CUPRINS

CAPITOLUL I. ŞTIINŢA DREPTULUI POLIŢIENESC

§1. Dreptul poliţienesc ca ştiinţă
În accepţiune generalizată, ştiinţa este privită ca un ansamblu sistematic de
cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, cunoştinţe obţinute prin metode
corespunzătoare şi exprimate în concepte, categorii, principii şi noţiuni 1. Ca
fenomen social aparte şi ca formă specifică de activitate umană, ştiinţa nu poate fi
interpretată doar ca un ansamblu de idei şi concepte, ci ca un sistem care se
dezvoltă, produce noi cunoştinţe, ca un sistem de valori spirituale.
Ştiinţa dreptului poliţienesc dă răspuns preocupărilor specifice, ambianţei de
pregătire pentru o specialitate atât de profund necesară şi umană, cum este cea
poliţienească, ea oferă câteva instrumente fundamentale de cunoaştere a domeniului
poliţienesc. Acestea sunt: conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile generale în
baza cărora dreptul poliţienesc poate fi gândit şi explicat.
Potrivit clasificării trihotomice a ştiinţelor 2, acceptată de majoritatea
savanţilor în domeniul dreptului şi statului, ştiinţa dreptului poliţienesc face parte
1
Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996, p. 6.
2
Este vorba, în special, despre ştiinţele naturii, ştiinţele sociale şi ştiinţele despre gândire. Popa N., Teoria generală
a dreptului. Bucureşti, 1992, p. 3.
din sistemul ştiinţelor sociale care cercetează normele juridice, raporturile juridice şi
instituţiile poliţieneşti.
Această disciplină a ştiinţelor juridice cuprinde un ansamblu de cunoştinţe
referitoare la normele şi raporturile juridice de drept poliţienesc, despre cauzele care
determină naşterea acestor raporturi şi despre legile de dezvoltare care acţionează în
domeniul dreptului poliţienesc. Ştiinţa dreptului poliţienesc nu se confundă însă cu
dreptul poliţienesc, acesta fiind un ansamblu de norme juridice privind organizarea,
funcţionarea şi competenţele poliţiei. Ştiinţa dreptului poliţienesc însă reprezintă
totalitatea ideilor şi conceptelor despre aceste norme juridice.
Dreptul poliţienesc se găseşte scris în legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale
guvernului şi în alte acte normative, emise de către instituţiile statului, pe când
ştiinţa dreptului poliţienesc se regăseşte în monografii, cărţi, cursuri, manuale, studii
şi articole. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului poliţienesc este însăşi această
disciplină cu totalitatea normelor juridice ce o compun. De cele mai multe ori se
foloseşte însă o singură denumire atât pentru ansamblul de norme juridice, cât şi
pentru ştiinţa despre aceste norme şi anume, denumirea de Drept poliţienesc3.
În funcţie de conţinutul lor, majoritatea ştiinţelor cuprind două mari
compartimente: o parte generală şi o parte specială. Caracterizare valabilă şi pentru
numeroase ramuri ale ştiinţelor juridice. Prin urmare, putem afirma că şi ştiinţa
dreptului poliţienesc poate cunoaşte o astfel de sistematizare.
Partea generală a ştiinţei dreptului poliţienesc studiază esenţa, noţiunile,
formele, metodele şi principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a
organelor poliţieneşti, locul şi rolul acestor organe în cadrul puterii executive,
componentele şi competenţele acestor organe.
Partea specială are un caracter mai dinamic, supunând studiului activitatea
propriu-zisă, desfăşurată de organele statului cu atribuţii poliţieneşti, în practica sa
curentă, cotidiană de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional. Dispoziţiile
cuprinse în partea specială a dreptului poliţienesc constituie obiectul de studiu al

3
Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept poliţienesc şi contravenţional.
Bucureşti: Editura Tritonic, 2003, p. 18.

2
diferitor discipline de specialitate şi se aplică şi explică la nivel concret, cazuistic
aproape, reglementările cuprinse în partea generală. De aici rezultă necesitatea
cunoaşterii corelate şi indivizibil legate a ambelor părţi ale ştiinţei dreptului
poliţienesc.

§2. Metode de cercetare în ştiinţa dreptului poliţienesc

Ca şi în orice domeniu, cercetarea ştiinţifică a dreptului poliţienesc se
bazează pe uzitarea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu
ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. Metode şi
procedee de cercetare care s-au dezvoltat şi perfecţionat pe măsura dezvoltării
societăţii şi a instituţiilor sale poliţieneşti şi care se stabilesc după ce a fost delimitat
obiectul de studiu sau sfera fenomenelor de cercetat.
Cuvântul metodă vine de la grecescul „methodus” având semnificaţia de
cale, drum, mod de expunere. Din punctul de vedere al limbii române, prin metodă
înţelegem modul (sistematic) de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a
realităţii obiective4. După părerea savantul român N.Popa, metoda semnifică acea
ordine ce se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe5, iar autorul Baltag D.
defineşte metoda ca fiind operaţia intelectuală folosită pentru atingerea unui sau mai
multor obiective, privind cunoaşterea unui fenomen6.
Este cert că metodele de cercetare diferă în funcţie de natura fenomenului
cercetat. Astfel şi ştiinţa dreptului poliţienesc trebuie, de asemenea, să-şi stabilească
metodele sale cognitive şi de cercetare. Principalele metode ale cercetării juridice,
utilizate de ştiinţa dreptului poliţienesc, sunt: logică, istorică, comparativă,
statistică, cantitativă si sociologică.
a. Metoda logică. Metoda logică este de mare necesitate în orice act de
gândire ştiinţifică. În dreptul poliţienesc ea este o totalitate de procedee şi
operaţiuni metodologice şi gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea
surprinderii structurii şi dinamicii raporturilor necesare între diferite componente

4
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p. 626.
5
Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992, p. 14.
6
Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura “TIMCIM”, 1996, p. 15.

