Ioan Dan ,, Cavalerii Ordinului Basarab

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
0
IOAN DAN
Cavalerii Ordinului
Basarab
Soţiei mele – ARETIA
Capitolul 1
C
am la jumătatea drumului dintre Cîmpina şi Băneşti, linia
dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate.
Cîmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar
vălurită, pînă la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stîncilor, apele
Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cîntec de copilă zglobie, ci se domolesc
spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria
Prahovei moare acolo, lîngă arcul de cerc al înălţimilor, iar drumul ei, parcă
mai înţelept, mai blînd, se continuă molcom odată cu demnitatea vîrstei.
Pe ultima curmătură a dealurilor era cîndva un castel frumos. Zidurile
lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într-o
îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile
ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine pînă
dincolo de cocheta aşezare a Tîrgşorului.
Cîmpia blajină, acoperită ici-colo cu pîlcuri de pădure, dar şi cu holde
mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe
jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri pînă aproape de Codrul Vlăsiei,
1
aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii
erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet
plăcut de talăngi, înconjurate de cîini ciobăneşti cît viţeii. Pe marginile
Prahovei, la deal, peste Cîmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi
nucii se întreceau în roade, fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel
că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile,
aşezate în livezi, mirozna de fîn sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi,
bîzîitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvîntare a lui
Dumnezeu.
Pe dealurile din stînga, ce se călătoreau fără întrerupere pînă dincolo
de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari,
înfoiate, lungi pînă la pămînt, se alintau desfrînate în bătaia vîntului de
toamnă, arătîndu-şi sînii verzui-aurii.
Oamenii satelor de pe înălţimi sau din cîmpie mai purtau şi alte nume,
după locul în care îşi aveau aşezarea. Binecuvîntat între ei era neamul
Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu feţele roşii pline de
sănătate. Băneştii şi Floreştii, fii ai cîmpiei, nu arătau cine ştie ce voinici.
Aveau obrajii închişi la culoare, bătuţi de soarele mult. Acestora le mersese
vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii şi
păduri, dintre livezi şi fîneţe erau greu de împărţit cu dreptate, trăiau
Cepturenii. Oamenii umblaţi prin lume spuneau că fetele Cepturenilor nu
au egal în frumuseţe. Adesea zăboveau pe acolo tineri călători, crai înrăiţi
în dulce şi creştinească aplecare spre dragoste, bărbaţi copţi la minte şi la
trup, cu gînduri de pocăinţă pentru păcate vechi, uncheşi roşi de tăriile
timpului, ca încălţările purtate peste măsură. Puţini dintre ei părăseau
zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei scurtă, craii se cuminţeau
pe la case noi, pocăiţii încasau scatoalce de cîte ori călcau pe de lături, iar
uncheşii năuci de atîta frumuseţe îşi lepădau vîrstele. Nunţile rar ţineau
mai puţin de o săptămînă. Butoaiele mari cu vin sau cu ţuică se goleau
prin hărnicia găleţilor. Nimeni nu umbla după măsuri mici. Cîntece vesele
coborau pînă la cîmpie.
Stăpîn peste aceste locuri era comitele Staicu, un tînăr şcolit pe la
universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al
măriei-sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci
şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să-şi afle
multe prilejuri de mîndrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se
deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii aspre,
ochii cenuşii, scînteietori şi părul cîrlionţat ca o cunună, îi dădeau un aer
plăcut. Margareta, soţia tînărului castelan, era fiica lui Petru Muşat,
domnul Moldovei. Pe lîngă frumuseţe şi graţie, Margareta moştenise de la
2
acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb-roză ca petala mărului
înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte, dar nu era o
căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Ţării Româneşti.
Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel şi nimeni nu
ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita căsătorie circulau în
şoaptă, iar gurile rele dădeau ştiri sigure că tînărul se încurcase cu o
muiere de prin alte părţi. Cît despre Margareta, mulţi ar fi fost în stare să
jure că are o dragoste tăinuită.
Într-o seară din mai a anului 1388, un pîlc de călăreţi trecu în goană
prin satul Ciuliniţa, străbătu cîmpia de-a latul şi se afundă în Codrul
Vlăsiei. Conducătorul pîlcului cunoştea bine locurile, fiindcă îşi purta
oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar izbutea
să pătrundă. O jumătate de ceas mai tîrziu, în faţa călăreţilor apăru un lac
frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De-a lungul malului
înalt, acoperit cu vegetaţie bogată, un drum larg, bine întreţinut, ducea
către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mîndra aşezare bisericească
avea pe vremea aceea două părţi separate între ele. Una pe mal,
înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau chiliile
călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivniţe, clădirea
în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă şi două curţi mari, îndulcite
cu puzderie de flori. A doua aşezare, legată de prima doar prin bărcile
ascunse lîngă zidul ce cobora în apa limpede, adîncă, era ceva mai departe,
pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulţi localnici şi străini treceau cu
bărcile către insulă spre a-şi afla popas de meditaţie sau rugăciuni. Bogăţia
odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora. Dar paşnicii călugări,
mulţi la număr, îi priveau pe credincioşi cu blîndeţe, cu zîmbete
îngăduitoare, chiar dacă uneori mîinile lor aspre umblau pe furiş sub rasele
lungi pînă la pămînt, ce ascundeau arme nu tocmai de lepădat.
Călăreţul din fruntea pîlcului descălecă lîngă poarta ferecată la vreme
de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute şi liniştite bătăi de
toacă. Pentru un neştiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de rugăciune.
Puţini ştiau că ceva pîndari aflaţi în foişoare bine ascunse de ochiul
trecătorului observau din vreme apropierea unor străini.
Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească şi coif de
oştean. În mîinile lui grăsuţe apăruse nu o cruce ori nişte mătănii, aşa cum
s-ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata.
„Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfîntă binecuvîntare poţi să te
3
alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul de
colo te trimite în lumea drepţilor cît baţi din palme şi nu ştiu dacă mai ai
vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început de
cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s-au repetat de-a lungul
drumului. De fiecare dată, douăzeci şi două de bătăi. Adică atîţia cîţi
sîntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării
despre intrarea noastră în pădure şi ne cunosc numărul. Multe s-au
schimbat pe aici!‖
— Ce doreşti, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime.
— Să-l văd pe sfinţia-sa, egumenul Lazăr.
— La asemenea ceas? Şăguieşti pesemne. Înţeleptul Solomon astfel
grăieşte în a şasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraţilor, că doar nu dau
turcii!‖
— O fi, răspunse drumeţul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim
de departe.
— Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunţ egumenului?
— Pe cavalerul Negrea. Sfinţia-ta nu eşti părintele Sima?
— Aşa se pare.
— Păi, ar trebui să mă recunoşti.
— Nu, fiule. La vreme de noapte nu-l recunosc nici pe tata. Am vederea
proastă, iar auzul mă ajută slab. Cît despre memorie, să nu mai vorbim.
Aşteaptă să trimit vorbă! Însă pînă atunci, adunaţi armele voastre grămadă
şi depărtaţi-vă de ele! Că tot înţeleptul Solomon zice în a opta epistolă către
tătari...
Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n-avea habar de
învăţăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar ştiinţa
cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforţări în
această privinţă. Apoi se lumină cu un zîmbet şi zise din vîrful buzelor
ţuguiate:
— Că tot înţeleptul Solomon spune clar în a paişpea epistolă către
tătari: „De veniţi cumva cu gînduri rele, aţi încurcat-o cum vă văd şi mă
vedeţi‖.
Trecu un sfert de ceas. Porţile mari scîrţîiră uşor. Călăreţii intrară
într-o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele în
mîini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii, puternică,
se lipea ca o mîngîiere pe ziduri, pe boschete şi prin cele mai tainice
unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuinţă a egumenului
părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adînca tihnă a unei nopţi
calme, uşor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul Sima, un
bărbat scurt, plinuţ, ager în mişcări, veni lîngă Negrea şi grăi cu blîndeţe:
4
— Pace ţie, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întîlnire. Atunci ai
fost pe aici împreună cu Sofronie, stareţul de la Cozia. Dacă nu te
recunoşteam, dormeai în pădure pînă la ziuă. Vremurile sînt aspre, iar cine
nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului Pilat
din Pont. Cine dintre voi doreşte să meargă la egumen?
— Noi patru.
Sima îşi roti privirile către cei arătaţi de mîna lui Negrea. Primul era
înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină ce-i
ascundea faţa. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce,
tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup,
moale în mişcări, părea să fie un slujitor de rînd. Sprîncenele lui groase,
părul negru despărţit în cărare şi un mic semn de tăietură pe obraz
reţinură o clipă atenţia lui Sima.
Îngîndurat, conduse oaspeţii pe alee, prin coridoarele slab luminate,
spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceaţa primului somn,
aştepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tînăr, poate sub treizeci de ani,
egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelaţi ai Ţării
Româneşti. În rang bisericesc îl întreceau vreo cîţiva, dar puterea lui era
însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeş ţinea sfat cu el în toate
problemele mai deosebite.
La apariţia celor patru oaspeţi, egumenul, îmbrăcat simplu, într-o rasă
fără podoabe, le ieşi înainte şi îi pofti să se aşeze după voie. Doi călugări
tineri, sfioşi, umblau iute de-a lungul unei mese şi aşezau gustări. Cînd
totul fu isprăvit după rînduială, egumenul le făcu un semn şi ei ieşiră cu
plecăciuni adînci. Doar Sima rămase nehotărît în prag.
— Pofteşte, sfinţia-ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile-voastre, cătă către
oaspeţi, să nu vă sfiiţi a vorbi de faţă cu el. Mănăstirea Snagovului nu are
taine pentru Sima. Cine sînteţi?
Cavalerul cel înalt îşi lepădă pălăria şi pelerina. Lazăr tresări. Sima, om
stăpînit în alte împrejurări, scăpă o exclamaţie de adîncă mirare.
— Fir-aş al nai...
Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp.
— Fir-aş al sfinţilor părinţi! Măria-sa Ivanco... Ivanco... regele Dobrogii
şi al Varnei, fiul marelui Dobrotici...
— Nu, sfinţia-ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic
prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită
memorie Dobrotă. După moştenirea rămasă de la tatăl meu sînt despot.
Numai bizantinii şi genovezii mă numesc rege în actele lor.
— E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost
adîncă, fiindcă legăturile noastre s-au pierdut odată cu trecerea anilor.
5
Stau retras şi ştiu puţine din cîte se petrec dincolo de porţile mănăstirii.
Dar şi turcii vă numesc rege.
— Da, şi ei, chiar acum cînd vin peste noi. După lupta de la Polènik,
unde nu le-am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într-o
scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum regione
finitima Dobritze vocata regulus erat‖. Acum ei vin să-şi îndeplinească
proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mînă, ci şi bogăţiile
Dobrogii.
Glasul despotului avea în el nuanţe de asprime ce se potriveau cu
întreaga lui înfăţişare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulţi ani
în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încîntătoare alături de prinţul Ioan.
Hălăduiseră amîndoi prin pădurile Dobrogii în goană după vînat sau în
plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul
viitorului despot strălucea de gingaşă tinereţe. Acum, barba lui scurtă,
ţepoasă, cu vîrfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de timp
şi de briza mării, fruntea mai boltită decît pe vremuri şi două cute adînci în
colţurile gurii îi dădeau alt aer.
„Puţin i-a rămas din vechea înfăţişare, gîndi Lazăr. Asprimea vieţii, care
a devenit atît de nesigură la marginea Balcanilor, i-a alungat tinereţea.‖
Tăcerea se prelungise peste cît se cuvenea. Egumenul ridică braţul şi
făcu un semn de binecuvîntare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să-i
răspundă printr-un zîmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară.
— Poate ar fi bine să vă odihniţi, măria-ta, propuse Lazăr, în a cărui
voce răzbi o nuanţă mai înaltă, oarecum nefirească.
Regele prinsese nuanţa ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor
prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară uşor, iar asprimea
privirilor se şterse şi lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca
o solie. Atît fusese de ajuns între ei pentru a-şi regăsi, peste ani, vechile
simţăminte.
— Sîntem grăbiţi, îşi reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o
recunoşti?
Zicînd acestea, întinse braţul spre cavalerul cel tînăr, cu trupul firav şi
faţa dulce ca de prunc.
— Nu, nu o cunosc, măria-ta. Cu toate că... după frumosul păr auriu...
Să fie oare prinţesa Irina, sora voastră?
— Da, nu te-ai înşelat. Cînd ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea
patru-cinci ani. Acum are aproape şaisprezece.
— E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul.
— Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N-am venit în semn de prietenie, deşi
am fi dorit-o. Acum trei săptămîni am aflat că sultanul Murad îşi trimite
6
oştile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali-paşa, fiul lui
Hairedim.
— Poate că sînt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atît de sus.
Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere timp.
Cine v-a dat ştirea?
— Nufărul Alb.
Egumenul îşi reţinu o tresărire.
— Îl cunoaşteţi?
— Nu. Cred că nimeni nu-l cunoaşte, zîmbi Ioan. Veştile lui cad parcă
din cer. În urmă cu trei săptămîni călătoream de la Varna spre Caliacra.
Într-o pădure întinsă pe dealuri şi prin rîpe, o săgeată a căzut înaintea
calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă. Prin ea ne
vestea că vom fi atacaţi de turci în cel mult o lună. Că vor lovi întîi Varna,
apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în căutarea
arcaşului.
— Să fie o glumă?
— Nufărul Alb nu glumeşte. Anul trecut, cînd turcii se îndreptau spre
sîrbi şi bosnieci, Nufărul ne-a trimis ştiri despre numărul călăreţilor lui
Murad. Prin el am aflat cîtă oaste au turcii la Niş, la Sofia şi la Adrianopole.
Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate să
cunoască atîtea lucruri.
— Nufărul Alb, murmură egumenul. El i-a anunţat pe Lazăr al Serbiei
şi pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sîrbii şi
bosniecii au avut vreme să se pregătească şi să cîştige lupta de la Polènik.
— Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii s-a
încumetat pînă în regiunea Oreahova-Vraţa cu scopuri de pradă. Nufărul
l-a înştiinţat din timp pe ţarul Straţimir de la Vidin şi astfel peste o mie de
robi creştini au scăpat din mîinile turcilor.
— Aşa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este cinstit
în Balcani şi chiar mai departe, la genovezi, la veneţieni, la unguri şi la
poloni. Dar şi la turci. Sultanul Murad a pus preţ pe viaţa lui trei mii de
ducaţi de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori s-au
plătit cei trei mii de ducaţi, şi totuşi Nufărul Alb trăieşte. Cine ştie ce
nenorociţi au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se
găsesc ticăloşi gata să vîndă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu
despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit ştirile date de
Nufăr. Treizeci şi cinci de mii de achingii, adică numai călăreţi, urcă prin
trecătorile Munţilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vîlvătăi pînă la cer.
O seamă de bulgari şi-au părăsit vetrele lor cu ce-au putut lua şi fug spre
cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare şi aud că bîntuie ciuma. De
7
teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Straţimir, ci oraşul nostru
Varna, apoi Dobrogea. După cum se mişcă, în zece zile ne vom ciocni cu ei.
În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am adus cu noi
zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducaţi. De fapt, în afară de
pămînt, mori, cîteva corăbii şi două mine de cupru, aceasta e întreaga
noastră avere.
— Poate că era bine să aduceţi şi tezaurul Dobrogii.
— Nu, sfinţia-ta! Tezaurul nu poate părăsi pămîntul ţării sale. Ar
însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi şi de
părinţii părinţilor noştri. Am avut grijă să-l îngropăm. Doar doi oameni
cunosc locul nou al tezaurului: eu şi vechiul nostru slujitor, cavalerul
Toma.
Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirîndu-se de
ţinuta acestuia. Apoi îşi aminti că-l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă şi
totdeauna lipsit de eleganţa cuvenită slujbei sale.
— De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a nu
cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămîne la voi. Cred că nicăieri nu va fi în
mai mare siguranţă decît la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu înainte de
a-i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să-i fie Irinei frate şi
părinte.
— Mi-e teamă că faceţi un drum în zadar, grăi Lazăr. Din cîte ştiu,
comitele Staicu lipseşte de la castel. El s-a aplecat spre cele sfinte şi caută
împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munţi, iar uneori, chiar pe la
Cozia. Adică mă înşel. Doamna Margareta, soţia lui, vă va primi cu plăcere.
Prinţesa Irina ar putea să rămînă de pe acum la castel.
— Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan.
Locul meu e pe pămîntul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul acesta
l-am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decît altor
fete? Nu-i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună?
Din cauza mîniei sau a emoţiei o roşeaţă puternică îi cuprinsese umerii
obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul şlefuit cu migală.
„Frumoasă şi mîndră la fire‖, gîndi egumenul.
Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei şi continuă calm:
— Ne pare rău că nu-l întîlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată
corespondenţă. Anul trecut ne-a promis un ajutor de două sute de călăreţi
prahoveni în cazul unui atac turcesc.
— Dar Măria-sa Mircea?
— O mie de călăreţi au plecat ieri de la Argeş spre Caliacra.
— Deci v-aţi întîlnit cu domnul Ţării Româneşti?
— Nu.
8
— Atunci, poate că i-aţi trimis o solie.
— Solie i-am trimis prin cavalerii Toma şi Negrea. Dar cînd au ajuns ei,
cei o mie de călăreţi tocmai ieşeau prin poarta de miazăzi a cetăţii
Argeşului.
— Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru voi,
măria-ta.
— Aşa este. Domnul Ţării Româneşti a primit o scrisoare de la Nufărul
Alb.
— Iar Nufărul?
— Da, zîmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot şi-i ajută pe
creştini în dauna turcilor.
Un ceas mai tîrziu, cînd zestrea Irinei fu aşezată în tainiţe sigure,
înaltul oaspete îşi luă rămas bun de la vechiul său prieten.
— Să vă păziţi viaţa, măria-ta! grăi Lazăr.
— Viaţa mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care
trebuie să fie veşnică.
— Îi puteţi oare bate pe turci?
— Sper. Am zece mii de oşteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de
călăreţi ai Ţării Româneşti şi patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii sînt
puternici. La ei arta militară se învaţă în şcoli, iar oşteanul ştie ce are de
făcut pe cîmpul de luptă. Cîndva, strămoşii noştri, romanii, au supus toate
popoarele dimprejur. Puterea lor şedea în învăţarea artei militare, în
disciplina de fier şi în faptul că după război oşteanul nu părăsea armata, ci
rămînea în continuare sub arme pentru a-şi desăvîrşi măiestria. Ei bine, un
astfel de oştean călit greu poate fi învins pe cîmpul de luptă. Asta fac turcii
azi şi sînt singurii care o înţeleg. Ba, mai mult: ei îşi completează oştile cu
cei mai voinici fii de creştini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi formează
de mici ca buni oşteni. Popoarele Europei vor simţi curînd puterea turcilor.
Poate că mai tîrziu turcii se vor îmbuiba şi vor slăbi disciplina de fier sau
învăţătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un început şi un sfîrşit.
Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.
— Poate, încuviinţă Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Ţarii
bulgarilor Şişman şi Straţimir vă dau ajutoare?
— Straţimir a trimis două mii de arcaşi la Varna.
— Domnul cu voi, măria-ta!
Douăzeci şi doi de călăreţi tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Cînd lăsară
în urmă aşezarea Tîrgşorului, zorile se îngînau cu întunericul. Întîi timide,
apoi în cumpănă, iar ceva mai tîrziu triumfătoare şi limpezi. Cerul sticlos,
curat, uşor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe, pe
Prahova, la deal, munţii dormeau vătuiţi în ceaţă.
