Problema echilibrului economic

Keynes respinge legea lui Say (oferta isi creeaza cererea, echilibrul intre cerere si
oferta se stabileste automat, iar crizele si somajul sunt imposibile) sustinand ca echilibrul
economic nu se stabileste in mod automat.
Sistemul economic capitalist, scrie el, “pare a fi capabil sa se mentina de-a lungul
unei perioade considerabile intr-o stare cronica de activitate subnormala, fara sa
manifeste vreo tendinta nici spre redresare, nici spre prabusire totala”.
Cat priveste circuitul economic, urmeaza sa se tina cont de faptul ca intre actul
economisirii si cel al investirii exista deosebiri de spatiu si timp.
Keynes ajunge la concluzia ca economia capitalista nu poate asigura echilibrul
economic general fara o interventie permanenta si insemnata din partea statului.

Perspectiva lui Keynes asupra echilibrului general

si asupra lui Pigou

Pare a face parte din folclorul exegetic din jurul “Teoriei generale…” faptul ca
critica asupra lui Pigou a fost formulata mai curand intr-un mod superficial, fara a face
suficienta dreptate complexitatii sale analitice. De fapt, acuza cum ca J.M. Keynes a tratat
cu superficialitate “Teoria somajului” a lui Pigou este nefondata. Intr-o scrisoare adresata
lui D.H. Robertson Keynes precizeaza ca el “a avut mare grija” in “Teoria generala…”
cand l-a criticat pe Pigou in “Anexa la ‘Teoria somajului’ a Prof. Pigou”1.
Cu siguranta Robertson trebuie considerat ca fiind o persoana apropiata daca
Keynes i s-a plans cu privire la criticismul pe care il afiseaza asupra lui Pigou(1933) si cu
privire la faptul ca este inteles superficial, caci inca din 3 Septembrie 1933 exista o
voluminoasa corespondenta despre aceasta carte intre Robertson si Keynes.
De la publicarea acelei corespondente stim pana acum ca reactia initiala de critica
asupra lui Pigou(1933) a lui Keynes poate fi vazuta ca o aplicatie a principalei teme din
“Nota XXI” a lui Marshall.
Acesta a fost modul in care Marshall a verificat nu numai opera sa, dar si a altora:
“Marshall a descris cum si-a inceput studiul in economie exprimandu-i pe Ricardo si Mill
in forma ecuatiilor si verificand daca el a avut destule ecuatii pentru a determina
necunoscutele”2 . Daca Keynes l-a criticat pe Pigou inainte, ca un fundal analitic
marshallian, intrebarea este daca oare modelul economic al lui Pigou a fost cu adevarat
‘marshallian’ in acest sens.
Pare acum ca in reactia sa initiala la Pigou, Keynes a abordat si el acel model cu
intelegerea marshalliana ca daca este un model economic complet, atunci salariile reale
si forta de munca trebuie tratate ca endogenous. Atunci cum poate salariul real sa fie
exprimat prin politica salariilor? Prin urmatorul document Keynes recunoaste ca modelul
Pigou este chiar un model ‘marshallian’. Dar atunci o manipulare a mainii de lucru prin