3
ale sistemului poliţienesc al unei societăţi. În cercetarea dreptului poliţienesc,
fenomen juridic atât de complex, ştiinţa se foloseşte de categorii, legi şi
raţionamente logice. Atât în conceptele sale teoretice, cât şi în practica
poliţienească, necesitatea argumentării constituie o cerinţă sine qua non.
Cunoaşterea pe cale deductivă porneşte şi în dreptul poliţienesc de la premisa că nu
poate fi dovedit deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare.
În sens restrâns, logica juridică este atribuită logicii normelor, iar în sens
larg, are în vedere elementele constructive de argumentare juridică. În dreptul
poliţienesc se folosesc categorii juridice logice cum ar fi: funcţionar de poliţie,
competenţele organelor poliţieneşti, statutul juridic al poliţiştilor, puteri poliţieneşti,
constrângere administrativă, activitate poliţienească etc. Metoda logică dezvăluie
conţinutul logic al categoriilor juridice ce compun dreptul poliţienesc. O normă
procedurală de drept obligă pe cel care face o afirmaţie în faţa instanţei s-o
dovedească, stabilind şi regulile ce alcătuiesc tehnica dovezii.
Omului de ştiinţă şi practicianului îi sunt necesar şi util întregul aparat al
logicii. Stăpânirea formelor şi perceptelor gândirii logice asigură succesul scontat,
iar rezolvarea problemelor de gândire sau celor de practică devine simplistă.
b. Metoda istorică. Potrivit metodei istorice, dreptul poliţienesc este
cercetat din perspectiva şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitor orânduiri
sociale. Ştiinţa dreptului poliţienesc analizează esenţa, forma, componentele şi
menirea poliţienească a statului raportate la etapa istorică pe care o străbate, ştiut
fiind că instituţiile poliţieneşti poartă amprenta transformărilor istorice ale
poporului şi ţării respective.
Metoda istorică se împleteşte strâns cu istoria dezvoltării sociale. Pentru
jurişti este foarte importantă dezvoltarea sensului evenimentelor trecute, a regulilor
ce concurează la succesiunea acestora şi care exercită influenţă asupra dreptului,
determinând modificări în conţinutul reglementărilor juridice şi în fizionomia
specifică a instituţiilor poliţieneşti. Metoda istorică de studiere a dreptului
poliţienesc dezvăluie substratul istoric şi social al categoriilor juridice cu care
operează dreptul poliţienesc.
4
 c. Metoda sociologică7 constituie o direcţie de cercetare cu reale avantaje
pentru cunoaşterea realităţii juridice. Existenţa dreptului este strâns legată de viaţa
socială, întrucât toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale. Cercetările
sociologice dau o perspectivă nouă studiului raporturilor juridice de drept
poliţienesc ca realitate socială, verificând modul în care societatea influenţează
dreptul şi suportă, la rându-i, influenţa din partea acestuia. Acelaşi obiect
(raporturile sociale din cadrul activităţii poliţieneşti) pe care ştiinţa dreptului
poliţienesc îl studiază din interior, sociologia juridică îl studiază din exterior. În
cercetarea sociologică juridică se întâlnesc documentări solicitate de organele cu
competenţă normativă, investigaţii privind modul de administrare a justiţiei,
cunoaşterea legilor, investigaţii privind desfăşurarea procesului de prevenire şi
combatere a criminalităţii etc. Rezultatele cercetării sociologice stau la baza
adoptării unor măsuri legislative, cum ar fi: conceptul de faptă prejudiciabilă,
activitatea de prevenire a comiterii infracţiunilor, strategia activităţii de cunoaştere
a normelor juridice etc.
d. Metoda comparativă constă într-o operaţie ce urmăreşte să constatate
elemente identice sau divergente a două fenomene. Ca şi în alte domenii de
cercetare, şi în domeniul dreptului poliţienesc se întrebuinţează metoda comparării
instituţiilor de drept ale diverselor state, a trăsăturilor şi instituţiilor poliţieneşti, a
componentelor şi competenţelor acestor instituţii, a normelor juridice etc.
Utilizarea metodei comparative în dreptul poliţienesc presupune, de asemenea,
respectarea anumitor reguli, care s-au fixat în ştiinţa dreptului comparat şi care
asigură succesul metodei, conferindu-i caracterul ştiinţific indispensabil. Aceste
reguli determină: compararea numai a celor evenimente care sunt comparabile;
compararea termenilor în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural,
din care au rezultat; compararea izvoarelor dreptului, care oferă imaginea poziţiei
diferite a formelor de exprimare ale dreptului de la un sistem juridic la altul; în
aprecierea termenului de comparat se va ţine seama de sensul iniţial al normei şi de
evoluţia acestuia în timp, în procesul aplicării normei. După cum vedem, specificul

