Curs nr.

1
Chestiuni introductive

Dreptul comercial este ramura dreptului care reglementeaza viața economica, respectiv relațiile dintre
profesionistii comercianti si consumatori, dintre profesioniștii comercianti si (cu anumite limitari) dintre
profesionstii comercianti si autoritatile publice, atunci cand cele din urma isi procura bunuri si servicii din
economie.
Comerțul si, respectiv, raporturile juridice comerciale au la baza schimbul de marfuri si servicii. In
procesul de intermediere comerciala, se nasc, modifica si sting o serie de raporturi juridice in legatura cu
circulatia marfurilor/ serviciilor. Marfa este conceptul economic; din perspectiva juridica, marfa este un bun
(notiunea are acelasi inteles ca in dreptul civil), corporal sau incorporal, de regula mobil dar poate fi si imobil.
!!! Serviciul nu este un bun niciodată (nici macar bun incorporal). Serviciul consta in prestarea unei
munci, desfasurararea unei activități, iar daca are loc si folosința unui bun in cadrul serviciului, ea este
subsumata unei prestații (serviciu lato sensu), pentru o alta persoana numita beneficiar, contra unei remunerații.
Fiind in comercial, serviciul este prin definitie remunerat. Serviciul are o natura incorporala.
Important de retinut: indiferent de evolutia codificarii (sistem monist sau dualist), dreptul
comercial ramane distinct de dreptul civil.
Contractul este instrumentul juridic prin care bunul circula, tracand dintr-o mână în alta. Chiar daca
un anumit tip de contract este reglementat unitar de Codul civil pentru ambele relatii (civila si comerciala),
scopul fundamental in care este folosit (intermediere in circulatie versus folosinta pentru satisfacerea nevoilor
personale ale persoanei fizice) ii poate imprima reguli particulare de interpretare, elemente diferite care vin in
completarea lui (de ex., uzante comerciale) sau chiar norme derogatorii incluse in Codul civil.
Exista 2 tipuri de sisteme:
1. Sistemul obiectiv – relatia este calificata drept comerciala în funcție de cauza obligației.
2. Sistemul subiectiv – relație comercială este calificata ca atare datorita subiectului care participa la ea,
este suficient să participe o persoana avand calitatea de comerciant pentru a fi in prezenta unei relații
juridice comerciale.
Cum dobandeste un subiect de drept calitatea de comerciant in fiecare din cele doua sisteme?
In sistemul obiectiv, prin exercitarea periodica, in mod profesional, de acte si fapte juridice de natura
comerciala. Insa acest lucru este adevarat (teoretic, nu neaparat si practic) numai pentru persoana fizica;
persoana juridica dobandeste aceasta calitate doar prin autorizare si inregistrare, pe baza obiectului de activitate
declarat.
În sistemul subiectiv, atat persoana fizică cat și persoana juridică dobândesc această calitate de comerciant
numai prin autorizare si înregistrare.
Definitie: sistem de norme care reglementează relațiile care se nasc, se execută, se modifică și
inceteaza între persoanele (fizice, juridice sau entitati fara personalitate juridica) care exploatează o
întreprindere comerciala și orice alt subiect de drept, relatii care au drept scop fundamental obtinerea de
profit de catre una din parti, cu precizarea că prin alt subiect de drept înțelegem în general (dar nu in mod
exclusiv) un alt subiect de drept civil.
Izvoarele dreptului comercial:
- Codul Civil;
- Izvoare normative (lege, acte administrative cu caracter normativ);
- Uzante;
- Jurisprudenta;
- Reglementarile UE.
Uzanțele reprezinta o practică de o anumită repetabilitate care vizează relațiile juridice încheiate
între un număr nedeterminat de persoane și care reflectă înțelesul celor care o aplică cu privire la un
drept sau o obligație în legatura cu acele relații juridice.
Elemente definitorii:
- practica (initial, este un comportament uman, nematerializat in scris, intre doua sau mai multe
persoane, comportament care apare fie in legatura cu aplicarea unei anumite prevederi legale, fie fara a avea
legatura cu nici o prevedere legala, insa in ambele cazuri din nevoia de a reglementa un drept sau obligatie intre
parti care altfel ar fi neclar din punct de vedere al existentei sau continutului),
- repetabilitatea (se apreciaza de la caz la caz, nu exista o perioada minima si un numar minim de
repetari ale aceluiasi comportament),
- apare în cadrul desfasurarii unei categorii de relații intre subiecte de drept (de ex., în legătură cu
stationarea sau operarea navelor în port sau în legătură cu derularea tranzactiilor bursiere); acea uzanță este
potențial aplicabilă unui număr nedeterminat de persoane (dacă este doar o practică între 2 persoane concrete,
aceleasi, si nu se extinde la altele, nu este uzanță, este o practica contractuală).
Aparenta din dreptul civil se aplica si relatiilor comerciale, atunci cand rolul aparentei nu este consacrat
de lege.

Principiile fundamentale ale dreptului comercial:

- libertatea de voința,
- egalitatea juridică a părților (a nu se confunda cu egalitatea economica, de regula in comercial partile
sunt inegale dpdv economic),
- ocrotirea proprietatii private,
- buna credinta,
- aparența,
- interesele private ale participantilor la circuitul comercial trebuie sa respecte ordinea publică.

Principii particulare – nu sunt consacrate ca atare, sunt mai degraba reguli de interpretare
fundamentale:
1. Principiul caracterului oneros al operațiunilor comerciale (scopul oricarei operatiuni comerciale
este obtinerea de profit pentru cel putin una dintre parti). Orice act și operațiune comercială trebuie
privită, analizata din perspectiva dorinței fiecarei parti de a câștiga, de a obține un profit.
 2. Principiul securității creditului – în orice operațiune comercială drepturile și obligațiile trebuie
interpretate și aplicate în așa fel încât să nu creeze o distorsiune, un dezechilibru intre parti peste
ceea ce partile au acceptat de buna voie cand au incheiat contractul, pentru ca orice distorsiune poate
conduce la afectarea, mai devreme sau mai tarziu, a intereselor comerciale ale altor subiecte decat
participantii la acea operatiune.
Materializarea acestui principiu o vedem mai ales în materia insolvenței (cand un comerciant este în
situația de a nu mai putea plăti datoriile scadente cu sume de bani disponibile); un comerciant ajunge în această
situație prin încheierea unor contracte si savarsirea unor practici care au contribuit la pierderea de substanță
economică si care au dezechilibrat circuitul economic afectandu-i pe cei care au interactionat cu el, pe creditori
celor care au interactionat cu el s.a.m.d.. Procedura insolventei urmareste restabilirea acestui echilibru, adica
restabilirea securitatii creditului.
3. Principiu celerității – fiecare operațiune comercială trebuie privită în sensul în care ea favorizează
circulația bunurilor/ serviciilor și nu o îngreunează.

Reglementarea maselor patrimoniale (art. 31 – 33 Cod Civil)

Art. 31 alin (2) – legea consacra regimul unicității patrimoniului, dar permite ca patrimoniul sa poata
face obiectul unei diviziuni/afectațiuni. Masele patrimoniale sunt situatii exceptionale, regula este ca
patromoniul este unic, fara diviziuni. Dar si in cazul in care contine mase patrimoniale, patrimoniul ramane
unitar si indivizibil ca regim juridic general.
Art. 32 alin. (1) - dacă există mai multe mase patrimoniale, drepturile și obligațiile pot trece dintr-o
masă patrimonială în alta. Ceea ce nu este clar în practică este ce fel de acte juridice sunt necesare pentru acest
transfer (ar trebui sa fie oricum acte unilaterale, avand in vedere ca subiectul primitor si cel transmitator sunt
una si aceeasi persoana). O aplicare a acestui reguli: art. 2324 alin. (3) – reia regula in cazul particular al
garantiei chirografare; iar 2324 alin. (4) – excepția (vom relua discutia in cursul urmator).
În materie comercială interesul discutiei apare pentru situația în care creditorii profesionistului
comerciant persoana fizica execută numai masa patrimoniala comercială, iar ceilalti creditori (care nu au
interactionat cu persoana fizica in calitate de comerciant) execută atat masa necomercială, cat si cea comerciala.
În celelalte cazuri (cand debitorul nu este comerciant dar are mai multe mase patrimoniale), creditorii unei mase
executa mai intai bunurile din acea masa patrimonială si daca nu se indestuleaza au posibilitatea de a trece la
executarea bunurilor din altă masă patrimonială.
Art. 32 alin. (2) – transferul dintr-o masă în alta nu constituie înstrăinare în sensul Codului Civil pentru
ca titularul ambelor mase este același.
Art. 33 – reglementeaza chestiuni de procedură intr-un caz particular, al patrimoniului profesional
individual.
 Cursul nr. 2
Intreprinderea

Traditional, dreptul comercial roman s-a bazat pe sistemul obiectiv. Art. 3 din vechiul Cod Comercial
enumera o serie de acte si fapte de comert, pe care doctrina si jurisprudenta le-a interpretat ca fapte juridice (in
sens larg) de natura comerciala.
In sens restrans, faptele de comert erau operatiuni materiale savarsite de comercianti in desfasurarea
activitatii lor, inclusiv organizarea si exploatarea intreprinderii comerciale; in sens larg, includ actele juridice
(de regula, contracte) de comert si faptele de comert in sens restrans; art. 3 se refera de „fapte de comert” in
sensul extins al notiunii.
Exemple de:
 Acte juridice: „cumparaturile de marfuri sau producte spre a se revinde fie in natura, fie dupa ce se vor fi
[pre]lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria”; „vanzarile de producte ... cand vor fi fost
cumparate cu scop de revanzare sau inchiriere”, emiterea si transferul titlurilor de comert.
 Fapte juridice: constructia de nave (desi aceasta este mai degraba o intreprindere decat o simpla
operatiune); operatiunile bancare; toate intreprinderile enumerate de art. 3 (de furnituri, de constructii,
de spectacole, fabrici, manufacturi, etc.), etc.
Codul Comercial se baza astfel pe teoria actului/ faptului obiectiv de comerț, adica orice act juridic sau
operatiune a carui ratiune economica (scop fundamental) este sa realizeze o intermediere in circulatia marfurilor
si serviciilor.
In cadrul sistemului obiectiv, pornind de la reglementarea din art. 3, 4 si 56 C. com., doctrina si
jurisprudenta au creat mai multe subcategorii de acte/fapte de comert:
1. Acte juridice de comert obiective (acele acte juridice care prin natura lor intrinseca sunt acte de
intermediere economica)
2. Intreprinderea (si ea este considerata prin natura ei intrinseca un fapt obiectiv de comert, in sens larg)
3. Acte juridice de comert mixte (acel act care pentru o parte era obiectiv sau subiectiv, iar pentru cealalta
parte era un act necomercial; ex.: contractul de vanzare catre consumatori)
4. Acte juridice de comert subiective (toate actele si faptele incheiate/ savarsite de un comerciant in
exercitarea activitatii sale economice)
Întreprinderea nu este echivalenta cu patrimoniul. Ea contine active patrimoniale (creante, bunuri
materiale, drepturi de proprietate intelectuala etc.), dar și forță de muncă, salariați (relația dintre salariați si
titularul întreprinderii, intreprinzatorul, nu este guvernată de Codul Civil). Intreprinderea comerciala nu contine
insa datorii (desi uneori se foloseste expresia „datoriile intreprinderii”, nu este corect din punct de vedere
juridic; cand este folosita aceasta expresie, este confundata intreprinderea cu persoana intreprinzatorului, de
regula persoana juridica comerciant).
Întreprinderea nu are o personalitate juridică, ea este un „instrument” al comerciantului și prin
intermediul ei acesta isi poate desfășura activitatea de intermediere economica cu scop de profit.
Art. 3 alin. (3) Cod Civil defineste intreprinderea ca o activitate organizata ce constă în producerea si
valorificarea de bunuri si/sau prestarea de servicii iar profesionistul (intreprinzatorul) ca persoana sau
persoanele care exploateaza sistematic intreprinderea. Desi C.civ. nu distinge, sunt doua feluri de intreprinderi:
civile si comerciale.
În cazul întreprinderii civile este indiferent dacă ea are sau nu scop lucrativ (de ex., intreprindere civil este
atat o asociatie fara scop lucrativ, cat si o societate civila despre care vom discuta mai tarziu in acest semestru).
Intreprinderea comerciala are intotdeauna scop lucrativ, mai mult scopul ei lucrativ imbraca forma
obtinerii de profit (castigul obtinut se reinvestește in intreprindere, cel putin partial).
Intreprinderea cuprinde intotdeauna elemente materiale. Elementele materiale ale oricarei
intreprinderi comerciale: factorii de producție (materii prime, energie, echipamente, utilaje, teren si cladiri, alte
active), capitalul (banii, creantele, liniile de finantare). Intreprindere comerciala are de regula și forță de muncă,
necesara pentru a exploata in mod organizat factorii de productie si capitalul, insa forta de munca nu este
absolut necesara, intreprinzatorul putand fi singura persoana care exploateaza elementele materiale.
Intreprinzătorul comercial este persoana care organizeaza si exploatează intreprinderea de o maniera periodică
(„sistematica”), în scopul de a obține profitul.

Definitia intreprinderii comerciale: reprezinta organizarea de catre o persoana in mod autonom a unor
factori de productie, capital si forta de munca, pe riscul sau si cu scopul de a obtine profitul comercial din
intermedierea bunurilor si serviciilor produse si respectiv prestate de intreprindere.
Elemente definitorii:
- autonomia. Autonomia presupune ca din punct de vedere juridic si economic aceasta organizatie poate
functiona si genera profit de sine statator, fara a fi nevoie de alte elemente.
- pe riscul comerciantului
- pierderile generate de exploatarea intreprinderii sunt suportate din patrimoniul sau.
Intreprinderea nu se suprapune cu patrimoniul celui care o exploateaza, doar se intersecteaza cu el.
Intreprinderea, spre deosebire de patrimoniu, nu cuprinde elemente de pasiv (datorii), in schimb
intreprinderea include forta de munca iar patrimoniul nu. Intreprinderea nu este nici subiect de drept (nu se
confunda cu persoana care o exploateaza).
Intreprinzatorul este o persoana fizica sau persoana juridica, care exploateaza intreprinderea de o maniera
sistematica. In patrimoniul intreprinzatorului intra latura materiala a intreprinderii (factori de productie
si capital), nu si forta de munca.
Relatia întreprinderii si intreprinzatorului cu forta de munca nu este o relatie de apropriere, este o relatie de
subordonare, intreprinzatorul directioneaza, conduce angajatii. Relatia de munca este guvernata de o alta ramura
de drept, dreptul muncii, care are trasaturi proprii, diferite de deptul civil.
Intreprinderea comerciala ca tot unitar nu este un bun corporal. Putem cel mult sa spunem ca este un bun
incorporal, insa nu o universalitate.
In legatura cu intreprinderea, intreprinzatorul exercita un drept complex: drept de creanta asupra anumitor
componente, drept real asupra altora, dar dreptul sau asupra ansamblului intreprinderii este un drept ad-hoc.
Cert este ca dreptul lui asupra intreprinderii este protejat de lege, dar nu prin actiunea in revendicare,
protectia lui vine din exercitarea unei actiuni speciale, actiunea in concurenta, care poate fi exercitata in
momentul in care intreprinderea si intreprinzatorului relatia cu ea este incalcata de catre alt intreprinzator, care
foloseste mijloace „neoneste” pentru a-i prelua clientela si/sau a afecta pozitia intreprinderiivictima pe piata.

Intreprinzatorul comercial (profesionistul-comerciant)

In sistemul Codului Comercial, erau 3 categorii de intreprinzatori:
1. persoane fizice
2. asocieri de persoane fizice
3. persoane juridice
Diferenta fundamentala intre ele era data de modul in care deveneau comercianti. Persoana juridica se
nastea intotdeauna comerciant, in schimb persoana fizica (si cu atat mai mult asocierea de persoane fizice) nu se
nastea comerciant, trebuia sa devina.
Persoana fizică devine profesionist-comerciant prin optiune, prin obtinerea unei autorizari
administrative in acest sens, nu prin savarsirea repetata, cu titlu de profesiune, a unor acte obiective de comert.
Odata ce dobandeste calitatea de comerciant, tot ce savarseste in aceasta calitate este supus regimului dreptului
comercial, dreptului fiscal aplicabil comerciantilor si altor reglementari, de regula de drept administrativ,
aplicabile lor.
Odata ce persoana (fizica sau juridica) a dobandit calitatea de profesionist-comerciant prin autorizare
/inregistrare, ea este prezumata absolut ca are o întreprindere. Tot ceea ce foloseste sau dobandeste ulterior
pentru a face acte de comert este inclus in intreprinderea ei. Intreprinderea are o realitate dinamica, isi schimba
continutul, nu numai ca dimensiunea ei se mareste sau se micsoreaza, dar ponderea elementelor in cadrul ei se
schimba.

OUG 44/2008:
- reglementeaza dobandirea de catre persoana fizica a calitatii de profesionist-comerciant;
- prevede ca o persoana fizica poate desfasura activitati economice daca se autorizeaza si inregistreaza sub
una din urmatoarele forme juridice: (1)PFA (2) Întreprindere individuala (3) Intreprindere familiala;
PFA si intreprinderea individuala sunt fiecare persoane fizice individuale care exploateaza o intreprindere
comerciala.
Intreprinderea familiala este o asociere intre persoane fizice intre care exista legaturi de rudenie, iar fiecare
dintre asociatii-persoane fizice dobandeste ope legis calitatea de intreprinzator si exploateaza impreuna cu
ceilalti asociati o intreprindere comerciala.
Exista diferente intre intreprinderea individuala (II) si cea familiala (IF), cea mai evidenta fiind data de
numarul de persoane fizice care o compun. Mai mult, in cadrul IF nu pot participa decat membrii unei
familii. Mai exista o distinctie importanta, si anume IF nu interactioneaza cu tertii, in desfasurarea activitatii
sale, decat printr-un reprezentant (membru al familiei) care primeste o procura speciala de reprezentare
(art. 29), nu prin fiecare dintre asociati. In fine, IF este singura forma de organizare a activitatii comerciale
a persoanei fizice careia legea (art. 28 alin. (4) ) ii interzice sa aiba salariati.
 Sfera de aplicare a OUG 44/2008: conform art. 1, nu este aplicabila intreprinderilor liber
profesionistilor si acelor activitati economice unde legi speciale prevad altfel. Traditional si pana in zilele
noastre, fiecare profesie liberala a avut si are au sistem propriu de autorizare, organizare si functionare, de
reglementare a drepturilor si obligatiilor profesionale. Insa odata cu intrarea in vigoare a C.civ., a devenit
evident ca si acesti profesionisti cad sub imperiul art. 3, fiecare exploatand o intreprindere al carei regim juridic
este supus unei legi speciale. Principial, acest lucru este anormal astazi deoarece din punct de vedere economic
profesionistii liberali (avocati, notari, contabili autorizati, etc.) exploateaza intreprinderi care in esenta nu se
deosebesc de cele comerciale (acestea sunt cu scop lucrativ, uneori au cifre de afaceri mai mari decat multe din
societatile comerciale). Pentru aceste motive, legislatia antimonopol le include alaturi de intreprinderile
comerciale si le sanctioneaza la fel in cazul incalcarii ei.
Dobandirea calitatii de comerciant in una din formele prevazute de OUG 44/ 2008 se face prin
intregistrare in Registrul comertului (RC). Procedura de inregistrare este reglementata in art. 7-14. Daca este
nevoie si de autorizarea altor organe ale administratiei publice (de ex., primarii, autoritati centrale sau autoritati
administrative autonome, cand pers.fizica vrea sa desfasoare o activitate care necesita autorizari speciale), ea
trebuie obtinuta inainte de inregistrarea la RC (vz. art.8). Inregistrarea fiscala a PFA/ IF/ II si societatilor
comerciale se face prin grija RC.
O problema de drept interesanta pe care o pune OUG 44/ 2008 este regimul raspunderii civile a
intreprinzatorului comerciant – persoana fizica pentru datoriile sale comerciale.
Pentru fiecare din cele 3 categorii de comercianti persoana fizica, legea prevede aceeasi solutie (in art.
20 (1), 26 si respectiv 31): pentru datoriile comerciale raspunde mai intai cu patrimoniul de afectatiune
comerciala si daca nu este suficient, cu bunurile din restul patrimoniului care constituie obiectul gajului general
al creditorilor chirografari.
Aceasta reglementare este in concordanta cu art. 2324 alin. (3) din C.civ. Dar daca privim comerciantul
persoana fizica drept un profesionist a carui activitate este autorizata de lege atunci cineva poate sustine ca
raspunderea lui pentru datoriile comerciale cade sub incidenta art. 2324 alin. (4) din C.civ.
In ce ma priveste, consider ca ele nu pot fi aplicate simultan de vreme ce alin. (3) are ca ipoteza
posibilitatea creditorului in legatura cu o masa patrimoniala de a-si satisface creanta, daca activul masei
patrimoniale nu este suficient, prin executarea bunurilor din restul patrimoniului, pe cand alin.(4) limiteaza
drepturile creditorului numai la bunurile din masa patrimoniala respectiva, daca creanta sa intra in pasivul acelei
mase. In aceste conditii, devine important de a califica juridic in ce masura masa patrimoniala obiect al urmarii
creditorilor este „afectata unei profesii autorizate de lege”. Daca ajungem la concluzia ca persoanele fizice
comerciante (PFA, II sau IF) intra in categoria profesiilor autorizate de lege la care face referire alin.(4), atunci
creditorii lor comerciali sunt limitati in posibilitatea satisfacerii creantelor lor prin urmarirea bunurilor care nu
sunt incluse in patrimoniul de afectatiune.
In concluzie, art. 20 (1), 26 si 31 din OUG 44/2008 sunt drept special fata de art. 2324 alin. (4) C.civ. Un
argument suplimentar in sensul ca art. 2324 alin.(4) nu este aplicabil comerciantilor persoane fizice este dat de
Legea insolventei (Legea nr.85/2014), care permite urmarirea intregului patrimoniu al insolventului comerciant
persoana fizica de orice creditor comercial, fara distinctie dupa cum bunurile sunt sau nu in patrimoniul de
afectatiune.

Sistemul Registrului comertului si procedura intregistrarii in Registrul comertului

a) Consecintele juridice ale inregistrarii in RC:

- dobandirea calitatii de profesionist-comerciant,

- mijloc de publicitate a comerciantilor si activitatilor pe care le desfasoara in acest scop. Registrul comertului transpune in domeniul
activitatii economice reglementarile si efectele juridice ale publicitatii prevazute de art. 18-24 Cod Civil:

- efectul de opozabilitate fata de terti al înregistrării,

- efect de transmitere a drepturilor si obligatiilor reglementate prin anumite acte juridice (de ex., transferul dreptului de proprietate
asupra partilor sociale cesionate).

b ) Principii de operare:

1. Prin registrul comertului intelegem atat institutia care opereaza registrul, cat si registrul ca atare. Pentru a delimita institutia
de registrul propriu-zis, legea foloseste termenul de „oficiul registrului comertului”.

2. Operarea registrului comertului este de interes public. Acest principiu a condus la anumite competente in legatura cu
monitorizarea activitatii oficiului registrului (la aceasta data, Minsterul Justitie este organul administrativ care il supravegheaza,
reglementeaza si la nevoie il finanteaza). Pentru mai multe detalii privind organizarea oficiilor RC, vz. art. 2-2¹ si 9-12¹ din Legea
26/1990 si art.1 - 4 din Norme). Ca o consecinta a caracterului public, orice persoana interesata poate obtine contra cost informatii
dupa inregistrarile din RC.

Exista doua sisteme de organizare a registrului comertului in Uniunea Europeana:

a) sistemul in care o organizatie profesionala se ocupa cu administrarea si colectarea taxelor din activitatea de
registrul comertului, fara nici o interventie statala (de ex., o camera de comert),
b) sistemul in care o autoritate a statului controleaza si reglementeaza RC.

3. Principiul competentei teritoriale. Oficiile RC sunt alocate la nivel judetean si al Mun. Bucuresti si
opereaza pe langa tribunalul respectiv. Exista si un Oficiu National al RC, cu rol coordonator si de reglementare
a practicii, care insa nu efecteaza inregistrari; cel mai important rol este acela de a asigura unitatea procedurilor
de intregistrare. Un alt rol al Oficiului National este de a verifica disponibilitatea firmei (adica, denumirea
comerciala sub care vrea sa opereze comerciantul) la nivel national, pentru a evita eventuale confuzii intre
comercianti.
4. Cat priveste registrul propriu-zis, traditional RC se tinea in format material. Astazi intregistrarile se fac
in principal in forma electronica iar registrul este in mare parte digitalizat.
5. Controlul de legalitate (nu de oportunitate): comerciantul care vrea sa intregistreze trebuie sa depuna un set
de acte justificative care sunt prevazute in reglementarile RC (legea si normele metodologice). Aceste acte sunt
verificate din punct de vedere al formei si al aparentei de legalitate, fie de către personalul registrului comertului
si validate in final de catre directorul oficiului, fie verificarea se face de catre instanta (prin judecatori delegati)
pentru anumite categorii de inregistrari. Oportunitate operatiunii inregistrate nu face obiectul verificarii.
Controlul de legalitate de catre instanta – presupune un grad de jurisdictie de control, judecatorul delegat
de la Tribunal nu are competenta finala, ci Curtea de Apel respectiva. Din punct de vedere al codului de
procedura civila, controlul de legalitate se incadreaza in jurisdictiile necontencioase. Pana a ajunge in fata
judecatorului delegat, referentul de la oficiul registrului comertului face o prima verificare a legalitatii
documentelor depuse si daca sunt completea, astfel incat sa faciliteze munca judecatorului delegat, insa acesta
poate face propriile verificari.
6. Toate inregistratile se fac in limba romana.

Art. 1 alin. (1) din Legea 26/1990 enumera persoanele care au obligatia sa se inregistreze in RC pt a
putea desfasura activitati comerciale: persoane fizice (PFA/II/IF), societatile comerciale, regiile autonome,
grupurile de interes economic, organizatiile cooperative si altele. Aceasta enumerare este limitativa. Alte
categorii de persoane care doresc sa savarsesca activitati comerciale, dar care nu se incadreaza in aceste
categorii nu pot fi inregistrate si nu au, prin urmare, calitatea de comerciant. Asa cum prevede art. 1 si dupa cum
am vazut si in cazul persoanei fizice, numai inregistrarea in RC confera calitatea de comerciant.
Odată ce intregistrarea a fost operata in RC (dupa ce a fost efectuat controlul de legalitate), ea poate fi
totusi contestata, in anumite conditii, si anume prin procedura radierii. Aceasta permite oricarei persoane care
dovedeste un interes sa ceara instantei de judecata in termenul de prescriptie care curge de la data inregistrarii,
radierea acelei inregistrari dar numai daca anterior o instanta a decis in mod irevocabil desfiintarea partiala sau
totala a unor acte care au stat la baza acelei inregistrari si hotararea judecatoreasca respectiva nu dispune ea
insasi radierea.

Curs nr. 3
Fondul de comert

Este un concept propriu dreptului comercial.

Fondul de comert reprezintă un instrument indispensabil al fiecarui comerciant pentru
exercitarea comerțului, spre deosebire de intreprindere care poate lipsi in momentul autorizarii si
inregistrarii comerciantului. Fiecare comerciant are un fond de comert, acesta fiind indisolubil legat de
persoana profesionistului comerciant.
In cadrul fondului de comert intra si imobilele folosite de comerciant in desfasurarea activitatii sale. Nu
a fost asa dintotdeauna.

Elementele constitutive ale fondului de comert

1. Elemente corporale
- imobilele necesare activitatii comerciantului (sediul social, locatia fabricii, locatiile de magazine, locatiile
de depozitare, etc.)
- bunurile mobile care sunt folosite in activitatea comerciala sau sunt rezultatele activitatii comerciale:
materiale, materii prime, echipamente si utilaje, mobilier, autovehicule, marfurile produse dar nevandute
(stocurile), etc.
Conform legii (care este imperativa), transferul proprietății imobiliare necesita formalități de publicitate
și incheierea actului de transfer in forma autentica, condiție ad validitatem, pe cand transferul fondului de
comert nu necesita forma autentica. Aceasta inseamna ca transferul fondului de comerț trebuie insotit de
transferul separat al imobilelor care il compun, in forma si cu respectarea cerintelor de publicitate in materie
imobiliara.
2. Elemente incorporale
Regimul juridic pentru fiecare categorie de elemente necorporale este reglementat de legi speciale.
Acestea sunt:
- firma
- emblema
- clientela/vadul comercial
- drepturi de proprietate intelectuala (brevete de inventie, marci, desene si modele industriale, drepturi de
autor, etc.)
Se observa ca nu sunt incluse creantele comerciantului. Aceasta pentru ca ele se nasc in legatura cu
bunurile si serviciile vandute de comerciant ca urmare a exploatarii fondului de comert, adica sunt un rezultat al
exploatarii si nu bunuri exploatate in cadrul fondului. S-a afirmat uneori in doctrina ca in fondul de comert ar
intra totusi anumite categorii de creante, cum ar fi cele in legatura cu utilitatile necesare pentru desfasurarea
activitatii comerciale sau creanta din contractul de locatiune a imobilului in care isi are sediul comerciantul
si/sau isi desfasoara activitatea. Exemple de contracte de utilitati: de electricitate, gaz, energie termica, apa,
telefonie, internet, etc. Fiind atat de utile si necesare pentru buna functionare a activitatii desfasurate prin
exploatarea fondului de comert, s-a considerat ca si creantele in legatura cu utilitatile intra in fondul de comert.
In ce ma priveste, nu impartasesc aceasta teorie pentru ca nu exista in legislatie sau jurisprudenta
argumente care sa o sustina. Desigur, creantele intra in continutul intreprinderii.
Sunt banii inclusi in fondul de comert? Astazi, comerciantul nu isi poate desfasura activititatea daca nu
are acces la resurse financiare (din fonduri proprii sau atrase de la terti, de ex. prin imprumuturi bancare). Banii
unt indispensabili pentru desfasurarea activitatii sale. Practica, doctrina si legea nu includ banii in continutul
fondului de comert. Pe de alta parte, banii sunt element component al intreprinderii (sub forma capitalului).

Firma
Firma reprezinta numele (la comerciantii persoane fizice) ori denumirea (la comerciantii persoane
juridice) sub care un comerciant isi exercita activitatea si „sub care se semneaza”.
Functia principala a firmei este de a identifica comerciantii ca subiecte de drept comercial, functia
secundara este de a individualiza comerciantii, de a-i diferentia intre ei in relatia cu alte subiecte de drept sau
autoritati. Atunci cand un subiect de drept intra in raporturi juridice cu un comerciant, el trebuie sa aiba
siguranta ca acel comerciant are capacitatea de exercitiu de a incheia actul respectiv (lucru care se prezuma prin
inregistrarea lui in Registrul comertului). Pentru aceasta, persoana respectiva trebuie sa poata verifica existenta
inregistrarii, lucru pe care il face cautand dupa firma.
Avand in vedere ratiunile exprimate mai sus, este logic ca firma trebuie sa fie unica si distinctiva.
Unica in sensul ca un comerciant are intotdeauna o singura firma, care ii apartine in exclusivitate de la
momentul inregistrarii in Registrul comertului. Distinctiva in sensul ca trebuie sa fie intotdeauna deosebita de
orice alta firma, inregistrata anterior sau ulterior, pt a putea sa isi indeplineasca functia de individualizare a
comerciantului.
 Firma este indisolubil legata de fondul de comert. Asa cum fondul de comert e unic, si firma este
unica. Un comerciant nu poate avea avea mai multe firme, concluzie care reiese si din modul in care este
reglementat regimul juridic al firmei in cazul societatilor comerciale.
Pentru a asigura respectarea conditiilor de unicitate si distinctivitate, Legea 26/ 1990 si Normele
metodologice privind registrul comertului reglementeaza un sistem un sistem riguros de verificare si
intregistrare. La baza lui sta procedura verificarii disponibilitatii si a rezervarii de firma. Se declanseaza printr-o
cerere a solicitantului la Oficiul registrului comertului. Confirmarea disponibilitatii si rezervarea este valabila
pentru o perioada de 3 luni, care poate fi prelungita succesiv.

In cazul in care are loc o instrainare a fondului de comert, ce se intampla cu firma respectiva?
Solutia este data de art. 42 din Legea 26/ 1990 (care intareste ideea ca firma si fondul de comert sunt indisolubil
legate): firma nu poate fi instrainata separat de fondul de comert, recte firma este instrainata de jure odata
cu instrainarea fondului de comert.
Daca fondul de comert apartine unui comerciant persoana fizica, este evident ca aceasta nu isi
poate instraina numele de familie si prenumele. Intr-un asemenea caz, conform art. 41 cel care va dobandi
fondul de comert nu dobandeste automat si firma, el putand exploata fondul de comert dobandit sub numele sau.
Insa daca doreste sa exploateze fondul sub numele cedentului, legea ii permite, numai cu acordul cedentului,
sa mentioneze in denumire ca este succesorul acestuia, practic se schimba denumirea fondului de comert in
sensul ca va folosi numele persoana fizice cedente urmat de mentiunea calitatii de succesor a dobanditorului.
In cazul celorlalte persoane juridice, lucrurile sunt mai simple: odata cu instrainarea fondului de comert,
cedentul nu mai are dreptul sa foloseasca acea firma (inseamna ca trebuie sa isi aleaga o alta firma si sa isi
constituie un alt fond de comert sau sa intre dizolvare) iar cesionarul poate, dar nu este obligat, sa foloseasca
firma dobandita odata cu fondul de comert, fara a mentiona calitatea de succesor, la societatile de
capitaluri si alte persoane juridice.
Aceasta solutie prevazuta de lege nu spune insa ce se intampla cu firma dobanditorului care are deja
propriul fond de comert. Cum dobanditorul nu poate avea 2 firme si 2 fonduri de comert, inseamna ca fondul
preluat este „absorbit” de fondul de comert al dobanditorului, sub firma societatii comerciale
dobanditoare. Aceasta solutie este evidenta in cazul fuziunii sau divizarii totale, cand are loc o transmisiune
universala sau cu titlu universal al unui patrimoniu/ parti de patrimoniu catre societatea beneficiara: societatea
beneficiara isi va pastra firma iar fondul ei de comert va ingloba fondurile de comert cedate (daca sunt mai
multe societatii transmitatoare).

Emblema
Emblema este tot un element al fondului de comert si reprezinta semnul sau denumire distinctiva
care deosebeste un comerciant fata de ceilalti. Si emblema are o functie de individualizare, insa spre
deosebire de firma ea nu are functia de identificare a comerciantului. Individualizeaza se refera la activitatea
comerciantului, nu la acesta sau fondul sau de comert. Emblema este o creatie intelectuala care nu trebuie sa
aiba o legatura indisolubila cu fondul de comert, nu trebuie sa reflecte specificul acestuia. In multe cazuri
emblemele sunt protejate si de legislatia speciala, fiind in acelasi timp inregistrate ca marci sau facand parte din
marci inregistrate.
Art. 43 reglementeaza cerintele privind individualizarea, continutul si folosirea emblemei. Emblema
poate fi instrainata separata de fondul comert.
 Clientela
Clientela nu este mentionata in definitia legala a fondului de comert. In schimb, in definitie este inclusa
o forma particulara de clientela, anume vadul comercial, de unde deduc ca vointa legiuitorului nu a fost de a
exclude clientela dintre elementele fondului de comert.
Doctrina este unanima in recunoasterea clientelei ca element al fondului de comert. Existenta clientelei
ca obiect al protectiei juridice nu poate fi pusa la indoiala, cum cred ca nu poate fi disputata nici includerea ei in
cadrul fondului de comert.
Clientela nu este un bun. Daca ar fi un bun, ar insemna ca relatiile juridice ale comerciantului (cu alte
subiecte de drept) in legatura cu clientela sa ar avea natura fie de drepturi reale (tertii au obligatia sa nu incalce
prerogativele comerciantului asupra clientelei, de ex. prerogativa de a dispune cum doreste de acea clientela),
fie de drepturi de creanta (comerciantul poate cere unui tert sa aiba o anumita actiune sau inactiune fata de
clientela, de exemplu sa nu ii faca oferte fara acordul sau). Ceea ce ar insemna posibilitatea comerciantului de a
cere oricarui alt tert (dintre care cei mai importanti pentru scopul discutiei sunt concurentii sai) de a respecta
aceasta relatie si de a nu interfera cu ea.
Doctrina, evitand calificarea juridica a clientelei drept bun, o defineste ca valoarea economica (pentru un
comerciant) data de obisnuinta unui grup de persoane (fizice si/sau juridice) determinat sau determinabil de a
procura produsele sau serviciile realizate de comerciantul respectiv.
Clientela are un continut fluid, include pe toti cei care la un moment dat cumpara produsele/ serviciile
sale, dar si pe cei care le-ar putea cumpara (pentru ca au vizitat locatiile comerciantului si au fost convinsi de
oferta lui, pentru ca au vazut reclamele sale sau au dobandit din alte surse informatii asupra sa si
produselor/serviciilor pe care le ofera si astfel devin interesati in a interactiona cu comerciantul pentru a intelege
mai bine oferta lui de produse/ servicii in vederea unei achizitii potentiale, etc.). Clientela are o componenta
actuala si una potentiala.
Clientela nu face obiectul aproprierii, comerciantul nu poate avea un drept real asupra acesteia (ar fi
contrara principiilor de baza ale unei societati democratice, recunoasterea unui drept de proprietate asupra
persoanelor fizice si/sau juridice care sunt sau pot deveni clientii unui comerciant, cu consecinta ca aceasta va
avea un raport exclusiv cu ei, care nu poate fi stanjenit de concurentii comerciantului). Ceea ce are
comercianul este nu drept asupra acestui grup de persoane, ci asteptarea economica ca va obtine ordine
de cumparare, comenzi sau acceptarea ofertelor sale de la clientela respectiva.
Consider ca un fond de comert poate avea mai multe sub-clientele, fiecare atasata unei activitati distincte
desfasurate de comerciant prin exploatarea acelui fond de comert.

Vadul comercial
Desi este prevazut ca element distinct de clientela, in fapt este o forma particulara a clientelei. Vadul
comercial este acea parte a clientelei comerciantului care este legata, prin optiunea ei, de anumite locatii
ale comerciantului (de ex., clientii care din obisnuinta si comoditate cumpara in mod constant anumite produse
de prima necesitate de la magazinul de proximitate; clientii care se duc deseori intr-o anumita zona a orasului
unde exista multe restaurante cu specific diferit, dintre care pot alege fara a fi nevoiti sa se deplaseze pe distante
lungi intre restaurante). Vadul comercial nu exista in cadrul fiecarui fond de comert, ci numai in cazul
acelora unde relatia clientelei cu comerciantul este influentata semnificativ de locatia in care acesta isi
vinde produsele sau presteaza serviciile (de regula, comercianti din zona vanzarilor/ prestarilor de bunuri /
servicii catre consumatori din locatii fixe).

Drepturile de proprietate intelectuala

In esenta, ele recunosc si protejeaza creativitatea umana, in masura in care aceasta poate fi materializata
in bunuri si servicii care se pot produce pe scara industriala.
Drepturile de proprietate intelectuala sunt mijloace juridice de protectie a ideilor noi care pot fi
implementate, prin intermediul produselor si serviciilor, pe scara industriala. Nu apara ideea in sine (oricat
de novatoare si geniala ar fi), ci numai aceea care poate fi materializata pe scara industriala, dar numai daca are
caracter de noutate (adica, nu este deja recunoscuta si protejata o idee similara). Apararea juridica priveste atat
recunoasterea publica a autorului ideii respective (latura personal-nepatrimoniala), cat si posibilitatea ca pe o
anumita perioada autorul sa culeaga, in mod exclusiv, beneficiile materiale ale explotarii ideii (latura
patrimoniala). Exemple de asemenea drepturi (dupa obiectul protectiei): inventii,0 marci, desene si modele
industriale, drepturi de autor, etc. Fiecare dintre ele este protejat printr-o lege speciala, pentru unele dintre ele
(inventii, marci) legea impune o procedura de inregistrare si verificare prealabila a existentei elementelor (de
ex., noutatea, reproductibilitatea industriala) pentru a putea fi acordata protectia juridica.

