CURSUL 9

NURSING GENERAL

 NEVOIA DE A RESPIRA
Diagnostice de îngrijire ( nursing ) şi intervenţii efectuate pacienţilor - pentru
evaluarea nevoii de a respira
Respiraţia cuprinde ansamblul proceselor care face posibil schimbul de gaze
între mediul intern şi celulele organismului.
Aceste procese se desfăşoară într-o anumită succesiune realizându-se în colaborare cu
funcţia circulatorie în care sunt implicate inima, vasele şi sângele.
Respiraţia este un proces fiziologic complex în a cărui desfăşurare sunt implicate trei
sisteme funcţionale diferite: sistemul respirator, cel cardiovascular şi sistemul
nervos.
Problemele de respirație pot afecta serios funcționarea organismului şi chiar bucuria de
viață. Aerul este cea mai importantă sursă de energie şi vitalitate.
Când suferim de astm, bronşită, alergii, răceli frecvente sau pur şi simplu un aport
insuficient de oxigen, suntem predispuşi la lipsa de energie, vitalitate şi/sau confuzie
mentală.
Neuronii sunt cei mai sensibili la lipsa de oxigen.
In lipsa oxigenului se instalează hipoxie, confuzie în gândire, memorie
deficitară, depresie, tensiune nervoasă, plictiseală, sensibilitate la boli mentale,
epilepsie.
In lipsa oxigenului, impurităţile şi toxinele sunt reţinute în plămâni şi astfel este
afectat sângele, stomacul, ficatul şi creierul, digestia este întârziată, pielea este
lividă, apar dureri musculare, se instalează confuzie în gândire, ameţeală,
iritabilitate, depresie, slăbiciune generalizată, imunitate deficitară, organismul
este susceptibil la îmbolnăviri: infecţii bacteriene, virale şi parazitare, afecţiuni
multiple, cancer.
Sistemul respirator este alcătuit în principal din plămâni şi căile respiratorii extrapulmonare.
Inspiraţia reprezintă timpul activ şi expiraţia reprezintă timpul pasiv al respiraţiei.
Aceste două procese generează ventilaţia pulmonară.
Se descriu mai multe etape ale respiraţiei:
Etapa pulmonară sau respiraţia pulmonară care cuprinde:
 - ventilaţia pulmonară
 - perfuzia pulmonară
 - difuziunea alveolo-capilară
Etapa sanguină sau funcţia respiratorie a sângelui realizează transportul oxigenului
spre ţesuturi şi al dioxidului de carbon spre plămâni.
Etapa tisulară sau respiraţia tisulară necesită un aport continuu de oxigen pentru ca
celulele să poată realiza oxidarea substratelor, necesară activităţii lor.
Cantitatea de aer care trece prin plămâni într-un minut reprezintă debitul respirator, care în repaus are
valoarea de 5-10 litri/minut, iar în timpul unui efort fizic poate atinge valori cuprinse între 120 şi 150
litri/minut.
Volumul de aer vehiculat într-o respiraţie normală, numit aer curent sau aer respirator, variază
între 0,4-0,6 litri, dar cantitatea de aer inspirată forţat poate ajunge până la 1,8 litri.
Aerul atmosferic are următoarea componenţă normală:
 - azot 79%
 - oxigen 20,95%
 - alte gaze 0,05%
În anumite condiţii omul poate trăi într-o atmosferă care conţine mai puţin oxigen decât în
mod normal, astfel:

1
  - până la 18% oxigen, omul respiră în mod normal;
 - între 18 şi 15% oxigen, la muncile mai intense survin accidente de respiraţie;
 - sub 15% nu se pot desfăşura activităţi fizice;
 - la 8-9% oxigen, omul nu mai poate trăi decât culcat, evitând orice mişcare care
poate duce la un consum suplimentar de oxigen;
 - sub 8% oxigen, survine paralizia membrelor, pierderea cunoştinţei şi apoi
moartea.
Este important de semnalat ca omul nu-şi poate da seama de scăderea concentraţiei de
oxigen, deoarece respiraţia nu este reglată de oxigen, ci de dioxidul de carbon, care este
excitant al centrului nervos respirator.
În general, omul suportă bine o concentraţie de până la 4% dioxid de carbon în aerul de
respirat.
 - la 4-5% dioxid de carbon se observă o accelerare a respiraţiei;
 - la 8% dioxid de carbon se produc ameţeli şi dureri de cap;
 - la 9-10% dioxid de carbon survine pierderea cunoştinţei;
 - peste 10% dioxid de carbon survine moartea.
Prezenţa în mediul respirator a unor compuşi chimici (ce pot rezulta şi din ardere) cum ar
fi cianurile, amoniacul, hidrogenul sulfurat şi multe altele, chiar în procente relativ reduse,
pot duce la intoxicări grave sau pot cauza chiar moartea.
Factorii care influenţează nevoia de a respira:
 Factori biologici: - vârsta, sexul, statura, somnul, postura, alimentaţia, exerciţiul fizic
 Factorii psihologici: emoţiile, anxietatea, plânsul, râsul
 Factorii sociologici: mediul ambiant, climatul, locul de muncă.
Aspectul respiraţiei:
 Frecvenţa
 Amplitudinea = volumul de aer dintr-o respiraţie;
 Ritmul = pauzele egale dintre respiraţii;
 Zgomotele - liniştită în somn, zgomotoasă noaptea;
 Simetria = mişcări simultane de ridicare şi coborâre în inspir şi expir;
 Tipul de respiraţie = costal superior, costal inferior, abdominal;
Aspectul respiraţiei:
Frecvenţa normală
 Nou-născut: 40-50/minut
 Sugar: 25-30/minut
 După 2-3 ani: 18-20/minut
Frecvenţa optimă a respiraţiei este de 16-18/min la individul adult sănătos, în
repaus.
Tipul respiraţiei
 Nou-născut: Respiraţie abdominală
 - Ritm adesea neregulat
 Sugar: Progresiv respiraţia devine toraco - abdominală
 După vârsta de 6 luni poate respira pe cale orală;
 Regularitatea ritmului respirator - După vârsta de 2 ani: Respiraţie identică cu a
adultului
Sursele de dificultate ale problemelor respiratorii
Slăbiciunea ereditară poate transforma plămânii în puncte vulnerabile ale organismului.
