Sunteți pe pagina 1din 4

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR"

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI


PROGRAMUL Pedagogia învățământului primar și preșcolar -licență
Anul:I
Grupa :1102

Proba de examen

Educația interculturală

Student:Ilie D.Georgiana

2020-2021

1
Educația în perspectiva deschiderii către valori multiple vizează un demers pe deplin
justificat, întrucât vizează o mai buna inserție a individului într-o lume spirituala polimorfa și
dinamica..Acest demers vine atât informativ vine atât în întâmpinarea deziteratelor individualității,
prin valorizarea unor trăsături particulare , unice ce merita a fi recunoscute sau amplificate
asigurandu-i un anumit grad de coerenta solidaritate și funcționalitate. Obiectivul principal al
educaiei interculturala rezidă în pregătirea personelor pentru a percepe, accepta , respecta și a
experimenta alteritatea. Scopul îl reprezintă netezirea terenului întâlnirii cu celalalt. A face educație
interculturala presupune însuși procesul educațională să se realizeze într-un mediu interacțional, cu
punerea alături sau fața în față a purtătorilor unor expresii diferite.(C.Cucoș, 2006).
Diversitatea este un aspect fundamental al tuturor societăţilor şi vizează atât diferenţele care
există între oameni ca individualităţi, cât şi cele între diverse grupuri. Existenţa unor identităţi
multiple, a valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a modului de relaţionare diferit dintre diverşi indivizi
sau grupuri, impun cu necesitate abordarea educaţiei şi a societăţii din perspectivă interculturală.
Aceasta reprezintǎ atât o nouă provocare cât şi o condiţie pentru realizarea coeziunii sociale care are
la bazǎ cultivarea respectului reciproc şi a înţelegerii atât între indivizi cât şi între grupuri.
Angajarea în interacţiuni interculturale este inevitabilă, si mai mult ea poate aduce atât un
plus al cunoaşterii cât şi al îmbogăţirii culturale. Fără o înţelegere reciprocă, diferenţele pot genera
conflicte, care în cazul în care nu sunt rezolvate pe o cale paşnică pot degenera în violarea
drepturilor omului.
Educaţia interculturală propune o abordare pedagogica a diferenţelor culturale, strategie
prin care se iau in consideratie specificitatile spirituale sau de alt gen (diferenta de sex, diferenta
socială sau economica etc.), evitindu-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg din schimburile inegale
dintre culturi sau, si mai grav, tendintele de ierarhizare a culturilor. Abordarea interculturală nu este
o nouă stiinţa, nici o noua disciplină, ci ,,o nouă metodologie ce caută să integreze, în interogaţia
asupra spaţiului educaţional, datele psihologiei, antropologiei, ştiintelor socialului, politicii, culturii,
istoriei.” (Cucoş, 2006).
Educaţia interculturală se referă la teme ca “acceptare şi participare” “învăţarea
convieţuirii – a învăţa să trăieşti împreună”, evitarea “stereotipiilor şi a prejudecăţilor” şi propune
soluţii pentru promovarea valorilor democraţiei şi interculturalităţii /multiculturalităţii. Dezvoltarea
abilităţilor de comunicare interculturală presupune învăţarea acestora atât în cadrul organizat
(educaţia formală), cât şi în şi prin activităţi de educaţie non-formală şi informală. .
Este evident că rezultatele tuturor acestor influenţe educative, fie în termeni de cunoştinţe,
atitudini, valori, sau comportamente, poartă amprenta caracteristicilor definitorii ale arialului
formal, nonformal sau informal. Ele sunt rezultatul interferenţelor între influenţele mediului
concret în care trăim, dar şi ale capacităţilor individuale şi motivaţiile fiecăruia dintre noi. Totuşi,
având în vedere specificul interacţiunilor interculturale, se pare că zona “informalului” reprezintă
cea mai semnificativă sursă a învăţării care poate fi exploatată la maxim din perspectiva educaţiei
permanente. Educaţia interculturală, de fapt atât premisele cât şi consecinţele învăţării
interculturale se află în această zonă a informalului şi apar atunci când ne confruntăm în mod
spontan cu oameni noi, cu situaţii în care trebuie să interacţionăm cu alţii, mai mult sau mai puţin
diferiţi de noi.
Educația presupune și o formare comportamentală, dar mai ales una relațională.
Comportamentele culturale presupun comportamente de ordin atitudinal și afectiv. Ele sunt
încorporate în individ , uneori prin imitație, încercare și eroare, în afara unui proces discursiv,
verbal, întotdeauna conștient și explicit. De aceea,educația interculturala, trebuie să vizeze, mai
întăi acest fond , de care depinde dirijarea interesului elevilor înspre teritorii spirituale inedite, altele
decât cele încetățenite.
Stereotipul reprezintă un ansamblu de convingeri împărtăşite de un anumit grup/individ, pe
baza unor scheme rigide de înţelegere a altora, cu privire la caracteristicile personale sau trăsăturile
de personalitate şi de comportament ale unui anumit grup de persoane. Stereotipizarea este procesul