Regimul juridic al fondului de comert

Fondul de comert si patrimoniul/patrimoniul de afectatiune
Patrimoniul are in continutul sau bunuri corporale si necorporale si obligații. Fondul de comerț nu
contine obligații, aceasta fiind pozitia consecventa a legiuitorului, practicii si doctrinei. Din aceasta cauza,
fondul de comert nu poate fi nici o masa patrimoniala sau patrimoniu de afectatiune comercial. Pe de alta
parte, fondul de comert intra in compunerea patrimoniului de afectatiune al comerciantului, fiind
elementul de activ al acestuia.

Fondul de comert si univeralitatea de fapt

Conform art. 541 Codul Civil, universalitatea de fapt este constituita din ansamblul bunurilor care
aparțin aceleiași persoane și au o destinație comună (universalitatea de fapt fiind creata prin vointa titularului ei
sau prin lege, vointa care asigura si destinatia comuna a bunurilor componente). Dupa cum se observa, in
continutul ei intră doar elemente de activ. Din acest punct de vedere, exista similitudine cu fondul de comert, in
continutul caruia intra de asemenea numai elemente de activ.
Din punctul de vedere al definirii naturii juridice a fondului de comerț, notiunea de „universalitate de
fapt” e cea mai apropiata pentru determinarea naturii sale juridice. Fondul de comerț reprezinta totalitatea
bunurilor (activelor) pe care profesionistul comerciant le folosește pentru a-si desfășura activitatea în
vederea dobândirii profitului comercial. Din punctul meu de vedere, nu este nicio diferență de esență între o
universalitate de fapt și un fond de comerț.
Fondul de comerț este o formă particulară de universalitate de fapt. Orice universalitate de fapt are
o natura incorporala (chiar daca ar fi compusa numai din bunuri corporale), dar nu este ea insasi un bun
incorporal. Totodata, tinand cont ca elementele care ii dau caracterul distinct sunt de natura mobiliara, fondul
de comert are o natura mobiliara.
 Fondul de comert are un regim juridic propriu, la fel cum are de altfel si universalitatea de fapt in
general. La nivel general, se poate invoca in acest sens interpretarea a fortiori a art. 541 (2) C.civ. care prevede
ca sunt posibile acte juridice asupra unuia sau tuturor bunurilor din universalitate, deci cu atat mai mult exista
posibilitatea de a incheia acte juridice asupra universalitatii de fapt ca atare.
In cazul particular al fondului de comert, art. 21 lit.a) din Legea 26/ 1990 mentioneaza expres
posibilitatea incheierii de acte juridice (acestea sunt enumerate cu titlu exemplificativ) asupra fondului de
comert ca atare. La fel, art. 745 C.civ. permite constituirea dreptului de uzufruct asupra fondului de comert iar
art. 706 C.civ. permite expres constituirea uzufructului asupra oricarei universalitati de fapt, fara distinctie.

Fondul de comert si intreprinderea

Întreprinderea include elemente care nu sunt în fondul de comerț (de ex., capitalul si forta de munca),
prin urmare intreprinderea are un continut mai larg.
Întreprinderea include insa întotdeauna fondul de comerț? Din punctul meu de vedere, da (mai
corect, nu atat fondul ca atare, cat elementele acestuia), cu exceptia unui singur element component al fondului,
si anume clientela (care va fi analizata ulterior). Aceasta deoarece intreprinderea nu poate contine decat bunuri
ca factori de productie sau capital, ori clientela nu este un bun.
Cu exceptia clientelei, toate elementele fondului de comerț sunt si elemente ale întreprinderii. Fondul
de comert ca atare (inclusiv clientela) este un element al patrimoniului de afectatiune al comerciantului.
Dacă se transfera patrimoniul de afectatiune comerciala, cu orice titlu (fuziune, divizare, testament
in cazul persoanelor fizice comerciante, etc.), catre un tert, se transferă și fondul de comerț.
Daca insa se transfera intreprinderea unui tert, automat se transfera si fondul de comert, mai putin
clientela sa (transferul acesteia trebuie prevazut expres, nu se prezuma).

Cate fonduri de comert are un profesionist comerciant?

Legea nu limiteaza numarul fondurilor de comert pe care le poate avea un profesionist comerciant.
Aceasta are intotdeauna un fond de comert. Dar poate avea mai multe? Tradițional s-a considerat ca un
comerciant poate avea un singur fond de comerț. Cum patrimoniul este unic, s-a rationat ca si patrimoniul de
afectatiune comerciala trebuie sa fie unic si in consecinta ar fi inutil si contrar logicii sa existe mai multe
fonduri de comert in cadrul patrimoniului de afectatiune dedicat activitatii comerciale a comerciantului, aceasta
din urma avand un caracter unitar prin prisma interesului obtinerii de profit comercial si viziunii comerciantului
asupra dezvoltarii ei.
Odata cu reglementarea regimului maselor patrimoniale, legea permite oricarei persoane sa isi constituie
mai multe mase patrimoniale, daca ele sunt determinate prin lege. Nu exista nici o interdictie legala ca aceste
mase patrimoniale sa fie constituite separat pentru activitati diferite, chiar daca activitatile au aceeasi natura
comerciala. Aceasta idee poate avea avantaje practice, de exemplu: intreprinzatorul ar putea transfera bunuri
care nu ii mai sunt utile pentru una din activitati dar utile pentru cealalta, dintr-o masa patrimoniala in alta,
intarind gajul general al creditorilor chirografari ai celei din urma.

Pe aceasta linie de gandire, un comerciant si-ar putea constitui mai multe mase patrimoniale comerciale
si cum fondul de comert este integrat in masa patrimoniala comerciala, consecinta logica ar fi existenta mai
multor fonduri de comert cate mase patrimoniale sunt constituite. Cu toate acestea, nu cred ca solutia
traditionala a unui singur fond de comert pentru un comerciant a fost modificata de Noul C.civ., pentru ca nu s-a
modificat legea (Legea registrului comertului) care reglementeaza legatura indisolubila intre fondul de comert
(art. 42 din Legea 26/ 1990), firma ca element indispensabil (si unic) al fondului de comert si profesionistul
comerciant. Altfel spus, daca fondul de comert nu se poate instraina decat impreuna cu firma iar firma este
unica pentru comerciant (acesta, conform legii, nu poate avea mai multe firme), inseamna ca nu exista decat un
singur fond de comert. Interpretarea ca desi firma trebuie sa fie unica, asta nu inseamna excludarea ideii ca
aceeasi firma poate sa fie „impartita” de mai multe fonduri de comert ale aceluiasi comerciant, nu se sustine
deoarece art. 42 impune instrainarea firmei impreuna cu fondul de comert, ceea ce inseamna ca daca firma a
fost instrainata odata impreuna cu un fond de comert, celelalte fonduri de comert raman fara firma, adica acel
comerciant nu se mai poate identifica!
In raport de aceasta concluzie, consider ca desi un comerciant nu poate avea decat un fond de comert
prin raportare la prevederile legale, el poate avea mai multe intreprinderi. Aceasta deoarece reglementarea
intreprinderii nu stabileste acea legatura de unicitate intre ea si comerciant, cum este in cazul fondului de comert
DE RETINUT: orice comerciant are un singur fond de comert, un singur patrimoniu comercial
dar poate avea mai multe intreprinderi !!!

Dreptul creditorilor chirografari asupra fondului de comert

Nefiind un bun creditorii chirografari nu pot avea dreptul de gaj general asupra fondului ca atare. In
schimb, ei au drepturi rezultate din garantia comuna (gajul general) asupra bunurilor individuale din
compunerea fondului de comert.
Pe de alta parte, de vreme ce legea permite incheierea de acte juridice cu privire la fondul de comert (si
am vazut ca acestea pot privi atat drepturi reale, cat si drepturi de creante), creditorii din aceste raporturi juridice
pot exercita drepturile lor asupra fondului de comert, dar numai in cadrul executarii in natura a obligatiilor lor,
nu in calitate de creditori chirografari. De exemplu, intr-un contract de vanzare-cumparare a fondului de
comert, in cazul in care comeerciantul vanzator nu isi executa obligatia de predare a fondului, cumparatorul
poate cere instantei sa il oblige la executarea in natura a acestei obligatii.
Spre deosebire, creditorii ipotecari pot avea drepturi ipotecare asupra fondului de comert pt. ca legea
permite acest lucru.

Protectia juridica a fondului de comert

Fiind o universalitate de fapt si nu un bun, fondul de comert nu poate fi obiect al posesiei si nu
poate fi dobandit prin uzucapiune (ceea ce este in favoarea comerciantului). Reversul medaliei este ca nu
poate fi utilizata actiunea posesorie sau actiunea in revendicare pentru proteja drepturile profesionistului
comerciant asupra fondului de comert, in cazul in care un tert il impiedica sa exploateze linistit fondul.
Insasi natura drepturilor comerciantului asupra fondului de comert este discutabila. Fiind o universalitate
de fapt, nu putem sustine ca titularul are un veritabil drept real asupra lui. Nu este nici un drept de creanta.
Se poate sustine ca titularul exercita un drept cvasireal. In acelasi timp, titularul fondului de comert este
titular de drepturi reale (fara nici o limitare de principiu) si dobandeste drepturi de creanta/ isi asuma
obligatii cu privire la elementele individuale din cadrul fondului de comert, conform art. 541 (2) C.civ.
Prin urmare, actiunile pe care titularul le poate exercita pentru a apara fondul de comert sunt:
- actiunea in raspundere civila (delictuala sau contractuala, depinde de obiectul incalcarii)
- actiunea in concurenta neloiala, care are natura delictuala. Cel care incalca regulile de concurenta si
afecteaza in acest fel normala exploatare a fondului de comert produce un prejudiciu titularului si impotriva lui
poate fi introdusa actiunea in concurenta neloiala care presupune, pe langa plata de despagubiri, si obligarea
autorului la incetarea actelor care aduc atingere fondului de comert.

Actele juridice care pot fi incheiate in legatura cu fondul de comert

Art 21 lit a) din Legea 26/1990 impune obligatia inregistrarii actelor care se incheie in legatura cu fondul
de comert (in integralitatea lui sau cu privire la elemente care au fost deja inregistrate in Registrul comertului,
cum ar fi emblema), in scop de opozabilitate fata de terti. Pentru niciunul din aceste acte inregistrarea nu are
efect constitutiv de drepturi, cu alte cuvinte ele produc efecte intre parti si daca nu au fost inregistrate. Lit. a)
enumera cu titulu exemplificativ cateva categorii de acte juridice (donație, vanzare, locatiune, ipoteca
mobiliara), fara a deroga de la regimul juridic al acestor acte sau altora care pot fi incheiate (care isi are de
regula izvorul, pentru multe dintre ele, in Codul civil), ceea ce inseamna ca acesta continua sa se aplice atat
pentru actele care privesc fondul de comert, cat si pentru cele care privesc elemente componente ale fondului de
comert. Astfel, contractul de donatie privind fondul de comert trebuie incheiat in forma autentica. Constituirea
ipotecii mobiliarea asupra fondului, pentru a avea rang de prioritate, trebuie inregistrata in Registrul National de
Publicitate Mobiliara. Transferul sau ipotecarea unui drept de proprietate intelectuala (vorbim de latura
patrimoniala) element al fondului se face conform legii speciale, inclusiv din perspectiva inregistrarii in
registrul respectiv, etc.
In cazul instrainarii unui fond de comert, dobanditorul este un comerciant (preexistent sau care trebuie sa
fie inregistrat in acest sens pentru a putea exploata.
Chiar daca nu exista o reglementare in acest sens, exista o uzanta recunoscuta doctrinar si jurisprudential
care prezuma ca, in lipsa unui intelegeri contrare intre parti, instrainatorul are o obligatie de neconcurenta fata
de dobanditor.
Aceasta inseamna ca instrainatorul nu trebuie sa desfasoare o activitate comerciala concurenta cu cea a
dobanditorului, de a nu folosi cunostintele si informatiile acumulate in exploatarea fondului de comert transferat
pentru a atrage clientela, furnizori, salariati ai dobanditorului care au legatura cu fondul transferat. Aceasta
obligatie are o durata limitata de timp, care trebuie sa fie rezonabila, insa se apreciaza de la caz la caz. Avand in
vedere limitarea duratei obligatiei de neconcurenta de catre legislatia anti-monopol la 3 ani (afara de cazuri
exceptionale) si recomandarea inclusa in norme ca ea sa fie limitata la 2 ani, cred ca un termen mediu rezonabil
este de 2 ani.

Persoana juridica comerciant (elemente generale)

Persoana juridica este o fictiune juridica. Ea este subiect de drept distinct de persoana fondatorilor ei,
fara a avea existenta corporala cum are persoana fizica. Sediul general al materiei: art.187 si urm. C civ.
Elementele constitutive (conform art. 187 C.civ.):
1. Patrimoniu propriu – distinct de patrimoniul fondatorilor sau altor subiecte de drept
2. Scop – activitatea pe care isi propune sa o desfasoare – stabilit de fondatori
 3. Organizare proprie, care ii permite sa functioneze autonom – Codul civil reglementeaza elementele
esentiale aplicabile tuturor persoanelor juridice (sub forma organului de conducere si organului de administrare)
si regimul lor juridic, de la care se poate deroga prin legi speciale.
Persoanele juridice înființate pe baza unor norme speciale, derogatorii de la Codul Civil, au o anumita
organizare prevazuta de legea speciala respectiva. Exemplul evident in acest sens este societatea comerciala,
reglementata prin Legea nr. 31/ 1990.
Înregistrarea persoanei juridice (art. 200 – 202 Cod Civil) este, in principiu, obligatorie pentru toate
persoanele juridice. Registrul in care se inregistreaza poate varia, in functie de forma persoanei juridice si
legea speciala care o guverneaza, insa nu exista un registru unic sau de drept comun in care sa fie inregistrate
persoanele juridice care nu se inregistreaza intr-un registru special.
Înregistrarea poate avea caracter constitutiv sau doar pentru scop de opozabilitate. Cele mai importante
registre sunt Registrul comertului si Registrul National ONG.
Daca ea insa functioneaza si interactioneaza cu alte subiecte de drept, incheind acte juridice, actele
respective sunt valabile daca tertii sunt de buna credinta si intr-o stare de eroare comuna si invincibila la data
incheierii actului, in baza teoriei aparentei. Altminteri, actul este nul relativ pentru lipsa capacitatii.

Capacitatea persoanei juridice

Din momentul înregistrării persoana juridica are aptitudinea de a dobândi drepturi și obligații (daca
inregistrarea are efect constitutiv). Daca inregistrarea are numai efect de opozabilitatea, aceasta aptitudine se
dobandeste de la data actului de infiintare/ data autorizarii, care este de regula anterioara inregistrarii.
Capacitatea de folosință - aptitudinea de a dobândi toate drepturile și obligațiile care sunt necesare, utile
pentru a-si îndeplini scopul.
Capacitatea de exercițiu – aptitudinea de a-si exercita drepturile și obligațiile prin incheierea de
raporturi juridice.
Din perspectiva capacitatii de folosinta, noul Cod Civil aduce elemente de noutate, prin inlaturarea
principiului specialitatii capacitatii de folosinta in cazul persoanelor juridice, cu exceptia persoanelor juridice
fara scop lucrativ. Astfel, persoana juridică avand scop lucrativ poate să aibă orice drepturi și obligații civile, în
afara celor care prin natura lor sau potrivit legi pot aparține doar persoanelor fizice (de ex., nu poate transmite
drepturi si obligatii prin testament).
Conform art. 208 Cod Civil, persoana juridică, fara distinctie, poate primi orice liberalitate de la
momentul la care ea se naște conform legii pe baza căreia este înființată, indiferent dacă acea liberalitate are sau
nu legătură cu nașterea persoanei juridice.

Persoane juridice comercianti

Sunt cele enumerate in art. 1 din Legea nr. 26/ 1990. Legea include in categoria comerciantilor si
persoanele juridice pe care nu le enumera, dar care sunt calificate ca atare prin alte legi (la acest moment, nu
avem aceasta situatie).
Persoane juridice care desfasoara activitati economice fara a fi comercianti:
- asociatiile fara scop lucrativ si fundatiile (OG 26/ 2000 – vz.art. 46 (1) lit.d) coroborat cu art.48 )
- societatile agricole (reglementate prin Legea nr. 36/ 1991 – art. 5 alin.(2) prevede ca societatea agricola nu
are caracter comercial, insa dupa intrarea in vigoarea a Codului civil acesta trebuie interpretat in sensul ca
societatea agricola este o forma de cooperare intre asociati si nu un vehicul prin care acestia investesc, cum este
cazul asociatilor societatii comerciale; in nici un caz art. 5 nu interzice societatii agricole sa desfasoare
activitatea economica; activitatea economica pe care ea o poate desfasura conform legii este exploatarea
agricola a pamantului si mijloacelor de productie aferente si realizarea de investitii de interes agricol – art. 5
alin. (1) )
- statul si unitatile administrativ-teritoriale.

Curs nr. 4
Societatea comerciala

La baza constituirii societatii comerciale se afla un acord de vointa, aceasta persoana juridica avand un
izvor eminamente contractual.
Temeiul contractual al societății comerciale este contractul de societate.
Societatea comercială ca persoană juridică are 2 laturi:
- latura contractuală
- latura instituțională
Legea 31/1990 reglementează ambele laturi intr-un tot unitar, spre deosebire de Codul Civil, unde
contractul de societate este reglementat distinct de persoana juridica si aparent fara a avea legatura cu aceasta.
Contractul de societate este, de fapt, forma originală a contractului care permitea unor persoane
cu incompatibilități să participe, in mod mascat, la activitatea pentru care nu aveau permisiune. Este acel
contract care permite unui asociat să fie ascuns, să nu fie cunoscut de terti.
Contractul de societate simpla este acel contract prin care doua sau mai multe persoane se obliga
fiecare fata de celelalte sa puna in comun aportul lor (corporal sau necorporal) pentru a constitui un fond
care sa sprijine începerea si desfasurarea unei activitati in vederea obtinerii si impartirii câștigurilor
(inclusiv sub forma obtinerii unor economii) si a pierderilor, castigurile si pierderile urmand sa fie
impartite/suportate intre asociați conform regulilor stabilite intre ei sau, in lipsa, conform regulilor
Codului Civil.
Exista 3 elemente fundamentale ale acestui contract:
1. aportul la constituirea fondului comun
2. scopul comun, respectiv persoanele se asociaza cu scopul de a face în comun o activitate (affectio
societatis)
3. împărțirea profitului si a pierderilor intre asociati.
 Acest contract naste drepturi si obligatii reciproce, dar in acelasi timp creează si o comunitate
economica intre asociati. Atat timp cat societatea este doar un contract, legatura dintre asociati da nastere la o
colectivitate ad-hoc, fara personalitate juridica, bazata pe comunitatea de interese a membrilor. Acesta
comunitate atinge forma cea mai inalta de materializare in cadrul persoane juridice numita societatea
comerciala. Este insa posibila, conform C.civ., si constituirea unei societati civile cu personalitate juridica (art.
1889), care dobandeste personalitate juridica prin inregistrarea, in lipsa de lege speciala, tot in Registrul
comertului (art. 1889 (3) ). Inregistrarea in Registrul comertului in acest caz nu califica prin ea insasi societatea
ca fiind comerciala, ea poate ramane civila daca asta rezulta din affectio societatis si analiza contractului de
societate.
Caracteristicile contractului:
- contract cu multiple parti
- contract intuitu personae – increderea reciproca intre asociati este fundamentala pentru incheierea lui
si pentru functionarea societatii. Asociatii n-ar fi depus acest efort de a se constitui intr-o colectivate, de a
contribui anumite aporturi la societate, de a imparti castigurile si pierderile daca nu ar fi avut incredere unul in
celalalt.
- este contract sinalagmatic si comutativ
- este bazat pe impartirea intre parti a castigurilor, riscurilor si pierderilor (nu este o trasatura
intalnita la alte categorii de contracte)
- cu titlu oneros, are scop lucrativ
- de a obtine un castig (la societatea comerciala, este profitul comercial) care apoi sa fie impartit intre
asociati, astfel incat fiecare dintre asociat sa primeasca o parte din el
Acest scop al castigului este inteles ca deziderat; existenta valabila a scopului lucrativ nu este
împiedicata de faptul ca societatea nu produce in realitate castig, o perioada sau niciodata.
- creează o organizatie, o structura economica fara personalitate juridica (in cazul societatii simple care
nu devine persoana juridica)
- o alta particularitate este ca acest contract de societate duce la constituirea unui fond comun, care in
mod uzual este numit „capitalul social”.
La momentul la care se constituie societatea (se incheie acordul de vointa), fiecare asociat aduce sau
promite sa aduca ceva, un bun (corporal sau incorporal); daca se obliga sa contribuie munca sa in folosul
societatii, aceasta nu este vazuta de actualul Cod civil ca o contributie la capitalul social, insa acel asociat poate
primi o parte din castigurile societatii cat timp isi indeplineste obligatia de a desfasura munca in folosul
societatii. In nici un caz nu se poate aduce drept contributie o datorie la capitalul social.
La momentul „zero” al constituirii, societatea are in mod cert un activ patrimonial, un grup de bunuri
(corporale si/sau necorporale, inclusiv bani) care provin din contributiile asociatilor. In limbajul comun, acest
grup de bunuri contribuite de asociati este denumit de multe ori tot „capital”, insa juridic el nu este capital
social. Capitalul social este echivalentul valoric al bunurilor contribuite si tehnic-juridic reprezinta o
obligatie: obligatia societatii de a restitui aceste bunuri sau echivalentul lor, asociatilor, cand va fi
lichidata. Contabil, valoarea capitalului social se inscrie in bilant la pasiv si la momentul zero „echilibreaza”
valoarea bunurilor contribuite, care sunt trecute in partea de activ (in bilant, activul trebuie intotdeauna sa fie
egal cu pasivul). Tot la momentul „zero” este posibil ca societatea sa isi asume deja si anumite obligatii (altele
decat capitalul social), de ex. daca sediul unde isi va desfasura activitatea este inchiriat, are obligatia de a plati
chirie. Ea va dobandi alte bunuri si obligatii ulterior, deoarece intrand in raporturi juridice cu tertii isi va asuma
si obligatii.
Toate aceste bunuri initiale, bunurile dobandite ulterior, precum si obligatiile asumate in cursul
activitatii intra in patrimoniul societatii. Patrimoniul societatii este insa diferit de capitalul social, este mai
larg si il cuprinde si pe acesta. Patrimoniul societatii are functia de a da substanta economica activitatii pe care
vrea sa o desfasoare societatea, dar in acelasi timp el reprezinta si un gaj general al creditorilor chirografari. Dar
propriu-zis de patrimoniu putem vorbi numai cand discutam despre societatea comerciala persoana
juridica. In cazul societatii simple, termenul de patrimoniu este relativ impropriu, acest patrimoniu este comun,
al asociatilor, nu este al societatii pentru ca ea nu exista ca subiect de drept.
- este un contract cu executare dintr-o data sau succesiva? Daca ai in vedere ca acest contract isi
produce efectele pe toata durata de functionare a societatii, stabileste regulile si relatiile dintre asociati in
legatura cu functionarea societatii, este contract cu executare succesiva. Daca acest contract este numai un
instrument juridic ce permite constituirea societatii prin formarea capitalului social (discutie pe care o putem
avea numai la societatea comerciala, la societatea simpla el trebuie sa isi produca efectele pe intreaga durata a
societatii, efecte care nu pot fi limitate la constituirea capitalului social), atunci el va fi cu executare succesiva
sau dintr-o data, in funcție de modul cum in care se plateste (varsa) aportul. Daca aportul se constituie in timp,
contractul este evident cu executare succesiva. Din punctul meu de vedere, este intotdeauna cu executare
succesiva (chiar si la societatea comerciala).
- din punctul de vedere formei, acest contract presupune forma scrisa ad probationem (art. 1884
C.civ.)

Principale elemente ale societatii :

1. Aporturile – reprezinta contributiile asociatilor la formarea capitalului social (formulare uzitata dar
gresita in esenta, nu poti contribui active la formarea unui pasiv!). Mai corect, sunt contributiile
asociatilor la formarea fondului comun initial necesar pentru inceperea activitatii.
Regimul aporturilor: Din punct de vedere juridic, fiecare asociat, persoana care vrea sa intre in
societate, trebuite sa promita ca va contribui la fondul comun un bun, contributie care se numeste aport. Isi
asuma obligatia juridica de a contribui care poate fi pusa in executare in baza contractului de societate si in
acelasi timp presupune o obligatie de livrare, de „varsare” a aportului. Varsarea inseamna predarea efectiva,
transferul efectiv de sub controlul asociatului individual sub controlul tuturor asociatilor, chiar daca titlul asupra
acelui bun a trecut deja de la asociat la societate (daca este persoana juridia sau ceilalti asociati daca este doar
un contract).
Art. 1883 – in cazul unei societati cu personalitate juridica, aporturile intra, daca nu exista
prevedere contrara in lege sau contract, in patrimoniul societatii de la data constituirii ei. Din momentul in
care ti-ai asumat obligatia de a contribui aport, in acel moment, bunul juridic iese din patrimonul tau si intra in
patrimoniul comun al asociatilor si de la data dobandirii personalitatii juridice, al societatii.
Art. 1883 - pentru societatile care nu au personalitate juridica, aporturile devin coproprietatea
tututor asociatilor sau intra in folosinta lor comuna (dar numai daca au prevazut expres acest lucru). Pentru
ca nu exista o persoana juridica nu va exista nici patrimoniu propriu al societatii, distinct de al asociatilor.
 Formele pe care le imbraca aportul:
• de regula, la toate societatile se contribuie aporturi in numerar care pot sa fie in moneda nationala
sau straina
• bunuri corporale (mobile si imobile)
• bunuri necorporale – creante si alte bunuri necorporale (de ex., actiuni, parti sociale, cambii, bilete la
ordin, drepturi de proprietate intelectuala – cele care nu sunt echivalente unui aport in munca, etc.)
• aportul in munca
Problema aportului in munca este incertitudinea lui, depinde de persoana aportatorului, presupune o
prestatie succesiva si constanta, ceea ce face sa fie supus riscului de pierdere datorita decesului sau imbolnavirii
asociatului sau abilitatile lui se deterioreaza in timp etc. Este dificila de evaluat aportul de munca. Prin urmare,
solutia normala este sa recunosti prestatorului o cota din beneficii si pierderi, dar el nu poate deveni asociat cu
drepturi depline.

Efectele juridice pe care le creaza subscrierea si varsarea (predarea efectiva) aportului :

Actul de subscriere inseamna mai mult decat simpla obligatie juridica de a contribui aportul, inseamna
dobandirea unei calități juridice deosebite, cu drepturi si obligatii specifice, calitatea de asociat. Asociatii
sunt egali din punct de vedere al drepturilor si obligatiilor fundamentale dar nu sunt egali din punct de vedere
economic, ei se diferentiaza prin valoarea aportului contribuit. Discrepanta economica duce la consecinte
juridice, rezultate din mecanismul de functionare a societatii (cele mai importante: drepturi diferite de vot, cote
diferite de participare la impartirea profiturilor si pierderilor).

Ce se intampla daca o persoana se obliga sa contribuie si nu varsa aportul ?

Art. 1895 – persoana care a contribuit un aport ramane tinuta de obligatia juridica de a-l varsa,
fata de societate si ceilalti asociati. Societatea ca atare nu exista, nu pot sa ai obligatia juridica valabila fata de
ea, in realitate ai obligatie juridica numai fata de asociati. Daca nu versi la timp aportul, atunci sanctiunea
este ca drepturile de vot aferente partilor pe care le ai sunt suspendare pana cand are loc varsamantul.
La aceasta se adauga raspunderea civila.
Art. 1896-1899 – particularitati de varsare a aportului in functie de tipul sau.
Toate aporturile trebuie aduse la un numitor valoric comun, exprimat in lei. In practica, la
aporturile in bunuri trebuie estimata valoarea. Odata ce acest proces de evaluare a aporturilor s-a incheiat,
fiecare asociat va sti cu cat a contribuit raportat la ceilalti. Suma expresiilor valorice in lei a aporturilor da
valoarea totala a capitalului social. Cota de participare la pierderi/profit, daca nu e stabilita de asociati, este pro
rata cu valoarea aportului prin raportare la capitalul social.

Valoarea nominala vs. valoarea reala a aporturilor la capitalului social

Valoarea reala a aporturilor la capitalul social se obtine prin insumarea valorii in lei a tuturor
aporturilor si poate fi diferita de valoare nominala a capitalului social.
Valoarea nominala, chiar daca este legata si porneste de la valoarea reala a capitalului social la
momentul constituirii sale, este artificiala in sensul ca reflecta vointa asociatilor in legatura cu nivelul ei. In
mod normal, valoarea nominala = valoarea reala, dar prima poate fi mai mica decat a doua (in acest ultim
caz, capitalul social s-a constituit si cu prime de subscriere; prima de subscriere este diferenta intre valoarea
reala a aportului contribuit si valoarea nominala care i-a fost alocata acelui asociat, pe baza acordului sau cu
ceilalti asociati; in valoarea nominala nu intra prima de subscriere, ea va fi insa inregistrata in contabilitate in
contul de prime, care este un cont de pasiv, ca si datorie a societatii catre toti asociatii; sumele din contul de
prime pot fi ulterior incoporate in capitalul social, prin procedura majorarii acestuia).
La societatile comerciale, ceea ce apare inregistrat in registrul comertului ca si capital social este
valoarea sa nominala.
Art. 1894. alin (2) – capitalul social nominal se divide in parti egale. Regula egalitatii valorice a
partilor rezultate din divizarea capitalului social este imperativa.

C.civ. consacra prima data in legislatie, termenul de parti de interes ca termen generic pentru orice
diviziune a capitalului social.
Fiecare asociat va primi un numar de parti de interes, proportional cu valoarea aportului la
capitalul social (proportie care poate fi alterata, adica nu mai este pro rata, daca s-a facut subscriere de aport cu
prima numai de catre unii asociati). Cei care subscriu aport la capital social dobandesc nu numai calitatea de
asociat, ci si un bun necorporal care intra in patrimoniul lor, anume parti de interes care sunt de regula
echivalente valoric cu valoarea bunului contribuit. In schimbul aportului, ei primesc parti de interes care intra
nu in patrimoniul social, adica al societatii, ci in patrimoniul fiecarui asociat, in timp ce aportul lor intra in
patrimoniul societatii.
Partile de interes reprezinta si dovada faptului ca esti asociat, reprezinta elementul care permite sa
asociatului sa ia parte la viata societatii, ele exprima drepturile patrimoniale si drepturile nepatrimoniale
ale asociatului, pot face obiect de transfer juridic sau constituire de ipoteca asupra lor.
Partea de interes – asociatul nu are un drept absolut asupra ei, pentru ca dreptul sau (de dispozitie in
unele cazuri, de folosinta sau de culegere a fructelor) asupra partii de interes nu poate fi exercitat fara acordul
celorlalti asociati.

Partile de interes – circulatia lor:

Avand in vedere caracterul intuitu personae, nu se poate accepta un sistem prin care asociatii sa iasa
din societate si sa aduca in locul lor pe altcineva, care sa nu aiba increderea celor ramasi. Pentru ca este normal
sa existe acesta modalitate de inlocuire a asociatilor fara a duce la desfiintarea contractului de societate ori de
cate ori un asociat doreste sa paraseasca societatea, art. 1901 C.civ. prevede ca transmiterea partilor de
interes se face in limitele legii si ale contractului de societate.
Pe cand transferul intre asociati este permis in mod liber (pentru ca nu exista riscul de a incalca
trăsătura intuitu personae a societatii), mai putin in cazul in care actul constitutiv contine limitari/ restrictii si in
aceasta situatie, transferul catre persoane din afara societatii este permis numai cu consimtamantul
tuturor asociatilor.
Aceasta este o norma imperativa, de la care nu se poate deroga prin contractul de societate.
 Daca se incalca art. 1901?
• Contractul de transfer de parti de interes este nul? Aceasta sanctiune nu ar fi practica. Ar trebui ca
asociatul care nu va mai vrea sa fie in societate sa poata renunta la partile de interes (nu mai exista convergenta
de interese intre el si ceilalti asociati, nu mai exista affectio societatis intre el si ceilalti), trebuie totusi sa se
poata retrage fara ca societatea sa fie dizolvata. Prin urmare, legea nu prevede sanctiunea nulitatii.
• 1901 alin. (2) – daca s-a transferat catre un tert, fara consimtamantul celorlalti asociati, orice asociat
poate rascumpara de la tertul dobanditor acele parti de interes, este o rascumparare ope legis.
Legea implicit recunoaste ca tertul a dobandit dreptul de proprietate asupra partilor, este insa o
dobandire sub conditia rezolutorie a rascumpararii.
Tertul este obligat ca in termen de 60 de zile de la data la care asociatul potential cumparator a cunoscut
sau trebuia sa cunoasca cesiunea, sa vanda partile de interes daca asociatul si-a exercitat optiunea de cumparare.
E greu de presupus ca tertul este de buna credinta in asemenea cazuri.
Valoarea de rascumparare este stabilita de catre un expert. Se face o expertiza de expertul agreat intre
terti si asociati, daca nu exista acord cu privire le expert se face de catre un expert numit de instanta. Daca tertul
a platit mai mult decat valoarea stabilita prin evaluare, el va primi de la asociatul cumparator numai valoarea
stabilita prin evaluare. Are tertul o cale de regres in aceasta situatie? In mod normal, daca a suferit un
prejudiciu ar trebui ca tertul sa aiba o cale de regres, sa se indrepte impotriva cedentului-fost asociat. Insa este
discutabil temeiul juridic, pentru ca acest contract nu este invalidat de lege.
Daca acest contract nu este invalidat, el este valabil. Se poate cere diferenta pe baza incalcarii
obligatiei de garantie pentru vicii a vanzatorului? Nu este aplicabila aceasta garantie, pentru ca nu se poate
concepe ca acesta este un viciu ascuns si nici nu se poate restitui bunul ca efect al rezolutiunii contractului (art.
1710 C.civ.).
Se poate cere in baza garantiei pentru buna functionare? Nu, aceasta garantie nu este aplicabila, nu i
se poate furniza cesionarului de catre cedent un bun de inlocuire si nici cumparatorul nu ii poate restitui bunul
dobandit contra pretului (art. 1716 C.civ.).
Se poate cere in baza garantiei pentru evictiune? Suntem in prezenta unei evictiuni a cesionarului-
tert, acesta pierde proprietatea asupra partilor de interes din cauza unei fapte imputabile vanzatorului (art. 1695
(3) C.civ.). Consecinta este rezolutiunea contractului dintre cedent si cesionar si plata de daune interese de catre
cedent cesionarului (art. 1700 C.civ.), fara a putea cere restituirea intregului pret, ci numai in limita diferentei
dintre plata primita de la asociatul rascumparator si pretul platit asociatului cedent (altminteri cesionarul
s-ar imbogati nejustificat pentru ca el ar primit in total un pret peste ceea ce a platit).
In cazul moștenirii partilor de interes, avem o derogare de la aceasta regula (regula ca trebuie acordul
asociatilor). Mostenirea este o modalitate de transmitere a unui bun, iar evenimentul care o genereaza nu
este un eveniment care sa presupuna o manifestare de vointa. Conform legii, contractul de societate nu e
afectat prin intrarea mostenitorilor, asociatii nu pot sa se opuna; mostenitorii trebuie sa exercite drepturile
aferente, daca raman impreuna titularii partilor, prin intermediul unui reprezentant pe care il numesc.
 Impartirea profiturilor si pierderilor
Ceea ce trebuie sa fie avut in vedere este faptul ca nu se accepta ca un asociat sa participe numai la
pierderi sau sa participe numai la castiguri. Aceasta interdictie este absoluta, nu se poate deroga. Daca asociatii
nu prevad nimic in contractul de societate sau prin hotararea lor in cadrul adunarii asociatilor, castigurile si
pierderile se impart pro rata cu numarul de parti de interes detinute – art. 1902 (2) Cod Civil.
Pot stabili in contract orice alta modalitate, inclusiv impartire asimetrica, adica de participare la castiguri
conform unei formule, iar la pierderi pe baza altei formule. Ceea ce impune legea ca limitare a alocarii
asimetrice, este ca ea sa fie rezonabila – art. 1902 (3).
Concluzia este ca nu se poate stabili orice formula de alocare altfel decat pro rata. In contract
trebuie sa se spuna daca si cum se deroga de la principiul pro rata. Rezonabilitatea acestei derogari de la
pro rata se va judeca in functie de explicatia data in contract.

Affectatio societatis
Este legata de conceptul de functionare a societatii. Societatea necesita o anumita organizare pentru a
putea functiona. Foarte importanta este si dinamica, evolutia societatii, ceea ce necesita luarea de decizii in
cadrul ei.
Affectio societatis trebuie privita pe mai multe paliere:
(1) In primul rand, trebuie sa ne uitam la drepturile si la obligatiile asociatilor in legatura cu participarea
la viata societatii.
(2) In al doilea rand, trebuie sa o privim prin prisma mecanismului de luare a deciziilor in cadrul
societatii.
Nu se poate concepe ca un asociat sa faca acte contrare intereselor societatii, pentru ca i-ar afecta astfel
pe ceilalti.
Exemplu: legea reglementeaza o obligatie pe care o are fiecare asociat, de la care se poate deroga prin
contract sau cu acordul ulterior al asociatilor, anume obligatia de neconcurenta (art. 1903). Un asociat nu
poate sa faca activitate de comert care este similara cu activitatea societatii, ceea ce inseamna ca o concureaza,
fie ca o face pentru el sau pentru un tert. Nu o poate face atat timp cat nu are acordul celorlalti. Daca va face
concurenta societatii fara acordul asociatilor, el va fi tinut sa despagubeasca pe ceilalti pentru pierderile suferite
ca urmare a operatiunii concurentiale respective. Raspunderea sa pentru incalcarea acestei obligatii este o
raspundere civila.
Ne interseaza daca e contractuala sau delictuala. Aceasta obligatie, chiar daca nu este inclusa in
contract, ea vine in completarea contractului de societate, este o obligatie ce este presupusa a fi in
contract. Atrage o raspundere civila contractuala si nu delictuala.
O forma particulara a acestei obligatii de neconcurenta este prevazuta in 1903 alin (2) – participarea
asociatului la activitati care ar putea duce la privarea societatii de bunuri, prestatii sau cunostinte la care
asociatul s-a obligat. De exemplu, el aduce ca aport in folosinta un bun imobil pe care societatea il foloseste,
dar el fiind proprietarul bunului, desfasoara in cadrul acelui imobil activitate care jeneaza activitatea societatii.
O alta restrictie, de la care de asemenea se poate deroga, este in legatura cu folosirea de catre asociati a
bunurilor sociale. Este impropriu sa spui bunurile societatii (sociale), juridic ele sunt in coproprietate. Fiind
coproprietar, are dreptul sa foloseasca bunurile in interesul tuturor celorlalti coproprietari. Atat timp cat le
foloseste in interesul lor, el este liber sa foloseasca bunurile, fara a afecta drepturile celorlalti asociati – art.
1904 alin.(1). Atat timp cat interesul prevalent este personal, atunci conform art 1904 alin (2) el este obligat sa
obtina in scris acordul tuturor celorlalti asociati iar in caz contrar sa acopere fata de ceilalti asociati beneficiile
care au fost pierdute si daunele suferite de ei ca urmare a intrebuintarii acelui bun in interes personal.
Distinct de folosirea bunurilor sociale, avem o prevedere legata de fondurile comune (adice, sumele de
bani care sunt folosite in interesul desfasurarii activitatii). Ca asociat poti folosi fondurile in principal in
interesul societatii deoarece esti coproprietar (dar numai in limita fixata prin acordul asociatilor), dar le poti
folosi (in anumite limite, stabilite prin contractul de societate) si in interes personal. Daca depasesti limita
stabilita, vei raspunde pentru prejudiciile cauzate celorlalti. Daca ai acordul asociatilor, in limita acestui acord ti
se permite, de ex. poti sa retragi bani si pentru tine din acest fond, nu doar pentru cheltuielile societatii, fara sa
fie atrasa raspunderea asociatului. Fondurile sunt, in ultima instanta, sumele care vor fi distribuite asociatilor ca
forma de participare la impartirea castigurilor (sume pe care le poti retrage si in mod anticipat, cum ar fi plata
anticipata a dividendelor).