Astfel, atunci când eşti obosit, stresat sau ai o stare de anxietate, aceştia încep să
funcționeze defectuos.
Pe lângâ această slăbiciune, putem include şi incapacitatea sistemului nostru imunitar de
a ne proteja organismul de microbi şi viruşi.
In unele cazuri, acest sistem se poate suprasolicita pentru a lupta cu pericolele.
Alergiile şi astmul sunt adesea rezultatul unor astfel de suprareacții ale sistemului
imunitar.
2
 Sursele de dificultate ale problemelor respiratorii
Factorii de mediu pot, de asemenea, să ne agraveze starea. Aerul rece sau umed tinde
să accentueze problemele respiratorii, iar polenul şi alte particule din aer pot provoca
reacții alergice.
Condițiile profesionale precum lucrul în zone cu praf sau în camere pline de fum pot, la
rândul lor, să înrăutățească problema. Poluarea, de asemenea, ne irită canalele nazale şi
plămânii. Fumatul, în mod evident, dăunează plămânilor, scăzând aportul de oxigen.
Lipsa unei educații adecvate a respirației este un alt motiv pentru care oamenii
suferă de probleme respiratorii. Este important să învățăm să ne folosim plămânii eficient,
pentru a avea cât mai multă energie.
Sursele de dificultate ale problemelor respiratorii
O supraproducție de mucus înfundă căile respiratorii, blocând astfel respirația normală.
Lipsa unui aport suficient de lichide duce la creşterea cantității de mucus şi îl
determină să adere de plămâni şi de canalele respiratorii. Astfel, se creează un mediu
favorabil reproducerii microbilor.
Blocajele emoționale sunt direct conectate cu respirația. Oamenii care suferă adesea de
anxietate, depresie, teamă, tensiune nervoasă ori au o părere proastă despre sine, tind în
mod subconştient să-şi țină respirația. Astfel, respirația lor este tensionată, superficială şi
uneori, spasmodică.
Blocajele emoționale pe termen lung pot afecta şi glandele suprarenale şi astfel,
tulburările hormonale agravează problema. Emoțiile negative perturbă buna funcționare a
sistemului imunitar.

Probleme în satisfacerea nevoii de a respira:

 Dispnee:
 Manifestări de Dependență:
 ortopnee,bradipneee,tahipnee,tuse,hemoptizie,mucozitati,amplitudine
modificata,hipoventilatie,cianoza
Dificultatea în respiraţie se numeşte dispnee.
Dispneea reprezintă totalitatea modificărilor de frecvenţă, intensitate şi ritm ale
respiraţiei.
Dispneea este definită ca respiraţie dificilă (cu efort), respiraţie conştientizată
ca anormală, determinând o situaţie de discomfort.
Apar modificări de frecvenţă, amplitudine şi regularitate ce se corelează cu travaliu
ventilator crescut.
Din punct de vedere clinic avem elemente generale şi tipuri particulare de
dispnee:
 dispneea de efort şi de repaus;
 dispneea paroxistică;
Mijlocul de măsurare al dispneei se referă la cea de efort, în funcţie de gradul de efort la
care apare şi are 4 stadii (efort mare, mediu, mic şi repaus).
 Dacă pacientul nu respiră, se spune că este apneic.
Apneea reprezintă întreruperea respirației mai mult de 10 secunde.
Apneea se produce şi în timpul deglutiţiei ceea ce împiedică pătrunderea alimentelor în
căile respiratorii.
Cel mai frecvent, apneea se produce în somn datorită obturării parțiale sau
totale a căilor respiratorii.
Sforăitul este o manifestare care deranjează partenera (partenerul) prin zgomotul
respirator emis în timpul somnului de curentul de aer care trece prin nas şi laringe. Nu
toate persoanele care sforăie în mod obişnuit suferă de sindromul de apnee în somn (
SAS) dar la acestea apar în mod frecvent pauzele respiratorii ce depăşesc uneori 1 minut.

3
In timpul somnului este foarte important să se asigure o respirație normală. Persoanele
care suferă de SAS prezintă în somn o scădere a concentrației de oxigen în sânge datorită
întreruperii frecvente a respirației.
Creşterea frecvenţei caracterizează polipneea (sau tahipneea) iar scăderea
acesteia bradipneea.
După ritmul respirator, se deosebesc: Bradipnee: respiraţie rară în mod deosebit din
cauza prelungirii timpului de expirare.
Etimologie din limba greacă: bradys – lent, pnoia – respirație.
Polipneea sau tahipneea : stare patologică constând în accelerarea anormală a
ritmului de respirație cauzată de unele boli respiratorii, cardio-vasculare sau nervoase. (fr.
Tachypnée); (creşterea frecvenţei mişcărilor respiratorii, depăşind 40/min.)
Respiraţia poate fi rapidă şi superficială (caracteristică în şoc) sau rară (caracteristică
atacului vascular cerebral sau supradozei de droguri).
Respiraţia mai poate fi descrisă ca fiind profundă, şuierătoare (wheezing),
gâfâită, ca un sforăit, zgomotoasă sau dificilă.
Ortopneea este un tip de dispnee declanşată de poziţia culcat (redusă prin ridicarea
trunchiului sau de poziţia şezândă) şi poate constitui prima manifestare a unei insuficienţe
cardiace stângi.
Tulburări ale ritmului respirator:
 a - Dispneea Kussmaul;
 b - Dispneea Cheyne-Stokes;
 c - Dispneea Biot;
 d- Dispneea Bouchut;
După timpul respiraţiei care e tulburat, se întâlnesc:
 dispneea inspiratorie (edem al glotei, corp străin în laringe),
 dispneea expiratorie (astmul bronşic şi emfizemul pulmonar) şi
 dispneea mixtă, în care dificultatea interesează atât inspiraţia cât şi expiraţia şi
care se întâlneşte atât în pleureziile cu lichid mult, cât şi în pneumonia masivă. In
unele stări patologice pot apărea tulburări ale ritmului respirator, întâlnind în acest
sens mai multe tipuri de respiraţii.
Respiraţia de tip Cheyne-Stokes este o respiraţie periodică, caracterizată prin
alternanţe de polipnee şi apnee. Respiraţiile cresc progresiv în amplitudine şi
frecvenţă, ating un apogeu, apoi descresc până ce încetează. Perioada de apnee durează
10 până la 20 de secunde, după care ciclul reîncepe.
