CURS 12

Viaţa bisericească a românilor din Transilvania în secolele XIV-

XVII

După ocuparea treptată a Transilvaniei de către regatul ungar, a început o acţiune a papilor
şi a regilor Ungariei de prigonire a Bisericii Ortodoxe româneşti. Aceasta presupunea con-
vertirea sau nimicirea „schismaticilor”, „ereticilor” şi „falşilor creştini” din regatul său.
Regele Ludovic cel Mare (1342—1382) a inaugurat o politică religioasă şi mai dură faţă de
români, începând cu anul 1366. Printr-un prim act refuza să mai recunoască cnejilor români ca-
litatea de nobili, dacă nu erau confirmaţi prin acte regale şi ordona „exterminarea” „valahilor”.
Printr-un alt act regele condiţiona dreptul de stăpânire asupra pământului şi recunoaşterea
calităţii de nobil de apartenenţa la confesiunea catolică. În sfârşit, prin al treilea
act, regele ordona nobililor şi altor proprietari de pământ, cetăţilor şi oraşelor să aresteze pe
„preoţii slavi sau schismatici”(ortodocşi).
Prin decretele regale, confesiunea ortodoxă era scoasă în afara legii, iar românii înlăturaţi
din viaţa politică a ţării; totodată era recunoscută o singură confesiune, catolicismul.
Nimeni nu putea deţine vreo proprietate, nici cu drept de nobil, nici de cneaz, decât „dacă
va fi cu adevărat catolic şi va urma acea credinţă pe care o crede şi o mărturiseşte Biserica
romană”. De asemenea se prevedea pedeapsa confiscării moşiilor nobililor şi cnejilor care ar
îndrăzni să adăpostească preoţi ortodocşi, interzicându-se tuturor să-şi boteze copiii prin preoţi
ortodocşi.
Până în secolul XIV românii ortodocşi nu erau obligaţi să plătească dijme Bisericii catolice,
cu excepţia iobagilor de pe moşiile bisericeşti care plăteau birurile iobăgeşti obişnuite stăpânilor
lor, dar din acest secol, ierarhia catolică începe să pretindă dijme şi de la români.
Toate aceste măsuri de asuprire a Bisericii şi a credincioşilor ortodocşi n-au dus însă la
rezultatul dorit. Regii înşişi, deşi sprijinea politica papală de convertire la catolicism a
ortodocşilor, n-au îndeplinit întru totul măsurile de represiune preconizate de papi, căci
alungarea „schismaticilor” din Transilvania ar fi dus la pustiirea unor regiuni întregi, ceea ce nu
era în interesul stăpânilor feudali, care şi-ar fi pierdut forţa de muncă
Acţiunea prozelitistă catolică a pierdut din intensitate după 1541, când statul ungar a fost
transformat de turci în paşalâc, iar Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate
otomană, încetând cu totul după 1556, anul suprimării Episcopiei romano-catolice din Alba Iulia
şi a altor aşezăminte catolice din Transilvania.
În pofida atâtor măsuri represive, Biserica Ortodoxă şi-a continuat activitatea în rândul
credincioşilor ei, având biserici, mănăstiri, preoţi, protopopi, egumeni şi ierarhi. În secolele XIII
—XV întâlnim o seamă de biserici şi mănăstiri româneşti de piatră, dintre care majoritatea
dăinuiesc până azi. Ele sunt o dovadă neîndoielnică despre prezenta şi continuitatea noastră pe
aceste meleaguri, în ciuda atâtor vicisitudini.

În anul 1978 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate la mănăstirea Râmeţ (jud. Alba). O
inscripţie care consemnează numele meşterului zugrav Mihul de la Crişul Alb, deci un autohton,

