Sunteți pe pagina 1din 4

Scrie un eseu despre condiţia femeii / relații dintre personaje, reflectată într-un text narativ

studiat. Vei avea în vedere:


 Sublinierea trăsăturilor textului narativ care fac posibilă încadrarea într-o tipologie,
într-un curent literar, într-o perioadă ...
 Prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea temei
(acţiune, conflict, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, modalităţi de
caracterizare)
 Evidenţierea condiţiei femeii, reflectată în textul narativ, prin referire la 2 scene/
secvenţe/situaţii semnificative/
 Exprimarea argumentată a unui pdv despre condiţia femeii, reflectată în textul narativ
ales, din perspectiva finalului/ a deznodământului

Dintre eroinele propuse de romanul interbelic, fiecare reprezentând o ipostază a


misterului feminin, unele de o feminitate tulburătoare (Otilia din „Enigma Otiliei” sau
Maitreyi din romanul cu acelaşi nume al lui Mircea Eliade), altele acre şi frustrate (Aglae
şi Aurica din „Enigma Otiliei”), Ana, fata „bocotanului” Vasile Baciu ilustrează condiţia
femeii surprinsă în spaţiul rural.
Romanul lui Liviu Rebreanu, „ION”, apărut în 1920, la începutul perioadei
interbelice, e o capodoperă în maniera realismului dur (în literatura universală reprezentat de
Balzac, Zola) şi apare după o criză a romanului românesc, respectând o tradiţie de factură
realistă care coboară până la „Ciocoii vechi şi noi”, trecând apoi prin „Mara” lui Slavici.
Proza realistă, obiectivă, se realizează prin naraţiune la persoana a treia, iar viziunea
dindărăt presupune un narator omniscient, detaşat, și o perspectivă narativă...................
Acest narator obiectiv nu se implică în faptele prezentate: „Rebreanu este neîndoielnic un
artist obiectiv.... Romancierul vrea să creeze impresia că e un observator (atât şi nimic mai
mult). Un observator omniscient, desigur, dar lipsit de voce proprie”, remarca N. Manolescu
în studiul pomenit mai sus. Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile.
Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, zugrăvind universul
satului transilvănean.................... de la începutul secolului al XX-lea. Romanul surprinde
dorinţa unui ţăran sărac de a obţine pământ şi consecinţele actelor sale.
Din punct de vedere compoziţional, romanul a fost secţionat în două părți – Glasul
pământului şi Glasul iubirii – două tentaţii dilematice oponente, căci tema centrală,
posesiunea pământului, este dublată de tema iubirii.
În centrul acţiunii se află figura lui Ion, stăpânit de obsesiva dorinţă de a-şi depăşi
condiţia prin acumularea / posesiunea pământului. Acestă dorinţă de a avea pământ porneşte
de la mentalitatea ţărănească potrivit căreia un om se poate numi om numai în măsura în care
are o gospodărie bine întemeiată şi posedă pământ.
Ion îşi vede visurile realizate numai prin apropierea de Ana, fiica lui Vasile Baciu,
„slăbuţă şi urâţică”, dar moştenitoare unică a unuia din bogaţii satului, cu care intră într-un
conflict care se va întinde pe tot parcursul romanului. Astfel, pentru a-şi atinge scopul, eroul
îşi reprimă iubirea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă, şi îşi urmează cu tenacitate şi
răbdare planul, seducînd-o şi lăsând-o însărcinată pe Ana, forţîndu-l pe Vasile Baciu să-l
accepte ca ginere. Dar V. Baciu, văduv bogat, nu doreşte să se despartă de pământurile sale
pentru a face zestre Anei. Are o gândire absolutistă şi obtuză, el vrea ginere „cumsecade”, nu
„fleandură”, cum îi declară lui George Bulbuc, pretendent înstărit şi preferat, căruia îi
comunică principiile de stăpân autoritar – „eu-ţi dau fata, iar tu să ai bici să-i scoţi din cap
gărgăunii”. Fraza e ilustrativă pentru condiţia femeii în spaţiul rural, reflectând
autoritatea masculină sub care se află dintotdeauna femeia. Statutul acesteia este unul
limitat: trec din stăpânirea autoritară a tatălui în aceea a soţului.
Ana este cel mai impresionant personaj al romanului din perspectiva condiţiei sale
tragice, căci ea reprezintă instrumentul prin care Ion ajunge în posesia pământurilor lui Vasile
Baciu. Ori de câte ori se apropie de un sentiment de bucurie şi împlinire sau trăieşte o
asemenea stare, ea suferă cîte o lovitură din impactul cu realitatea. Acţionând în conformitate
cu propriile sale sentimente, luminate de iubirea sinceră pentru Ion, Ana nu face decât să
joace perfect rolul pe care i l-a confecţionat feciorul Glanetaşului.
Autorul o surprinde în trei ipostaze succesive care îi conturează treptat profilul moral
prin analiza sufletului ei chinuit:
 Cea de tînără femeie, îndrăgostită profund de Ion
 Aceea de soţie, îndurând cu umilinţă vorbe grele şi loviturile bărbatului
 De mamă, ipostază care, în circumstanţe normale, ar fi putut deveni o supapă
salvatoare pentru femeia nefericită
Întreaga existenţă a Anei este guvernată de iubire şi blândeţe, virtuţi care întregesc un profil
moral superior. Ea e harnică, supusă, ruşinoasă. Dpdv fizic, Ana este insignifiantă; pt Ion ea e
o fată „slăbuţă şi urâţică” (caracterizare directă), mai ales în comparaţie cu Florica. Lui
George Bulbuc „Ana îi plăcea”, dar nici el nu considera că-i „cine ştie ce frumoasă”
(caracterizare directă).
Fire slabă, aşa cum pare la început, îmbătată de gesturile şi cuvintele drăgăstoase, Ana
va de veni o victimă uşoară a flăcăului interesat numai de zestrea ei. Totuşi, Ana va dovedi pe
parcursul acţiunii o voinţă şi o putere de a răbda uluitoare. Din dragoste pentru Ion, Ana
nesocoteşte obiceiul tipic lumii rurale de a accepta căsătoria plănuită de părinţi. Puterea
personajului feminin este evidentă şi atunci când, însărcinată, ajunge de râsul satului şi e crunt
bătută de tatăl ei (nu-i reproşează nimic lui „Ionică”). Aşadar, firea slabă a personajului este
discutabilă.
Este important a înţelege sursa acestei iubiri profunde şi constante pentru Ion. Pentru
că „a crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare (...) sufletul ei trist căuta
o dragoste sfioasă şi adâncă”. Din dragoste îşi înfruntă tatăl, acceptând orice umilinţă din
partea lui şi a colectivităţii. Ceea ce o distruge însă e totala lipsă de afecţiune a lui Ion, pentru
care sacrificase totul şi fără de care viaţa ei nu-şi afla rostul: „îşi zicea mereu că fără el ar
trebui să moară”.
Autorul insistă pe deznădeajdea ei. Purtând în pântece odrasla lui Ion, este bătută, izgonită
şi de soţ şi de tată. Semnificativă în acest sens este scena în care Ana ajunge la Ion acasă, o
scenă întunecat-tragică, insuportabilă (Manolescu), „sperând să-l îmblânzească după ce a
batjocorit-o, în vreme ce flăcăul taie nepăsător ceapa, cu briceagul”, ridicându-şi ochii doar
pentru a-i „cântări triumfător burta”. O trimite înapoi la tată, căci acum este în situaţia pe
care şi-o dorise, aceea de a-şi negocia zestrea. „Ana ar vrut să mai vorbească, să plângă, să-l
roage, să-i cadă în genunchi şi totuşi se pomeni curând în uliţă, mergând spre casă”, unde o
aştepta tatăl ei care „o călcă în picioare şi o umplu de sânge....”. Ana nu-şi mai găseşte locul
nicăieri – ea are acum un statut incert, ilustrat în folclorul românesc în versurile „nu-i nici
fată, nici nevastă”. Devine, așa cum observa naratorul, ,,ca un câine izgonit”. De asemenea,
această secvență surprinde relațiile dintre personaje și trăsăturile acestora. Pe de o
parte, indiferența lui Ion, care continuă să mănânce ,,ca și cum n-ar fi zărit-o”, pe de altă
parte, vulnerabilitatea Anei, care ,,se uimea de nepăsarea lui”.