Acest tip de respiraţie se întâlneşte în insuficienţa cardiacă stângă, în ateroscleroza
cerebrală, în tumori şi accidente vasculare cerebrale, uremii etc.
Respiraţia Cheyne-Stokes se poate observa în unele condiţii fiziologice sau patologice:
la altitudini moderate (4-5000 m), la copii în timpul somnului (mai ales la prematuri), după
perioade lungi de hiperventilaţie, după administrarea unor substanţe (morfina), în
insuficienţa cardiacă, uremie, hipertensiune intracraniană sau alte afecţiuni ale sistemului
nervos central.
Apariţia ei în cazurile patologice este un semn grav care arată o deprimare severă a
centrilor nervoşi.
Respiraţia de tip Kussmaul este o respiraţie în patru timpi: inspiraţie-
pauză-expiraţie-pauză.
Mişcările respiratorii sunt profunde şi zgomotoase, inspiraţii şi expiraţii foarte ample,de
durată egală şi separate prin pauze egale.
Apare în coma diabetică, în stări de acidoză, insuficienţă renală, hepatică, intoxicaţie
salicilică.
Dispneea Kussmaul apare când pH-ul scade sub 7,2 .
pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentrației ionilor din soluție. Prin
noțiunea de pH se exprimă cantitativ aciditatea (sau bazicitatea) unei substanțe.
Sângele uman are pH-ul cuprins între 7, 38-7, 52.
4
Prin urmare el este uşor bazic şi numai în aceste condiţii celulele sângelui îşi pot îndeplini
funcţiile lor.
Dacǎ valoarea pH-ului sângelui nu se încadreazǎ în intervalul amintit existǎ riscul morţii:
· Prin comǎ, dacǎ pH-ul este mai mic de 7;
· Prin tetanizare, dacǎ pH-ul este mai mare de 7,8 (tetanie contracţii puternice
involuntare ale muşchilor).
Respiraţia de tip Biot se caracterizează prin cicluri de respiraţii întrerupte,
expiraţii ample sau normale, separate de pauze de 5-30 secunde de apnee.
Se caracterizează prin perioade de respiraţie normală care sunt brusc întrerupte de
perioade de apnee de durată variabilă după care la fel de brusc respiraţia se reia.
Apare în afecţiuni ale sistemului nervos în special cele care interesează bulbul. Este o
respiraţie agonică, terminală - come profunde : meningite, infecţii grave.
Respiraţia de tip Bouchut - polipnee cu 40-50 respiraţii/ minut,
expiraţie scurtă, bruscă + inspiraţie lungă, forţată (respiraţie inversată) +
bătăi ale aripioarelor nazale; apare în bronhopneumonie, la copil.
După circumstanţele de apariţie se deosebesc:
 dispneea permanentă (insuficienţă cardiacă avansată, pneumotorax),
 dispneea de efort ( procese pleuropulmonare care scad ventilaţia pulmoanră,
insuficienţă cardiacă),
 dispneea de decubit (bolnavul nu poate sta culcat, fiind obligat să stea în poziţie
şezândă) şi
 dispneea paroxistică, întâlnită în astmul bronşic şi în insuficienţa ventriculului
stâng (astmul cardiac şi edemul pulmonar acut).
Dispneea paroxistică nocturnă –
Crizele de dispnee nu sunt exagerate de ortopnee şi mai puţin calmate de poziţia şezândă
sau de ortostatism. Edemul mucoasei bronşice poate fi la originea unui bronhospam
asociat (ascultaţia pulmonară relevă prezenţa ralurilor sibilante expiratorii, de unde şi
denumirea de astm cardiac).
Dispneea neurogenă poate fi de natură psihogenă ce apare în stări anxioase patente
sau mascate, în care activitatea respiratorie este stimulată printr-o acţiune psihică directă.
Dispneea neurogenă: ritm respirator neregulat cu perioade de polipnee nejustificată,
asociază semnele nevrozei : astenie, cefalee, insomnii.
Dispneea, simptom cardinal al bolilor cardiace şi respiratorii este frecventă la
pacienţii cu anxietate. Acest simptom poate sa apară brusc, fără nici o legătură cu un
efort fizic şi în prezenţa unei frecvenţe normale a respiraţiei, gazele sanguine fiind evident
normale.
Pacientul anxios acuză adesea o oboseală cronică, mai ales dupã ce se trezeşte dimineaţa.
Această oboseală se înrăutăţeşte în timpul nopţii şi este disproporţionată faţă de
activitatea fizică desfaşurată.
Anxietatea, angoasa, frica, atacul de panică, senzaţia de moarte iminentă,
însoţesc şi amplifică dispneea.
Contextul emoţional este foarte important deoarece sunt mulţi pacienţi care au un grad
redus de dispnee, dar sunt foarte agitaţi psihic, după cum există şi pacienţi care deşi sunt
în mare detresă respiratorie, reuşesc totuşi să-şi păstreze calmul.
Pe de altă parte, dispneea este, deseori, foarte angoasantă pentru aparţinători şi, uneori,
chiar pentru medic, deoarece frica de a muri sufocat are un impact emoţional important.
Din acest motiv, dispneea este o suferinţă nu numai pentru bolnav, ci şi pentru familia să,
precum şi pentru personalul medical ce-l îngrijeşte.
Alterarea vocii
 Manifestări de Dependență :
 Disfonie
 Afonie
 Senzația de sufocare
5
 Disfonia reprezintă un termen medical ce descrie tulburările vocii, în principal tulburări de
natură fonatorie, pacientului fiindu-i greu să rostească cuvintele sau emite sunete cu
tonalitate modificată. Vocea disfonică poate suna slăbită, ţipată;
Afonie - pierdere patologica a glasului
 Obstrucția căilor respiratorii:
 Respirație dificilă pe nas
 Prezența unor secreții abundente
 Epistaxis
 Deformări ale nasului
 Strănutul
 Aspirația pe nas sau sforăitul
 Cornaj
 Tirajul cutiei toracice
 Cornaj
Zgomot sub forma unui şuierat care apare în inspiraţie, uneori (rar) şi în expiraţie.