7
A se vedea pe larg N. Popa, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992.

5
ştiinţei poliţieneşti nu constă în folosirea unor metode de cercetare ne întâlnite în alte
ştiinţe, ci în modalităţile particulare în care acestea sunt folosite în cercetarea
poliţienească.
e. Metoda cantitativă şi alte metode. Metodele cantitative, capătă în
ultimul timp o tot mai mare pondere în cercetarea ştiinţifică juridică, cu largi şi
imediate aplicaţii în practica dreptului. Ipotezele ştiinţifice se cer a fi verificate în
cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic în strânsă corelaţie cu
scenariile dezvoltării economico-sociale. Descrierea, explicarea, propunerea de
măsuri şi prognoze se bazează pe aprecieri teoretice, argumentate prin experienţa
dobândită din studiul cauzelor singulare. În cercetare,în metoda cantitativă se
folosesc computerile, care permit optimizarea şi fundamentarea unor decizii.
Informatica juridică îmbunătăţeşte procesul decizional şi asigură rapiditate în
efectuarea diferitelor activităţi poliţieneşti (evidenţa populaţiei, evidenţele speciale,
evidenţa cazierilor judiciare etc.). În general, numeroasele metode aplicate în
dreptul poliţienesc, din care am amintit doar câteva, au meritul incontestabil de a
contribui efectiv la perfecţionarea reglementărilor juridice poliţieneşti, la sporirea
eficienţei lor sociale, precum şi la îmbunătăţirea activităţii practice de aplicare a
dreptului de poliţie a statului.
Dintre alte metode trebuie de reţinut importanţa aplicării metodei statistice,
utilă atât în procesul de elaborare a dreptului, cât şi pentru cel de aplicare. Ea ajută
la evaluarea în timp a activităţilor de cunoaştere a stării şi dinamicii infracţiunilor,
şi contravenţiilor, mişcarea populaţiei şi alte date cu care operează organele
poliţieneşti.
În concluzie reţinem că metodele de cercetare prezentate succint nu trebuie
înţelese în mod izolat, ci în interdependenţa complementară a lor. Folosindu-le
astfel, cercetarea ştiinţifică în dreptul poliţienesc, atât cea fundamentală,
preponderent teoretică, cât şi cea aplicativă au garanţia obţinerii unor rezultate
valoroase şi de mare utilitate.

§3. Definiţia şi obiectul de studiu al dreptului poliţienesc

6
 Fiind influenţată de transformările social-politice din ultimii ani, de prevederile
instrumentelor internaţionale în domeniul activităţii poliţieneşti, de cerinţele
comunităţii înaintate faţă de poliţie, de necesitatea făuririi în continuare a unui stat de
drept, de necesitatea revederii procesului de instruire şi perfecţionare continuă a
cadrelor poliţieneşti, ideea unui drept poliţienesc în ţara noastră a fost formulată
comparativ de puţin timp în urmă. În spectrul oficial, această idee îşi face apariţia în
actele normative ale Republicii Moldova, care stabilesc direcţiile prioritare de cercetare
ştiinţifică şi nomenclatorul specialităţilor ştiinţifice. Astfel, potrivit Hotărârii
Guvernului Republicii Moldova din 1 octombrie 2004, Dreptul poliţienesc este inclus
ca specificare la specialitatea Drept public. Dreptul poliţienesc îşi găseşte locul, de
asemenea, în cadrul disciplinelor juridice incluse în programele de studiu ale
Academiei „Ştefan cel Mare” a M.A.I. al Republicii Moldova, după ce Academia a
fost acreditată cu succes, în anul 2004, una din specializările acreditate fiind „Dreptul
poliţienesc”.
În România, primă definiţie a dreptului poliţienesc român a fost propusă de
Vasile Barbu, în lucrarea sa, din anul 1927, „Introducere în dreptul poliţienesc român
unificat”. Potrivit autorului, dreptul poliţienesc cuprinde totalitatea normelor de drept,
pe care se bazează şi din care derivă organizarea, competenţa şi acţiunile poliţiei 8.
Vasile Barbu era de părere că dreptul poliţienesc nu este o ramură independentă de
drept, că el este o parte distinctivă a dreptului administrativ şi că, în dezvoltarea sa,
merge paralel cu dreptul administrativ.
Ulterior, dreptul poliţienesc s-a afirmat din ce în ce mai mult ca ramură a
ştiinţelor juridice, desprinsă din dreptul administrativ şi implicit din cel public. Într-
adevăr, după apariţia Legii generale de organizare a poliţiei Române, din anul 1929,
Iuliu Pascu în lucrarea sa „Dreptul poliţienesc român”, vol. I, din 19299 şi, mai apoi,
Eugen Bianu lucrarea sa „Ordinea obştească” 10 au demonstrat caracterul autonom
al dreptului poliţienesc, în cadrul ramurilor dreptului public.
La rândul nostru, considerăm că ideea de stat de drept, precum şi principiile

8
Vasile Barbu, Introducere în dreptul poliţienesc roman unificat. Oradea, 1927, p. 33.
9
Iuliu Pascu, Drept poliţienesc roman. vol. I. Bucureşti, Tipografia Reforma socială, 1929, p. 22.
10
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar professional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p. 122.

7
sale de funcţionare, fundamentează statul de drept. În mod paradoxal, tocmai în
statul de drept care este opusul statului poliţienesc, dreptul poliţienesc obţine
importanţa sa de ramură a dreptului.
În prezent, problema nu constă în demonstrarea autonomiei dreptului
poliţienesc, acest fapt existând prin fiinţarea unei categorii juridice distincte, cu
trăsături proprii, de relaţii sociale, obiect de reglementare al dreptului poliţienesc şi
al unei legislaţii autonome, care reglementează aceste relaţii sociale, ci în calitate
de ştiinţă juridică interdisciplinară, care să reuşească, în cel mai scurt, timp
elaborarea unei doctrine proprii a dreptului poliţienesc autohton.