apoi numele arhiepiscopului Ghelasie, precum şi anul 1377. În acel an, cârmuitorul
bisericesc al românilor ortodocşi transilvăneni era arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh
ortodox român cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice.
În Maramureş exista o mănăstire ortodoxă în satul Peri (Ucraina), cu hramul Sfântul
Arhanghel Mihail, ctitorită de doi fraţi cneji, Dragoş şi Drag. Acest Dragoş este viitorul
conducător al ţării Moldovei.
La 13 august 1391, patriarhul Antonie IV (1389—1390 şi 1391—1397), declara mănăstirea
stavropighie, atârnând direct de patriarh. Pe egumenul Pahomie 1-a investit cu titlul de exarh
patriarhal, având unele atribuţii rezervate episcopilor: să înveţe pe preoţi şi credincioşi, să
judece procesele bisericeşti, să sfinţească biserici. Excepţie făceau numai hirotoniile, care
desigur erau săvârşite de «arhiereii locali», pomeniţi în acelaşi act patriarhal din 1391.
Stavropighia patriarhală din Peri a îndeplinit apoi un rol însemnat în viaţa religioasă şi culturală
a românilor transilvăneni.
Din secolul al XV-lea, locuitorii autohtoni şi coloniştii răpeau din păşunile, pădurile,
ogoarele şi fâneţele mănăstirii Peri şi ale altor mănăstiri învecinate. La plângerea egumenului,
comitele Maramureşului i-a obligat să le restituie şi să plătească o amendă în bani. Numele
egumenului, Simion Sălăjanul, îi arata originea transilvană, ceea ce dovedeşte că mănăstirea
gravita spre Transilvania, şi nu spre Halici.
Episcopul rutean Ioan de la Muncaci (Ucraina) încerca să limiteze cât mai mult drepturile
de exarh ale egumenului Ilarie din Peri, care s-a plâns regelui Vladislav II al Ungariei (1400—
1516). La procesul judecat la Buda, egumenul Ilarie a câştigat procesul, privilegiile din 1391, cu
condiţia ca atât el, cât şi urmaşii lui, să dea cinstea cuvenită episcopului de Muncaci, „iar
arhiepiscopului din Transilvania, ca unor superiori ai săi”. Putem conchide că dacă în 1494
«superiorul-» egumenului din Peri era «arhiepiscopul Transilvaniei», «arhiereii locali» din 1391
erau tot de aici.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea sunt atestaţi documentar alţi ierarhi ortodocşi în

Transilvania. Primul dintre aceştia a fost Ioan, stabilit în oraşul Hunedoara înainte de anul
1456. După părerea unor cercetători, Ioan era descendentul unei familii româneşti din Caffa (în
Crimeea), — unde a păstorit un timp ca preot sau chiar ca ierarh. A plecat de acolo, fie pentru că
oraşul era stăpânit de genovezii catolici, fie din pricina primejdiei tătare sau turceşti. A fost
numit episcop (sau mitropolit) al românilor transilvăneni cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara,
(1441-1456) stăpânul cetăţii de aici. Biserica românească cu hramul Sfântul Nicolae, ridicată pe
la mijlocul secolului al XV-lea, îi slujea drept catedrală vlădicească. N-ar fi exclus să fi stat şi în
mănăstirea Prislop, ctitoria ucenicilor Sfântului Nicodim.
În acest timp îşi desfăşura activitatea în Transilvania inchizitorul Ioan Capistrano (Giovanni
Capestrano). Acesta a fost chemat de Iancu de Hunedoara şi de arhiepiscopul catolic maghiar în
Ungaria, încă din 1453, pentru ca să predice o cruciadă împotriva turcilor. Trecând în
Transilvania, a fost neplăcut impresionat de mulţimea românilor «pădureţi şi schismatici». A
trecut prin mai multe sate de pe cursul inferior al Mureşului, obligând, sub grele ameninţări, pe
toţi catolicii, nobilii şi dregătorii, precum şi pe episcopii din Oradea şi Alba Iulia, să ardă
bisericile româneşti de pe moşiile lor şi să alunge pe preoţii români care nu voiau să primească
botezul catolic. Dispoziţiile lui au rămas fără rezultat, căci „românii se puteau converti foarte
greu, fiindcă pseudo-preoţii lor îi dăscăleau într-una cu rătăcirile lor, iar aceştia, la rândul lor,
luau învăţătură de la prea răul şi vicleanul vlădică Ioan de Caffa, pseudoepiscop cu autoritate
supremă în popor”.
 Fără îndoială că el nu a fost episcop, ci «mitropolitul» sau «arhiepiscopul» românilor
ortodocşi (în actele medievale mitropoliţii români apar sub denumirea de episcopi), aşa cum a
fost şi Ghelasie cel din anul 1377.