9
La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din rîul răcoros, chiar

după apariţia soarelui, se ridicau aburi care învăluiau malurile. Cei
douăzeci şi doi de călăreţi trecură cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit
peste apele Prahovei. Străjile din turnuri dădură semnal de trîmbiţă, astfel
că vreo treizeci-patruzeci de arcaşi ieşiră lîngă porţile mari. Cunoscut la
castel, Negrea descălecă primul, schimbă cîteva cuvinte cu un Brezean
voinic, iar la un semnal al acestuia o seamă de slujitori se grăbiră să prindă
caii oaspeţilor. Dincolo de poartă se întindea un parc imens cu frumoase
brazde de flori, cu boschete şi copaci bătrîni. O alee largă, îngrijit pietruită,
împodobită ici-colo cu bănci risipite la umbră sau în plin soare, ducea pînă
aproape de un peron acoperit cu boltă. Construită în formă de evantai, cu
un corp central retras şi două aripi laterale uşor aduse înainte, mîndra
clădire semăna cu o pasăre uriaşă, gata să-şi ia zborul. Terasele mari,
bogat ornamentate, arcadele fără cusur, poziţia zecilor de ferestre care
primeau în plin lumina soarelui, frumoasele scări interioare arătau
priceperea şi rafinamentul meşterilor locali.
Spre surprinderea înalţilor oaspeţi, comitele Staicu dimpreună cu
doamna Margareta le ieşiră în întîmpinare, urmaţi de o mică suită. Un sfert
de ceas mai tîrziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma şi Negrea şedeau în taină
cu gazdele.
— După spusele egumenului de la Snagov, nu credeam să vă întîlnim,
grăi Ioan.
— Cu o zi înainte, aşa s-ar fi întîmplat, zîmbi Staicu.
— Înseamnă că ne surîde norocul. Unele ameninţări grave ne fac să
venim aici cu cereri. Turcii se mişcă prin pasurile Balcanilor asupra
noastră.
— Turcii? murmură comitele uimit. Dacă nu mi-ar spune-o despotul
Dobrogii, mi-ar fi greu să cred. Din cîte ştim, sultanul Murad are unele
necazuri cu răscoalele din Asia Mică. Anatolia a fost cuprinsă de răzmeriţă.
Aşa stînd lucrurile, e de mirare. Cine v-a dat asemenea ştiri?
— Nufărul Alb.
Staicu făcu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit:
— Sînt aproape doi ani de cînd aud mereu despre Nufărul Alb. Orice
faptă măreaţă întîmplată în Balcani sau aiurea e pusă în seama lui. Nu vi
se pare, măria-ta, că totul cam sună a legendă? Putem pune temei pe
spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins căruia
nimeni nu i-a văzut faţa? Eu cred că Nufărul Alb există numai în
10
închipuirea oamenilor. Poate că uneori se găsesc voinici ce-şi iau acest
nume, însă ei sfîrşesc prost, fie sub securea călăului, fie într-o luptă
oarecare. Că am dreptate în această privinţă, nu mai încape îndoială.
Amintiţi-vă de cele două execuţii petrecute acum un an la Adrianopole. De
două ori a fost ucis Nufărul alb. Iar dacă azi apare un altul, asta vine
tocmai în sprijinul celor spuse de noi.
— Poate să fie aşa, încuviinţă Ioan al Dobrogii îngîndurat, însă un
lucru e sigur: iscoadele mele au întărit vestea dată de Nufăr.
— Atunci se schimbă multe, grăi Staicu, vădit îngrijorat.
— Întocmai. De va cădea Dobrogea, nici vouă nu vă va fi uşor. Turcii
năzuiesc mai mult sus de Dunăre.
— Ştiu, măria-ta, ripostă comitele cu răceală. Dar aceste vorbe se
cuvine să i le spuneţi domnului Ţării Româneşti.
Oaspetele zîmbi, iar faţa lui căpătă pentru o clipă un aer tineresc.
— I le-am spus prin solii noştri. De la Argeş am primit o mie de călăreţi.
— Straşnic! se lumină Staicu. De la noi vor veni două sute. Sînt oşteni
aflaţi în slujba şi leafa noastră, deci nu veţi avea cheltuieli. Vor fi gata de
drum în două zile.
— M-ar fi bucurat să plec odată cu ei. Adică azi.
— Şi pe noi, dar ne împiedică două lucruri: întîi, oştenii aceştia, chiar
dacă lucrează în slujba noastră, nu pot ieşi dintre hotare fără încuviinţarea
domnului Ţării Româneşti. Fiindcă şi noi şi ei sîntem slujitori ai ţării şi ai
măriei-sale Mircea. Cîţiva călăreţi vor porni îndată spre Argeş pentru a
căpăta învoirea fratelui nostru. La noapte vor fi îndărăt. A doua pricină de
întîrziere stă în faptul că avem nevoie de un comandant al arcaşilor.
Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastră, lipseşte de la castel. E plecat la
Braşov şi nu cred să sosească înainte de mîine în zori.
— Credeam că veţi veni voi în fruntea arcaşilor.
— Noi? se miră Staicu. Nu, măria-ta. E multă vreme de cînd am
schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.
La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se
aprinseseră într-un fulger scurt de mînie. Dar el se stinse la fel de iute şi
neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasă, îl lămuriră pe Ioan al
Dobrogii, care nu remarcă nici o notă de mînie. Doar Staicu înţelese unde
bate ea şi se prefăcu a primi totul ca pe o adîncă grijă a soţiei sale.
— Măria-ta, spuse Margareta, învăluindu-şi soţul într-o privire caldă,
ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasă dintre ei. Stăpînul şi soţul
nostru nu-i făcut pentru meseria armelor. În schimb, are alte haruri. Se
spune că ar fi unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai neamului. Ştie să
grăiască în limba italienilor, în cea a sîrbilor şi bulgarilor, în turcă, greacă şi
11
latinească. Acum învaţă limba ungurilor. Numai marea sa modestie l-a
oprit să vă spună că scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii au
nevoie nu numai de luptători, ci şi de învăţaţi. Apoi, starea sănătăţii sale ne
îngrijorează. În urmă cu doi ani, cînd s-a făcut nunta noastră, comitele,
deşi nu iubeşte arta călăriei, a încălecat pe un armăsar prea focos, iar
căzătura din şa i-a făcut mult rău.
Staicu încuviinţă cele spuse de soţie printr-un gest hazliu, chiar dacă
mînia îi coloră obrajii uşor. Simţise în vorbele meşteşugit alese întregul ei
dispreţ.
— Măria-ta! reuşi el să zîmbească. Aş crede că doamna Margareta
exagerează puţin, din marea ei grijă pentru noi.
— Sînteţi un soţ fericit, murmură înaltul oaspete, convins de afirmaţia
sa.
Mulţumită că lovise bine, fără ca cei prezenţi să bănuiască ceva,
Margareta se aplecă veselă în faţa lui Ioan. Apoi, însoţită de Irina, porni
spre interiorul castelului. Străbătură coridoare largi, în care soarele abia de
mai zîmbea cu blîndeţe, printre draperiile grele, şi intrară curînd într-o
cameră micuţă, cochetă, ce părea ca un prunc în imensa clădire. Ochiul
ager al Irinei cuprinse întreaga odaie dintr-o privire scurtă, dar suficientă.
— Şi noi avem bogăţii, se entuziasmează ea, însă o cameră numai în
albastru încă nu am văzut. Covorul frumos, în tonuri vii, draperiile,
zugrăveala pereţilor, aşternutul şi chiar îmbrăcămintea voastră, totul în
albastru. Zău, e uimitor de plăcut!
— Ne atrage această culoare, zîmbi gazda. Cîţi ani aveţi?
— Aproape şaisprezece.
— Cu trei ani mai mică decît mine.
Se cercetară fără sfială, bucuroase că au înainte cîteva ceasuri de
taină, fără prezenţa apăsătoare a bărbaţilor.
— De va fi rău în Dobrogea, vă vom primi aici, ca pe o soră dulce. De
fapt, sîntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al soţului nostru şi
al măriei-sale Mircea, v-a fost naş.
— Aşa este, aprobă Irina.
Tînăra gazdă deschise fereastra. Surîsul Prahovei pătrunse în cameră
ca o melodie domoală, calmă. La fel de înalte şi la fel de blonde, se
rezemară pe pervaz şi priviră cursul cumpănit, maiestuos, al rîului.
— O, cît sînteţi de fericită! spuse Irina.
— Fericită? tresări gazda.
— Fără tăgadă, doamnă. Trăiţi într-un ţinut în care liniştea vă
înconjoară cu toată blîndeţea ei. Sînteţi frumoasă şi aveţi un soţ iubitor şi
chipeş ca un arhanghel, iar grijile că veţi pierde această linişte nu vă
12
împresoară.
Margareta îşi ascunse tulburarea sub un hohot de rîs. Un rîs cristalin,
curat ca al pruncului fără necazuri.
13
Capitolul 2
C
umătrul Cotae a fost unul dintre străluciţii conchistadori care au
descălecat în Cîmpia Bîrsei, pe la sfîrşitul veacului al
paisprezecelea. Descălecat e un fel de a spune, fiindcă venise
acolo nu pe un roib frumos, ci apostoleşte. Dar, spre deosebire de iluştrii
săi înaintaşi în arta pedestră, sosise într-o goană straşnică, mînat din spate
de cîţiva călăreţi ce-i cătau urmele nu dintr-o pornire de dragoste.
Explicaţia acelei cavalcade stă în faptul că jupînul Cotae avea multă
aplecare spre simţirea gingaşă. Îl impresiona profund un cîrîit de găină la
miez de noapte sau dulcele viers înaripat al godacului trezit din somn.
Înmărmurit de admiraţie, zăbovea adesea lîngă cine ştie ce coteţ străin şi
dirija concertul cu pricepere de fin cunoscător. Încîntarea lui era atît de
adîncă, încît rar se mulţumea numai cu înălţătoarele reprezentaţii lirice. De
obicei lua şi interpreţii cu el, astfel că ajungea uneori în situaţii grele, din
care ieşea mulţumitor doar prin agerimea picioarelor sale neasemuit de
lungi. Gospodarii păgubiţi şi autorităţile timpului nu înţelegeau firea unui
estet. Ba, mai mult: îl hărţuiau, pe cît le sta în putinţă, iar Cotae, veşnic
grăbit, pribegea mereu prin ţinuturi noi şi chiar prin ţări megieşe. Aşa stînd
lucrurile, n-ar fi de mirare dacă sprintenul călător s-a numărat cumva
printre cei care au pus bazele turismului internaţional. Din vechile hrisoave
rezultă că era înalt, deşirat, cu faţa lungă de un cot, cu ochii neastîmpăraţi
şi vicleni, posesor al unor urechi falnice, dar nu suficient de lungi pentru o
frumoasă asemănare cu un anumit trăpaş mult lăudat în Biblie şi în alte
cărţi sfinte.
În prima sîmbătă din mai a anului 1388, Cotae împlini douăzeci şi opt
de primăveri fără să ştie sau să-l preocupe astfel de eveniment ce trebuia
cinstit după datină. Gîndurile lui păreau cu totul altele. Nu era flămînd. În
fond, mîncase chiar binişor cu vreo două-trei zile înainte. Iar chelălăiturile
stomacului său cam lacom îl plictiseau peste măsură şi îl lipseau de
plăcerile unei dimineţi pline de poezie.
Cu o asemenea stare sufletească părăsi culcuşul vremelnic de frunze
de pe Dealul Tîmpei şi porni să coboare printre copaci către zidurile cetăţii
Braşovului. După cîţiva paşi, se opri brusc.
— Pe cele şapte vaci slabe! exclamă el. Parcă stăruie în aer un miros de
plăcinte osîndite în unsoare multă, rumenite şi fragede, tocmai bune să-l
pună la caznele iadului pe un bărbat cuprins de cusururile cumpătării.
14
Stomacul meu le-a dibăcit înaintea nasului, dovedindu-se cu haruri mai
alese. Dacă nu-l umflu azi cît un cimpoi înseamnă că sînt ultimul nătărău
din neamul Cotae. E drept că n-am „sunători‖, că mă înham la o treabă
grea...
Nu-şi duse discursul pînă la capăt, fiindcă dintre copaci apăru un
bărbat vrednic a fi privit cu tot interesul. Un ins mărunt, adus de spate, cu
umerii prea largi pentru statura sa, cu ochii albicioşi, spălăciţi, şi braţele
groase cît nişte coapse de asin. Zîmbetul omului poate că era un semn de
bunăvoinţă sau doar o strîmbătură provenită de la ceva dureri de dinţi.
Mărunţelul nu dădu cuvenita bineţe, aşa cum se obişnuieşte de veacuri, ci
întrebă din pură curiozitate:
— Cumetre, n-ai cumva o coajă de pîine?
La aceste cuvinte, Cotae ridică o sprînceană şi chibzui îndelung. După
întrebare, era limpede că omul se trăgea dintr-o viţă înstărită ca şi a sa.
— N-am, răspunse măreţ, cu obişnuitele ifose ale stirpei sale. Să mor
dacă am! În neamul Cotae chestiile astea...
— Cotae ai zis? îl întrerupse mărunţelul. Frumos nume! E drept că
Gogoaşă sună mai dulce, fiindcă aşa mă cheamă, dar asta nu-i pricină de
supărare.
Tăcură şi se preţuiră din priviri fără sfială. Straiele lor din pănură
groasă lucrată la piuă, croite de meşteri care doriseră poate a depăşi moda
timpului, i-ar fi dat de gîndit chiar trecătorului cu ochiul mai puţin ager. Pe
Cotae arătau neîngăduit de scurte, în vreme ce ale mărunţelului se
dovedeau cam prea pe corp şi plesnite pe la încheieturi. Doar la cizme
asemănarea dintre ei era fără sminteală. Tălpile respingeau căputele cu silă
vădită – sau invers. Fiecare dintre ele îşi dorea pesemne libertate în
mişcări. Altă explicaţie ar fi fost greu de găsit. Numai cîteva sfori de cînepă
făceau legătură vremelnică între părţile împricinate. Totuşi, către vîrf,
încălţările îşi dezveliseră cuiele de lemn ca nişte dinţi mari, iar căscăturile
parcă aduceau prilej de veselie.
— Cotae ai zis? reluă discuţia cumătrul Gogoaşă. Ştii că s-ar putea să
avem unele vechi legături de prietenie? Tata a pomenit cîndva despre un
Cotae Chioru. Cred că o fi un strămoş de-al tău.
— Şi ce-i cu asta? se încruntă lunganul, socotind că mărunţelul îl cam
ia peste picior.
— Nimic. Doar atît că jupînul Cotae Chioru era bun prieten cu Gogoaşă
cel Flămînd, cunoscut judecător la drumul mare.
— Zău?
— Să dea boala-n mine dacă te mint! Asta fără să mai pomenesc despre
Cotae cel Bubos şi Gogoaşă Păduchiosu, care au murit în doi pari alăturaţi.
15
— O!
— Te miri degeaba, fiindcă nu e totul.
— Nu e totul?
— Nu, cumetre. Cotae cel Pricăjit l-a privegheat pe străbunul nostru
Gogoaşă cel Flămînd şi a avut bunătatea să-i ungă frînghia cu grăsime,
fiindcă nu se găsea să...
— Magnific! strigă Cotae entuziasmat de-a binelea.
— Chiar aşa! aprobă Gogoaşă. N-am înţeles cuvîntu’, ceea ce dovedeşte
că eşti un om umblat prin lume şi cu mare ştiinţă.
— Ce-i drept e drept, recunoscu lunganul plăcut impresionat. Nici eu
nu-i dibăcesc rosturile, însă l-am auzit la cavalerii subţiri cînd dau ochii
peste cap şi se minunează, aşa că o avea tîlcu’ său.
Coborîră împreună, fiecare cu gîndurile lui. Gogoaşă o cam luase „pe
arătură‖ în privinţa vechilor Cotae. Totdeauna făcea aşa cînd dorea să lege
o prietenie. Nu auzise despre strămoşii lunganului. Ba mai mult: nici nu-i
trecuse prin minte că ar exista un nume atît de aiurit. Ştia în schimb că
orice creştin se simte onorat dacă îi lauzi neamurile.
Ziua abia începuse şi era cald. Primăvara se pornise neruşinată şi
dulce, cu soare mult care parcă striga printre copaci, cu iarba crescută
peste limita hotărîtă de buna rînduială. Pe culmile munţilor, ceaţa cu
fustele-n cap gonea înspăimîntată de zimţii soarelui. Peste cîmpie se ridica
o spuzeală subţire ca în toiul verii.
Între zidurile Braşovului şi mica aşezare a Dîrstelor, o mare de oameni
se foia fără odihnă, printre care şi vite, printre tarabe şi mărfuri de-a valma,
cu larmă şi răcnete mari, ca la un asediu. Era zi de tîrg.
Cei doi cumetri intrară acolo fără grabă. Trecură pe lîngă tarabe cu piei
de miel, cu lînă, opinci, pănură, hamuri, sape sau măciuci frumos
ghintuite. Nu rămaseră pironiţi nici lîngă negustorii de mărunţişuri ci,
atraşi de mirosul plăcut, poposiră lîngă plăcintarul ocazional, care abia
prididea să-şi mulţumească onorata clientelă. Mai sprinten, Cotae se
înfipse ca un burghiu printre numeroşii muşterii, întinse mîna cît o lopată
alături de alte douăzeci şi strigă aspru:
— Hei, jupîne, dă-mi odată plăcinta aia şi restu’!
Luat prin surprindere, dar nu destul de nătărău, vînzătorul cam
nesigur de afirmaţia acestuia mîrîi ca dulăul pe lanţ.
— Restu’? Care rest? Ia-ţi plăcinta şi întinde-o? Am mai văzut eu
d-ăştia ca tine.
Înţelept, ştiind că aţa nu ţine cînd o întinzi prea tare, Cotae nu stărui.
Ieşi din mulţime folosind coatele ca nişte pumnale ascuţite, reveni lîngă
ortacul său, rupse jumătate din plăcintă, iar peste o clipă fălcile lor
16
puternice clămpăniră scurt, o singură dată.
Neobişnuit să cumpere fără bani, Gogoaşă îl privi cu admiraţie pe
Cotae, apoi scotoci prin buzunarele mari ale sumanului şi scoase o pungă
prăpădită de vreme, soioasă, gata a-şi da duhul la prima întrebuinţare. Cu
ea în palmă, călcă măreţ către taraba unuia cu pîine proaspătă.
— Cumetre! îi zise vînzătorului. Îmi dai o pîine pentru punga asta
frumoasă?
— Nu.
Dar Gogoaşă, originar de prin părţile Ampoiului, unde se zicea că
oamenii sînt renumiţi în sfînta lor încăpăţînare, stărui, ca şi cînd i-ar fi
făcut un mare hatîr.
— Ai zis nu? Şăguieşti, pesemne, sau îţi lipseşte harul cugetului adînc.
Asta e din piele de sobol. Sobolu’ totdeauna aduce noroc. Nu-i place să stea
goală. Cum o pui la brîu, te pricopseşti din senin.
— Te cred, zise ironic vînzătorul. D-aia o vinzi, să-i fericeşti şi pe alţii.
Păstrează-ţi punga, bă neică! E păcat să dai aşa noroc, mai ales că după
înfăţişare ai mare nevoie de el. Hai, ia o bucată de pîine şi zi să fie pomană!
Ceva mai încolo, o precupeaţă mustăcioasă, cu sînii bogaţi ca nişte
lubeniţe, cam prea pîrguită pentru privirile ei focoase, îl îndemnă pe Cotae.
— Ia un curcan gata ciupelit, slăbănogule!
— L-aş lua bucuros dimpreună cu stăpîna, rîse lunganul.
— Păi ce să fac eu cu tine, măi ăsta? De muncă nu eşti bun. Arăţi ca
găina prinsă între lemne şi uitată acolo o lună.
— Fiindcă mă trag din viţă subţire, mustăci Cotae.
— Se vede după ţoale, hohoti precupeaţa. Şi după faţă. Ar fi acolo un
semn care mă pune pe gînduri. Cînd ai mîncat ultima oară?
— Ei, să nu o luăm chiar aşa! De mîncat mănînc aproape zilnic. De
săturat mă satur mai rar.
— Vezi că am dreptate? Dintr-o ochire te-am cumpărat. Pe mine nu mă
păcăleşte nimeni. Cum pun ochii pe unul, ştiu cîte parale îi face pielea. Nu
eşti de pe aici?
— Nu. D-aia te-aş ruga să-mi spui: cum îi zice muntelui din spatele
matale? Aş vrea să merg în partea aia.
Îndatoritoare, precupeaţa se întoarse unduindu-şi şoldurile mari ca
două ugere alăturate, dar cînd vru să-i dea explicaţiile de cuviinţă, căscă
gura a straşnică mirare.