În contextul celor afirmate, deosebit de important este să se determine

sfera relaţiilor sociale, care să constituie, ştiinţific fundamentat, obiectul de
reglementare a acestei ramuri de drept. Practic, este necesar ca în loc să se plece
de la teza preconcepută că ar exista această ramură de drept şi apoi să încercăm să-
i conturăm obiectul de studiu, deci de la teorie la practică, este mai bine să
încercăm o grupare a normelor dreptului poliţienesc pe domeniile sale de
manifestare. Normele dreptului poliţienesc au la bază o serie de principii, care le
dau caracter special, fapt ce determină gruparea lor într-o ramură distinctivă a
sistemului nostru de drept.
Ca şi pentru orice ramură de drept, dreptului poliţienesc îi sunt
caracteristice trăsăturile de bază ale acesteea. În special, este vorba despre
obiectul reglementărilor juridice, cu alte cuvinte raporturile juridice reglementate
de normele de drept, metoda reglementării juridice privită ca ansamblul
procedeelor de influenţă asupra acestor relaţii (conduita oamenilor), sistemul de
drept şi existenţa bazei normative. Totodată, reţinem că obiectul reglementării
juridice este recunoscut ca fiind caracterizarea prioritară a unei ramuri de drept.
În acest sens, profesorul român Vasile Dobrinoiu a definit obiectul de studiu a
dreptului poliţienesc ca constituind acele raporturi sociale care se înscriu în
perimetrul activităţii poliţiei, realizate conform normelor legale în vigoare, de
către organele poliţieneşti competente11.
11
Vasile Dobrinoiu, Argumente pentru drept poliţienesc. Revista dreptul nr. 9, Bucureşti, 1992, p. 51.

8
 Într-adevăr, relaţiile sociale din sfera activităţii poliţiei sunt reglementate de
normele de drept administrativ sau, dacă e să numim, de normele de drept
poliţienesc, care reprezintă o ramură distinctă a celei dintâi. Renumitul savant în
domeniul dreptului administrativ I.T.Tarasov, la începutul sec. al XX – lea,
susţine în lucrările sale: „Dreptul poliţienesc (pozitiv) reprezintă totalitatea
regulilor şi normelor care determină activitatea poliţienească în acest stat şi în
această epocă”12. Aceste relaţii, constituind obiectul de studiu al dreptului
poliţienesc, formează o varietate a relaţiilor administrativ-statale.
Relaţiile sociale reglementate de normele de drept poliţienesc, potrivit
domeniilor de manifestare, pot fi grupate în: relaţii poliţieneşti de ordin
organizatoric, de supraveghere ori tutelă poliţienească, de stopare
administrativă şi relaţii poliţieneşti între cetăţeni.
Raporturile poliţieneşti organizaţionale sunt indisolubil legate de
organizarea lucrului cotidian, privind realizarea activităţii poliţieneşti. Acest grup
cuprinde relaţiile ce ţin de organizarea, instructajul şi repartizarea forţelor
poliţieneşti şi obşteşti, antrenate la menţinerea ordinii publice, de mecanismul de
interacţiune între serviciile şi subdiviziunile poliţiei în vederea asigurării
securităţii publice, între alte servicii şi organe de drept pentru combaterea
fenomenului infracţional. Subiecte ale acestor relaţii, de regulă, sunt organele de
stat executive înzestrate cu competenţe vizând executarea activităţii poliţieneşti
şi care interacţionează în procesul acestei activităţi. Relaţiile organizaţionale
reprezintă prioritar relaţii de genul „organ de poliţie – organ de poliţie”, însă pot
avea loc şi relaţii de genul „organ de poliţie – organizaţie obştească (patrulă
obştească), organ de poliţie – structuri poliţieneşti particulare (detectivi şi pază)”.
În general, relaţiile poliţieneşti organizaţionale reprezintă nişte relaţii primare, de
pornire, care îşi menţin prezenţa şi în alte grupuri de relaţii, reglementate de
normele de drept poliţienesc.
Un rol deosebit de important în procesul realizării activităţii poliţieneşti îl
are relaţiile poliţieneşti de supraveghere, la care participă pe de o parte –
12
Тарасов И.Т., Лекции по полицейскому (административному) праву. Т.2. Москва, 1908, р. 16.

9
organele de poliţie, pe de altă parte – cetăţenii şi organizaţiile. Aceste relaţii
formează sistemul celor mai importante şi, practic, celor mai răspândite relaţii
poliţieneşti, de genul „organ poliţienesc – cetăţeni, organizaţii”. Reţinem, că
relaţiile de acest gen, constituind obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, sunt
cele mai tipice şi servesc, în principiu, fundament al ordinii publice.
Relaţiile poliţieneşti de supraveghere ţin de deservirea în masă a
populaţiei, în procesul asigurării securităţii publice şi acordarea asistenţei
poliţieneşti (de protecţie) cetăţenilor, pentru realizarea drepturilor şi libertăţilor
lor.
Nu mai puţin importante sunt relaţiile sociale, în cadrul cărora se aplicată
constrângerea administrativă (poliţienească). Acestea sunt nişte relaţii punitive
(de stopare, de curmare, de reprimare), care pot fi divizate în două grupuri. Mai
întâi de toate, este vorba despre relaţiile sociale care se formează în urma
apariţiei pericolului, pentru securitatea publică (cutremure de pământ, inundaţii,
alunecări de teren, etc.) sau care derivă din abaterile de la ordinea de drept.
Relaţiile sociale, rezultate din asemenea evenimente juridice (împrejurări)
negative, în comparaţie cu alte relaţii (ex.: relaţii de producere), determină reacţia
poliţienească (de protecţie), care se materializează prin aplicarea măsurilor
(puterilor) de constrângere nemijlocită.
Mult mai complexe sunt relaţiile administrativ-represive (punitive)
izvorâte din faptul comiterii contravenţiilor, denumite relaţii contravenţionale sau
delictuale13. Acestea sunt astfel de relaţii sociale care determină reacţia
poliţienească exprimată prin măsuri de pedeapsă contravenţională. Interdicţiile
stabilite în normele administrativ-contravenţionale obligă cetăţenii de a se abţine
de la comiterea contravenţiilor. Abaterile de la astfel de interdicţii dau naştere
relaţiilor care necesită, pentru reglarea lor, aplicarea pedepselor contravenţionale
faţă de persoana care a comis contravenţia.
Un alt grup de relaţii sociale, care constituie obiectul de studiu al dreptului
poliţienesc, sunt cele sociale, formate în urma comunicării (interacţiunii) şi aflării
13
Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004, р. 49.