Adoptarea hotararilor (mecanismul de conducere a societatii)

Fiind vorba de o forma de organizare umana, chiar daca nu are personalitate juridica, societatea
presupune si o structura organizatorica. Avem doua organe de conducere care se regasesc la toate formele de
societate (contractuale sau persoane juridice) si care functioneaza interdependent.
Adunarea generala este organul de conducere suprema a societatii. In cadrul adunarii generale
asociatii se pun de acord in legatura cu directia strategica de dezvoltare a societatii si iau hotararile cele mai
importante pentru bunul mers al societatii.
Administratorul(ii) reprezinta organul executiv al societatii, care conduce activitatea de zi cu zi a
societatii si o reprezinta legal in relatiile cu tertii. Adminstratorul aduce la indeplinire hotararile adunarii
asociatilor, este numit si revocat de aceasta, functioneaza sub controlul ei si raporteaza acesteia.

1. Adunarea asociatilor
Asociatii au putere de decizie proportional cu partile de interes, daca nu prevazut altfel in contract (art. 1900
alin.(2) C.civ.).
In mod normal, numarul de parti de interes exprima puterea de vot a acelui asociat, numarul de voturi pe
care il are in cadrul adunarii, datorita regulii o parte de interes = 1 vot. Prin actul de societate pot sa limiteze
puterea de vot pentru anumiti asociati.
Exemplu: daca depasesti un numar de parti de interes nu inseamna ca vei avea un numar de voturi egal cu
numarul de parti de interes, ci un numar de voturi mai mic. Se limiteaza numarul de voturi la un anumit numar
de parti sociale, indiferent cate parti de interes ai. Puterea de vot a unui asociat este data de numarul de voturi
raportat la numarul total de voturi in cadrul societatii. Se poate intampla si invers, adica un asociat primeste prin
contract mai multe voturi decat numarul de parti de interes
Cat priveste mecanismul decizional propriu-zis in cadrul adunarii, acesta presupune doua actiuni
specifice:
 mai intai au loc discutiile la care pot participa toti asociatii in legatura cu o anumite decizie ce trebuie
luata (deliberare)
 apoi are loc votul asociatilor asupra acelei decizii (vot).
 Decizia se considera valabil adoptata daca in favoarea ei a votat o majoritate, al carei nivel (ca numar minim
de voturi necesare, calculate fie prin raportare la voturile prezente la sedinta, fie la toate voturile existente
imdiferent cate sunt prezente) este stabilit prin contractul de societate si prin lege (atunci cand legea este
imperativa sau contractul tace). Acum legea prevede regula majoritatii.
Art 1910 alin (2) C.civ. – hotararile se iau in cadrul adunarii asociatilor cu majoritatea voturilor, daca
prin contract sau lege nu se prevede altfel. Cand se prevede altfel, poate fi fie regula unanimitatii, fie regula
majoritatii calificate (adica, mai mult de 50% plus un vot), fie un anumit cvorum de prezenta care odata
intrunit poate duce la luarea hotararii chiar si cu o minoritate de voturi.
Legea prevede, ca exceptie si in mod imperativ, unanimitatea in cateva cazuri stabilite expres de lege
(de la aceste cazuri nu se poate deroga prin contractul de societate). Aceasta nu inseamna ca nu poate stabili
unanimitate prin contractul de societate.
Art 1910 alin. 3 prevede cazurile cand unaninimitatea este obligatorie:
• schimbarea contractului de societate
• numirea unui administrator unic (per a contrario, fiind text de exceptie, revocarea administratorului nu
necesita unanimitate daca el nu mentionat in actul constitutiv). Daca sunt mai multi administratori nu este
obligatorie unanimitatea.
Orice clauze contrare regulilor instituite de art. 1910, daca de la acestea legea nu permite derogare,
sunt considerate nescrise (vz. alin. (5) ).
Este importanta deliberarea deoarece ea ajuta la formare vointei sociale, care se exprima prin votarea
pentru sau impotriva hotararii propuse de catre majoritatea ceruta. Vointa sociala nu este o simpla adunare
matematica a voturilor, ea presupune un compromis intre pozitiile individuale exprimate in cadrul adunarii.
Deliberarea ajuta la formarea acestui compromis
In ce priveste contestarea hotararii dupa ce a fost adoptata, o pot contesta cei care nu au votat in favoarea ei,
fie pentru ca au lipsit, fie ca au votat impotriva.
Contesti hotararea daca incalca legea sau contractul sau si pentru motive de oportunitate?
Art 1912 spune ca asociatul „nemultumit” poate contesta, spre deosebire de Legea 31/ 1990 care
limiteaza motivele de contestare la incalcarea legii sau contractului de societate (dar numai in cazul SRL si SA).
Inseamna ca in C.civ. si in ce priveste celelalte societati reglementate de Legea 31/ 1990, posibilitatea de
contestare este mai larga, priveste si situatia cand se contesta pe motiv de oportunitate (asociatul crede ca
nu este o decizie buna economic pentru societate, desi hotararea a fost luata cu respectarea legii si contractului
de societate) Asta ar fi absurd, pentru ca ai cere instantei sa se substituie asociatilor (care au decis cu
majoritatea valabila) si sa decida, indirect, ce este si nu este oportun pentru societate. Instanta constata
nelegalitatea, nu poate constata o nemultumire. Ea anuleaza hotararea pentru ca incalca o norma, nu pentru ca
ea are idei mai bune despre cum trebuie sa decida societatea! Legea prevede un anumit termen in care poti
sa contesti, termen care este de 15 zile (care curge diferit in functie de prezenta acelui asociat la adunare),
acesta fiind un termen de decadere. Daca este anulata hotararea, asociatii vor decide ce fac in cotinuare
(urmeaza sa se reintalneasca si sa ia o alta hotarare sau nu).
 2. Administratorul
Poate fi organ unipersonal sau colegial. Isi exercita puterile in limitele mandatului primit de la adunarea
generale, ale actului constituiv si ale legii. Poate sa fie o persoana asociat sau neasociat, poate sa fie persoana
fizica sau persoana juridica, romana sau straina.
Administratorul nu trebuie neapărat sa fie numit de catre asociati; daca nu au numit niciun administrator,
legea prezuma ca fiecare asociat este si administrator care are putere deplina de administrare si poate
actiona, in general, fara a cere aprobarea celorlati asociati administratori (art. 1913 (3) C.civ.).
Natura juridica a relatiei administraror - societate (in realitate, asociati): este o relatie de mandat
(regulile de la contractul de mandat din C.civ. se aplica in completare).
• Unic – este doar o singura persoana numita ca administrator, care are puterile prevazute in actul constitutiv
si in completare de lege.
• Colectiv – mai multe persoane au fost numite administrator. Daca nu se prevede nimic in contractul de
societate cu privire la limitarea puterilor lor, se prezuma ca fiecare are plenitudine de putere (art. 1913 (3)
coroborat cu art. 1916 C.civ.). In schimb, daca se prevede ca trebuie sa lucreze impreuna, ei functioneaza
pe baza regulii unanimitatii, iau decizii numai impreuna (art. 1916). Daca ei lucreaza impreuna si unul se
opune, decizia nu poate fi luata decat daca in lipsa ei s-ar cauza o paguba grava societatii (art. 1917). Contractul
de societate poate prevedea ca vor lua decizii pe baza regulii majoritatii (art. 1917). Nu avem o reglementare in
C.civ. privind functionarea pe baza regulii majoritatii. In schimb, regimul aplicarii regulii majoritatii in
functionarea organului de administrare este bine reglementat in cazul societatii pe actiuni.
Indiferent in ce sistem functioneaza, daca sunt mai multi administratori, ei trebuie sa se consulte cel putin in
chestiunile importante pentru societate – acesta este un standard de buna practica.
Actele de administrare trebuie facute numai in interesul societatii. Actele de administrarea trebuie intelese in
sens larg, inclusiv acte de dispozitie asupra unor bunuri individuale. Termenul insa exclude posibilitatea de a
instraina toate bunurile societății.
Administratorii care sunt numiti de catre asociati pot fi si revocati, chiar si cand contractul prevede
ca este administratorul irevocabil. Cel revocat nu trebuie sa mai faca niciun act de administrare din momentul
comunicarii revocarii. Daca revocarea este fara justa cauza, neintemeiata, nu inseamna ca ea nu poate fi facuta,
pentru ca este un drept discretionar al asociatilor, dar cel revocat fara temei are dreptul la despagubiri. Daca au
fost numiti prin contractul de societate, revocarea presupune si modificarea acestuia si atunci decizia trebuie
luata in unanimitate.
Administratorii raspund personal fata de asociati pentru prejudiciul creat din culpa in exercitarea functiei iar
daca trebuie sa lucreze impreuna, raspund solidar.
In cazul in care administratorii sunt numiti de asociati o problema pe care o trateaza in premiera NCC este
dreptul la informare al asociatilor care nu sunt si administratori. Problema a pornit de la faptul ca
administratorul este cel mai apropriat de ceea ce se intampla in viata de zi cu zi a societatii, comparativ cu
asociatii neadministratori; administratorul are astfel un excedent de informatii pe care asociatul este interesat sa
le cunoasca pentru a lua decizii in deplina cunostinta de cauza, el fiind cel care a investit in societate si isi
asuma riscul acesteia. Legea 31 nu reglementeaza acest drept cu titlu general, pentru toate societatile. In
schimb, NCC prevede in art. 1918 dreptul oricarui asociat de a consulta registrele societății, situatiile
financiare, de a lua cunostinta de operatiunile acesteia, de a consulta orice document, fara ca exceritarea
acestui drept sa stanjenesca pe ceilalti asociati sau interesul soceitatii.
 Separat de acest drept specific la informare, conform art. 1918 exista si o obligatie a administratorului de a
prezenta un raport anual cu privire la mersul societatii.
Un rol pe care il au numai administratorii, pe care nu il au ceilalti asociati neadministratori, este de
reprezentare in justitie a societatii. Puterea de reprezentare la societatea civila este diferita de puterea de
reprezentare la societatile comerciale. NCC se refera doar la reprezentarea in justitie, fara a mentiona nimic cu
privire la cine reprezinta societatea simpla in cazul incheieri unor acte juridice.
Toti asociatii sunt coproprietari in legatura cu bunurile societatii si atunci cand se incheie un act in legatura
cu bunurile societatii, juridic se incheie un act cu toti asociatii. Tertul de buna credinta poate prezuma ca daca a
incheiat actul cu administratorul, acesta a avut acordul asociatilor iar daca incheie actul numai cu un asociat
coproprietar cu privire la intregul bun, acesta a avut acordul tuturor asociatilor sau al majoritatii dintre ei (mai
putin, in cazul actelor de conservare sau administrare).
Cum contractul se incheie si obligatiile si le asuma in drept toti asociatii, acesti creditori ai societatii se vor
indrepta impotriva tuturor asociatilor (art. 1920 C.civ.). Numai ca nu exista solidaritate intre asociati. Cu alte
cuvinte, creditorii se indreapta contra fiecarui asociat proportional cu propria lui participare la capitalul
social sau alta cota de alocare a raspunderii. Dar pentru o buna administrare a justitiei, este util sa chemi
in instanta doar un reprezentant al societatii (administratorul) si nu pe toti asociatii, daca exista, insa acest
reprezentant trebuie sa poata dovedi ca are un mandat special de a reprezenta pe toti asociatii in cadrul disputei
cu creditorul.

Relatia societatii cu tertii

Art. 1920 – daca se poate indestula din bunurile societatii, atunci actiunea creditorului social
respectiv se limiteaza la acele bunuri. Executarea creantelor va purta asupra bunurilor societatii, deci
creditorul se va indrepta impotriva tuturor asociatilor, dar fara a se indrepta impotriva bunurilor din patrimoniile
lor individuale. Dar daca bunurile sociale nu sunt suficiente, atunci asociatii raspund cu bunurile
personale, divizibil si in proportie cu aportul adus la capitalul social (daca nu au stabilit o alta proportie prin
contractul de societate). Invers, creditorii personali ai asociatilor nu pot executa bunurile sociale decat daca
debitorii lor au iesit din indiviziunea societara cu privire la aceste bunuri.
Legea mai vorbeste si de raspunderea asociatilor aparenti, cei care pretind ca sunt asociati sau creaza in
mod intentionat aceasta aparenta; chiar daca nu sunt cu adevarat asociati, ei raspund fata de creditorii
sociali ca si cum ar fi asociati (art. 1921). La fel raspund si asociatii oculti (ascunsi) – problema practica este
de a sti de existenta lor (art. 1922).

Pierderea calitatii de asociat si incetarea contractului de societate

Incetarea contractului de societate simpla (art. 1930 la 1948 C.civ.) este reglementata similar cu Legea
31/1991.
Printre cauzele de incetare:
• s-a atins obiectivul societatii sau este neindoielnic ca este imposibil ca se va atinge
• contractul a ajuns la termen si nu este prelungit
• toti asociatii sunt de acord
• prin hotarare judecatoreasca, pentru motive legitime si temeinice
• nulitatea (deosebirea intre nulitate si sanctiunea caracterului nescris al clauzei care incalca o dispozitie
imperativa a legii (art. 1932) – nulitatea poate fi acoperita daca a fost inlaturata cauza ei pana la judecata
in fond (solutie preluata din Legea 31/ 1990) si are termen de prescriptie de 3 ani (chiar si in cazul celei
absolute, mai putin cand nulitatea este cauzata de obiectul ilicit de activitate), sanctiunea caracterului nescris
intervine doar in mod subsidiar, cand nu este aplicabila sanctiunea nulitatii sau legea o prevede in mod expres,
si nu poate fi acoperita).
• a murit un asociat/ a incetat o pers. juridica asociat
• s-a declansat falimentul unui asociat
Daca a intervenit o cauza de incetare, societate intra in dizolvare si lichidare (art. 1941-1948) ceea ce
duce in final la pierderea calitatii de asociat si incetarea contractului.
O alta cale de pierdere a calitatii de asociat – prin excludere (art. 1928) sau retragerea asociatului (art.
1926).

Curs nr. 5
Societatea comerciala

Societatea comerciala este o imbinare, un complex format din doua elemente esentiale:
• latura contractuala – are o importanta mai ales in momentul constituirii
• latura institutionala – legata de mecanismul tipic unei persoane juridice
Aceste doua laturi se intrepatrund permanent pe durata vietii societatii comerciale.
Conform Legii nr.31/1990, orice forma de societate comerciala se constituie pe baza unui acord de
vointe, dar in mod exceptional se poate constitui si pe baza unui act unilateral, acesta fiind cazul societatii
cu raspundere limitata (SRL) cu asociat unic.
Prin legi speciale s-au constituit societati comerciale cu un unic actionar, prin derogare de la L 31/1990.
De exemplu, in vederea privatizarii multe foste intreprinderi de stat s-au transformat prin Hotarari de Guvern in
societati comerciale pe actiuni cu actionar unic – Statul.
Scopul primordial al oricarei societatii (cauza imediata).
O societate comerciala se poate constitui in orice scop sau exista o anumita limitare a scopului ei?
In ce ma priveste, prin scop lucrativ in intelesul L 31/ 1990 se intelege un scop lucrativ circumscris la
intermedierea comerciala, interpretare sustinuta de art. 8 (2) din Legea de punere in aplicare 71/ 2011. Prin
urmare, pe baza Legii 31 nu poti sa constitui o persoana juridica - societate civila cu scop lucrativ.
Indiferent de forma aleasa, orice societate comerciala trebuie sa aiba acelasi scop generic:
desfasurarea de activitati de intermediere comerciala. Scopul ei specific (cauza mediata) va consta in
desfasurarea unor activitati particulare de intermediere comerciala.
 Forme de societati comerciale:
 Societati de persoane:
1) Societatea in nume colectiv – SNC (se apropie cel mai mult de sistemul Codului Civil).
Particularitate: asociatii raspund nelimitat, solidar, dar subsidiar pentru datoriile sociale.
Raspund in subsidiar = raspund numai dupa ce creditorul a incercat sa se indestuleze din bunurile
societatii (sociale) si nu a reusit, caz in care se poate indrepta impotriva oricaruia dintre asociati si a
bunurilor sale pentru diferenta. Este forma de societate cea mai oneroasa pentru asociati.
2) Societatea in comandita simpla (SCS) – intra in categoria societatilor in care asociatii au raspundere
mixta.
Sunt 2 categorii: asociati comanditati – sunt asimilati cu asociatii dintr-o societate in nume colectiv; au
raspundere solidara, subsidiara - si asociati comanditari – raspund „numai in limita contributiei la capitalul
social”. Formularea legii este „pana la concurenta capitalului social subscris”. Aceasta nu inseamna ca
daca la un moment dat un creditor nu se mai poate indestula din bunurile sociale, se poate indrepta impotriva
asociatului respectiv; inseamna ca in cazul in care societatea nu isi poate plati datoriile si intra intr-un proces de
dizolvare si lichidare prin insolventa, asociatul comanditar „raspunde” (termenul este impropriu juridic, dar s-a
incetatenit) in sensul ca pierde ceea ce a investit, ce a contribuit la formarea capitalul social. In schimb, pentru
asociatii comanditati, pana cand societatea nu isi acopera toate datoriile, ei risca sa piarda si din bunurile
proprii in favoarea acoperirii datoriilor sociale.
3) Societatea in comandita pe actiuni (SCA) – diferenta fata de SCS este ca aceasta societate se aproprie
ca mod de functionare de regimul societatii pe actiuni, insa cele doua clase de actionari sunt aceleasi ca
in cazul SCS.

Societatile de capitaluri
1. Societatea cu raspundete limitata (SRL)
2. Societatea pe actiuni (SA)
Cele doua forme de societate se deosebesc in multe privinte (mod de constituire, functionare, mod de
organizare, etc.) dar din perspectiva raspunderii asociatilor / actionarilor pentru datoriile sociale, lucrurile stau
la fel, ei raspund numai in limita aportului, risca sa piarda ceea ce au investit daca societatea nu isi va putea
acoperi datoriile sociale cu bunurile sale (adica, au acelasi regim ca asociatii comanditari).

Constituirea societatilor comerciale

Cu exceptia SRL cu asociat unic, intotdeauna este nevoie de incheierea unui contract care sta la baza
aparitiei societatii. In Legea 31 acest contract se numeste act constitutiv, el fiind in fond un contract de
societate.
Simpla incheiere a contractului de societate nu este suficienta, nu finalizeaza procedura de formare a
societatii, el este un act juridic necesar, dar nu si suficient. Mai trebuie indeplinite anumite formalitati, printre
care verificarea legalitatii (de catre Tribunal) a documentelor de constituire si varsarii capitalului social, daca
este cazul verificarea existentei autorizatiilor cerute de lege pentru functionare, a altor cerinte (v. art. 36-40 LS),
dupa care are loc inregistrarea (inmatricularea) societatii in Registrul comertului si de abia din acel moment se
constituie societatea ca persoana juridica. Societatea comerciala se naste ca persoana juridica din momentul
inregistrarii la RC (inregistrarea are rol constitutiv de drepturi, nu numai rol de publicitate).
 In toata perioada de constituire, pana la inmatriculare, au loc anumite operatiuni in numele societatii. Pentru
a fi inmatriculata, societate trebuie sa dovedeasca existenta unui sediu social , deci trebuie sa aiba incheiat un
contract de proprietate, locatiune, comodat cu privire la locatia de sediu. Contractul se incheie in beneficiul
societatii, insa ea nu exista ca subiect de drept in acel moment. Se pot incheia si alte operatiuni in numele si pe
seama societatii (de ex., deschiderea contului bancar de capital social, in care se vor varsa aporturile in
numerar). Putem spune ca astfel societatea a inceput deja sa functioneze, insa limitat la scopurile constituirii.
Societatea are prin urmare o capacitate de folosinta si exercitiu anticipate, limitate la actele necesare infiintarii
sale (teoria „mici personalitati juridice”).

Forma actului constitutiv: forma scrisa. Exista situatii in care pentru constituirea valabila se cere chiar
forma autentica (ad validitatem). Cazul clasic: se aduce ca aport un bun imobil. Se cere forma autentica si
pentru SNC sau SCS. Caz special: constituirea prin subscriptie publica.
Fondatori: cei care semneaza actul constitutiv. Trebuie sa interpretam „semnatarii actului constitutiv” ca
acoperind pe cei care juridic incheie contractul (isi asuma drepturi si obligatii in baza lui), nu sunt simpli
semnatari. In realitate, daca semnatarul a semnat pe baza unui mandat, el nu are nici o legatura profunda cu
societatea; nu este fondator cel care a semnat pentru altul. Fondatori sunt si persoane care au rol determinat
in formarea societatii.
Exemplu 1: ca regula avocatii/notarii pot avea un rol practic important in indeplinirea formalitatilor de
constituire, dar nu rol determinant in aparitia societatii ca subiect de drept. „Rol determinant” ar trebui inteles ca
acea forma de implicare in procesul de constituire fara de care nu s-ar mai constitui societatea, este o participare
esentiala, este un rol indispensabil.
Exemplu 2: calitatea de persoana cu rol determinant in constituire (fondator) poate atrage raspunderea unei
persoane care nu este asociat/ actionar, dar aceasta a instrumentat din umbra aparitia societatii respective.
Calitatea de fondator necesita o anumita moralitate, trebuie sa aiba o anumita probitate. Cei care au savarsit
anumite infractiuni prevazute de lege, in masura in care au fost condamnati la pedeapsa complementara
de a nu exercita calitatea de fondator, nu pot fi fondatori, nu pot participa la incheierea contractului de
societate, nici indirect, nici direct. Exemple de infractiuni care duc pot duce la aceasta incompatibilitate: fals
in inscrisuri, coruptie, delapidare, spalare de bani, evaziune fiscala – fapte ce arata tendinta de abuzare a formei
societare.
Elementele actului constitutiv:
1. Capital social si aportul. Obiectul de activitate.
Obiectul de activitate: Orice societate comerciala are scop lucrativ- comercial (in sensul de a obtine
profit comercial), insa nu poate avea un scop general, respectiv nu se poate infiinta o societate pentru a
desfasura orice activitate de industrie, comert si servicii pentru a obtine profit, fara a detalia activitatile pe
care intentioneaza sa le desfasoare.
Totusi, a nu se confunda obiectul de activitate cu autorizarea activitatilor societatii. Autorizarea presupune
un control administrativ prealabil al indeplinirii de catre societate a conditiilor pentru desfasurarea unor
activitati mentionate in obiectul sau de activitate. Societatea isi doreste, isi exprima vointa de a desfasura
aceste activitati insa in mod concret le poate desfasura numai dupa ce a primit autorizatia administrativa pentru
ele. Din acesta perspectiva, obiectul de activitate reflecta capacitatea de folosinta a societatii (societatea are
potentialul de a desfasura acea activitate) iar autorizarea reflecta capacitatea ei de exercitiu (posibilitatea
concreta de a desfasura acea activitate).
 Revenind la obiectul de activitate ca element al actului constitutiv, el presupune doua paliere: domeniu
principal (cod CAEN din 4 cifre) si obiect principal (cod CAEN din 4 cifre), activitati secundare (cod CAEN
de 4 cifre).
Ambele paliere reflecta impreuna affectio societatis al fiecarei societati comerciale. Opinia prevalenta este
ca o societate nu poate sa desfasoare, cu titlu regulat, o activitate care nu este mentionata in obiectul de
activitate al societatii, desi art 206 Cod Civil pare sa permita contrariul. Daca se intampla asa, se vor aplica
sanctiuni contraventionale si in anumite cazuri (daca activitatea trebuia autorizata in prealabil) si sanctiuni
penale.
Fiecare activitate trebuie codificata in actul constitutiv, inainte ca acesta sa fie depus impreuna cu dosarul de
inmatriculare la RC. Exista un sistem numeric, care catalogheaza toate activitatile din economia nationala,
Codul CAEN.

2. Capital social
Este expresia valorica a aporturilor aduse la momentul formarii societatii. Bunurile contribuite sunt
active contabile, capitalul social ca atare este o datorie pentru ca reflecta obligatia societatii la momentul
lichidarii de a returna aporturile catre asociati.
Capitalul social ca si pasiv ramane nechimbat. Contabil bilantul societatii are 2 coloane: activ (bunuri,
creante, bani etc.) si pasiv (datoriile de orice fel).
Asimilabil capitalului social este „rezerva”. Rezerva nu este capital social dar are aceeasi natura de pasiv,
de fond propriu al societatii, este partea din profitul societatii care prin lege trebuie dedusa si pusa la
dispozitia societatii in fiecare an pana cand ajunge la un nivel minim de 20% din valoarea capitalului
social (art. 183 LS). Rezerva este un element suplimentar de protectie a creditorilor sociali, da confort acestora
ca exista substanta economica in societate in plus fata de capitalul social.
La momentul incheierii actului constitutiv, fiecare asociat se obliga, prin subscriere, sa aduca un aport pe
care il „varsa” (juridic, inseamna „plateste”) atunci sau mai tarziu. Bunurile care reprezinta aportul intra in
patrimoniul societatii (cu titlu de proprietate sau de folosinta), de regula de la data dobandirii
personalitatii juridice, prin inmatriculare (art. 65 (1) LS). La societatile comerciale, aceste bunuri formeaza
partea activa patrimoniul initial. La pasiv, societatea poate sa aiba datorii (de ex., chirie) alaturi de capitalul
social.
Capitalul social nu se modifica de la sine, prin cresterea sau descresterea valorii aporturilor contribuite sau
ca urmare a instrainarii de catre societate a bunurilor aportate; din punct de vedere contabil si al inregistrarii la
RC, el este acelasi, valoarea contributiei asociatilor reflectata in capitalul social ramane neschimbata.
Nu acelasi lucru se intampla pe latura activa a bilantului, unde valoarea contabila a bunurilor aportate se
modifica in timp in functie de depreciere, amortizare, inlocuire cu alte bunuri, casare. Singurul mod in care se
schimba valoarea capitalului social este numai pe baza vointei asociatilor, acestia incheie un act de modificare a
actului constitutiv prin care modifica valoarea capitalului social. Aceste schimbari sunt de regula determinate de
catre asociati la discretia lor, dar in anumite cazuri legea ii obliga sa modifice valoarea capitalului social (de ex.,
pentru a acoperi pierderile societatii). Concluzia este ca realitatea capitalului social nu corespunde cu
realitatea aporturilor aduse.
Capitalul social nu are decat rolul de a reflecta valoarea aporturilor asociatilor pentru a stabili care e
ponderea fiecarui asociat la luarea deciziilor, la impartirea dividendelor si a activului net in caz de lichidare.
 Legea nu impune restrictii cu privire la valoarea maxima a capitalului social. Exista insa restrictii cu privire
la valoarea minima; acest prag minim exista in cadrul societatilor de capital (unde avem raspunderea limitata a
asociatilor/ actionarilor) si este necesara pentru a da un minim de confort creditorilor sociali ca societatea are o
anumita bonitate financiara. Aceasta protectie este practic iluzorie in cazul SRL, unde limita minima a
capitalului social este de 200 lei. La SA, in urma transpunerii unei directive europene, limita e mai mare,
de 90 000 lei.
La celelalte forme de societati, in lipsa unor texte speciale in LS, vom folosi denumirea din C.civ. pentru a
desemna diviunile capitalului social. Partile de interes sunt primite de asociati, intra in patrimoniul lor ca si
contra echivalent la contributia (aportul) lor la formarea capitalul social. Astfel, din patrimoniul
asociatului iese un bun, care intra in patrimoniul societatii (si nu in coproprietatea tuturor asociatilor ca la
societatea civila) si in schimb societatea emite parti de interes (a caror valoarea nominala totala poate diferi de
valoarea aportului), care intra in patrimoniul asociatului/actionarului. Legea 31/1990, ca si C.civ. la societatea
simpla, lasa pe asociati sa stabileasca cum divid capitalul social (in cate parti de interes, cu ce valoare nominala
etc.) Doar ca in cazul a doua tipuri de societati, SA si SRL, legea stabileste o valoare nominala minima a
partii de interes, de 10 lei pe parte sociala la SRL si de 0,1 lei pe actiuni la SA, valori sub care nu se poate
cobori. Cu exceptiile pe care le vom discuta ulterior, si la societatile comerciale se pastreaza principiul
egalitatii partilor de interes (din punct de vedere valoric – fara derogare - si al drepturilor conferite). Capitalul
social se calculeaza ca suma tuturor partilor de interes exprimate in valoarea lor nominala. Aceasta valoare
„nominala” a capitalul social apare inscrisa la RC si in registrele contabile ale societatii.

Aporturile asociatilor / actionarilor

Particularitati

Trasaturile fundamentale ale aporturilor si tipurile lor sunt aceleasi ca in cazul societatii civile. LS
foloseste terminologia mai veche pentru a defini tipurile de aport, adica aport in numerar, in natura si in creante.
Cele doua terminologii nu sunt incompatibile, prin aport in natura intelegem aport in bunuri corporale
sau incorporale (mai putin creante) iar prin aporturi in creante intelegem aporturi in bunuri incorporale de natura
creantelor.
Elemente specifice ale regimului aporturilor in cazul societatile comerciale:
Este obligatoriu ca la fiecare forma de societate sa fie contribuite aporturi in numerar, chiar daca
sunt contribuite si alte tipuri de aport; nu se poate constitui nicio forma de societate care sa nu includa si
aporturi in numerar. Aporturile in natura sunt admisibile la toate formele de societate comerciala, nu inseamna
insa si ca sunt obligatorii. Daca nu se prevede altfel in actul constitutiv, societatea devine proprietara acestor
aporturi in natura de la data dobandirii personalitatii juridice, adica a inmatricularii.
La fel ca la societatea civila, nu poti sa aduci aport in munca la capitalul social si in schimbul lui sa devii
asociat. In mod particular, aceste aporturi pot fi contribuite numai la SNC si SCS de asociatii care au contribuit
deja aport in numerar/ in natura/ in creante, ei pot, suplimentar, sa se oblige la prestatii in munca cu titlu de
„aport social” si in schimbul acestor prestatii au dreptul de a primi dividende (si in functie de tipul de
societate, sunt obligati sa participe la pierderi), insa nu vor primi parti de interes in schimbul aportului
social.
 Cred ca omisiunea nu este intamplatoare si C.civ. nu poate fi aplicat in completare, prin urmare
aportul social nu confera drept de vot.
La SRL se poate contribui doar aport in numerar si aport in natura; nu poti sa contribui aport in creanta
(dar poti contribui aporturi in bunuri incorporale altele decat creantele). Mecanismul de sanctionare in cazul in
care se incalca aceasta interdictie: SRL nu poate fi inmatriculata si nu poate functiona in mod valabil. Daca
totusi se inmatriculeaza societatea cu incalcarea acestei interdictii, subscrierea aportului in creanta este
lovita de nulitate absoluta si in functie de importanta acelui asociat pentru societate, ar putea fi lovit intregul
act constitutiv de nulitatea absoluta si drept consecinta ar putea fi ceruta nulitatea societatii. Oricum, asociatii
raspund civil fata de creditorii sociali pentru ca au aceptat acest tip de aport, daca el le-a produs
prejudicii creditorilor.

La SA si SCA - regimul aporturilor este mai liberal. Se poate contribui pe langa aport in numerar si
natura, si aport in creante. La SA cu subscriptie publica nu sunt permise aporturile in creante la
constituire. Aporturile in creante nu sunt permise la majorarea capitalului social la nici o forma de SA.

Varsarea aporturilor :
SA cu subscriere integrala si simultana a capitalului social – pana la constituire trebuie varsate
aporturi reprezentand cel putin 30% din capitalul social subscris. Diferenta se poate varsa in maxim 12
luni, iar pentru aportul in natura in maxim 2 ani de la momentul inmatricularii (art. 9 LS). Spre deosebirea de
varsarea in transe a aportului la majorarea capitalului social, la constituirea SA LS nu prevede obligatia platii
integrale si a primei alaturi de cei 30% din valoarea nominala a actiunilor. Per a contrario, la constituire cred ca
cei 30% se calculeaza prin raportare atat la valoarea nominala, cat si la valoarea primei (daca exista).
Sanctiunea nerespectarii scadentei varsarii – actionarul isi vede suspendat dreptul de a vota, ope legis
(art. 101 alin. (3) ) si in plus isi poate pierde ulterior calitatea de actionar pentru actiunile neplatite
integral (art. 100 LS). La SA constituit prin subscriptie publica, aportul in natura trebuie varsat integral pana la
inmatriculare iar aportul in numerar poate fi varsat 50% pana la inmatriculare si restul in termen de 12 luni
(art.21).
La SRL, SNC si SCS regimul este restrictiv – aporturile trebuie varsate integral la data constituirii
capitalului social. Incalcarea acestei obligatii impiedica inmatricularea societatii si este sanctionata penal in
cazul SRL.

Sediul social – este important pentru identificarea societatii si are consecinte administrative, fiscale,
atragerea competentei instantei de judecata in materie de insolventa. La aceeasi adresa pot functiona mai multe
societati. Sediul social poate fi orice spatiu care poate fi delimitat, nu inseamna efectiv o casa sau un
apartament, poate sa fie o camera dintr-un imobil.
Sanctiunea incalcarii acestei cerinte: imposibilitatea inmatricularii iar daca lipsa sediului social
intervine ulterior constituirii este o contraventie la legislatia fiscala.

Formalitati pentru constituirea societatii

In termen de 15 zile de la incheierea (semnarea de catre toti asociatii) actului constitutiv, acesta
trebuie sa fie depus la Oficiul RC din raza teritoriala a sediului social impreuna cu cererea de
inmatriculare si alte documente cerute de lege. In cazul in care exista aporturi in natura, ele trebuie evaluate
de catre un expert in cazul SA (art. 38 LS) si SRL cu asociat unic (art. 13 alin. (3) ).
In general, de la data inmatricularii societatea devine persoana juridica si isi poate desfasura activitatea
Dar sunt si exceptii - de ex., bancile, societatile de asigurare – mai intai se inmatriculeaza, apoi trebuie
autorizate de catre BNR, respectiv ASF si numai dupa aceea pot sa incepe sa functioneze).
Initial, inainte de inmatriculare reprezentantii societatilor trebuiau sa mearga pe la toate aceste autoritati
ca sa obtina aceste avize/ autorizatii, ceea ce intarzia mult data inmatricularii. Din anul 2004, in baza L 359/
2004 societatea declara pe propria raspundere ca indeplineste cerintele de functionare dpdv sanitar,
sanitar-veterinar, prevenirea incendiilor, mediu, ceea ce permite inmatricularea ei rapida, urmand ca
ulterior sa obtina autorizatiile propriu-zise. Dupa ce au fost depuse toate aceste documente la RC, urmeaza
verificarea lor din punct de vedere al legalitatii (nu si al oportunitatii). Mai intai este filtrul administrativ
realizat de RC (prin referent). Daca nu a constatat nici o incalcare a cerintelor de inmatriculare incluse in LS si
Normele metodoligice, procedura reglementata de LS prevede el trimite dosarul la judecatorul delegat de la
tribunalul din raza teritoriala a sediului social. Procedura in fata judecatorului delegat este necontenciosa.
Acesta efectueaza controlul propriu-zis de legalitate si sunt indeplinite cerintele de legalitate, aproba
constituirea societatii printr-o incheiere. RC trebuie sa inmatriculeze societatea pe baza incheierii.

Nulitatea societatii
In procesul constituirii societatii exista posibilitatea sa se produca incalcari ale legii privind continutul
actului constitutiv, forma lui, lipsa unor autorizatii prelalabile etc. Daca incalcarile nu sunt observate in procesul
constituirii si societatea este inmatriculata, legea prevede in anumite cazuri sanctiunea nulitatii absolute
(ceea ce inseamna ca ea poate fi declarata oricand dupa inmatriculare). Pe de alta parte, legiuitorul a dorit sa
salveze societatea si sa permita repararea incalcarii legii (pentru ca in acest fel se protejeaza securitatea
circuitului comercial si interesele celor care au tratat cu societatea intre timp) si doar daca inlaturarea
incalcarii nu este posibila, sa fie declarata nulitatea.

Motive de nulitate – art 56 – sunt aratate cu titlu limitativ; unele sunt clare, altele sunt mai greu de
apreciat in practica. De exemplu, toti fondatorii au fost incapabili - nu e caz de nulitate pt societate decat daca
toti au fost incapabili. In schimb, obiectul de activitate este contrar ordinii publice - cazul comporta o doza mai
mare de subiectivism in apreciere. Obiectul care este contrar ordinii publice este si ilicit. Reciproca nu este
intotdeauna valabila: obiectul este ilicit pentru ca lipseste o autorizatie administrativa si totusi nu e contrar
ordinii publice.

Art 57, 58 – nulitatea nu opereaza automat, ea trebuie pronuntata de instanta daca nu este
posibila remedierea cauzei de nulitate (conceptual, similar cu refacerea actului nul din C.civ.). Pana la
termenul la care se pot depune concluzii in fond (deci, nu la termenul cand se discuta exceptiile) la tribunal,
societate are posibilitatea de a remedia. Daca se pronunta nulitatea, ea opereaza retroactiv. Societatea intra ope
legis in lichidare (desi art. 227 alin. (1) lit. c) mentioneaza acest lucru ca o cauza de dizolvare) dar tertii de buna
credinta care au tratat pana atunci cu societatea sunt protejati (art. 59 LS).
 Cursul nr. 6
Functionarea societatii comerciale

Societatea comerciala este o creatie subiectiva. Ea exista ca realitate juridica, nu ca realitate materiala,
palpabila.
In cazul societatii comerciale, datorita interactiunii dintre latura contractuala si cea institutionala, vointa
societatii trebuie sa fie generata de asociati folosind structuri si mecanisme specifice. Asociatii sunt cei care
constituie societatea, investesc in societate (prin aporturi), sunt cei care ii determina affectio societatis (prin
stabilirea obiectului ei de activitate). Este o consecinta normala a rolului lor, faptul ca ei stau la baza generarii
vointei societatii.
Exista o interactiune constanta intre adunarea asociatilor (care dezbate si adopta hotararile necesare
pentru desfasurarea activitatii societatii) si conducerea executiva, numita generic administrator (care poate fi
unic sau pluripersonal: mai multi administratori care actioneaza separat sau ca un colectiv). Administratorul nu
formeaza in general vointa sociala, el ajuta la formarea ei si o pune in aplicare prin conducerea exercitata asupra
personalului societatii, prin coordonarea operatiunilor comerciale si financiare desfasurate de societate si prin
incheirea de acte juridice in numele si contul societatii.
Insa numai prin administrator societatea interactioneaza cu tertii; in cazuri limitate asociatii pot
reprezenta legal societatea sau pot delega pe altcineva sa o reprezinte. Desi adunarea asociatilor este
organul de conducere a societatii in sensul ca ea are puterea ultima de decizie in cadrul societatii, ea nu este si
organ de reprezentare legala a societatii.

Cum se formeaza vointa sociala?

