Sunteți pe pagina 1din 4

Enigma Otiliei.

Roman realist balzacian


Al doilea roman al lui G. Călinescu, „Enigma Otiliei” (după Cartea nunții), apărut în
1938, la sfârșitul perioadei interbelice, etapă de mare diversitate estetică, tematică și de
limbaj, devenind cea mai prolifică perioadă a literaturii române, etapa marilor recuperări în
ceea ce privește romanul, specie slab reprezentată înaintea intervalului dintre cele două
războaie mondiale. Așadar, în spiritul recomandărilor lui Eugen Lovinescu (în studiile „Istoria
literaturii române moderne” și „Istoria civilizației române contemporane”), mentorul de la
„Sburătorul”, literatura română se sincronizează cu cea europeană.
„Enigma Otiliei” este o revenire la formula realistă, la metoda balzaciană de roman.
Considerând că romanul românesc nu este încă pregătit pentru intelectualism rafinat,
psihologism sau introspecție (din cauza structurii retarde a societății & literaturii românești),
Călinescu respinge proustianismul din romanele interbelice (cum se întâmplă în cazul celor
scrise de Camil Petrescu) și adoptă o formulă clasică de roman, fiind convins că „marea
literatură este în fond aceea de stil clasic” (Sensul clasicismului). Expresia cea mai potrivită în
acest sens este formula balzaciană („Totul e fundamental la Balzac”, scrie Călinescu).
Așadar, E.O este o proză realist-obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a
treia, viziunea dindărăt (T.Todorov), focalizarea zero, presupunând un narator omniscient,
detașat și o perspectivă narativă auctorială. Dar condiția impersonalității este încălcată,
după cum arată Nicolae Manolescu în eseul său, „Arca lui Noe”: „Obiectivitatea este una
paradoxală, căci nu mai desemnează absența din evenimente a unui narator imparțial sau a
demiurgului balzacian, ci amestecul permanent al unui comentator savant și expert, care, în
loc să înfățișeze lumea, o studiază pe probe de laborator”. Deși romancierul mărturisește că
vrea să creeze documente de viață, asemenea lui Balzac (excelent creator de viață),
Manolescu consideră că G. Călinescu are doar vocația de a „comenta” viața.
De asemenea, încadrarea în realism este susținută de structura închisă, circulară
(generată de simetria incipit-final, dată de imaginea străzii Antim și a lui Felix căruia în final îi
revin în minte cuvintele lui Moș Costache: „Aici nu stă nimeni”), specificul secvențelor
descriptive (tehnica detaliului semnificativ, evidentă in expozițiune prin descrierea caselor de
pe strada Antim), realizarea personajelor (tipice, produse ale mediului). E.O. este un roman
realist, doric (potrivit clasificării lui N. Manolescu), dar depășește modelul realismului clasic,
al balzacianismului, prin numeroase elemente ale modernității.
Acțiunea romanului, alcătuit din 20 de capitole, se desfășoară pe două planuri
narative: un plan prezintă destinul lui Felix, un tânăr venit în București să studieze medicina,
iar celălalt plan urmărește istoria moștenirii lui Costache G, vânată de clanul Tulea, familia
înrudită și vecină: Aglae (sora, „baba absolută”), Simion Tulea (soțul atins de senilitate),
copiii – Aurica (fata bătrână, lipsită de orice atractivitate, invidioasă, rea), Titi (retardatul
mintal) și Olimpia (imagine a platitudinii).
Incipitul romanului (un alt argument care susține obiectivitatea în spirit balzacian)
fixează veridic relațiile spațiale și temporale: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu
puțin înainte de orele 10, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra pe
strada Antim[…]”. Așa cum se observă, incipitul este construit în spirit realist, prin detalierea
amplă a spațiului.
Întreaga expozițiune stă sub semnul balzacianismului, prin tehnica detaliului
semnificativ. Descrierea străzii Antim este realizată verosimil, într-o manieră realistă, prin
acumulare de detalii topografice. Se remarcă acum varietatea arhitecturii, amestecul de
stiluri („o caricatură în moloz a unei străzi italice”), aspectul bizar al clădirii lui Costache,
starea dezolantă (geamuri fără perdele, acoperite cu hârtie translucidă pentru a imita
vitraliile de catedrală). Nu întâmplător, Balzac spunea că o casă e un document moral și
sociologic ( „Descrie-mi vizuina și-ți voi spune animalul care o locuiește”). Iar exemplul în
acest sens este casa lui Costache Giurgiuveanu, sugerând trăsăturile locatarilor – amestec de
incultură (amestecul de stiluri), snobism (prin imitarea artei clasice) si delăsare (starea
degradată a casei).
E.O. este o frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea
(verosimilitatea reprezintă încă o trăsătură a realismului), dar imaginea societății reprezintă
și fundalul pe care se proiectează formarea, maturizarea unui tânăr care trăiește prima
experiență a iubirii. Însă mobilul principal al tuturor acțiunilor care se desfășoară în roman
este moștenirea averii bătrânului Costache Giurgiuveanu – temă care plasează romanul în
sfera realismului balzacian. Dar nu este singurul aspect al balzacianismului. Și titlul inițial,
,,Părinții Otiliei’’, reflectă ideea balzaciană a paternității, raportul dintre părinți și copii. De
exemplu, moș Costache și Pascalopol pot fi considerați părinți ai Otiliei. Primul își exercită