10
cetăţenilor în locurile publice. Expres şi clar, în acest sens, ne vorbeşte savantul
rus A.P. Corenev: „din realitatea existenţei relaţiilor administrativ-juridice
„orizontale” (relaţii care nu sunt legate prin obligaţie de subordonare), rezultă
posibilitatea apariţiei unor astfel de relaţii şi între cetăţeni. După cum relaţiile
civil-juridice se formează între cetăţeni din iniţiativa acestora, iar organele
judecătoreşti servesc drept garant al asigurării drepturilor civile, aşa şi relaţiile
administrativ-juridice se formează din iniţiativa cetăţenilor, fără implicaţiile
statului”14. Organele de stat supraveghează relaţiile administrativ-juridice şi
garantează cetăţenilor realizarea drepturilor şi obligaţiilor lor, reciproc. Totodată,
urmează să recunoaştem că, în esenţă, aceste relaţii sunt relaţii poliţieneşti.
Efectiv, natura lor poliţienească se manifestă în condiţiile legitimei apărări sau
extremei necesităţi, când o parte a raportului se apără de atentatele prejudiciabile
ale altei părţi.
Studiul comparativ al raporturilor administrativ-statale şi al celor
poliţieneşti a cristalizat ideea, potrivit căreia, caracterizarea (trăsătura)
administrativă înserează aceste relaţii într-o integritate unică, care constituie
obiectul influenţei administrativ-juridice şi, în acelaşi timp, ţinând cont de
specificul influenţei normativ-juridice, delimitează şi indică asupra existenţei
acestor relaţii în diverse sfere.
În primul rând, trebuie de menţionat că relaţiile amintite au o „geografie”
diferită. Relaţiile administrativ-statale au loc prioritar în „coridoarele puterii”.
Spaţial ele sunt localizate în cadrul cabinetelor funcţionarilor de stat şi în
clădirile administrative. Şi invers, raporturile poliţieneşti apar prioritar sub „cerul
liber” – în străzi, gări, parcuri, pieţe, adică în locurile, cu menire publică.
Delimitarea punctată se impune şi prin faptul că subiectele relaţiilor sociale, din
sfera administraţiei de stat şi din sfera activităţii poliţieneşti, au roluri diferite.
Astfel, pentru sfera administraţiei de stat sunt caracteristice subiectele denumite
– funcţionari de stat, care sunt legaţi prin relaţiile de serviciu ierarhice (de
subordonare). Iar pentru activitatea poliţienească şi, în deosebi, pentru o sferă
14
Коренев А.П., Кодификация советского административного права. Москва, 1990, р. 16.

11
atât de largă precum cea a menţinerii ordinii publice, îi sunt caracteristice
subiectele cu statut de cetăţeni obişnuiţi (pietoni, conducătorii mijloacelor de
transport, turiştii etc.). În al doilea rând, pentru sfera administraţiei de stat îi sunt
caracteristice unităţile structurale organizate (de ex. ministerele, departamentele,
direcţiile), care se creează strict raţional pe baza delimitării şi repartizării
prealabile a competenţelor între membrii acestor unităţi, reliefării statutului
juridic al fiecărui lucrător. Pentru relaţiile sociale, formate în sfera activităţii
poliţieneşti, din potrivă, le sunt caracteristice unităţile structurale neorganizate,
denumite de către psihologii sociali mase, mulţime şi care se formează, de
regulă, spontan15.
Deosebit de importante sunt relaţiile sociale, în cadrul cărora se aplică
constrângerea administrativă (poliţienească) şi care atribuie normelor
administrativ-juridice care le reglementează, caracterul poliţienesc. Asupra
acestui fapt şi-a expus părerea savantul V.M.Ghessen: „normele care
reglementează înfăptuirea puterii coercitive (punitive, constrângere), constituie
norme de drept poliţienesc în sensul direct al cuvântului”16.
Cu toate că relaţiile sociale, care se formează în procesul uzitării măsurilor
administrativ-represive (de stopare), derivă de la relaţiile poliţieneşti
organizatorice, relaţiile poliţieneşti de supraveghere şi dintre cetăţeni apar de la
caz la caz, anume aceste relaţii determină tonalitatea întregului sistem de
raporturi poliţieneşti şi de norme juridice, care le reglementează.
Prin urmare, nu numai normele administrativ-juridice care reglementează
relaţiile administrativ-represive, ci şi alte norme juridice, care reglementează
relaţiile sociale din alte sfere, constituie norme de drept poliţienesc, formând
astfel o ramură distinctă a dreptului administrativ – dreptul poliţienesc.
Definind dreptul poliţienesc, putem afirma că această ramură de drept
reprezintă ansamblul normelor juridice, referitoare la organizarea, funcţionarea şi
competenţele poliţiei. Aşadar, această ramură de drept cuprinde acele dispoziţii

15
Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004, р. 51.
16
Гессен В.М., Лекции по полицейскому праву, р. 13.