În 1479 apare un nou ierarh pentru ortodocşii din Transilvania: mitropolitul loanichie. La
rugămintea lui, regele Matei Corvin,(1458-1490) scutea pentru totdeauna pe preoţii ortodocşi
români din Maramureş de orice dări către stat, şi pe toţi ortodocşii, fără nici o deosebire, de
dijma catolică.
La Feleac şi-au stabilit sediul, pentru aproximativ şapte decenii, mitropoliţii ortodocşi
români ai Transilvaniei. Aşa cum Ioan de Caffa s-a aşezat la Hunedoara, unde Iancu îşi ridicase
cetatea, existentă şi azi, probabil că şi fiul său Matei Corvin a cerut mitropolitului ortodox al
Transilvaniei să se aşeze lângă Cluj, oraş care a ajuns sub el la o deosebită însemnătate
economică şi politică.

Primul ierarh cunoscut la Feleac a fost Daniil. Este pomenit, în această calitate, într-o

însemnare pe un Tetraevanghel slavon. Urmaşii săi au Marcu, Danciu şi Petru care apar
în acte latineşti ca «episcopi», însă trebuie să-i socotim tot mitropoliţi, după cum au fost atât
înaintaşii, cât şi urmaşii lor.
Hirotonia mitropoliţilor Transilvaniei se făcea în Ţara Românească, deoarece încă din mai
1401, mitropolitul Ungrovlahiei era numit de patriarhul ecumenic «exarh a toată Ungaria şi al
Plaiurilor», prin «Plaiuri» înţelegând Transilvania. Din punct de vedere administrativ, Biserica
Ortodoxă Română din Transilvania avea rânduielile ei specifice, o deplină autonomie, fără să se
observe vreun amestec în treburile ei interne din partea Mitropoliei Ungrovlahiei.
În anul 1489, Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, a obţinut de la regele Ungariei, Matei
Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, două posesiuni (feude) în Transilvania, în care să se
refugieze el şi boierii săi în cazul când ar fi fost siliţi de turci să-şi părăsească ţara. Acestea erau
cetăţile Ciceu, în apropierea oraşului Dej şi Cetatea de Baltă, pe Târnave. Amândouă au rămas în
stăpânirea domnilor Moldovei până la mijlocul secolului XVI. Mai mult chiar, Petru Rareş a
izbutit să cucerească în anul 1529 şi cetăţile Bistriţa, Rodna şi Unguraş.
Episcopia Vadului. Pentru că domnii Moldovei aveau nevoie în aceste posesiuni transilvănene
nu numai ca ajutor politico-militar, ci şi bisericesc, ei au înfiinţat o Episcopie ortodoxă
românească în satul Vad, aparţinător cetăţii Ciceu, unde exista o mănăstire ortodoxă. Cei mai
mulţi istorici socotesc că Episcopia ortodoxă de la Vad şi biserica episcopală, existentă şi azi, au
fost înfiinţate de Ştefan cel Mare, pentru credincioşii ortodocşi români din feudele sale
transilvănene. Episcopii Vadului aveau sub oblăduirea lor duhovnicească cele 60 de sate care
aparţineau Ciceului, 24 de sate situate între Bistriţa şi Gherla, care aparţineau Unguraşului şi 50
de sate aparţinătoare Bistriţei.
Primul episcop de Vad, despre care avem ştiri sigure, a fost Anastasie, originar din
Moldova şi om de încredere al lui Petru Rareş. În timpul păstoririi sale, Petru Rareş a dăruit
Episcopiei două moşii: Bogata de Sus şi Bogata de Jos, precum şi o moară la Câţcău, iar
înaintaşii săi în scaunul domnesc îi dăruiseră moşiile Vad şi Slatina. Cu toată încrederea ce i-o
acordase Petru Rareş, vlădica Anastasie uneltea, în 1538, împotriva binefăcătorului său, fapt
pentru care a fost alungat de domnul moldovean, retrăgându-se la mănăstirea Putna. În 1541,
Petru Rareş, 1-a iertat, reluându-şi scaunul vlădicesc. În 1546 tot Petru Rareş a numit un nou

episcop la Vad, pe T a r a s i e , iar în 1550 fiul său Iliaş numea ca episcop pe G h e o r g h e .

