ANTICHITATEA ORIENTALĂ-CULTURA MUZICALĂ

EGIPTEANĂ

Muzica este o parte importantă a culturii egiptene încă din cele mai vechi timpuri. Biblia
menționează instrumente muzicale folosite de evreii din timpul Antichității, ce sunt corelate cu
arheologia egipteană. E posibil ca muzica egipteană să fi avut un impact semnificant asupra
dezvoltării muzicii grecești, muzica greacă fiind importantă pentru muzica europeană timpurie și
cea europeană medievală.
Cultura Egiptului Antic, s-a ajustat formei de viata, obiceiurilor si traditiilor societatii
egiptiene din Antichitate. A inceput in Neolitic si a evoluat de-a lungul a 3000 de ani pana la
epoca romana, cand practic a disparut la adoptarea culturii Imperiului Roman si mai ales a
obiceiurilor crestine.
Muzica in Egiptul Antic se utiliza în diverse activități, dar se desfășura în principal în
temple, unde era utilizată în timpul ritualurilor dedicate diferiților zei sau era utilizată în scop
terapeutic, după cum arată unele papirusuri, de altfel, semnul hieroglific pentru muzică este
același ca pentru bunăstare și bucurie. Neavând un sistem de reprezentare, muzica se transmitea
de la maestu la elev, dar unele texte rămase, instrumentele muzicale păstrate în muzee și
reprezentate în bazorelief sau în picturi, precum și conservarea prin tradiție orală de către cantorii
copți (Biserica Ortodoxa Copta este o parte din Biserica Ortodoxa din Alexandria care s-a
separat de bisericile bizantine în urma Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din 451). Atât prin
intermediul picturilor și ofrandelor găsite în mormintele egiptiene cât și prin studiile asupra
instrumentelor găsite, se poate urmări o anumită evoluție a muzicii. La început aveau doar
instrumente de percuție. Din imaginile păstrate știm că se utiliza pentru a invoca bunătatea zeilor
asupra culturilor, sau pentru stârpirea plagilor.
In al patrulea mileniu au apărut flautul vertical și harpa, aceasta din urmă
devenind un instrument național al egiptienilor. În Imperiul Antic, muzica era religioasă,
cantarile preotilor in timpul ritualurilor liturgice. Din studiul instrumentelor, din care
exista numeroase reprezentații, s-a ajuns la concluzia ca urmau o scară pentatónica sau
heptatonică.
Instrumentele folosite erau: -de suflat:
-flautul drept, vertical, cu patru sau sase orificii, fara mustiuc si de aproape un
metru de lung. Se gaseste in zilele noastre sub numele de: nay si uffata in muzica culta si
populara egipteana.
-aulos consta in doua tuburi paralele de trestie cu ancie, de aceeasi lungime, care
sunau la unison. Este vorba de instrumentul egiptian actual denumit “zummarah”.
 -trompeta , din cupru sau argint, se folosea in defilarile militare si pentru cultul
mortilor, era similara trompetei palestine.
-cu coarde:
-harpa cu sase sau opt coarde, foarte decorate. S-a gasit una in necropola din
Giza, care dateaza din 2000 iHr. Se sprijinea in podea iar cordarul dintr-o singura bucata
aminteste de cel mai vechi arc musical. Cordarul se prindea intr.-un rezonator amplu in forma de
lopata, care avea pictati oci de zei, destinati sa impiedice dezastrele. Coardele sale se fixau in
partea inferioara pe un cordar, care se presupune ca servea pentru acordarea tuturor coardelor, la
fel cum se face in zilele noastre cu pedalele harpei moderne, in iconografie se observa harpa ca
fiind un instrument de acompaniament sau uneori formand parte dintr-o orchestra (s-a gasit o
reprezentatie a unei orchestre cu sapte harpisti).
-ghitara cu trei coarde, cu griful de doua ori mai lung decat corpul.
-talgere, tambur, sistru instrumente de percutie cu o rama de lemn in forma de U,
un maner si bare incrucisate care sustineau niste placi metalice, carea u variat de-alungul
timpului.

În Imperiul Mediu, se mareste gama de instrumente, cu adoptia lirei de origine asiatică,

tamburului cu întindere africană și noi tipuri de sistru: vechiului sistru în forma de potcoavă, i se
alătura sistrul de Naos cu silueta de templu stilizat.
În Imperiul Nou, în jurul sec XVI iHr, egiptienii au început să relaționeze cu
mesopotamienii apărând un stil nou centrat pe dansurile profane, cu noi instrumente sosite din
Asia precum oboiul dublu cu două tuburi așezate în unghi unul pentru a executa melodía și
celălalt pentru acompaniament. În acea perioadă ajunse în Egipt lauta cu doua coarde, cu un grif
mai mare decât cel mesopotamian. Studiul acestor doua instrumente indică începutul sistemului
de utilizare a semitonurilor.
