CURS 14

Tipograful, episcopul și mitropolitul Antim Ivireanul.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688—1714) a fost una dintre cele mai înfloritoare
pentru cultura românească. La curtea lui se încrucişau două curente culturale diferite: cel italian,
venit din Occident şi cel grecesc, venit din sud-estul ortodox. Se mai adaugă şi Academia
domnească de la Sfântul Sava din Bucureşti, înfiinţată în 1694, cu limba de predare greaca ve-
che.
În timpul lui Brâncoveanu şi-au desfăşurat activitatea şi numeroşi oameni de carte români,
ca stolnicul Constantin Cantacuzino, cronicarul Radu Popescu, fraţii Radu şi Şerban Greceanu,
episcopii Mitrofan şi Damaschin de la Buzău.
Într-un astfel de climat prielnic pentru cultura românească şi-a desfăşurat activitatea Antim
Ivireanul, care, din smerit călugăr-tipograf, a ajuns să deţină cele mai însemnate rosturi în viaţa
cultural-bisericească a Ţării Româneşti.
S-a născut în jurul anului 1650 în Iviria (denumirea veche a Georgiei) din părinţii Ioan şi
Maria, primind din botez numele de Andrei. Originea sa georgiană o arată el însuşi în marea
majoritate a cărţilor tipărite sau traduse de el, numindu-se fie Antim Ivireanul, fie Antim
georgian de neam, fie Antim ieromonahul. A căzut de tânăr rob la turci, care invadau adeseori
Georgia. Nu ştim cât timp a stat în robie, însă eliberat, Andrei-Antim a trăit în preajma
Patriarhiei, unde a ajuns să înveţe arta sculpturii în lemn, a caligrafiei, picturii şi broderiei. Tot în
Constantinopol a putut să înveţe limbile greacă, arabă şi turcă.
A venit în Ţara Românească, probabil prin anii 1689—1690, adus de Constantin
Brâncoveanu, care avea nevoie de un om înzestrat cu însuşiri atât de alese pentru realizarea
planurilor sale culturale.
Venit la noi, a învăţat temeinic limba română, lucru ce-1 desprindem din tipăriturile în
româneşte, precum şi limba slavonă, care se mai folosea încă în slujba noastră bisericească.
Ieromonahul Antim a învăţat meşteşugul tiparului la noi, în tipografia domnească din Bucureşti,
aflată sub conducerea fostului episcop de Huşi, Mitrofan. La 10 iunie 1691, Mitrofan a fost ales
în scaunul vlădicesc de la Buzău, astfel că s-a încredinţat ieromonahului Antim conducerea
tipografiei bucureştene. În anul 1691, a scos de sub tipar prima sa carte, Învăţăturile lui Vasile
Macedoneanul către fiul său Leon. În anul următor Slujba Sfintei Paraschiva şi a Sfântului
Grigorie Decapolitul, iar în 1693 Evangheliarul greco-român. În 1694 a tipărit o Psaltire
românească.
Tot în 1694 activitatea tipografică din Bucureşti s-a întrerupt pentru o perioadă de timp,
ieromonahul Antim a fost trimis la Snagov, cu o parte din utilajul tipografic de la Bucureşti. Aici
ia naştere un nou centru tipografic în care în numai şase ani (1696—1701), a imprimat 15 cărţi:
şapte greceşti, cinci româneşti, una slavonă, una slavo-română şi una greco-arabă.
Cărţile româneşti imprimate la Snagov erau: Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de
Dumnezeu (1698), Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului
asupra dejghinării papistaşilor (1699), Învăţături creştineşti (1700) şi Floarea darurilor
(1701), o lucrare cu conţinut moralizator.
Antim a deprins cu meşteşugul tiparului şi o seamă de ucenici. Între aceştia cel mai de
seamă a fost, fără îndoială, ipodiaconul Mihail Ştefan sau Iştvanovici, Gheorghe Radovici şi
ieromonahul Dionisie Fior. De la aceşti trei mari meşteri au deprins apoi meşteşugul numeroşi
tipografi, pe care-i vom întâlni în secolul al XVIII-lea la Bucureşti, Râmnic şi Buzău.
În anul 1701 a încetat pentru totdeauna activitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la
Bucureşti, însă Antim şi-a păstrat mai departe egumenia mănăstirii.
În anul 1705 s-a produs o nouă schimbare în viaţa lui Antim Ivireanul, fiind ales la 16
martie 1705 episcop al Râmnicului.
Aşezat în vechiul scaun episcopal de la Râmnic, vlădica Antim a dovedit şi aici aceleaşi
calităţi excepţionale de bun organizator şi om de carte. Prima sa grijă a fost să înfiinţeze şi aici o
tipografie — prima în acest oraş — şi în mai puţin de trei ani a tipărit la Râmnic 9 cărţi, dintre
care trei greceşti, trei slavo-române şi trei româneşti
Antim a început acum seria unor tipărituri româneşti, menite să ducă la triumful deplin al
limbii române în biserică: prima ediţie românească a Liturghierului şi Molitvelnicul în Ţara
Românească.