2
prin care sunt atribuite „etichete” generalizatoare asupra unor grupuri, clişee care pleacă de la
anumite credinţe şi valorizări particulare subiective. Datorită stereotipiilor apar prejudecăţile, şi mai
mult, apare discriminarea.
Datorită existenţei stereotipurilor în gândirea indivizilor, apar ca manifestări atitudinal-
comportamentale două efecte negative şi anume prejudecata şi discriminarea.
Prejudecata reprezintă fenomenul respingerii celuilalt considerat drept membru al unui
grup faţă de care se manifestă sentimente negative. Este mai degrabă o predispoziţie de a adopta un
comportament negativ faţă de un membru al unui grup pe baza unei generalizări eronate şi rigide,
fără a ţine cont de trăsăturile şi carcateristicile personale ale acelui individ.
Discriminarea este comportamentul negativ sau tratamentul nefavorabil faţă de anumiţi
indivizi, membri ai unui anume grup social (sau de alt natură) despre care avem prejudecăţi, şi
anume din cauza rasei, sexului, religiei, etniei sau cerinţelor/ orientărilor speciale pe care le are.
Discriminarea nu este doar un fenomen care ţine de relaţiile interetnice, din punct de vedere
sociologic se vorbeşte şi de o discriminare care este susţinută de stratificarea socială, puterea
economică sau prestigiul social.
Există o serie de efecte negative ale discriminării, precum şi strategii de eliminare sau
minimizare a efectelor acestora. Pot fi aduse în discuţie câteva din strategiile celor care se simt
discriminaţi, şi anume:
a) situaţia de resemnare, şi acceptare a statusului (ex. copiii rromi care nu merg la şcoală şi se
consideră victime ale societăţii, întărind astfel clişeele existente),
b) autodeprecierea,
c) emanciparea şi implicit lupta contra prejudecăţilor negative (rromi cu studii superioare, integraţi
social etc).
Este extrem de important să înţelegem că nu este vorba doar de educarea „minorităţilor” ci
în egală măsură a majorităţii, pentru a promova o politică a deschiderii, recunoaşterii diferenţelor şi
a diversităţii.
Prin intermediul influenţelor educative de tip informal, non-formal şi formal, cultura este
transmisă generaţiilor următoare. De modul în care societatea înţelege să ofere, prin educaţie, o
perspectivă coerentă şi viabilă asupra propriei culturi, şi mai mult deschisă asupra lumii şi mediului
care ne înconjoară, depinde posibilitatea fiecăruia, ca individ, de a înţelege, aprecia diversitatea şi
diferenţa şi de acţiona conform principiilor interculturale.
Cultura poate fi comparată cu un iceberg. Există o serie de aspecte vizibile, observabile (spre
exemplu îmbrăcămintea, formulele de salut), şi altele, mai puţin vizibile, care pot fi descifrate doar
în cazul în care suntem familiari cu această cultură (spre exemplu credinţele, mentalităţile). La fel
ca un gheţar, partea observabilă este mult mai mică decât cea de susţinere (baza culturală) .
Pentru a reliefa faptul că nu există culturi „mai bune” sau „mai puţin bune”, sr releva
judecarea valorilor în contextul şi funcţionalitatea lor, şi nu după criteriile altei culturi. Dacă ne
referim la obiceiurile, tradiţiile unor popoare, există diferite contradicţii şi elemente bizare care pot
fi considerate ciudăţenii pentru cei care aparţin altor culturi. Graniţa dintre „bine – rău”, „civilizat –
înapoiat ” sau „ tradiţional – modern” este dependentă de modul în care fiecare cultură şi fiecare
individ se raportează la normele universale, parţial împărtăşite în comun. Este vorba de a accepta
criteriul ce are la bază o deschidere, poate chiar şi curiozitate, dar mai mult o toleranţă care să
permită comunicarea interculturală.
Pentru formarea unor competenţe şi tehnici de rezolvare a conflictelor, se utilizează tehnica
comunicării asertive (deschise, responsabile) care s-a dezvoltat ca una dintre modalităţile de
adaptare eficientă la situaţii conflictuale interpersonale şi de grup. Lipsa asertivităţii este una dintre
cele mai importante surse de conflicte sociale. Această capacitate denumită asertivitate este
rezultatul unui set de atitudini şi comportamente învăţate care au ca şi consecinţe pe termen lung
îmbunătăţirea relaţiilor sociale, dezvoltarea încrederii personale şi a stimei de sine, respectarea
drepturilor personale, formarea unui stil de viaţă eficient, îmbunătăţirea abilităţilor de luare a unor