Evolueaza harpa, cu un număr de coarde între 8 și 16 și cu cutia de rezonanță curbată și
împodobită, utilizată de către preoți. Apare deasemenea o harpă mai mica între 3 și 5 coarde care
se sprijinea pe umăr.
Mai târziu, a apărut harpa care se sprijinea pe masă și se folosea pentru acompaniamentul
cataretilor și unele mai mari de mărimea unui om utilizate de catre preoti.
Muzica ocupa, se pare, un loc important în viaţa egiptenilor. Exista un repertoriu adecvat
diverselor momente ale vieţii sociale: în templu, în palatele faraonului şi ale nobililor, în
atelierele meşteşugarilor, fermele agricultorilor, în timpul războaielor şi cu ocazii funebre.
Muzica era de asemenea parte integrantă a cultului religios, având divinităţi ocrotitoare:
zeiţa Hathor şizeul Bes. Muzica vocală era interpretată atât de bărbaţi cât şi de femei. Existau şi
muzicieni profesionişti, pe anumite trepte sociale. Cea mai înaltă poziţie o reprezenta cea de
cântăre ţal templului, deţinută frecvent de femei. În palate, cântăreţii aveau de asemenea o
poziţie favorizată. Pe o poziţie social mai modestă se aflau cei care cântau la petreceri.
Vechii egipteni nu foloseau notaţia muzicală. Muzica se învăţa şi circula aşadar pe cale
orală. De aceea, încercările de reconstituire se bazează în întregime pe inscripţii, imagini,
presupuneri şi speculaţii.
Muzica din Orientul Mijlociu timpuriu a fost influențată de formele bizantine și persane,
care au fost ele însele puternic influențate de muzica greacă, semitică și egipteană antică .
Egiptenii din Cairoul medieval credeau că muzica exercita „un efect prea puternic asupra
pasiunilor și îi conducea pe oameni spre veselie, disipare și viciu”. Cu toate acestea, egiptenii
erau în general foarte pasionați de muzică. Deși, potrivit EW Lane, niciun „om al simțului” nu ar
deveni vreodată muzician, muzica a fost o parte cheie a societății. Comercianții din orice
ocupație foloseau muzica în timpul muncii, iar școlile predau Coranul scandând. Muzica
Egiptului medieval a fost derivată din tradițiile grecești și persane. Lane a spus că „cea mai
remarcabilă particularitate a sistemului arab de muzică este împărțirea tonurilor în treimi”, deși
astăzi muzicologii occidentali preferă să spună că tonurile muzicii arabe sunt împărțite în
sferturi. Melodiile din această perioadă erau similare ca sunet și simple, într-o gamă mică de
tonuri. Cântecul egiptean, deși simplu în formă, este înfrumusețat de cântăreț. Enunțarea distinctă
și o voce tremurândă sunt, de asemenea, caracteristici ale cântării egiptene. Muzicienii
profesioniști de sex masculin din această perioadă au fost numiți Alateeyeh (plural) sau Alatee
(singular), care înseamnă „un jucător pe un instrument”. Cu toate acestea, acest nume se aplică
atât vocalistilor, cât și instrumentistilor. Această poziție a fost considerată infirmă și modestă. Cu
toate acestea, muzicienii au găsit de lucru cântând sau cântând la petreceri pentru a distra
compania. În general, făceau trei șilingi pe noapte, dar câștigau mai mult din acordările
oaspeților. Muzicienii profesioniști erau numiți Awalim (pl) sau Al'meh, ceea ce înseamnă o
femeie învățată. Acești cântăreți erau adesea angajați cu ocazia unei sărbători în haremul unei
persoane înstărite. Nu erau cu haremul, ci într-o cameră înălțată care era ascunsă de un paravan
pentru a nu fi văzuți nici de harem, nici de stăpânul casei. Femeile Awalim erau mai bine plătite
decât artiștii de sex masculin și mai apreciate decât Alateeyeh. Lane relatează o instanță a unei
interprete care a captivat publicul atât de mult încât a câștigat până la cincizeci de guinee pentru
o noapte de spectacol de la oaspeți și gazdă, ei înșiși nefiind considerați bogați.
Muzica religioasă rămâne o parte esențială a sărbătorilor tradiționale musulmane sufite și
creștine copte numite mulid . Mulidele sunt ținute în Egipt pentru a sărbători sfântul unei
anumite biserici . Musulmani mulids sunt legate de sufit Zikr ritual. Flautul egiptean , numit
ney , este frecvent cântat la mulid. Muzica liturgică a ritului alexandrin constituie, de asemenea,
un element important al muzicii egiptene și se spune că ar fi păstrat multe trăsături ale muzicii
egiptene antice.