Tirajul cutiei toracice - scobirea spațiilor intercostale la inspirație;
Epistaxis - Hemoragia nazală, (gr. staxis = a curge picătură cu picătură )
Manifestări de dependență în satisfacerea nevoii de a respira:
Prin asfixie se înţelege, în mod obişnuit, starea patologică a organismului
determinată de lipsa oxigenului.
Strănutul apare ca urmare a excitării nervilor trigemen şi olfactiv şi are ca efect
eliminarea aerului din fosele nazale într-un mod asemănător cu tusea.
Sughiţul constă în contracţia spasmodică a diafragmului cu o inspiraţie bruscă şi
închiderea glotei. Semnificaţia sa fiziologică nu este cunoscută.
Tusea este un important reflex de apărare care are rolul de a îndepărta
agenţii iritanţi de la nivelul căilor aeriene.
Se produce mai întâi o inspiraţie profundă, urmează apoi închiderea glotei şi contracţia
bruscă a muşchilor expiratori şi abdominali cu expulzarea violentă a aerului din căile
aeriene.
Concomitent se produc şi modificări hemodinamice ce afectează mai ales circulaţia
cerebrală cu posibila apariţie a unor stări sincopale.
In afara excitaţiilor provenite de la nivel bronhopulmonar, tusea mai poate fi declanşată şi
de excitaţii provenite din alte teritorii inervate de nervii vag şi glosofaringian.
Abolirea reflexului de tuse în unele stări patologice, mai ales la bătrâni, duce la
acumularea secreţiilor în căile aeriene cu complicaţii obstructive şi infecţioase.
Căscatul este un act reflex complex la care participă în afara sistemului respirator,
glandele salivare şi lacrimale, diferiţi muşchi în special ai feţei, sistemul circulator. Se
produce la început o inspiraţie cu dilatarea faringelui, mişcări faciale urmate de expiraţie.
Odată declanşat căscatul nu mai poate fi oprit în mod voluntar cu excepţia unora dintre
manifestările sale. Semnificaţia căscatului nu este prea clară el fiind asociat de obicei cu
dorinţa de somn sau stările de plictiseală.
Căscatul excesiv se poate întâlni în unele afecţiuni ale sistemului nervos central.
Semnele vitale sunt: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială (TA) şi temperatura.
Când se măsoară funcţiile vitale?
• Când intervine o schimbare în starea de sănătate a unei persoane
• Când este admis într-o unitate sanitară, spitalicească (la internare, pe toată perioada
spitalizării şi la externare);
• Inainte şi după proceduri invazive de diagnostic; Inainte şi după intervenţii chirurgicale;
 Inainte şi după adrninistrarea medicamentelor care au efect asupra sistemului
respirator şi cardiovascular;
 Inainte şi după efectuarea intervenţiilor de îngrijire care pot influenţa funcţiile vitale
(ex. mobilizarea pacienţilor imobilizaţi la pat timp îndelungat);
 Ori de câte ori este nevoie!
6
  Acordul informat al pacientului este un imperativ pentru orice intervenţie
medicală.
Un pacient are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală. Implicaţiile
refuzului sau opririi unei astfel de intervenţii trebuie explicate cu grijă pacientului.
 Consimţământul exprimat trebuie solicitat şi obţinut de fiecare dată când se
pune problema unei noi proceduri medicale/chirurgicale diagnostice/curative şi nu
este valabilă exprimarea lui doar o singură dată (de ex., la începutul internării
pentru tot ce va decurge în acea internare).
 Exprimarea în scris a consimţământului liber exprimat este obligatorie în prezenţa
martorilor, înainte de orice act medical, şi obligatoriu înainte de orice intervenţie
chirurgicală/anestezică/intravenoasă complexă / intraarterială, pansamente, etc.
 Subliniem că nu am formulat "înainte de orice act medical cu risc",
întrucât în medicină toate acţiunile terapeutice au risc! (de ex., riscul de
moarte subită la prima administrare a furosemidului, etc.).
Rolul asistentului medical în măsurarea funcţiilor vitale:
 Atribuţiile asistentului medical decurg din competenţele certificate de actele de
studii obţinute, ca urmare a parcurgerii unei forme de învăţământ de specialitate
recunoscută de lege. În exercitarea profesiei, asistentul medical are
responsabilitatea actelor întreprinse în cadrul activităţilor ce decurg din rolul
autonom şi delegat, cu respectarea legislaţiei în vigoare.
 să pregătească materialul şi instrumentarul corespunzător tehnicii şi în stare de
funcţionare ;
 să pregătească pacientul din punct de vedere fizic (poziţie corespunzătoare şi în
acelaşi timp comodă pentru pacient);
 să pregătească psihic pacientul (să-i explice tehnica, să-l convingă de necesitatea
efectuării ei şi să-i solicite consimţământul informat şi cooperarea);
 să asigure condiţii de microclimat care să nu influenţeze funcţiile vitale (linişte,
temperatura optimă, umiditate corespunzătoare);
 să cunoască variaţiile normale ale funcţiilor vitale, în funcţie de sex şi vârstă;
 să cunoască antecedentele medicale ale pacientului şi tratamentele prescrise
(unele modifică funcţiile vitale);
 să respecte frecvenţa de evaluare a funcţiilor vitale în raport cu starea pacientului;
 să comunice medicului modificările semnificative ale funcţiilor vitale;
 să noteze valorile înregistrate în dosarul de îngrijire/ foaia de temperatură – parte a
foii de observaţie a bolnavului, să semneze şi să aplice parafa cuprinzând
numele, prenumele, titlul profesional sau, după caz, specialitatea, gradul
şi codul pe toate documentele care atestă activităţile profesionale
executate (Ordonanţa de Urgenţă nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de
asistent medical generalist, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 785 din
24.11.2008);
 Să respecte drepturile pacienţilor;
 Să respecte secretul profesional şi codul de etică al asistentului medical.

Diagnostic de Nursing:
1. RESPIRAȚIE INEFICIENTĂ ( 1980, 1996, 1998 )
Definiţie: Inspirul şi/sau expiraţia care nu asigură o ventilaţie adecvată.