12
legale care se referă la activitatea poliţiei şi care reglementează raporturile
sociale ce formează obiectul activităţii poliţieneşti.
Primul element al definiţiei date constă în faptul că dreptul poliţienesc
este constituit dintr-o totalitate de norme juridice, întocmai ca întregul drept al ţării
noastre şi oricare ramură a lui. Bineînţeles că, aceste norme nu trebuie să fie un
conglomerate, ci un sistem cu toate caracterele pe care le implică această noţiune.
Cel de al doilea element al definiţiei dreptului poliţienesc constă în faptul
că normele juridice care formează această ramură de drept sunt doar cele care
reglementează o anumită categorie de raporturi sociale, respectiv acele raporturi
care formează obiectul activităţii, realizat conform normelor de organizare a
poliţiei în îndeplinirea sarcinilor sale17.
Referitor la obiectul de studiu al dreptului poliţienesc, vom mai menţion,
încă odată, că ştiinţa acestei ramuri de drept se ocupă de studierea dreptului
poliţiei ca ramură a sistemului nostru de drept.
Orice ştiinţă, inclusiv din domeniul juridic, se justifică în măsura în care are
un obiect propriu de studiu şi foloseşte metode specifice de cercetare a
fenomenului.
În concluzie vom defini obiectul de studiu al dreptului poliţienesc ca fiind
sistemul (totalitatea) raporturilor sociale care se formează în procesul activităţii
poliţieneşti, realizate în strictă conformitate cu normele de drept în vigoare, de
către organele poliţieneşti competente.

17
Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993, p. 17.

13
 CAPITOLUL II. CARACTERELE DREPTULUI POLIŢIENESC
§1. Dreptul poliţienesc este o disciplină autonomă.
Dreptul poliţienesc apare în sec. al XVIII – lea. Fondatorii dreptului
poliţienesc şi-au pus întrebarea dacă această disciplină este o ramură autonomă sau
aparţine dreptului administrativ18. Chiar şi astăzi această problemă rămâne actuală,
trezind opinii controversate la acest capitol.
Într-adevăr, dreptul poliţienesc este într-o strânsă interdependenţă cu dreptul
administrativ, al cărui obiect de studiu îl constituie reglementarea raporturilor
juridice, ce iau naştere între diferitele organe ale administraţiei publice, pe de o
parte, şi organizaţii sau cetăţeni, pe de altă parte19. Deşi raporturile sociale,
reglementate de dreptul poliţienesc, alcătuiesc în cea mai mare parte din dreptul
administrativ, totuşi, ele au un specific esenţial, fapt ce face ca dreptul poliţienesc să
constituie o disciplină de drept separată. Mai mult ca atăt, există unele norme
juridice care reglementează activitatea poliţiei şi care nu aparţin dreptului
18
Barbu Vasile, Introducere în dreptul poliţienesc român unificat. Oradea, Tipografia Cosmos, Societatea anonimă,
1927; Eugen Bianu, Ordinea obştească, îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938; Моль Р.,
Энциклопедия государственных наук. СПб., М., 1868, р. 251; Ивановский В.В., Учебник административного
право (Полицейское право. Право внутреннего управления). Казань. 1904; Белявский Н.Н., Полицейское
право (Административное право). Пг., 1915.
19
Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993, p. 18.

14
administrativ, cum ar fi, de exemplu, tezele constituţionale privind funcţionarea poliţiei
sau normele legale care reglementează activitatea poliţiei în vederea combaterii
fenomenului infracţional, traficului de fiinţe umane, terorismului etc.
Există deci o serie de reguli, care ţin exclusiv de conduita prescrisă de normele
de drept poliţienesc. Cu alte cuvinte, se pot identifica o serie de reguli ce pot fi
considerate perfect autonome faţă de dreptul administrativ.
Într-adevăr, activitatea poliţiei este o muncă socială de profundă importanţă,
nu într-atât una represivă, dar nici una exclusiv administrativă, dacă avem în
vedere, de exemplu, munca de prevenire a faptelor antisociale, care este o
manifestare juridică ce derivă din normele de drept poliţienesc şi care se întreprinde
în vederea aplicării acestora. Pe de altă parte, normele dreptului poliţienesc ocrotesc
de multe ori interesele care nu sunt ocrotite de nici de o altă ramură de drept. Astfel,
de exemplu, ocrotesc buna-cuviinţă a pietonilor, sancţionând acostarea de
persoane, vorbele sau expresiile injurioase, apariţia în stare de ebrietate, ce jigneşte
demnitatea umană şi moralitatea socială etc.
În concluzie reţinem că deşi dreptul administrativ şi cel poliţienesc se află într-
o strânsă legătură, totuşi, ele nu se identifică, deoarece dreptul administrativ cuprinde
reguli de organizare, funcţionare şi activitate a autorităţilor administraţiei publice, iar
dreptul poliţienesc cuprinde reguli de conduită care nu se regăsesc în alte norme
juridice.
§3. Dreptul poliţienesc aparţine dreptului intern
O altă diviziune a dreptului este în drept intern şi drept internaţional. Deşi
dreptul poliţienesc conţine unele elemente ce ţin de cooperarea poliţienească pe plan
internaţional, această ramură îşi păstrează caracterul său de drept intern, toate
normele sale fiind adoptate de către legiuitorul autohton şi au aplicare doar pe
teritoriul administrat de Republica Moldova.
§4. Dreptul poliţienesc are un caracter complex
Dreptul poliţienesc are un caracter complex, deoarece interesează toate sferele
de activitate politică, economică şi socială. Într-adevăr, structurile şi funcţiunile