Vointa sociala se formeaza prin deliberare (dezbateri si vot) in cadrul adunarii asociatilor. Fiecare
asociat care participa la acea sedinta a adunarii are dreptul sa isi punctul de vedere si sa voteze asupra hotararii
care se supune votului.
Vointa sociala insa nu este nu este o suma a tuturor vointelor individuale, pentru formarea ei nu este
necesar ca toti asociatii sa gandeasca la fel cand iau o hotarare. Hotararile se iau in cadrul adunarii
asociatilor (niciodata in afara ei), prin vot, dupa ce asociatii isi exprima punctele de vedere asupra problemei
care face obiectul hotararii. Chiar si cand se cere unanimitate de lege sau actul constitutiv, nu inseamna ca toti
asociatii care voteaza „pentru” sunt de acord, in forul lor intim, cu toate aspectele operatiunii/ actului pe care l-
au votat. Vointa sociala este o rezultanta a vointelor individuale, inseamna ca fiecare asociat care a votat intr-un
anume sens a acceptat sa o faca in urma unui compromis, lasand in schimb ceva de la el pentru a se ajunge la un
numitor comun cu ceilalti.
Odata adoptata hotararea prin vot majoritar, hotararea este obligatorie si pentru cei care au votat
impotriva, s-au abtinut sau nu au participat la luarea ei, ceea ce inseamna ca nu o pot contesta decat in
cazurile prevazute de lege, cand hotararea s-a luat cu incalcarea legii sau actului constitutiv.
Vointa sociala se materializeaza in hotararea adunarii asociatilor, acesta este singurul mod in care se
poate exprima. Exista insa si o vointa a organului de conducere executiva, care nu este insa vointa sociala.
Administratorul nu este un robot care executa orbeste hotararile adunarii asociatilor, pentru a le aduce la
indeplinire el trebuie sa „gandeasca” modalitatea de a le pune in aplicare. Cand administratorul este un organ
colectiv, acest lucru se materializeaza prin decizii luate printr-un mecanism similar adunarii asociatilor
(dezbateri si apoi vot). Administratorul nu poate actiona impotriva vointei sociale, vointa sa trebuie fie in
sensul implementarii hotararii asociatilor. In acelasi timp, el participa la procesul de formare a vointei
sociale, informandu-i pe asociati asupra situatiei societatii, necesitatii luarii unei anumite hotarari si alte
informatii utile astfel incat atunci cand voteaza asociatii sa o faca in cunostinta de cauza.
Pentru terti, societatea, indiferent de formarea vointei sociale, are aparenta unei persoane unice, care
intra in raporturi juridice cu ei incheind acte prin administrator. Mecanismul intern de formare a vointei
sociale nu este de interes pentru terti, ca regula, ei prezuma ca societatea a dorit sa incheie actul juridic in forma
respectiva prin simplul fapt ca au negociat si semnat cu administratorul.
Exista cazuri prevazute de lege cand tertii pot cenzura vointa sociala daca hotararea adunarii asociatilor
le produce un prejudiciu sau incalca legea si le afecteaza interesele. In aceste cazuri, pot cere in instanta
anularea hotararii. Niciodata tertii nu vor putea sa cenzureze vointa organului de conducere executiva, nu
pot anula deciziile acestuia. Aceasta este situatia pentru societatile comerciale. Pentru societatea civila C.civ.
pare sa reglementeze posibilitatea atacarii si a actelor de conducere ale administratorilor.

Adunarea generala a asociatilor/actionarilor (AGA)

Dreptul comun – regimul juridic al adoptarii hotararilor in cadrul Adunarii Generale

Reguli de baza pentru adoptarea hotararilor:
1. Regula majoritatii - hotararile se iau pe baza majoritatii de vot, reprezentand majoritatea
capitalului social, nu este majoritatea in personam (majoritatea asociatilor) este o majoritate obiectiva, legata
de ponderea detinerilor de parti de interes in totalul acestora (se foloseste deseori „ponderea lor in capitalul
social”, care nu este tehnic corect, pentru ca asociatii nu detin capitalul social, ci partile sociale al caror total
este egal valoric – ca valoare nominala – cu capitalul social, fara insa a fi elemente ale capitalului social). Odata
adoptata, hotararea se impune si celor care nu au fost de acord sau nu au luat parte la adoptarea ei. Situatie
particulara: unanimitatea – de ex. C.civ. cere imperativ votul tuturor asociatilor pentru hotararile privind
modificarea actului constitutiv sau numirea administratorului unic (caz in care este vorba si de o modificare a
actului constitutiv).
2. Regula deliberarii. Hotararile se iau in prezenta asociatilor (nu inseamna neaparat prezenta fizica,
dezbaterile si votul pot avea loc si prin mijloace de comunicare electronica).
Conceptul generic este cel de „deliberare”. Deliberarea cuprinde doua faze:
(1) mai intai dezbaterile intre asociati in cadrul adunarii, pentru a se lua la cunostinta de toti punctele de
vedere individuale, „negocierea” unei pozitii de compromis
(2) apoi faza a doua, votarea, cand se va vedea in ce forma s-a cristalizat vointa sociala (pentru sau contra
hotararii care a facut obiectul dezbaterii).

Exceptie: - hotararile se adopta prin corespondenta (fiecare asociat trimite votul sau prin mijloace de
corespondenta) sau printr-o forma speciala de corespondenta, circularizare (fiecare asociat trimite votul sau ori
semneaza in dreptul votului „pentru”/ „impotriva” / „abtinere”), cazuri in care lipseste dezbaterea.
 Contestarea hotararilor AGA:
Art. 1913 C. Civ stabileste principiul: hotararile pot fi contestate de catre asociatii nemultumiti. Textul
trebuie interpretat in sensul ca pot fi contestate numai daca este vorba de o incalcare a legii sau
contractului de societate, altminteri ar insemna ca regula majoritatii ar fi lipsita de continut. Termenul de
contestare este de 15 zile, termen care curge de la data la care hotararea a fost comunicata asociatului, fie de la
data la care a fost luata, daca cel care o contesta a participat la AGA.
Daca nu i-a fost comunicata, curge de la data la care a luat cunostinta de hotarare (fapt ce se demonsteaza cu
orice mijloc de proba). Pentru a inlatura o incertitudine care exista in LS, C. Civ prevede ca atunci cand nu i-a
fost comunicata, hotararea nu poate fi contestata dupa ce a trecut 1 an de la data la care a fost adoptata.
Termenul de 15 zile este reglementat expres de C.civ. ca un termen de decadere. Discutabil daca
termenul de un an opereaza in cazul nulitatii absolute.
Pentru scopurile acestui curs, ceea ce este de interes sunt derogarile de la regimul juridic prevazut de
C.civ. pentru adoptarea hotararilor adunarii asociatilor. Acestea sunt semnificative in ceea ce priveste SRL
si, mai ales SA.

Adunarea Generala a Actionarilor

Sunt doua tipuri:
• Ordinara
• Extraordinara
Ambele tipuri de AGA sunt cadre de organizare si formare a vointei sociale, instrumente prin care se
exprima aceasta.
Prima convocare inseamna data cand este programata prima sedinta a adunarii, a doua convocare
inseamna data ulterioara cand este programata o noua sedinta (daca prima nu s-a putut tine sau nu s-au putut
adopta hotarari) cu aceeasi ordine de zi, etc. Atat cvorumul, cat si majoritatea de vot se calculeaza, de regula, in
functie de procentul de detineri de actiuni raportat la total actiuni emise pentru care exista drept de vot, deoarece
de principiu fiecare actiune este de valoare egala si confera drepturi egale, inclusiv un singur vot.
Cum in cazul SA este posibila emiterea de actiuni fara drept de vot sau limitarea numarului de voturi fata de
numarul de actiuni detinute (adica, se deroga de la principiul egalitatii actiunilor), determinarea corecta a
cvorumului si majoritatii de vot se face prin raportare la totalul drepturilor de vot.

Problema raportului dintre cele doua tipuri de AGA

In cazul se doreste introducerea unui punct pe ordinea de zi si nu se incadreaza intre tipurile de probleme
reglementate de lege pentru AGA ordinara sau extraordinara, trebuie sa existe o regula care sa permita
adoptarea hotararii asupra acelei probleme de catre una din cele doua tipuri de AGA. In prealabil, trebuie retinut
ca reglementarea legala a AGA ordinara prevede in competenta ei luarea de hotarari asupra unor probleme
repetitive, despre care legiuitorul a prezumat ca vor apare in viata oricarei SA de mai multe ori. In schimb,
AGA extraordinara trateaza probleme care sunt exceptionale in viata societatii, nu in sensul ca nu te poti astepta
in mod abstract la producerea lor, insa nu poti anticipa cand si daca se vor intampla.
 O posibila solutie este sa stabilesti care din cele doua este dreptul comun astfel incat orice problema
nereglementata sa cada in jurisdictia AGA care este dreptul comun. In doctrina, parerile sunt impartite: unii
spun ca AGA ordinara este dreptul comun, altii ca cea extraordinara.
Cred ca ar trebui urmata o alta solutie, si anume sa nu stabilesti care tip de AGA este dreptul comun (poate
nici nu se aplica aceasta dihotomie in cazul AGA actionarilor), ci natura problemei care trebuie sa faca obiectul
deliberarii in AGA, daca este o problema de natura repetitiva (AGA ordinara) sau ad-hoc, exceptionala (AGA
extraordinara).
Locul unde se tine, se desfasoara orice AGA (daca are loc prin prezenta fizica) – la sediul societatii, daca
nu se prevede altfel in actul constitutiv.

AGA ordinara – reglementata de art. 111 si art. 112 LS

Legea impune, spre deosebire de adunarea extraordinara, obligatia ca aceasta AGA ordinara sa aiba loc cel
putin o data pe an.
Aceasta deoarece una din competentele ei priveste luarea unei hotarari care are o periodicitate
anuala, adica aprobarea situatiilor financiare (SF). SF sunt importante pentru organele fiscale si tertii cu
care trateaza societatea, ele prezinta o radiografie financiar-contabila a situatiei economice si sanatatii financiare
a societatii in perioada de 12 luni acoperita de acele SF. SF sunt publice, bancile si creditorii comerciali ai
societatii le studiaza pentru a intelege starea de santatate financiara a societatii debitoare.
Legislatia contabila reglementeaza anul financiar ca o perioada de 12 luni consecutive. Cel mai adesea
coincide cu anul calendaristic (1 ian-31 dec), dar societatile comerciale pot alege o alta perioada pentru anul lor
financiar (de ex., 1 iulie – 30 iunie). Prin raportare la perioada anului financiar, societatea prezinta actionarilor
situatia ei economica, intr-o forma sintetizata, astfel cum aceasta situatie este reflectata in registrele contabile si
alte registre ale societatii (cei care intocmesc situatiile financiare trebuie sa preia informatiile primare din aceste
registre).
Exista doua tipuri de raportari financiare:
(1) situatii financiare statutare, reglementate de legea romana;
(2) situatii IFRS, reglementate la nivel international de un corp profesional, care au un grad de detaliere si
mod de evaluare a riscurilor mult mai sofisticat. Sunt societati in Romania (de ex., societatile bancare)
care sunt obligate prin lege sa raporteze pe ambele sisteme: statutar si IFRS.
Competentele AGA ordinara:
I. aproba situatiile financiare anuale – legal actionarii pot sa intervina asupra situatiilor financiare in
cursul adunarii, acestea fiind pregatite si aprobate in prealabil la nivelul organului de conducere
executiva inainte de a fi inaintate AGA pentru deliberare, modificare si aprobare. Actionarii pot
decide sa modifice SF inainte de a le aproba fie pentru ca sunt de parere ca in forma primita ele nu
reflecta realitatea, fie ca au alta viziune cu privire la modul de cuantificare a riscurilor economice
decat ceea ce reflecta proiectul SF.

Odata aprobate, trebuie depuse la organele fiscale pentru a se calcula si plati pe baza lor impozitul pe
profit final. Exista un termen limita pana cand trebuie depuse, si anume cel tarziu la expirarea a 5 luni de la
sfarsitul anului financiar al societatii. Nedepunerea lor la timp este o contraventie, cu cat trece mai mult timp, cu
atat riscul de incepere de controale fiscale, de suspiciune a autoritatii fiscale creste. Impreuna cu aprobarea
situatiilor financiare anuale, actionarii pot vota si descarcarea gestiune a administratorilor pentru activitatea lor
in anul financia anterior. Este un act prin care societatea se declara de acord cu modul in care administratorii si-
au indeplinit mandatul in anul respectiv si renunta la actiunea in raspundere civila contra lor. Descarcarea de
gestiune poate fi revocata, actionarii isi retrag descarcarea, in cazul in care ulterior descopera ca ea a fost
data in baza unor informatii incomplete sau false.

II. numeste si revoca organul de conducere executiva – in functie de sistemul de administrare a

societatii, acesta poate fi consiliul de administratie sau consiliul de supraveghere (sau administrator
unic, lucru mai rar intalnit) (le numim generic „administrator”). Administratorul trebuie sa aiba
increderea actionarilor, el trebuie sa execute, sa transpuna in viata hotararile adunarilor generale, sa
administreze societatea in mod curent (lucru pe care actionarii nu il pot face).
III. alegerea si revocarea/ demiterea celor care controleaza financiar societatea: cenzori, daca este
cazul (la SA nu prea mai intalnim; pot fi actionari ai societatii si/sau experti contabili) sau auditori
financiari (profesionisti autorizati ca atare, independenti de societate, ei valideaza acuratetea si
caracterul complet al situatiilor financiare si acuratetea sistemului de inregistrare financiar-
contabila).
IV. aproba bugetul de venituri si cheltuieli si, daca se prevede in actul constitutiv, programul de
activitate (planul de afaceri) pentru anul viitor; este un document prospectiv, prezinta viziunea,
anticiparea societatii cu privire la evolutia ei economica in anul/ anii pentru care este prevazut
bugetul (poate sa fie pentru 1 an sau mai multi ani).
V. poate sa aprobe distributia de dividende.

Conditia sine qua non pentru aprobarea distributiei de dividende este sa existe profit distribuibil stabilit pe
baza SF ale anului financiar anterior. Exista doua conditii, stabilite imperativ de lege, pentru a putea fi distribuit
dividendul:
 Sa fie real - el a fost stabilit conform art. 67 alin (3) din profitul determinat conform legii; altfel
spus, modul de calcul al profitului net din care se distribuie dividendele trebuie sa urmeze
prevederile legale. Distribuirea de dividende nereale este si infractiune subiectul activ al
infractiunii fiind asociatii/ actionarii fondatori si administratorii, daca au incasat, au votat pentru
distributia de dividende nereale sau au platit asemenea dividende.

A distribui dividende conform legii mai are in vedere un element, si anume ca societatea sa nu fi
acumulat pierderi. Pierderile acumulate scad valoarea societatii si implicit gajul general al creditorilor
chirografari. Legiuitorul doreste ca mai intai societatea sa acopere pierderile si daca dupa acoperirea acestora
mai ramane ceva din profitul net, numai aceasta parte se va distribui ca dividend.
 Sa fie util - societatea sa nu fi ajuns, din cauza pierderilor, sa isi diminueze activul net la un
asemenea nivel incat sa fie afectat capitalul social.
Intr-un asemenea caz, capitalul social trebuie „reintregit” (prin majorare de capital social prin
contribuirea de noi aporturi, cel putin pana la nivelul anterior diminuarii sale contabile) sau redus (cu
contravaloarea pierderilor care au condus la diminuarea lui contabila), inainte de a distribui dividende.
Pierderile de activ net sunt stabilite contabil.
Activul net = valoarea totala a anumitor categorii de active – valoarea totala a anumitor categorii
de pasive. Pierderile vor ajunge din punct de vedere contabil sa diminueze capitalurile (fondurile) proprii,
categorie in care intra si capitalul social. Spre deosebire de bilant, unde activul este egal intotdeauna cu pasivul,
contul de profit si pierderi poate reflecta la final o suma pozitiva (profit) sau negativa (pierdere).
Principial, pierderea inseamna ca cineva a finantat societatea sa o suporte (a finantat cheltuielile care nu
pot fi acoperite din venituri), finantare care inseamna contabil un pasiv. De aceea, in bilant pierderea trebuie
acoperita si cum nu exista active echivalente ei, inseamna ca se reduc elemente de pasiv (singurele care pot fi
reduse sunt capitalurilor proprii) pentru „a face loc” pierderii. Daca la un moment dat nu mai ai de unde lua
decat din capitalul social, acesta se reduce contabil. Pentru a-l pune in acord cu capitalul legal „statutar” (cel
inregistrat la Registrul comertului), trebuie modificat actul constitutiv prin reducerea capitalului social sau din
profiturile anilor ulteriori se refac capitalurile proprii sau actionarii/ asociatii aduc noi aporturi la capitalul
social, majorandu-l astfel incat sa acopere reducerea sa contabila.
Daca sunt distribuite dividende care nu sunt utile, acest lucru este infractiune.
Diferenta fata de situatia distribuirii de dividende pe baza SF anuale este ca dividendele din cursul anului
au un caracter provizoriu, in sensul ca trebuie regularizate pe baza SF anuale. Daca la finalul anului se constata
ca suma dividendele distribuite a fost mai mare decat suma profitului distribuibil, diferenta trebuie returnata de
actionarii beneficiari societatii de 60 de zile de la data aprobarii SF anuale.
VI. poate hotari inchirierea, desfiintarea sau ipotecarea unor unitati ale societatii
Art. 113 lit f) se refera la formele de externalizare fara personalitate juridica a activitatii societatii. Nu
include filiala, care nu este intotdeauna o forma de externalizare. Filiala este tot o societate comerciala
(persoana juridica), dar care se afla intr-o dependenta corporatista de societatea mama, mecanismul ei
decizional fiind controlat de mama (filiale sunt insa independente juridic de societatea mama). Cel putin
jumatate din capitalul ei social si din totalul drepturilor de vot apartine societatii mama.
Sucursale, agentii, reprezentante - sunt o proiectie teritoriala a societatii comerciale, fara a fi alta societate
comerciala/ persoana juridica. Au o anumita autonomie functionala fata de societate. Cea mai mare autonomie
exista la sucursale, ele au directori cu o anumita putere de decizie si incheie acte juridice. Agentiile si
reprezentantele au cea mai putina autonomie, efectueaza anumite operatiuni specializate, in mod limitativ: cauta
clienti, negociaza cu ei, promoveaza societatea si produsele ei dar nu incheiea acte juridice.

Competentele AGA extraodrinara:

Reorganizare (fuziune sau divizare) – reprezinta o dubla modificare, a capitalului social (detinerilor
actionarilor) si la nivelul activelor si pasivelor societatilor implicate.
Mutarea sediului social – se poate face in alt judet (se schimba Registrul Comertului) sau in alta tara.
Modificarea actului constitutiv – orice modificare, de ex. sa modifica raportul de forte intre organul de
deliberare – AGA - si cel executiv, se modifica capitalul social, etc.
Schimbarea formei juridice – inseamna sa transformi societatea din SA in alta forma. Schimbarea formei
nu duce la incetarea personalitatii sale juridice sau schimbarea atributele de identificare.

Pentru anumite tipuri de competente, numai la AGA extraordinara exista posibila delegarea catre organul de
administrare (mutarea sediului social, schimbarea obiectului de activitate -mai putin obiectul principal sau a
domeniului principal de activitate-, majorarea capitalului social). Cand are loc delegarea, adminstratorul
actioneaza in calitate juridica de AGA si nu de organ de executie, insa in limitele stabilite prin hotararea
de delegare sau actul constitutiv.

Cvorum si majoritate de vot in cadrul AGA (art. 112 – AGA ordinara; art. 115- AGA extraordinara)
Convocarea – cel care convoaca trebuie sa informeze actionarii despre ce se va discuta (agenda adunarii/
ordinea de zi) si locul unde se va tine adunarea, data, ora, cum se demonstreaza calitatea de actionar etc. Prima
convocare – prima data stabilita pentru intrunirea actionarilor in cadrul adunarii. Daca nu sunt indeplinite
conditiile de cvorum sau de vot pentru luarea unei hotarari, exista practica celei de-a doua convocari, cand intra
in vigoare cerintele celui de-al doilea cvorum. Toate aceste informatii sunt incluse in convocatorul AGA.
Convocarea exista si atunci cand adunarea nu se tine in intr-un anumit loc, ci prin mijloace de comunicare
electronice, insa ea nu exista in cazul votului prin corespondenta/ circularizare (este incomptabila cu aceasta
situatie).
La prima convocare, indiferent de forma AGA, cvorumul minim este de 1/4 din numarul total de drepturi
de vot (legea vorbeste de voturi si nu de capital social pentru ca in cazul SA exista derogari de la principiul „o
actiune = un vot”). Prin actul constitutiv, cerintele de cvorum si majoritate de vot pot fi majorate la prima
convocare.
La a doua convocare, legea spune ca AGA ordinara poate delibera indiferent de numarul de voturi prezente
(cu alte cuvinte nu mai exista cvorum) iar hotararile se iau cu majoritatea voturilor exprimate, fara a fi posibila
cresterea acestui prag (sau impunerea unui cvorum minim) prin actul constitutiv.
La AGA extraordinara, exista cvorum minim la a doua si urmatoarele convocari, respectiv 1/5 din total
drepturi de vot.

Majoritatea de vot (pentru ambele forme de AGA): 50% +1, majoritatea simpla din voturile exprimate
raportate la cvorumul de prezenta. Daca exista cvorum de mininim 1/4, atunci majoritatea voturilor in cazul cel
mai simplu in care toti participantii isi exprima voturile este de 1/8 (din total voturi in societate) + 1 vot.
In cadrul adunarii, un actionar are trei posibilitati de a vota: pentru, impotriva sau abtinere. Problema este
la abtinere: e vot exprimat sau nu? Interpretarea in general este ca abtinerile nu sunt o exprimare a votului, sunt
o atitudine. Majoritatea voturilor exprimate inseamna ca din totalul voturilor prezente si reprezentate,
scadem abtinerile iar ce ramane formeaza baza de calcul pentru determinarea majoritatii.
La AGA extraordinara, abtinerile sunt luate in calculul determinarii majoritatii, pentru ca ceea ce
conteaza sunt „voturile” prezente/ reprezentate in sala, nu modul in care au fost exprimate.
Pentru hotararile privind modificarea obiectului principal de activitate al societatii, fuziunea,
divizarea, reducerea sau majorarea capitalului social, schimbarea formei juridice, dizolvare (toate la
AGA extraordinara), majoritatea legala de vot minima (stabilita imperativ, nu se poate cobora sub ea dar prin
actul constitutiv poate fi ridicata) este de cel putin 2/3 din totalul drepturilor de vot prezente si
reprezentate, indiferent a cata convocare este.

Procedura de organizare, dezbateri si luarea hotararilor in cadrul AGA

1. Convocarea – initiativa convocarii AGA apartine organului de conducere executiva. Desi este
discutabil daca prin actul constitutiv se poate acorda acest drept si actionarilor. Cel care convoaca este si
 cel ce stabileste initial agenda dezbaterilor (ordinea de zi) din cadrul AGA si punctele asupra carora
AGA este chemata sa hotarasca.
Convocatorul – include nu numai agenda (ordinea de zi), data, loc, termene pana la care actionarii trebuie
sa depuna procurile pentru reprezentare, data de referinta, etc (vz. art. ci si documentele care stau la baza
punctelor ce se vor discuta. Rolul convocatorului este si de a da posibilitatea actionarilor sa se informeze si sa se
pregateasca pentru dezbaterile si votul in legatura cu fiecare punct de pe agenda care necesita o hotarare. De
aceea, nu se pot discuta decat puncte care sunt inscrise pe ordinea de zi. Daca a fost inclus pe ordinea de zi un
punct numit „diverse” si in cadrul lui presedintele adunarii cere sa se aprobe ceva ce nu a fost inclus in ordinea
de zi, acest lucru nu este legal (caz de nulitate absoluta).
In cazul in care actionarii vor sa fie convoacata adunarea, ei trebuie sa ceara acest lucru organului executiv
dar daca acesta nu vrea sa convoace, conform art 119 actionarii au dreptul sa ceara instantei sa o convoace,
prin emiterea unei hotarari judecatoresti (incheieri) echivalenta unui convocator (in cadrul unei proceduri
necontencioase). Accentuez, incheierea nu obliga adminstratorul sa convoace, ea reprezinta chiar
convocatorul. Aceasta inseamna ca ope legis un tert se substituie organului societar care are competenta
de a convoca, o situatie reglementata cu titlu de exceptie.
Important este ca legea impune un termen imperativ, de decadere, intre data publicitatii convocarii si data
la care se tine AGA la prima convocare; termenul este de cel putin 30 de zile.
Cvorumul/majoritatea pot sa difere in functie de prima sau a doua convocare; cele doua convocari nu pot sa
fie stabilite pentru aceeasi zi, trebuie sa fie cel putin o zi intre ele.

Conditiile prealabile tinerii adunarii

Care actionari au dreptul sa participe la AGA si sa voteze?

Este posibil ca intre data publicarii convocatorului si data primei convocari AGA un actionar sa paraseasca
societatea. Legiuitorul a introdus mecanismul datei de referinta. Este o data calendaristica in raport de care se
identifica actionarii care pot vota in AGA si asupra carora se rasfrang efectele hotararilor AGA.
Data de referinta se pastreaza si pentru urmatoarele convocari stabilite prin acelasi convocator. Data
de referinta trebuie stabilita astfel incat sa fie ulterioara publicarii convocatorului dar in nici un caz nu
poate depasi 60 de zile inaintea datei pentru prima convocare (intr-un asemenea caz, data publicarii a fost
cu cel putin 60 de zile inaite de data primei convocari) si cel mai tarziu sa fie la data primei convocari.
Actiuni asupra carora exista o ipoteca mobiliara – votul apartine proprietarului, nu creditorului ipotecar.
In cazul in care exista un uzufruct – sunt impartite voturile intre uzufructuar si nudul proprietar (art. 741
C.civ.).
Proprietarul va vota in cadrul AGA extraordinara hotararile care afecteaza substanta dreptului sau asupra
actiunii (de ex., reorganizarea societatii, modificarea capitalului social) iar uzufructuarul voteaza in toate
celelalte cazuri (nu in ultimul rand, pentru declararea dividendelor).
Imputernicirile pentru reprezentarea actionarilor in cadrul AGA – pentru unii actionari exista, pentru
motive de oportunitate sau comoditate, nevoia de a acorda procura (mandat de reprezantare in AGA) unui alt
actionar sau tert. Consider ca imputernirea trebuie sa fie speciala, pentru fiecare adunare in parte. Numai asa
poti verifica daca reprezentantul chiar reflecta vointa actionarului in ce priveste deliberarile in cadrul AGA.
Numai in cazul societatilor deschise, legea speciala reglementeaza poosibilitatea acordarii unei procuri generale.
Art. 125 stabileste termenul in care trebuie depuse procurile la societate (48 ore inainte de data primei
convocari sau alt termen stabilit prin actul constitutiv, sub sanctiunea pierderii dreptului de a vota in acea AGA)
si interdictiile privind persoana mandatarilor: art 125 alin. (5) – membri organului executiv sau salariatii
societatii nu ii pot reprezenta pe actionari. Sanctiunea: nulitatea, dar numai daca cu acest vot se formeaza
majoritatea in cadrul AGA.
Art. 127 reia interdictia conflictului de interese din art. 79 LS. Sanctiunea este nu numai civila (raspunderea
civila), ci si penala (art. 275 alin. (2) LS).

Tinerea propriu-zisa a AGA – succesiunea operatiunilor:

- deschiderea sedintei AGA de catre Presedintele Consiliu de Administratie/ Director general sau cel
care il inlocuieste.
- numirea secretar(i) si, daca este cazul, secretariat tehnic
Se alege de catre AGA un secretariat dintre actionari, care poate fi ajutat de un secretariat tehnic (dintre
salariatii societatii), ultimul numit de catre presedintele de sedinta. Alternativ, in locul celor doua secretariate
AGA poate numi un notar public. Art. 129 alin.(2) reglementeaza atributiile secretariatului AGA.
- secretariatul adunarii verifica legitimitatea prezentei participantilor si existenta cvorumului
- AGA poate alege presedintele de sedinta dintre actionari, altcineva decat persoana care a deschis
sedinta
- deliberarile (dezbateri urmate de vot)
- presedintele adunarii da cuvantul actionarilor pentru a-si exprima opinia asupra punctelor de pe
ordinea de zi si asigura politia sedintei.

El trebuie sa acopere situatiile neprevazute: scopul sau este sa se discute toate punctele de pe ordinea de zi si
sa se voteze asupra lor in aceeasi zi. Nu trebuie sa se incalce dreptul fiecarui actionar de a-si spune cuvantul.

- art 126 – membrii organelor de conducere executiva care sunt si actionari, nu pot vota propria lor
descarcare de gestiune sau actiunea in raspundere contra lor sau orice alta hotarare care pune indiscutie
administratia lor (prevedere imperativa);
- art 127 – se regaseste la toate tipurile de societati, nu numai la SA (prevedere imperativa). Interdictia
vizeaza atat participarea la dezbateri, cat si la vot, dar nu cuprinde prezenta pasiva la AGA, care este
luata in calcul pentru stabilirea cvorumului. Daca este incalcat atrage raspunderea pentru daunele produse
societatii, daca fara votul sau (dat in stare de conflict de interese) nu s-ar fi obtinut majoritatea. Cel mai bun
„aparator” al art. 127 este art. 275 alin (2) care incrimineaza incalcarea art. 127 – pedeapsa este inchisoarea de
la o luna la un an sau amenda penala.
- art 128 – votul nu poate fi cedat (prevedere imperativa); cedarea inseamna ca esti actionar doar cu
numele, altcineva voteaza in locul tau (dar nu ca si mandatar, ci exprimand propria sa vointa). Alin (2) limiteaza
insa intelesul sintagmei de „cedare a dreptului de vot” la votarea conform intereselor organului executiv. Per a
contrario, inseamna ca sunt permise intelegerile intre actionari cu privire la cum sa voteze o anumita hotarare
(lucru care nu era posibil inainte de 2006, cand s-a modificat alin.(2) in forma actuala).
- dupa epuizarea dezbaterilor privind punctele de pe ordnea de zi si votarea hotararilor aferente, se
inchide AGA; procesul-verbal de sedinta, redactat in timpul adunarii, trebuie semnat de presedinte si secretar(i)
AGA (nu secretariatul tehnic) si se indosariaza in registrul sedintelor AGA (art. 177 alin.(1) lit.b) LS).
Procesul-verbal consemneaza intreaga desfasurare a sedintei AGA, inclusiv confirmarea indeplinirii
formalitatilor de convocare (vz. art. 131 alin. (1) si (2) LS).

Cursul nr. 7
Formalitati si evenimente post-adunare

Forta executorie a hotararii AGA

Hotararile Adunarii Generale sunt executorii din momentul in care au fost adoptate, ceea ce inseamna ca ele
pot fi imediat puse in aplicare de catre organul de conducere executiva. De regula, sunt mai multe puncte pe
ordinea de zi a adunarii generale. Ele se discuta si apoi actionarii voteaza asupra fiecarui punct, adoptand sau
respingand luarea unei hotarari. Hotararea luata cu privire la fiecare punct asupra caruia se voteaza este vazuta
juridic ca o hotarare individuala, expresie a vointei sociale, chiar daca toate hotararile sunt cuprinse in acelasi
document. Fiecare hotarare are propria viata juridica.
Actiunea in anularea hotararii AGA (art. 132 LS)
Procesul-verbal este un mijloc de proba in legatura cu indeplinirea sau nu a conditiilor de validitate ale
hotararii, el nu produce efecte juridice fata de societate si terti, cum este in cazul hotararii.
Ceea ce trebuie sa avem in vedere este ca nu pot fi atacate hotararile pe considerente de oportunitate;
atat timp cat s-a respectat legalitatea, hotararea este valabila chiar daca unii actionari (in minoritate) considera
ca nu este in cel mai bun interes al societatii, ca reflecta o atitudine prea prudenta sau imprudenta, ca este prea
riscanta, etc. Orice hotarare legala este obligatorie si se impune fata de cei care au votat impotriva, abtinut si
fata de cei care au absentat (regula majoritatii).
Hotararile pot fi atacate chiar daca ele au inceput sa fie executate sau au fost deja executate; legea
prevede ca termenul in care poate fi atacata o hotarare, termen de decadere, este de 15 zile de la data publicarii
hotararii in Monitorul Oficial, mai putin in cazurile in care se invoca nulitatea absoluta, cand actiunea este
imprescriptibila.
In practica, de mult ori hotararea este pusa in executare pana la publicare; de aceea legea ofera posibilitatea,
in baza art. 133, ca odata cu introducerea actiunii in anulare sa poti cere si suspendarea executarii pe cale de
ordonanta presidentiala, pentru a impiedica producerea unor efecte care ar fi greu de rasturnat dupa pronuntarea
nulitatii.
Nimic nu impiedica actionarii (aceeasi sau altii fata de cei care au votat prima data) ca intr-o AGA
ulterioara sa revina asupra hotararii, sa o modifice sau sa o revoce (daca nu a produs deja efecte juridice).
In cazul anularii hotararii AGA, pot fi intalnite doua forme de nulitate:
• nulitate absoluta
 • nulitate relativa
Cele doua cazuri de nulitate a hotararii AGA urmeaza in general regimul din materia nulitatii actelor
juridice. Ceea ce inseamna ca in cazul nulitatii absolute, si tertii pot ataca hotararea AGA (inclusiv
societatea insasi sau creditorii sociali), pe cand in cazul nulitatii relative numai actionarii o pot ataca.

Art. 132: Acest articol permite creditorilor sociali si altor persoane prejudiciate sa atace, prin cerere de
opozitie hotararile asociatilor (1) care modifica actul constitutiv si (2) aceasta modificare le produce un
prejudiciu (cele doua conditii trebuie intrunite in mod cumulativ).
Art. 61 alin. (2) include in formularea sa si „hotararea organelor statutare”, ceea ce ar duce la ideea ca se
aplica si deciziilor administratorilor; insa cum legea permite numai asociatilor sa modifice actul constitutiv,
aceasta precizare este aplicabila numai in cazurile in care adunarea generala delega administratorilor, in baza
legii, puterea de a modifica actul constitutiv.
Personal cred ca opozitia nu este la indemana lor, ei putand alege numai calea actiunii in anulare, pentru ca
daca modificarea trebuie sa fie aprobata cu unanimitate si unii nu au fost de acord cu ea si au votat impotriva,
modificarea nu este valabila, iar daca trebuie sa fie aprobata cu majoritate ar fi contrar lui affectio societatis si
regulii majoritatii ca unii actionari/ asociati minoritari care au votat impotriva, sa aiba dreptul sa ceara
despagubiri. Aceasta atacare este tot o forma de punere in discutie, indirecta de data aceasta, a hotararii
Adunarii Generale, dar admiterea opozitiei poate sa produca efecte numai fata de cei care introduc opozitia, spre
deosebire de actiunea in anulare, unde prin admiterea definitiva a actiunii hotararea inceteaza sa produca efecte
fata de toti actionarii.
Aceasta cale de atac are ca scop este sa inlature efectele hotararii fata de acei creditori/ persoane
prejudiciate care au introdus opozitia; fata de ceilalti creditori, hotararea ramane valabila. Sfera hotararilor
care pot fi atacate este limitata la cele care modifica actul constitutiv.
Cele doua actiuni reflecta un principiu important in materia societatilor comerciale: actele interne de
vointa ale societatii sunt de regula opozabile tertilor pentru ca este vorba de vointa societatii; cei care o
pot cenzura sunt asociatii, nu tertii. Daca interesele tertilor sunt afectate de manifestarea vointei sociale, ei au
la indemana o actiune in despagubire fara a impiedica vointa sociala sa produca efecte fata de altii (art. 61) sau
o actiune in nulitate absoluta a hotararii daca pot demonstra si un interes personal in introducerea actiunii (iar un
capat de cerere al acestei actiuni ar putea fi si plata de despagubiri).
In baza art. 61 mai este posibil sa ai ca reclamant in cererea de opozitie administratorii sau directorii
(membrii organului executiv de conducere), chiar daca acestia sunt actionari, in cazul in care sunt mentionati
in actul constitutiv si adunarea generala ii revoca in mod abuziv („fara justa cauza”, nu si daca ei sunt inlocuiti
la expirarea mandatului), provocandu-le un prejudiciu. Vom vedea ulterior ca revocarea este discretionara,
hotararea este valabila (chiar daca este abuziva) si nu poate fi cenzurata decat daca a fost luata cu incalcarea
normele procedurale.
Cine poate ataca hotararea cu actiunea in nulitate relativa:
• actionarii care au votat impotriva,
• cei care au absentat.
In cazul celor care au votat impotriva, legea mai impune o conditie: sa se mentioneze in procesul-verbal
ca au votat impotriva hotararii respective. Aceasta nu e o simpla conditie de forma, ci o conditie de fond
pentru admisibilitatea actiunii. Pentru ca legea vede in aceasta mentionare un indiciu pentru ceilalti actionari
in legatura cu posibilitatea atacarii hotararii Adunarii Generale, si astfel li se mai da o sansa sa voteze corect, in
interesul societatii si cu respectarea legii. In acelasi timp, mentiunea este o proba preconstituita, altminteri ar fi
dificil pentru actionar sa dovedeasca faptul ca a votat impotriva.
Uneori se intampla ca actionarii majoritari incearca, prin intermediul presedintelui si secretarului adunarii
numiti cu votul lor, sa nu mentioneze in procesul-verbal ca acel actionar se opune la adoptarea hotararii. In acest
caz, se poate proba prin orice mijloc de proba ca cel care introduce actiunea a votat impotriva. Daca nu este
mentionat in procesul-verbal, reclamantul trebuie sa probeze cu orice mijloc de proba ca a cerut sa se
mentioneze si nu i-a fost acceptat.

Cauze de nulitate absoluta/relativa:

Conform jurisprudentei, sunt cazuri de nulitate absoluta cele rezultate din incalcarile procedurale
privind convocarea si pregatirea AGA, pentru ca toate acele norme ocrotesc formarea vointei sociale,
consecinta si instrument de promovare a affectio societatis si a principiului libertatii de asociere. La fel, tot ce
tine de cvorumul, mecanismul de vot si majoritatea de vot in AGA, daca sunt prevazute imperativ de lege.
O sanctiune specifica, anume pierderea dreptului de vot (nu nulitatea), este prevazuta de art. 125 alin. (3)
LS.
Un caz special de nulitate absoluta este prevazut de art. 136¹ LS (desi in practica judiciara nu este
unanimitate daca acest articol permite doar o actiune in despagubire sau si una in nulitate). Art. 136¹ este forma
in care Legea societatilor sanctioneaza abuzul de drept in materie drepturilor actionarilor. Fiecare actionar are
obligatia sa respecte drepturile si interesele legitime ale celorlalti actionari si ale societatii si, evident, sa isi
exercite drepturile cu buna-credinta.
Daca ne uitam la cazurile de nulitate relativa, ele privesc in general incalcari ale actului constitutiv
(altele decat cele privind organizarea adunarii), lipsa capacitatii de exercitiu si viciile de vointa in
exprimarea votului, incalcarea obiectului de activitate si in general a intereselor particulare ale societatii
ocrotite prin lege, votarea unor probleme care nu figurau pe ordinea de zi si nulitatea nu a fost acoperita
in conditiile art. 121 LS. Intre aceste doua extreme, exista cauze de nulitate care au fost calificate si intr-un
sens, si in altul.
Odata ce instanta pronunta hotararea definitiva de anulare, hotararea nu mai produce efecte.
Efectele care s-au produs deja, pot fi rasturnate? Solutia: toti cei care, cu bunacredinta, au incheiat acte
juridice in temeiul acelei hotarari sunt protejati, actele respective nu vor fi anulate la randul lor. Se poate
introduce actiune in raspundere civila impotriva autorilor actului (actionarii), daca se demonstreaza ca au
actionat cu rea-credinta. In general, societatea este chemata sa raspunda in solidar cu autorii actului, ea fiind cea
prin care hotararea nula a fost pusa in executare.

Dreptul la informare al actionarilor - art. 136, art. 117² LS

In cazul SA avem reglementari specifice privind modul in care actionarii se pot informa cu privire la
operatiunile si situatia societatii, altfel decat prin situatiile financiare, rapoartele cenzorilor/ de audit.
In cazul celorlalte forme de societati, se aplica dreptul comun – art. 1918 C.civ. – cu privire la drepturile
de informare ale actionarilor.
Art. 136 prevede un drept la informare intre sedintele AGA. El se exercita la cererea actionarilor avand un
numar minim de actiuni (10% din capitalul social), prin experti independenti de societate, numiti de catre
instanta, pe costul societatii, cu privire la fapte/ operatiuni specifice. Este mai degraba un audit la cererea
unui grup de actionari. Raportul expertilor este pentru beneficiul societatii si al tuturor actionarilor, de aceea
este pus la dispozitia organelor de administrare, pentru a lua masuri de corectare a situatiilor descoperite,
precum si ca punct pe ordinea de zi a proximei AGA.
Art. 117² reglementeaza dreptul la informare in contextul AGA, fie ca este vorba de situatii financiare
anuale si distributia de dividende, fie alte probleme pe ordinea de zi. In acest caz, dreptul se exercita direct intre
actionari si societate, organele de administrare fiind obligate sa puna la dispozitie informatiile respective astfel
incat actionarii sa voteze in cunostinta de cauza in cadrul AGA.

