CURS 13

Revigorarea culturală în timpul domniei lui Matei Basarab

(Mitropoliţii Teofil şi Ştefan ai Ungrovlahiei)

După vremurile de nesiguranţă şi frământări pe care le-au trăit vlădicii Ungrovlahiei din a
doua jumătate a secolului al XVI-lea, Biserica din Ţara Românească a cunoscut o stare de
înflorire în cursul îndelungatei şi paşnicei domnii a lui Matei Basarab (1632—1654), precum şi a
urmaşilor săi imediaţi.
Înainte de-a ajunge episcop la Râmnic, probabil a fost egumen la Bistriţa din Oltenia, căci

documentele pomenesc aici un egumen cu numele Teofil, între anii 1611—1617.

Ca episcop de Râmnic a fost ales în anul 1618. Episcopul Teofil s-a numărat şi printre
însoţitorii lui Matei Basarab la Constantinopol, în 1632, când a fost recunoscut domn de turci.
Ajungând mitropolit al Ungrovlahiei, Teofil s-a bucurat de încrederea deosebită a lui Matei
Basarab.
Mitropolitul Teofil s-a impus prin activitatea depusă în slujba culturii româneşti. Viaţa
culturală şi artistică a Ţării Româneşti din acel timp se bucura de sprijinul generos al lui Matei
Basarab, al soţiei sale, doamna Elina, şi al fratelui ei, învăţatul logofăt Udrişte Năsturel. În
cursul domniei lui Matei Basarab, se conturează trei curente culturale: cel slavon, cel grecesc şi
cel românesc, sprijinit de clerul de mir, monahal şi de marea masă a credincioşilor români.
În ce priveşte activitatea tipografică, în Ţara Românească prin strădaniile lui Matei Basarab
şi ale mitropolitului Teofil se tipăresc în Muntenia primele cărţi în limba română.
Pentru că în acel timp păstorea în scaunul de mitropolit al Kievului românul Petru Movilă
(1633—1646), Matei Basarab s-a adresat lui, cerându-i o tipografie. Mitropolitul kievean i-a
îndeplinit dorinţa, trimiţându-i o tiparniţă completă, în 1635, care a fost aşezată în mănăstirea de
la Câmpulung. Totodată au fost trimişi de la Kiev şi câţiva meşteri tipografi care au
pregătit o seamă de meşteri tipografi de neam român.
Se cunosc trei cărţi slavoneşti care au ieşit de sub teascurile tiparniţei de la Câmpulung:
Evhologhionul sau Molitvelnicul (1635), Antologhionul (1643) şi Psaltirea (1650).
 În anul 1637, la mănăstirea Govora, în Oltenia, noua tiparniţă scoate mai multe cărţi
slavoneşti, dar mai ales româneşti. Astfel, între 1637—1639, au apărut următoarele cărţi în
limba slavonă : Psaltirea (1637), Psaltirea cu Ceaslov (1638), Ceaslovul (1638), Paraclisul
Precistei (slavo-român, 1639). În 1640 au apărut, în româneşte, două cărţi de o deosebită
însemnătate: Ceaslovul, prima carte românească de cult tipărită cunoscută până în prezent în
Muntenia, şi Pravila cea mică (1641). Pravila de la Govora, numită şi cea mică era o colecţie de
legiuiri canonice (bisericeşti) şi civile.
În 1642 s-a început — tot la Govora — tipărirea cărţii intitulată Evanghelia "învăţătoare
(Cazania) cu voia şi cheltuiala creştinului domn Matei Basarab voievod.
Peste doi ani, în 1644, Evanghelia învăţătoare a fost retipărită la mănăstirea Dealu, lângă
Târgovişte, unde se pare că s-a transportat întregul material tipografic de la Govora.
Tot la Dealu s-au tipărit, în 1646, un Liturghier slav, apoi, în 1647, cunoscuta lucrare
Urmarea lui Hristos.
În cursul păstoririi mitropolitului Teofil, dintre care cinci erau în româneşte : Ceaslovul,
Pravila, Evanghelia cu învăţătură şi Învăţături peste toate zilele, la care se mai adaugă
Paraclisul Maicii Domnului, în slavoneşte şi româneşte.
Amintim şi faptul că în timpul păstoririi lui, logofătul Udrişte Năsturel a înfiinţat o şcoală
slavonă pe lângă mitropolie, la Târgovişte — se pare — cu un program asemănător cu al
Academiei movilene din Kiev.
Cu sprijinul lui Matei Basarab şi al postelnicului Constantin Cantacuzino, au pus bazele
unui colegiu umanist la Târgovişte după modelul celor occidentale. Limbile de predare erau
greaca veche şi latina.
Mitropolitul Teofil a păstrat strânse legături şi cu românii ortodocşi din Transilvania şi
Moldova. Către sfârşitul anului 1640, a hirotonit, la Târgovişte, pe noul mitropolit al
Transilvaniei, Ilie Iorest, iar în 1643 pe urmaşul acestuia, Simion Ştefan. A fost în bune raporturi
cu mitropolitul Varlaam al Moldovei, în ciuda neînţelegerilor existente între domnii lor, Matei
Basarab şi Vasile Lupu.
Sub vlădica Teofil au apărut în Muntenia primele cărţi juridice, teologice şi de cult în limba
română. A fost socotit pe bună dreptate de Nicolae Iorga «unul din cei dintâi ctitori ai limbii
româneşti în biserică» şi «începătorul tipăriturilor în această limbă pe pământ românesc». Şi-a
dat obştescul sfârşit în primele luni ale anului 1648.
După moartea lui Teofil, pe scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei a fost ridicat ieromonahul