— Sfîntă Fecioară! exclamă îngrijorată. Parcă a intrat în pămînt.
Curcanii sînt toţi. Găini aveam opt. Acum sînt doar şapte... hei, oameni
buni... pungaşu’... pramatia!...
Toate ar fi mers bine dacă cei doi nu s-ar fi oprit la fîntîna din marginea
17
tîrgului. O femeie şi cîţiva bărbaţi veniră îndată după ei, dornici de apă
proaspătă.
— Parcă l-am mai văzut pe lunganu’ de colo, îi şopti femeia unuia de
alături. Ei, drăcie! Să mă bată sfîntu’ de n-o fi ăla care i-a luat găina
mătuşii Anica! O ţine sub aripa sumanului.
Omul, cam moleşit de căldură, cu gîndurile aiurea la cumpărăturile
făcute, întrebă distrat:
— Pe tuşa Anica?
Apoi înţelese, iar cîteva clipe mai tîrziu, Cotae şedea cuminte cu fruntea
în ţărînă, sub genunchiul bărbaţilor. Atraşi de larmă, ceva oşteni din gărzile
Braşovului sosiră în goană. În astfel de prilejuri, destul de dese prin tîrguri
şi iarmaroace, judecata era simplă şi se făcea pe loc.
— Treizeci de lovituri de bici pe spinarea goală! porunci conducătorul
oştenilor. Să vadă oamenii că păstrăm buna rînduială. Iar de va ieşi cu bine
de sub asprimea pedepsei, îl ducem la închisoarea cetăţii.
Cotae îşi lepădă sumanul şi cămaşa, le pături frumos, îl privi lung pe
Gogoaşă, apoi se întinse pe iarba măruntă, strivită de încălţările
trecătorilor. Însă – mirare! La prima lovitură de bici, care lăsă dungă roşie,
adîncă, osînditul în loc să urle de durere, începu să stihuiască.
Urca un crai semeţ către Posada,

Cu mii de cavaleri alături,
Dar cîţi ieşiră dintre stînci,
Călări sau pe brînci?
La cea de-a şasea lovitură, cînd primii stropi de sînge apărură ici colo,
Gogoaşă sări ca ars.
— Luminate gărzi ale Braşovului! strigă. Eu am luat găina, nu el.
Oştenii rîseră ca la o glumă reuşită. Cotae ridică fruntea mirat, cătă
spre grăsun cu un licăr de veselie, după care grăi aspru:
— Daţi-i înainte! Omu’ ăsta vorbeşte în dodii.
Se găsi însă cineva în mulţime cu totul de altă părere.
— Era cu lunganul. Zău! Să mă trăsnească dacă nu era cu el!
Zadarnic interveni precupeaţa miloasă. Mustăciosul comandant al
gărzilor nu şezu la tocmeală, ci hotărî scurt:
— Ăstuia, cincisprezece lovituri!
Cum Gogoaşă nu se grăbea să-şi lepede sumanul şi cămaşa, oştenii
prinseră să-l dezbrace cu sîrg.
— Aşa, aşa, fraţilor! bombăni grăsunul, înciudat de rezultatul
mărturisirii făcute. Ajutaţi-mă să nu duc singur nerozia pînă la capăt.
18
Cunosc unul mai nătărău ca mine, dar ăla n-are nici o vină, fiindcă aşa s-a
născut. Eu sînt deştept foc. Dacă m-ar vedea ampoienii cît sînt de deştept,
s-ar îngălbeni de mîndrie şi m-ar pocni în moalele capului a binecuvîntare.
Tîrgoveţii nu-l luară în seamă pe Gogoaşă. Făcuseră cerc mare în jurul
lunganului, minunîndu-se de dîrzenia sa. O bună parte dintre ei ştiau că
puţini rămîn teferi dincolo de douăzeci de bice. Oare va rezista el pînă la
capăt? Adesea, biciuiţii cu inima slabă piereau cam după a douăzecea
lovitură. Puţini dintre ei îndurau osînda fără strigăte de durere. Astfel de
bărbaţi erau priviţi întotdeauna cu simpatie, indiferent de învinuirea ce li se
aducea. Oamenii ştiau să preţuiască dîrzenia. Dar unul pus pe stihuiri sub
asemenea urgie nu se mai văzuse prin acele părţi.
Alături de privitori zăbovi un călăreţ cu faţa nici de ţînc gata să strige:
„mamă!‖, nici de bărbat în puterea firii, chiar dacă statura lui aducea a
zdrahon bine legat. Să fi avut, poate, cel mult douăzeci de ani. Chipul său
prelung, sprîncenele frumos arcuite ca la femei, nasul uşor coroiat, umerii
obrajilor colţuroşi, părul blond cum e colilia bătută de soarele mult şi ochii
cînd albaştri, cînd verzui, formau laolaltă un tot plin de farmec. Straiele de
pe el, din postav fin de Colonia sau de Ypres, cunoscuseră cîndva o stare
mai bună. Cizmele scurte, cam roase, ca şi pălăria decolorată, nu-i
aduceau o notă de eleganţă. Pînă şi armele lui, adică arcul, tolba cu săgeţi,
cuţitul de la brîu şi spada, arătau folosinţă îndelungată.
Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul îşi îndemnă calul, sparse cercul
privitorilor şi strigă:
— Opriţi! Cine-i conducătorul gărzilor?
— Eu, se încumetă mustăciosul. Ce doreşti?
— Vreau să-l răscumpăr pe cel osîndit. Legile pămîntului îmi dau acest
drept.
— Adevărat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetăţii decît
loviturile de bici. Pe care dintre cei doi doriţi să-l răscumpăraţi?
— Pe cel cu stihuirile.
— Aha, lunganul! Cît oferiţi?
— Doi ducaţi.
— De aur sau de argint?
— De aur.
— În cazul acesta, omul e al vostru.
Cotae se ridică pentru a doua oară şi-l cercetă atent pe tînăr, iar
cuvintele sale stîrniră uimire.
— Am ajuns oare atît de rău încît să intru rob? Să fiu robul unui ţînc?
Daţi-i înainte, domnilor!
Departe de a pune la inimă cele auzite, călăreţul i se adresă fără urmă
19
de reproş:
— N-am spus că te vreau rob. Mi-a plăcut cum stihuieşti. Asta e.
Plătesc şi eşti liber.
— Aşa mai merge, aprobă osînditul. Cît despre aur, să-ţi iei nădejdea
că ţi-l întorc, fiindcă n-am de unde să-l iau.
După acele cuvinte, în care nu apăruse nici un semn de mulţumire sau
de recunoştinţă, porni să se ridice, dar ziua nu părea prea norocoasă
pentru el. Alături de tînăr se ivi un al doilea călăreţ, gros la trup ca
trunchiul copacului bătrîn, roşcat la chip, cu barba scurtă, ţepoasă. Aerul
său mîndru, calul de rasă bună, armele scumpe şi îmbrăcămintea frumos
croită îi dădeau o înfăţişare falnică.
— Domnule! i se adresă mustăciosului. Tînărul acesta a oferit doi
ducaţi de aur pentru libertatea voinicului de colo?
— Întocmai, răspunse oşteanul mirat.
— Mda! Eu adaug încă trei pe deasupra dacă veţi continua loviturile.
Fu un moment de stupoare generală. Tîrgoveţii porniţi la început
împotriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorită bărbăţiei cu care
suportase primele şase lovituri. Roşcovanul observă nemulţumirea de pe
feţele celor din jur şi îşi reţinu un zîmbet.
— Mi-au plăcut stihuirile ca şi tînărului milostiv, continuă el. Dar omul
mă atrage mai mult. Pînă azi n-am văzut un osîndit care stihuieşte sub
asprimea loviturilor de bici. De o va ţine tot aşa pînă la capăt, înseamnă că
e dat naibii, iar eu mă oblig să-i dăruiesc cinci ducaţi peste ce vi se cuvine
vouă.
— Fir-ar să fie! rîse mustăciosul. Nici că se poate mai bine. Chiar mă
întrebam cît îl vor ţine curelele pe trăsnitul de colo. Fiindcă, la drept
vorbind, pînă acum se pare că şi-a cîştigat ceva admiraţie prin mulţime. Iar
ăsta e mare lucru, dacă ne gîndim că găinarii sînt priviţi şi trataţi după
cum merită.
— Aşa este. Totuşi pedeapsa mi se pare prea aspră.
— Numai la prima vedere, domnule. Dacă apuca să înfulece găina, se
alegea doar cu cincisprezece bice. Restul pînă la treizeci sînt pentru prostie.
— Hm! zîmbi roşcovanul. După mutra lui ipocrită, n-aş zice că face
casă bună cu prostia. Cred că a avut ghinion.
— Poate, domnule, însă prin părţile astea şi ghinionul se pedepseşte la
fel. Al doilea osîndit nu vă interesează?
— Ba mă interesează chiar mai mult decît lunganul.
— Ah, ah, nu vă înţeleg. Stihuitorul măcar e dîrz. Grăsunul s-a băgat în
bucluc aşa, din senin. D-aia cred că e prost făcut grămadă. Faptul că
încasează cincisprezece bice îi ajută celuilalt ca ciomagul în mîna mortului.
20
— Nu sînt de aceeaşi părere. Ajutorul are însemnătate mai mică. Gestul
de prietenie precumpăneşte.
— Da, nu mă gîndisem la asta, murmură oşteanul. Deci înţelegerea
noastră rămîne în picioare?
— Absolut.
— Prea bine, cavalere! Hei, băieţi, daţi-i înainte.
— O clipă, domnilor! interveni tînărul blond. Mi se pare că am încheiat
un tîrg.
— Fără tăgadă, îl întrerupse oşteanul. Aşa ar fi fost de nu s-ar fi licitat
peste voi. Poate mai daţi ceva?
— Nu, cei doi ducaţi reprezintă cam tot ce am.
— Păcat! rîse oşteanul. Ne pierdem vremea. Hei, băieţi!
— Stai, omule, nu te pripi! grăi tînărul fără urmă de mînie în glas. Banii
n-au avut chiar totdeauna ultimul cuvînt. Ar mai fi o cale. Dacă domnul
acesta binevoieşte să încrucişeze spada cu mine, m-aş simţi onorat.
În ochii cavalerului roşcovan apăru o sclipire şăgalnică.
— Poate ţi s-a urît cu viaţa, observă oşteanul mirat de cele auzite. Nu
eşti de pe aici, tinere?
— Nu.
— D-aia te-ai pripit să-l provoci pe cavalerul acesta. Mai e încă timp să
baţi în retragere. Ai văzut că poartă un semn pe mînecă?
— Am văzut.
— Şi ştii ce înseamnă?
— Habar n-am.
— Te cred, fiindcă altfel nu te-ai fi încumetat la asemenea propunere. O
frunză de stejar frumos lucrată cu fir verde şi galben înseamnă că
purtătorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost înfiinţat
acum doi ani de către măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti. El poate fi
acordat numai unor luptători cu mare faimă. Purtătorii frunzei de stejar
sînt puţini. Socot că îi numeri pe degete.
— Ei, la naiba! zîmbi roşcovanul. Tînărul acesta mi-a făcut o propunere
care mă cinsteşte. A mă împotrivi înseamnă să-i aduc un afront. Primesc
provocarea, iar cine va cîştiga capătă drepturi asupra osîndiţilor.
Hotărît lucru, ziua promitea să fie plină de surprize. Mulţi tîrgoveţi îşi
lăsară treburile baltă, dornici să asiste la o întrecere cavalerească despre
ale cărei urmări se cuvenea să discute mai tîrziu, în faţa unor ulcele cu vin.
Cercul privitorilor căpătă o arie mult peste ce era nevoie. Oamenii ştiau că
în astfel de dispute e bine să nu stai prea aproape, fiindcă în focul
asalturilor multe lovituri de spadă cad pe de lături.
Cei doi cavaleri descălecară. Însoţitorii roşcovanului, vreo zece la
21
număr, îşi găsiră loc în primele rînduri şi îl priviră pe tînărul blond cu
adîncă mirare. Curajul său, nebunia hotărîrii de a se bate cu un purtător al
Ordinului Basarab meritau admiraţie, însă numai atît. Statura lui
impunătoare nu putea dovedi nimic în privinţa măiestriei, fiindcă faţa
copilărească îi arăta vîrsta fragedă. Or, la asemenea vîrstă arta scrimei greu
ajunge cunoscută în toate tainele ei. Blondul veni la mijlocul cercului gata
de luptă. O seamă de tîrgoveţi porniră să facă pariuri, dar puţini mizau pe
mîna lui.
— Numele meu e Bogdan, grăi roşcovanul.
— De prin părţile Moldovei?
— Numai după tată. Mama e din judeţul Jaleş.
— Sînteţi oare vestitul Bogdan, cel care a cîştigat turnirul de la
Cracovia?
— Vestit nu ştiu, domnule, răspunse roşcovanul cu modestie.
Întrecerea de anul trecut a fost mai slabă decît altele. Puţini lăncieri cu
renume au venit la Cracovia. Aşa stînd lucrurile, meritul meu nu ar fi prea
mare. Eraţi acolo?
— Nu, despre strălucitele voastre isprăvi am aflat prin alte părţi.
— În cazul acesta, faptul că mi-aţi reţinut numele e o mare cinste
pentru mine.
— L-au reţinut mulţi, cavalere. Vorbele bune, ca şi cele rele, ajung
adesea pînă departe.
— Aşa este! Cum vă numiţi?
— Arad.
— Frumos, dar acesta nu pare să fie un nume!
— Îi găsiţi vreun cusur? se încruntă blondul.
— O, nu mă gîndeam la calitatea lui! rîse Bogdan. Cum aş îndrăzni una
ca asta? Aradul mi se pare că e un sat sau o cetate la marginea cîmpiei
Zărandului. Vă mulţumesc, domnule, că mi-aţi dat prilejul să vă cunosc.
Purtaţi cumva o cămaşă de zale?
— Nu.
— Atunci se cuvine să o scot pe a mea, altfel aţi fi dezavantajat. De cîte
ori plec la drum folosesc această apărătoare sigură.
Tîrgoveţii cătară cu simpatie spre Bogdan. După felul în care îşi cinstea
adversarul, se vedea limpede că are un suflet ales, plin de nobleţe. Un altul
ar fi păstrat cămaşa fără să-şi facă probleme de conştiinţă.
Ajutat de unul dintre oamenii săi, roşcovanul începu să se dezbrace.
Bicepşii lui mari, croiţi parcă din rădăcini noduroase, ieşiră la iveală şi
smulseră exclamaţii admirative printre spectatorii ocazionali.
— Aveţi o spadă bună, observă Arad. Prin lucrătura mînerului îi
22
recunosc pe meşterii care au făurit-o. Mi se pare că văd pe ea micuţa
gravură a fraţilor Livori din Veneţia.
— Aţi ghicit, domnule, făcu roşcovanul plăcut surprins. Ochiul vostru e
ager, iar priceperea mai presus de frageda vîrstă.
— Nu-i mare lucru. Am trecut de cîteva ori prin atelierele fraţilor Livori.
— Da? Aţi fost la Veneţia?
— Numai în trecere, dar mi-am petrecut doi ani la universitatea din
Bologna.
— Ce vorbiţi! se entuziasmă Bogdan. L-aţi cunoscut cumva pe bătrînul
maestru Fabricius?
— Mi-a fost dascăl.
— Drace! Lumea nu-i prea mare. Şi mie mi-a fost dascăl. Totuşi nu
v-am întîlnit acolo. Cîţi ani aveţi?
— Aproape douăzeci.
— Ia te uită! Chiar dacă sînteţi voinic, după faţă vă dădeam mai puţin.
Scutierul meu îmi spune adesea: „Cei cu chip de prunc au şi inima la fel‖.
Cîtă dreptate e în vorbele lui, cine ştie? Veniţi cumva de la Bologna?
— Nu, nu de acolo. Din altă parte.
„Hm! gîndi roşcovanul. Că nu se lasă tras de limbă nu-i un cusur, ci o
calitate. Că îşi ascunde numele adevărat– nu e nici primul, nici ultimul.
Că nu şi-a retras provocarea cînd a aflat cîte ceva despre mine dovedeşte
un suflet de viteaz. Îmi place tînărul acesta.‖
Apoi continuă:
— Eu am împlinit douăzeci şi şapte de ani. Adică sînt din altă generaţie
de învăţăcei. Aşa se face că nu ne-am întîlnit la Bologna. Ah, la naiba! Mi se
pare că armele noastre ne aşteaptă. De nu voi fi atins prea adînc, sper să
mai stăm de vorbă.
Blondul fu adînc impresionat de această modestie. Chiar şi tîrgoveţii
gustară cum se cuvine ultimele cuvinte rostite de el.
Spadele salutară frumos, cu sclipiri în bătaia soarelui. Mai înalt şi
suplu, Arad arăta fragil lîngă voinicul său adversar. Totuşi, de la primele
schimburi de lovituri tîrgoveţii şi oştenii înţeleseră că va fi o luptă cum rar
s-a văzut. Arad lucra metodic, fără pripeală, cu un început de zîmbet în
colţurile buzelor, parcă încîntat de dispută. Bogdan împletea măiestria cu
forţa. Lupta curat, în linie, poate cu o uşoară preferinţă pentru laterale sau
pentru loviturile de sus în jos, cărora le imprima o tărie neobişnuită. Cînd
cobora în contră, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de copac tînăr.
Cei doi cavaleri se opriră o clipă, iar tîrgoveţii intuiră că sosise
momentul hotărîtor. Va birui oare forţa lui Bogdan sau fineţea tînărului?
Spadele porniră lateral cam la înălţimea şoldurilor. Apoi urcară treptat
23
către piept, iar şuierul subţire, prevestitor de mari primejdii, pierea în
zăngănitul aspru al oţelului. De două ori lovi roşcovanul pieziş. De două ori
sări Arad într-o parte, uimindu-i pe tîrgoveţi cu sprinteneala sa. Dacă una
din aceste lovituri şi-ar fi atins ţinta, blondul şi-ar fi putut lua rămas bun
de la privitorii ocazionali. Faţă de primele asalturi, acum lamele parcă se
îmbrăţişau sau curgeau una pe lîngă alta cu precizie de milimetru.
Ştiindu-şi puterea, roşcovanul prinse un moment în care armele veniră
încrucişate mîner lîngă mîner şi încercă să-şi împingă adversarul, dar,
mirare, nu reuşi să-l clintească.
— Ei, drăcie! spuse uimit. Nu credeam că eşti atît de puternic. Parcă ai
prins rădăcini în locul acesta. Cît despre...
Nu-şi isprăvise fraza, fiindcă se auzi un răcnet mînios, urmat de
hohotele tîrgoveţilor. Atraşi de frumuseţea luptei, oştenii îi uitaseră pe
Cotae şi Gogoaşă. Sub privirile îngăduitoare ale cîtorva oameni, cei doi
profitaseră din plin. Zadarnic alergaseră gărzile în dreapta şi în stînga.
Foştii osîndiţi parcă intraseră în pămînt.
— Domnule, rîse Bogdan, mi se pare că ne batem pentru pielea ursului
din pădure.
— Aşa cred şi eu, zîmbi Arad şi îşi sprijini spada cu vîrful în iarbă. De
fapt, poate că e mai bine aşa. Numai lipsa unui slujitor bun m-a îndreptat
la o luptă cu domnia-voastră. E drept că cei doi au mîinile cam lungi.
— Ei, domnul meu, îl întrerupse Bogdan, cu o undă şăgalnică în glas,
nu cred că ăsta e chiar cel mai mare păcat al oamenilor. Apoi, pramatiile
acelea aveau şi unele calităţi. Altfel nu mi-aş fi oprit privirile asupra lor.
Dar, de vreme ce au luat-o la sănătoasa, nu mai are rost să vorbim. Aţi
avea timp să ciocnim cîteva ulcele cu vin?
— Din păcate, nu. Unele treburi grabnice mă opresc de la această
plăcere. Sînt în drum spre Ţara Românească.
— Şi noi. Am făcut unele cumpărături la Braşov şi tocmai ne întoarcem
către casă. Dar nimic nu ne împiedică să călătorim împreună. Mergeţi
cumva mai jos de Cîmpina?
— Da, la mănăstirea Snagovului.
— Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelui Staicu, unde
am cinstea să fiu comandant al arcaşilor. De la castel vă puteţi tăia drum
prin cîmpie pînă la Codrul Vlăsiei. Cunoaşteţi locurile?
— Nu.
— Atunci va fi mai greu şi cred că-i mai nimerit să treceţi prin Tîrgşor.
Bogdan îşi îndemnă oamenii la drum, iar calul său veni aproape de cel
al blondului. Mergeau în trap întins, dornici să intre în munţi, unde
căldura nu stăruia cu puterile din cîmpie. La puţină vreme după ce
24
atinseră valea Timişului, răcoarea îi cuprinse lin pe călători. Poteca nu prea
largă, străjuită pe dreapta şi pe stînga de arbori falnici, rar primea cîte o
pată de soare. Cerul, văzut printre crengi, parcă devenise mai înalt. Aerul
blînd al cîmpiei rămăsese undeva în urmă. Cel dintre munţi, mai aspru, cu
miroznă amăruie de brad, stăruia puternic, plin de vigoare. Tropotul cailor
se furişa prin inima pădurilor şi uneori se repeta în plăcute ecouri, care, în
loc să tulbure liniştea de acolo, parcă o întărea.
Cei doi tineri trecură în fruntea micului convoi şi discutau ca nişte
cunoştinţe vechi. Urcuşul către înălţimile aspre ale Predealului mai tăie
ceva din elanul cailor. O parte dintre ei purtau poveri, astfel că oamenii
fură nevoiţi să facă unele popasuri. La unul dintre aceste prilejuri de
odihnă, auziră un zgomot în urma lor. Cum locurile erau bîntuite de lotri,
însoţitorii roşcovanului pregătiră arcurile.
Arad puse urechea la pămînt şi rămase o vreme nemişcat.
— Sînt doi călăreţi, zîmbi el. Îndată vor ieşi la vedere.
— Doi, aprobă Bogdan privindu-l surprins, ştiind că puţini sînt cei ce
ghicesc în pădure numărul cailor doar după zgomot de copite.
Aşa cum prevăzuse blondul, curînd îşi făcură apariţia pe drumul îngust
doi călăreţi care din obişnuinţă sau cine ştie din ce cauză nu săltau în şei,
cum era firesc, ci călăreau pe deşelate. Cel din faţă arăta mărunt, uşor
adus de spate şi lat în umeri. Al doilea, slăbănog, uscat, cu urechile mari
ciulite iepureşte şi cu picioarele nefiresc de lungi.
— Sfîntă Filofteie! exclamă un arcaş. Ăştia sînt ăi doi osîndiţi. Pe ei,
fraţilor!
— Lăsaţi-i! porunci roşcovanul, nu mai puţin uimit.
Cîteva clipe mai tîrziu Cotae şi Gogoaşă descălecară sprinteni,
întoarseră caii, îi atinseră cu ceva nuiele, iar animalele porniră la vale în
goană, parcă fericite că au scăpat de astfel de călăreţi.
— Gloabe nu luăm niciodată, spuse lunganul în loc de salut. Astea au
fost doar aşa, cu împrumut, altfel nu reuşeam să vă ajungem. Se descurcă
ei. Calul, dacă nu-i chiar o mîrţoagă lipsită de harurile înţelepciunii,
totdeauna ştie să meargă acasă.
— Şi de ce aţi venit după noi? se interesă Bogdan, fără a-şi ascunde
surprinderea.
Cotae, fiindcă spre el privea acesta, îşi potrivi cea mai mirată figură din
cîte văzuse roşcovanul şi vorbi cu multă seninătate în glas:
— Vai, domnule! Dacă aţi luat-o aşa, înseamnă că nu ne-aţi aşteptat să
lămuriţi cu noi unele lucruri. Tînărul cavaler care vă însoţeşte îmi
datorează un ducat de aur.
— Adevărat? se întoarse Bogdan către Arad.
25
— Ştiu eu? rîse blondul nu mai puţin uimit. Să vedem pe ce se
întemeiază spusele lui.
— Pe dreptate, domnule, grăi Cotae.
Aflat alături, Gogoaşă întări cele spuse prin frumoase aplecări ale
căpăţînii.
— Cînd mă aflam sub loviturile de bici, continuă lunganul, aţi promis
doi ducaţi de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, mi s-a părut că
plătiţi cam peste măsură. Ticălosul de comandant al gărzilor ar fi putut să
vă facă o reducere, avînd în vedere că eu încasasem între timp şase lovituri
de bici. Atunci mi-am pus în gînd să o iau din loc şi să scad preţul
răscumpărării pînă la jumătate.
— Nu înţeleg.
— Îndată, domnule. Îndată ajung la cele de cuviinţă. Văzîndu-vă cît
sînteţi de milos, nu m-a răbdat inima să vă las păgubit şi am întins-o
dimpreună cu ortacul meu. Deci sînt liber cu preţul numai a unui ducat,
care, dacă nu vă luaţi cuvîntul îndărăt, mi se cuvine.
Auzind asemenea vorbe năstruşnice, Bogdan simţi dintr-o dată că nu
mai are aer, apoi slobozi un hohot mare de rîs. „Drace, sînt nebuni! gîndi el.
Nebuni de-a binelea. Adică nu! Lunganul are tupeu. În viaţa mea nu am
văzut unul cu un tupeu ca al ăstuia! Şi nu-i prost! Ba din contră: îi umblă
mintea ca o morişcă‖.
— Nu, nu-mi iau cuvîntul îndărăt, răspunse blondul, privindu-l pe
Cotae cu mult interes. Ar fi vorba despre cuvîntul dat comandantului
gărzilor din Braşov.
— Parcă eu zic altfel? aprobă Cotae.
— Atunci e bine. Însă cererea ta are o hibă. Ai uitat, pesemne, că am
încrucişat spada cu acest nobil cavaler şi că neatenţia oştenilor s-a datorat
schimbului de lovituri. Fără acea întrecere de scrimă, oricît ţi-ai fi pus în
gînd să o ştergi, n-ai fi avut nici o şansă. Aşa că fuga voastră nu-i una pe
propriile puteri. Mai degrabă cred...
— Vai, domnule cavaler! îl întrerupse Gogoaşă, după ce ţoşcăi de cîteva
ori din buzele mari a crîncenă mîhnire. Dacă o luaţi aşa, mi-e teamă că ne
depărtăm de adevărul cel limpede ca lumina zilei. E adevărat că am luat-o din
loc?
— Fără tăgadă.
— Buun!... E adevărat că sîntem liberi, aşa cum a fost voia
domniei-voastre?
— Nu mai încape îndoială.
— Păi asta e! Ce rost mai are felul în care s-a petrecut fuga noastră? Ea
e împlinită şi vă costă doar pe jumătate din cît i-aţi promis oşteanului.
26
„Fir-ar să fie! gîndi Bogdan. Îmi plac tupeul şi isteţimea ăstor doi
pungaşi. Îi iau în slujba mea. De oameni isteţi totdeauna avem mare
nevoie‖.
Apoi grăi:
— Cererea voastră e dreaptă. Nu te încrunta, cavalere, fiindcă eu
plătesc.
Spunînd acestea, scoase din punga doldora o monedă de aur, o aruncă
în sus, iar lunganul o prinse cu îndemînare şi o strecură în buzunarul
sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare ale lui
Gogoaşă.
— Şi acum ce gînduri aveţi? se interesă Bogdan.
— Mari, domnule, răspunse Cotae fără să chibzuiască prea mult.
Dincolo de munţi vom căuta un han liniştit şi vom închina cîteva ulcele cu
vin în sănătatea voastră.
— Ce-ar fi să intraţi în slujba mea? E drept că aveţi apucături proaste
care vă stau împotrivă, dar e tot atît de drept că vom face încercări, fără să
neglijăm asprimea. Apoi se ştie de cînd lumea că munca îl îndepărtează pe
om de greşeli şi-i aduce foloase.
— De! răspunse lunganul scărpinîndu-se în creştet. Mi-e teamă că...
Gogoaşă, intuind mînia ce-l cuprindea pe roşcovan, îşi întrerupse
ortacul şi se văicări:
— Domnule cavaler, ne-am gîndit la asta de cum v-am văzut. Chiar
m-am sfătuit cu prietenul meu în această privinţă. Iar dacă am alergat
după domniile-voastre, nu amărîtul de ducat a fost pricina cea mare. Din
păcate, sîntem ologi amîndoi. Ne încearcă reuma. Dimineaţa avem nevoie
de cîteva ceasuri pînă ce apucăm să ne punem pe picioare. Acuma sîntem
în drum către un vraci înţelept care aud că ar fi făcut minuni cu alţii. După
aceea... dacă ne mai primiţi...
„Hm! socoti roşcovanul. Nu prea arătaţi voi a ologi‖.
Apoi îşi luă seama şi spuse:
— Cînd vă însănătoşiţi, căutaţi-mă la castelul comitelui Staicu.
Foştii osîndiţi aprobară cu gesturi mari şi se fofilară grabnic printre
copaci.
— Mi se pare că aţi pierdut un ducat, rîse blondul.
— Pe toţi dracii, aşa e! L-am oferit cu gîndul de a-i atrage în slujba
noastră...
Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindcă privirile lui încremeniră o clipă
sub cămaşa descheiată a blondului. La gîtul acestuia atîrna un lănţişor de
argint cu un frumos medalion din acelaşi metal. Pînă aici nimic nu ar fi fost
neobişnuit, însă medalionul acela era unic în felul său, fiindcă prezenta o
27
lipitură vizibilă în partea lui de mijloc.
„Ceva asemănător purta cîndva cavalerul Dumitru, prietenul comitelui
Staicu, socoti roşcovanul. A trecut multă vreme de cînd nu l-am mai văzut
pe Dumitru. Dar mă tulbură nu asta, ci faptul că greu ar putea să existe
două medalioane lipite la fel.‖
— E al vostru? întrebă arătînd cu mîna spre gîtul blondului.
— De vreme ce-l port, aşa se pare, grăi Arad nemulţumit.
Zicînd acestea, îşi încheie haina cu un gest scurt, aspru, care lăsă a se
înţelege că nu dorea o prelungire a discuţiei pe seama bijuteriei.
Ajunseră în curînd pe înălţimi. La picioarele lor, pădurile dormeau în
tihnă. O adiere de vînt ca un suspin se vînzolea fără noimă şi fără putere
asupra copacilor. Doar frunzele de pe margini de pădure, cu palmele
întoarse către soare, se mişcau leneşe, parcă nehotărîte.
„Aş pune mîna în foc, sau aş putea să jur că medalionul acela e al
cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce împrejurare o fi ajuns la alt
stăpîn? Fiindcă blondul nu arată a lotru! Îmi spune inima că e un tînăr
cinstit. Sînt oameni care la prima întîlnire îţi devin simpatici sau nu. Ori
sînt oameni a căror înfăţişare nu-ţi spune nimic. Inima rar greşeşte. Pe
blond l-am îndrăgit din prima clipă. Şi cu toate astea, ne putem lua oare
numai după prima impresie? Cred că ar fi o gravă lipsă de înţelepciune. Aşa
stînd lucrurile, voi căuta să lămuresc misterul medalionului‖.
După un popas destul de scurt, oamenii şi animalele se îndemnară la
drum. Cei doi tineri cavaleri rămaseră în urma convoiului.
— Veţi zăbovi mult la Snagov? întrebă roşcovanul.
— Încă nu ştiu.
Cînd soarele căzu spre asfinţit, ascunzîndu-se în spatele munţilor, cînd
numai paloarea cerului mai aminti de existenţa sa, călăreţii ieşiră din
ulucul văii Prahovei şi se aflară alături de castelul comitelui Staicu.
— Rămîneţi la noi peste noapte, propuse Bogdan. Sau măcar pentru un
ceas de odihnă. Cel puţin calul vostru are nevoie de ea.
— Invitaţia mă onorează, domnule, răspunse Arad. Păcat că nu o pot
primi. Sînt grăbit. Ba, mai mult: n-aş vrea să mă prindă întunericul pe
drum necunoscut, rău pentru un tînăr lipsit de experienţa rosturilor
lumeşti.
„Asta să i-o spui lui mutu! cugetă Bogdan, în vreme ce zîmbea cu
vădită aprobare. Pînă una alta, văd că ai ocolit cu dibăcie toate întrebările
mele. Oare ce ascunzi tu, vulpoiule, sub înfăţişarea asta naivă?‖
Apoi grăi:
— Domnule, sper să ne mai întîlnim.
— Plăcerea ar fi şi de partea noastră în egală măsură.
28
După acele vorbe, Arad salută elegant cu pălăria şi îşi struni calul pe
drumul ce ducea către aşezarea Tîrgşorului. Roşcovanul cătă gînditor în
urma lui, dar nu multă vreme. Cîţiva arcaşi din străjile castelului îi ieşiră în
întîmpinare. Bogdan îi porunci unuia să-i aducă un cal înşeuat, iar peste
un sfert de ceas tăie drumul prin cîmpie, prin păduri, către mănăstirea
Snagovului. Calul, odihnit, galopa după voia călăreţului.
„Ei bine, vulpoiule, rîse Bogdan, voi fi la Snagov cu mult înaintea ta.‖
29
Capitolul 3
nnoptase. Peste Cîmpia Bărăganului se lăsa liniştea adîncă a unei
Î nopţi calme. Doar către nord, undeva prin munţi, fulgere mari
brăzdau cerul. La mănăstirea Snagovului, luminile adormeau pe
rînd. Egumenul Lazăr şedea la cină. Bucatele din faţa sa nu erau o gustare
de om tînăr, ci de unchiaş al cărui stomac în papainoage te îndeamnă spre
lucruri uşoare: două aripi de pasăre şi un ceai.
„Hm! gîndi Sima, aflat la celălalt capăt al mesei. Egumenul ori face pe
nebunul şi înfulecă apoi pe furiş, ori e sortit pieirii. După cît e de voinic,
după gîtul puternic şi faţa roşie, plină de sănătate, cred că umblă adesea
prin pivniţele mari sau prin cămările pline cu bunătăţi. Numai ceaiurile
astea l-ar gălbeji în mai puţin de o lună. În sala de scrimă doar eu îi fac
faţă, însă cu mare greutate. Ca să nu mai vorbim despre faptul că încalecă
pe cei mai ai dracului armăsari, Doamne iartă-mă! Pe urmă, cu muierile e
clar. Un tînăr care nu cunoaşte mîngîierea iubitei se ofileşte ca floarea fără
apă. Numai aşa înţeleg de ce pleacă adesea cine ştie pe unde şi totdeauna
singur‖.
— Crezi că va ploua? întrebă Lazăr.
— Aş! grăi Sima, în vreme ce muşca lacom dintr-un picior de pui.
Vîntul adie uşor către miazănoapte şi, în loc să aducă norii, îi îndepărtează.
Egumenul tăcu. Cunoştea priceperea grăsunului în astfel de lucruri.
După o vreme, iritat de trosnetul oaselor pe care Sima le mesteca de-a
valma cu carnea, vorbi iar.
— Cine să fie oare Nufărul Alb?
Sima se opri o clipă din plăcuta îndeletnicire şi privi lumînările multe,
aşezate frumos pe mijlocul mesei.
„M-aş mira să nu fii chiar tu, fiindcă eu nu sînt, iar alţii să ne întreacă
în viclenie sau iscusinţă n-am întîlnit‖.
— De! răspunse cu chibzuială, îndepărtînd gîndurile de adineauri. S-ar
putea să-l cunoaştem. Uneori, vitejii sînt printre noi. Dacă deschidem bine
ochii... că şi sfîntul evanghelist Istrate grăieşte clar în a cinşpea epistolă
către bulgari...
— Sima! îl întrerupse egumenul cu blîndeţe, stăpînindu-şi rîsul sub o
voită încruntare. De cîţiva ani ne căznim a te lămuri asupra învăţăturilor
sfinte, dar se prinde de tine ca apa de osînză. Mereu o iei razna şi socot că
te paşte osînda veşnică. De unde l-ai mai scos şi pe sfîntul evanghelist
30
Istrate? O iei adesea prin învăţăturile sfinte ca pe mirişte.
Lazăr nu-şi isprăvi severa predică, fiindcă un călugăr îi anunţă vizita
cavalerului Bogdan.
Cîteva minute mai tîrziu, roşcovanul se aşeză lîngă cei doi. Cu toate că
umblase toată ziua călare, faţa lui proaspătă arăta ca după un somn bun.
Un călugăr aduse vin într-o oală pîntecoasă, spre desfătarea lui Sima, care
îşi luase gîndul de la o astfel de petrecere binecuvîntată.
— Ne bucură şi ne miră vizita voastră, grăi Lazăr.
— Nici eu n-am prevăzut-o cu cîteva ceasuri înainte.
Apoi începu să povestească despre tînărul blond şi despre medalionul
acestuia. Cînd isprăvi, egumenul chibzui o vreme la cele auzite.
— De ce nu i-aţi cerut lămuriri în privinţa medalionului?
— Pricini ar fi vreo două, sfinţia-ta. Întîi, l-am îndrăgit, lucru rar la un
om cam acru, aşa cum mă ştiu. Apoi, de-a lungul drumului, îi pusesem
prea multe întrebări, ce nu se cuvin din partea unui cavaler. Aflasem de la
el că va veni aici, deci puteam amîna cu cîteva ceasuri lămurirea de
cuviinţă.
— Şi dacă v-a minţit? Dacă nu va trece pe la Snagov?
— M-ar mîhni, însă mi-am luat unele măsuri. Şase dintre călăreţii mei
cei mai buni sînt pe urmele lui. La ziuă, ar fi o joacă să-l prindem.
În vreme ce gazde şi musafir discutau astfel, un călăreţ îşi îndemna
calul obosit prin Codrul Vlăsiei.
„Sper să nu ne rătăcim, chibzui nocturnul călător. În aer stăruie ceva
umezeală rece. Ea vine din stînga noastră. Asta înseamnă că lacul Snagov e
pe aproape. Dar ce mă miră ar fi bătăile de toacă la ceas nepotrivit, fiindcă
vremea vecerniei a trecut de mult. Iar sunetul bătăilor are ceva aparte.
Cîteva rare şi una mai scurtă, puternică. Rostul lor cred că e limpede. Se
anunţă la mănăstire sau aiurea sosirea noastră. Pîndari ascunşi prin
Codrul Vlăsiei ne-au simţit. Bătaia scurtă de toacă s-ar părea că dă
numărul‖.
Un sfert de ceas mai tîrziu cavalerul blond ajunsese la poarta
mănăstirii şi – mirare: aceasta se deschise grabnic.
„Sînt aşteptat‖, gîndi tînărul în timp ce lăsă calul în seama cîtorva
călugări.
Unul dintre aceştia îi făcu semn să-l urmeze. După cîţiva paşi, Arad
întrebă cu aerul cel mai firesc:
— Bogdan a venit de mult?
— Acum un ceas şi ceva.
Cînd intră în încăpere, egumenul şi Sima se ridicară să-l întîmpine.
Blondul salută adînc, după moda apusului, iar privirile i se opriră ca din
31
întîmplare pe masă.
„Trei căni din care s-a băut, chibzui el. M-aş mira ca doi oameni să bea
din trei căni‖.
— Fiţi binevenit, cavalere! zîmbi Lazăr cu vădită bunătate. Noaptea rar
primim oaspeţi, însă pe cei singuratici totdeauna.
— Asta mă cinsteşte mult, răspunse blondul. Pe la alte mănăstiri nici
nu-ţi deschide nimeni porţile pînă la ziuă. Aici văd că e altfel. De fapt,
continuă şăgalnic, aş crede că de o jumătate de ceas ştiţi despre drumul
meu către mănăstirea Snagovului.
— Domnule! rîse grăsunul. Tainele cărţilor se dezvăluie asupra noastră
cu haruri mari. Învăţăm, ce-i drept, multe, dar ghicitori nu sîntem.
— Aşa cred şi eu. Numai că bătăile de toacă tîrziu după vecernie îşi au
rostul lor.
— Ah, asta era? se lumină grăsunul cu prefăcută mirare. Păi, domnule,
la noi sînt alte obiceiuri. Noi ne rugăm toată noaptea şi batem toaca de cîte
ori ne vine pe chelie.