Ca episcop de Râmnic s-a îngrijit de sporirea bunurilor episcopiei, cumpărând — sau
primind în danie — pământuri arabile, vii, păduri, mori ş.a., dar şi de restaurarea unor vechi
lăcaşuri de închinare din eparhie: Cozia şi Govora.
 Murind bătrânul mitropolit Teodosie al Ungrovlahiei, la 27 ianuarie 1708, soborul
vlădicilor, egumenilor şi boierilor chemaţi să aleagă un nou mitropolit, s-a pronunţat pentru
Antim al Râmnicului. Obţinându-se aprobarea patriarhului ecumenic Ciprian, la 21 februarie
1708 a fost instalat în Duminica Ortodoxiei şi chemat la curte, Constantin Brâncoveanu i-a făcut
«frumoasă oraţie ».
Activitatea lui Antim Ivireanul ca mitropolit poate fi urmărită sub mai multe aspecte:
îndrumător al activităţii unor noi tipografii, traducător de cărţi liturgice în româneşte, îndrumător
al clerului, ctitor de lăcaşuri sfinte, chivernisitor al bunurilor Mitropoliei şi patriot luminat, cu
dragoste adâncă faţă de poporul român şi de patria sa adoptivă.
Îndată după alegere, a mutat tipografia de la Râmnic la Târgovişte unde au văzut acum
lumina 18 cărţi, din care 5 greceşti, una slavo-română (un Ceaslov, 1714), una slavo-ro- mâno-
greacă (un Catavasier, 1713) şi 11 româneşti, mai ales cărţi de slujbă: Psaltirea (1710),
Octoihul (1712), Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii (1713), Evhologhion adecă Molitvelnic
(1713), Catavasierul (1714 şi 1715), Ceaslovul (1715) ş.a. A tipărit de asemenea cartea Pilde
filosofeşti, tradusă din greceşte (1713). După afirmaţia lui Del Chiaro ar fi tipărit şi cunoscutul
roman popular Alexandria.
În 1715, a mutat tipografia de la Târgovişte la Bucureşti, iar în 1716, a înfiinţat o tipografie
nouă la mănăstirea Tuturor Sfinţilor (Antim), ctitoria sa.
În cursul unui sfert de veac (1691—1716), a tipărit sau a supraveghiat tipărirea a 63 de
cărţi, dintre care 39 au fost lucrate de el însuşi. După locul de apariţie, 21 au apărut la Bucureşti
(una la tipografia de la mîănăstirea Antim), 15 la Snagov, 9 la Râmnic şi 18 la Târgovişte. După
limba în care au apărut, 30 erau în greceşte, 22 în româneşte, una în slavoneşte, 9 bilingve (6
slavo-române, 2 greco-arabe şi una greco-română) şi una trilingvă (greco-slavo-română).
Cărţile tipărite de el erau de o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi ale Sfintei Scripturi
(Psaltirea şi Noul Testament), cărţi de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericeşti, cărţi de
învăţătură pentru preoţi, lucrări de filozofie, cărţi populare etc.
Antim Ivireanul a slujit neamul românesc pe calea tiparului şi alături de Coresi, sunt cei
mai mari tipografi din cultura românească veche.
 Cea mai valoroasă operă literară rămasă de la Antim o formează predicile sau Didahiile sale
rostite în cursul arhipăstoririi sale, în diferite duminici şi sărbători, fie la Bucureşti, fie la
Târgovişte.
În predicile sale se remarcă faptul că Antim avea o cultură deosebită, căci el citează nu
numai din cărţile Sfintei Scripturi, ci şi din numeroşi Sfinţi Părinţi (Ioan Gură de Aur, Atanasie
cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Şirul, Ioan Damaschinul ş.a.), sau
pomeneşte unii filozofi şi poeţi greci din antichitate. Dar marele mitropolit face mereu apel şi la
realităţile vieţii, la moravurile păstoriţilor săi, la nevoile şi aspiraţiile poporului român. El
condamna cu asprime, de asemenea, pe boieri pentru jafurile, nedreptăţile şi tratamentul inuman
la care supuneau ţărănimea, biciuia în repetate rânduri luxul boieroaicelor. În acelaşi timp scotea
în evidenţă şi alte păcate ale tuturor păturilor sociale : necinstirea părinţilor de către copii, a
feţelor bisericeşti de către păstoriţi, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici
şi sărbători, mai ales de către negustori, înjurăturile ş.a.
În privinţa limbii folosite, «stilul mitropolitului Antim Ivireanuil este natural: cum a gîndit,
aşa a şi scris. El a ştiut să-şi nuanţeze stilul cu imagini artistice în aşa fel, încât să fie ascultat
cu plăcere şi cu interes. Unele din aceste imagini sunt atât de plastice şi atât de frumoase, încât
par ieşite de sub condeiul vreunui mare scriitor contemporan». Limba este «naturală, pe
înţelesul tuturor, lipsită de frazeologie inutilă, fără exagerări... Frazele sunt construite de un om
care mânuia perfect limba şi nu trădează niciodată pe oratorul care a învăţat atât de târziu limba
română.