„Şi atunci gândul morţii i se coborî în suflet ca o scăpare fericită”. Gândul devine faptă
şi acum asistăm la scena sinuciderii, magistral realizată de scriitor, care-şi plimbă obiectivul
cu încetinitorul (aşa cum remarca N. Manolescu în Arca lui Noe) , urmărind gesturile Anei,
pregătindu-se să se spânzure. De fapt, Ana îşi rostise încă din scena nunții, o altă scenă care
surprinde relațiile dintre personaje, propriul bocet („Norocul meu, norocul meu”), atunci
când observă privirea înfocată pe care Ion o aruncă Floricăi. Mai mult, mirele, ,,fără să se mai
sinchisească de plânsul ei”, este mai degrabă interesat de farfuria cu bani la care se uita
,,lacom” decât de lacrimile proaspetei neveste.
În concluzie, destinul Anei este unul tipic lumii rurale, unde femeia reprezintă,
potrivit lui Călinescu „două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Odată criza
erotică trecută, ea încetează de-a mai însemna ceva prin feminitate. Soarta Anei e mai
rea, deosebit cu mult de a oricărei femei de la țară, nu.” Criticul rezumă cel mai bine
relațiile dintre personaje: “Drama Ion – Ana este așadar drama căsniciei țărănești”
(,,Istoria literaturii române”).