După care gîndi:
„Tînăr, tînăr, însă copt la minte ca unul trecut de miezul vieţii.‖
— Aţi venit cu scop, sau numai pentru a vă odihni la vreme de noapte?
se interesă egumenul.
— Cu scop, sfinţia-voastră. Prilej de odihnă aş fi găsit şi aiurea.
— Vă ascult, cavalere.
— De faţă cu acest călugăr?
— Noi nu avem taine pe care să nu le poată cunoaşte fratele Sima. El
este comandantul gărzilor Snagovului.
— Atunci nu-mi mai rămîne decît să vorbesc.
Spunînd acestea, scoase medalionul de la gît şi îl aşeză în faţa
egumenului.
— Îl recunoaşteţi?
— Aş crede că da. Unul la fel sau poate chiar pe acesta l-am văzut
adesea la cavalerul Dumitru, vechi cunoscut al nostru.
— Aşa este. Lui îi aparţine.
— Şi cum de a ajuns la voi?
În vorbele egumenului stăruia o anumită blîndeţe, un anumit calm
plăcut ca susurul ploilor subţiri de toamnă. Doar privirile sale răscoliră o
clipă întreaga fiinţă a oaspetelui.
— Pe cavalerul Dumitru l-am întîlnit acum patru săptămîni. Locuiam la
Buda, în acelaşi han de pe malul Dunării. Aflase de la mine că sînt român.
În schimb, eu ştiam din spusele sale că e ungur, că se numeşte Lorant şi
este negustor de vinuri de prin părţile comitatului Zala. Uneori cinsteam
32
împreună cîte o cană cu vin, fie în odaia lui, fie într-a mea. Ne înţelegeam
bine şi ne întîlneam cu plăcere. Într-o noapte am auzit un zgomot mare în
odaia sa. Am sărit din pat, am luat spada şi m-am năpustit asupra
încăperii. Dar am ajuns tîrziu. L-am găsit cu unele răni grele care m-au pus
pe gînduri.
— Şi lotrii?
— Nu i-am văzut. Fereastra era deschisă. Cred că pe acolo au plecat.
Însă am convingerea că nu pe acelaşi drum au intrat. Uşa era descuiată.
— Înainte de moarte aţi aflat ceva de la el?
— Dar cine vă spune că a murit? zîmbi blondul. I-am legat rănile cu
feşi, l-am scos prin fereastră şi m-am îndreptat spre grajduri. Afară mijeau
zorile. Am înşeuat calul meu şi pe al lui, le-am dăruit grăjdarilor trei ducaţi
de aur, iar un sfert de ceas mai tîrziu galopam prin pustă.
— Bine lucrat! aprobă Lazăr. Însă ar fi totuşi două întrebări.
— Le aştept.
— Cum de aţi putut părăsi cetatea Buda cu un om rănit şi mai ales
înainte de ivirea zorilor cînd porţile sînt încuiate? Străjile nu v-au pus
întrebări?
— Nu. Hanul se află dincolo de zidurile cetăţii.
— Am priceput, dar ar mai fi ceva. În astfel de situaţie se cuvenea să
căutaţi un felcer, nu să porniţi la drum.
— Aşa mă gîndisem şi eu, numai că Dumitru a fost de altă părere.
Adică mi-a spus: „Domnule, scoate-mă de aici cît poţi de repede!‖ Am
înţeles că avea motivele lui şi bine am făcut. Nu trecuse o jumătate de ceas
de la plecarea noastră, cînd am văzut că sîntem urmăriţi de şase călăreţi. O
pădure se zărea nu tocmai departe. Din păcate, goana noastră nu era chiar
pe puterile cailor, tocmai datorită rănitului.
— Cum aţi ghicit că cei din spate sînt nu nişte călători, ci duşmani?
— Ah, sfinţia-voastră! rîse Arad. Cine nu ia seama în jurul său plăteşte
adesea cu preţul vieţii. Mai ales într-o călătorie se cere multă pricepere.
Cînd observi călăreţi în spatele tău, e mai bine să-i socoteşti duşmani, chiar
dacă mai tîrziu se dovedeşte altfel. E destul să te prefaci aţi schimba
drumul spre dreapta sau spre stînga pentru a le afla intenţiile. Dacă şi ei
manevrează la fel, e limpede. Dar să revenim la ale noastre. Cum vă
spuneam, urmăritorii goneau straşnic. Nu aveam nici o şansă pentru a
ajunge la adăpostul pădurii, aşa că m-am pregătit de luptă.
— Aţi fi putut să fugiţi, observă Lazăr.
— Numai laşii se gîndesc la propria piele, răspunse Arad cu asprime.
M-am pregătit de luptă. În spatele urmăritorilor goneau alţi cinci călăreţi.
Întîi am crezut că sînt din ceata duşmanilor. Apoi, spre mirarea mea, două
33
săgeţi doborîră doi dintre urmăritori. Atunci mi-am încordat arcul, iar cel
din fruntea duşmanilor cred că a primit săgeata din pin. Prinşi la mijloc,
ultimii trei s-au descumpănit doar cîteva clipe. Timp destul pentru săgeţile
mele şi ale prietenilor neaşteptaţi. Cînd totul s-a isprăvit după buna
rînduială, am dorit să le mulţumesc celor care ne-au scos din mare
încurcătură, însă din nou mirare. Călăreţii şi-au întors caii şi au luat-o din
loc la fel de iute cum veniseră. Armăsarul cavalerului Dumitru primise o
săgeată între coaste. L-am ucis cu spada, fiindcă nimeni nu poate îndura
agonia unui cal. Am prins apoi o iapă cu picioarele lungi, nervoase, rămasă
de pe urma celor morţi şi ne-am continuat drumul cu dese opriri. Într-o
pădure ne-a ajuns din urmă un călăreţ. Omul s-a apropiat de mine şi mi-a
zis: „Domnule, văd că ortacul vostru e rănit. Întîmplarea face să fiu felcer.‖
După spada sa cît toate zilele, după înfăţişarea mîndră şi după un semn de
tăietură în mijlocul frunţii aducea mai degrabă a cavaler decît a felcer. Apoi,
un felcer nu întîlneşti chiar la tot pasul. Prea picase la timp. M-am ferit să-i
arăt bănuielile mele şi am aprobat să se ocupe de rănile lui Dumitru, însă îi
pîndeam toate mişcările. Duşman sau prieten? Aceasta era întrebarea.
Ne-am continuat drumul cu spor destul de slab. A doua zi, după multe
popasuri, am ajuns într-o margine de pădure. Nu prea departe de noi suna
un pîrîu. Dincolo de pîrîu am zărit o casă pitită în umbra copacilor mari. O
aşezare frumos rostuită şi greu de dibuit de către cei care folosesc
drumurile obişnuite. Pe garduri, o seamă de piei puse la uscat ne-au
lămurit că am dat peste nişte vînători. Văzîndu-ne cu un rănit, stăpînii
casei nu s-au arătat prea bucuroşi de oaspeţi, dar cinci ducaţi de aur, cît
le-am oferit eu, pot muia inima cea mai aspră. După o noapte de odihnă,
rănitul şi-a revenit, pentru puţină vreme, ce-i drept, însă destul ca să-mi
adreseze rugămintea de a aduce în mare grabă acest medalion la
mănăstirea Snagovului. Mi-am întipărit bine în minte locul acela, apoi am
pornit la drum, după ce le-am promis gazdelor încă zece ducaţi, iar
felcerului douăzeci.
— Iată o faptă care vă face cinste, grăi egumenul. Aşa cum v-am mai
spus, Dumitru este un bun şi vechi cunoscut al nostru. Ne vom îngriji în
privinţa lui. Aţi fi în stare mîine în zori să porniţi îndărăt cu cîţiva oameni
de ai noştri?
— Mi-e teamă că nu. Unele treburi mă opresc de la această plăcere.
Apoi, prezenţa mea nu-i necesară. După îndrumările mele, călăreţii voştri
vor nimeri acolo fără greşeală. Dincoace de Tisa am văzut cîteva sate. Unul
dintre ele se numeşte Cera. Două mile mai jos de Cera, Tisa face un cot
mare. Dincolo de apele Tisei începe o pădure. Cine taie pădurea de la cot
drept spre apus nimereşte între două dealuri nu prea înalte. Pe vîrful celui
34
din stînga stăruie nişte ruine, iar la poalele lui se află casa vînătorilor.
— Înţeleg. Drumul descris de voi e cum nu se poate mai limpede. Poate
că e timpul să vă odihniţi. Sima se va îngriji de o cină după buna rînduială
a ospeţiei. Ne-aţi îndatorat mult, domnule. De va fi să ne părăsiţi la ziuă,
spre marea noastră părere de rău, veţi găsi la şaua calului o pungă cu
cinzeci de ducaţi.
Arad porni spre uşă în urma grăsunului Sima, dar în apropierea
pragului şovăi o clipă.
— Ar mai fi un amănunt, spuse şăgalnic. Nobilul cavaler Bogdan se
pare că-mi poartă de grijă. Numai aşa îmi explic oboseala drumului său
pînă aici. Socot că s-ar cuveni să-i mulţumesc pentru atîta cinste.
Auzind asemenea vorbe, egumenul îşi ascunse uimirea sub un zîmbet.
În schimb, ochii lui Sima se rotunjiră binişor, semn pentru Lazăr care îl
cunoştea ca pe o brezaie, că mărunţelul călugăr chibzuieşte un răspuns în
doi peri.
— Domnule! grăi Sima în vreme ce-şi mîngîia bărbuţa rară aşa cum
văzuse la cei şcoliţi şi plini de ifose. Am citit în cărţile sfinte că prin posturi
lungi, împănate cu rugăciuni şi mătănii, oamenii îşi pot împlini unele
dorinţe dacă nu pier între timp din cauza slăbiciunii. Chiar evanghelistu’
Paraipan spune în a treia epistolă către...
— Isprăveşte, Sima! slobozi egumenul un hohot mare de rîs. Dacă am
lăsa închipuirea ta bogată să zburde, mi-e teamă că ar ieşi o nouă religie,
dar nu una aplecată spre pocăinţă. Cît despre cavalerul acesta, aş crede
că-i greu să-l îmbrobodeşti cu snoavele tale.
După aceste vorbe se ridică sprinten, cam prea vioi pentru o faţă
bisericească, şi deschise una dintre uşile laterale. În pragul ei apăru
Bogdan. Pe faţa roşcovanului stăruia îndoiala între veselie şi jenă.
— Aţi auzit discuţia purtată aici? îl întrebă Lazăr.
— Pînă la ultimul cuvînt.
— Atunci e bine, fiindcă am pierde vremea cu unele lămuriri.
— Aş zice că văd altfel lucrurile, sfinţia-ta, se înclină roşcovanul. Eu am
nevoie de lămuriri. Pe ce temei a stat credinţa voastră că sînt aici? cătă el
spre Arad.
— Pe logică, domnule. De cînd aţi văzut medalionul, mi-a fost clar că
aveţi unele bănuieli împotriva mea. Însă numai nişte simple bănuieli vă
opreau de la o cercetare mai amănunţită, fiindcă nu doreaţi să-mi aduceţi
un afront. Ştiaţi încotro mă îndrept, deci era uşor să mi-o luaţi înainte
călărind un cal odihnit.
— Dar puteaţi să vă schimbaţi gîndurile şi să ocoliţi mănăstirea
Snagovului.
35
— Adevărat! aprobă cavalerul blond. Din această cauză aţi pus pe
urmele mele şase călăreţi.
Cu toată stăpînirea de sine, Sima scăpă un fluierat admirativ. Mai
calm, egumenul continuă să zîmbească, iar Bogdan gîndi uluit:
„Acum cîteva ceasuri blondul se plîngea că e un tînăr lipsit de
experienţa vieţii. Drace! Să mă ia naiba dacă nu e mai şiret ca un vulpoi
bătrîn! Privindu-l, gîndurile mele se îndreaptă fără să vreau spre Nufărul
Alb. Pe seama Nufărului s-au scornit o seamă de haruri mari. Totuşi, mi-e
greu să cred una ca asta. Dacă Nufărul există cu adevărat, el nu poate fi
atît de tînăr. De vreo doi ani încoace, în fiecare cavaler mai acătării văd un
Nufăr. Cîndva l-am bănuit pe comitele Staicu. Apoi, pe egumenul Lazăr.
Mai tîrziu, chiar pe cavalerul Toma, sfetnicul de încredere al regelui
Dobrogii. Uneori gîndurile mele au mers către cavalerul Cîrstev, mîndria
bulgarilor, sau spre Ruk Spear, falnicul spadasin al sîrbilor. Adevărul e că
nu ştiu nimic. Adică ceva ştiu: eu nu sînt Nufărul.‖
— Sper să nu-mi purtaţi pică pentru bănuielile mele, i se adresă
blondului.
— O! rîse acesta. Nici vorbă. Şi eu aş fi procedat la fel.
Mai şezură o vreme de taină. Cînd discuţia începu să lîncezească, Arad
găsi de cuviinţă să părăsească încăperea dimpreună cu Sima.
— Ce părere aveţi despre tînărul blond? întrebă egumenul.
— Ştiu eu? murmură Bogdan. Vîrsta lui fragedă mă pune pe gînduri.
După şiretenie, după inteligenţa sclipitoare şi după misterul care-l
înconjură, aş zice că e Nufărul Alb.
Lazăr zîmbi din nou. Roşcovanul nu izbuti să înţeleagă dacă e vorba
despre un zîmbet obişnuit sau unul ironic, ori pur şi simplu de aprobare.
— E vremea să-mi fac rugăciunile de noapte, spuse egumenul. Pînă
atunci, cred că în odaia de alături aţi gusta mai pe îndelete o cană cu vin.
„Mă expediază elegant, chibzui roşcovanul. Tare nu-mi vine a crede că
rugăciunile îl îndeamnă să rămînă singur. Astea le poate face oricînd.‖
După ce uşa se închise în urma oaspetelui, Lazăr prinse medalionul în
palmă şi apăsă pe un mic resort. Mişcările sigure ale mîinilor sale dovedeau
că umblase şi altădată cu acea bijuterie. Capacele medalionului se
desfăcură, iar dintre ele căzu pe masă o bucată de hîrtie. Egumenul apropie
una dintre lumînări, citi cele scrise acolo şi scoase un fluierat uşor de
satisfacţie sau poate de uimire. Puţin mai tîrziu, deschise uşa.
— Poftiţi, cavalere! spuse cu aceeaşi voce blajină, atît de cunoscută la
Snagov şi aiurea. Rămîneţi peste noapte la noi?
— Ah, nu, sfinţia-ta! Mă întorc la castel.
„E tocmai ce-mi doream‖, socoti Lazăr.
36
— Ne pare rău, continuă el. Ne-am fi bucurat de prezenţa voastră. Însă
– datoria înainte de toate. Dacă tot plecaţi, v-am ruga să-i duceţi o scrisoare
comitelui Staicu.
— Dar lipseşte de la castel.
— Nu vă faceţi griji. S-a întors.
Egumenul luă o bucată de hîrtie pe care scrise: „Vă aşteptăm la sfînta
spovedanie‖.
Bogdan luă scrisoarea, care nu era sigilată, aşa cum s-ar fi cuvenit.
Curînd, tropotul calului său se auzi puternic dincolo de porţi. Apoi
zgomotul îşi pierdu tăria, odată cu îndepărtarea. Vîntul se înteţise. Uneori
rafalele parcă sfîşiau cerul şi rupeau pînza norilor în zdrenţe uriaşe. Cîmpia
pitită în faţa furtunii îşi înfoia vegetaţia ca nişte ţepi de arici. Doar Codrul
Vlăsiei, vînjos, dormea în tihnă, chiar dacă vîrfurile copacilor cîntau o
melodie aspră, ca marea pe timp de nelinişte.
Aşa cum prevăzuse călugărul Sima, ploaia căzuse prin alte părţi. În
zori, vîntul îşi mai dădea aere, dar cu slabe puteri. După plecarea lui
Bogdan, doi călăreţi ieşiseră din Snagov în goana mare a cailor. Ei duceau
ştiri pentru domnul Ţării Româneşti. Medalionul cavalerului Dumitru
pusese în mişcare o seamă de oameni. Unul dintre aceştia era comitele
Staicu. Îmbrăcat simplu, fără podoabe şi fără arme, castelanul ajunse la
castel mult înainte de deschiderea porţilor. Călugării de strajă, prea hărţuiţi
peste noapte, obişnuiţi a picoti pînă în zori, îl primiră cu zîmbete şi
plecăciuni, ascunzîndu-şi nemulţumirea. Cînd acesta intră în locuinţa
egumenului, unul dintre cuvioşii străjeri grăi cu năduf:
— Grea noapte, fraţilor. Nu-i a bună atîta vînzoleală pe aici.
— De, răspunse altul. După cîte am tras eu cu urechea pe lîngă cei
care vin sau pleacă, mi se pare că miroase a război.
— Asta nu-i de mirare, interveni al treilea. Luaţi aminte la semnele
Bibliei. Ele arată că sfîrşitul lumii e pe aproape. Vă amintiţi, fraţilor, că
anul trecut s-a întunecat soarele în plină zi? S-a făcut amurg în amiază. În
aer stăruia o linişte ca dinaintea furtunii. Caii tremurau. Cîinii porniseră să
urle a pagubă. Iată primul semn.
În timp ce străjerii căutau să-şi amintească alte semne privitoare la
apropiatul sfîrşit al lumii, egumenul îl primi pe comitele Staicu. Fratele mai
mic al domnului Ţării Româneşti intră în sufragerie şi îşi alese un scaun cu
gesturi de obişnuit al casei.
— Aţi venit mai iute decît vă aşteptam, se miră Lazăr.
37
— Nu cine ştie ce iute. Adevărul e că m-am sculat ca de obicei tocmai
cînd mijea de ziuă. Cavalerul Bogdan cred că aştepta la uşa odăii mele.
Apoi, asemenea invitaţie la spovedanie m-a făcut să pornesc fără zăbavă
spre Snagov.
Rîseră amîndoi ca la o glumă bună. După ce se mai liniştiră, egumenul
scoase dintr-un sertar medalionul şi mica scrisoare a lui Dumitru. Staicu le
trase la îndemînă.
— Veşti? întrebă el.
— Aşa se pare.
— Dumitru, pesemne, se odihneşte.
— Şi eu cred că se odihneşte, dar nu la Snagov.
— Să înţeleg prin asta că a venit şi a plecat?
— Ah, nu!
Egumenul porni să-i povestească tot ce aflase de la tînărul Arad.
Comitele asculta atent, fără ca buna dispoziţie de pe chipul său să se
schimbe o clipă.
— Curios, murmură oaspetele. După descrierea blondului, felcerul nu
poate fi decît cavalerul Ionuţ. Mă miră că un bărbat cu experienţa lui a
putut să facă o greşeală atît de mare. Firesc ar fi fost să pornească el la
drum cu medalionul lui Dumitru, nu să-l încredinţeze unui tînăr
necunoscut. Oare ce s-a întîmplat acolo, la Buda? Cavalerul Dumitru şi
oamenii lui aveau misiunea de a afla care sînt iscoadele trimise la Argeş de
regele Sigismund al Ungariei.
— Aş crede că Ionuţ nu a greşit de vreme ce medalionul a ajuns în
mîinile noastre.
— Să zicem că nu a greşit, dar a riscat, şi nu-i bine.
— Totuşi, avem aici numele iscoadelor lui Sigismund. Însă ce mă pune
pe gînduri e peticul de hîrtie ascuns în medalion. Oare nu era mai simplu,
mai sigur, ca Dumitru să-şi întipărească în minte numele lor?
— Dumitru a avut un motiv şi se pare că-l înţeleg, spuse Staicu,
privind gînditor spre bucata de hîrtie. Întîi, scrisul acesta e în ungureşte şi
nu seamănă cu cel al cavalerului. Apoi, se vede bine că a fost tăiat dintr-un
document mai mare.
— Asta am bănuit şi eu, chiar dacă n-am priceput scopul.
— Nu-i prea greu de ghicit. Dumitru se pare că şi-a făcut unele calcule.
Cîndva, bucata aceasta de document ne-ar putea folosi. Încă nu văd cum,
dar sper că vom afla.