Retragerea actionarilor din societate

Retragere actionarilor este rezultatul aplicarii unor proceduri reglementate de lege pentru cumpararea de
catre societate a actiunilor unor actionari in situatii limitativ prevazute de lege.
Principalele forme de retragere ale actionarilor:
a) In urma rascumpararii de catre societate a unei parti din actiuni de la la toti actionarii (deosebit de
retragerea in baza art. 134, este o modalitate de a iesi din societate fara a fi neaparat determinata de un
dezacord intre actionari).
b) Art. 134 – nu este o prevedere cu un scop similar celui care sta la baza art. 132 (acesta din
urmareste repararea unei ilegalitati si implicit sanctionarea celor vinovati), nu este un articol care
prevede o sanctiune. Art. 134 urmareste sa acorde protectie actionarilor si implicit societatii, in situatii
speciale cand ei nu se mai regasesc in affectio societatis, cand intre ei si ceilalti actionari nu mai exista
un scop societar comun. Protectia se realizeaza prin recunoasterea dreptului actionarului de a se retrage
din societate (adica, paraseste societatea) in cazuri limitativ prevazute de lege.
Retragerea prevazuta de art. 134 este reglementata separat de cazurile de retragere ale asociatilor societatilor
de persoane (inclusiv SRL) reglementate prin art. 226 LS, dar nu se deosebeste in esenta de acestea.
Retragerea este un act de vointa unilateral al unui actionar, care produce efecte juridice ope legis, fara
a fi nevoie de acordul celorlalti actionari. In ce ma priveste, consider ca in lipsa de reglementare derogatorie
se aplica regulile din dreptul civil care prevad obligatia autorului actului de a nu-l revoca o perioada rezonabila
de timp si sa ii fie rambursate contravaloarea actiunilor pe care astfel le pierde, ca urmarea a exprimarii vointei
de a parasi societatea. Manifestarea vointei de retragere creeaza raporturi juridice de creanta intre actionarul
care se retrage si societate, care se naste la momentul la care actionarul comunca in scris societatii ca doreste sa
se retraga si depune la sediul societatii.

Cazurile de retragere intervin cand unul sau mai multi actionari nu sunt de acord cu o hotarare AGA care are
unul din urmatoarele obiecte:
• schimbarea obiectului principal de activitate (pentru unii actionari, societatea va avea un alt affectio
societatis decat ce au acceptat cand au intrat in societate)
• mutarea sediului societatii in strainatate – se poate muta relativ facil, insa numai in cadrul UE; pentru
unii actionari ar putea insemna costuri suplimentare de deplasare, pe care nu si le pot permite (de ex., pt a
participa la sedintele AGA)
 • schimbarea formei societatii, adica societatea se transforma din SA in alta forma de societate, de ex. SRL
sau intr-o societate de persoane (toate aceste forme de societati inseamna o ingradire a drepturilor actionarilor in
ce priveste libera instrainare a partilor de interes, comparativ cu ce prevede legea la SA)
• reorganizare prin fuziune sau divizare – se produce o schimbare in structura de capital social a societatii
in cauza si in acelasi timp in patrimoniul ei, ceea ce afecteaza raporturile de putere intre actionari si valoarea
actiunilor.

Art. 134 – conditii procedurale de aplicare

Dupa ce s-a declansat procedura retragerii la cererea actionarului (dreptul de retragere trebuie exercitat
in 30 de zile de la publicarea hotararii AGA in M.Of., respectiv de la data adoptarii in cazul reorganizarii, mai
putin reorganizarile prevazute in art. 134 alin. (2¹)), instanta va numi la cererea organului de administrare
un expert autorizat independent care trebuie sa evalueze valoarea societatii prin cel putin 2 metode
prevazute de lege, pentru a determina pretul pe actiune si astfel intinderea compensatiei platite
actionarilor care se retrag. Obligatia de plata devine scadenta odata ce a fost determinata valoarea actiunii,
este insa o obligatie sub o conditie suspensiva legala, pentru ca plata se poate face numai din profit distribuibil
si rezerve disponibile

Adunarea generala a asociatilor unui SRL

Competente:
Sunt prevazute cu titlu exemplificativ in art. 194 LS (niciuna din cele mentionate in art.194 si in
general toate competentele AGA SRL nu pot fi delegate administratorilor, spre deosebire de cazurile speciale
analizate la AGA SA). In cazul SRL legea nu reglementeaza decat o singura forma de adunare generala, astfel
incat competentele din art. 194, daca ne raportam la AGA SA, majoritatea ar apartine AGA ordinara si una
AGA extraordinara (modificarea actului constitutiv). Insa legea nu impune si nu leaga efecte juridice deosebite
in functie de tipul adunarii generale, in schimb prin actul constitutiv se poate face acest lucru. De observat ca
art. 194 alin.(2) introduce, numai pentru SRL, un nou caz de retragere a asociatilor (pe langa cele din art. 226),
respectiv daca nu sunt de acord cu modificarea actului constitutiv, dar numai daca acest drept este prevazut in
actul constitutiv.

Particularitati:
Convocarea adunarii (art. 195) – de catre administratori dar si de catre asociatii care detin cel
putin 25% din capitalul social (interpretarea in practica este ca asociatii pot cere acest lucru administratorilor,
nu pot convoca direct – „va putea cere convocarea” – si nici nu pot cere instantei sa convoace deoarece nu
exista la SRL un art. similar cu art. 119 de la SA).
Cvorumul si majoritatea de vot – exista regula dublei majoritati, care este o regula dispozitiva,
respectiv un cvorum minim de capital social si unul minim de asociati. Pentru modificarea actului
constitutiv, legea contine aceeasi prevedere ca in C.civ., respectiv este nevoie de votul unanimitatii, cu
posibilitatea insa de derogare prin actul constitutiv.
 Totusi, regula dublei majoritati este atentuata prin art. 193 alin. (3), care permite la a doua
convocare sa se ia o hotarare cu majoritatea capitalului social prezent si reprezentat. Unii afirma ca de
fapt la a doua convocare se aplica tot regula dublei majoritati, dar raportata la numarul de asociati si capital
social prezent; in ce ma priveste, este acelasi lucru cu majoritatea capitalului social prezent si reprezentat. Este
insa discutabil daca aceasta derogare legala din alin.(3) se aplica si de la regula unanimitatii. In opinia mea,
interpretarea corecta este cea care permite deblocarea mecanismului decizional in adunarea generala la a doua
convocare, prin luarea hotararii cu majoritatea capitalului social prezent.

Spre deosebire de actiuni o parte sociala confera intotdeauna un singur vot, fara nicio derogare.
Asociatii au interdictie de a vota in cazurile in care se afla in conflict de interese cu societatea similar cu
art. 127 LS. Art 193 alin (2) contine o interdictie speciala de a vota, respectiv cu privire la aportul in natura
adus de acel asociat sau asupra actelor juridice incheiate intre el si societate – interdictie care aparent este
absoluta, legea nu prevede posibilitatea unei derogari.
O majoritate speciala de vot exista in cazul transferului partilor sociale. Este o majoritate stabilita
cu titlu dispozitiv de lege in legatura cu instrainarea partilor sociale fata de terti – art. 202, alin (2) -, respectiv
votul a cel putin ¾ din capitalul sociale.

Ce se intampla daca nu se poate atinge aceasta majoritate fara votul cedentului? Este o problema
de conflict de interese daca voteaza si el in favoarea cesiunii? O solutie sustinuta in doctrina ar fi sa se abtina
si atunci ¾ se raporteaza la capitalul social mai putin partea cedentului. In opinia mea, solutia este ilegala,
problema fiind calificata gresit ca fiind o situatie de conflict de interese. Nu este nici un conflict:
societatea, principial, nu poate fi afectata de faptul ca un asociat iese si un tert intra in locul lui, situatia
priveste increderea dintre asociati, nu relatia dintre asociati si societate.

Cai de atac impotriva unei hotarari AGA SRL (art. 196): Acelasi mecanism, cu deosebirea ca
termenul de 15 zile curge de la momentul la care cel asociatul a luat cunostinta de hotarare, a aflat de hotararea
respectiva.
De ce aceasta solutie? Pentru ca, spre deosebire de SA, la SRL nu mai exista obligatia legala a
comunicarii hotararii la Registrul comertului, pentru publicare in M.Of.

Organul de conducere executiva (administrator, director, membru al consiliului de supraveghere)

Este subordonat in ultima instanta adunarii generale. Principial, organul de conducere executiva (pe
care il voi denumi, pentru simplificarea comunicarii, „administrator”) nu este considerat ca participand la
formarea vointei sociale, rolul sau esential este de a executa, implementa vointa sociala, astfel cum aceasta se
exprima prin intermediul hotararilor AGA si affectio societatis.
Rolul organului de conducere executiva este foarte important in ceea ce priveste administrarea activitatii
societatii. In scopul si in cadrul administrarii, el indeplineste doua functii:
 • functia de administrare a activitatii curente a societatii (de gerare).
• functia de reprezentare legala (care permite incheierea de acte juridice in numele si pe seama
societatii), care apartine in exclusivitate organului executiv.
O exceptie este reglementata la SA: chiar daca AGA nu reprezinta societatea in relatie cu tertii,
membrii ei nu semneaza pentru societate, atunci cand administratorul este unic si incheie contractul sau de
mandat cu societate, AGA va numi un reprezentant care, in numele si contul societatii, va incheia acest contract.
Pentru identitate de ratiune, acest lucru trebuie sa fie posibil si la celelalte forme de societate.
Cele doua functii se intrepatrund de regula, insa este posibila si exercitarea lor separata. De exemplu: se
incheie un contract de catre administrator direct in baza hotararii AGA, fara a fi nevoie de activitate prealabila
de gerare a treburilor societatii; administratorul da dispozitie unor salariati sa intocmeasca un studiu de
fezabilitate asupra unei potentiale investitii a 11 societatii, pentru ca administratorul sa poata aprecia daca
investitia este rentabila pentru societate si in consecinta daca ea trebuie discutata cu AGA, cu cine trebuie sa
contracteze societatea pentru a o realiza, caz in care administratorul desfasoara numai activitate de gerare dar nu
ia el insusi decizia de a incheia actele juridice necesare societatii).
Cand organul de executie, in baza actului constitutiv sau daca el considera oportun, inainte de a incheia
un contract cu un tert in numele societatii doreste sa aiba acordul Adunarii Generale, el o convoaca si supune
incheierea contractului aprobarii acesteia.
Daca AGA aproba, el va incheia contractul in numele societatii, in limitele trasate de AGA. In
asemenea situatii, organul executiv nu exprima vointa proprie, el doar incheie actul pe care Adunarea Generala
l-a aprobat, actionand la fel ca un mandatar care executa un mandat in termeni speciali.

Particulariati ale regimului juridic al administratorului:

In legatura cu dreptul de reprezentare legala, legea prevede ca el poate fi transmis de catre administrator
(in practica, se numeste „delegare”) numai daca actul constitutiv sau o alta prevedere legala prevede acest lucru
in mod expres – art.71 LS. Daca incalci aceasta interdictie si ca urmare societate sufera un prejudiciu,
sanctiunea civila este ca administratorul raspunde fata de societate pentru actele incheiate de cel caruia i-a
permis sa il substituie, ca si cum ar fi participat el insusi la incheierea acelui act, raspunzand personal pentru ele.
In cazul incheierii actelor de transfer imobiliar de catre societate, conform C.civ. de la care LS nu
deroga, ele trebuie sa imbrace forma autentica. Regulile de la mandat din C.civ. cer ca si procura
reprezentantului (in cazul nostru, a administratorului) sa fie in forma autentica.
Art. 70¹ LS contine o rezolvare pratica pentru aceasta situatie. Inainte de adoptarea lui in 2008,
societatile comerciale au incheiat de multe ori acte de dobandire sau instrainare de proprietati imobiliare, fara ca
administratorul sa primeasca un mandat de la AGA administratorului (prin hotararea AGA) in forma autentica.
In asemenea situatii, se intalneau doua ipoteze:
 fie actul constitutiv prevede ca actele respective intrau in competenta administratorului, prin
urmare nu era necesara o hotarare AGA
 fie actul constitutiv sau legea impune ca AGA sa aprobe incheierea actului, caz in care
administratorul, care semna in numele societatii, trebuia sa primeasca un mandat in baza hotararii
AGA.
In aceasta ultima ipoteza, solutia era sa fie emisa hotararea Adunarii Generale in forma autentica sau in
baza acestei hotarari administratorul sa primeasca o procura in forma autentica de la alt administrator al
societatii, lucru care nu prea s-a intamplat. Sanctiunea in dreptul imobilar pentru incalcarea cerintei formei
autentice este drastica: contractul este nul absolut. Nulitatea nu se poate acoperi. Ce prevede art. 70¹ in
asemenea situatii: organul executiv nu are nevoie de procura speciala sau hotarare AGA, si cu atat mai mult in
forma autentica.
Art. 73 alin.(1) precizeaza ca daca sunt mai multi administratori, ei sunt solidar raspunzatori pentru
modul in care isi exercita competentele si isi indeplinesc obligatiile.
A fortiori, daca este un administrator unic, el raspunde personal. Acest alineat enumera competentele si
obligatiile esentiale ale administratorului. Daca incalca limitele competentelor si obligatiile stabilite de lege,
actul constitutiv sau mandatul special primit prin hotarare AGA, administratorii raspund civil si, in unele cazuri,
si contraventional sau penal.
Desigur, ei sunt raspunzatori civil intotdeauna fata de societate, nu fata de asociati/actionari deoarece,
dupa cum am vazut, raportul juridic contractual este intre administrator si societate. Fata de terti, pot fi de
asemenea raspunzatori, desi raspunderea fata de terti ar trebui sa fie in primul rand raspunderea societatii insasi,
ceea ce este adevarat in majoritatea cazurilor, adica tertul prejudiciat se indreapta contra societatii,
administratorul fiind prezumat ca a indeplinit vointa sociala si prin actiunile/omisiunile sale leaga societatea
insasi.
Administratorul nu raspunde fata de tert, ci numai societatea, atunci cand administratorul
actioneaza in limitele mandatului primit de la societate/ actionari si in limitele legii, totusi ca urmare a
comportamentului societatii tertul sufera un prejudiciu. Daca administratorul incalca legea, chiar daca o face
in baza unui mandat primit de la AGA, fata de tert el va raspunde personal si solidar cu ceilalti
administratori care au incalcat legea. Daca administratorul isi incalca obligatiile stabilite prin actul
constitutiv (fara a incalca obligatiile stabilite de lege) si ca urmare tertul sufera un prejudiciu, administratorul
nu va raspunde fata de tert, numai societatea in numele careia a actionat administratorul, tertul nefiind
parte al contractul dintre administrator si societate (res inter alios acta).
Daca totusi pot fi tinuti si ei raspunzatori (raspundere personala), actiunea in raspundere pentru
incalcarea art. 73 alin (1) nu poate fi introdusa decat intr-un moment special, dupa data la care societatea este
declarata in insolventa (art. 73 alin.(2) ).
Tertii care sunt afectati de incalcarea art. 73 de catre administratori se pot indrepta impotriva lor numai
in caz de insolventa a societatii. Consider ca acest articol reprezinta temeiul pentru a respinge orice actiune prin
care tertii ataca deciziile administratorilor, inainte de intrarea societatii in insolventa, indiferent de validitatea
deciziei sau impactul ei indirect asupra tertilor. Actele interne ale societatii nu sunt susceptibile de atacare in
instanta de catre un tert, daca nu exista o norma legala care sa permita acest lucru.

Formele pe care le poate imbraca organul de conducere executiva

O societate poate sa aiba un administrator asociat sau neasociat, persoana juridica sau persoana fizica.
Asociatul poate fi unic sau societatea poate sa aiba mai multi administratori. Daca sunt mai multi, fiecare
administrator poate avea competenta deplina si egala cu celalalti sau lucreaza ca membri ai unui organ colegial.
In cazul pluralitatii de administratori, mai exista situatia, rar intalnita in practica, cand, in baza actului
constitutiv, trebuie sa lucreze impreuna, adica trebuie sa ia deciziile in unanimitate – art. 76.
In cazul organului colegial, ei nu lucreaza impreuna in sensul ca trebuie intotdeaua sa decida in
unanimitate, ci decid pe baza majoritatii. Legea reglementeaza organul colegial de conducere numai la SA. La
toate celelalte forme de societati, inclusiv SRL, se aplica reglementarea de la societatea in nume colectiv
respectiv daca sunt mai multi administratori, fiecare din ei are plenitudine de competenta, mai putin in cazul in
care actul constitutiv prevede expres ca trebuie sa lucreze impreuna.
Prin urmare, daca intr-un asemenea caz actul constitutiv nu reglementeaza o anumita situatie in
functionarea acestui organ colegial conventional, dreptul comun ar trebui sa fie reglementarea administratorului
cu plenitudine de competenta, nu cea privind administratorii care lucreaza impreuna (care este un caz de
exceptie).
Cu titlu de drept comun, aplicabil tuturor formelor de societate, este opozabilitatea fata de terti a numirii
administratorului.
In ce moment persoana numita de asociati exista valabil ca reprezentant legal, pentru terti?
Art. 54 face aplicarea principiului publicitatii si prevede ca numirea sau inlocuirea unui
administrator devine opozabila tertilor numai de la data publicarii ei in Registrul comertului. Pe de alta
parte, facand aplicatie principiilor aparentei si celeritatii, legea arata ca daca exista neregularitati in numirea sau
revocarea administratorilor, societatea nu le poate opune tertilor dupa ce administratorii au fost inregistrati in
RC, mai putin in cazul in care dovedeste ca acestia le cunosteau (indiferent din ce sursa le cunosteau, inclusiv
din publicarea in RC, dar societatea nu poate invoca simpla publicare ca dovada a cunoasterii neregularitatilor).
ICCJ, intr-un caz de speta, a avut situatia in care asociatii nemultumiti au revocat un administrator prin
hotararea AGA, dar din cauza duratei efectuarii formalitatilor la Registrul comertului a existat o perioada in
care vechiul administrator – inca inregistrat in RC - a incheiat un act juridic nefavorabil societatii. ICCJ a decis
ca actul a fost valabil, chiar daca pentru asociati vechiul administrator nu mai avea putere, deoarece pentru terti
el era singurul administrator competent sa incheie actul. Actul nu poate fi invalidat daca tertul e de
bunacredinta.

Depasirea puterilor administratorului

Depasirea puterilor administratorului nu este o problema de raspundere civila, ci de a stabili cine este
obligat sa execute contractul incheiat cu tertul prin depasirea puterilor: administratorul sau societatea
(tertul avand asteptarea ca societatea este contrapartea sa). Aceasta nu inseamna ca in situatii particulare
problema raspunderii civile a administratorului fata de terti nu se poate intrepatrunde cu depasirea puterilor
administratorului, caz in care trebuie aplicate normele si solutiile juridice specifice fiecarei situatii (art. 1310
Cod Civil).
Conform dreptului comun (art. 1309 C.civ.) atunci cand mandatarul incheie acte ce exced sfera
imputernicirilor primite prin mandat (inclusiv situatia in care nu avea imputernicire), mandantul nu este legat
juridic fata de tert, mai putin in cazul in care mandantul l-a determinat pe tertul de buna-credinta sa creada ca
mandatarul actiona in limitele puterilor conferite (cand mandatul este obligat fara de tert).

Art. 55 LS
Legea pleaca de la urmatoarea prezumtia ca publicarea actului constitutiv nu presupune cunoasterea lui
de catre terti, nu este dovada ca ei il cunosteau. Solutia are in vedere necesitatea protejarii celeritatii circuitului
comercial, da expresie principiilor aparentei, celeritatii si securitatii creditului. societatea sa demonstreze ca
tertul stie efectiv ca administratorul a depasit obiectul de activitate pentru a cere invalidarea actului incheiat de
administrator cu depasirea puterilor.
 Nu poti sa presupui sau sa ceri ca la orice act comercial pe care il incheie, tertul sa verifice puterile
administratorului publicate in Registrul comertului, nu este practic si economic sa il incarci cu aceasta obligatie.
Prin urmare, conform art. 55 alin.(1) regula este urmatoarea: daca administratorul si-a depasit
puterile prevazute in actul constitutiv, inclusiv obiectul de activitate al societatii, societatea este legata
juridic prin actul incheiat in aceste conditii.
Exceptii – daca:
(1) tertul stia sau trebuia sa stie despre depasirea puterilor/ obiectului de activitate ori
(2) administratorul a depasit limitele puterilor prevazute de lege pentru administrator (caz in care este
irelevant ce si cat stia tertul si nici ce prevedea actul constitutiv), societatea nu mai este legata prin actul
respectiv.
LS nu spune daca actul juridic produce efecte numai intre administrator si tert (problema este
controversata in dreptul civil, C.civ. nu prevede nici el o solutie) sau administratorul va raspunde civil fata de
tert in baza art. 1310 C.civ. coroborat cu art. 73 LS (solutie pe care tind sa o impartasesc, tertul avand si el o
culpa in aceste situatii, inclusiv prin necunoasterea legii).
Art. 55 alin (2) – daca exista limitari conventionale ale puterii administratorului (limitari care exced pe
cele prevazute de lege), simpla lor publicare este inopozabila tertilor. Ceea ce inseamna ca societatea va fi
obligata fata de tert sa execute actul incheiat cu depasirea limitelor conventionale de putere. Societatea trebuie
sa demonstreze ca tertul stia la data incheierii actului ca administratorul si-a incalcat limitele puterilor prevazute
in actul constitutiv si ca, in ciuda acestui fapt, cu rea credinta a incheiat actul, pentru a refuza executarea actului.

Cursul nr. 8
Administratorul S.A.

Pe perioada mandatului, administratorului ii este interzis sa aiba un contract de munca cu

societatea (interdictie introdusa in 2006), indiferent daca un asemenea contract ar viza exercitarea atributiilor
de administrare sau orice alte activitati (art. 137¹ alin. (3) LS).
Administratorul, ca organ de conducere executiva, nu poate sa isi dea ordine siesi si sa-si execute
propriile ordine, in calitate de salariat. Daca era salariat la data numirii, contractul de munca este suspendat pe
perioada mandatului de administrator.
Administratorul poate fi revocat oricand in mod discretionar de actionari, pentru ei este o decizie de
oportunitate. In caz de revocare abuziva are dreptul la despagubire. Revocarea si dreptul la despagubire sunt
reglementate de art. 137¹ alin. (4) LS.
In caz de demisie, cat timp este intregistrat ca administrator la Registrul Comertului, administratorul
trebuie sa continue sa isi exercite mandatul si sa semneze in numele societatii; daca refuza, poate fi tinut
raspunzator civil fata de societate.
Art. 137² stabileste un mecanism de acoperire temporara a pozitiei lasate libere de administratorul
decedat, demisionat sau care este impiedicat fizic (inclusiv pe motiv de boala) sa isi mai exercite mandatul, prin
numirea unui administrator provizoriu de catre consiliul de administratie (nu de AGA !).
 Mai putin in cazul in care acest lucru nu este posibil deoarece CA nu mai are numarul minim legal de
membri (discutabil care este acesta, exceptand societatile care au obligatia de auditare, cand nr minim este 3). In
acest ultim caz, trebuie convocata de urgenta AGA de catre administratorii ramasi, pentru a numi
administratorul care sa ocupe locul vacantat.
Art. 137² alin. (5) prevede ca in cazul decesului sau imposibilitatii fizice de exercitare a mandatului de
catre administratorul unic (per a contrario, nu se aplica la CA), inlocuitorul va fi numit de catre cenzori
(daca societatea are cenzori!).
La SA (nu si la celalalte forme de societati, desi solutiile legale de la SA ar putea fi preluate in actul
constitutiv al altei forme de societate, devenind prevederi contractuale), legea reglementeaza doua tipuri de
administratori atunci cand functioneaza ca si CA: independent si neindependent.
Diferenta este, in cazul administratorilor independenti, ca la momentul numirii, ei indeplinesc anumite
conditii prevazute de lege (art. 138² LS). Aceste conditii au la baza conditia ca administratorul independent nu
are sau nu a avut o anumita perioada in trecut, nicio legatura contractuala, financiara sau de actionariat cu
societatea sau actionarii la momentul numirii, legatura care datorita beneficiilor primite in baza ei se prezuma ca
i-ar putea influenta judecata, facandu-l mai putin obiectiv fata de societate/ actionarii ei. Criteriile de
independenta din art. 138² alin. (2) sunt limitative.
Administratorii independenti sunt vazuti ca administratori profesionisti. Sunt persoane cu experienta de
afaceri si aduc o expertiza benefica societatii sau doar o abordare ori viziune noua fata de administratorii
neindependenti. In unele situatii, legea impune ca societatea sa aiba cel putin un administrator independent
(daca au fost constituite comitete consultative ale CA, cel putin un membru al fiecaruia trebuie sa fie
independent - art. 140² alin. (2) LS).
Nu trebuie inteles ca administratorul neindependent este sub controlul societatii/ al actionarilor
care l-au numit. Orice administrator, independent sau neindependent, trebuie sa puna interesele societatii mai
presus de interesele actionarilor sau ale sale ori altor persoane. Dar in acest context, al loialitatii fata de
societate, administratorul independent este prezumat de lege ca fiind mai obiectiv, mai detasat emotional fata de
societate si actionarii ei.

Sistemul unitar
In cazul sistemului unitar, societatea poate fi administrata
(1) de un CA care are plenitudine de competenta de gerare si reprezentare legala
(2) CA deleaga puterile sale de administrare curenta si reprezentare legala unor directori (care
sunt sau nu si administratori ai societatii, LS lasa la latitudinea fiecarui CA sa decida componenta pe cine
numeste director).
In cazul delegarii puterilor catre directori, CA se transforma in organ de supraveghere a directorilor si
activitatii lor si de decizie strategica iar directorii actioneaza ca un veritabil consiliu de administratie. Directorii
functioneaza sub controlul consiliului de administratie si sunt numiti si revocati de acesta (art. 142 alin.(2) lit.c)
si d) ). Institutia delegarii, raspunderea juridica si mai ales penala pentru actele de administrare curenta se muta
la directori, ceea ce reprezinta un avantaj pentru administratori.
Art. 142 alin. (2) prevede o serie de atributii ce nu pot fi delegate directorilor, ele si raman in
competenta consiliului de administratie (text imperativ):
 • stabilirea strategiei generale de dezvoltare a societatii (in masura in care a fost aprobata de AGA sau nu
este data prin actul constitutiv in competenta AGA)
• stabilirea politicilor financiare si contabile
• numirea/revocarea directorilor si supravegherea lor
• pregatirea raportului anual
• convocarea si organizarea adunarii generale a actionarilor
• introducerea cererii pentru deschiderea procedurii de insolventa a societatii.
Se observa ca toate aceste atributii sunt esentiale pentru buna functionare si dezvoltarea societatii. CA
ramane veriga de legatura intre actionari si directori ca organ care pastreaza viziunea de ansamblu asupra
directiilor de dezvoltare si sanatatii financiare a societatii. Art. 142 alin.(2) interzice delegarea acestor
atributii catre directori dar nu interzice ca prin actul constitutiv aceste atributii sa fie stabilite in sarcina
AGA.

Sistemul dualist
Sistemul dualist presupune existenta a doua organe de conducere executiva: directoratul (nu este
acelasi lucru cu directorul(ii) din sistemul unitar) si consiliul de supraveghere. Atributiile celor doua organe
executive se completeaza reciproc, insa exista o relatie de subordonare intre ele, consiliul de supraveghere
controleaza, numeste si revoca membrii directoratului.
In cazul sistemului dualist delegarea are loc ope legis, odata cu alegerea acestui sistem prin actul
constitutiv si numirea de catre AGA a consiliului de supraveghere. Consiliul de supraveghere („CS”), odata
numit, este obligat sa numeasca de indata directoratul deoarece conform art. 153¹ LS conducerea executiva a
societatii revine in exclusivitate directoratului.
Consiliul de supraveghere opereaza similar cu consiliul de administratie din sistemul unitar in cazul in
care acesta si-a delegat puterile unui grup de directori.
Organul executiv propriu-zis este directoratul. O diferenta notabila este ca numarul directorilor poate fi
par sau impar, in schimb numarul membrilor directoratului este intotdeauna impar. O alta diferenta este ca
membrii directoratului nu pot fi membri ai consiliului de supraveghere – art. 153² alin.(3) si nici invers.
Puterea de reprezentare legala a societatii o are numai directoratul, care in lipsa de stipulatie
contrara in actul constitutiv trebuie sa actioneze in unanimitate (adica, sa semneze toti directorii actul juridic
respectiv) – art. 153³. Consiliul de supraveghere reprezinta societatea in raport cu membrii directoratului.
Consiliul de supraveghere este numit si revocat de catre Adunarea Generala (minim 3 si maximum
11).

Delimitarea competentelor intre consiliul de supraveghere si directorat

Atributiile principale ale consiliului de supraveghere sunt mai reduse decat cele ale consiliului de
administratie care si-a delegat puterile directorilor (vz. art. 1539 alin.(1), fiind numai de control al activitatii
directoratului, nu si de stabilire a strategiei societatii sau politicilor financiar-contabile (care revin directoratului,
impreuna cu implementarea vointei sociale si executia curenta).
 Conform art.1539 alin (3) nu ii pot fi transferate CS atributii legate de conducerea societatii, dar este
posibil ca prin actul constitutiv sa i se dea posibilitatea sa aprobe in prealabil anumite operatiuni/ acte.
CS nu trebuie sa se substituie directoratului in initierea si structurarea lor, ci doar sa verifice acele operatiuni/
acte inainte de a fi implementate.
Consiliul de supraveghere isi poate constitui comitete consultative dintre membrii sai (cel putin 2 in
fiecare comitet) care sa analizeze anumite tipuri de activitati/operatiuni si sa prezinte recomandarile lor
consiliului, care sa ia mai departe o decizie (in limitele competentelor legale ale acestuia). Comitetele opereaza
ca un fel de departamente de specialitate in cadrul CS.
AGA este convocata de directorat (art. 117 alin.(1) ); in cazuri exceptionale de interes pentru
societate, este convocata de Consiliul de supraveghere (art. 1539 alin. (2) ).

Reglementari comune aplicabile administratorului in sistemul unitar si cel dualist

• Reguli legate de durata si numarul mandatelor fiecarui administrator
Actul constitutiv poate stabili durata si numarul mandatelor unui administrator, insa durata unui mandat
este limitata intotdeauna la 4 ani, iar durata mandatului primilor membri la 2 ani (art. 153 ¹²).
• Posibilitatea ca unul dintre administratori sa fie persoana juridica
Legea permite ca o persoana juridica sa fie numita administrativa. Daca o persoana juridica este
numita administrator, legea impune ca acesta sa actioneze printr-o persoana fizica, reprezentant legal sau
conventional, care trebuie inregistrata si ea la Registrul Comertului si care va raspunde in solidar cu persoana
juridica pentru modul in care este exercitata functia de administrator.
• Exista o interdictie absoluta cu privire la numarul de mandate al aceleiasi persoane
administrator la societati pe actiuni diferite: un administrator nu poate exercita mai mult de 5 mandate
concomitent. Daca se depaseste limita se considera legal demisionat din pozitia cea mai recenta. Restrictia nu
se aplica in cazul grupurilor de societati.
• Remunerarea unor categorii de administratori are caracter public.
Legea obliga ca pentru membrii consiliului de administratie sau ai CS sa se faca public nivelul
remuneratiei (prin actul constitutiv sau hotarari AGA). Pentru directori / membri directorat legea nu impune
aceasta publicitate (CA, respectiv CS pot stabili aceasta remuneratie iar deciziile lor nu se publica), dar impune
ca prin actul constitutiv sau hotarare AGA sa se stabileasca limitele minime si maxime ale remuneratiei
directorilor (nu exista sanctiune civila pentru incalcarea acestei obligatii, insa pot exista consecinte negative
fiscale).
• Actele juridice de valoare semnificativa pentru societate (art. 153²²)
Indiferent de natura juridica a actului, daca valoarea acelui act depaseste jumatate din valoarea
contabila a activelor societatii la data incheierii actului, el trebuie aprobat de AGA extraordinara.
Incalcarea acestei interdictii se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a actului.
• Obligatia de a convoca Adunarea Generala de indata ce au aflat, daca societatea a suferit
pierderi care au diminuat activul net sub jumatate din valoarea capitalului social (sau mai putin, nu mai
mult, daca asa prevede actul constitutiv) (art. 153²⁴).
Aceasta obligatie revine CA in sistemul unitar (chiar daca si-au delegat competenta directorilor) si CS
in sistemul dualist, si este conditionata de stabilirea acestei situatii in cadrul situatiilor financiare anuale.
Actionarii astfel convocati au doar trei optiuni conform legii: pot decide majorarea, reducerea capitalului social
sau dizolvarea societatii. Daca nu iau nici o hotarare pana la incheieea exercitiului financiar ulterior celui in care
a fost stabilita pierderea sau nu se convoaca adunarea generala, orice persoana interesata poate cere instantei
dizolvarea societatii. Daca nu au convocat AGA, niciun administrator nu se poate apara spunand ca nu a stiut
despre diminuarea dramatica a activului net, daca situatiile financiare reflecta acest lucru.
• Art. 155¹ LS
Este un articol de protectie a actionarilor minoritari, impotriva actionarului majoritar care in
mod prezumat abuzeaza de drepturile sale de majoritar refuzand introducerea actiunii in raspundere
civila. Permite actionarilor minoritari sa introduca ei in instanta actiune sociala in raspundere civila impotriva
admininistratorului si/sau a actionarilor fondatori, daca actionarii majoritari au refuzat sa voteze in favoarea
introducerii actiunii in cadrul AGA. Costurile acestei actiuni vor fi suportate de societate, daca minoritarii
castiga, sau de acestia daca actiunea este respinsa. In mod normal, conform art. 155 LS, adunarea generala
hotareste introducerea actiunii in raspundere civila, fiind o problema de competenta AGA ordinara.

Obligatiile fundamentale ale administratorului S.A.

Art 144¹ si 144² alin.(1) LS - aceste obligatii nu pot fi inlaturate sau modificate prin actul constitutiv.
Art 144¹ alin. (4) reglementeaza cea mai importanta obligatie a administratorului SA, anume
obligatia de loialitate fata de societate. Aceasta presupune ca orice decizie pe 7 care o ia in aceasta calitate,
comportamentul sau ca administrator trebuie sa aiba intotdeauna in vedere, cu prioritate, interesele societatii si
cum pot fi ele cel mai bine protejate si promovate, nu interesele sale personale, ale actionarilor sau ale unor
terti. Desigur, acest lucru nu exclude ca deciziile luate sa fie si in interesul actionarilor ca si grup, dar daca ar
exista un conflict intre interesele societatii si cele ale tuturor actionarilor, administratorul trebuie sa ia in
considerare numai interesele societatii.
Conflictul de interese este situatia in care administratorul urmeaza sa ia o decizie sau sa desfasoare o
operatiune punand in primul rand interesele sale sau ale altei persoane. Art 144³ reglementeaza un mecanism
procedural prin care administratorul, aflat in aceasta situatie, este protejat ulterior de raspundere daca inlatura
conflictul sau de interese din mecanismul decizional la care participa.
Administratorul este obligat sa aduca imediat la cunostinta situatia de conflict de interese colegilor
din organul colectiv de conducere, organelor de control societar si sa se abtina de la orice deliberare si/sau vot.
Aceasta interdictie (de a participa la mecanismul decizional in stare de conflict de interese) se extinde la
orice operatiuni intre societate si persoane care sunt afiliate, in sensul alin. (2), cu administratorul respectiv, dar
doar daca administratorul are cunostinta de existenta situatiei de conflict de interese generat de afiliatul sau „stie
ca sunt interesate”.
Incalcarea acestei obligatii atrage raspunderea civila pentru prejudiciul suferit de societate a
administratorului respectiv si raspunderea sa penala (de ex. in baza art. 272 alin. (1) lit. b) sau art. 275 alin.(1)
lit.a) LS). Este un text special fata de art.144³. Interdictiile pe care le contine sunt absolute, de ordine publica.
Art. 150 – conflict de interese: Obiectul sau priveste incheierea oricaror operatiuni de instrainare,
dobandire sau folosinta, cu orice titlu, intre administrator si societate cu privire la bunuri a caror valoare
depaseste 10% din activul net al societatii. Spre deosebire de articolele citate mai sus, art. 150 nu contine o
interdictie absoluta, tocmai pentru a permite incheierea unor asemenea acte daca sunt si in interesul societatii.
 Conform alin.(1), de la art. 150 se poate deroga prin actul constitutiv, in orice sens (eliminarea
interdictiei, inasprirea sau limitarea ei). Consider ca administratorul este in continuare obligat sa se abtina de la
deliberare si vot, in schimb AGA extraordinara este obligata sa aprobe (sau sa respinga) incheierea actului
respectiv. In caz contrar, daca actul se incheie el este nul absolut.
Art 144¹ alin. (2)-(4) reglementeaza standardul la care se raporteaza comportamentul oricarui
administrator al unui SA, anume „bunul administrator”.
Ce inseamna bun administrator, prudent si diligent, in intelesul LS?
Cand administratorul unui SA ia o decizie de afaceri (adica, o decizie in legatura cu operatiunile
societatii si/sau incheierea unui act juridic in numele societatii), este obligat ca la momentul luarii ei sa
actioneze in mod prioritar in interesul societatii si pe baza unor informatii suficiente si potrivite pentru scopurile
acelei decizii, fara a urmari interesul sau individual sau al altei persoane, si desigur acea decizie nu incalca o
norma legala sau contractuala.

Raspunderea civila a administratorului S.A. (indiferent de forma pe care o imbraca) si limitele in

care se exercita actiunea in raspundere civila
Contractul dintre ei si societate fiind un contract de mandat, conform dreptului comun (C.civ.), ar trebui
sa raspunda civil si daca nu isi executa obligatiile corespunzator si la timp, inclusiv atunci cand actioneaza in
afara limitelor mandatului.
Legea societatilor prevede ca in cazul in care sunt mai multi administratori, raspunderea lor pentru
deciziile luate de organul colegial de conducere este o raspundere solidara (art. 144² alin.(1) coroborat cu
art. 73 alin.(1) LS).
Pentru fiecare administrator se va aprecia, in functie de comportamentul individual si gradul sa de
vinovatie/ lipsa vinovatiei, daca in cele din urma va raspunde pentru prejudiciile cauzate societatii sau tertilor la
fel ca ceilalti sau mai deloc. Pentru a nu ii fi atrasa raspunderea, el trebuie sa se delimiteze public de decizia
controversata, in cadrul organului colegial. Formal, el trebuie sa poata dovedi pozitia sa prin inregistrarea
opozitiei in registrul deciziilor consiliului de administratie si prin aducerea la cunostinta, in scris, organelor de
control ale societatii (cenzorii/auditorul financiar si auditorii interni) a opozitiei sale.

Administratorul S.R.L.

Art 197 alin.(4) – dispozitiile de la administrarea S.A nu se aplica si la administrarea S.R.L.

SRL poate avea un administrator unic sau mai multi administratori. Legea nu reglementeaza organizarea
si functionarea unui organ colegial de administrare la SRL.
Inseamna ca se aplica dreptul comun, adica in cazul in care exista mai multi administratori fie fiecare are
plenitutidine de competenta si drept de reprezentare legala (art. 75 LS), fie - daca actul constitutiv prevede astfel
– trebuie sa lucreze impreuna, adica sunt obligati sa ia decizii in unanimitate, exceptand situatiile urgente (art.76
LS).
Daca asociatii doresc ca administratorii sa functioneze ca un organ colegial, atunci acest lucru trebuie
reglementat prin actul constitutiv.
 • Relatia dintre administratori si adunarea generala
La SRL nu este prevazuta in lege obligatia administratorului de a participa la sedinta Adunarii
Generale sau de a raporta Adunarii Generale (desigur, o asemenea obligatie poate fi prevazuta prin actul
constitutiv). Totusi, in ce priveste obligatia de raportare fata de asociati consider ca se aplica dispozitiile art.
1918 C.civ. alin.(2) – informarea asociatilor la cererea acestora – si alin. (3) - obligatia de informare anuala a
asociatilor, ca drept comun. Desigur, daca SRL este supusa obligatiei legale de auditare, se aplica regulile din
legislatia financiar-contabila a auditului in ce priveste obligatiile de raportare fata de asociati ale
administratorilor.
Ca si SA, administratorii sunt cei care convoaca AGA, inclusiv la cererea a cel putin ¼ din
numarul total de voturi. Spre deosebire de SA, la SRL nu este reglementata convocarea adunarii
asociatilor direct de catre asociati, decat daca actul constitutiv prevede acest lucru (insa in lipsa unei
prevederi in lege, asociatii nu pot cere instantei sa convoace AGA, chiar daca ar prevedea acest lucru in actul
constitutiv; consider ca art. 527 C.proc.civ. nu poate fi invocat ca temei pentru o asemenea convocare).