Ştefan, în anul 1648. S-a călugărit la Tismana, unde a ajuns şi egumen.

Ca mitropolit, Ştefan a continuat şi desăvârşit activitatea cărturărească a înaintaşului său,

susţinând curentul românesc, faţă de cel slavon, care se bucura de sprijinul lui Udrişte Năsturel.
Sub el, tipografia a lucrat numai la Târgovişte, unde era scaunul domnesc şi cel mitropolitan.
Aci s-au tipărit un Triod-Penticostar, în limba slavă (1649), precum şi câteva cărţi slavo-române
şi româneşti. În 1651, s-a tipărit, tot la Târgovişte, cartea intitulată Mistirio sau
Sacrament, tălmăcită de mitropolit, cuprinzând rânduiala slujbei şi o învăţătură despre primele
două taine: Botezul şi Mirungerea. Tipicul şi învăţătura erau în româneşte, iar slujba în
slavoneşte.
În 1652 a tipărit Târnosania, adică slujba sfinţirii bisericii, carte de care se simţea acum
trebuinţa, dat fiind numărul mare de biserici ridicate în timpul lui Matei Basarab. Era tradusă
«de pe eleneşte şi slavoneşte pre limba românească, cu tot tipicul şi învăţătura ei». Şi aceasta
avea tipicul în româneşte, iar slujba în slavoneşte.
Tot în 1652 a văzut lumina tiparului o nouă carte de legi şi anume Îndreptarea legii, numită
şi Pravila cea mare sau Pravila de la Târgovişte, o lucrare de aproape 800 de pagini. Era nu
numai un cod bisericesc, ci şi unul politic.
Pravila de la Târgovişte era destinată şi pentru românii transilvăneni, lucru ce rezultă atât
din cuprinsul ei, cât şi din circulaţia ei în Transilvania.
După 1652, mitropolitul Ştefan n-a mai tipărit nimic, căci ţara a trecut prin mari frământări,
pricinuite de luptele cu Vasile Lupu şi de răscoala seimenilor şi dorobanţilor izbucnită cu puţin
înainte de moartea lui Matei Basarab. Mitropolitul Ştefan a intrat în legătură cu ostaşii răsculaţi.
Pentru acest fapt, el a ajuns în conflict cu domnul ţării, care — la 12 iulie 1653 — a cerut pa -
triarhului ecumenic Ioanichie II îndepărtarea sa din scaun.
Patriarhul ecumenic a îndeplinit dorinţa domnului, caterisind pe mitropolitul Ştefan,
îndepărtându-1 din scaunul mitropolitan şi hotărând «să petreacă întocmai ca oamenii de rând