În 1557 apare un episcop nou, M a r c u , iar mai târziu S p i r i d o n şi I o a n C e r n e a .

De obicei, episcopii Vadului erau hirotoniţi de mitropoliţii de la Suceava, unii fiind
moldoveni, alţii transilvăneni călugăriţi în Moldova.
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi-a desfăşurat activitatea în acest secol în
condiţii foarte vitrege. În 1451 turcii au cucerit Ungaria, care a fost împărţită în trei: parţea_de
nord a fost ocupată de Habsburgi, cea centrală şi sudică au devenit paşalâc turcesc, iar
Transilvania, Banatul, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul s-au organizat într-un principat
autonom, sub suzeranitatea imperiului otoman. Aceste teritorii româneşti au rămas în această
situaţie aproximativ 150 de ani.
După o perioadă de anarhie internă, la cârma Transilvaniei au ajuns principi de confesiune
calvină. Dieta a decretat, succesiv, ca religii „recepte”, adică admise, noile confesiuni
protestante: luterană, calvină şi unitariană. Biserica Ortodoxă Română, care constituia
confesiunea majorităţii zdrobitoare a populaţiei Transilvaniei, a rămas în vechea ei stare, de
religie „tolerată”, nerecunoscută.
După 1556, când Dieta Transilvaniei a desfiinţat Episcopia romano-catolică din Alba Iulia,
locul acţiunii prozelitiste catolice, a fost luat de cea calvină, care urmărea aceleaşi scopuri:
înstrăinarea românilor de credinţa şi de neamul lor.
 În aceste împrejurări, pe la mijlocul secolului al XVI-lea sediul Mitropoliei Transilvaniei s-
a mutat de_la_Feleac în alte localităţi. Primul mitropolit cunoscut în a doua jumătate a secolului

este I o a n , fost preot în Peşteana (în apropiere de Haţeg), hirotonit în 1553 în Ţara
Românească. Probabil şi-a stabilit reşedinţa vlădicească la mănăstirea Prislop. Urmaşul său, în

1557, a fost Hristofor, care avea reşedinţa la mănăstirea de la Geoagiul de Sus (jud. Alba).

Lui Hristofor i-a urmat Sava, în 1559, venit din_Ţara Românească. Cu binecuvântarea
acestuia, diaconul Coresi a tipărit la Braşov, în 1560, cartea intitulată Întrebare creştinească. Nu

ştim din ce motive, între anii 1561-1562, Sava a fost înlocuit de vlădica Gheorghe. Sava a
păstorit până în 1570, când s-a retras din scaun. Spre sfârşitul păstoririi, s-a stabilit în satul
Lancrăm, lângă Alba Iulia, unde a cumpărat o casă.
În ultimele trei decenii ale secolului al XVI-lea, Mitropolia ortodoxă română a
Transilvaniei şi-a stabilit sediul la Alba Iulia, care era acum şi capitala principatului. Astfel, în

1572 a fost hirotonit la Ipek, în Serbia, un nou mitropolit al Transilvaniei, cu numele Eftimie.
El este primul mitropolit ortodox al românilor transilvăneni cu reşedinţa în Alba Iulia. A
păstorit puţin timp, căci în 1574 principele de atunci al Transilvaniei a numit în locul său, ca

mitropolit, pe Hristofor II.

În 1579 a fost sfinţit la Târgovişte mitropolitul Ghenadie. În timpul păstoririi lui, s-

au tipărit mai multe cărţi la Braşov, de către diaconul Coresi. Ghenadie a murit la începutul

anului 1585. În locul său soborul preoţilor români a ales ca mitropolit pe egumenul Ioan de

la Prislop, hirotonit tot de mitropolitul Ungrovlahiei, la Târgovişte.