• Art 153²², art. 153²⁴

S-a afirmat ca acest articol nu e aplicabil SRL, iar la SRL nu regasim un text similar. Daca actul
constitutiv nu a stabilit aceasta cerinta, atunci actele pot fi incheiate fara probleme si vor fi valabile chiar 11
impotriva vointei asociatilor, in baza art. 55 alin.(2) LS.
In schimb, art. 153²⁴ este aplicabil si la SRL, in baza art. 228 alin. (1) lit.a).

• Obligatia de loialitate a administratorului SRL

Reglementarea de principiu a acestei obligatii este data de art. 1303-1304 C.civ., care interzic, cu titlu
general, conflictul de interese intre reprezentant si reprezentat.
Conform art. 78 administratorii nu pot intreprinde operatiuni si incheia acte juridice care
depasesc limitele obisinuite ale activitatii SRL decat cu acordul prealabil al tuturor celorlalti
administratori (daca sunt mai multi) si in caz de opozitie a unuia (sau daca este administrator unic), cu
aprobarea prealabila a AGA.
Desigur, prin actul constitutiv se poate deroga de la art.78.
Art. 197 alin.(2) interzice administratorului, fara aprobarea AGA, sa accepte sa fie concomitent
administrator intr-o societate concurenta sau cu acelasi obiect de activitate sau sa desfasoare un comert
concurent sau identic, pentru sine sau pentru altul.

• Standardul de comportament al administratorului SRL

In lipsa unui text special in LS (cum exista la SA), se aplica dreptul comun - art. 2018 C.civ. – care
prevede ca standardul de comportament trebuie sa fie cel al bunului proprietar, functia de administrator SRL
fiind prezumata remunerata.
 Organele de control societar
A. Cenzorul
Este reglementat in art. 159-165 din LS.
La SA care nu a ales sa fie auditata financiar sau nu are obligatia legala a auditarii financiare, este
obligatoriu sa aiba cel putin 3 cenzori (sau mai multi - numar impar -, daca asa prevede actul constitutiv) (art.
159 alin.(2) ).
La SRL care are minim 15 asociati si asociatii nu au decis sa fie auditata financiar/nu e obligata
legal sa fie auditata, este obligatoriu numirea a minim trei cenzori (art. 199 alin.(3) ).
Cenzorii pot sa existe la societatile auditate, daca actionarii decid astfel.
Cenzorii sunt numiti si revocati de AGA iar mandatul lor are o durata de 3 ani, putand fi reinnoit. Este
obligatoriu ca AGA sa numeasca si cenzori supleanti (cel putin unul).
Art. 163 reglementeaza puterile cenzorilor. Astfel, acestia au puteri foarte largi de control. De
asemenea, pot convoca AGA SRL si SA in conditiile art. 164¹ si AGA SA in conditiile art. 137² alin.(5).
Situatiile financiare nu pot fi aprobate de Adunarea Generala fara a fi insotite un raport al cenzorilor.

B. Auditorii
Sunt reglementari ale Ministerului Finantelor Publice care implementeaza directive europene si care
prevad trei criterii:
- un anumit numar de personal,
- o anumita cifra de afaceri,
- o anumira valoare a activelor. Daca sunt indeplinite 2 din 3 criterii devine obligatorie auditarea.
In cazul SA care au sistem dualist, este obligatorie auditarea indiferent de indeplinirea criteriilor
de mai sus (art. 160 alin. 1¹ LS). Legislatia speciala aplicabila anumitor tipuri de societatii (cum sunt cele
financiar-bancare) prevede de asemenea auditarea financiara obligatorie pentru aceste societati.

Auditorii financiari externi: profesie liberala, are propria lege de organizare, in plus organizatia lor
profesionala are dreptul de a reglementa codul de conduita si continutul obligatiilor lor profesionale. LS
prevede ca sunt numiti si revocati de AGA, dar contractul lor cu societatea poate fi negociat si incheiat de
administratori, directori, fara a fi necesara o aprobare AGA, cu exceptia duratei minime a contractului. Nu
sunt subordonati in niciun fel societatii si nimeni din cadrul societatii nu le poate impune un anume punct de
vedere. Nu au insa competenta de a convoca AGA.
Auditorii interni se concentreaza mai mult pe partea operationala a societatii. Puterile de convocare
AGA (mai putin cea de sub art. 137² alin.(5) ) si de verificare la initiativa actionarilor le au si auditorii interni,
nu doar cenzorii (vz.art. 164¹ alin.(3) ).
Minoritarii nu mai pot insa actiona impotriva vointei majoritarilor pentru a atrage raspunderea
cenzorilor.
 Regimul juridic al actiunilor
Actiunile sunt o forma particulara a partilor de interes reglementate de C.civ.
Actiunile, ca regula, nu sunt bunuri din patrimoniul societatii, chiar daca aceasta le emite. Odata emise
ele intra ope legis in patrimoniul celui care le subscrie, adica actionarului. Sunt bunuri incorporale, care au
legatura cu capitalul social, pentru ca valoarea nominala a tuturor actiunilor emise este egala cu valoarea
capitalului social.
Art. 92 alin.(1) LS interzice in mod expres emiterea de actiuni a caror valoare nominala sa fie mai
mare decat suma aportului subscris. Daca suma aportului subscris este mai mare decat valoarea nominala,
diferenta constituie prima de emisiune si inregistreaza in rezerva de prime a societatii, care este un cont de
pasiv.
Valoarea contabila a actiunii reflecta valoarea economica a societatii la un moment dat (se
calculeaza prin impartirea valorii activului net impartita la numarul total de actiuni), pe cand valoarea
nominala este fixa, este o valoare istorica la momentul subscrierii aporturilor initiale la capitalul social si
ramane neschimbata indiferent de fluctuatia situatiei economice a societatii, mai putin in cazurile in care
actionarii decid sa o modifice.
Spre deosebire de partile sociale si alte parti de interes, actiunile pot fi titluri tranzactionabile, adica pot
fi instrainate fara restrictii pe pietele de valori mobiliare.
Principiul care guverneaza regimul juridic al actiunilor este principiul egalitatii actiunilor, adica o
actiune este egala cu fiecare din celelalte din punct de vedere al valoarii nominale, precum si din perspectiva
drepturilor pe care le confera (art. 94 alin.(1) ).
De la acest principiu avem 2 derogari:
1. Actiunile preferentiale, fara drept de vot (art. 96-96 LS).
Acestea nu dau actionarului dreptul de a vota in AG, dar ii dau prioritate la incasarea
dividendelor, fata de actionarii care nu au astfel de actiuni. Exista o limitare impusa de lege cu privire la
numarul de actiuni preferentiale care pot fi emise: valoarea nominala totala a acestor actiuni nu poate depasi un
sfert din capitalul social. Valoarea nominala a unei actiuni preferentiale este egala cu valoarea nominala a
unei actiuni ordinare.
2. Actiunile care confera mai putine drepturi de vot de cat numarul lor (art. 101 alin. (2) )
Prin actul constitutiv se poate limita numarul de voturi aferent actiunilor, pentru actionarii care
au mai mult de o actiune. Pe baza acestui articol, daca actul constitutiv prevede astfel, un actionar care are 10
actiuni poate avea 5 voturi, de exemplu. Trebuie sa existe acordul tuturor actionarilor; este posibila aceasta
discriminare, daca toti actionarii sunt de acord.
In ceea ce priveste actiunile neplatite la termen (am vazut ca legea permite actionarilor, la constituirea
societatii, sa verse numai 30% din capitalul social subscris, restul putand fi varsat in 12 luni de la inmatriculare/
2 ani daca aportul este in natura) , dreptul de vot este suspendat. In continuarea, daca raman neplatite, societatea
poate decide, pe baza hotararii AGA, anularea lor si emiterea altor actiuni in locul lor care sa fie vandute iar
daca din vanzare nu se acopera in intregime suma nevarsata la capitalul social, acesta va fi redus in mod
corespunzator (art. 100).
 Cumpararea actiunilor proprii de catre societate
Art.103 alin. (1) stabileste principiul, anume societatea nu poate sa isi subscrie propriile actiuni. In
acest fel sunt protejati creditorii sociali deoarece activele societatii sunt folosite pentru derularea activitatii
economice si indeplinirea obiectului de activitate, nu pentru un scop care nu aduce valoarea societati, cum este
subscrierea propriilor actiuni.
Alin. (2) si (3) reglememteaza situatii particulare, intarind acest principiu.
De la principiu de mai sus, legea permite doua derogari: rascumpararea comuna a actiunilor conform
art. 103¹ si 104 si rascumpararea speciala a actiunilor ca urmare a aplicarii art. 134 LS.
Societatea, in conditiile articolelor de mai sus, poate cumpara propriile actiuni de la actionarii sai.
Actiunile vor intra astfel in patrimoniul sau. Rascumpararea comuna generala este reglementata de art.103¹ si
presupune indeplinirea cumulativa a patru conditii, dintre care cele mai importante sunt limitarea actiunilor
rascumparate la 10% din capitalul social si plata pretului numai din profit distribuibil (adica, din el se pot
acorda dividende utile si reale) si din fonduri disponibile conform legii.
Conditia platii pretului numai din profit distribuibil si/sau fonduri disponibile este aplicabila si
rascumpararii speciale in conditiile art. 134 (vz. art. 104 alin. (2) LS).
Rascumpararea comuna speciala este reglementata de art.104, care prevede in mod limitativ patru
cazuri. Dintre acestea, cel mai des intalnit in practica este reducerea capitalului social prin rascumpararea
actiunilor (vom vedea ca se poate reduce capitalul social si prin anularea unui numar de actiuni/ parti sociale,
acesta fiind cazul tipic de reducere). Specifica rascumpararii comune speciale este neaplicarea celor patru
conditii de la reglementarea comuna generala.
Art. 105 stabileste limitele aplicabile societatii in legatura cu actiunile rascumparate, pe perioada
detinerii lor. Cat timp le detine, societatea nu le poate vota, nu poate primi dividende in baza lor. Legea
impune revanzarea lor, fara a aplica o sanctiune daca revanzarea nu are loc in termenul cerut de lege.

Legea prevede in art. 98 ca dreptul de proprietate se transmite

(1) prin inregistrarea transferului proprietatii asupra actiunilor in registrul de actiuni al societatii
(2) in alte conditii prevazute in actul constitutiv.

Efectele obligatiei de inregistrare in registrul actionarilor:

- publicitate interna, la nivelul societatii
- conditie ad validitatem pentru transferul proprietatii
In practica, foarte multe acte constitutive prevad ca transferul proprietatii sau constituirea de drepturi
reale asupra actiunilor nu poate fi operat in registru actionarilor fara a fi aprobat in prealabil de AGA cu un
anumit cvorum si majoritate de vot. Aceasta este o limitare contractuala, legala din punctul meu de vedere,
dar care nu produce efectul invalidarii inregistrarii daca inregistrarea a avut totusi loc in lipsa aprobarii
AGA.
 Regimul juridic al partilor sociale
Partile sociale sunt bunuri incorporale, ele nu pot fi emise sub forma de titluri materiale negociabile –
art. 11(2) LS.
In urma modificarilor aduse de Legea nr. 223/2020, regimul instrainarii partilor sociale a fost liberalizat
intr-o masura semnificativa. Astfel, regula traditionala (care era cuprinsa intr-o norma imperativa) care permitea
instrainarea lor catre terti din afara societatii numai cu acordul asociatilor, exprimat in cadrul adunarii generale,
cu votul reprezentand cel putin 3/4 din capitalul social, a devenit dispozitiva, in sensul ca prin actul constitutiv
se poate deroga fara limitare de la ea.
Partile sociale ale unui SRL nu pot fi rascumparate, neexistand reglementari specifice in acest sens
cum avem la SA (art. 103¹-105¹), cu exceptia cazurilor prevazute limitativ de art. 134 LS care se aplica si la
SRL in baza art. 226 alin. (1) lit.a¹ LS.
Formalitatile de instrainare ale partilor sociale necesita o dubla publicitate, in (registrul de asociati al
societatii si in Registrul Comertului). Fata de terti transferul opereaza din momentul inregistrarii in Registrul
Comertului, intre parti de la data acordului de vointa (art. 203).

Cursul nr. 9
Modificarea societatii

Reducerea si majorarea capitalului social

Reducerea capitalului social
Reducerea este reglementata de art. 207-209 din LS si are loc in urmatoarele modalitati:
- sunt anulate actiuni/ parti sociale (are lo micsorarea numarului de actiuni/parti sociale), in baza legii
sau a vointei asociatilor.
De exemplu, la SA exista un caz special de reducere a capitalului social prevazut de lege, cand nu se varsa in
termenul prevazut de actul constitutiv tot aportul subscris la constituire, actionarul este pus in intarziere si daca
tot nu-si executa obligatia de varsare, o solutie prevazuta de lege este anularea actiunilor neplatite integral,
emiterea de noi actiuni in loc si oferirea lor spre subscriere altor persoane iar daca nu sunt subscrise integral
noile actiuni, pentru diferenta se reduce capitalul social (art. 100).
De exemplu: cand prin hotararea adunarii generale a actionarilor/ asociatilor se reduc (anuleaza) pro rata
actiuni/parti sociale din detinerile fiecarui asociat, in final fiecare asociat are un numar mai mic de parti de
interes decat anterior, dar pastreaza acelasi procent de participare la capitalul social, drepturi de vot, beneficii
etc.
- reducerea capitalului social prin rascumpararea actiunilor, urmata de anularea lor – art. 104 alin.
(1) lit. a) LS.
- prin reducerea valorii nominale a actiunilor /partilor sociale, consecinta logica fiind ca se reduce si
intreaga valoare nominala a capitalului social. Cotele de participare la capitalul social si drepturile
aferente raman neschimbate – art. 207 alin. (1) lit. b).
- in art. 207 alin. (2) legiuitorul reglementeaza doua cazuri pe care le conditioneaza in sensul ca
reducerea capitalului social nu este motivata de pierderi:
 (1) Astfel, la lit.a), poti sa ai acest rezultat, de reducere a capitalului social, si prin scutirea
partiala/totala a actionarilor de obligatia de varsare a aporturilor (este valabil la SA, dar nu si la SRL si
societatile de persoane, unde conform art. 9¹ LS trebuie varsat integral capitalul social la constituire).
Reducerea capitalului social are loc prin anularea partii nevarsate din capital; cum insa nu pot exista actiuni
integral varsate si partial varsate pe termen nedeterminat, practic actionarul va pierde un numar de actiuni a
caror valoare nominala totala este egala cu valoarea nominala nevarsata, astfel incat in final sa ramana
numai cu actiuni integral varsate.
(2) A doua situatie (lit. b) ): reprezinta restituirea partiala de aporturi la capitalul social, ceea ce
conduce si la reducerea corespunzatoare a acestuia (prin anularea actiunilor/ partilor sociale respective).
Regula este ca asociatii / actionarii primesc, la lichidare, ceea ce ramane din activul societatii dupa ce au
fost platiti integral creditorii sociali. Lit. b) este insa un caz special, cand legea permite ca si inainte de
lichidare, actionarii / asociatii sa primeasca o parte din activul social (nu din activul net, ca la lichidare), dar
privita numai ca o rambursare partiala a investitiei facute de ei, nu o rambursare totala ca la lichidare.
O alta diferenta fata de lichidare: nu se poate rambursa mai mult decat au subscris (legea mentioneaza
doar „o cota-parte din aporturi”), la lichidare pot primi si mai mult daca societate a fost profitabila iar activul
net depaseste valoarea aporturilor la capitalul social. In fine, conditia foarte importanta impusa de lege pentru a
putea opera aceasta forma de reducere: se restituie o parte din aporturi, nu echivalentul lor valoric.

Procedura de reducere a capitalului social

Necesita ca prim pas o hotarare a Adunarii Generale care aproba reducerea (al carei continut minimal este
reglementat in art. 208 alin.(2) ) si apoi publicarea ei in Monitorul Oficial (formalitati obligatorii la toate
formele de societate).
De la data publicarii, creditorii sociali care nu au creante scadente la data publicarii (daca sunt
scadente, ei pot apela la executarea silita – daca sunt ipotecari – sau pot introduce actiunea in instanta, contra
societatii, pentru a cere plata) au un termen de 2 luni in care pot sa conteste aceasta reducere, in conditiile
procedurale prevazute de art. 62 LS (art.208 alin.(3) LS).
Instanta va aprecia daca opozitia este intemeiata. Din punct de vedere practic, creditorii garantati cu ipoteci
mobiliare/imobiliare nu au un interes sa introduca o asemenea contestatie, fiindca au deja garantiile reale
necesare pentru a obtine plata creantei chiar daca se reduce capitalul social, mai putin in cazul in care valoarea
bunului ipotecat nu (mai) acopera suma creantei. Termenul de 2 luni este un termen de decadere, el nu poate fi
redus sau majorat prin actul constitutiv.

Majorarea capitalului social

Modalitatile de majorare a capitalului social sunt prevazute in art. 210 (art. 210 se aplica atat la SA,
cat si la SRL, in baza art. 221):
- emiterea de noi actiuni sau parti sociale, fie catre actionarii/ asociatii existenti, fie catre altii noi (care
sunt terti fata de societate la momentul subscrierii), in schimbul unor aporturi in numerar si/sau in natura
(aporturile in creante nu sunt permise la majorarea capitalului social la SA, SCA si SRL).
- prin majorarea valorii nominale a partii sociale/ actiunii (de aceasta modalitate profita numai
actionarii/ asociatii existenti).
 In acest caz, nu apar noi actionari/asociati, doar se modifica valoarea nominala a fiecarei actiuni / parti
sociale (de ex, in loc ca o actiune sa isi pastreze valoarea nominala de 10 lei, ea va avea o noua valoare
nominala, de 20 de lei). Pentru ca valoarea nominala creste pentru fiecare actiune/ parte sociala si toti actionarii/
asociatii profita de aceasta crestere propotional cu partile de interes detinute, inseamna ca intregul capital social
se va majora. Cresterea valorii nominale se face prin incorporarea rezervelor sau prin aporturi noi dar care pot fi
aduse doar de actionarii/ asociatii existenti si de catre toti actionarii, pro rata (pentru ca daca ar veni de la
actionari noi, ar trebui emise noi actiuni si atunci nu mai avem majorare prin marirea valorii nominale). Fiecare
actionar/asociat trebuie sa fie de acord cu aceasta.
In cazul in care cele doua modalitati de majorare de mai sus se fac prin aporturi la capitalul social, acestea
pot fi numai in numerar si/sau in natura la SA, SCA si SRL, iar la SNC SI SCS aporturile pot fi si in creante.
- emiterea de noi actiuni/ parti sociale catre actionarii/ asociatii existenti prin incorporarea rezervelor
(art. 210 alin. (2) ) – este o modalitate intermediara intre primele doua, specificul ei este dat de sursa majorarii,
si anume rezervele societatii si nu noi aporturi). Pot fi folosite in acest scop majoritatea rezervelor societatii,
mai putin rezerva legala (pentru ca ea are deja natura juridica de capital social, chiar daca nu este inclusa formal
in capitalul social, si in plus legea cere sa fie inregistata intotdeauna separat de si sa „suplimenteze” capitalul
social). Nu este singura rezerva exclusa ca sursa de majorare. Astfel, art. 210 alin. (3) prevede ca rezervele din
reevaluare activelor societatii nu pot fi folosite la majorarea capitalului social.
Rezervele sunt parti din rezultatele pozitive financiare ale societatii (in general, ele se constituie din
profitul net nedistribuit) sau din aporturile asociatilor (rezerva din prime la constituire sau majorare)
care nu au fost distribuite actionarilor/ asociatilor sau cheltuite intr-un alt mod de catre societate. Aceste
rezerve au echivalent in activul societatii si totodata reprezinta datorii potentiale ale societatii catre toti
actionarii/ asociatii, fie prin distribuirea acestora catre ei (cand acest lucru este permis de lege, cum am vazut in
cazul rascumpararii actiunilor – art. 103¹ LS) sau prin majorarea capitalului social.
Prima de emisiune poate fi intalnita la majorarea capitalului social, opinia generala si oricum
practica registrelor comertului este ca nu poate fi intalnita la constituirea societatii (pentru ca art. 220 –
aplicabil la majorare – mentioneaza prima de emisiune, in schimb art. 9 – aplicabil la constituire – nu o
mentioneaza). Rezulta in cazul in care valoarea aportului este mai mare decat valoarea nominala a actiunilor /
partilor sociale primite in schimb (diferenta este prima).
- conversia creantei sociale in actiuni sau parti sociale (art. 210 alin. (2) ) – posibila numai daca sunt
emise noi actiuni/ parti sociale.
Creantele certe, lichide si exigibile impotriva societatii, in loc sa fie platite de societate, sunt stinse
prin emiterea de noi actiuni/parti sociale catre creditor (care poate fi un tert sau un asociat existent).
Deosebirea fata de aportul in creante este ca asociatul in acest caz nu aduce ca aport la capitalul social o
creanta impotriva unui tert, economic el aduce indirect un aport in numerar (societatea ar fi putut sa ii
plateasca datoria si imediat creditorul sa subscrie banii primiti la capitalul social). Folosita frecvent in cazuri de
dificultati financiare ale societatii, cand creditorii au sanse mici sa recupereze imprumutul acordat societatii si
atunci prefera sa obtina macar parti de interes. Desigur, conversia nu se face decat daca actionarii / asociatii
o aproba prin hotarare in adunarea generala. Actul juridic cel mai apropiat ca figura juridica de conversie,
este darea in plata (nu este dare in plata pentru ca societatea nu transfera un activ al sau in contul creantei,
partile sociale/actiunile nefiind active ale societatii).

Procedura de modificare a capitalului social la SA si SCA (art. 212).

 Astfel, se pastreaza calificarea tipurilor de aport, este nevoie de un acord al asociatilor are loc o modificare a
actului constitutiv si procesul de majorare presupune un control de legalitate. Sunt insa si elemente procedurale
noi fata de etapa constituirii societatilor (vz. art.215 - 217 si 219).
Intotdeauna majorarea capitalului social necesita o hotarare a Adunarii Generale. Ca regula, actionarii nu
pot fi discriminati, fara acordul lor, prin operatiunea de majorare, adica in urma ei sa li se diminueze cota de
participare la capitalul social si la beneficii, respectiv puterea de vot.
Daca majorarea se face prin aport in natura, atunci este obligatorie numirea unui (unor) expert evaluator
de catre instanta (chiar daca este propus de societate) care sa stabileasca valoarea corecta a acelui aport (art.
215).
In schimb, daca numai unii actionari subscriu in natura, ceilalti trebuie sa aiba dreptul sa subscrie si ei in
numerar pentru a nu li se dilua cota de participare la capitalul social. Aceasta protectie contra diluarii a
actionarilor existenti este asigurata prin dreptul lor de preferinta la subscrierea capitalului social, aplicabil la
toate formele de majorare de capital social (art. 216).
Diluarea actionarilor existenti poate avea loc fie atunci cand intra cineva nou in societate, fie atunci
cand numai unii dintre actionarii existenti subscriu majorarea capitalului social. Pentru a evita acest lucru,
legea acorda posibilitatea ca toti actionarii sa participe la majorarea capitalului social, pro rata cu cota lor de
participare la capitalul social, prin exercitarea dreptului de preferinta in termen de cel putin o luna de la data
publicarii hotararii AGA in M.Of. Dreptul de preferinta la subscriere este diferit de dreptul preemptiune
reglementat de Codul Civil (art. 1730-1740).
Daca exercita dreptul de preferinta toti in aceeasi pro rata, atunci actiunile nou emise sunt subscrise integral
de catre actionarii existenti si nu vor fi diluati, nici un tert nu va intra in randul actionarilor. Altminteri, cei care
nu uzeaza de dreptul de preferinta vor fi diluati.
In cazul subscrierii de aport in natura de catre un actionar existent sau un tert, adunarea generala va
calcula valoarea noului capital social emis astfel incat sa cuprinda valoarea aportului in natura si
valoarea cumulata a capitalului oferit spre subscriere actionarilor existenti. Insa daca aportul in natura este
subscris de un tert, chiar daca toti actionarii existenti ar subscrie si ei aporturi, este imposibil matematic ca ei sa
nu fie diluati prin subscrierea de catre tert.
Desi legea nu precizeaza, subscrierea in cadrul exercitarii dreptului de preferinta se poate face numai
in numerar.
Daca se subscrie numai partial noua emisiune de catre actionarii existenti, tertii vor putea sa subscrie numai
ce nu au subscris actionarii existenti cu consecinta ca actionarii existenti care nu au subscris vor fi diluati.

Retragerea dreptului de preferinta se poate face numai de catre Adunarea Generala prin hotarare,
care presupune un cvorum si o majoritate de vot legale de la care nu se poate deroga in jos si anume trebuie sa
participe minim ¾ din capitalul social subscris (inclusiv actiunile care nu sunt integral varsate, daca
varsamintele nu au ajuns la scadenta) si sa voteze pentru retragere cu majoritatea voturilor actionarilor
prezenti (si reprezentati); abtinerile nu intra in calculul majoritatii (art. 217).
Incalcarea cerintelor art. 216 este sanctionta cu nulitatea relativa (art. 261 alin. (3) ).
Daca dupa exercitarea dreptului de preferinta si a subscrierii de catre tert o parte din noua emisiune ramane
nesubscrisa, partea respectiva poate fi anulata dar numai daca acest lucru a fost prevazut in hotararea
AGA de aprobare a majorarii capitalului social (art. 219 alin. (2) LS). Per a contrario, daca hotararea AGA
nu prevede nimic, majorarea capitalului social se considera esuata si nu va avea loc (nu va fi inregistrata in
Registrul comertului).
Hotararea privind majorarea trebuie adusa la indeplinire in termen de 1 an de la data adoptarii (nu publicarii
in M.Of.) (art. 219 alin.(1) )
Varsamantul aportului subscris pentru noile actiuni poate sa se faca, in parte, si ulterior subscrierii. Spre
deosebire de constituire, la majorarea capitalului trebuie varsata la subscriere 30% din valoarea nominala
subscrisa plus intreaga prima de emisiune. Spre deosebire de constituirea societatii unde legea prevede un
termen de 1 an in care sa se verse diferenta (care nu include prima de emisiune, dupa cum am vazut), la
majorare termenul este de 3 ani (art. 220).
Procedura de mai sus (art. 212 – 219 LS) nu se aplica la SRL si societatile de persoane.
Art.220(indice 1) - impune o limita maxima a majorarii de ½ din valoarea nominala a capitalului
social la data autorizarii, care trebuie sa aiba loc in intervalul maxim de 5 ani de la constituirea societatii
(daca aceasta modalitate de majorare a fost stabilita prin actul constitutiv) sau de la data inregistrarii
modificarii a actului constitutiv in acest sens (pe baza de hotarare AGA care evident este ulterioara
inmatricularii).
In limitele stabilite prin actul constitutiv, directoratul actioneaza ca o AGA in vederea majorarii capitalului
social, nu ca un „agent” al AGA. Scopul acestei prevederi (la fel ca la delegarea majorarii capitalului social)
este de a flexibiliza finantarea societatii prin aporturi la capitalul social, inlocuind mecanismul decizional mai
greoi al AGA cu cel al CA/ directorat si lasand organul executiv sa decida momentul cel mai potrivit pentru
operatiunea de majorare.

Excluderea sau retragerea asociatilor

Excluderea ests o sanctiune civila pentru unul din asociati, care intervine pe baza cererii celorlalti asociati.
Retragerea nu este o sanctiune, insa uneori poate fi privita ca un vot de blam pe care cel care se retrage il
da societatii, pentru ca asociatul care se retrage paraseste societatea deoarece intre el si ceilalti asociati nu mai
exista affectio societatis.
Art.222 la art.225 reglementeaza excluderea. Aplicabilitatea lui este limitata la cele 3 forme de societati de
persoane (in nume colectiv, in comandita simpla si SRL). Sunt 4 situatii reglementate:
- lit.a) - asociatul nu a platit total sau partial aportul subscris si continua sa nu il plateasca desi a fost pus
in intarziere. Evident, aceasta situatie poate apare numai in cazul majorarii 12 capitalului social, nu este
posibila la momentul constituirii societatii datorita obligatiei de varsare integrala a capitalului social
impusa de art. 9¹ din lege;
- lit. b) (neaplicabila la SRL) priveste asociatul cu raspundere nelimitata care a intrat in faliment (nu in
simpla stare de insolventa) sau a devenit legalmente incapabil (limitat la persoana fizica);
- lit. c) (neaplicabila la SRL) priveste asociatul cu raspundere nelimitata care nu este administrator si
intervine fara a avea dreptule in administratia societatii sau incalca art.80 ori art.82 LS (abuzeaza de
bunurile societati, respectiv incalca obligatia de loialitate fata de societate);
- lit. d) se aplica la toate cele trei forme de societate si priveste asociatul administrator care abuzeaza de
pozitia sa in dauna intereselor societatii, respectiv comite frauda in dauna societatii sau foloseste
semnatura sociala sau activele societatii (termenul de „capital social” este folosit impropriu de legiuitor),
in interesul propriu sau al altuia.
Procedura excluderii:
Presupune intotdeauna interventia instantei deoarece prin aplicarea ei se incalca acordul de vointa al
asociatului exclus. Instanta nu poate cenzura oportunitatea cererii din perspectiva societatii, ci trebuie sa
determine daca sunt indeplinite conditiile prevazute de unul din cele patru cazuri de mai sus. Cererea poate fi
introdusa de oricare dintre asociati sau de catre societate.
Daca instanta va admite cererea, va pronunta o hotarare de excludere.
Opusul excluderii este retragerea, ea fiind aplicabila la aceleasi forme de societate. In cazul
retragerii, asociatul doreste sa paraseasca societatea, nu este fortat sa plece. Retragerea este reglementata
de art. 226. Din analiza lui rezulta trei tipuri de retragere: prin acordul de vointa intre asociati (lit. a) si b) ), ope
legis (lit. b¹) si prin interventia instantei (lit. c) ).
Art.134 LS se aplica mutatis mutandis si la SRL. Pe langa cazul prevazut de lit.c) si atunci cand
numeste evalutorul in cazul de la lit. a¹), instanta mai poate interveni si atunci cand asociatii, desi au agreat cu
privire la retragere, nu se inteleg cu privire la suma care trebuie platita asociatului retras ca echivalent al cotei-
parte din activul net sau al valorii partilor sale sociale. In ce priveste cazul de la lit.c), instanta nu va admite
cererea de retragere daca ea a fost introdusa abuziv, instanta va verifica temeinicia motivelor asociatului
reclamant.

Cursul nr. 10
Dizolvarea si lichidarea societatii

Cazurile generale de dizolvare sunt reglementate de art.227 alin.1 LS.

Art. 228 si art. 229-230 reglementeaza cazuri speciale de dizolvare, aplicabile la SA si SRL (art. 228) si
respectiv la societatile de persoane.
Cazuri generale de dizolvare:
- ajungerea societatii la termen (in actul constitutiv s-a prevazut ca societatea va functiona un timp
determinat): dizolvarea se produce ope legis, daca adunarea generala nu prelungeste acest termen anterior
implinirii lui). Societatea poate functiona si dupa ajungerea la termen pe principiul aparentei, dar legal, oricand
poate cineva care are interes sa ceara instantei sa constate existenta dizolvarii.
- imposibilitatea a realizarii obiectului de activitate. Inseamna ca affectio societatis nu mai poate fi
realizat. Ideal, daca toti asociatii ajung la aceasta concluzie, ei pot cere dizolvarea pentru acest motiv pe baza
hotararii adunarii generale luata cu unanimitate. Daca nu toti actionarii/asociatii sunt de acord cu
imposibilitatea realizarii obiectului de activitate si daca hotararea adunarii generale de dizolvare nu se poate lua
pentru ca nu exista majoritate, faptul imposibilitatii realizarii obiectului trebuie probat de catre asociatii care cer
dizolvarea in fata instantei de judecata.
- falimentul (nu declansarea procedurii insolventei, ci chiar declararea falimentului – alin. (1) lit.f) este
in concordanta cu Legea 85/ 2014.
- prin hotararea tribunalului daca acesta decide ca pentru motive temeinice (de ex., neintelegeri
grave intre asociati, dar pot fi si alte motive care insa nu permit ca asociatii sa cada de acord, cu majoritatea
aplicabila, asupra unei hotarari de dizolvare a societatii), societatea nu mai poate continua sa isi desfasoare
activitatea.
 Imposibilitatea continuarii activitatii nu este neaparat echivalenta cu imposibilitatea realizarii obiectului
de activitate, desi ultima este consecinta indirecta a primei.
- alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv – dintre acestea, cele mai interesante sunt
cauzele prevazute de actul constitutiv.
Desigur, aceste cauze contractuale de dizolvare nu trebuie sa incalce ordinea publica, normele
imperative (de ex., cauza este in asa fel formulata incat sa il constranga pe unul dintre asociati sa voteze
intotdeauna in sensul dorit de alt asociat, altminteri societatea va fi dizolvata). Exemple de situatii prevazute de
clauzele contractuale de dizolvare: actul constitutiv prevede o procedura de deblocare a mecanismului
decizional in AGA care presupune un anumit cvorum, inclusiv poate o mediere de catre un tert, iar daca in urma
aplicarii acestor proceduri mecanismul decizional ramane blocat, fiecare asociat poate declansa dizolvarea
societatii fara a mai fi nevoie de hotararea Adunarii Generale. De regula, asemenea cazuri de dizolvare
contractuala presupun indeplinirea unor conditii si parcurgerea unor etape prealabile.
Legea prevede ca dizolvarea poate fi reversata si lichidarea oprita numai in cazul dizolvarii prin
hotararea adunarii generale, dar si in acest caz numai pana la momentul la care a inceput repartizarea
activului net catre asociati (art. 231).
Cazuri special de dizolvare:
- dizolvarea SA: art.228 alin. (1) coroborat cu art.153²⁴ (scaderea activului net sub ½ din capitalul
social datorita pierderilor) (cazul 1), respectiv cu art. 10 alin. (3) (societatea ramane cu un singur asociat mai
mult de 9 luni consecutive si nu se transforma in SRL) (cazul 2).
Daca SA are un singur acționar si nu se completeaza la minim 2 intr-o perioada de 9 luni, orice persoana
interesata poate cere dizolvarea societatii daca pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de dizolvare
numarul actionarilor nu este completat. Prin urmare, niciunul din cele doua cazuri nu atrage o dizolvare ope
legis prin simpla ajungere in situatia respectiva.
- dizolvarea SRL: art. 228 alin. (2) coroborat cu art. 153²⁴ (cazul 1); art. 229 alin. (1) si alin. (2) (cazul
2): numarul de asociati s-a redus la unul din orice motiv si acesta nu decide continuare societatii ca SRL cu
asociat unic – se observa ca legea nu permite continuarea de drept a societatii daca ramane un singur asociat,
desi o asemenea forma de societate este permisa legal, ci impune exprimarea fara echivoc a vointei asociatului
ramas de a continua societatea in aceasta forma.
- dizolvarea SNC sau societatilor in comandita: art. 229 alin.(1) si alin.(2).
Odata ce cauza de dizolvare s-a produs se depune documentul care o constata la Registrul Comertului
spre publicare in Monitorul Oficial. Daca este vorba de o hotarare a adunarii generale de dizolvare, desi aceasta
duce implicit la modificarea actului constitutiv, nu cred ca ea poate face obiectul opozitiei prevazute de art. 61-
62 LS, pentru ca acest lucru al contraveni procedurii lichidarii si al inlatura principiul tratamentului egal al
creditorilor in procedura lichidarii voluntare.

Lichidarea (art. 252)

Etapa lichidarii incepe din momentul dizolvarii societatii (nu al publicarii actului de dizolvare, care
produce doar efecte fata de terti) si presupune ca societatea trece de la o capacitate de exercitiu deplina si o
capacitate de folosinta deplina, la una limitata. Aceasta va continua sa functioneze numai pentru a duce la bun
sfarsit lichidarea activului, plata creditorilor sociali si distributia activului net catre asociati/actionari.
 Lichidatorii vor prelua atributiile administratorilor (al caror mandat inceteaza prin numirea
lichidatorilor) in limitele aratate de art. 233 si art. 255 si urm. LS iar adunarea generala isi inceteaza si ea
mandatul, cu exceptia cazurilor prevazute de lege. Lichidatorii societatilor de persoane trebuie numiti in
unanimitate (daca nu se prevede altfel in actul constitutiv), in caz contrar vor fi numiti de instanta (art. 262).\
La societatile de capitaluri, numirea lor se face de adunarea generala cu majoritatea necesara pentru
modificarea actului constitutiv, daca nu se prevede altfel de acesta, in caz contrar numirea se face de instanta
(art. 264).
Lichidatorii au o datorie de loialitate fata de societate, dar in acelasi timp trebuie sa se comporte
independent de aceasta si asociați si au datoria de a proteja si interesele tertilor. Activitatea lor de lichidare este
supusa controlului judiciar la cererea asociatilor.
Ei trebuie sa vanda bunurile societatii pentru a plati pe creditorii sociali; cu protejarea
drepturilor celorlalti creditori, unora dintre creditori li se pot da in plata, in contul creantei, bunuri din
patrimoniul societatii. Atunci cand lichidatorii instraineaza un bun sau il transmit in contul unei creante, ei
trebuie sa se asigure ca nu favorizeaza pe nimeni, ca pretul/ valoarea la care transmit nu dezavantajeaza pe
creditori si societatea. Desigur, daca pretul nu este corect asociatii se pot opune intotdeauna prin sesizarea
instantei. Licitatia publica se presupune ca asigura pretul cel mai bun, prin participarea mai multor licitatori.
Desigur, daca nu se prezinta mai multi licitatori, lichidatorul va vinde celui care se prezinta, in conditiile din
Codul de procedura civila.
Creditorii ipotecari pot executa silit bunurile ipotecate in conditiile Codului civil, in contul creantei.
Creditorul ipotecar poate cumpara de asemenea bunul in contul creantei, in conditiile C.civ. Cred ca, in general,
regulile de executare a ipotecilor din Codul civil, fiind lege speciala, prevaleaza fata de cele privind lichidarea
din Legea societatilor. Din aceasta perspectiva, a libertatii lichidatorului de a vinde bunurile societatii,
lichidatorul voluntar are mai multe 5 constrangeri decat administratorul sau lichidatorul judiciar. Lichidatorilor
le este permis sa constituie in faza aceasta ipoteci asupra bunurilor societatii, dar numai daca au fost
autorizati de instanta sau prin hotarare de numire sau act constitutiv – art. 255(2).
Lichidatorul poate sa faca acte de conservare, inclusiv sub forma unor acte comerciale noi, daca nu au
scopul de a continua activitatea societatii, ci de a sprijini lichidarea societatii.
Dupa finalizarea operatiunilor de lichidare, lichidatorul intocmeste situatia financiara de lichidare si
raportul final de lichidare si le depune la Registrul comertului, impreuana cu cererea de radiere a societatii.
Asociatii/ actionarii au dreptul de a face opozitie in conditiile art. 62 LS, termenul fiind redus la 15 zile de la
publicarea situatiei financiare de lichidare. Dupa ce sunt rezolvate opozitiile (sau a trecut termenul legal fara a
fi depuse) Registrul Comertului va opera radierea societatii. Conform art. 260 alin.(1), lichidarea voluntara
trebuie sa aiba loc in termen de un an, care poate fi prelungit de Oficiul reg.com. maxim de 2 ori (in total
3 ani).
Art. 237 reglementeaza cazuri speciale de dizolvare, din oficiu, prin pronuntarea unei hotarari
judecatoresti. In esenta, ele privesc societatile inactive (cele care nu au functionat peste o anumita durata, care
nu mai au un sediu cunoscut, nu mai au capitalul social minim si nu fost completat, nu mai pot fi gasiti asociatii/
actionarii, etc.). Dupa pronuntarea hotararii de dizolvare, se trece la lichidare in conditiile LS dar
lichidatorul este numit de Oficiul National al Reg.Com..

