Sunteți pe pagina 1din 4

“Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”

de Camil Petrescu
—roman realist, subiectiv, psihologic, al experienței, interbelic și modern—
Camil Petrescu este considerat inovatorul romanului românesc deoarece prin romanele
sale: “Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, “Patul lui Proust” a produs o
modernizare a romanului autohton al individului la tendințele europene ale vremii sale.
Camil Petrescu a dublat postura de romancier cu aceia de teoretician în articolul “Noua
structură și opera lui Marcel Proust” acesta configurând trăsăturile romanului modern:
subiectivitatea, relativismul, autotenticitatea și stilul anticolofil.
O creație emblematică pentru literatura română și pentru opera lui Camil Petrescu o
constituie “Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”, publicată în anul 1990.
Acesta este un roman modern, realist, obiectiv, psihologic și al experienței interbelic.
Textul este un roman modern prin: tematică și motive, specificul viziunii narative și
relativizarea acesteia, ordonarea materialului epic în funcție de fluxul conștiinței și de
memorie, narațiunea la persoana I, complexitatea lăuntrică a protagonistului,
autenticitatea trăirilor și stilul anticalofil. Opera se înscrie în categoria romanelor realiste,
subiective prin: tematica socială, subiectivitatea perspectivei narative, verosimilitatea și
autenticitate și încadrarea în tipologii. Textul este un roman psihologic prin:
complexitatea protagonistului, bogăția universului lăuntric al acesteia, ordonarea
materialului epic în funcție de fluxul conștiinței și de memorie, focalizarea atenției asupra
conflictului interior și valorificarea modalităților de investigație psihologică: introspecția,
retrospecția, notația gesticii, a mimicii și a senzațiilor organice, manologul interior ce
redă fluxul conștiinței și relevanței scenelor dialogale. Romanul este unul al experienței,
deoarece prezintă două experiențe de viață- dragostea și războiul- care își pun amprenta
asupra protagonistului, modelându-i perspectiva asupra sinelui și asupra existenței.
Titlul e unul analitic și prefigurează încă din antitext cele două experiențe care își pun
amprenta asupra protagonistului: dragostea și războiul. Adjectivul “ultima și întâia”
dispuse corelativ indică faptul că drama iubirii eșuate este anihilată de tragedia colectivă
a războiului. Lexemul “noaptea” face trimitere, în mod simbolic, la incursiunea în
necunoscut și la incertitudinea pe care cele două experiențe le presupun.
Tema textului este reprezentată de cele două experiențe fundamentale pe care le
trăiește protagonistul, experiența iubirii și a războiului, care își lasă o profundă amprentă
asupra sa și îi influențează perspectiva asupra vieții. Acest orizont tematic e configurat cu
ajutorul unor motive precum: gelozia, dezamăgirea, trădarea, drama colectivă, sacrificiul,
absurdul războiului.
Viziunea despre lume este în corelație cu tematica, autorul configurând ideea că atât
iubirea, cât și războiul sunt experiențe a căror importanță influențează destinul oricărui
om și cel fac să demareze o profundă analiză interioară. Romanul aduce în atenție și
problematica intelectualului superior, ce inadaptatului care nu se poate integra într-o
societate mediară, care îl marginalizează.
La nivelul construcției discursului narativ, textul are toate particularitățile romanelor
moderne și subiective, narațiunea fiind la persoana I, astfel că naratorul este subiectiv,
uniscient și intrediegetic. Ipostaza de narator și-o asumă chiar protagonistul romanului,
Ștefan Gheoghidiu, un intelectual lucid și analitic, care trece evenimentele și raportul său
cu ceilalți și cu realitatea prin filtrul conștiinței și al memoriei voluntare și involuntare.
Așadar, perspectiva narativă e subiectivă, cu focalizare internă. Acțiunea se derulează pe
două planuri temporale: “Timpul narării” (prezentul frontului) și “Timpul narat”
(povestea iubirii și a căsniciei cu Ela). Secvențele se conectează atât prin înlănțuire, cât și
prin alternanță și inserție, ceea ce comferă complexitate și profunzime scenariului epic.
Fiind un roman modern și psihologic, locul narațiunii propriu-ziseeste luat de analiză și
interpretare, astfel că accentul nu se pune pe evenimentele propriu-zise, ci pe ecoul pe
care acesta îl au în conștiința și în sufletul protagonistului.
Acțiunea romanului e complicată din cauza celor două planuri temporale care se
interferează. Evenimentele relatate se petrec în perioada premergătoare Primului Război
Mondial și în timpul acestuia, majoritar în București și pe front. Din perspectivă
compozițională textul e alcătuit din două părți: “Cartea I” și “Cartea II”. Fiecare parte e
dedicată unei experiențe fundamentale trăite de protagonist: prima parte se
concentrează asupra dramei iubirii eșuate, iar a II-a parte care la bază jurnalul de
companie al Camil Petrescu, care a participat la Primul Război Mondial. Incipitul
romanului fixează coordonatele spațio temporale, în care se desfășoară acțiunea
primului capitol: “În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată
concentrat, luasem parte, cu un regiment de infaterie din capitală, la fortificarea Văii
Prahovei, între Bușteni și Predeal”. Asistând, la popota ofițerilor, la o discuție despre
dragoste și fidelitate, pornind de la știrea că un bărbat care și-a ucis soția infidelăa fost
achitat, Ștefan Gheorghiudiu rememorează povestea iubirii și a căsniciei cu Ela. Finalul