Caracteristici definitorii
 Alterări în profunzimea respiraţiei;
 Amplitudine respiratorie alterată;
 Bradipnee;
 Reducerea presiunii expiratorii;
 Reducerea presiunii inspiratorii;
 Creşterea diametrului antero-posterior;
7
  Bombarea aripilor nasului;
 Expiraţie prelungită;
 Ortopnee;
 Respiraţie cu buzele strânse ( gura pungă);
 Tahipnee;
 Deteriorarea raportului inspir/ expir;
 Folosirea muşchilor accesorii la respiraţie;
Factori de legătură:
 Anxietate;
 Poziţia corpului;
 Oase deformate;
 Perete toracic deformat;
 Cunoaştere redusă;
 Oboseala;
 Imaturitate neurologică;
 Disfuncţie neuro-musculară;
 Obezitate;
 Durere;
 Percepţie a deteriorării;
 Oboseala muşchilor respiratori;
 Lezarea coloanei vertebrale.
2. ELIBERAREA INEFICIENTĂ A CĂILOR RESPIRATORII (1980; 1996; 1998)
Definiţie: Inabilitatea de a îndepărtă secreţiile sau obstrucţiile din tractul
respirator pentru menţinerea liberă a căilor aeriene.
Caracteristici definitorii:
 Absenţa tusei
 Zgomote respiratorii supraadaugate
 Modificări ale frecvenţei respiraţiei
 Modificări ale ritmului respirator
 Cianoza
 Dificultate de vorbire
 Diminuarea zgomotelor respiratorii
 Dispnee
 Sputa excesivă
 Ortopnee
 Nelinişte
 Ochi larg deschişi
Factori de legătură:
1. Factori de mediu
 Fumatul pasiv
 Inhalarea gaze nocive (fum)
 Fumatul
2. Obstrucţia căilor aeriene
 Spasm al căilor aeriene
 Mucus excesiv
 Exudat în alveole
 Corp străin în căile aeriene
 Prezenţa de cale artificială aeriană (traheostoma)
 Reţinerea secreţiilor
 Secreţii în bronhii
3. Fiziologici
 Alergie a căilor aeriene
 Astm
8
  Bolile cronice obstructive pulmonare
 Hiperplazia pereţilor bronhiilor
 Infecţia
 Disfuncţii neuro - musculare
3. PERTURBAREA VENTILAȚIEI PULMONARE SPONTANE (1992 )
Definiţie: Scăderea rezervelor de energie din cauza unei incapacităţi individuale
de a mentine respiraţia adecvată pentru a susţine viaţa.
Caracteristici definitorii:
 Ingrijorare;
 Scăderea capacităţii de cooperare;
 Scăderea presiunii O2;
 Scăderea saturaţiei în O2;
 Scăderea volumului de aer inspirat şi expirat;
 Dispnee;
 Creşterea ritmului cardiac;
 Creşterea ratei metabolice;
 Creşterea presiunii CO2;
 Stare crescută de nelinişte;
 Creşte rata de utilizare a muşchilor accesori;
Factori de legătură:
 Factori metabolici;
 Oboseala muşchilor respiratori;
4. PERTURBAREA SCHIMBULUI DE GAZE ( 1980, 1996, 1998)
Definiţie: Exces sau deficit de oxigen şi/sau în eliminarea dioxidului de carbon
la nivelul membranei alveolo-pulmonare
Caracteristici definitorii:
 Concentraţia anormală a gazelor în sângele arterial;
 PH arterial anormal;
 Respiraţie anormală ( ritm, profunzime);
 Culoarea anormală a pielii ( ex. Culoarea pământie a pielii);
 Confuzie;
 Cianoză ( numai la nou- născuţi);
 Scăderea CO2;
 Diaforeză;
 Dispnee;
 Durere de cap la trezire, după ridicare;
 Hipercapnie;
 Hipercarbie - excesul de dioxid de carbon;
 Hipoxemie;
 Hipoxie;
 Iritabilitate;
 Congestie nazală;
 Nelinişte;
 Somnolenţă;
 Tahicardie;
 Tulburări vizuale;
Factori de legătură:
 Modificări ale membranelor alveolo- capilare;
 Dezechilibrul ventilaţiei;
 Măsurarea frecvenţei respiraţiilor este intervenţie cu rol propriu!
 Măsurarea frecvenţei respiraţiilor se face timp de un minut având mâna
aşezată pe toracele pacientului, se numără expansiunile toracice fără ca pacientul
să conştientizeze acest lucru!
9
  Când verificaţi frecvenţa respiraţiei sau calitatea acesteia, păstraţi mâna sau faţa
dumneavoastră aproape de faţa pacientului pentru a simţi respiraţiile acestuia.
 Urmăriţi şi mişcările toracice ale acestuia!
 Când număraţi respiraţiile la un pacient conştient, încercaţi să nu îi spuneţi ce
faceţi.
 Dacă pacientul ştie că îi număraţi respiraţiile, acesta va încerca să şi le controleze.
Scop: Evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului este un indiciu al evoluţiei bolii, al
apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.
Elemente de apreciat
• Tipul respiraţiei
• Amplitudinea mişcărilor respiratorii
• Ritmul
• Frecvenţa
Materiale necesare
• ceas cu secundar
• creion de culoare verde sau pix cu pastă verde
• foaia de temperatură
Intervenţiile asistentei:
 Atenţie: spălarea şi dezinfecţia mâinilor înainte şi după efectuarea
tehnicii!
• aşezarea pacientului în decubit dorsal, fără a explica tehnica ce urmează a fi
efectuată;
• se preferă perioada de somn a bolnavului;
• plasarea mâinii, cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui;
• numărarea inspiraţiilor timp de un minut;
• consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foaia de temperatură;
 unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară pentru obţinerea diagramei;
• pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură se socoteşte 1 respiraţie / min;
• în alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obţinută, cât şi
caracteristicile respiraţiei;
• aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin simpla observare a
mişcărilor respiratorii;
II. Oxigenoterapia - ADMINISTRAREA OXIGENULUI
Oxigenoterapia este o intervenţie ce decurge din rolul propriu şi delegat. In
urgenţă, în absenţa medicului, este o intervenţie ce decurge din rolul propriu!
Hipoxia (anoxia) este o stare patologică determinată de scăderea cantităţii de oxigen
din ţesuturi. Ea apare atunci când nivelul oxigenului gazos din organism este prea mic, sau
atunci când consumul de oxigen, realizat de către ţesuturi, este mai mare decât
disponibilul de oxigen. Hipoxia poate avea simpotome ca: respiraţie grea, dureri de cap,
senzaţia de greaţă şi chiar pierderea cunoştinţei.