— Poate, aprobă egumenul. Rămîn însă cîteva lucruri nelămurite în
spusele blondului. Dacă Dumitru a fost atacat, înseamnă că cei care au
făcut-o urmăreau un scop.
38
— Fireşte.
— Atunci de ce nu i-au luat medalionul?
— Fiindcă nu ştiau că în el e ascuns documentul.
— Fie! Dar de ce nu l-au căutat?
— Aş crede că a fost un singur om. Intervenţia blondului l-a pus pe
fugă.
— Ei, sări Lazăr, iată că am ajuns unde doream. Să presupunem că aşa
a fost. Gîndiţi-vă că cel care a hotărît atacul nocturn era la el acasă. Nu ar
fi fost mai simplu să trimită gărzile şi să-l aresteze pe Dumitru? De ce în
mare taină? Fiindcă e limpede că o autoritate ungurească a poruncit
atacul.
— Tocmai că nu e limpede, zîmbi Staicu. Ba aş zice că ungurii n-au
aflat despre rosturile lui Dumitru la curtea lui Sigismund şi cu atît mai
puţin despre sustragerea unei părţi de document. Încercarea de asasinat şi
nu intervenţia gărzilor, cum ar fi fost firesc, mă face să bănui cu totul
altceva. Cel ce l-a atacat pe cavalerul nostru nu era ungur. Ba mai mult: nu
lucra în slujba regelui Sigismund.
— M-am gîndit la asta în timpul nopţii.
Staicu privi o clipă voios în ochii inteligenţi ai egumenului, după care
continuă:
— Faptul că neaşteptatul prieten blond a fost urmărit doar de şase
călăreţi, că alţi cinci i-au doborît pe aceştia şi s-au întors din drum, tocmai
spre Buda, unde firesc şi-ar fi riscat viaţa, mă face să bănui că românii nu
cu ungurii au avut de furcă.
— Atunci cu cine şi de ce s-au întors la Buda, în loc să alerge lîngă
Dumitru.
— Nu ştiu. Şi pe mine mă pune pe gînduri manevra lor.
Tăcură. În curte umbra de pe ziduri scădea treptat, micşorată de razele
soarelui. Pe marginea acoperişului vecin se sfădea un stol de vrăbii gureşe.
Sima, asurzit pesemne de atîta gălăgie, apucă un pietroi şi-l aruncă
într-acolo, grăind paşnic:
— Pace vouă, fetelor.
Lazăr şi Staicu, martori la scena de afară, se porniră pe rîs.
— Curioasă binecuvîntare! zise Staicu.
— Vai, domnule! murmură Lazăr. Cu Sima te poţi aştepta la orice.
Niciodată nu poţi pricepe ce e în mintea lui năstruşnică. Către învăţăturile
sfinte se simte atras ca asinul spre bîtă. Dă iama prin ele, fără teamă de
păcat. Apoi, vorbeşte cu atîta siguranţă, încît ai crede că e tobă de carte. De
fapt, el e sarea şi piperul Snagovului. El aduce puţină veselie aici.
— Numai pentru astfel de haruri, puţini l-ar ţine în slujbă.
39
— Adevărat! Uităm adesea să-i pomenim frumoasele însuşiri de oştean.
— Mi se pare că nu mulţi îi fac faţă în lupta cu spada.
— Fără îndoială. E drept că ştie multe taine ale scrimei, că are putere
în braţe, dar în astfel de întrecere la el nu aceste haruri precumpănesc, ci
cu totul altele. În lupta cu spada el se abate de la regulile atît de
cunoscute, aşa cum face cînd o ia pe mirişte în cele sfinte. Niciodată nu-i
poţi ghici următoarea lovitură. Din această cauză cunosc vreo cîţiva
spadasini care au pierdut în faţa lui.
— În privinţa documentului, aţi luat vreo măsură? se întrebă comitele,
schimbînd subiectul discuţiei.
— Mai încape vorbă? O copie după el am trimis-o la Argeş. Oamenii mei
au plecat îndată după miezul nopţii. Cred că spre prînz vor fi îndărăt. Cu
puţin înaintea sosirii voastre, opt călugări îmbrăcaţi în straie de negustori
au pornit pe urmele cavalerului Dumitru.
— Straşnic! rîse comitele. Nici un comandant de oşti nu ar fi lucrat mai
bine. Zău, îmi vine a crede că Snagovul nu e un lăcaş închinat numai celor
sfinte, ci...
— Vai, domnule, cum puteţi grăi astfel? îl dojeni Lazăr cu o nuanţă
şăgalnică în glas.
— În fond, cîţi călugări aveţi aici? întrebă Staicu, fără să mai ia în
seamă spusele acestuia.
— Două sute optzeci.
— Drace! O mică oaste. Şi cîţi dintre ei sînt călugări cu adevărat?
— Numai Dumnezeu ştie, rîse egumenul. Noi am crede că cei în vîrstă,
în orice caz.
— Da, da, înţeleg. Cel puţin două sute de oşteni înarmaţi pînă în dinţi.
Apoi vreo cinci-şase sute de cai, locuri unde se fac frumoase exerciţii de
tras cu arcul şi cine mai ştie ce ascunde Snagovul, atît de paşnic la prima
vedere?
— Facem şi noi ce putem pentru apărarea sfîntului lăcaş de pe insulă,
vorbi Lazăr cu modestie, chiar dacă ochii săi rîzători dezminţeau vorbele.
Intrarea lui Sima în odaie întrerupse discuţia ce pornise pe o pantă
ironică. Grăsunul arăta bine dispus. Şi avea motive temeinice, fiindcă
fiecare oaspete îi prilejuia o nouă cercetare pe la nenumăratele butoaie cu
vin.
— Ce face blondul? se interesă Lazăr.
— E gata de drum, sfinţia-voastră. Adineauri cucernicii rîndaşi i-au
scos calul din grajd. Frumos armăsar! Să dea boala-n mi...
— Sima!
— Să dea binecuvîntarea peste mine dacă am văzut altul mai frumos.
40
— Ah, dragă Sima! stărui egumenul. Nu-l putem lăsa pe cavaler fără o
gustare. Pofteşte-l să se ospăteze cu noi!
Comitele îl privi atent pe Arad.
„Înalt şi suplu, chibzui el. Mersul mlădios ca al jderului. Ochii
inteligenţi, parcă aplecaţi către sclipiri şăgalnice. Asta arată o fire
deschisă.‖
— Aţi fi plecat fără a vă lua rămas bun? întrebă egumenul.
— Ah, nu, sfinţia-voastră! Tocmai şedeam la îndoială dacă e bine să vă
tulbur acum. E vremea rugăciunilor. Bătăile de toacă o anunţă.
— Luaţi loc, domnule! Fratele Sima va îngriji de cele cuvenite unei
gustări înviorătoare. Domnia-sa e comitele Staicu.
Cei doi tineri se salutară adînc, după moda cavalerească, iar cuvintele
obişnuite în astfel de prilejuri nu lipsiră.
— După tot ce am auzit despre voi, mă aşteptam să fiţi mult mai
vîrstnic, spuse cavalerul blond.
— Întîmplarea face să am aceleaşi cuvinte privitoare la tinereţea
voastră, înclină Staicu. Da, da, mult prea tînăr pentru nişte haruri atît de
mari. Bogdan mi-a spus multe lucruri de mirare în ce vă priveşte.
— Mi-e teamă că nobilul vostru slujitor a exagerat în privinţa unor
calităţi pe care încă nu mi le-am însuşit.
— Slujitor? se miră comitele. Bogdan nu-i slujitorul meu. Un cavaler al
Ordinului Basarab nu are stăpîn decît în domnul ţării. E drept că lucrează
la castelul nostru, că îl plătim regeşte, dar lui nu-i poruncim. Îl rugăm.
— Asta mă bucură mult. Şi zău că-mi doresc o nouă întîlnire cu tînărul
Bogdan.
— Cam greu. Acum e în drum spre Caliacra, în fruntea a două sute de
arcaşi.
— Nici că se poate mai bine, zîmbi Arad. Caliacra e tocmai ţinta
călătoriei mele.
— Îl căutaţi cumva pe Ioan, despotul Dobrogii?
— Am unele treburi acolo, ocoli Arad un răspuns direct.
Afară, cîţiva călugări măturau curtea. Alţii încheiau delicatul stropit al
florilor. Dinspre sala de scrimă răzbea zăngănitul aspru al oţelului. Îndată
după gustare, comitele Staicu porni spre casă. Cavalerul blond părăsi
Snagovul cu puţin în urma acestuia, dar îi fu dat să mai zăbovească lîngă
porţile mari. Nu departe de el, doi bărbaţi îmbrăcaţi ca nişte sperietori
şedeau de taină cu cîţiva călugări. Cel mai înalt grăi cu frumoasă
chibzuială:
— Sfinţiile-voastre, pe noi ne-a adus aici nu gîndul către un adăpost
vremelnic. Şi nici o gustare ce se cuvine unor drumeţi flămînzi...
41
— Numai gîndul la pocăinţă şi la cele sfinte, îl întrerupse mărunţelul
său tovarăş. E drept că ceva de-ale gurii întăreşte întotdeauna sufletul
către puterea credinţei...
„Pe cei o mie de tartori ai iadului! îşi spuse blondul. Cei doi de colo sînt
foştii osîndiţi.‖
Cu această constatare, lăsă calul în voia soartei şi se îndreptă către
micul grup. Cotae îl zări primul, iar pe faţa lui şuie nu s-ar fi putut citi că-l
încearcă o surpriză plăcută. Ba din contră. Dacă tînărul cavaler pomenea
despre isprava lor din cîmpia Braşovului, speranţa unui ospăţ în lege
începea să se clatine. Gîndul acesta îl făcu să pornească un atac verbal de
învăluire.
— Domnule cavaler! exclamă, afişînd o mare bucurie. Ne luasem
nădejdea să vă mai găsim. Taman mă sfătuiam cu alde Gogoaşă...
— M-aţi căutat? îl întrerupse blondul.
— Vai, înălţimea-voastră! Ca pe sfintele moaşte.
— De unde aţi aflat că sînt aici?
Luat prin surprindere, Cotae îşi împreună mîinile lungi într-un gest
grăitor de crîncenă mirare, apoi făcu un efort şi dădu ochii peste cap, cu
gîndul să cîştige timp.
— Din vis, strălucirea-voastră, interveni Gogoaşă, intuind jocul lui
Cotae. Mi s-a arătat în vis calul vostru, însă voi apăreaţi ca în ceaţă. Numai
mănăstirea Snagovului se vedea clar.
— Minune! strigă unul dintre călugări.
Dar Gogoaşă nu-l luă în seamă, fiind preocupat de propriile scorneli.
— Pe urmă se făcea că... se făcea că vine o muiere frumoasă, cu
şoldurile mari cît un ciubăr... adică nu. O sfîntă, numai piele şi os... carele
ne-a gătit. De fapt, nu ea. Era acolo şi un arhanghel...
— Ce tot îndrugi, nătărăule? se zborşi Arad.
— Fiule! îl întrerupse cu asprime un călugăr. Nu huli. Peste omul
acesta a picat harul ceresc.
— Mda! Şi de ce m-aţi căutat?
— Să intrăm în slujba voastră, minţi Cotae cu seninătate.
La îndemnul cavalerului, călugării îi conduseră pe cei doi spre o curte
dosnică, unde bucătăria cu plite încinse răspîndea miresme îmbietoare. În
drum întîlniră cîteva coteţe şi sumedenie de găini care ciuguleau cu mult
sîrg împrejur. Văzîndu-le, faţa lui Cotae se lumină brusc. O seamă de
gînduri bune îl cuprinseră, gingaşe.
„Găinile, săracele! socoti el. Ele totdeauna au dus greul. De fapt încap
mai uşor sub aripa sumanului. Curcanul o fi mai bun, însă e prea mare
pentru o ascunzătoare sigură‖.
42
Cam după un ceas, cavalerul blond, urmat de noii săi slujitori, părăsi
Snagovul. Caii celor doi galopau frumos în urma stăpînului. Cînd ieşiră din
umbra deasă a Codrului Vlăsiei, ziua era în cumpăna amiezii. Călăreţii
făcură primul popas lîngă un pîrîu. Acolo îşi potoliră setea animale şi
oameni.
— Să nu vă fie cu supărare, încotro mergem? întrebă Cotae.
— La Argeş.
— Parcă auzisem că la Caliacra.
— Ţi s-a năzărit.
— Aşa cred şi eu, murmură lunganul cu înţelepciune. Oare nu s-ar
cuveni să prînzim aici? Facem un foc bun şi perpelim găina pe jăratic. Mi-e
teamă să nu se strice de căldură.
— Ce?
— Găina, domnule.
— Care găină?
— Păi asta, grăi Cotae, scoţînd-o din fundul unui sac.
— Drace! De unde ai luat-o?
— De la mănăstire, înălţimea-voastră. I-am răsucit gîtul niţel, fiindcă
orice găină bag de seamă că e din neamu’ muieresc, iar muierile au o
gură...
— Chestia asta nu-mi place.
— Vai, domnule, să nu spuneţi asta! Acolo sînt aşa de multe, aşa de
înghesuite, încît a le rări înseamnă adevărată binefacere pentru neamu’
găinilor.
Mai chibzuit, Gogoaşă adunase între timp unele vreascuri şi aprinsese
focul. Cotae curăţă găina cu multă pricepere, totuşi lipsa unui opărit după
datină păgubi orătania de trei sferturi din piele. Caii folosiră prilejul şi se
ospătară cu iarba proaspătă, plină de frăgezime în apropierea apei. Sătui şi
odihniţi, călăreţii porniră la drum în galop. Blondul trecu în frunte,
bucurîndu-se de harurile armăsarului său sprinten. Trecu o bună bucată
de vreme. Tocmai ocoleau o pădure nu prea întinsă, cînd auzul bun al
cavalerului nu mai prinse zgomot de copite în urma sa. Parcă săgetat de o
idee, Arad întoarse capul chiar la vreme pentru a-i observa pe cei doi
slujitori cum dispar printre nişte rîpe mari.
— Pe caznele iadului! răcni tînărul. Pramatiile au luat-o din loc.
Îşi îndemnă calul pe urmele lor. Cu toate că cei doi observară curînd
manevra stăpînului, cu toate că-şi îmboldeau animalele cu mult sîrg,
distanţa dintre ei scădea vizibil. Blondul potrivi o săgeată în arc, aşteptă un
moment prielnic şi trase. Micuţa sculă primejdioasă trecu şuierînd la cîteva
degete de căpăţîna lui Gogoaşă.
43
— Cumetre! strigă acesta înfiorat. Cred că-i mai bine să oprim. A doua
săgeată mă pune pe gînduri. Se pare că pramatia de stăpîn ştie să ochească
frumos.
Cum Cotae nu era nărod din fire, preţui spusele ortacului său şi îşi
potoli calul.
— Încotro, ticăloşilor? zbieră cavalerul.
Cei doi cumetri nu fură impresionaţi de vocea năprasnică, ci numai de
spada pe care acesta le-o vîntura pe aproape.
— Strălucirea-voastră! răspunse Cotae calm. Taman dădeam o raită
prin împrejurimi socotind că am putea fi urmăriţi.
— De cine?
— Parcă poţi să ştii?
— Aha! Dă-mi punga!
Lunganul scoase punga din sac, însă cam fără chef. Dacă ar fi avut şi
el arme, altfel ar fi stat lucrurile.
— Cînd mi-ai luat-o?
— Păi, domnule cavaler, cînd aţi băut apă, ziceam c-ar fi păcat să o
pierdeţi. Stătea prost la brîul vostru. Asta v-o spun cu mîna pe inimă.
Un gînd apărut pe neaşteptate îl făcu pe cavaler să nu ia punga.
— Păstreaz-o! spuse cu un aer blînd, spre totala uluire a celor doi
cumetri. La Argeş vom avea mare nevoie de ea. O să vă cumpăr nişte straie
mai acătării şi ceva arme. Ştii să faci socoteli?
— Nu mă întrece nimeni, strălucitorule! se lumină lunganul.
— Atunci e bine. Am avut doi ducaţi. Egumenul Lazăr mi-a dăruit
cincizeci, din care i-am dat şase ducaţi lui Sima pentru caii şi şeile voastre.
Restul e acolo. Vezi să nu pierzi punga.
— Eu, biruitorule? Din mîna mea nici diavolu’ n-o mai scoate.
— Aşa te vreau, fiindcă s-ar putea să mai căpătăm o pungă la Argeş.
Ochii celor doi crescură brusc şi străluciră ca zăpada în faţa soarelui.
Porniră din nou la drum, iar cavalerul nu mai găsi de cuviinţă să privească
îndărăt.
44
Capitolul 4
L
a castelul comitelui Staicu masa de prînz fu servită pe o
minunată terasă. Priveliştea încîntătoare, bucatele alese şi ziua
însorită nu reuşiră a încălzi atmosfera aparent plăcută dintre cei
doi soţi. E drept că discuţia se purta sprintenă, uneori presărată de glumele
tînărului, la care Margareta răspundea fie printr-un zîmbet, fie prin rîsul ei
cu limpezimi de cristal. Dar printre fraze adesea răzbăteau unele înţepături
delicate pe care doamna avea grijă să le împrospăteze de cîte ori se ivea
prilejul.
— Am pentru voi o mare şi sper plăcută surpriză, grăi comitele.
— Încă una? Mă copleşiţi, domnule.
— Nu înţeleg. Din cîte îmi amintesc, azi mi-a lipsit alt prilej.
— Nicidecum, rîse Margareta. Cea mai frumoasă surpriză stă în
prezenţa voastră. În zori, cînd am aflat că aţi părăsit castelul, am crezut că
unele treburi vă reclamă, ca de obicei, prin alte părţi. Întoarcerea atît de
neaşteptată se datorează oare dragostei pe care ne-o purtaţi?
— Aţi fost înştiinţată greşit, rîse el, prefăcîndu-se a nu-i înţelege
împunsătura. Ieşisem doar la o scurtă plimbare.
— O! aprobă Margareta cu aer naiv. Să te mai iei după aparenţe! Vă cer
iertare, domnule, şi aştept cu nerăbdare surpriza. Să fie cumva un nou dar
din partea voastră?
— Nu. Acum un ceas o ştafetă de la Argeş ne-a adus invitaţia
măriei-sale, domnul ţării. Sîntem poftiţi la turnirul de dimineaţă şi la balul
ce va începe odată cu lăsarea nopţii.
— Păcat! zîmbi ea cu prefăcută tristeţe. Aplecarea voastră spre rosturile
ştiinţei şi ale celor sfinte ne va opri să dăm curs invitaţiei. Fiindcă o soţie
bună, iubitoare, totdeauna trebuie să ţină seama de dorinţele stăpînului
său.
— Ei, ei! răspunse comitele, ameninţînd-o şăgalnic. Ne mîndrim cu
grija voastră pentru noi, dar invitaţia măriei-sale e o poruncă. Aşa stînd
lucrurile, am hotărît să se facă pregătirile de drum.
— Nu mai rămîne decît să mă supun, zîmbi ea, de data aceasta cu
adevărat bucuroasă.
O plimbare la Argeş, un bal, erau motive de plăcută surpriză pentru
monotonia atîtor luni de singurătate, care de fapt tot singurătate se chema,
chiar cînd Staicu revenea la castel, fiindcă răceala dintre ei rămăsese
45
aceeaşi. Margareta nu putea accepta un soţ lipsit de harurile îndrăznelii
cavalereşti, iar comitele aştepta cu răbdare o schimbare în bine. Poate că
vîrsta fragedă a doamnei o împiedica să înţeleagă unele lucruri. Rosturile
lumii nu stăteau doar în lovituri de spadă, în cavalcade şi lupte cavalereşti.