3
decizii responsabile. Asertivitatea se referă şi la abilitatea de exprimare a emoţiilor şi a
convingerilor fără însă a încălca drepturile celorlalţi.
Conflictele interculturale au un specific anume, ele pun în mişcare sentimente şi atitudini
negative faţă de anumite grupuri, culturi. Acestea pot fi însă diminuate sau chiar prevenite printr-o
perspectivă interculturală de concepere a educaţiei care să impună eradicarea violenţei, atenuarea şi
aplanarea conflictelor, transformarea lor în dispute pozitive. Dintre cerinţele unei educaţii
interculturale care să formeze comportamente pozitive amintim:
- formarea aptitudinii de a comunica asertiv (a vorbi dar şi a asculta);
- cooperarea şi munca în grup;
- respectul de sine şi de ceilalţi;
- procesul decizional democratic;
- asumarea responsabilităţii şi acceptarea responsabilităţii altora;
- stăpânirea dar şi exteriorizarea emoţiilor, sentimentelor, trăirilor;
- evitarea confruntărilor verbale şi fizice.
Termenul „interculturalitate” are o dimensiune dinamică care exprimă interacţiune, el
trimite la schimb, reciprocitate, interdependenţă, şi dialog. Educaţia care se realizează pe
dimensiunea interculturală vizează două dimensiuni importante care sunt condiţionate:
- dimensiunea cunoaşterii (care este de domeniul ştiinţific) - se realizează prin asimilarea de
cunoştinţe teoretice cu privire la aspectele analizate pe parcursul studierii acestei discipline;
- dimensiunea experienţei (subiectivă şi relaţională) – se formează în activităţi practice (de
tipul celor realizate şi practicate în activităţile de formare) şi ţine de personalitatea fiecăruia
şi modul său de interacţiune cu cei din jur.
Prima dimensiune se referă aşadar la achiziţionarea de informaţii, pentru o cunoaştere
directă şi obiectivă a realităţii, iar a doua vizează aspectele motivaţional – afective prin care
individul îşi transpune aceste cunoştinţe şi atitudini în comportamente specfice. De modul în care
gândeşte şi acţionează individul depind nu doar realaţiile acestuia cu cei din jur ci şi societatea în
ansamblu.
O societate deschisă care să asigure rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor şi să respecte
drepturile omului poate fi clădită doar prin constribuţia tuturor în spiritul valorilor interculturalităţii.

Blibliografie
1 .Constantin Cucos- Pedagogie, ed.Polirom,2006;
2.Marin Tudor- Pedagogie, ed.Prouniversitaria,2018.