Hipoxia în care există privarea completă a alimentării cu oxigen = anoxia.
Hipoxemie - Scăderea presiunii parţiale şi a saturaţiei în oxigen a sângelui arterial.
Oxigenare insuficientă - absolută sau relativă (față de necesităţi crescute) - a unui organ.
Un amestec respirator este hipoxic dacă presiunea parţială a oxigenului din acest
amestec, pO2, este mai mică de 0,17 bar.
Hipercapnia este excesul de dioxid de carbon în sânge, datorat creşterii presiunii
parţiale a dioxidului de carbon în amestecul respirator.
Scopul oxigenoterapiei: asigurarea unei cantităţi corespunzătoare de oxigen la ţesuturi
pentru combaterea hipoxiei determinată de:
 scăderea oxigenului alveolar;
 diminuarea hemoglobinei;
 tulburări în sistemul circulator;
 probleme care interferează cu difuziunea pulmonară;
10
 La nivelul ţesuturilor O2 este utilizat sub formă dizolvată în plasmă,
cantitatea de 0,3 ml oxigen la 100 ml sânge. Oxigenoterapia necesită 1,8 - 2,
2ml la 100 ml sânge la administrarea O2 sub o atmosferă.
Indicaţii: = hipoxii circulatorii (insuficienţa cardiacă, edem pulmonar, infarct
miocardic)
hipoxie respiratorie (şoc, anestezie generală, complicaţii postoperatorii, nou-
născuţi).
Surse de oxigen
 - staţie centrală de oxigen;
 - microstaţie;
 - butelie cu oxigen;
Precauţii în utilizarea surselor de oxigen
- deoarece oxigenul favorizează combustia, prezenţa sa trebuie atenţionată;
- pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări
în preajma sursei de oxigen;
- se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă;
- se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică (materiale
sintetice) şi a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool);
- aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen;
- transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în
timpul transportului;
- buteliile cu oxigen vor fi aşezate în poziţie verticală, pe un suport şi fixate de perete
cu inele metalice, departe de calorifer sau sobă;
- cunoaşterea de către personalul care manevrează oxigenul a locului de amplasare a
extinctoarelor şi a modului de utilizare a acestora.
Metode de administrare a oxigenului
Atenţie: spălarea şi dezinfecţia mâinilor înainte şi după efectuarea tehnicii!
a) prin sondă nazală
- este metoda cea mai frecvent utilizată; se fixează debitul la 4-6 l/minut;
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 25%-45%
- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung;
- nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale;
ADMINISTRAREA OXIGENULUI PE MASCA SIMPLĂ
b) prin mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat)
- permite administrarea oxigenului în concentraţie de 40% - 60%;
- este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare;
- accentuează starea de anxietate, mai ales la copii;
- poate cauza iritaţia tegumentelor feţei;
- nu se va utiliza la pacienţii cu arsuri la nivelul feţei;
Oxigenul intră printr-un port aflat în josul măştii şi iese printr-o deschizătură largă de
partea cealaltă a măştii.
avantaje: se poate administra oxigen cu concentraţii cuprinse între 40% şi 60%
dezavantaje: interferează cu nevoia de a mânca şi a comunica a pacientului, poate cauza discomfort,
este impracticabilă pentru terapiile pe termen lung datorită imposibilităţii de Tehnică: se selectează o
mască potrivită ca mărime şi se plasează peste nasul, gura şi bărbia pacientului, în dreptul nasului masca
are o clemă fexibilă de metal care se fixează la rădăcina nasului. De o parte şi de alta, masca are ataşată
o bandă de elastic care va fi petrecută în jurul capului pacientului şi va menţine masca pe faţă;
este necesară o rată de administrare de minim 5 l/min pentru a curăţa dioxidul
de carbon expirat de pacient şi a preveni situaţia ca pacientul să-l reinspire;
Mai există două tipuri de mască pe care se poate adminstra oxigenul: ambele au ataşată
în partea de jos o pungă tip rezervor.

11
Diferenţa dintre aceste două tipuri de mască constă în faptul că una din ele are o singură
cale, adică o valvă care forţeaza aerul ( oxigenul) doar să iasă nu să şi intre;
Masca fără valvă funcţionează după următorul principiu:
-pacientul inspiră oxigen din rezervorul ataşat la mască cât şi din masca cuplată la sursa
de oxigen. Prima treime din volumul de aer pe care pacientul îl expiră intră în rezervor, iar
restul se pierde prin mască. Deoarece aerul care este reintrodus în rezervor prin expirare
provine din trahee şi bronhii, nu apar schimburi de gaze, deci pacientul va reinspira aerul
oxigenat pe care tocmai l-a expirat;
-cel de-al doilea tip de mască, cu valvă, are următorul principiu de funcţionare: in inspirse
deschide valva rezervorului direcţionând oxigenul din rezervor în mască. In expir aerul
expirat părăseşte masca şi astfel pacientul va inspira oxigen doar din rezervor.
Consideraţii speciale:
 nu se va administra niciodată mai mult de 2l/minut prin canula nazală pentru un
pacient cu boli pulmonare cronice.
 Pe de altă parte o terapie îndelungată de 12-17 ore pe zi poate ajuta aceşti pacienţi
să doarmă mai bine, să supravieţuiască mai mult şi să reducă incidenţa apariţiei
hipertensiunii pulmonare;
 pentru a monitoriza efectele adminstrării de oxigen, se va măsura saturaţia
pacientului la aproximativ 30 de minute după administrare

12
c) ADMINISTRAREA OXIGENULUI PRIN CANULE NAZALE
 - sunt prevăzuţi cu două sonde care se introduc în ambele nări;
 - se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi;
 - sunt mai bine toleraţi de pacienţi;
Este modalitatea prin care pacientul primeşte oxigen prin două canule de plastic ataşate
la nările pacientului.