Ioan de la Prislop a avut fericirea să păstorească tocmai în timpul lui Mihai Viteazul, care a
înfăptuit pentru prima oară unitatea politică a celor trei ţări româneşti: Ţara Românească,
Transilvania şi Moldova. Atât în cursul scurtei sale domnii, cât şi mai înainte, marele voievod s-
a interesat de soarta Bisericii Ortodoxe din Transilvania, luând măsuri pentru o mai bună
organizare şi lucrare a ei. Astfel, într-un tratat încheiat în 1595 de trimişii săi cu principele
Transilvaniei, se prevedea că Biserica Ortodoxă de aici va avea deplină libertate, iar preoţii
ortodocşi români aveau dreptul să-şi îndeplinească slujbele lor nesupăraţi de nimeni. Se
prevedea de asemenea că Biserica Ortodoxă din Transilvania va fi sub oblăduirea Mitropoliei
Ungrovlahiei, semn al unităţii ce exista între ele.
În 1597 Mihai Viteazul a ctitorit la Alba Iulia o nouă catedrală mitropolitană şi o reşedinţă
pentru mitropolitul Ioan. Domnul român a ctitorit şi alte biserici în Transilvania, la Făgăraş şi
Lujerdiu (jud. Cluj), iar un sfetnic al său a ridicat o biserică de lemn la Ocna_ Sibiului.
Mihai Viteazul a impus nobililor din Transilvania să scutească pe preoţii ortodocşi români
de sarcinile iobăgeşti. Sfârşitul său atât de grabnic a împiedicat însă întărirea Bisericii Ortodoxe
Române din Transilvania.
În secolul al XVI-lea au început să păstrundă în Transilvania ideile reformatoare ale lui
Martin Luther şi ale lui Jean Calvin. Ca urmare a acestui fapt, saşii de aici au îmbrăţişat
luteranismul, iar o mare parte dintre unguri calvinismul. Pentru că noua doctrină a lui Calvin
fusese primită de însuşi principele Transilvaniei şi de marea nobilime, s-a ajuns până acolo că
Dieta ţării, întrunită în 1556, a desfiinţat Episcopia romano-catolică din Alba Iulia,
secularizându-i averile, iar preoţii şi călugării catolici au fost alungaţi din Transilvania. Datorită
acestui fapt, s-a putut stabili în Alba Iulia reşedinţa mitropoliţilor ortodocşi români ai
Transilvaniei. De atunci, propaganda catolică printre români poate fi considerată încheiată
pentru un veac şi jumătate, locul ei fiind luat de propaganda calvină.
Conducătorii calvini ai Transilvaniei au socotit că pentru câştigarea românilor la calvinism
era necesară aşezarea unor „episcopi” calvini dintre români. Se cunosc trei asemenea „episcopi":
Gheorqhe de Sângeorz (1566), Pavel din Turdaş (1569) şi Mihail din Turdaş (1577). Dar toate
aceste încercări prozelitiste, cărţile tipărite de calvini pentru români şi „sinoadele" calvine care
luau diferite măsuri pentru calvinizarea Bisericii Ortodoxe Române au rămas fără urmări. Au
fost prea puţini români care au îmbrăţişat calvinismul, iar aceştia au făcut-o numai ca să-şi
păstreze proprietăţile şi titlurile nobiliare, înstrăinându-se în acelaşi timp de neamul din care se
trăgeau. Marea masă a credincioşilor români a rămas şi pe mai departe în sânul Bisericii
Ortodoxe strămoşeşti, dând ascultare mitropoliţilor Transilvaniei sau episcopilor de la Vad.
Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a putut, în secolul XVI, să-şi desfăşoare
activitatea ei datorită în primul rând ajutorului care îi venea de la domnii Ţării Româneşti şi ai
Moldovei. Mitropolia Transilvaniei nu avea o reşedinţă stabilă, ci ea s-a mutat, succesiv, de la
Feleac la Geoagiu, Lancrăm şi, în cele din urmă, la Alba Iulia. O efemeră stare de înflorire a
cunoscut sub marele domnitor Mihai Viteazul. Încercările calvinilor de a atrage pe români la
confesiunea lor s-au dovedit cu totul zadarnice, cum se întâmplase şi cu ale catolicilor în
secolele anterioare.