Fuziunea si divizarea
 Fuziunea este operaţiunea prin care una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în
lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi existente (absorbtie) sau nou
constituite ca efect al fuziunii (contopire) în schimbul repartizării către acţionarii/ asociatii societăţii sau
societăţilor care dispar de acţiuni la societatea absorbantă/ nou creata şi, eventual, al unei plăţi în
numerar (sulta) de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
Divizarea este operatiunea prin care o societate este dizolvata fără a intra în lichidare şi transferă
totalitatea patrimoniului ei unor societati pre-existente si/sau care se constituie ca efect al divizarii, în
schimbul repartizării către acţionarii/asociatii societatii divizate de acţiuni la societatile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar (sulta) de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate.
Divizarea partiala nu este propriu-zis o divizare, ci o forma de reorganizare care consta in transferul
unei parti din patrimoniul unei societati (care isi continua existenta) catre una sau mai multe societati
beneficiare, in schimbul repartizarii de actiuni /parti sociale in societatea (ile) beneficiara(e), fie catre
actionarii/asociatii societatii transmitatoare, fie catre societatea transmitatoare.

Procedura reglementata de LS pentru realizarea fuziunii/divizării

1. Intocmirea proiectului de fuziune/divizare

Administratorii fiecarei societati care intentioneaza sa participe la fuziune / divizare negociaza cu ceilalti
proiectul de fuziune/divizare. Administratorii negociază și dupa ce ajung la un consens, redactează proiectul de
fuziune/ divizare.
Natura juridică a proiectului de fuziune: nu este un contract. Este un document care, ca atare, nu
produce obligații juridice pentru societățile semnatare si in principiu nu le obliga sa-l aduca la îndeplinire, sa
realizeze fuziunea / divizarea conform termenilor si conditiilor sale
Dacă o societate refuză sa aprobe proiectul in AGA finala ea nu poate fi trasă la răspundere. Dacă
actionarii resping fuziunea/divizarea, respingerea trebuie să fie de bună-credință in sensul ca acestia, cu
argumente credibile, considera ca nu este in interesul societatii. S-ar putea vorbi de un abuz de drept (in
acceptiunea art.15 NCC sau a art. 1183 – buna-credinta in negocieri), dacă prin semnarea proiectului de
fuziune/ divizare si apoi prin refuzul de a-l aproba societatea respectiva urmareste sa produce prejudicii altei
societati semnatare.
Conform art. 241, proiectul de fuziune / divizare trebuie să cuprindă anumite informații. La divizare,
trebuie in plus ca proiectul sa descrie cu acuratete activele si pasivele care se transfera catre fiecare societate
beneficiara, in caz contrar societatile beneficiare vor raspunde in solidar pentru plata datoriei care nu este clar
catre cine a fost transferata iar daca neclaritatea priveste un activ, sunt co-proprietarele lui proportional cu
activul net pe care l-au primit (art. 241¹ LS).
Dacă fuziunea/ divizarea implică și transferul unor imobile, hotararea AGA a fiecarei societati de
aprobare finala a fuziunii/ divizarii trebuie să fie întocmit în formă autentică, potrivit dispozițiilor art. 242
alin. (3) din Codul civil referitoare la transmiterea drepturilor și obligațiilor în cazul reorganizării persoanei
juridice.
1. Fundamentarea economică:
 Proiectul trebuie sa descrie de ce fuzionează/ divizeaza societatile/ societatea (ce urmaresc prin aceasta
operatiune), care sunt rațiunile și avantajele unei asemenea operațiuni pentru fiecare dintre ele.
2. Trebuie stabilit cate acțiuni/parti sociale trebuie sa primeasca actionarii societatilor care
dispar la societatea absorbanta/nou creata/societățile beneficiare. Este problematica determinarii
ratei de schimb a acțiunilor/părților sociale. Prin urmare, pentru a aproba fuziunea/ divizarea ei
trebuie sa stie care va fi puterea lor de vot, cota de participare la capitalul societatii care preia
patrimoniul.
Cum se determină rata de schimb:
Mai intai se determină aportul net al fiecărei societăți participante. In acest scop se pot folosi două
metode: metoda activului net contabil sau metoda evaluarii globale. De obicei se foloseste prima metoda si se
determina activul net contabil al fiecarei societati (reprezintă diferența dintre total active și total datorii și dpdv
contabil corespunde capitalurilor proprii ale societatii). După ce se determina activul net al fiecărei societăți
trebuie să determini valoarea contabilă per acțiune pentru fiecare din societățile care participă la
fuziune/ divizare. După aceasta faza se trece la determinarea propriu-zisa a ratei de schimb pentru fiecare
societate care dispare, prin raportare la societatea primitoare de patrimoniu, astfel: se împarte valoarea contabilă
a acțiunii societății care dispare la valoarea contabilă a acțiunii societății beneficiare.

3. In proiectul de fuziune se trece si cuantumului primei de fuziune/ divizare, care reprezintă diferența
între valoarea aportului de activ net adus de societatea care se desfiinteaza si valoarea nominala
totala a actiunilor emise de societatea beneficiara pentru actionarii societatii care se desfiinteaza.

2. Publicarea proiectului de fuziune si controlul judiciar – art. 242.

Presupune depunerea proiectului de fuziune/divizare la registrul comerțului unde este înmatriculată
fiecare societate, spre publicare, însoțit de o declarație a societății care își încetează activitatea privind modul de
stingere a pasivului.
Publicarea proiectului de fuziune în Monitorul Oficial poate fi înlocuită cu publicare pe pagina de
internet a fiecarei societăți participante, pe o perioadă de cel puțin 30 de zile anterior datei adunării generale
care aprobă fuziunea si pana la finalul acelei adunari.
Controlul judiciar este unul de legalitate, nu de oportunitate, a reorganizarii pentru societatile
participante. Numai dupa ce judecatorul de la Tribunalul competent verifica respectarea conditiilor legale de
catre proiect (in principal, cele din art. 241 LS), proiectul va fi publicat.

3. Perioada de opozitie a creditorilor – art. 243

Orice creditor social care deține o creanță certă, lichidă, anterioară publicării proiectului de
fuziune/ divizare și nescadentă la data publicarii, poate face opoziție in cazul in care consideră că
fuziunea/divizarea îi poate pune în pericol realizarea creanței, in termen de 30 zile de la data publicarii
proiectului. Legea prevede că creditorii au dreptul la o protecție adecvată a intereselor lor.
Dacă ei demonstrează că in urma fuziunii riscul de neîncasare crește, atunci instanța, la cererea acestora,
poate obliga societatea care dispare sau societatea beneficiară să le acorde garanții suplimentare iar daca acestea
nu pot fi acordate, instanta va obligata societatea respectiva la plata creantei de indata sau intr-un anumit termen
in functie de abilitatea de a plati a societatii care dispare sau societatii beneficiare.
Creditorii care nu au creanța scadentă trebuie să demonstreze că prin realizarea fuziunii satisfacerea
creanței este pusă în pericol (aratand, de exemplu, ca acțiune în executare silită sau o acțiune în insolvență
post-fuziune nu ar duce la rezultatul scontat al incasarii in intregime a creantei pentru ca patrimoniul si/sau
lichiditatea societatii beneficiare nu ar fi suficiente).
Ce creditori au calitate procesuală? Atat creditorii societatii care dispare, cat si cei ai societatii
beneficiare.
Creditorii care au creanțe certe, lichide și scadente la data publicarii nu se pot opune!!

4. Aprobarea fuziunii/divizarii si informarea actionarilor/asociatilor

Raportuile administratorilor – art. 243.
Administratorii (in sensul larg, inclusiv directorii) societăţilor care participă la fuziune sau la divizare
trebuie să întocmească un raport scris, detaliat, în care sa explice proiectul de fuziune sau de divizare şi să
precizeze fundamentul său juridic şi economic, în special cu privire la rata de schimb a acţiunilor, să descrie, de
asemenea, orice dificultăţi speciale apărute în realizarea evaluării activelor patrimoniale ale societatilor
participante.
Intocmirea raportului administratorilor şi comunicarea informaţiilor nu sunt necesare în cazul în care
decid astfel toţi acţionarii/asociaţii la fiecare dintre societăţile participante la fuziune sau la divizare.
Administratorii societăţilor participante trebuie să informeze adunarea generală a societăţii lor, precum
şi administratorii celorlalte societăţi implicate în operaţiune, astfel încât aceştia să poată informa, la rândul lor,
adunările generale ale societăţilor respective asupra oricărei modificări substanţiale a activelor şi pasivelor,
intervenita între data întocmirii proiectului de divizare/fuziune şi data adunărilor generale care urmează să
decidă asupra acestui proiect.

Raportul expertilor – art. 243

Unul sau mai mulţi experţi, acţionând pe seama fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau
divizare, dar cu titlu independent, vor fi „desemnaţi” de către judecătorul de la tribunal pentru a examina
proiectul de fuziune sau de divizare şi a întocmi un raport scris către acţionari.
Acest raport va preciza:
- dacă rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale este corectă şi rezonabilă,
- va indica, de asemenea, metoda sau metodele folosite pentru a determina rata de schimb propusă, va analiza
dacă metoda sau metodele folosite sunt adecvate pentru acea reorganizare, va indica valorile obţinute prin
aplicarea fiecăreia dintre aceste metode şi va conţine opinia expertului independent privind corectiturdinea
valorii reţinute în final, prin raportare la rezultatele date de folosirea celor doua metode. Raportul va descrie, de
asemenea, orice dificultăţi deosebite în realizarea evaluării, intampinate de catre societatile participante.
Intocmirea acestui raport nu va fi necesar dacă toţi acţionarii/asociaţii societăţilor participante la
fuziune sau la divizare decid astfel.
 Informarea acționarilor/asociaților in contextul convocarii adunarii generale – art. 244 LS

Simplificarea formalitatii de informare in cazul fuziunii intra-grup (mama isi absoarbe fiicele)
Art. 2434 -243⁵ prevad reguli speciale pentru fuziunea societăților din cadrul aceluiași grup, deținute în
proporție de cel puțin 90% de societatea absorbanta, în sensul simplificării formalităților.

Aprobarea fuziunii/divizării – art. 246 LS

Fuziunea/ divizarea presupune ca asociații/acționarii fiecărei societăți participante să fie de acord cu
reorganizare.
Art. 239 alin. (1) – fuziunea se hotărăște de către fiecare societate în parte în condițiile stabilite de actul
constitutiv.
Când fuziunea sau divizarea are ca efect marirea obligatiilor asociaților uneia dintre societatile
participante, hotarârea se ia cu unanimitate de voturi – art. 247.
După ce trece perioada de opoziție a creditorilor sociali, trebuie întrunita AGA de aprobarea a fuziunii la
fiecare societate participanta, nu mai târziu de 3 luni de la data publicării proiectului (art. 246).
La AGA respectivă, asociații/acționarii iau decizia de a aproba sau nu proiectul de fuziune/ divizare.
Aprobarea se face de fiecare societate în parte, in conditiile actului constitutiv al acesteia. Dacă actionarii unei
societati nu aprobă, atunci toată procedura de fuziune trebuie luată de la capăt intre restul societatilor care
doresc sa continue reorganizarea sau se renunță la operațiune.

Până la data aprobării finale (de catre fiecare AGA) a fuziunii/ divizarii poate apare situația necesitatii
unor modificări aduse proiectului.
În acest caz, mai trebuie să publici un nou proiect in raport de care sa curga un nou termen de opozitie
sau este suficient ca proiectul deja publicat să fie pus dispoziția fiecarei adunari generale impreuna cu
modificările aduse acestuia? Jurisprudența este contradictorie: în general se consideră că dacă este o
modificare care poate afecta capacitatea de plată a datoriilor de către societatea beneficiară, ea trebuie
publicată din nou și așteptat un termenul de opozitie de 30 de zile. În alte cazuri se acceptă că nu mai este
nevoie o republicare a proiectului și trecerea unui nou termen de opozitie.

5. Inregistrarea reorganizarii in Registrul comertului

Efectele fuziunii/divizării depind, ca regula, de inregistrarea fuziunii la RC iar numai ca exceptie
de vointa societatilor participante.
Conform art. 249, fuziunea/divizarea produce efecte de la data inregistrarii in RC (data legală) in
urmatoarele cazuri:
a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, de la data înmatriculării în registrul comerţului
a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;
 b) în alte cazuri, de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat operaţiunea.
Alternativ, reorganizarea produce efecte de la data stabilita prin acordul părţilor in proiectul de
fuziune/ divizare (data convenționala). Aceasta data nu poate fi însă ulterioară încheierii exerciţiului financiar
curent al societăţii(lor) beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului exerciţiu financiar încheiat al societăţii
sau societăţilor ce îşi transferă patrimoniul.
Aceste efecte se produc ope legis, de la data la care fuziunea produce efecte conform art. 249.

Nulitatea fuziunii/divizarii – art. 251

Condițiile de nulitate sunt foarte restrictive.
Ea nu poate fi declarată decât prin hotarare judecătorească in urmatoarele situații:
1. Să nu fie supusă controlului judiciar: judecătorul nu a verificat proiectul de fuziune/ divizare sau nu
verificat documentele privind aprobarea finala a reorganizari/ nu a aprobat-o final (foarte putin probabil sa se
intample in practica);
2. Una dintre hotărârile AGA (finală) de aprobare a reorganizarii este nulă sau anulabilă (si,
evident, judecatorul nu a descoperit asta cand a aprobat cererea de reorganizare faza finala).
Chiar dacă este vorba de o acțiune în nulitate absolută, în realitate prin art. 251 alin. (3) se limitează
orice acțiune în nulitate la o perioadă de 6 luni de la data de la care fuziunea produce efecte.
Hotărârea definitivă de declarare a nulităţii unei fuziuni ori divizări nu aduce atingere prin ea însăşi
valabilităţii obligaţiilor născute în sarcina sau în beneficiul societăţii ori societăţilor beneficiare, după ce
fuziunea sau divizarea au devenit efective şi înainte ca hotărârea de declarare a nulităţii să fie publicată. În
această perioadă
(i) societăţile participante la fuziunea respectivă răspund solidar pentru obligaţiile societăţii
absorbante (desi ele nu mai exista in perioada respectiva, fiind radiate!);
(ii) în cazul divizării, fiecare dintre societăţile beneficiare răspunde pentru propriile obligaţii iar
societatea divizata raspunde pro rata cu activul net transferat fiecareia.

Pentru terții de bună-credință efectul nulității nu se produce.

Particularitati privind divizarea

Divizare are două forme: divizarea totală (propriu-zisa) și divizarea parțială. În ambele situații,
procedura de aprobare a divizării este similară cu cea a fuziunii.
La divizarea parțială, legea prevede actualmente două posibilități cu privire la structura acționariatului
societății beneficiare:
1. Este posibil ca societatea care transferă o parte din patrimoniul sau să devină ea asociat în
societatea beneficiara. Este numita desprindere în interesul societății.
 2. Acționarii/asociații societății care se divizează parțial devin asociați/acționari în societatea
beneficiară (desprindere în interesul acționarilor/ asociaților).
Forma pe care o va imbrăca divizarea partiala este o decizie a societăților care participă la divizare.
Specific divizării: o descriere a modului în care se repartizează activul și pasivul preluat de la societatea
care se divide de către societățile beneficiare. Este situația în care există mai mult de o societate beneficiară. La
fel in situația divizării parțiale.
De ce este important să se știe ce preia fiecare societate? Creditorii sociali trebuie să știe către cine se
îndreaptă pentru a cere plata creanței lor, către ce societate. La fuziune nu au această problemă, deoarece toate
societățile care participă și transferă dispar, iar societatea beneficiară va prelua toate datoriile și creanțele (avem
o singură societate beneficiară).

Cursul nr. 11
Insolventa

Principii:
1. Maximizarea gradului de recuperare a creantelor debitorului insolvent, prin valorificarea cat
mai eficienta si in timp util a activelor debitorului. Procedura insolventei se declanseaza plecand
de la premisa (dovedita cel mai adesea in practica) ca este probabil ca nu toti creditorii sa fie
satisfacuti integral. Prin urmare, legea trebuie sa asigure mecanismele prin care fiecare si toti
creditorii recupereaza cat de mult se poate (ideal 100%) din valoarea creantelor respective.
2. Caracterul concursual si tratamentul egal al creditorilor de acelasi rang, recunoscand in
acelasi timp existenta rangurilor prioritare in materia creantelor.
Insolventa se intemeieza pe colaborarea, fortata prin lege, a creditorilor debitorului in cadrul procedurii,
in vederea protejarii drepturilor acestora si evitarii abuzurilor care pot rezulta din asimetria informatiilor si a
diferentelor de putere economica dintre ei. In acelasi timp, in insolventa nu se poate asigura un grad de
recuperare egal al tuturor creantelor.
Spre deosebire de o situatie obisnuita de neplata a unei creante, in afara procedurii insolventei, cand
fiecare creditor are grija de satisfacerea propriei creante si, in functie de abilitatea sa, poate beneficia de diferite
instrumente de drept substantial si procedural pentru a-si creste sansele de a-si recupera integral creanta, fara a
depinde de plano de ceilalti creditori, in materia insolventei nu este permis fiecarui debitor sa isi recupereze
singur creanta, pentru ca astfel ar putea reduce si mai mult gradul de recuperare al altor creditori. De aceea
procedura insolventei se numeste „concursuala”.
Creditorii care intra intr-o clasa vor avea acelasi tratament in sensul ca vor fi priviti la fel din punct de
vedere al protectiei drepturilor lor si avantajelor de care se bucura (acolo unde asemenea avantaje sunt acordate
de lege creditorilor clasei respective). Acest principiu nu consacra o egalitate de tratament intre creditori la
nivelul intregii mase credale, pentru ca legea insasi diferentiaza si protejeaza diferit intre categoriile de
creditori. La fel, nu trebuie inteles gresit ca in cadrul aceleasi clase creditorii sunt egali intre ei ca putere
de vot; ei se vor diferentia in functie de marimea creantei lor, astfel cum a fost acceptata in cadrul
procedurii, creditorii cei mai mari avand puterea de vot cea mai mare in cadrul clasei respective.
3. Asigurarea transparentei si predictibilitatii fata de toti creditorii, a exercitarii mecanismelor
de administrare si, cand este cazul, de lichidare a averii debitorului insolvent.
Procedura insolventei fiind o procedura colectiva si concursuala, fiecare creditor va sti sau poate in
orice moment sa stie care este stadiul executarii, care este stadiul acoperirii creantelor, ce bunuri mai pot
fi executate, cam ce s-ar putea obtine din executare ca si sume de bani, cum se vor distribui aceste sume de
bani. Astfel spus, de la inceput pana la sfarsit legea asigura transparenta executarii. Transparenta nu
inseamna automat o crestere a gradului de recuperare a creantelor. Transparenta e doar un mijloc de protectie
suplimentar. Daca un creditor chirografar observa anumite lucruri ciudate in cadrul procedurii, care favorizeza
pe alti creditori (din aceeasi clasa sau din altele), atunci are posiblitatea sa foloseasca anumite mecanisme
procedurale pentru a pune in discutie tratamentul presupus discriminator si eventual sa obtina incetarea acestuia
si restabilirea echilibrului urmarit de lege.
4. Acordarea unei sanse debitorilor insolventi de a se redresa in mod eficient si efectiv.
5. Declansarea si derularea intregii proceduri sub control judiciar si prin intermediul
practicienilor in insolventa. Controlul judiciar reprezinta o garantie ca toate principiile de mai sus
vor fi respectate. Calitatea actului de insolventa si obtinerea de rezultate in aplicarea principiilor de
mai sus sunt asigurate de interventia practicienilor in insolventa, profesionisti independenti de partile
procedurii: debitor si creditori.

Cui se aplica legea:

Legea insolventei nu este aplicabila tuturor categoriilor de debitori profesionisti. Asa cum prevede art. 3
alin.(1) din LPI, se aplica numai profesionistilor prevazuti in art. 3 alin. (2) din C. civ., mai putin cei care
desfasoara profesii liberale (notari, avocati, arhitecti etc), precum si cei care au o lege speciala privind regimul
insolventei (nu exista in acest moment legi de insolventa speciale in afara LPI, doar derogari in cadrul LPI de la
normele de drept comun de insolventa prevazute de ea, de ex. pentru societatile financiare).
Legea actuala spune expres ca se aplica si regiilor autonome, insa nu expune foarte clar categoriile de
profesionisti care nu sunt acoperite de aceasta lege. Caz clasic: asociatiile fara scop lucrativ si fundatiile – pe
legea veche erau excluse, dar acum sunt aparent incluse pentru ca si ele sunt profesionisti in intelesul
Codului civil si nu au o lege speciala pentru insolventa lor. Cu toate acestea, prin natura lor ele sunt
incompatibile cu sistemul de lichidare si reorganizare din procedura insolventei.
Legea insolventei reglementeaza doua proceduri pre-insolventa, preventive (mandatul ad-hoc si
concordatul preventiv) si doua proceduri in cadrul insolventei: reorganizarea si falimentul.

Ce este insolventa? Conform art. 5 pct.29 L 85/ 2014, este starea patrimoniala a debitorului cand
valoarea creantelor scadente (certe, lichide si exigibile) depaseste valoarea fondurilor banesti disponibile
la data respectiva.
Exista doua tipuri de insolventa: prezumata (relativ), cand debitorul nu a platit timp de 60 zile o
creanta care depaseste valoarea-prag prevazuta la art. 5 pct.72 si iminenta, cand se poate dovedi ca debitorul
nu va fi in stare sa plateasca in viitorul imediat creantele scadente cu sumele de bani disponibile la data
scadentei. Chiar daca insolventa inseamna situatia in care debitorul nu are suficiente sume de bani pentru
acoperirea creantelor scadente, nu orice creanta atrage insolventa.
 In practica, situatia declansarii procedurii se deruleaza astfel: fie debitorul, fie creditorul care considera
ca sunt indeplinite conditiile de deschidere a procedurii, introducere cererea de deschidere a procedurii
insolventei si instanta stabileste primul termen. Daca la primul termen, judecatorului-sindic i se demonstreaza
ca debitorul are suma de bani care acopera contravaloarea creantei(lor) scadente in ziua respectiva, cererea se
respinge.

Organele si persoanele care aplica procedura

Instantele si judecatorul-sindic
Instantele implicate (ca si competenta materiala) sunt Tribunalul si Curtea de Apel, care este instanta
de apel. Ca si competenta teritoriala, este vorba de tribunalul in raza caruia debitorul a avut sediul social
(respectiv profesional) in ultimele 6 luni anterior sesizarii instantei, indiferent cine sesizeaza (art. 41 alin.(1) ).
Instanta de apel este curtea de apel in raza careia functioneaza tribunalul.
Rolul tribunalului este insa destul de limitat: acolo se depune cererea, insa de judecarea ei nu se ocupa
un judecator / complet obisnuit de la tribunal, ci un judecator specializat.
Prin alocare aleatorie este numit un judecator-sindic – acesta este un judecator din randul judecatorilor
de la tribunal, care are pregatire specializata in insolventa. Din momentul in care admite cererea si declara
deschisa procedura, judecatorul-sindic primeste toate cererile, reclamatiile, contestatiile, in fata lui se desfasoara
intreaga procedura, nu mai exista alt complet. Tot ce decide el este supus controlului Curtii de Apel, care
insa nu mai are complete specializate in insolventa, sunt completele de la sectiile comerciale.
Actorul judiciar principal al procedurii este judecatorul-sindic. Art. 45 stabileste atributiile sale
principale; el este vazut ca arbitrul ultim al procedurii (supus controlului Curtii de apel).
El este cel care deschide procedura sau respinge cererea de deschidere a procedurii. El este cel ce
numeste si inlocuieste administratorul sau lichidatorul judiciar. Tot ce face administratorul sau lichidatorul
judiciar in cadrul procedurii este supus controlului judiciar de catre judecatorul-sindic, la cererea creditorilor si
in unele cazuri, a administratorului special ca reprezentant al intereselor (actionarilor) debitorului.
Art. 45 alin. (2) stabileste si limitele puterii sindicului: el nu are competente manageriale, de
administrarea a averii debitorului iar deciziile manageriale luate pentru administrarea averii pot fi controlate sub
aspectul oportunitatii (prin procedura aprobarii lor) de catre organele creditorilor, fara a implica pe sindic (mai
putin in ce priveste aplicarea sanctiunilor revocarii si raspunderii pentru daune a administratorului/
lichidatorului judiciar, care se face de catre sindic). Sindicul insa poate cenzura deciziile manageriale din
perspectiva legalitatii lor.
Toate hotararile judecatorului sindic sunt executorii (art. 46 alin. (1) ), chiar daca sunt supuse caii
de atac. Totusi, art. 43 alin. (2) prevede cu titlu limitativ care hotarari ale judecatorului-sindic pot fi suspendate
de la executare ca urmare a apelarii lor (ele sunt hotarari care privesc momente cheie in derularea procedurii).

Administratorul respectiv lichidatorul judiciar

Nu pot exista decat alternativ, fie administrator (in procedura generala, adica in perioada de observatia
pana la (i) intrarea in faliment sau (ii) intrarea in procedura reorganizarii), fie lichidator (in procedura
simplificata si in faliment).
 Initial este numit de catre judecatorul-sindic, prin incheierea de deschidere a procedurii, ca
administrator/lichidator provizoriu. De regula, acesta numeste persoana indicata de catre debitor sau creditorul
care a introdus cererea. Dupa ce se finalizeaza tabelul preliminar, in prima adunare a creditorilor acesta
poate fi confirmat sau inlocuit cu un alt administrator/ lichidator agreat de catre creditori cu votul a cel
putin 50% din valoarea totala a creantelor cu drept de vot, in mod discretionar (la fel, poate fi inlocuit la
acel moment doar de creditorul care detine o creanta reprezentand cel putin 50% din valoarea totala a creantelor
cu drept de vot, fara a fi nevoie de votul adunarii creditorilor). Daca aceasta masura de inlocuire nu este
luata la prima adunare, ramane administratorul/ lichidatorul numit de catre sindic cu titlu provizoriu.
Ce persoane actioneaza ca administrator/ lichidator judiciar? Trebuie sa fie profesionist in
insolventa, membru al UNPIR. Interdictie: daca o persoana este administrator judiciar/lichidator numit intr-o
procedura nu mai poate fi si avocat care sa participe la acea procedura. Ei sunt platiti din averea debitorului, cu
prioritate fata de toate celelalte creante.
Atributii: art. 58 + art. 64.
Daca isi incalca datoriile profesionale, atunci va fi inlaturat prin sentinta de judecatorul sindic si inlocuit
cu altul si se poate declansa actiune in raspundere civila contra lui. Daca a savarsit si infractiuni se sesizeaza
organul de cercetare penala.
Daca averea debitorului nu are destui bani/ active pentru a acoperi costurile de procedura
(inclusiv costurile cu adminitsratorul/lichidatorul): - fond de compensare a costurilor insolventelor pentru
lichidatori /administratori care nu se pot acoperi din averea debitorilor (fondul de lichidare) si care initial se
constituia prin prelevari din taxe platite la Registrul Comertului pentru unele inregistrari iar acum este finantat
de bugetul MJ si dintr-o taxa speciala aplicata asupra sumelor recuperate in cadrul procedurilor de insolventa
(art. 39 alin. (4) si (7) din LPI).

Organele creditorilor in cadrul procedurii

Adunarea creditorilor decide in chestiunile fundamentale care intereseaza pe creditori: numirea si
inlocuirea administratorului/ lichidatorului judiciar, regulile pentru lichidarea averii debitorului in cadrul
falimentului (art. 156), numirea comitetului creditorilor. Adunarea creditorilor este un organ permanent dar
functioneaza numai cand este convocata. Este convocata de administrator/ lichidator, de catre comitetul
creditorilor sau de catre creditorii care detin cel putin 30% din valoarea totala a creantelor cu drept de vot (art.
47 alin. (3) ). Cvorumul si majoritatea de vot de drept comun: 30% din valoarea totala a creantelor cu
drept de vot, iar decizia se ia cu majoritatea valorica a creantelor prezente cu drept de vot (art. 49 alin. (1)
).
Prima adunare a creditorilor se constituie pe baza creditorilor inscrisi in tabelul preliminar. Tabelul
creditorilor este instrumentul juridic prin care creditorii sunt „consacrati” ca participanti cu drepturi
depline la procedura (in functie de clasa de creditori, valoarea creantei si garantiile ori modalitatile creantei,
daca exista). Sunt doua tipuri mari de tabele: tabel preliminar si definitiv consolidat.
Tabelul preliminar este intocmit de administrator/ lichidator pe baza unor evaluari preliminare a
documentelor privind creantele si registrele debitorului, primite de acesta de la debitor si/sau creditori.
Creditorii, chiar daca sunt inregistrati in evidentele debitorului, trebuie – odata ce au fost notificati de
administrator/lichidator despre deschiderea procedurii – ca in termenul limita de maxim 45 de zile sa depuna
fiecare o cerere de admitere a creantei asupra averii debitorului, insotita de documentele doveditoare (art. 100;
102). Contestarea se poate face de catre cei care s-au considerat nedreptatiti de modul in care a fost inregistrata
creanta si dreptrile aferente sau de cei care nu contesta cum au fost inregistrati dar care contesta inregistrarea
altor creditori (art. 111).
Tabelul definitiv consolidat cuprinde creantele din tabelul definitiv si cele din tabelul suplimentar
necontestate (tabelul suplimentar cuprinde creantele nascute intre data deschiderii procedurii generale si data
inceperii falimentului, care trebuia sa fie acceptate de lichidator). Creditorii care nu au raspuns in termenul
indicat de judecatorulsindic si notificat de administrator/lichidator in legatura cu probarea creantelor lor
si exprimarea intentiei de a cere plata creantei pierd dreptul de participa la procedura, nu mai pot intra
in tabel si nici urmari pe debitor ulterior inchiderii procedurii, mai putin in caz de bancruta simpla sau
frauduloasa (art. 114) – decaderea din drepturi este o sanctiune foarte aspra pentru neglijenta sau dezinteresul
creditorului respectiv.
Odata ce exista tabloul creditorilor (chiar si preliminar), se poate intruni si adunarea lor. Cu exceptia
situatiilor de votare si dezbatere a planului de reorganizare, puterea de vot in cadrul adunarii nu este data de
existenta sau nu a garantiei creantei, de categoria de creanta, ci este data de valoarea nominala a creantei
exigibile.
Comitetul creditorilor este numit initial de catre judecatorul-sindic, daca exista un numar mai mare
de creditori care ar face dificil de convocat frecvent adunarea creditorilor. El este numit dupa deschiderea
procedurii si inainte de prima adunare a creditorilor si este compus din 3 sau 5 creditori, cei mai mari cu
conditia sa reprezinta un spectru larg din categoriile de creante: chirografare, cu cauze de preferinta, bugetare
(art. 50 alin. (1) ). In prima adunare a creditorilor este ales comitetul creditorilor astfel incat membrii sai sa
fie reprezentativi pentru valoarea creantelor si categoriile de creante, iar daca nu se inteleg si nu se obtine
majoritate necesara, ramane comitetul numit de sindic (art. 50 alin. (5) ). Creditorii se ofera voluntar
pentru a fi alesi membri in comitet. Comitetul creditorilor ia decizii in numele si interesul tuturor creditorilor,
acelea care pot fi luate in afara cadrului adunarii, face recomandari adunarii si supravegheaza pe administrator/
lichidator si raporteaza adunarii masurile luate de ei si efectele acestora. Tot el reprezinta pe creditori in instanta
in anumite cazuri.
Procedura de functionare a comitetului este flexibila (art. 51 alin. (2) ). Creditorii participa direct, prin
reprezentare sau prin corespondenta. Valoarea creantei iti poate da controlul votului asupra adunarii, dar
nu si asupra comitetului (unde puterea de vot este individuala, un creditor = 1 vot iar numarul membrilor este
totdeauna impar si minim 3). Nu exista procedura a insolventei fara comitet al creditorilor decat daca,
datorita numarului mic de creditori, sindicul decide ca nu este necesara constitutirea lui (art. 50 alin. (1)),
cand atributiile comitetului sunt exercitate de catre adunare.

Administratorul special
Administratorul special este reprezentantul intereselor debitorului si ale asociatilor/actionarilor
debitorului in cadrul procedurii, fara a fi reprezentantul legal al acestuia/ acestora decat in cazul in care
debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea dupa deschiderea procedurii (art. 56 alin. (1) lit.d)).
Practic, el tine loc de AGA (art. 55) si de administrator statutar (reglementat de LS), cand legea prevede acest
lucru, aceste organe corporative nemaiputand conduce si reprezenta societatea dupa deschiderea procedurii.

Deschiderea procedurii insolventei sunt doua modalitati: de debitori sau de creditori:

Debitorii sunt incurajati de lege sa introduca aceasta cerere pentru ca ei sunt primii care stiu despre
aparitia dificultatilor financiare si cei mai bine informati cu privire la situatia reala a afacerii lor. Din varii
motive, multi debitori (chiar si cei de buna-credinta) amana acest lucru. Legea impune un termen de
introducerea cererii de deschidere de maxim 30 de zile de la aparitia starii de insolventa (art. 66 alin. (1) )
sau in 5 zile de la esuarea negocierilor pentru preintampinarea insolventei. Daca a depasit acest termen,
debitorul risca sa isi atraga raspunderea juridica pentru prejudiciile aduse creditorilor.
Dar creditorii au un mijloc de protectie mai eficient, care poate fi si un stimulent pentru debitor sa
introduca la timp cererea de declarare a insolventei, si anume actiunea in raspundere impotriva celor care au
avut o contributie la aparitia starii de insolventa: organele de conducere (admin.), dar si alte persoane, de
exemplu actionarul majoritar (art. 169 LPI). Daca debitorul a intarziat introducerea cererii, a facut-o de regula
pentru ca a sperat ca i se va imbunatati situatia sau pentru ca pur si simplu nu ii mai pasa de creditori si de ce i
se intampla. Daca a intarziat aproape sigur averea sa se va diminua pana la momentul deschiderii procedurii. Un
alt mijloc de stimulare a depunerii la timp a cererii de catre debitor este dat de obligatia administratorilor de a
semna si depune cererea de deschiderii a procedurii generale a insolventei, chiar si in lipsa hotararii adunarii
asociatilor, hotarare AGA care este insa necesara in cazul in care debitorul vrea sa solicite procedura
simplificata, adica falimentul (art. 66 alin. (5) ).
Pe de alta parte, creditori nu sunt tinuti de vreun termen pentru introducerea cererii de
deschidere a procedurii.
Daca debitorul a intarziat cu mai mult de 7 luni de la aparitia starii de insolventa, sa introduca cererea de
deschidere a procedurii, atunci savarseste infractiunea de bancruta simpla - art 240 Cod Penal.
Daca debitorul depune cererea, el este obligat sa depuna si documentele care demonstreaza starea de
insolventa, precum si toate documentele care reflecta situatia activelor, pasivelor si a contractelor sale, situatia
sa patrimoniala, inclusiv cine sunt creditorii si detaliile privind creantele lor (art. 67). Daca sindicul va hotara
declansarea procedurii, administratorul/ lichidatorul numit de judecatorul-sindic va incepe, pe baza
acestor informatii, sa caute creditorii, activele etc. Debitorul are dreptul de a completa cererea pana la
primul termen de judecata. Cererea ii va fi respinsa daca nu sunt depuse anumite documente, aratate in art 67
alin. (2), pana la primul termen de judecata. Cererea nu ii va fi totusi respinsa in situatia in care sunt intrunite
conditiile deschiderii procedurii simplificate prevazute de art. 38 alin. (2) lit.c) si d). Daca depune, pana la
primul termen de judecata, toate documentele mai putin cele aratate la art.67 alin.(1) lit.h) - j) (acestea
fiind legate de intentia sa de a cere aplicarea unui plan de reogranizare), pierde dreptul de a propune un
plan de reorganizare si in acest caz propunerea unui plan de reorganizare va depinde exclusiv de
creditori sau administratorul judiciar.
Creditorii se pot opune admiterii si daca demonstreaza ca de fapt debitorul are suficiente lichiditati
pentru a plati creantele scadente la data cererii, cererea este respinsa.
Daca cererea este depusa de catre creditor, legea impune creditorului sa demonstreze doar existenta
creantei, lichiditatii, trecerea celor 60 de zile de la scadenta si depasirea valorii-prag (art 70). Debitorul
urmeaza sa se apere si sa demonstreze ca are suficiente lichiditati pentru a plati acea creanta. Daca debitorul nu
face aceasta proba, cererea creditorului va fi admisa si sindicul va hotara deschiderea procedurii.

Procedura generala si procedura simplificata

Procedura generala acopera intreaga perioada de la pronuntarea incheierii de deschidere pana la
inchiderea procedurii insolventei. La fel si procedura simplificata, cu diferenta ca ea conduce inevitabil la
faliment, fara a fi posibila in cadrul ei reorganizarea. O alta deosebire: in procedura simplificata nu este
obligatoriu sa existe perioada de observatie si daca ea este totusi acordata de judecatorul-sindic, durata ei este
mult mai scurta (maxim 20 zile) decat in procedura generala (art. 5 pct. 42 si 47 ) si este inevitabil urmata de
intrarea in faliment. In procedura generala trebuie intotdeauna sa existe o perioada de observatie. Conform art. 5
pct. 42, perioada de observatie este cuprinsa intre data deschiderii procedurii si data confirmarii planului de
reorganizare sau, daca nu acesta nu exista ori nu este confirmat, data intrarii in faliment. Cum ii spune si
numele, in perioada de observatie administratorul/ lichidatorul analizeaza situatia debitorului, este o stare
premergatoare luarii uneia dintre cele doua masuri prevazute de dreptul comun al insolventei: reorganizarea sau
falimentul.
Perioada de observatie in cadrul procedurii generale trebuie sa se finalizeze cu o decizie a sindicului (la
propunerea administratorului judiciar) privind directia pe care o ia procedura insolventei pentru a acoperi
creantele creditorilor: reorganizare sau faliment.