avantaje: simplu de folosit, fără riscuri, confortabile, uşor de tolerat, eficiente pentru
pacienţii care necesită o adminstrare de oxigen în concentraţii scăzute, oferă libertate de
mişcare, alimentare, comunicare, nu au costuri ridicate;
dezavantaje: nu poate oferi o cantitate de oxigen cu concentraţie mai mare de 40%, nu
pot fi folosite în obstrucţiile nazale complete, adminstrarea pe această cale poate produce
dureri de cap şi uscarea mucoasei nazale, pot aluneca uşor
Se verifică permeabilitatea căilor nazale! Dacă sunt permeabile, se conectează tubul
cu canulele nazale la sursa de oxigen, apoi se agaţă prin spatele urechilor până sub
bărbie, canulele fiind fiecare în dreptul narinelor pacientului. Se ajustează la mărimea
potrivită securizând tubul sub bărbie.
d) cortul de oxigen
- frecvent utilizat la copii;
- concentraţia oxigenului nu poate depăşi 50%;
- are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se supraîncarcă cu vapori
datorită faptului că pacientul inspiră şi expiră în acelaşi mediu;
- oxigenul introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de răcire;
- în cort se pot monta instalaţii de răcire;
- copiii vor fi supravegheaţi permanent, pentru a nu disloca cortul;

13
Echipament necesar administrării oxigenului
- sursa de oxigen;
- umidificator (recipient pentru barbotarea oxigenului conţinând apă sterilă);
- sondă nazală, cateter, mască de oxigen sau cort, în funcţie de metoda aleasă;
- material adeziv (leucoplast), pentru fixarea sondei;
Intervenţiile asistentei:
- pregătirea psihică a pacientului, asigurându-l de luarea tututor măsurilor de precauţie
şi aşezarea pacientului în poziţie corespunzătoare (dacă este posibil: poziţie
semişezândă, care favorizează expansiunea pulmonară) ;
- ansamblarea echipamentului ;
- dezobstruarea căilor respiratorii- măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la
tragus;
- umectarea sondei cu apă sterilă pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării
mucoasei;
- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz, cu benzi de leucoplast;
- dacă se utilizează masca de oxigen, aceasta se va aşeza acoperind nasul şi gura
pacientuiui şi se va fixa cu o curea în jurul capului;
- fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcţie de prescripţia medicului;
- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului (observarea culorii
tegumentelor, măsurarea respiraţiei şi pulsului);
- supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de apariţie a
unor complicaţii;
- supravegherea echipamentului de administrare a oxigenului (presiune, debit etc);
- acordarea suportului psihic al pacientului pe timpul administrării oxigenului şi
combaterea oricărei cauze de discomfort;
- mobilizarea periodică a sondei;
- scoaterea sondei o dată pe zi şi introducerea ei în cealaltă nară;
- curăţirea echipamentului la terminarea tehnicii.
Incidente şi accidente
- dacă recipientul pentru barbotarea oxigenuiui se răstoarnă, lichidul poate fi împins de
oxigen în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l;
- în cazul utilizării prelungite a oxigenului, în concentraţii mari sau la presiuni ridicate,
pot apărea:
-iritare locală a mucoasei;
-congestie şi edemul alveolar ;
-hemoragie intraalveolară;
atelectazie - Proces patologic, în care alveolele pulmonare nu conţin aer sau conţin o
cantitate mică de aer şi par a fi turtite, colabate.
Este consecinţă a retracţiei active a ţesutului pulmonar. După mecanismul de dezvoltare
se distinge: atelectazie prin obstrucţie bronşică şi atelectazie compresivă. Dispneea apare
dacă atelectazia este severă.
Pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală;
DE REȚINUT:
14
  administrarea oxigenului se va face după permeabilizarea căilor respiratorii;
 înainte de efectuarea tehnicii se vor lua toate măsurile de precauţie;
 pe timpul administrării se vor supraveghea atent pacientul şi echipamentul de
administrare (manometrul de presiune şi indicatorul de debit);
 nu se unge cateterul cu substanţe grase (pericol de explozie şi
pneumonie);
 oxigenul nu se foloseşte fără manometru.
Oxigenarea hiperbarică este definită ca o modalitate de tratament în care pacientul
este introdus într-o cameră sub presiune, respirând O2 la o presiune superioară presiunii
atmosferice.
Oxigenarea hiperbarică permite stimularea nemedicamentoasă a imunităţii , are efect
antiinflamator, scade edemul, efect antibacterian, normalizarea somnului, restabileşte
forţele după efort fizic, creşte tonusul muscular, posedă efect antistres, tonizant, coleretic.
Oxigenarea hiperbarică are următoarele indicaţii:
 patologia sistemului vascular;
 patologia aparatului respirator;
 patologia tractului gastro-intestinal;
 patologia ficatului;
 patologia renală;
 patologia endocrină;
 scăderea imunităţii;
 dependenţa alcoolica, narcotică, nicotinică etc;
 cosmetologie.
Sfera acţiunilor în tratamentul cărora Oxigenarea hiperbarică şi-a ocupat un loc
important este destul de mare, însă principala indicaţie rămâne hipoxia: respiratorie,
circulatorie, anemică, tisulară atât în formele acute cât şi cele cronice. O2 sub presiune se
foloseşte pe larg pentru normalizarea funcţiilor vitale.
In comparaţie cu oxigenoterapia la presiune obişnuită, terapia hiperbară
prezintă urmatoarele avantaje:
Compensează hipoxia determinată de dereglarea suprafeţei de schimb a plămânilor, de
modificarea hemodinamicii pulmonare şi de îngroşarea membranei alveolo-capilare.
Creşte volumul oxigenului sanguin disponibil în cazul patologiilor, legate de pierderea sau
inactivarea hemoglobinei.
Accentuează difuziunea O2 spre ţesuturi.
Asigură necesitatea metabolică a ţesuturilor în condiţiile scăderii vitezei sângelui circulant.
Creşte rezerva de O2 a organismului.
Efect asupra microcirculaţiei.
Contraindicaţiile Oxigenarii hiperbarice absolute sau relative:
 prezenţa tuberculozei ulcero- cavitare;
 forme grave de hipertensiune arterială;
 tulburări de permeabilitate a timpanului;
 pneumotorax;
 pneumopatii acute;
 claustrofobii;
 sensibilitate crescută la O2.
Terapia hiperbară este unica metodă de normalizare a presiunii parţiale în
sângele arterial în caz de boli cardiace cianogene şi pulmonare.