1
J. M. Keynes, XIV, p.87
2
Niehans, 1990, p.241
schimbarile salariului real nu poate fi luata ca o masura politica a sensibilei fortei de
munca, asa cum Keynes noteaza intr-o scrisoare catre D. H. Robertson:
“El [Pigou] ia arbitrar doi itemi, numiti forta de munca si salarii reale dintr-un
complex, dar determinat posibil, sistem, si apoi [formuland elasticitatea] ii trateaza fara
dovada sau cercetare, ca fiind functii analitice una alteia. Dar ele nu sunt variabile
independente. Daca totul este dat, exceptand salariul real si forta de munca, atunci nici
salariul real, nici forta de munca nu sunt capabile de mai mult de o valoare”3.
Orientarea puternica marshalliana a lui Keynes in critica sa impotriva lui Pigou si
importanta pe care Keynes a dat-o fortei cererii si ofertei in determinarea preturilor
relative – si, in particular, salariilor reale – poate fi apreciata in continuare daca-i
inspectam atent schimbul critic cu privire la oferta de munca, pe care Keynes l-a avut cu
R.G.Hawtrey dupa publicarea “Teoriei generale…”. Apararea lui Pigou de catre Hawtrey
impotriva unor critici din “Teoria generala…” a ajuns sa chestioneze conceptul de
“disutilitate marginala a muncii” pe principalele motive:
“Disutilitatea marginala a muncii joaca un rol foarte restrans in operele marilor
economisti… A adus-o careva in relatie cu somajul? Pigou nu mentioneaza asta in acea
conexiune.”4
La aceasta, Keynes replica:
“Cand… imi spui ca << disutilitatea marginala a muncii joaca un rol foarte
restrans in operele marilor economisti>> sunt din nou pur si simplu tulburat. Intreaga
<<Teorie a somajului…>> a lui Pigou se bazeaza pe nivelul de forta de munca ca fiind
rezultat a ceea ce el numeste adevarata cerere pentru munca, data de programarea a
diferite cantitati de munca, disutilitate marginala care este tinuta in echilibru de diferite
cantitati de bunuri salariale. Mai mult decat atat, intreaga teorie a lui Marshall este bazata
pe aceasta si, peste toate, intreaga teorie a lui Jevon. De fapt, nu este alta teorie cu care sa
fiu la curent.”5
Aceasta traditie de analiza a ofertei de munca Marshall-Jevon a fost invocata in
formula ‘reconstructiei’ pigouviene. Se pare ca sunt evidente cum ca Keynes a vazut
teoria clasica in contextul lui Pigou ca o teorie a ‘echilibrului general’.

