FORMAREA CONȘTIINȚEI ISTORICE

Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conştiinţa supremă era cea

religioasă,manifestată prin apartenenţa la un ansamblu de valori spirituale ce
ţineau de domeniul sacrului, începând cu Umanismul Renascentist se va naşte
un alt tip de conştiinţă, şi anume, conştiinţa istorică. O astfel de conştiinţă,
reprezintă atât înţelegerea identităţii trecutului şi a tradiţiei istorice, cât şi a
comunităţii de interese, de scopuri şi idealuri. Conştiinţa istorică se impune
odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru că acest curent pune
foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie divină
şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi
construiască o ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul
devine cosmogonul propriului univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina
existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă
Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor,
a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni
specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele
istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.
Formarea constiintei istorice a poporului roman se realizeaza treptat, fiind
reflectata in scrierile umnaistilor din secolele XV-XVII, care consemneaza in
documentele ce ni s-au pastrat, redactate mai intai in limba slavona, apoi in
latina, iar mai traziu in limba romana, modul in care romanii din diferitele
provincii se inscriu in cursul istoriei: situarea lor in timp si spatiu (originile,
limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitatile (institutia domniei),
obiceiurile, cultura si civilizatia.

Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină,
originea romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist
Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în acest domeniu de cronicarii
moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de
asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

Consemnarea istoriei naționale prin scrierile cărturariloe medievali ca Olahus, și

ale cronicarilor, reprezintă o coordonantă a umanismului românesc și implică
responsbilitate în fața urmașilor, cercetarea și stabilirea adevărului istoric și
preocuparea pentru autodefinire etnică. Se cristalizează și se afirma un sentiment
al istoriei, atât la cărturari cât și la oamenii politici ai timpului.

Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă
efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente. Dimitrie
Cantemir se detaşează ca un istoric savant, acoperind, prin scrierile sale, atât
spaţiul universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului este de a elabora o
descriere completă a trecutului poporului său.
M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi
îndrumă programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi
naţionale, pentru care tema istorică este esenţială. De-a lungul timpului,
conştiinţa identitară generează polarizări ( în perioada interbelică ) sau se
supune ideologicului ( în perioada comunistă apar teorii deformate despre
originile şi vechimea românilor).
Scrierile cele mai cunoscute sunt analele, cronicele (letopisețele) și
cronografiile. Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine
cronologică evenimentele dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât
scrise, cât și orale. Cronicele se integrează prin continutul sferei știiței, prin
expresie, limbaj, elemente de artă literară de beletristică. Concepția cronicarilor
asupra rodului istoric este umanistă. Motivul pentru care consemnează
evenimentele este cunoașsterea istoriei. Ei cred că în funcția educativă și
valoarea moraizatoare a istoriei. În vreme ce cronica lui Stefan cel Mare e o
cronica de curte, cronicele boierilor moldoveni sunt cronici de autor. Cronicele
muntenești sunt rare ori de autor ( Radu Popescu sau Cronica Bucureștilor) .
,dar majoritatea sunt cronici anonime, ca Letopisețul Cantacuzinesc, Anonimul
Brâncovenesc. Temele majore ale cronicilor sunt evenimentele istorice,
etnogeneza românească și instituția domniei. Aceste cronici au contribuit la
formarea conștiinței noastre istorice. Opera cronicarilor este științifică prin
conținut, dar literară prin formă. Importanța cronicarilor constă pe de o parte în
ideile pe care le-au pus în circulație, pe de altă parte, în realizarea artistică a
scrierilor (dezvoltarea unor tehnici narative și descriptive).

Evenimentele istorice reprezentative impun pe de o parte cercetarea critică a

izvoarelor istorice (alte cronici), dar și discursuri cu carater memorialistic.
Cronicele conțin primele pagini de proză memorialistică de jurmal de companie.
Cronicele istorice trebuie să slujească adevărul, scrisul fiind un act de
responsabilitate morală în fața urmașilor .