O privire mai atentă a Margaretei ar fi fost destul pentru a o lămuri că soţul
ei se îngrijeşte frumos de gospodărirea ţinutului, că inteligenţa lui
scînteietoare lucrează adesea în folosul ţării. Din păcate, speranţele
castelanului întîlneau bariere mult mai mari. Tînăra doamnă crescuse la
curtea Moldovei, adică într-un loc unde fiii boierilor se întreceau în a deveni
cavaleri. Moda cavalerească a Apusului cucerise tineretul român de mai
bine de o sută de ani şi va dăinui în ţările române pînă aproape de secolul
al şaisprezecelea, cînd expansiunea spre nord a turcilor şi grecilor va
cunoaşte o perioadă de vîrf. Obişnuită deci a trăi într-un loc unde a nu fi
cavaler însemna o ruşine sau presupunea defecte fizice, frumoasa
Muşatină nu concepea un soţ cu altfel de preocupări. Apoi, căsătoria lor
fusese nu una din dragoste, ci impusă. Margareta se simţea umilită prin
scoaterea ei la mezat. Fiindcă numai raţiuni politice uniseră această
familie. Fire romantică, visătoare, aşteptase cu totul altceva de la viaţă. La
cîteva luni după cununie, ea mai sperase încă într-o iniţiativă a comitelui.
I-ar fi fost recunoscătoare dacă el ar fi avut curajul să desfacă unirea lor şi
să o trimită acasă la ai săi. Însă numai un cavaler desăvîrşit şi-ar fi atras
asupra sa mînia domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Or, comitele Staicu
părea lipsit de asemenea îndrăzneală. Sau poate că o iubea, spre totala lui
nefericire. Explicaţii nu fuseseră între ei, ci doar o izbucnire petrecută cu
multă vreme în urmă. Nemulţumit de răceala pe care i-o arăta, Staicu îi
spusese cam aspru:
„Doamnă, pe oameni trebuie să-i luăm aşa cum sînt, nu cum ni-i dorim
în visările noastre. Pe noi ne-a unit hotărîrea mai-marilor. E o căsătorie
impusă. Dar dacă lucrurile stau aşa, oare nu avem datoria de a ne
cunoaşte mai bine? De a ne înţelege unul pe altul? De a încerca o apropiere
între noi? Cred că fericirea între soţi stă şi în puterea renunţării. A nu dărui
nimic în căsnicie înseamnă a nu aştepta să primeşti.‖
„Dar, domnule, grăise ea pătimaş, a nu crede în visările noastre, a nu
înfăptui măcar o parte din ele, înseamnă moartea sufletului. Iată de ce nu
sînt de acord cu spusele voastre. A lua de la viaţă puţin înseamnă a ne
mulţumi cu orice. Numai neajutoraţii se mulţumesc chiar cu orice. Nu aş
dori să mă înţelegeţi greşit. Sînteţi un om învăţat şi valoros în felul vostru,
însă nu ce am visat eu. V-am fost vîndută, domnule. Îmi sînteţi stăpîn şi
înţeleg să-mi port jugul, dar nu-mi cereţi mai mult decît prezenţa mea aici.
Despre a dărui sau a renunţa nici nu merită să vorbim. De veţi dori să mă
46
umiliţi, e dreptul vostru. Veţi obţine trupul meu prin forţă, dar sufletul
niciodată. El nu cu forţa se capătă.‖
Vorbele acelea fuseseră spuse cu aproape doi ani înainte. Odată cu
trecerea timpului, Margareta prinsese a privi lucrurile cu mai puţină
înverşunare. E drept că nu o încerca o explozie de fericire atunci cînd
comitele revenea la castel după lungi absenţe, însă e tot atît de drept că
prezenţa lui era o plăcută surpriză, aducînd calm şi linişte. După vechea
discuţie dintre ei, Staicu venea rar pe acasă. Iar la astfel de prilejuri, în
discuţiile lor obişnuita răceală se schimbase în ironie.
La un ceas după prînz, o frumoasă trăsură ieşi din castel şi trecu podul
de peste Prahova. Douăzeci de călăreţi, arcaşi după arme, îi însoţeau pe
Staicu şi Margareta. Îmbrăcată în straie bărbăteşti strînse pe corp, cu părul
adunat în coc greu, cu cizme pînă aproape de genunchi, tînăra doamnă
arăta ca un scutier nevîrstnic. Pusese multă cochetărie în alegerea
culorilor, ce precumpăneau către vişina trecută din copt. Renunţase la
obişnuitul albastru dintr-o toană sau pur şi simplu la gîndul de a surprinde
ochiul privitorului cu noua ei ţinută. Trupul ei, bine conturat sub hainele
strîmte, cu rotunjimi îndulcite spre liniile lungi, delicate, merita să fie privit
chiar de cusurgiii înrăiţi. Obrajii uşor aprinşi, îmbujoraţi poate de emoţia
drumului, sau numai de soarele puternic, strălucirea ochilor, zîmbetul
copilăros îi măreau farmecul. Aşezat alături, Staicu îi privea adesea profilul
fin, fără a îndrăzni să o tulbure. Doar la hopuri, trupurile lor se atingeau cu
totul întîmplător, iar la astfel de prilejuri, Staicu îi simţea aroma părului ce
aducea a floare de cîmp. O clipă, fu ispitit să o cuprindă în braţe. Era atît
de aproape, încît îi simţea respiraţia uşoară ca de prunc. Amintirea vorbelor
ei de odinioară îl opri la timp. Departe de a presupune ce se petrece cu el,
Margareta bănui, cu acel instinct atît de puternic al femeilor, că în aer
stăruie o chemare tainică. Ochii ei strălucitori se închiseră pe jumătate,
faţa îi păli, buzele îi tremurară uşor ca o părere, însă totul dură atît de
puţin, încît crezu că visase. O încruntare abia vizibilă, urmată de o
retragere a ei spre marginea scaunului readuse totul la normal. Clipa aceea
de aşteptare, de nelinişte, socoti că nu-i fusese adresată lui Staicu, ci unui
ins foarte neclar în mintea ei. În ultima vreme, cînd era plecat, se gîndea
adesea la el. Nu cu simţăminte de dor, nu cu grija unei iubite, ci mirată că
în cei doi ani el nu încercase un singur gest care să-i arate ce-i în inima lui.
„Mă iubeşte oare? se întrebă ea. Nu, nici vorbă. Cine ştie peste ce
dragoste a fost nevoit să calce la încheierea căsătoriei noastre. Totuşi,
uneori, îl simt că mă cheamă, chiar dacă nu rosteşte o vorbă. Să fie oare
doar o chemare de prietenie? Nu. Femeile nu simt decît chemările
dragostei, cele ale prieteniei sînt haruri ale bărbaţilor.‖
47
Seara trecută şezuseră de taină pînă tîrziu. Cînd se despărţiseră în faţa
apartamentului ei, pe Margareta o încercase o ezitare. El îi făcuse urări
vesele. Ea, pline de ironie. Dar înţepăturile nu mai aveau ascuţimea de
altădată, fiindcă gîndurile ei erau altele. Poate că nu l-ar fi respins dacă el
ar fi încercat să intre. De fapt, şi el ezitase.
O nouă hurducătură, mai aspră, o smulse din gîndurile acelea. Apoi,
mersul domol, uniform, lăsă loc întrebărilor, presupunerilor. Privirile îi
zăboviră o clipă asupra soţului. Tînărul părea că aţipise. O şuviţă de păr îi
căzuse pe frunte şi îi aducea un aer copilăros.
„Cred că sînt nedreaptă, chibzui în continuare. În fond, şi el e la fel de
oropsit. Nici el nu a dorit această căsătorie. Mă mir că nu s-a săturat de
împunsăturile mele. Totdeauna le primeşte cu aer vesel. Dar ce o fi în inima
lui, nimeni nu ştie. Rar se supără. Totdeauna ştiu cînd îl cuprinde mînia.
Atunci, ochii i se subţiază ca în faţa soarelui mult, iar umerii obrajilor se
colorează uşor.‖
Chibzui poate pentru a suta oară asupra unor lucruri neclare. În
preajma Crăciunului, Staicu venise acasă rănit. Avea în umăr o tăietură
proaspătă de cuţit sau de spadă. S-au întîlnit în sala cea mare. El vesel ca
de obicei, ea la fel de ironică. Nimic nu lăsase a se observa că e rănit. Abia
a doua zi aflase de la cavalerul Bogdan. Îngrijorată, a intrat în odaia lui
tocmai cînd felcerul îi spăla rana. Bună cunoscătoare, fiindcă întîlnise
adesea astfel de prilejuri la curtea Moldovei, observase de îndată că nu-i o
simplă zgîrietură. Felcerul curăţa fără milă, aşa cum îi cerea meseria, iar
tînărul îi adresa Margaretei cuvinte cu haz. Nici un strigăt, nici un geamăt
nu scăpase de pe buzele lui, deşi era clar că durerile sînt cumplite. Dar ce o
mirase în egală măsură erau muşchii lui mari, pietroşi, ce nu se potriveau
unuia lipsit de exerciţii fizice. Cînd l-a întrebat de rostul împunsăturii,
comitele a rîs şi a pomenit ceva despre nişte lotri.
Altă dată, pe la mijlocul toamnei trecute, Staicu ieşise pe Dealul
Cîmpiei cu cîţiva slujitori. I se năzărise lui că ar fi acolo un teren bun
pentru o livadă. Margareta venise după ei călare şi căuta un loc de urcuş.
Din apropiere sărise un iepure, iar calul speriat o aruncase din şa. Staicu
era undeva deasupra, pe marginea unei rîpe. În cădere l-a observat cum se
aruncă de la o astfel de înălţime ameţitoare. Ea nu păţise nimic rău, dar
uitase să facă vreo mişcare, uimită şi îngrozită. Apoi, Staicu s-a aplecat şi a
ridicat-o ca pe un fulg. În clipa aceea ochii lui nu arătau numai teamă, ci şi
un licăr ciudat, pe care nu-l mai văzuse. Parcă era un strigăt slab, ca o
chemare din depărtări.
— Cum aţi putut sări tocmai de acolo? îl întrebase cu mustrare în glas.
— Vai, doamnă! pornise el a rîde. În cădere cred că nu aţi văzut prea
48
bine. Nu am sărit, doamnă, ci am alunecat pur şi simplu. Chiar mă
întrebam în timpul zborului: „Cît va rămîne întreg din mine, pentru a vă
acorda sprijinul de cuviinţă?‖
Trăsura poposi aproape de vadul unei ape. Călăreţii din suită
descălecară bucuroşi de odihnă. Soarele căzuse mult spre apus. Pe la
coturi, apa rîului îşi lovea şoldurile cu lenevie de malurile înalte.
În ultimele zile, hanurile din împrejurimile cetăţii Argeşului deveniseră

neîncăpătoare. O seamă de drumeţi prevăzători se îngrijiseră din timp de
un adăpost bun. Doar oaspeţilor domnului ţării nu le păsa de nimic în
această privinţă. La palatul domnesc, dichisitul odăilor se încheiase.
Călătorii din apus rămîneau adesea nedumeriţi, observînd că hanurile nu
au protecţia cetăţilor. Puţini ştiau că în nordul şi în sudul Dunării era o
veche lege a pămîntului. O lege nescrisă, dar respectată, care ferea
bisericile şi hanurile de călcări cu oşti. Chiar turcii, harnici dărîmători de
biserici creştine, rar loveau hanurile, fiindcă ştiau şi ei că acolo găseşte
odihnă drumeţul de orice neam sau religie. În jurul cetăţii erau la vremea
aceea unsprezece hanuri răspîndite pe sub poale de codru. Cocheta aşezare
a Argeşului înconjurată de ziduri, cuprindea la rîndul ei încă pe atîtea. Cam
prea multe, socoteau unii. Doar călătorii obişnuiţi se arătau de altă părere.
Nu rareori lipsa unei odăi libere îi făcea să înnopteze sub cerul liber.
Poate nu cel mai vechi, dar cu siguranţă cel mai frumos era hanul „Doi
cocoşi‖. Aşezat sub o curmătură de deal, înconjurat de brazi falnici, rostuit
din piatră şi lemn, cu zeci de odăi, cu grajduri mari, hanul nu cunoştea
lipsa clienţilor. Sub el, săpată în stîncă, o pivniţă în care ar fi încăput alte
hanuri mai mici adăpostea nenumărate butoaie cu vin şi cu ţuică. În
cămări, şuncile afumate, mari cît nişte coapse de vădană, slănina fragedă
ca bobul de zmeură, cîrnaţii cît odgoanele nu arătau nici pe departe bogăţia
merindelor. Undeva în spatele clădirii o crescătorie de porci şi una de
orătănii primeneau cu prospătură ospeţele. Drumeţului ostenit şi flămînd
nu i se cereau lămuriri despre rosturile sale, ci doar să aibă bani. Hangiul
Stoleru, un moldovean pripăşit pe la Argeş cu vreo douăzeci de ani în urmă,
era o matahală de om cît uşa, dar nu aplecat spre suferinţa grăsimii. Pînă
şi slujitorii săi fuseseră aleşi pe sprînceană, după voinicie. Socoteală
înţeleaptă, fiindcă încăierările rar lipseau, iar legea dreptăţii trebuia făcută
pe loc.
Odată cu lăsarea umbrelor serii, cavalerul blond poposi la „Doi cocoşi‖.
În marea sufragerie de la parter o seamă de lumînări aprinse, zgomot de
49
voci şi tacîmuri, cîntece vesele sau triste, ţipete şi porunci, trosnet de
buşeală, înjurături pipărate arătau că binecuvîntata cină se desfăşoară
creştineşte. Urmat de Cotae, Arad prinse a urca cele cîteva trepte, cînd uşa
se deschise brusc. Doi slujitori ai hanului aruncară ceva ce semăna a
ghiulea, după care uşa reveni pe rosturile ei. Ghiuleaua cu pricina nimeri
în braţele blondului cu toată viteza ce se cuvenea unei astfel de scule.
— Drace! strigă el încîntat. Bine că nu căpăţîna ăstuia m-a lovit în plin,
ci o parte mai moale.
Zicînd acestea, ridică proiectilul pe picioarele lui, ce-i drept cam
nesigure, însă destul de bune pentru a se susţine singur. În lumina slabă,
mogîldeaţa prinse contururi. Era un bărbat nu prea mare la trup, dar atît
de păros, încît greu s-ar fi putut stabili unde ar fi hotarul dintre plete şi
barbă, sau dintre barbă şi straie.
— Domnule, iertaţi-mi graba! grăi el cu o undă şăgalnică în glas.
— Cu graba nu am nimic, răspunse blondul. Socot însă că întîlnirea
noastră a scos ceva scîntei, ce-i drept nu prea dorite.
— Ah, domnule, dorinţele oamenilor nu prea se aseamănă între ele. Eu
mă socot fericit de ocazie. Dacă în locul vostru întîlneam bradul de colo,
n-aş mai fi avut plăcerea să vă prezint omagiile mele.
— Care a fot cauza plecării atît de... hm... atît de neaşteptate din han?
— Una măruntă. Lipsa de sunători. Totdeauna am crezut că un
cavaler, fiindcă asta sînt, poate să bea pe datorie pînă ce prinde zile mai
bune.
— Sînt de aceeaşi părere, aprobă tînărul. Poate e bine să vă întoarceţi
la masă.
— O, nu! se împotrivi acesta. „Doi cocoşi‖ a fost pînă adineauri singurul
han din care nu fusesem arun...
— Poftit să plecaţi, îl întrerupse Arad.
— Chiar aşa, domnule. Şi-i păcat. Vinul de aici e bun. Am băut un
tămîios de Buzău care ţi se strecoară în trup ca apa vie.
— Atunci s-ar cuveni să intrăm.
— Numai să nu iasă cu o încăierare ce v-ar păgubi sănătatea.
Blondul deschise uşa. Un slujitor îl văzu pe bărbos alături şi făcu o
încercare să-l ia de guler. Pumnul tînărului îl trimise cît colo. Alţi slujitori
veniră în grabă. Cuprins de cucernice furnicături, Cotae apucă un scaun
şi-l ridică deasupra capului. Aflat prin apropiere, Stoleru îl cîntări pe blond
din priviri doar o clipă. Destul pentru a-şi da seama că are în faţă un
oaspete de soi. Ţinuta mîndră şi mai ales straiele lui, care, chiar dacă
trecuseră prin multe, arătau a fi lucrate din cunoscutul postav de Colonia,
i-ar fi impus respect pînă şi unui hangiu mai puţin priceput.
50
— Poftiţi, înălţimea-voastră! spuse aplecîndu-se atît cît era de cuviinţă.
Cu ce vă pot fi de folos?
— Întîi cu adăpostul cailor. Unul dintre slujitorii mei aşteaptă afară.
M-am mirat că rîndaşii nu ne-au ieşit în întîmpinare aşa cum se
obişnuieşte pe la alte hanuri.
— Şi la noi se păstrează cu sfinţenie acest frumos obicei. Din păcate,
odăile sînt pline cu oaspeţi. Mîine va fi un turnir aici.
— Mda! Vom căuta în altă parte. Cît îţi datorează acest nobil cavaler?
— Mai nimic. Două oale cu vin şi o pulpă afumată valorează atît de
puţin, încît nu merită a vorbi despre ele.
Blondul privi spre Cotae. Acesta înţelese într-o clipă şi scoase un ducat
de aur.
— Ia-l, jupîne! spuse lunganul măreţ. Nu, nu! Păstrează restu’!
— Domnule cavaler! sări hangiul însufleţit dintr-o dată. De la prima
ochire mi-am dat seama... adică nu... vă cer iertare! Ar mai fi două odăi.
Una pentru voi, alta pe potriva slujitorilor. Cît despre cai, voi da poruncile
de trebuinţă.
La un semn al hangiului, cîţiva slujitori curăţară o masă cu muşterii cu
tot, în vreme ce alţii aşezau măsăriţă curată. Cotae şi Gogoaşă fură
îndemnaţi spre un colţ unde îşi ciocneau ulcelele cei de mîna a doua.
Proaspeţii slujitori observară că a găsi un loc printre mesenii de acolo
rivaliza cu frumoasele minuni biblice. Porniră totuşi hotărîţi, înşfăcară cîte
un guler de care atîrna ceva greu, smuciră cu sîrg, îşi desfăcură palmele
după un chibzuit avînt, iar cei luaţi de pe locurile lor în chip atît de
creştinesc poposiră cam fără voie pe duşumea. Cum aceştia nu protestară,
fie din pricina băuturii peste măsură, fie din altă pricină, cum cei de la
masă nu păreau a se sinchisi, Cotae şi Gogoaşă se aşezară în voie.
Arad ciocni un rînd cu părosul. Înviorat de plăcuta întorsătură a
lucrurilor, omul închină solemn şi grăi plin de mulţumire:
— Domnule, numele meu e Grama.
Discutară multă vreme cînd mai tare, cînd în şoaptă. Uneori se aplecau
iute, ferindu-se din calea unor proiectile în formă de căni, de scaune sau
cine ştie ce alte corpuri care circulau la răstimpuri pe deasupra meselor,
din diferite părţi, după cum izbucneau încăierările. Numai novicii, numai
cei ce păşeau pentru prima oară într-un han făceau caz cînd primeau în
braţe un trup aruncat din greşeală. Dacă încăierările promiteau a fi
frumoase, mulţi muşterii se arătau dispuşi a intra în horă, iar în astfel de
ocazii doar hangiii luau parte fără entuziasm. Puţini se sinchiseau de o
vînătaie, de un cucui, de lipsa unei bucăţi din piele sau de pierderea cîtorva
dinţi.
51
Cu puţin înainte de miezul nopţii, cînd cavalerul Grama cam întrecuse
măsura ulcelelor, cînd picioarele lui ar fi putut căpăta o mie de
întrebuinţări în afară de aceea a susţinerii trupului, Cotae şi Gogoaşă îl
luară tîrîş, fiecare de cîte o aripă, şi-l cărară în odaia blondului.
La ziuă, Arad îl întrebă pe bărbos:
— Ai un cal?
— Am avut o iapă de rasă, domnule, răspunse acesta cam acru.
— Aha! Dar arme?
— Şi arme am avut. Dacă aţi fi văzut spada mea de Sibiu... fiindcă
Sibiul rivalizează cu Toledo în făurirea acestui fel de scule.
— Ei, nici chiar aşa să nu o luăm. O fi Sibiul, însă Toledo...
— Da, da, eram sigur că nu recunoaşteţi, zîmbi bărbosul. Totdeauna
sîntem gata să credem că numai străinii pot da lucruri bune. Şi eu am
crezut aşa pînă acum cîţiva ani, cînd am dat în Sibiu peste unul, Axinte. Mi
se rupsese spada sus, lîngă mîner. Cineva m-a îndrumat spre Axinte. L-am
căutat, socotind că mi-o va cîrpăci pînă se va ivi prilejul pentru una nouă.