3
J. M. Keynes, XIII, p 312
4
J. M. Keynes, XIV, p. 18
5
J. M. Keynes, XIV, p. 25
 Tratat asupra banilor

In anul 1923 publica o lucrare de mai mica intindere, “The tract on Monetary
Reform” in care autorul englez respingea intr-o maniera de fina ironie ‘fetisismul
aurului’, pe care il caracteriza ca fiind o “relicva barbara invechita”. Analiza inceputa a
continuat-o in a doua lucrare de referinta aparuta in anul 1931 sub titlul “ A Treatise on
Money”.
Dintre toate lucrarile sale, Keynes a lucrat cel mai mult asupra “Tratatului”, peste
sase ani. Aceasta a fost de asemenea o perioada de fermentatie intelectuala la Cambridge.
Incepand cu 1922, “Jurnal economic” (editat de Keynes) a publicat o serie de
importante contributii la dezbaterea asupra teoriei marshalliene a firmei. Referindu-ne
mai indeaproape la “Lucrarile oficiale” ale lui Marshall si la traditia predarii orale decat
la “Principii”, un numar de lucrari au fost publicate pe tema relatiei dintre fenomenul
monetar si nivelele productiei pe perioade scurte, cum sunt cartea lui Dennis Robertson
(1890-1963), “Un studiu al fluctuatiilor industriale” (1915) si “Politica bancara si nivelul
pretului” (1926); a lui Ralph Hawtrey (1879-1975), “Moneda si credit” (1919); si a lui
Arthur Cecil Pigou, “Fluctuatii industriale” (1927).
Keynes era tot timpul ocupat cu dezbaterile politicii economice. In “The tract on
Monetary Reform” (1923), Keynes confrunta tensiunile de dupa razboi – sensul
instabilitatii, in principal conectat la inflatie si somaj – opunand viitoarele retete
dominante de reintoarcere la reguli stabile ale jocului, numind mecanismele automate de
echilibrare ca etalonul aur.
Keynes si-a dat seama ca stabilitatea ratei de schimb, la care etalonul aur ajunge,
nu asigura neaparat stabilitatea pretului intern; luand in calcul conflictul de interes al
economisitorilor, investitorilor si muncitorilor, el a considerat si inflatia si deflatia ca
fiind daunatoare pentru economie. Dar banii nu trebuie considerati neutri, si trebuie
manuiti cu un ochi asupra stabilitatii pretului intern.
Neutralitatea reintoarcerii la etalonul aur a fost de asemenea condusa de diferite
comportamente ale doua sectoare din economie: unul referindu-se si unul nereferindu-se
la competitia straina. Toate acestea au guvernat politica laissez-faire prezisa de fondarea
politica. Intr-un important articol, “Sfarsitul laissez-faire” Keynes remarca ca principiul
dogmatic laissez-faire, cu toate acestea adoptat ca fundatie a curentului liberalist, nu a
fost aprobat in scrierile marilor economisti clasici. Mai mult decat atat, o organizatie
sociala eficienta – cum ar fi putut fi capitalismul sub alte circumstante – nu trebuie
considerata ca un sfarsit si trebuie avut grija ca aceasta sa nu functioneze contrar la baza
sistemului nostru de valori. Echitatea, pe langa eficacitate, este importanta pentru o buna
stabilitate a societatii.
Toate acestea sunt similare distinctiei dintre liberalismul economic si cel politic:
primul, numit laissez-faire a fost gasit ca fiind anacronic in circumstantele capitalismului
modern, si nu o valoare morala.
O noua intelepciune economica, pe care sa ne bazam pentru guvernarea
capitalismului modern a fost ceruta; constructia ei a fost sarcina pe care Keynes a pus-o
singur. Astfel a fost fondul care a dus la nasterea “Tratatului”. In anumite privinte,
aceasta de asemenea poate fi considerata o lucrare in traditie marshalliana; in acelasi
timp, totusi, elementele inovatoare au constituit un pod catre noutatile radicale ale
“Teoriei generale”.
Keynes a evitat sa critice nucleul teoretic al traditiei marginaliste, consistat in
ideea de un echilibru de cursa lunga caracterizat de angajarea completa a resurselor,
inclusiv munca, si de neutralitatea banilor (aceasta este faptul ca cantitatea de bani in
circulatie afecteaza nivelul preturilor, dar nu variabilele “reale” ale sistemului, ca nivelul
productiei si al fortei de munca).
Odata ce interpretarea fortei de munca din sectorul monetar si financiar a fost
facuta, “Tratatul” a dezvoltat critica marshalliana asupra teoriei cantitatii de bani, in
versiunea propusa de Irving Fisher, cu relatiile lui mecanice dintre oferta de bani si
nivelul general al preturilor. Pe partea pozitiva, Keynes dezvolta abordarea bazata pe
“Ecuatia Cambridge” pentru cererea de stocuri lichide. Odata ce sectorul real a fost
intocmit, Keynes propune un model pe doua sectoare.
Cele mai interesante noutati asupra “Tratatului” se preocupa de conexiunile dintre
aspectele monetare si cele financiare pe de o parte, si aspectele reale pe de alta parte.
Urmarind principiul metodologic al lui Marshall de concentrare a atentiei pe scurte verigi
cauzale, Keynes a pornit sa localizeze, punct cu punct, conexiunile cauza-efect in
interrelatiile dintre schimbarile in preturi si cantitatea produsa, scopul fiind sa castige
teren in munca la o economie monetara in continua miscare.
Keynes a utilizat in analiza lui o schema pe doua sectoare: un sector produce
bunuri de investitie, celalalt bunuri de consum. Problema care apare este in numerele