Originile românilor sunt comune cu cele ale Aromânilor șidepășesc cadrul

României actuale, dar sunt disputate, existând mai multe teorii, unele care se
exclud reciproc, interpretând diferit sursele arheologice și istorice. Niciuna
dintre teorii nu poate explica exhaustiv și satisfăcător toate datele
toponimice,lingvistice și etnografice. Unul dintre mitemele fundamentale ale
identitatiinationale este cel al originii. Facand parte din categoriamiturilor
fondatoare, acesta pune problema legitimitatilorunei comunitati in timp si in
spatiu. Din cine ne tragem, lacine ne raportam ascendenta si, implicit, prin
aceastaascendenta , care sunt raporturile natiunii romane cu altecomunitati
europene?
 Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istoriei
noastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De
multe ori, însă, conzluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate
de anumite interese geopolitice. În operele autorilor medievali, începând cu cei
bizantini, se constata că românii, numiți de ei valahi, sunt coloniști romani aduși
de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau
"pastorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunirlor (sec. V).
Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţifică
în izvoarele istorice, care îi divizează pe români după provincii istorice
(moldoveni, munteni, bucovineni, olteni, etc.), şi nu după apartenenţa lor la
diferite etnii. Dimpotrivă, izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea
locală ei toţi formează un neam - neamul românesc.
Instituția domniei angajează ideea că rolul domniei politice e decisive în
politică. Cronicarii realizează portretele personajelor care fie creează istoria, fie
participă la istorie.

Cronica lui Ion Neculce este cea mai importantă dintre toate cronicele
moldovenști pentru evoluția prozei literare, prin arta narațiunii, dovedind
talentul de povestitor înnăscut al autorului. Lucrarea,preponderent
memorialistică, selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini
omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. Cronicarul este
întemeietorul portretului anectodic, din care lipseşte descrierea, detaliile de
caracterizare morala şi psihologică adunându-se din întâmplări pline de viaţă.
Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de O samă de
cuvinte, exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi
timp. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în
literatura noastră genul povestirii de delectare.
Trei cronicari de seama ai romaniei au consemnat in Letopisetele Tarii
Moldovei, de-a lungul timpuluievenimente istorice importante. Acestia sunt
Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce.
G. Ureche a prezentat evenimentele moldovei de laprimul descalecat la
domnia lui Aron Voda. M. Costin a prezentat evenimentele de la Aron Vodala
Stefanita Voda. I. Nculce prezentat evenimentele de la Dabija Vodala a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat.

Opera cronicarilor e științifică prin conținut, literară prin formă, e improprie și

prin ideile impuse, prin informațiile care acoperă epoca medievală din istoria
românească, dar și prin realizare artistică. Cronica lui Ureche are caracter
exclusive și evocator , consacră istorisirea de moravuri și conține potrete
realizate după modelul celor clasice. Cronica lui Costin are caracter și evocator
si memorialistic, inaugurând istorisirea meditative, dezvoltând în fond o
conștiință reflexivă cu sentimentul destinului, dar care nu e o conștiință tragică
și anxioasă. Cronica lui Neculce e preponderent memorialistică și valorifică mai
ales interes pentru folclorul literar, consacră narațiunea de moravuri și de
delectare , fiind o artă încheiată a portretelor și excelează ăn arta narării.
El are darul extraordinar de a prinde psihologia maselor în mişcare. Cu spiritul
său acut de observaţie, şi cu filozofia vârstei la care scria, Neculce ştie să
aleagă aspectele esenţiale din mulţimea datelor şi să le înfăţişeze concret, cu
reacţia sa sufletească vie, cu ironie sau duioşie, cel mai adesea într-un
comentariu de narator sau de actor implicat în desfăşurarea faptelor. Chiar când
întâmplările sunt numai auzite de la cineva sau citite, Neculce le povesteşte în
aşa fel încât, ca autor dramatic, dă iluzia maximă a realităţii şi actualităţii.

De asemenea, Făcând o paralela intre cronicile moldoveneşti şi cronicile

munteneşti, putem spune ca operele muntenilor sunt diferite de cele ale
cronicarilor moldoveni, fiind mai puţin documentate şi mai puţin obiective.
Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. In plus, cronicarii
munteni reprezintă facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Cronicarii
moldoveni au dat sinteze ale surselor anterioare lor, scriind despre ce s-a
întâmplat în continuare, în schimb muntenii nu fac decât să o ia de la început de
fiecare dată, ca şi când nu ar fi avut predecesori, toate cronicile
începând cu descălecatul lui Negru-Voda, plasat la 1290.
Așadar, cronica și literature română au avut un rol foarte important în
dezvoltarea culturii românești deoarece orice roman poate să-și cunoască
originile oricând dorește cu ajutorul scrierilor din timpurile vechi, care
reprezintă poporul nostru, ne arată punctul de plecare și importanța pe care o
datăm de secole întregi.