Efectele deschiderii procedurii

Suspendarea actiunilor patrimoniale si a executarilor silite (art. 75)
Principalul efect este acela ca toate executarile silite si actiunile judiciare si extrajudiciare se suspenda si
orice valorificare a unui drept patrimonial al oricarui creditor se va face numai in cadrul procedurii insolventei.
Fiind vorba de o suspendare, ea inceteaza daca procedura se inchide fara lichidarea si radierea debitorului sau
Curtea de Apel desfiinteaza hotararea de deschidere a procedurii. De la acest efect exista cateva derogari
prevazute de lege, in art 75 alin.(2) si (3).
Daca in timpul procedurii apare necesitatea derularii de noi operatiuni, atunci noile creante care se nasc
in cadrul procedurii, de principiu nu sunt supuse acestui efect de suspendare. Automat, ope legis, suspendarea se
produce numai pentru ceea ce exista la data deschiderii procedurii, nu pentru ceea ce se naste ulterior
deschiderii procedurii. Daca creanta este nascuta in cadrul procedurii, la scadenta creditorul poate sa
ceara plata inaintea celorlalti creditori chirografari, care trebuie sa astepte distribuirea conform clasei din
care fac parte si a procentelor de plata aplicate pentru acea clasa (art. 87 alin. (4) ).
Un alt efect este suspendarea cursului termenelor de prescriptie pentru actiunile si executarile
patrimoniale prevazute de art. 75 (art. 79). Realitatea este ca aceasta suspendare este de regula lipsita de
efect practic pentru ca procedura insolventei se inchide fie cu lichidarea debitorului prin faliment, caz in care
debitorul dispare, se radiaza de la Registrul Comertului, sau prin reorganizare. In cazul in care se incheie cu o
reorganizare finalizata ulterior cu succes, creditorii de la data deschiderii procedurii nu mai pot executa
debitorul pentru partea neplatita din creanta respectiva, daca acea creanta face parte din plan si neplata acelei
parti a fost aprobata prin planul de reorganizare. Doar in cazurile in care inceteaza efectul suspensiv asupra
actiunilor si executarilor prin respingerea cererii de deschidere a procedurii de catre curtea de apel sau toti
creditorii renunta la procedura in perioada de observatie (art. 178), se poate vorbi si de reluarea cursului
prescriptiei.
Accesoriile la creantele nascute anterior deschiderii procedurii nu mai curg, dar numai in ce
priveste creditorii chirografari (art. 80). Pentru creantele garantate, acesoriile (dobanzi, penalitati) continua
sa curga deoarece pentru ele exista bunuri care garanteaza inclusiv plata acestor accesorii, dar numai pana la
data valorificarii bunului constituit drept garantie – art. 103. Daca valoarea accesoriilor plus principalul excede
valoarea bunului, din vanzarea bunului se acopera mai intai principalul, iar daca restul de principal si/sau
accesoriile nu pot fi acoperite din valorificarea acelui bun, ele devin creante negarantate, chirografare. Prin
urmare, interesul administratorului/ lichidatorului judiciar si al celorlati creditori este sa fie platite cat mai
repede creantele garantate prin valorificarea bunurilor constituite in garantie conform art. 78 LPIc astfel incat sa
se limiteze suma accesoriilor care creste odata cu trecerea timpului.
 Cursul nr. 12

Un alt efect al deschiderii procedurii: debitorului i se ridica dreptul de a-si administra averea
(care include dreptul de a-si conduce activitatea) (art. 85). Pierderea dreptului de administrare a averii nu se
produce intotdeauna automat. Se produce automat daca procedura se deschide ca procedura simplificata, pentru
ca in acest caz singura posibilitate legala este ca debitorul sa intre direct in faliment (la data deschiderii
procedurii sau dupa o perioada de observatie de maxim 20 de zile dupa aceasta data) iar conform art. 85 alin.(4)
coroborat cu art. 145 alin.(1) si alin.(2) lit.a) sindicul este obligat sa ridice dreptul de administrare al debitorului.
Debitorul isi pierde automat dreptul de a-si administra averea si daca el nu si-a manifestat intentia de
reorganizare, chiar daca procedura s-a deschis ca procedura generala. In fine, dreptul de administrare trebuie
ridicat de sindic daca AGA debitorului nu a numit un administrator special (vz. art. 53 alin . (2) ). In rest, este la
discretia judecatorului-sindic daca ii ridica dreptul de a-si administra averea. Daca ii este lasat dreptul de a-si
administra averea, acesta va fi exercitat numai prin administratorul special, sub controlul
administratorului judiciar, ceea este oricum o ingradire a capacitatii de exercitiu a debitorului. Chiar daca isi
pastreaza puterile de administrare cele mai largi posibile, legea il ingradeste pentru ca debitorul trebuie sa
administreze averea numai in interesul procedurii si in acelasi timp poate sa aiba restrictii impuse de judecatorul
sindic.
Daca debitorului nu i s-a permis sa-si administreze averea, toata activitatea sa se desfasoara sub
conducerea administratorului/ lichidatorului judiciar.
Toate actele, operatiunile si platile operate de debitor dupa data deschiderii procedurii sunt nule de
drept, cu exceptia celor autorizate de administratorul sau lichidatorului judiciar si de cele facute in limitele
exercitarii dreptului de administrare a averii de catre debitor (art. 84). Daca aceste plati, acte si operatiuni au
fost incheiate de administratorul special fara a fi autorizate de administrator/ lichidator/ comitetul creditorilor,
pe langa faptul ca sunt nule de drept administratorul special poate fi condamnat de sindic (la cererea
administratorului judiciar sau comitetului creditorilor) sa suporte o parte sau tot prejudiciul astfel produs (art. 84
alin. (2) ), chiar daca ele ar fi utile sau necesare debitorului.
Un alt efect: de la data deschiderii insolventei nu mai opereaza nici o inregistrare cu efect de
opozabilitate intr-un registru public (art. 88) – nu este intru totul adevarat, de ex. deschiderea insolventei
trebuie, conform Legii nr. 26/1990, inregistrata in Registrul comertului, in acest caz efectul de opozabilitate este
fata de cei care ar fi interesati sa trateze cu societatea, nu fata de creditorii existenti la data procedurii, care vor
fi citati conform C. proc.civ. si informati ulterior prin BPI. Cazul cel mai des intalnit de aplicare a art. 88 LPI:
intabularea in cartea funciara, inregistrare care in mod normal produce efectul juridic al nasterii
dreptului; dupa deschiderea procedurii, aceasta inregistrare nu mai poate avea loc si daca totusi se
produce, ea nu produce nici un efect fata de creditori. Daca n-ai apucat sa faci in timp util inregistrarea si se
declanseaza procedura, ulterior nu mai ai voie sa mai inregistrezi acel act, interdictie aplicabila atat debitorului,
cat si contra-partii sale din actul imobiliar.
Obligatia debitorului ca urmare a deschiderii procedurii este de a informa creditorii in legatura cu
adevarata sa situatie financiara si legala, inclusiv despre toate transferurile patrimoniale efectuate in cei doi ani
anteriori deschiderii procedurii.
O situatie care se intalneste frecvent este a operarii compensatiei in cadrul procedurii (art. 90).
Legiuitorul permite numai compensatia legala, nu si cea conventionala sau judiciara, cu conditia ca ea sa poata
avea loc cel tarziu la data deschiderii procedurii. Este vorba de creante reciproce intre aceleasi parti, debitorul
insolvent si creditorul sau, certe, lichide si exigibile la data deschiderii procedurii si atunci compensarea
opereaza de drept, administratorul/ lichidatorul judiciar luand act de producerea ei. Aceeasi solutie se aplica si
pentru creantele reciproce nascute dupa data deschiderii procedurii, daca se indeplinesc conditiile compensarii
legale la data operarii ei.

Faza initiala, de la deschiderea procedurii pana la momentul la care fie se aproba un plan de
reorganizare, fie se trece la luarea masurilor premergatoare lichidarii prin faliment

In consecinta, legea ii da dreptul si ii impune totodata obligatia sa studieze situatia activului si pasivului
debitorului, inventariaza activele (art. 96; 101), notificand totodata creditorii pe care ii identifica, bancile, alti
terti despre deschiderea procedurii si modul in care acestia pot participa la procedura, respectiv obligatiile care
le revin datorita schimbarii statulului juridic al debitorului (art. 86; 99-100; 147). Rezultatul analizei sale
trebuie sa fie facuta public creditorilor si judecatorului-sindic.
Daca debitorului i se ridica dreptul de a-si administra averea, administratorul / lichidatorul judiciar
trebuie sa preia sub controlul sau activele debitorului, va incearca sa recupereze creantele debitorului contra
debitorilor sai, va prelua posesia documentelor si registrelor societatii, controlul asupra conturilor bancare ale
debitorului etc. In cadrul procedurii generale, administratorul/ lichidatorul este obligat sa indeplineasca si acte
materiale, acte de conservare, sa ia orice masura care permite inghetarea averii pana la momentul la care se ia o
decizie privind directia pe care o va lua procedura: reorganizare sau faliment.
O alta activitate importanta a administratorului/ lichidatorului judiciar in aceasta faza consta in
verificarea si inregistrarea creantelor in tabelul creditorilor, proces care se face sub control judiciar (al
sindicului), control exercitat la cererea creditorilor. Valoarea garantiilor care insotesc creantele este inregistrata
in baza unui raport de evaluare. Administratorul / lichidatorul provizoriu trebuie sa incheie un contract de
evaluare cu un specialist si trebuie sa evalueze toate garantiile, precum si toate bunurile din averea debitorului.
Valoarea astfel determinata poate fi supusa contestatiei. Dupa rezolvarea contestatiilor, valoarea va ramane
pana la sfarsitul procedurii in tabel, indiferent de modificarea ei in practica datorita fluctuatiilor pietei, etc.
Prima adunare a creditorilor poate avea loc numai dupa publicarea tabelului preliminar. Ea va fi
convocata de catre administratorul / lichidatorul judiciar provizoriu sau, in lipsa, de comitetul creditorilor numit
initial de sindic sau de orice creditor care detine creante mai mari de 30% din valoarea totala a creantelor cu
drept de vot (art. 47). La aceasta adunare nu ar trebui sa se ia decizii fundamentale, singura decizie care ar
trebui luata este instrainarea de urgenta a unor bunuri si, optional, daca trebuie numit un alt comitet al
creditorilor sau un alt administrator/ lichodator judiciar (art. 50 alin. (4); art. 57 alin.(2) ). Dupa definitivarea
tabelului, adunarea creditorilor este pe deplin stabilita.
In cazul procedurii simplificate, ele pot continua si dupa aceasta perioada (perioada de observatie fiind
foarte scurta, de maxim 20 de zile), in functie de complexitatea situatiei debitorului. In cazul procedurii
generale, in principiu ele inceteaza pana la sfarsitul perioadei de observatie daca se trece la reorganizare,
altminteri unele pot continua si in faza falimentului (daca nu a fost aprobata reorganizarea). Durata maxima a
perioadei de observatie este de 12 luni de la data deschiderii procedurii (art. 112 alin. (3) ).
In cadrul procedurii generale, in perioada de observatie sunt intocmite de administratorul judiciar doua
rapoarte care au un impact semnificativ asupra cursului procedurii insolventei:
1. Primul raport - art 92 – este cel care trebui intocmit in maxim 20 de zile de la data deschiderii
procedurii si desemnarii administratorului, termen pe care il interpretez ca fiind de decadere (in
practica el nu se respecta de multe ori). Prin raportul la 20 de zile administratorul judiciar, dupa
 ce va analiza situatia averii debitorului si creantele despre care are stiinta pana la acel
moment, va propune fie intrarea in procedura simplificata, fie continuarea perioadei de
observatie. Aceasta prima etapa este importanta din perspectiva procedurii simplificate pentru ca in
aceste 20 de zile administratorul trebuie sa isi dea seama daca este un caz de procedura simplificata
(ceea ce inseamna in esenta faliment) si sa o declanseze ca atare. Trecerea la procedura simplificata
nu este decizia sa, ci a judecatorului-sindic, pe care o va lua dupa ce va pune acest raport in
dezbaterea partilor interesate (creditorii cunoscuti la acel moment si administratorul special). Daca
sindicul decide trecerea la procedura simplificata, functia de administrator judiciar inceteaza si este
inlocuit cu lichidatorul judiciar (poate fi aceeasi persoana, dar cu atributii diferite). Debitorul intra in
faliment. Daca sindicul ajunge la concluzia ca exista motive economice care sustin continuarea
perioadei de obervatie si nu exista unul din cazurile prevazute de art. 38 alin. (2), administratorul
judiciar continua procedura generala. Raportul la 20 de zile nu exista in procedura simplificata.
2. Al doilea raport – art. 97 – este cel care trebuie intocmit in termen 40 de zile de la data deschiderii
procedurii si desemnarii administratorului judiciar (termen care poate fi prelungit de judecatorul-
sindic cu maxim 40 zile). Acest raport va prezenta cauzele insolventei, conditiile care au
favorizat aparitia ei, cine sunt persoanele responsabile (din conducerea debitorului, dintre
contractantii sai, actionari etc.) pentru aparitia insolventei si daca exista sanse in legatura cu
reorganizarea debitorului. Totodata, prin acest raport administratorul poate propune intrarea
debitorului in faliment, daca si-a data seama ulterior redactarii raportului la 20 de zile ca falimentul
se impune conform legii (adica, a descoperit existenta unuia din cazurile prevazute de art. 38 alin.
(2) ) sau ca nu exista conditii economice care sa favorizeze o reorganizare si atunci singura sansa
ramasa creditorilor pentru a recupepra ceva din creante este falimentul. Acest lucru este foarte
important pentru ca daca administratorul judiciar sustine, in cadrul raportului la 40 de zile, ca exista
sanse pentru reorganizarea debitorului, in general in practica, chiar daca exista opozitia creditorilor,
sindicii tind sa permita punerea in discutia creditorilor a planului de reorganizare, daca acesta a fost
redactat de catre debitor prin administratorul special (daca are dreptul) si/sau de administratorul
judiciar. Spre deosebire de primul raport, legea cere ca al doilea raport sa fie publicat in BPI. Daca
propune declansarea falimentului, propunerea sa trebuie supusa aprobarii adunarii creditorilor, care
trebuie sa voteze in favoarea propunerii cu cel putin 2/3 din creantele prezente la vot si (conditie
cumulativa) sa nu fie anuntata intentia unui/unor creditori detinand cel putin 20% din creantele
inscrise in tabelul preliminar, de a propune un plan de reorganizare, alternativ sa nu fi fost confirmat
de sindic un plan de reorganizare pana la acea data (ultima conditie este cvasi-imposibil de indeplinit
in practica) (art. 98). Se observa o majoritate speciala, data de numarul de creante prezente –
cvorumul fiind cel obisnuit, pentru ca nu exista derogare de la el in art. 98.
Raportul la 40 de zile este obligatoriu sa existe si in procedura simplificata (fara partea privind
propunerea de intrare in faliment, pentru ca ar fi superflua date fiind prevederile legii), caz in care va fi
intocmit de lichidatorul judiciar.

Anularea actelor frauduloase incheiate de debitor in periodele suspecte (art. 117 si urm.)
Administratorul / lichidatorul judiciar are dreptul sa ceara anularea de catre judecatorul-sindic a
anumitor categorii de acte juridice incheiate de debitor inainte de deschiderea procedurii de insolventa,
prezumate de lege ca fiind frauduloase fata de creditori.
Pentru a reface averea debitorului, asigura tratamentul echitabil al creditorilor si creste gradul de
acoperire a creantelor lor, legea prevede ca toate aceste acte prezumat fradululoase sunt supuse nulitatii in
anumite conditii. Numai actele si operatiunile care sunt mentionate in lege sunt supuse acestei actiuni, textele
fiind de stricta interpretare. Dar actele sau operatiunile respective nu sunt nule per se. Ele pot fi anulate numai
daca nu au fost incheiate in exercitiul normal al afacerii debitorului, in „cursul desfasurarii normale a activitatii
sale curente” (art. 119) sau daca nu cad sub incidenta art. 117 alin. (3).
Art. 5 pct. 2 defineste „activitatile curente”, insa aceasta definitie nu se aplica art. 119, ci art. 87 care
reglementeaza activitatile care pot fi desfasurate de debitorul caruia nu i-a fost ridicat dreptul de a-si administra
averea. Daca in forma actul juridic respectiv pare sa se incadreze in cele interzise, dar in realitate in conditii
similare altcineva care nu se afla in situatie de dificultate financiara si care nu doreste sa actioneze contra
intereselor creditorilor sai ar fi incheiat si el actul respectiv, actul nu poate fi anulat. O alta conditie
importanta pentru a atrage nulitatea acestor acte este sa fi fost incheiate intr-o anumita perioada
anterioara deschiderii procedurii insolventei.
Categorii de acte frauduloase prevazute de art 117:
- in primul rand, este vorba de toate actele/operatiunile frauduloase incheiate in dauna drepturilor
creditorilor in cei 2 ani anterior deschiderii procedurii (art. 117 alin. (1) ). Aceasta actiune in nulitate nu
este o actiune pauliana (efectul celei din urma este inopozabilitatea actului respectiv fata de creditorii care au
introdus actiunea si/sau au intervenit in cauza, nu fata de toti creditorii insolventului, si dreptul acelor creditori
de a fi platiti din pretul bunului urmarit, ceea ce ar fi contrar principiilor insolventei) si acopera acte diferite de
cele la art. 117 alin (2). Nu este o forma de actiune pauliana si pentru ca nu se cere ca tertul sa fi stiut/
trebuit sa stie ca debitorul isi creeaza sau mareste insolvabilitate (dupa cum am vazut, insolventa se poate
declara si daca debitorul este solvabil !). Scopul actiunii in baza art. 117 si urm. este de a creste averea
debitorului in beneficiul creditorilor, fara a avea vreo importanta daca tertul a participat la frauda si/sau in ce
masura a beneficiat patrimoniul sau. Aceasta actiune este reglementata numai de LPI, fara ca prevederile din
Codul Civil de la actiunea revocatorie (art. 1562-1565) sa vina in completare. Spre deosebire de actele juridice
prevazure la alin.(2), cele la care face referire alin.(1) al art. 117 nu se bucura de prezumtia de frauda in dauna
creditorilor iar frauda este de tip clasic (adica, presupune participarea constienta a unui tert la savarsirea ei) si
trebuie dovedita.
- separat de actele de mai sus, art. 117 alin. (2) reglementeaza o serie de acte juridice particulare incheiate de
debitor cu tertii, care pot face obiectul act in anulare daca prezumtia de frauda nu este inlaturata si nu sunt
aplicabile dispozitiile art. 117 alin.(4) sau art. 119 LPI.

Important este sa retinem ca in cazul actiunii in anulare din LPI, conform art 122 alin. (3),
exista o prezumtie relativa de frauda dar numai prin raportare la intentia debitorului. Prezumtia
priveste numai intentia debitorului de a afecta interesele creditorilor sai, pentru anularea actului juridic
nu este relevanta buna sau reaua credinta a tertului (primul dobanditor) la incheierea acestor acte.

Art. 117 !!!

- in fine, ultima categorie de acte anulabile sunt legate de calitatea tertului cu care s-a incheiat actul juridic,
anume o persoana afiliata cu debitorul (art. 117 alin. (4) ), indiferent de natura acelui act. Aceste acte juridice
sunt anulabile per se, fara a fi nevoie sa fie dovedita frauda sau sa fie aplicata prezumtia de frauda, insa
ele vor fi mentinute daca sunt indeplinite conditiile art. 119 la data incheierii lor.
 Administratorul / lichidatorul judiciar iar daca el este pasiv, comitetul creditorilor sau creditorul a
caror creante exced 50% din valoarea creantelor inscrise in tabel, pot introduce:
(i) o actiune in anulare impotriva tertului dobanditor (adica, primul tert cu care debitorul a incheiat actul
anulabil) in termen de un an de la data expirarii termenului pentru raportul la 40 de zile, dar nu mai tarziu de 16
luni de la data deschiderii procedurii (termen de decadere) (vz. art. 118)
(ii) in opinia mea, o actiune in „recuperarea” bunului debitorului, impotriva subdobanditorilor (al doilea
dobanditor care a incheiat actul subsecvent cu primul tert dobanditor, respectiv urmatorii dobanditori
subsecventi), in termenul de prescriptie al actiunii in revendicare, care curge de la data ramanerii definitive a
hotararii de anulare a actului juridic dintre debitor si primul tert dobanditor.
Daca sunt coroborate art. 118, 120 si 121 se poate conchide ca art. 119 reglementeaza numai
actiunea in anulare (ceea ce este si logic, pentru ca nulitatea se produce din perspectiva creditorilor numai la
momentul incheierii actului initial intre debitor si primul tert dobanditor, actele juridice subsecvente neputand fi
afectate de aceeasi cauza de nulitate).
Art. 121 reglementeaza o actiune in revendicare speciala, dat fiind ca in urma anularii primului act
juridic a fost invalidat titlul de proprietate asupra bunului respectiv.

Situatia tertilor care au dobandit bunul:

Indiferent de reaua sau buna lor credinta, legea trateaza similar situatia juridica a dobanditorilor
bunului debitorului, pana la un punct (art. 120-121 LPI). Reaua/ buna credinta se apreciza prin raportare la
cunoasterea de catre dobanditor /subdobanditor (efectiva sau prezumata) ca prin dobandirea bunului debitorul a
urmarit sa afecteze interesele creditorilor sai. In ce priveste tertul dobanditor (care in acceptiunea legii este
numai cel care a dobandit primul bunul de la debitorul viitor insolvent), daca actiunea in anulare are succes,
atunci bunul primit de el trebuie sa se intoarca in patrimoniul debitorului, tertul dobanditor trebuie sa restituie
ceea ce e primit sau contravaloarea bunului la data dobandirii lui de la debitor. Tertul respectiv insa nu este
„expropriat”, chiar daca a fost de rea-credinta. Fiind repus in situatia anterioara, el poate sa se inscrie la masa
credala , ca si creditor chirografar – cu un rang de prioritate inalt, inainte de creantele bugetare negarantate -
pentru pretul platit in cadrul tranzactiei anulate, daca a platit un pret si, numai daca a fost de buna-credinta
(inclusiv in ce priveste lipsa intentiei de a-i afecta pe creditorii debitorului), i se permite sa pretinda si sporul de
valoare pe care l-a adus bunului pe care trebuie sa il restituie, prin investitiile facute asupra lui. Tertul de rea-
credinta are dreptul sa se inscrie la masa credala numai pentru pretul platit si va avea ultimul rang intre
creditorii chirografari. Legat de fructele culese de tertul dobanditor, legea nu precizeaza nimic, prin urmare se
aplica dreptul comun (Codul civil) care permite tertului de buna-credinta (dar nu si celui de rea-credinta) sa
pastreze fructele. Ambele categorii de terti sunt creditori chirografari in cadrul procedurii.
In ce priveste subdobanditorii, cei de buna-credinta (buna-credinta include cerinta ca pretul platit sa
fie aproape de valoare de circulatie la data dobandirii) pot sa pastreze bunul (si fara a fi obligati sa plateasca
contravaloarea lui catre masa credala) pe care l-au dobandit de la tertul care a contractat initial cu debitorul sau
de la un subdobanditor ulterior. In ce priveste sub-dobanditorii de rea-credinta, art.121 permite actiunea in
revendicare impotriva acestora daca este indeplinita una din urmatoarele conditii:
(i) subdobanditorul nu a platit „valoarea corespunzatoare” a bunului (adica l-a dobandit la un pret
subevaluat)
(ii) stia (efectiv sau prezumat) la data dobandirii de catre el, ca transferul de la debitor la tertul
dobanditor prim era susceptibil de anulare (aceasta cunoastere trebuie demonstrata de cel care
introduce actiunea impotriva subdobanditorului respectiv). Admiterea actiunii in revendicare duce
 fie la recuperarea bunului, fie la plata contravalorii bunului de la data transferului de catre debitor,
daca nu mai este posibila restituirea lui. Subdobanditorul de rea credinta care a restituit bunul/
contravaloarea lui poate solicita la masa credala, ca si creditor chirografar, sporul de valoarea pe care
l-a adus el bunului pe care l-a pierdut, avand ultimul rang intre creditorii chirografari.

Mentinerea sau denuntarea contractelor aflate in curs de derulare la data deschiderii procedurii (art.
123)

Art. 123 stabileste cu titlu de principiu ca in orice contract, de orice natura, mai putin contractele
financiare (definite la art. 5 pct-ele 11 si 12), orice clauza care duce la incetarea contractului (inclusiv prin
declararea anticipata a exigibilitatii sale) datorita aparitiei starii de insolventa este nula absolut. Acest articol
urmareste sa dea posibilitatea administratorului / lichidatorului judiciar sa mentina, in beneficiul averii
debitorului si al creditorilor, acele contracte care beneficiaza debitorului si care nu au fost executate in totalitate
sau substantial pana in momentul deschiderii procedurii, de catre toate partile implicate. Procedura mentinerii
sau denuntarii contractului este sub controlul administratorului/ lichidatorului in sensul ca el trebuie sa
se pronunte asupra utilitatii denuntarii /mentinerii, fiind o decizie de oportunitate care nu este cenzurabila
judiciar. Administratorul / lichidatorul judiciar poate cere denuntarea din proprie initiativa (dar numai in
termen de prescriptie de 3 luni de la data deschiderii procedurii) sau la cererea creditorului respectiv
(cerere care decade administratorul/lichidatorul din dreptul de a cere el denuntarea), care si ea trebuie formulata
in termen de 3 luni de la deschiderea procedurii (caz in care administratorul / lichidatorul trebuie sa raspunda in
30 de zile, tacerea sa este considerata de lege ca denuntare). Daca refuza cererea de denuntare a
cocontractantului, contractul este mentinut. Daca nici el, nici cocontractantul nu cer in acest interval denuntarea,
contractul continua sa se execute (este mentinut). Daca insa contractul este mentinut, legea permite
cocontractantului ca ulterior sa ceara rezilirea contractului daca in continuare averea debitorului nu plateste,
decizia urmand sa fie luata de judecatorul-sindic (art. 123 alin. (3) teza a II-a).
Situatia furnizorilor de utilitati (vz. art. 77): in perioada de observatie si in perioada de reorganizare au
obligatia de a mentine furnizarea de utilitati, daca debitorul este un consumator captiv (definit conform art. 5
pct. 10 LPI), ei nu pot cere denuntarea unilaterala 10 sau rezilirea contractelor chiar daca debitorul este in
intarziere cu platile catre ei la data deschiderii procedurii. Sunt obligati in baza LPI sa continue furnizarea de
energie, gaze, apa, electricitate, servicii telefonice etc. Insa primesc si ei ceva in schimbul acestei obligatii
legale oneroase: pentru creantele care se nasc dupa data deschiderii procedurii, administratorul/
lichidatorul trebuie sa plateasca la timp (conform legii, aceasta inseamna in termen de 90 de zile), daca
nu o face atunci furnizorul poate sa intrerupa furnizarea serviciilor, fara a fi insa indreptati sa inceteze
contractul (daca li se vor plati aceste restante, trebuie sa reia furnizarea).
Administratorul / lichidatorul judiciar, in legatura cu contractele in derulare, mai are o alta putere si
anume poate sa ceara pe perioada de observatie (nu si in perioada de reorganizare) modificarea clauzelor
din contractul incheiat de debitor, inclusiv in contractele de credit, dar numai daca in acest fel se asigura
echivalenta prestatiilor intre parti in viitor si numai cu acordul concontractantului (art. 123 alin. (5) ). Se
observa aici intentia legiuitorului de a-l proteja pe debitor in cazul contractelor dezechilibrate, insa norma nu se
refera numai la situatiile de impreviziune, ci si la celelalte cazuri care nu se incadreaza in conditiile
impreviziunii (contracte de adeziune, clauze standard, clauze neuzuale, etc).
In cazul contractelor de comision / consignatie, cand comisionarul / consignatarul intra in insolventa,
bunul trebuie sa se intoarca in patrimoniul creditorului comitent/ consignant (art. 126, 127), ceea ce este logic
deoarece nici un moment debitorul nu a fost proprietarul lui.
 Reorganizarea
Reorganizarea poate avea loc numai in procedura generala, nu in cea simplificata. Reorganizarea,
daca este indeplinita conform planului, ii permite debitorului sa renasca, sa reintre in circuitul comercial curat
de datorii. Spre deosebire, falimentul duce la desfiintarea si radierea lui din registrul comertului, daca este
persoana juridica, iar daca este persoana fizica comerciant, aceasta este descarcata de datorii prin inchiderea
procedurii de faliment, exceptand cazul in care a fost condamnata pentru bancruta frauduloasa sau plati
frauduloase.

Cine poate propune planul de reorganizare

Art. 132 reglementeaza cine poate propune un plan de reorganizare si in ce termen (acest termene fiind
de decadere). Din art. 132 alin. (1) rezulta ca in cazul tuturor celor indreptatiti sa depuna o propunere de plan,
termenul este de 30 de zile si curge de la data publicarii tabelului definitiv de creante (cu exceptia
administratorului judiciar, care poate depune o propunere de la data desemnarii sale – in mod legal, cel mai
devreme de la data comunicarii catre judecatorul-sindic a raportului la 40 de zile - si pana cand expira cele 30
de zile mentionate mai sus). Daca nimeni din cei indreptatiti nu propune un plan de reorganizare in aceste
termene, se trece la faliment prin dispozitia judecatorului-sindic (art. 132 alin.(5) ). In schimb, este permis ca
fiecare dintre cei indreptatiti sa propuna un plan de reorganizare, cu consecinta ca vor fi supuse aprobarii
creditorilor mai multe planuri, insa numai unul dintre ele va fi aprobat si daca este confirmat de judecatorul-
sindic, va fi implementat.
Debitorul este primul care poate propune reorganizarea, prin cererea de deschidere a procedurii
insolventei sau in termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii la cererea creditorului (vz. art. 67 alin. (1)
lit. g) si h), art. 74), sub sanctiunea decaderii din dreptul de a propune un plan de reorganizare. El pierde acest
drept in conditiile art. 67 alin.(1) lit.i) sau art. 132 alin.(4) ) sau daca nu si-l exercita in termen. Debitorul
propune planul numai prin administratorul special, cu aprobarea AGA – art. 56 alin. (1) lit.c) coroborat cu art.
132 alin. (1) lit.a).
Administratorul judiciar
Administratorul poate sa propuna un plan daca prin raportul la 40 zile a sustinut ca debitorul are sanse de
reorganizare. Daca prin raportul la 40 zile administratorul judiciar arata ca debitorul nu are sanse sa se redreseze
prin reorganizare, conform art. 97 el trebuie sa propuna adunarii creditorilor intrarea in faliment si acestia vor
vota asupra acestei propuneri, conform art. 98; este posibil insa ca adunarea creditorilor sa respinga propunerea
de faliment si ca urmare sa propuna totusi, prin creditorii calificati si/sau debitor, unul sau mai multe planuri de
reorganizare. Daca prin acest raport a propus intrarea in faliment, pentru ca nu crede in sansele de reorganizare,
iar judecatorul-sindic a respins propunerea de intrare in faliment, el nu poate reveni si sa propuna planul de
reorganizare. Nu rezulta clar acest lucru din art. 132, cred insa ca aceasta este interpretarea corecta in spiritul
legii. Creditorii care detin, individual sau impreuna (daca se coalizeaza) cel putin 20% din valoarea
totala a creantelor inscrise in tabelul definitiv.
Continutul planului
Planul de reorganizare reprezinta o propunere economica-financiara de plata a creantelor inscrise in
tabelul definitiv, intr-o anumita proportie (care nu trebuie sa fie aceeasi pentru toate creantele si care poate
merge pana la 100% in cazul unor categorii de creante), prin continuarea activitatii debitorului (dincolo de
activitatea curenta, care ii este oricum permisa debitorului in perioada de observatie) care sa genereze veniturile
necesare pentru plata creantelor in proportiile stabilite prin plan. Scopul ultim al oricarui plan este sa dea
confort creditorilor ca vor obtine realizarea creantelor lor intr-un procent mai mare decat daca debitorul
ar intra in faliment. In practica, uneori debitorii abuzeaza de aceasta procedura doar pentru a-si mai prelungi
existenta, desi sansele de aprobare a unui plan de reorganizare sunt reduse. In general, administratorii judiciari
sunt de buna-credinta si propun planuri de reorganizare / accepta asemenea planuri propuse de debitor/ creditori
in speranta ca vor avea succes, ca isi vor atinge obiectivele.

Planul de reorganizare trebuie sa acopere mai multe aspecte (vz. art. 133):
- sa reaseze raporturile dintre creditori si debitor. Debitorul a ajuns in insolventa pentru ca nu s-a
mai inteles cu creditorii in ce priveste plata creantelor, datorita imposibilitatii de a le plati integral si pe toate pe
masura ce deveneau scadente, prin urmare planul poate urmari fie sa reduca valoarea creantelor, fie sa le
rescadenteze (mai putin creantele curente – adica, cele nascute in timpul procedurii), sa introduca termene de
gratie, sa inlature cauzele de preferinta pentru unele creante, sa reduca dobanda, etc. Conversia creantelor
in actiuni / parti sociale ale debitorului se poate face numai cu acordul creditorului respectiv iar conversia
creantelor bugetare in actiuni se poate face doar in conditiile reglementate in art. 133 alin. (5) lit. K) ).
- daca este necesar, sa continue finantarea debitorului de catre creditori, inclusiv prin incurajarea
acordarii de noi credite debitorului (creditorul care risca acordand credite debitorului dupa deschiderea
procedurii are parte de o protectie speciala prin plan, inclusiv in caz de faliment daca planul nu are succes – vz
art. 133 alin. (5) lit. B) coroborat cu art. 159 alin.(1) pct.2).
- limitele in care debitorul isi va conduce activitatea pe durata planului (partial sau total), sub
supravegherea administratorului judiciar, conducere care are loc numai tot prin administratorul special
(debitorul fiind in continuare in procedura de insolventa, chiar daca are mai multa libertate in desfasurarea
activitatii).
- programul de plata al creantelor, care este criteriul cel mai important de apreciere a indeplinirii
planului (desigur, este vorba de plata in limitele stabilite de plan, fiind posibil ca planul sa prevada ca o buna
parte sau toate creantele sa nu fie platite integral).
- in interesul creditorilor, asociatii debitorului pot fi obligati prin plan sa accepte noi asociati, sa
fie diluati, modificarea actului constitutiv, chiar daca nu sunt de acord. Prin lege se incalca astfel libertatea
de asociere, insa aceasta libertate este subordonata interesului public in cazul reorganizarii.
Procedura de aprobare a planului
Odata ce planurile au fost depuse in termen la grefa tribunalului, urmeaza votul creditorilor in cadrul
adunarii creditorilor si ulterior confirmarea planului. Confirmarea este un control de legalitate efectuat de
judecatorul-sindic, dupa votarea planului de catre creditori. Planul este votat in conformitate cu art. 138, pe
clase (categorii) de creditori (clasele posibile sunt determinate in baza art. 138 alin.(3) ), astfel incat in fiecare
clasa un creditor voteaza in proportie cu valoarea createi, insa votul sau este luat in calcul numai in acea clasa
de creditori. In cadrul fiecarei clase se voteaza pe baze regulei majoritatii valorii creantelor „pentru” (fiecare
creanta are un drept de vot a carui putere este data de valoarea creantei) raportat la valoarea totala a creantelor
din clasa respectiva, ambele calculate prin raportare la valorilie inscrise in tabelul definitiv.
Daca planul este adoptat de o clasa, trebuie stabilit cate clase au votat in favoarea planului. Planul se
considera adoptat
(i) numai daca majoritatea claselor au votat pentru (daca este numar par de clase, inseamna
jumatate plus o clasa; de ex., daca sunt numai 2 clase, inseamna ca fiecare trebuie sa accepte
planul)
 (ii) cel putin o categorie de creante defavorizate (adica, creditorii respectivi isi vad reduse
creantele prin plan sau accesorile creantei sunt reduse sau garantiile sunt reduse sau platile sunt
reesalonate in defavoarea lor – vz art. 5 pct. 16) a votat pentru
(iii) categoriile defavorizate care au votat impotriva sunt tratate corect si echitabil in intelesul
art. 139 alin. (2) (in esenta, inseamna ca nici un creditor nu primeste prin plan mai putin decat ar
primi in cazul intrarii in faliment a debitorului)
(iv) cel putin 30% din totalul valoric al creantelor inscrise in tabel accepta planul.

Judecatorul-sindic va confirma planul daca indeplineste conditiile din art. 139, continutul sau respecta
criteriile din art. 132 iar votul a fost dat in conditiile legii.
Numai un singur plan acceptat va fi confirmat, chiar daca sunt supuse votului mai multe (desi teoretic
este posibil ca mai multe planuri sa fie acceptate, in practica acest lucru nu se intampla). Daca nici un plan nu
este confirmat, judecatorul-sindic va pronunta de indata o sentinta de deschidere a procedurii de faliment.
Durata planului de reorganizare este de 3 ani de la data confirmarii, cu posibilitate de prelungire de
maxim un an (art. 139 alin. (5) ).

Lichidarea prin faliment

Falimentul inseamna, in esenta, lichidarea ordonata a averii debitorului pentru a acoperi toate creantele
inscrise in tabelul definitiv, intr-o masura cat mai mare.
Inainte de a se trece la lichidare, in procedura simplificata lichidatorul judiciar va trebui sa puna sigilii
asupra locatiilor comerciale, documentelor in format fizic, bunurilor debitorului (vz. art. 151).
Ulterior, va trebui sa inventarieze averea debitorului si sa depuna 3 Averea debitorului este formata din
latura activa a patrimoniului sau (comercial, daca este persoana fizica). 14 raportul de evaluare, elaborat de
catre un evaluator profesionist (bunurile vor fi evaluate atat in bloc, cat si individual) (vz. art. 152; art. 154 alin.
(3); art. 155) .
Lichidatorul judiciar trebuie intocmeasca raportul la 40 de zile si tabelul definitiv de creante, moment in
care loc epuizarea fazei initiale a procedurii simplificate si urmeaza trecerea la procedura de lichidare. Daca
insolventa s-a deschis ca procedura generala dar administratorul judiciar ajunge la concluzia ca reorganizarea nu
are sanse de reusita si creditorii sunt de acord cu propunerea de trecere la faliment sau nici un plan de
reorganizare nu a fost confirmat sau planul de reorganizare confirmat nu este respectat de debitor, prin sentinta
judecatorului-sindic se va trece la faliment, care va incepe cu punerea de sigilii si inventarierea averi si apoi
lichidatorul trece la procedura de lichidare.

Etapele principale ale procedurii de lichidare

- propunerea de catre lichidatorul judiciar, adresata creditorilor, a modalitatilor de vanzare a
bunurilor debitorului si aprobarea lor de catre adunarea creditorilor (vanzare in bloc sau cu bucata;
vanzare prin licitatie publica sau negociere directa ori o combinatie intre cele doua; la negocierea directa trebuie
propus si aprobat si regulamentul de vanzare) (art. 154 – 156 LPI).
- efectuarea publicatiilor de vanzare de catre lichidator si vanzarea propriu-zisa a activelor
conform modalitatilor aprobate, incasarea sumelor si efectuarea de distributii periodice de sume catre
creditori, pe baza de rapoarte si planuri de distributie de sume intocmite trimestrial de lichidatorul
judiciar (art. 160). Ordinea in care se distribuie sumele este determinata de categoriile de creante inscrise in
tabelul definitiv, cu respectarea principiului pro rata in cadrul categoriilor care nu au drepturi de preferinta si in
ordinea ierarhica a acestor ultime categorii (art. 161 coroborat cu art. 162 si art. 163), precum si cu respectarea
prioritatilor din art. 159 in cazul executarii bunurilor asupra carora exista drepturi de preferinta. Daca raportul si
planul de distributie este contestat de creditori, sumele se distribuie dupa ce contestatiile sunt solutionate de
judecatorul-sindic (art. 160 alin. (5) si (6) ).
- dupa ce au fost valorificate toate activele, are loc redactarea de catre lichidator a raportului final
insotit de situatiile financiare finale si supunerea lor aprobarii judecatorului sindic. Dupa ce eventualele
obiectiuni ale creditorilor sunt solutionate, in aceeasi sedinta, judecatorul sindic aproba sau dupa caz decide
modificarea raportului final (art. 167).
- distributia finala de catre lichidator a tuturor fondurilor ramase din averea debitorului (art. 168)
si inchiderea procedurii (art. 175 alin. (2) ). In faliment, cu o exceptie mentionata in continuare, inchiderea
procedurii are drept consecinta radierea debitorului persoana juridica (art. 176) si descarcarea de datoriile
neplatite (mai putin in cazurile prevazute de art. 181 – bancruta frauduloasa, plati frauduloase) a comerciantului
persoana fizica. Procedura poate fi inchisa de sindic si fara a fi parcurse toate etapele de mai sus, daca la cererea
lichidatorului constata ca nu exista bunuri nici macar pentru acoperirea cheltuielilor procedurii si nici un
creditor nu vrea sa acopere aceste costuri (art. 174) sau toate creantele au fost acoperite fara a fi necesara
lichidarea tuturor bunurilor (art. 176 lit. a) ) sau daca dupa deschiderea procedurii la cererea debitorului, nu a
fost depusa nici o cerere de admitere creanta (in acest ultim caz, debitorul persoana juridica nu este radiat, isi va
continua activitatea) (art. 177).

Atragerea raspunderii civile a persoanelor vinovate pentru intrarea in insolventa a debitorului

(art. 169 – 172 LPI)
Cauzele de raspundere din art. 169 sunt limitative iar cele de la literele a) la g) sunt de stricta
interpretare. Legea reglementeaza o raspundere delictuala speciala, care consta in suportarea unei parti sau a
intregului pasiv al debitorului insolvent de catre persoanele vinovate. Persoana vatamata este debitorul si
indirect creditorii sai. Daca sunt mai multe persoane responsabile, ele vor fi tinute solidar. Actiunea in
raspundere poate fi exercitata impreuna cu actiunea in anularea actelor frauduloase (art. 117) si cu latura civila a
actiunii penale in bancruta simpla, respectiv bancruta frauduloasa. Termenul de prescriptie este de 3 ani de la
data la care a fost cunoscut sau trebuia sa fie cunoscut faptuitorul, dar nu mai tarziu de data publicarii in
BPI a raportului de 40 de zile. Fapta care atrage raspunderea este de a „contribui la starea de insolventa” prin
una din faptele prevazute in art. 169 alin. (1) (cea de la lit. h) este extrem de larga ca si sfera de cuprindere).
Sfera persoanelor care pot fi gasite raspunzatoare este foarte larga.
Actiunea in raspundere poate fi introdusa in fata judecatorului-sindic de catre administrator / lichidator
judiciar iar daca ei sunt pasivi, de catre presedintele comitetului creditorilor in baza hotararii adunarii
creditorilor si in ultima instanta de catre orice creditor care detine creante reprezentand cel putin 30% din
valoarea totala a creantelor.