lamentabil rolul de tată, deși nu este lipsit de sentimente față de Otilia, pentru că se
gândește la viitorul ei, vrând chiar s-o înfieze, dar amână la nesfârșit gestul din teama de
Aglae, dar și pentru că nu se poate despărți de banii săi, așa cum intuiește criticul Ovid S.
Crohmălniceanu – „în zgârcenia lui moș Costache Aglae are cel mai bun aliat” („Literatura
română între cele două războaie mondiale”). Al doilea “părinte”, Pascalopol, trăiește alături
de Otilia un amestec de paternitate și pasiune: „N-am prea stat să disting ce e patern și ce e
viril în dragostea mea” sau „N-aș putea să-ți spun dacă iubesc pe domnișoara Otilia ca
părinte sau ca bărbat”.
În acest univers uman reprezentat, parțial, de familia lui Costache G. și de clanul
Tulea, pătrundem prin intermediul lui Felix Sima – „martor și actor in toate întâmplările”.
Pătruns în locuință după ce fusese întâmpinat cu reticență de unchiul său (un omuleț
straniu care îi răspunsese bâlbâit „nu-nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc” – semn al senilității
sau manifestare a avariției?), Felix asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi
atribuie lui F. observarea obiectivă a personajelor din odaia în care tocmai intrase. Trăsături
ale portretelor fizice devin evidente exteriorizări ale meschinăriei sufletești. Într-o manieră
clasică, detaliile vestimentare și fizionomice sugerează caracterul (de exemplu, portretul
Aglaei reflectă răutatea: „fața gălbicioasă, gura cu buzele subțiri, acre”.
Felix este, de la început, ținta răutății Aglaei: „N-am știut: faci azil de orfani (...).
Atunci faceți pensiune. O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici Pascalopol?” Toate acestea
configurează atmosfera neprimitoare, mediul tensionat în care pătrunde tânărul, dar
prefigurează și cele două planuri narative pe care se dezvoltă intriga: istoria moștenirii lui
Costache și destinul lui Felix Sima. Liniile de forță ale romanului converg însă spre moș
Costache și averea sa, care polarizează atenția celor din jur și care dirijează energiile
pretendenților.
Tema romanului, goana după moștenire, se reflectă și în secvența primei congestii
cerebrale a lui moș Costache. Vedem acum că ,,toți, afară de Felix și Otilia, se așezară foarte
bine dispuși în jurul mesei”. Această atmosferă sărbătorească, întreținută de Stănică Rațiu,
care desface o sticlă de vin roșu și ,,le toarnă în pahare la toți […] cu gândul de a ciocni”, se
naște în contextul posibilei morți a lui Costache. Singurii care nu participă la această
atmosferă, fiind dezinteresați de averea bătrânului, dar și singurii cu adevărat îngrijorați de
soarta acestuia sunt Felix și Otilia. Interesant este că moș Costache îi apreciază și le
prețuiește apropierea, așa cum remarcăm din izbucnirea acestuia: ,,pungași… vor să mă
moștenească până n-am murit… să-i dai afară pe toți și să rămână numai fe-fe-tița mea și
Felix”.
Familiei lui Moș Costachei i se raliază, inventiv și rapace, Stănică Rațiu, ginerele
Aglaei, gravitând și el in jurul averii bătrânului. De fapt, Stănică este acela care, în finalul
romanului, pune mâna pe banii lui moș Costache. Secvența morții bătrânului avar susține
tema romanului, goana după avere. Astfel, îl vedem pe Stănică, lipsit de scrupule, neezitând
să-I provoace moartea bătrânului, trăgându-I pachetul cu bani de sub saltea, chiar sub
privirile neajutorate ale acestuia, care, înainte de a se prăbuși la pământ mai apucă să zică
doar „banii, pungașule”, o caracterizare directă potrivită acestui „avocat fără procese”.
Competiția pentru moștenirea bătrânului avar Costache oferă cititorului posibilitatea de a
observa efectele, în plan moral, ale obsesiei banului. Avariția, lăcomia, parvenitismul sunt,
așadar, aspecte sociale supuse observației și criticii în romanul realist.
Al doilea plan, al formării tânărului Felix, student la medicină, urmărește experiențele
trăite de acesta în casa unchiului său, în special iubirea pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, dar nu ia nicio decizie. Otilia îl iubește pe F, dar după moartea lui moș C îl
părăsește (să fie oare un gest altruist, lăsându-i tânărului libertatea de a-și împlini visul?
Către această idee ne conduce explicația fetei pe care i-o trimite lui Felix pe o carte poștală:
„Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru
marele lui viitor”) și se căsătorește cu Pascalopol, care îi poate oferi un confort material și
afectiv. Epilogul conține informația potrivit căreia Pascalopol îi redă cu generozitate
libertatea de a-și trăi tinerețea, O devenind soția unui conte exotic. Ea rămâne pentru Felix o
imagine a eternului feminin, o enigmă, ca și pentru Pascalopol: „a fost o fată delicioasă, dar
ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Enigma Otiliei este, în concluzie, un roman realist, balzacian, obiectiv, naratorul
prezentând societatea bucureșteană de la începutul secolului al XX-lea. Sunt folosite
procedee specifice realismului balzacian ca realizarea de tipologii, tehnica detaliului, motivul
paternității, veridicitatea, depășind însă modelul realismului clasic prin elemente de
modernitate (spiritul critic, ambiguitatea personajelor, reflectarea poliedrică).