15
VENTILAȚIA MANUALĂ
Ventilaţia manuală se face cu ajutorul balonului Ruben care are un dispozitiv de
ataşare la mască, la sonda de intubaţie, la traheostomă, sau mască, putând astfel ventila
mecanic orice tip de pacient.
njhuyDe obicei folosită în urgenţe, ventilaţia manuală poate fi folosită şi temporar,
pacientul este decuplat de la ventilator pentru aspiraţie, schimbarea sau repoziţionarea
sondei, înainte de intubare, înainte de aspirare, în timpul transportului unui pacient
intubat.
Oxigenul administrat prin ventilaţia mecanică poate îmbunătăţi un sistem cardiorespirator
compromis.

Baloane RUBEN pentru resuscitare din PVC de unică utilizare sau silicon
autoclavabil
Materiale necesare:
• balon Ruben
• mască
• sursa de oxigen ( portabilă sau în perete)
• mănuşi
• tub conector la sursa de oxigen;
Pregătirea echipamentului:
• chiar dacă pacientul este intubat sau traheostomizat, se va alege şi o mască de
mărime potrivită care se va ataşa la balon
• se ataşează balonul la sursa de oxigen şi se va ajusta în funcţie de nevoile
pacientului
Implementarea: Atenţie: spălarea şi dezinfecţia mâinilor înainte şi după
efectuarea tehnicii!
 se pun mănuşile sterile de protecţie;
 înainte de folosirea balonului se verifică permeabilitatea căilor aeriene superioare
ale pacientului pentru depistarea eventualilor corpi străini şi, dacă este posibil, vor
fi înlăturaţi, acest lucru putând duce la revenirea respiraţiei spontane a pacientului;

16
  de asemenea, se aspiră pacientul pentru a îndepărta eventualele secreţii
( indiferent dacă este sau nu intubat sau traheostomizat)
 dacă se poate, se va îndepărta tăblia patului şi se va sta la capul pacientului, în
spate, pacientul având capul şi gâtul în hiperextensie pentru a alinia căile aeriene şi
a uşura resuscitarea;
 dacă pacientul este intubat, se va scoate masca de la balon şi se va ataşa balonul la
sonda de intubat sau la traheostomă, apoi se va cupla la balon prelungirea de la
sursa de oxigen. Dacă pacientul este neintubat şi netraheostomizat, se va pune
masca pe faţă ( pe nas, gură şi barbie), se va ataşa balonul la mască şi apoi se va
ataşa la balon prelungirea de la sursa de oxigen;
 se menţine mâna nondominantă pe mască pentru a o menţine etanşă pe faţă, iar cu
mâna dominantă se va comprima balonul la fiecare 5 secunde pentru un adult,
oferind astfel aproximativ 1l de oxigen pe minut. La copii se va comprima balonul la
fiecare 3 secunde;
 compresia pe balon se va face odată cu inspirul pacientului dacă acesta respiră.
Niciodată nu se va face compresie pe balon în timpul expirului pacientului;
 se va supraveghea pacientul pentru a observa dacă pieptul se ridică şi coboară în
concordanţă cu compresiile balonului. Dacă nu apar mişcările respiratorii, se
reverifică poziţia căilor aeriene şi permeabilitatea lor.
Consideraţii speciale:
 dacă pacientul are traumatisme cervicale se va evita hiperextensia capului ,
folosindu-se în schimb subluxaţia de mandibulă pentru alinierea căilor aeriene
 se va observa dacă pacientul varsă. Dacă varsă, se va opri manevra, se va aspira
imediat şi apoi se va continua ventilaţia;
 ventilaţia manuală insuficientă apare de obicei datorită mărimii mâinii
resuscitatorului care nu poate face compresiile eficient. De aceea este necesară
prezenţa a două persoane pentru ventilaţia manuală!
Complicaţii:
 aspirarea lichidului de vărsătură, care poate duce la pneumonie;
 distensie gastrică.
Pulsoximetria
Este cea mai răspândită modalitate de monitorizare în anestezie şi terapie intensivă.
Pulsoximetria este o metodă continuă şi noninvazivă de măsurare a nivelului saturaţiei
de oxigen din sângele arterial. Măsurătoarea este efectuată prin plasarea senzorului pe un
pacient, uzual pe deget la adulţi şi pe mână sau picior la nou născuţi.
Practic, pulsoximetria reprezintă un indicator global de oxigenare, fiind o modalitate de
monitorizare este atât cardiovasculară cât şi respiratorie.
Are la bază două principii fizice: prezenţa unui semnal pulsatil generat de sângele arterial
care este independent de cel nonpulsatil al fluxului venos şi capilar şi de faptul că
oxihemoglobina şi hemoglobina redusă au spectre diferite de absorbţie a luminii.
Principiul de funcţionare a pulsoximetrului se bazează pe spectrofotometrie,
măsurând modificările de absorbţie a luminii de către două forme de hemoglobină:
oxigenată şi redusă.
La pulsoximetrie sunt utilizate două surse de lumină: o sursă invizibilă în spectrul infraroşu
şi o sursă în spectrul vizibil, cu lungimea de undă pentru lumina roşie.
Sursa de lumină şi senzorul sunt montate într-un cuplu ce se ataşează la pulpa degetului
sau lobul urechii.
Saturaţia sângelui astfel măsurată (SpO2) are o acurateţe mare iar informaţiile despre
frecvenţa şi amplitudinea undei pulsului sunt şi ele utile.
SpO2 evaluează cantitatea de oxigen legată de hemoglobină. Este important de ştiut că
pe noi ne interesează oxigenul dizolvat în plasmă (PaO2 ) măsurat invaziv prin prelevări de
sânge arterial, iar metoda noninvazivă a pulsoximetriei permite evaluarea PaO2, întrucât
există o echivalentă între SpO2 – PaO2
17
 • 80100 mm Hg corespunde cu 95100% SpO2
• 60 mm Hg corespunde cu 90% SpO2
• 40 mm Hg corespunde cu 75% SpO2
Limitele metodei sunt date de prezenţa carboxihemoglobinei, de anemie, hipovolemie,
hipotensiune, hipotermie, mişcare, agitaţie.
Aparatul poate monitoriza saturaţia de oxigen şi pulsul pacientului pe o perioadă de până
la 100 ore.
Mic, cu greutate redusă, uşor de folosit este ideal în spitale, centre medicale, acasă înainte
şi după efectuarea activităţilor sportive.

18