Muzica se practica la diferite ceremonii desfăşurate în temple, palate sau chiar în aer
liber. Egiptenii au realizat experienţe acustice, studiind vibraţiile coloanei de aer în tuburi de
diferite lungimi. Muzica faraonilor s-a transmis în ritualul religios şi în cântecele populare ale
copţilor (egipteni creştini). Pentru notaţia muzicală foloseau hieroglife cu ajutorul cărora indicau
înălţimea şi durata sunetelor.
 Ca la toate popoarele vechi, muzica era legată de cultul religios. Considerând faraonii de
origine divină, muzicienii le dedicau cântece de laudă, la fel şi zeităţilor. Vechea muzică
populară era prezentă la curtea faraonilor pentru delectarea invitaţilor. Frescele din Beni-Hassan
ne înfăţişează petreceri populare cu acrobaţi, muzicieni şi dansatoare. Menţinută timp de veacuri
fără multe influenţe, cultura egipteană a înrâurit-o pe cea cretană, greacă şi etruscă. Deţinătoare a
unei milenare culturi, în perioada helenistică ea va iradia în lumea arabă şi europeană prin
intermediul Alexandriei, acest însemnat centru cultural al lumii antice.
Cele mai vechi documente ale culturii muzicale din Orientul antic se referă la mileniul al
IV-lea şi al III-lea î. Hr., ele fiind găsite în diferite ţinuturi. În Mesopotamia, s-au făcut săpături
la un templu din Babilon, unde s-a găsit pe ciobul unui vas chipul unor muzicanţi cântând la
harpă. Pe un basorelief egiptean, care datează din mileniul al III-lea î. Hr., se păstrează imagini
întregi de ansambluri muzicale. Se văd cântăreţi, dansatori şi instrumentişti, care cântă la flaut şi
harpă. Ştiri despre cultura siriană, cu rol important în formarea artei creştine, alături de cea
ebraică, datează din mileniul al II-lea î. Hr. Documentele se referă la arta de curte şi la cea din
templu. La începutul primului mileniu, informaţiile despre Palestina provin din Biblie.
Ca şi în preistoria omenirii, la toate popoarele Orientului antic, muzica avea un caracter
sincretic şi colectiv, fiind practicată de întreaga comunitate ca expresie a diferitelor ei
îndeletniciri sau a stărilor emoţionale. În Antichitate, odată cu formarea marilor imperii, vom
desluşi o cultură aferentă mulţimii şi a vieţii ei de toate zilele, alături de cea cultivată de
profesionişti în cadrul ceremoniilor publice sau de palat. Crearea marilor state antice, cu monarhi
care întreţineau curţi somptuoase, va genera o artă de curte, menită a desfăta nu numai familia
regală, ci şi aristocraţia care o înconjura cu obedienţă.
Socotindu-se ca trimişi ai divinităţii pe pământ, capetele încoronate acordau muzicii
religioase un loc de seamă, ea fiind prezentă mereu în viaţa popoarelor antice. Era cultivată în
temple de către preoţi, care deţineau şi păstrau cu stricteţe ştiinţa muzicală. Fiind socotită sacră,
muzica era pentru antici o oglindă a divinităţii. Astfel, chinezii credeau că marele zeu Dao le-a
dăruit muzica, pe lângă armonia sufletească şi hrana zilnică, aşa cum indienilor, zeul lor suprem,
Brahma, şi soţia sa, Sarasvata, le-au oferit în dar muzica.
De la popoarele orientale, grecii au preluat teoria cosmogonică, potrivit căreia muzica era
întruchiparea cosmosului, a mişcării astrelor şi a armoniei cereşti, concepţia lor mergând până la
determinarea detaliată a elementelor muzicale ce simbolizau universul cu fenomenele sale. Dacă
la chinezi sunetele pentatonicii corespundeau unui element al naturii (apă, aer, foc, vânt,
pământ), iar cele 12 liu (sunetele scărilor muzicale) reprezentau cele 12 luni ale anului, la
indieni, fiecare sunet al scării lor era atribuit unei divinităţi sau personaj mitic. La fel,
babilonienii considerau că fiecare sunet al gamei simboliza o planetă. Alteori, anticii confereau
muzicii rolul de a oglindi sufletul colectivităţii.
Nu au lipsit nici meditaţiile filosofice asupra muzicii, nici cercetările ştiinţifice asupra
fenomenului muzical. În ciuda faptului că sistemele de notaţie au fost aproximative, posteritatea
a preluat unele elemente de exprimare muzicală, datorită păstrării cântecelor în tezaurul folcloric,
precum şi unele principii de construcţii, începând cu intervalele, ritmica şi scările. În pofida
extremei ei simplităţi, gânditorii antici au conferit muzicii o mare putere educativă, ideea
transmiţându-se până în zilele noastre, când se discută mult despre forţa expresivă a muzicii.