este unul deschis, deoarece destinul ulterior al protagonistului rămâne sub semnul
încertitudinii.
Fiind un roman psihologic, accentul se pune asupra conflictului interior pe care îl
trăiește protagonistul, un conflict generat de disvrepanța dintre aspirațiile lui
Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare. În iubure Ștefan Gheorghidiu
experimentează deama inadecvării idealului la real, deoarece el absolutizează iubirea,
transformând-o într-un mod de accedere spre absolut, Ela neputând să se ridice la
înâlțimea așteptărilor soțului ei. Conflictul exterior ilustrat în text evidențiază raportul
protagonistului cu societatea în care trăiește, o societate mediară ce marginalizează
elitele și îl plasează pe Gheorghidiu în categoria inadaptaților superiori.
Personajele sunt construite în manieră realistă, fiind incadrabile în tipologii. Ștefan
Gheorghidiu reprezintă intelectualul lucid și analitic care trece totul prin filtrul
conștiinței, ilustrând din punct de vedere social tipologia inadaptatului superior. Asupra
acesteia își pune amprenta drama individuală a iubirii eșuate, dar și drama colectivă a
războiului; acestora li se adaugă inadecvarea idealului la real și incomunicarea care îi
destabilizează căsnicia și apoi o distrug. Drumul prin viață al protagonistului e un proces
comlex de cunoaștere și autocunoaștere: “căutăm o verificare și o identificare a eului
meu”. Trăsăturile care îl definesc pe Ștefan Gheorghidiu sunt aduse în atenție prin
intermediul modalităților de investigație psihologică: “trăsătura distinctivă a lui Ştefan
Gheorghidiu este orgoliul care se manifestă şi în viaţa publică, şi în viaţa privată.Un
exemplu în acest sens este în primul capitol, La Piatra Craiului, în munte. Ofiţerii aflaţi la
popotă discută, pornind de la un articol de ziar, pe tema libertăţii în iubire. Mărturisirea
lui Ştefan Gheorghidiu conturează cele două dimensiuni ale orgoliului şi opiniile
exprimate de ofiţeri sunt copilăreşti şi primare, pentru că ei nu ştiu nimic din psihologia
dragostei. Atitudinea faţă de colegi este voit studiată:era în tonul meu, în ostentaţia
neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ. Chiar dacă ea este menită să mascheze
drama pe care el o trăieşte – bănuiala că soţia îl înşală – atitudinea sa este puternic
legată de orgoliul profesional (este filozof): Folosiţi un material nediferenţiat … dublat de
cunoaşterea adevărului unic: …iubirea e altceva, iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi să dezbateţi
toată viaţa că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea
ce vă pricepeţi. Ştefan Gheorghidiu trăieşte, de fapt, drama intelectualului intolerant,
împărţit între viaţa adevărată, cu bune şi rele, şi idealurile umanităţii promovate de
filozofie. Chiar atunci când recunoaşte că are un comportament inadecvat, izbucnirea
mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei, nu o face din perspectiva unei greşeli de
comunicare, ci din perspectiva omului superior, aflat accidental într-un mediu inadecvat
lui: m-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie”, portretul rezultat fiind unul
nuanțat și complex. Ela reprezintă tipologia femeii superficiale, lipsite de valorile
spirituale sociale, pentru care aparența e mai importantă decât esența.
Tipologia protagonistului, aceea a intelectualului lucid și analitic, este reflectată și de
limbajul pe care acesta îl utilizează, un limbaj cult cu inserții neologice, și adesea cu
rezonanțe filozofice. Camil Petrescu valorifică, în acest roman, stilul anticalofil pe care îl
consideră o particularitate fundamentală a romanelor moderne. În acest sens, el este
preocupat de autorencitate, nu de “scrisul frumos”, adică de construirea unor figuri de
stil și imagini artistice cât mai expresive.
Apartenența la realism a romanului este susținută și de caracterul său monografic,
autorul configurând imaginea societății antibelice bucureștene, prezentând: ierarhizarea
socială, mentalitățile care o guvernează, specificul climatului politic și de afaceri și modul
de funcționare a cercurilor moderne. În acest fel, este adusă în atenție supraficialitatea
claselor sociale înalte, lipsa de principii și de valori solide și tendința către compromis și
ipocrizie; din această cauză Ștefan Gheorghidiu nu se poate adapta unui asemenea
mediu care contravine tuturor principiilor sale și pe care îl disprețuiește.
În opinia mea, “Utima noapte de dragoste, întaia noapte de război” este un roman
modern de tip subiectiv deoarece întreaga acțiune este prezentată prin perspectiva
personajului principal Ștefan Gheroghidiu, acesta fiind identificat cu realitatea vieții, cu
experiența neîmparțită, cu trăirea febrilă. Este defapt o confesiune a protagonistului care
analizează și alternează aspecte ale planului interior și ale planului exterior, tipuri
umane, relatii cu alții.
În concluzie, opera litarară “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de
Camil Petrescu este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, și un toman
al autenticității și al experienței prin temele abordate (iubirea și războiul), prin
complexitatea personajelor, prin concentrarea narațiunii asupra evenimentelor vieții
interioare, prin deplasarea interesului spre estetica autenticității și prin valorificarea
trăirii cât mai intense, în plan interior, de către personaje, a unor experiențe definitorii,
înscriindu-se prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.

Lazaresku Stanislav
Clasa X C

S-ar putea să vă placă și