15
dreptului poliţienesc afectează sau interesează orice domeniu din sferele enunţate.
Practic, nu există ramură a dreptului de care să nu fie legată activitatea poliţiei.
Spre exemplu, măsura preventivă a reţinerii sau arestării este reglementată de
dreptul procesual penal, interdicţia violării domiciliului de către dreptul
constituţional, interdicţia torturii celor cercetaţi de organele poliţiei, de către dreptul
penal etc.
§5. Dreptul poliţienesc are un caracter dinamic
Nu este lipsit de importanţă şi caracterul dinamic al dreptului poliţienesc.
Acest caracter rezultă din faptul că normele juridice de drept poliţienesc sunt în
permanentă schimbare, iar dinamismul său este mai pronunţat faţă de majoritatea
ramurilor dreptului şi, îndeosebi, faţă de dreptul penal, civil şi constituţional.
Reglementările cuprinse în dreptul poliţienesc sunt supuse unor schimbări mult mai
rapide, în funcţie de etapele evoluţiei societăţii. După declararea suveranităţii
din iunie 1990 şi independenţei din august 1991, o serie de reglementări au
vizat tocmai perfecţionarea instituţiilor poliţieneşti în statul de drept, atât în ceea ce
priveşte organizarea, cât şi în ceea ce priveşte funcţionarea şi modul de acţiune al
acestora. Şi în alte ramuri de drept au intervenit schimbări, dar nu de esenţă, spre
exemplu dreptul penal, dreptul civil etc.
§6. Dreptul poliţienesc are un caracter unitar
Acest caracter rezultă din existenţa unor norme juridice valabile pentru
întreaga ţară, norme stabilite în mod egal pentru fiecare organ poliţienesc şi pentru
orice funcţionar ce îndeplineşte atribuţii cu caracter poliţienesc. Spre exemplu,
dreptul de a aplica forţa fizică. De asemenea, cetăţenii sunt supuşi fără discriminare
aceloraşi norme de conduită, din punctul de vedere al dreptului poliţienesc.

16
 CAPITOLUL III. ATRIBUTELE SI ELEMENTELE
CONSTITUTIVE ALE DREPTULUI POLIŢIENESC

§1. Atributele dreptului poliţienesc

Dreptul poliţienesc pentru a se putea implica în activitatea practică
poliţienească, trebuie să întrunească o serie de atribute, promovate de stat prin
organele poliţieneşti.
Aceste atribute constau în:
 capacitatea de a dispune prin intermediul normelor generale de drept;
 facultatea de a ordona măsuri în cazuri concrete;
 capacitatea de a mobiliza voinţa statului, precum şi deciziile organelor sale;
 dreptul de a constata fapte antisociale. Spre exemplu, dreptul de a constata
contravenţii şi de a aplica sancţiunile legale de a lua unele măsuri
complementare faţă de făptuitor, iar când fapta constituie infracţiune, de a
constata, administra probe şi de a propune judecătorului de instrucţie
măsurile legale.
 dreptul de a pune în mişcare forţa armată 20, atunci când ordinea constituţională
în stat este periclitată sau în alte situaţii grave.
Aceste atribute ale dreptului poliţienesc sunt la dispoziţia statului, pentru a
le folosi în caz de necesitate, în scopul de a se evita exagerările în exercitarea
acestor atribute, în raport cu drepturile şi libertăţile individuale, se impune ca
acţiunile dreptului poliţienesc să fie executate de organe diferite. Astfel, capacitatea de a
20
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p.127.

17
dispune prin norme generale de drept se exercită de către organe deliberate, iar
facultatea de a ordona măsuri în cazuri concrete de către organele ierarhice
poliţieneşti, altele decât cele care le execută în teren.21

§2. Elementele constitutive ale dreptului poliţienesc

Potrivit lui Eugen Bianu, dreptul poliţienesc are următoarele elemente
constitutive22:
- dreptul poliţienesc de siguranţă;
- dreptul poliţienesc administrativ;
- dreptul poliţienesc judiciar;
- dreptul poliţienesc contravenţional;
- dreptul de procedură
poliţienească.
Aceste părţi componente ale dreptului poliţienesc se deosebesc din punct de
vedere al raţiunii juridice, al obiectului şi chiar al izvoarelor de drept.
a) Dreptul poliţienesc de siguranţă este dreptul statului de a-şi apăra la
nevoie, cu forţa, existenţa legală şi materială, contra oricăror primejdii interne sau
externe. Din examinarea acestei definiţii se poate deduce că avem de a face cu un
drept defensiv, chiar de apărare armată a ţării contra tulburărilor siguranţei şi
ordinii publice şi a domeniului public, care alcătuieşte obiectul dreptului de
siguranţă. Dreptul poliţienesc de siguranţă devine ofensiv, un drept de
constrângere, numai după producerea tulburării, în scopul reparării prejudiciilor
aduse valorilor fundamentale ale societăţii.
b) Dreptul poliţienesc administrativ sau de ordine, este dreptul statului de a
veghea în mod permanent la buna funcţionare a organizării statale şi a vieţii
sociale, susţinând şi apărând, cu ajutorul organelor poliţieneşti, ordinea publică şi
bunele moravuri, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, avutul public
şi privat, totodată dreptul statului de a cere cetăţenilor să-şi onoreze obligaţiile.
c) Dreptul poliţienesc judiciar este dreptul statului de a asigura prevenirea
21
Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993, p. 20.
22
Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească. Bucureşti, 1938, p.123.