«Aşezământul» mitropolitului Antim este reprezentat de ctitoria sa din Bucureşti, mănăstirea
cu hramul Tuturor Sfinţilor, cunoscută sub numele de « mănăstirea Antim», ridicată între anii
1713—1715
Mitropolitul Antim nu s-a mulţumit numai să dea Bucureştiului unul din cele mai frumoase
monumente de arhitectură, sculptură şi pictură, ci a lăsat şi unul din cele mai interesante
testamente, prin care rânduia în cele mai mici amănunte, cum să fie administrate bunurile
mănăstirii şi cum să se organizeze o frumoasă operă de asistenţă socială din veniturile ei
Purtarea de grijă a mitropolitului Antim s-a întins şi asupra credincioşilor de neam arab din
Patriarhia Antiohiei, pe seama cărora a pus bazele primei tipografii cu caractere arabe, precum şi
asupra conaţionalilor săi, trimiţând în Georgia pe cel mai destoinic ucenic al său, Mihail Ştefan,
care a aşezat, la Tbilisi, o nouă tipografie, cu caractere georgiene.
Un sprijin deosebit a acordat şi credincioşilor români din Transilvania. Având şi calitatea de
«exarh al Plaiurilor» a luat asupra sa şi cârmuirea duhovnicească a credincioşilor din Braşov şi
Ţara Bârsei, care n-au mai recunoscut pe vlădica Atanasie Anghel după ce s-a rupt de Biserica
Ortodoxă. Vlădica Antim a trimis numeroase scrisori de încurajare credincioşilor şcheieni,
hirotonindu-le şi câţiva preoţi.
Mitropolitul Antim s-a arătat şi ca un dârz apărător al intereselor Bisericii şi ale neamului
românesc, luptător hotărât împotriva opresiunii turceşti, militând pentru apropierea de Rusia lui
Petru cel Mare.
Şi-a continuat nestânjenit activitatea până la moartea lui Constantin Brîncoveanu (1714) şi
apoi sub urmaşul său Ştefan Cantacuzino (1714—1715), mort în 1716 la Constantinopol.
După ce a ajuns la cârma ţării primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat (dec. 1715), au
început zile grele şi pentru bătrânul mitropolit. În anul 1716, a început un nou război între turci
şi austrieci. La vestea că armatele imperiale aflate în Transilvania ar fi trecut în Ţara
Românească pe valea Oltului şi că se îndreaptă spre Bucureşti, domnul impus de turci a fost
nevoit să plece din capitală, îndreptându-se spre Dunăre (18 august 1716). A luat cu sine şi pe
mitropolitul Antim şi pe câţiva boieri. Ajunşi la Călugăreni, mitropolitul a avut o discuţie
aprinsă cu domnul, declarându-i că se întoarce la Bucureşti, întrucât nu-şi poate părăsi turma. Cu
toate încercările aceluia, mitropolitul s-a reîntors la Bucureşti, unde a continuat să uneltească
împotriva domnului fanariot, împreună cu unii boieri, alegând ca domn pe Pătraşcu Brezoianu.
Între timp, s-a aflat că venirea imperialilor nu era decât un zvon, ceea ce 1-a făcut pe
Mavrocordat să se reîntoarcă la Bucureşti, în prima jumătate a lunii septembrie 1716.
Reaşezat în scaun, a început de îndată pedepsirea potrivnicilor săi, între care se număra şi
mitropolitul Antim. Fiind chemat la curte, îndată ce a sosit aici, soldaţii turci „ smulgându-i bar-
ba şi părul capului l-au târât pe jos şi l-au închis în temniţa palatului”. Domnul a cerut
patriarhului ecumenic Ieremia III caterisirea mitropolitului şi acesta, împreună cu membrii
sinodului său patriarhal, s-au şi grăbit să o dea sentinţa de caterisire. Principala acuză care i se
aducea era aceea că s-a făcut vinovat «faţă de puternica împărăţie şi de preaînălţatul domnitor
a toată Ţara Românească».
 Anton Maria del Chiaro (secretarul domnitorului Constantin brâncoveanu) scria că a fost
ridicat într-o noapte şi pornit spre locul de surghiun, escortat de câţiva ostaşi turci. Pe drum,
aceştia l-au omorât şi i-au aruncat trupul fie în rîul Mariţa, care străbate Bulgaria şi se varsă în
Marea Egee, fie în afluentul acestuia, Tungea, undeva în apropierea oraşului Enos (dincolo de
Adrianopol). Nu se cunoaşte data exactă a uciderii lui. În orice caz, a avut loc după 22
septembrie 1716, căci la această dată el semna un document privitor la diferite datorii ale sale.
În felul acesta, a pierit luminatul şi vrednicul Antim al Ungrovlahiei, ucis din porunca
turcilor, ca şi marele său binefăcător, Constantin Vodă Brâncoveanu.