea siguranţei
operaţiunilor bancare.
Instrumente indirecte
a) operaţiunile de rescontare sau mecanismul taxei
oficiale a scontului specific economiilor actuale. Prin
intermediul operaţiunilor de rescontare, banca centrală
finanţa băncile din sistem, acceptarea doar a unor
efecte comerciale conducând la transformarea acestui
mecanism într-o modalitate de alocare a resurselor
disponibile la nivelul economiei.
b) În ceea ce priveşte mecanismul de refinanţare,
Banca Naţională a României a
realizat o restructurare a acestuia impunând condiţii
restrictive de acces la resursele de refinanţare. Astfel,
BNR îşi impune rolul de creditor de ultimă instanţă al
sistemului bancar românesc. Accesul nestingherit la
resursele BNR, în prima parte a procesului de tranziţie
la economia de piaţă, a fost determinat şi de
posibilitatea obţinerii de resurse de
recreditare în baza descoperitului de cont, pe fondul
dezvoltării timide a pieţei monetare interbancare.
Dezvoltarea acestei pieţe nu a schimbat cu mult
comportamentul băncilor, metoda apelării la resursele
BNR fiind una dintre cele mai comode.
c) mecanismul rezervelor minime obligatorii este
un instrument direct de politică monetară, trebuie să
evidenţiem faptul că, pe de o parte, acesta acţionează
prin intermediul pieţei, influenţând în mod implicit
nivelul cererii şi al ofertei de monedă din economie, dar
în acelaşi timp se prezintă sub formă normativă, băncile
din sistem fiind obligate să-şi constituie aceste rezerve
la nivelul băncii centrale, în primul rând pentru a
asigura o lichiditate minimă faţă de deponenţi. Putem
spune că îmbină elemente specifice atât instrumentelor
directe, cât şi celor indirecte, motiv pentru care nu
poate fi considerat un instrument direct pur ci, mai
degrabă, o combinaţie a celor două.