indicelui de pret, si Keynes a aratat ca nu poate fi un raspuns univoc, ci doar unul
aproximativ. In alte cuvinte, nu este posibil sa atribuim notiunii de nivel general de
preturi acea rigoare analitica care ar fi indispensabila daca ne-am baza pe ea ca pe un
element central al construtiei teoretice. Aceasta observatie poate fi vazuta nu numai ca o
strictete asupra fundamentului conceptual a teoriei cantitatii, dar si ca exprimand
………….. fata de notiunile agregate: o …………… tipica a traditiei marshalliene, de
care ar trebui sa se tina cont cand este confruntata cu interpretarile teoriei keynesiste
bazata pe opozitia dintre o analiza agregata ‘macro’ si una dezagregata ‘micro’.
“Ecuatiile fundamentale” au constituit miezul analitic al “Tratatului”. Ele
exprima, prin efectele care pot cauza preturile sa devieze de la nivelul lor de echilibru,
relatiile dintre pret si cerere si nivelurile ofertei in cele doua sectoare. Mai mult decat
atat, ele determina o schema secventiala care conecteaza nivelul productiei si profitul
realizat. Keynes a utilizat aici notiuni de venit, profit si economisire in dezacord cu acelea
utilizate normal in contabilitatea moderna nationala, si cu acelea pe care el insusi le va
utiliza in “Teoria generala”. Aceste notiuni sunt de fapt definite in “Tratat” pentru a
permite uzul lor intr-o analiza secventiala. In centrul analizei – acesta este un element
care a anticipat aspectul crucial al “Teoriei generale” – este distinctia dintre investitii si
economii. Ele fiind un efect al deciziilor a doua grupuri diferite de agenti economici
(investitori si familii), investitiile si economiile pot diferi; diferenta lor determina
dezechilibrul dintre cerere si oferta in cele doua setoare, cu schimbari de pret care
genereaza profituri sau pierderi neprevazute, la care investitorii reactioneaza cu schimbari
in nivelul productiei si angajarii. Economiile sunt asumate a fi conectate la bogatie si din
acest motiv relativ stabile in fata unor schimbari pe perioade scurte a venitului.
Dinamicile ciclice, a caror interpretare a fost obiectul cartii, depind de
variabilitatea investitiilor. Fiind data influenta scontata a investitiilor in inventarii,
Keynes si-a centrat atentia pe investitiile in capital fix, in principal conectat la procesele
Schumpeterian de inovatie-imitatie, desi rata la care sunt …………..depinde de rata
dobanzii pe termen lung. Acesta reprezinta miezul teoretic al cartii.
Trebuie adaugat ca Keynes a devotat multe pagini – cea mai mare parte din carte,
de fapt – descrierii de diferite canale de creatie lichida si deciziilor asupra ………….
financiare de proprietate, cu un studiu in economia aplicata care ramane un model unic
astazi. Desi dezvolta o linie de argumentatie propusa de Marshall cu analiza lui de cerere
pentru stocurile monetare, acesta este un aspect des trecut cu vederea de catre
comentatori. Este totusi interesant, sugerand un sistem de interrelatii intre stocurile
financiare si cresterile reale, si ca o anticipare a “ Teoriei generale”, dar si ca o indicare a
liniilor anticiclice ale politicii economice. Din acest punct de vedere, in particular,
Keynes a analizat mecanismele de transmisie a impulsurilor pornind de la rate ale
dobanzii pe termen scurt, influentate de banca centrala, pana la rate ale dobanzii pe
termen lung, in impactul lor asupra deciziilor de investitii cu capital fix. In contextul unei
economii deschise, pe langa cele mentionate sunt adaugate alte motive ale
dezechilibrului.
Din nou cu referire la “ecuatiile fundamentale”, o relatie diferita intre
productivitatea medie si salarii in tari diferite, si in particular in tari cu nivele diferite de
dezvoltare, genereaza dezechilibre in balanta comerciala si din acest motiv in cererea
interna. Rata de schimb devine o unealta de politica cruciala in absenta ajustarii in salarii
interne si/sau productivitate.
“Tratatul” include de asemenea analize ale relatiilor monetare internationale, o
tema obisnuita pentru Keynes in 1920, cand a luat parte la dezbaterea privind revenirea la
etalonul aur, si in 1940 cand Keynes a accentuat dorinta unui standard monetar
international, si in locul aurului a propus o moneda scoasa de o banca centrala
internationala constransa de obligatia de a-i pastra valoarea stabila in conditiile unui cos
cu 60 de bunuri comerciale internationale. In acest context, caracterizat de rate de schimb
fixe la monedele nationale, politicile monetare nationale pierd orice autonomie si devine
astfel necesar sa se recurga la politici fiscale, si in particular la lucrari publice pentru a
suporta forta de munca – alta tema care a aparut apoi pe scena, pentru a juca un rol
central mai tarziu in “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor”.
In “Tratat asupra banilor” Keynes s-a ridicat impotriva intoarcerii la sistemul
etalonului aur si al ratei de schimb de dinaintea razboiului, sustinand pe de alta parte
introducerea unei monede moderne, suple, care urma sa fluctueze numai in functie de
necesitatile aparute in economie.