18
şi combaterea infracţiunilor prin intermediul organelor poliţieneşti, împuternicite
prin lege de a descoperi infracţiuni, de a-i reţine şi cerceta pe infractori, de a
instrumenta dosarele penale şi a le înainta instanţei, împreună cu probele şi actele
dresate, precum şi de a pune în executare hotărâtele judecătoreşti. În contextul
celor relatate vom sublinia că dreptul poliţienesc judiciar are în vedere o parte
importantă din reglementările Codului penal, Codului de procedură penală, astfel
găsind, aici nu numai izvorul, dar şi existenţa legală.
d) Dreptul poliţienesc al contravenţiilor este dreptul statului şi al organelor
sale cu drept de poliţie de a constata şi de a aplica contravenienţilor sancţiunile
legale ce se comit în diferite domenii de activitate. Distingem aici, în primul rând,
un drept poliţienesc al contravenţiilor, în general, exercitat de către organele cu
competenţă generală, de exemplu, funcţionarii de poliţie. În al doilea rând, putem
identifica aici însă un drept poliţienesc al contravenţiilor special după domeniul în
care se comit fapte contravenţionale, de exemplu, fiscal, vamal, sanitar-veterinar,
silvic, agrar etc.
e) Dreptul de procedură poliţienească este dreptul statului de a fixa
normele şi mijloacele legale pentru organizarea şi funcţionarea poliţiei, cât şi
condiţiile, atribuţiile şi drepturile legale pentru exerciţiul funcţiilor poliţieneşti.

19
 Încheiere
Protecţia socială pe care trebuie să o asigure statul prin intermediul
organelor sale cu atribuţii poliţieneşti, mai ales în condiţiile existenţei reale a
statului de drept este o problemă fundamentală ce trebuie soluţionată atât printr-un
cadru legislativ corespunzător, cât şi prin măsuri de organizare a activităţii la
nivelul diverselor organe ce pun în aplicare dreptul de poliţie al statului.
Un rol deosebit de important îl are Poliţia Republicii Moldova, ea fiind
instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor
şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice,
prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în
condiţiile legii23. Activitatea acestei instituţii constituie serviciu public specializat şi
se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul
instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.
Astfel, studiînd şi analizînd subiectul propus pentru cercetare la lucrarea
dată, ajungem la concluzia ca însăşi dreptul poliţienesc apare ca o ştiinţă vastă,
care se echivalează cu alte ramuri ale dreptului şi care are ca obiectul de studiu
sistemul (totalitatea) raporturilor sociale care se formează în procesul activităţii
poliţieneşti, realizate în strictă conformitate cu normele de drept în vigoare, de către
organele poliţieneşti competente.

23
Legea Republicii Moldova nr. 416-XII din 18.12.1990 “Cu privire la poliţie”, republicată în Monitorul Oficial nr.
17-19 din 31.01.2002.

20
 Bibliografie
1. Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura
“TIMCIM”, 1996;
2. Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992;
3. Stancu Şerb, Constantin Drăghici, Dragoş-Andrei Ignat, Adrian Iacob, Drept
poliţienesc şi contravenţional. Bucureşti: Editura Tritonic, 2003;
4. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a. Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 1998;
5. Popa N., Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992;
6. Baltag D., Teoria generală a dreptului şi statului. Cimişlia, Editura
“TIMCIM”, 1996;
7. A se vedea pe larg N. Popa, Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 1992;
8. Vasile Barbu, Introducere în dreptul poliţienesc roman unificat. Oradea,
1927;
9. Iuliu Pascu, Drept poliţienesc roman. vol. I. Bucureşti, Tipografia Reforma
socială, 1929;
10. Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar professional în ştiinţa
poliţienească. Bucureşti, 1938;
11. Vasile Dobrinoiu, Argumente pentru drept poliţienesc. Revista dreptul nr. 9,
Bucureşti, 1992;
12. Тарасов И.Т., Лекции по полицейскому (административному) праву.
Т.2. Москва, 1908;
13. Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004;
14. Коренев А.П., Кодификация советского административного права.
21
 Москва, 1990;
15. Бельский К.С., Полицейское право. Москва, 2004;
16. Гессен В.М., Лекции по полицейскому праву;
17. Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993;
18. Barbu Vasile, Introducere în dreptul poliţienesc român unificat. Oradea,
Tipografia Cosmos, Societatea anonimă, 1927;
19. Eugen Bianu, Ordinea obştească, îndreptar profesional în ştiinţa
poliţienească. Bucureşti, 1938;
20. Моль Р., Энциклопедия государственных наук. СПб., М., 1868;
21. Ивановский В.В., Учебник административного право (Полицейское
право. Право внутреннего управления). Казань. 1904;
22. Белявский Н.Н., Полицейское право (Административное право). Пг.,
1915;
23. Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993;
24. Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa
poliţienească. Bucureşti, 1938;
25. Eugen Bianu, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa
poliţienească. Bucureşti, 1938;
26. Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc. Bucureşti, 1993;

22