şi să i se zică Ştefan monahul». În acelaşi timp, se aproba şi trecerea episcopului Ignatie de la

Râmnic în scaunul mitropolitan, cum ceruse însuşi Matei Basarab.
 Acesta se trăgea dintr-o familie preoţească din sudul Dunării, fost preot la Nicopole, de
unde îi vine şi apelativul de „sârbul”.
În vara anului 1653, a ocupat scaunul mitropolitan, iar către sfârşitul aceluiaşi an (29
noiembrie), mitropolitul Ignatie Sârbul întâmpina la Târgovişte pe patriarhul Macarie al
Antiohiei. Acesta a făcut — între anii 1653—1654 şi 1656—1658 — o lungă călătorie în ţările
române, împreună cu fiul său, arhidiaconul Pavel din Alep, care a lăsat preţioase însemnări de
călătorie, pe baza cărora putem reconstitui multe fapte din trecut. Despre mitropolitul Ignatie,
Pavel de Alep scria că era «un bătrân venerabil, cunoscător de limbile turcă, persană, greacă şi
română». Au rămas în Ţara Românească până la 22 mai 1654. În acest timp, s-a întâmplat
moartea lui Matei Basarab şi alegerea urmaşului său, Constantin Şerban Basarab Cârnul (1654—
1658). De la noi s-au îndreptat spre Rusia (1654—1656).
Deci, mitropolitul Ignatie a fost cel care a făcut slujba înmormântării prietenului şi
binefăcătorului său şi a uns domn pe urmaşul său, Constantin Şerban Basarab. Noul domn 1-a
trimis într-o solie la principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczy II (1648—1658), în mai 1655,
pentru a-i cere ajutor împotriva seimenilor şi dorobanţilor încă răsculaţi. Ierarhul muntean şi-a
îndeplinit cu succes misiunea, încheind o înţelegere cu principele transilvănean, la Iernut (azi
jud. Mureş), la 20 mai 1653. A mai rămas un timp în Transilvania, căci la sfârşitul lunii iunie era
în Braşov.
În a doua jumătate a anului 1656, Constantin Şerban Vodă a reabilitat pe mitropolitul Ştefan
redându-i scaunul.
Mitropolitul Ignatie va fi depus (demisie, retragere) de bună voie sau îndemnat de domn,
convins de nevinovăţia lui Ştefan. S-a retras în Oltenia, vieţuind la Râmnic şi apoi la Cozia unde
şi-a dat obştescul sfârşit.
Mitropolitul Ştefan a revenit în scaun înainte de 15 decembrie 1655 şi cu toate că n-a mai
reluat activitatea tipografică, fie din cauza bătrâneţelor, fie din cauza nestatorniciei vremurilor.
Mitropolitul Ştefan s-a remarcat şi acum prin câteva fapte de seamă: la 17 septembrie 1656, a
hirotonit pe Sava Brancovici ca mitropolit al Transilvaniei, cu reşedinţa la Alba Iulia; la 24
octombrie 1656 a întâmpinat pe patriarhul Macarie al Antiohiei şi pe însoţitorii săi, care venea
pentru a doua oară în Ţara Românească; în luna aprilie 1664 s-a întrunit, probabil la Târgovişte,
un sobor, în frunte cu vlădicii ţării, în care s-a hotărât aşezarea unei mai bune rânduieli prin
mănăstirile ţării; în 1668, mitropolitul Ştefan a început Condica Sfântă a Mitropoliei
Ungrovlahiei, în care urmau să fie înscrise, de aci înainte, actele de alegere, de hirotonie şi de
înscăunare ale tuturor vlădicilor hirotoniţi la Bucureşti şi a ctitorit bisericile din Râmeşti-Vîlcea
(zugrăvită prin 1658—1659) şi Grămeşti-Pietreni, jud. Vîlcea (1664—1665).
Şi-a dat obştescul sfârşit la 25 aprilie 1668, fiind îngropat în catedrala mitropolitană din
Târgovişte.