Axinte e mai mărunt decît mine, care nu fac parte din tagma uriaşilor, şi
are o faţă lungă, uscată, ca de ţîrcovnic. Omul s-a uitat la spadă şi mi-a zis:
„Domnule, oţelul nu se poate cîrpăci, dar aş putea să vă vînd o spadă
făurită de mine.‖ Zic: „Mă nene, asta-i de Toledo. Un cavaler care a purtat
la şold un Toledo nu se poate mulţumi cu o custură oarecare.‖ „Adevărat! a
rîs el. Am aici trei spade. Una dintre ele e de Toledo. Voi acoperi mînerele şi
gravurile, iar domnia-voastră încercaţi a vedea care e mai bună.‖ Cu tot
învelişul făcut de Axinte, pe cea străină am recunoscut-o îndată după
înfloriturile de pe ea. Zic: „O iau pe asta.‖ Zice: „Asta e Toledo. Mă aşteptam
să o recunoaşteţi. Totuşi o încercare merită. Eu am să iau una făurită de
mine, iar voi încercaţi să mi-o rupeţi sau să mi-o ştirbiţi. În caz de reuşită,
veţi primi Toledo în dar.‖ Un ceas întreg m-am căznit, cu toată priceperea,
însă fără folos. Pînă la urmă, am cumpărat o spadă de Sibiu la preţul uneia
de Toledo.
— Hm! Parcă am auzit ceva despre Axinte.
— Şi veţi mai auzi, domnule.
— Poate. Deci n-aveţi nici arme?
— Am avut. Din păcate am pierdut totul la un joc de zaruri. Totuşi, sînt
în cîştig. După acel dezastru m-am jurat să nu mai pun mîna pe zaruri. Dar
ce folos, dacă judecata bună vine la urmă?
— Sper să fie un necaz trecător.
— Mă îndoiesc, rîse bărbosul, fiindcă nu mai am nici un fel de avere.
Dacă aş avea o spadă, s-ar schimba lucrurile. Azi va fi un turnir. Cei ce
cîştigă un turnir sînt răsplătiţi regeşte aici, la Argeş.
52
— Ştii să foloseşti bine o spadă?
— Ah, domnule, aş zice că lucrez destul de frumos! Părintele meu,
seniorul Grama, Dumnezeu să-l ţină încă vreo zece-douăzeci de toamne,
mi-a dat lecţii admirabile. E drept că asta s-a petrecut acum patru ani. De
atunci ne-a lipsit prilejul să încrucişăm spadele, din cauză că nu l-am găsit
niciodată treaz. După ce şi-a pierdut averea – tot la jocul de zaruri – a dat
în darul băuturii. Păcat! Avea o fineţe în loviturile de spadă...
— Totuşi, după o noapte atît de grea... hm... aveţi puţine şanse într-un
turnir, îl întrerupse Arad.
— Vă faceţi griji degeaba. Sînt două luni de cînd mă odihnesc.
— Atunci, propun să intrăm în frumoasa aşezare a Argeşului. Iar dacă
doriţi să luaţi parte la turnirul de spadă, nimic nu vă poate opri.
— Păi tocmai spadă n-am şi nici straie pe măsura unui cavaler.
— Toate la vremea lor, zîmbi blondul. Întîmplarea face să dispun de
nişte ducaţi.
— Mă îndatoraţi, domnule.
— Nu prea. Aurul acesta a venit pe neaşteptate.
Măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, părăsise palatul ca de obicei,

cu puţin înainte de revărsatul zorilor. Îmbrăcat simplu, într-o cămaşă
descheiată la gît, cu pantaloni strînşi pe picior, lucraţi din cunoscutul
postav de Ypres, pe care o mînă dibace brodase la genunchi cîte un vultur
cu aripile întinse, purtînd la brîu o sabie scurtă legată de o cingătoare
încheiată în paftale de aur, domnul ţării ieşise în parc pentru plimbarea de
dimineaţă. Vreo cîţiva arcaşi porniră grabnic să-l însoţească, aşa cum
încercau adesea, dar un semn al măriei-sale îi opri. Aerul aspru al parcului
aducea a zi rece de octombrie. Mircea zăbovi lîngă vatra unui izvor ce
năvălea voiniceşte de sub o stîncă. Acolo îi plăcea să-şi scufunde faţa în
unda rece, care înfiora trupul ca tăietura de brici. După ce simţi din plin
binecuvîntarea apei, porni agale pe sub copacii mari, ai căror coroane
uriaşe parcă se îmbrăţişau unele cu altele, fără a mai lăsa loc pentru razele
soarelui, ivite undeva pe o culme ca un zîmbet de prunc. Primul bărbat al
ţării purta plete lungi şi o barbă rotundă, aspră. Înalt ca şi Staicu, se
deosebea de acesta prin trăsăturile prelungi. Ochii lui mici, adînci, de
culoarea aurului ca şi părul bogat, nasul drept, buza de sus voluntară fără
a strica simetriei, lipsa obişnuitelor cute din colţul gurii alcătuiau chipul
unui bărbat atrăgător chiar dacă împlinise treizeci şi şase de ani. Nici
trupul nu cunoscuse apăsările vîrstei. Fireştile rotunjimi ale pîntecului, ce
53
apar la bărbaţi la vîrsta aceasta, nu-l încercaseră. Al său era plat, suplu, ca
al tinerilor. Dar nu numai natura îl ferise de asemenea cusur, ci şi
plimbările lungi, matinale, exerciţiile zilnice de scrimă, băile reci, călăria şi
vînătoarea cu arcul.
„Am o zi grea, gîndi el. Azi voi primi o seamă de oaspeţi. Pe la zece va
începe turnirul. Uneori întrecerile cu lancea, cu spada şi cu arcul se
prelungesc pînă după prînz. Către seară, alături de doamna noastră Mara,
vom deschide balul, iar la miezul nopţii mă voi întîlni cu Nufărul Alb.‖
Pe străzile Argeşului, mulţimea trecătorilor era mult mai mare decît în

alte zile. Negustorii de mărunţişuri profitau din plin, oferind spre vînzare
lucruri mai acătării sau îndoielnice în ce priveşte calităţile. Unii veniseră în
căruţe, alţii doar cu ce purtau în spinare. Nici localnicii nu şezuseră cu
mîinile în sîn la o astfel de concurenţă şi ieşiseră cu mărfurile tocmai în
marginea cîmpului rezervat întrecerilor. Pînă şi hanurile, atît de
somnoroase dimineaţa, îşi primeau muşteriii ocazionali, ce intrau acolo
să-şi petreacă vremea pînă la începerea turnirului. Mulţi clătinau din cap şi
socoteau în sinea lor că nu-i a bună cu noul vodă, care în preajma
războiului se ţine de petreceri. Altele trebuiau acum spre apărarea ţării,
fiindcă nimeni nu ştia pînă unde vor lovi oştile lui Ali-paşa. De la urcarea
lui vodă în scaunul ţării, întîmplată la 23 septembrie 1386, trecuseră doi
ani. Doi ani de linişte, ce-i drept, dar ce gînduri avea el puţini ştiau. Va fi
un demn urmaş al părintelui său Radu? Greu de presupus.
Porţile cetăţii, deschise odată cu lumina zilei, lăsau a se revărsa
călători din împrejurimi, ori din îndepărtate judeţe. Unii intrau călări pe cai
greu de strunit, alţii apostoleşte. Mulţi în trăsuri purtate de telegari
sprinteni sau în căruţe mari, înghesuiţi, transpiraţi, gălăgioşi şi veseli. Încă
din zori, împrejurimile cîmpului de întrecere fuseseră ocupate. Spectatorii
chibzuiţi nu lipseau. Primele rînduri se formaseră trainic, iar bătălia pentru
o poziţie mai bună era fără sorţi de izbîndă. Doar cei din casele mărginaşe
păreau favorizaţi cu adevărat. Terasele, ferestrele şi acoperişurile gemeau
de privitori. Jos, rîndurile se legănau ca nişte valuri uriaşe sub asaltul celor
întîrziaţi.
Sunet de trîmbiţe vesti sosirea lui vodă. O seamă de călăreţi deschiseră
drum prin mulţime. La spatele lor, pe cai neastîmpăraţi ce jucau în loc, îşi
făcură apariţia boierii Roman Herescu şi Manea, amîndoi cavaleri ai
Ordinului Basarab. Platoşele sclipeau în bătaia soarelui ca nişte oglinzi.
Puţin mai în urmă, o parte dintre spectatori zăriră coroana de aur în cinci
54
colţuri a domnului ţării. Alături de vodă, tînăra doamnă Mara, înaltă, suplă,
în rochie albă tivită cu fir de aur, iar în stînga lor, Staicu şi Margareta. La
spate, sumedenie de curteni călcau domol, conduşi de comitele Dragomir,
castelanul de Dîmboviţa. Nici oaspeţii nu lipseau. Veniseră acolo vornicul
Drăgoi, Burlă şi Stanciu, toţi trei consilieri supremi ai domnului Moldovei,
Pietro Embrone, consul genovez la Chilia, trimişi din Transilvania, Serbia,
Vidin, Tîrnovo, Croaţia şi cavaleri ai regelui Poloniei, Vladislav Iagello.
Întreaga mişcare încremeni cînd crainicul anunţă cu voce puternică:
— Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpînitor a toată
Ţara Românească.
Aflat nu departe de vodă, consulul Pietro Embrone îi şopti secretarului
său:
— Mircea e vesel. Rîde şi discută fără griji.
— Ca la orice turnir, încuviinţă secretarul.
— Santa Madona! exclamă Pietro. Războiul bate la uşă. Să fie oare
domnul Ţării Româneşti un naiv?
— Mă îndoiesc, şopti secretarul. Cred mai degrabă că acest turnir
ascunde o frumoasă manevră. Iată un prilej de a aduna o groază de oameni
fără a bate la ochi. Tare îmi vine a crede că trimişii polonilor au venit nu de
dragul întrecerilor, ci ca soli. Cred că ar fi interesant să luăm seama la
întîlnirile de azi ale valahului. Nişte soli poloni la curtea din Argeş nu ar fi
pe placul regelui Ungariei. Dar un turnir poate fi un bun paravan, fiindcă la
astfel de prilejuri vin adesea mulţi cavaleri. Apoi, iscoadele turcilor îl vor
vesti pe sultan că aici nimeni nu se gîndeşte la război.
— În ce scop?
— Nu ştiu. Am aflat însă că Mircea şi-a întărit cetăţile de la Dunăre.
Zidurile s-au dublat, iar garnizoanele sînt mai mari ca de obicei. Numai
cetatea Turnu are acum peste două mii de arcaşi.
— Deci, pregătiri în taină?
— Aşa se pare.
La un semn al lui vodă, crainicul îi chemă pe cavalerii întrecerilor de
spadă. Erau patru. Trei voinici şi unul mărunţel, pricăjit, prea firav pentru
o dispută atît de grea.
Turnirurile nu-l atrăgeau pe mitropolitul Antim. El socotea că o faţă
bisericească nu are ce căuta la asemenea uşuratice vărsări de sînge. În
schimb, egumenul Lazăr era nelipsit. Şi nu o dată ţinea pariuri cu vodă.
— Măria-ta! grăi Lazăr. Nu credeţi că mărunţelul îşi caută moartea?
— Să vedem, rîse domnul ţării. Numai el ştie pe ce se bizuie.
— Mi-e teamă că mîna lui slăbănoagă nici nu va putea ridica spada.
— Vreţi să pariaţi împotriva lui?
55
— Ah, nu! Mie îmi place să risc. Ţin zece perperi pe mîna cavalerului
Grama. Aşa mi se pare că-l cheamă.
— Fie! aprobă vodă. Sper să nu mă păgubiţi ca altădată.
Primii intrară în luptă un tînăr oacheş din Judeţul de Baltă şi un
bărbat mai vîrstnic, necunoscut la curtea Argeşului. După unele schimburi
de lovituri, spectatorii observaseră că oacheşul e mai ager, iar vîrstnicul e
mai chibzuit în mişcări. Dar totul dură atît de puţin, încît spectatorii mai
şedeau încă încremeniţi. Spada vîrstnicului intrase adînc în umărul
celuilalt. Grijuliu, necunoscutul se aplecă deasupra oacheşului căzut parcă
fără suflare. O singură privire ageră îi fu suficientă pentru a şti că rana e
puţin primejdioasă. Mulţumit, salută adînc spre locul în care şedea vodă.
— Prea scurtă întrecere, murmură Lazăr.
— Dar frumoasă, grăi comitele Staicu. Cavalerul vîrstnic e un mare
spadasin.
— Sau, poate, norocos.
În vreme ce Lazăr savura spectacolul din plin, fiindcă locul său lîngă
vodă era dintre cele mai bune, călugărul Sima, îmbrăcat în rasă lungă,
transpirat, roşu la faţă, înainta cu cizmele lui mari prin mulţime. După
strigăte, înţelese că privirile sale nu avuseseră parte de prima întrecere.
Mînat de talazurile celor ce se înghesuiau fără noimă, ajunse la loc liber,
sub un prun. Ochii săi cucernici cătară în sus, printre crengi. Pe craca cea
mai de nădejde, un tînăr, nu chiar flăcău după semnele chipului, şedea
împărăteşte.
„Dacă mă sui lîngă el, pică prunul cu noi, chibzui grăsunul. E prea
fraged ca să ţină doi oameni. Apoi, fără ajutor, mi-e teamă că nu pot urca
pînă acolo.‖
— Hei, fiule! răcni Sima.
— Ce e, bre? întrebă flăcăul.
— Dă-te jos, spurcatule! Picioarele tale netrebnice au pîngărit crengile
pomului.
— Da de unde? rîse băiatul. Doar m-am mai urcat şi altă dată şi nimeni
nu mi-a zis că-i păcat.
— Parcă eu zic altfel? o luă Sima grijuliu. Cînd prunele sînt coapte
avem datoria să ne săltăm printre sfintele crengi, însă acum e păcat greu.
Pomul abia e pe rod.
Descumpănit, băiatul grăi totuşi cu judecată:
— Păi ăia de colo de ce stau în pruni?
— Lasă că ajung eu şi la ei. De ce crezi că sînt pus aici?
— Aş zice că nu-i păcat.
— Ce? Pesemne că Lucifer îţi tulbură mintea. Cîţi ani ai?
56
— Aproape şaptesprezece.
— La biserică mergi?
— În fiecare duminică, sfinţia-ta.
— Şi nu ţi-au spus acolo despre păcatul urcatului în prun?
— Nici o vorbă, sfinţia-ta.
— Mare mirare! Pe mine m-ai văzut în prun? răcni mînios.
— Nu.
— Atunci dă-te jos înainte de a chema străjile! Sfîntu’ apostol Chihaia
zice limpede în a şaptea epistolă către argeşeni: „Luaţi aminte şi nu vă
urcaţi în prunul fără prune coapte fiindcă spurcăciunile... şi buboaiele la
şezut... bubele dulci... rîia... străjile...‖ Dă-te jos!
Nemulţumit, dar destul de speriat, băiatul îşi dădu drumul din pom şi
porni să o ia din loc, însă un gest al călugărului îl opri.
— Uşor, fiule! Ajută-mă să mă urc!
— Parcă ziceai că...
— Sigur că ziceam. Trebuie să binecuvîntez cu mătăniile fiecare
crenguţă, altfel se usucă prunu’.
Grea treabă. Sima îşi săltase poalele rasei cam fără folos. Fundul său
cît o varniţă atîrna ca plumbul, chiar dacă braţele puternice porniseră a
face minuni pe tulpină la deal. Băiatul nu era slăbănog. După o vreme
reuşi să pună umărul sub cucernicul fund şi, prin frumoasă trudă, Sima
ajunse pe craca atît de rîvnită, unde se aşeză comod, fericit de o vizibilitate
straşnică.
— Hei, sfinţia-ta!
— Ce vrei?
— Nu cobori?
— De ce să cobor?
— Fiindcă păcatu’... şi buboaiele...
— Păcatu’? Ai te cară d-acilea! Întîi trebuie să mă rog şi să meditez
două ceasuri încheiate. Pe urmă să vii să mă ajuţi la coborît.
Cum nu era nătîng, băiatul o luă din loc înjurînd printre dinţi.
Adversarul micuţului Grama se nimerise un zdrahon cunoscut ca o

brezaie pe la turniruri. Uneori lovea cu spada atît de puternic, încît mulţi îl
credeau egal în voinicie cu mîndrul cavaler Bogdan. Altfel, era un soi de
mălai-mare, petrecăreţ, darnic pînă la risipă, veşnic fără un chior în pungă
şi gata a se lipi acolo unde întrezărea ceva cîştig. Meseria armelor nu-l
atrăgea, cu toate că unele însuşiri alese în mînuirea lor i-ar fi adus o
57
situaţie mai bună. Ieşise victorios în cîteva turniruri, dar gloria, numele
bun nu-i făceau cine ştie ce plăcere, ci numai obişnuita pungă cu sunători
cuvenită învingătorului. Cum era lefter de vreo cîteva săptămîni, venise la
întrecere cu gîndul la un chef mare. Văzîndu-l pe Grama atît de neajutorat
fizic, după primul moment ce-i stîrni mirarea cugetă adînc:
„Să fiu al dracului dacă nu-i o glumă! Fiindcă, de nu-i aşa, a mă bate
cu ăsta, a-l despica în două, mă duce la un păcat atît de rău, încît ar trebui
să-mi schimb numele pentru a nu fi certat cîndva în cer. Adică n-au găsit ei
unul pe măsura mea?‖
— Piei, drace! murmură printre dinţi.
— Aţi spus ceva, domnule? se interesă mărunţelul.
— Ah, nu, cavalere! Ziceam o rugăciune. Totdeauna înaintea întrecerii
îmi fac rugăciunile, minţi el. Poate e cazul să vi le faceţi şi voi, fiindcă nu se
ştie dacă mai e timp la urmă. Mă numesc Anton.
— Încîntat, cavalere! Numele meu e Grama. Sper să facem o partidă
frumoasă.
Ultimele cuvinte ale adversarului îl năuciră cu totul pe Anton. Apoi îşi
luă seama şi grăi, sperînd să nu-i aducă acestuia vreo jignire, dar să-l facă
a înţelege că ar mai fi timp să o ia la sănătoasa.
— Domnule, oare o dragoste nefericită vă aduce la moar... adică vreau
să zic aici? Dacă aveţi ceva neamuri dragi...
— Ei, ei, domnul meu! îşi ieşi din pepeni mărunţelul.
„Să mă ia naiba! chibzui Anton. Cred că i-am zis ceva ce nu se cade.‖
— Cavalere! încercă el să repare. N-am vrut să vă aduc un afront, însă
cu cei ce rămîn pe urmă...
— În gardă, domnule!
„Fie! gîndi Anton. Tu ai vrut-o.‖
În jurul arenei se lăsase o linişte adîncă. Pentru oricine era limpede că
la prima lovitură de spadă mărunţelul va fi despicat. De undeva, dintr-un
balcon, cineva strigă mînios:
— Nu-i drept!
Însă nimeni nu-l luă în seamă. Cei doi spadasini tocmai încheiaseră
saluturile de cuviinţă. Anton foarte nemulţumit, fiindcă niciodată nu
luptase cu neajutoraţi, lovi de cîteva ori spada mărunţelului, hotărît să i-o
smulgă din mînă. Dar, spre mirarea sa, nu reuşi. Grama primea fiecare
lovitură nu în contră, ci pieziş, astfel că lamele în loc a se ciocni puternic
alunecau una pe lîngă alta parcă îmbrăţişate. Apoi o fandare lungă se opri
în coapsa lui Anton.
— Sfîntă fecioară! murmură zdrahonul. Bărbosul ăsta vede o meserie...
— Sper că nu v-am atins prea adînc, spuse Grama.
58
— Ei, la naiba! D-astea am primit eu destule. Însă acum e rîndul meu.
Să te fereşti, domnule, fiindcă voi lovi năprasnic.
După ultimele vorbe, spada sa se abătu asupra micuţului cavaler ca o
vijelie, gata a doborî totul în calea ei. Şi totuşi – mirare! Grama dansa în
jurul zdrahonului asemenea unui titirez. Dinspre balcon răzbătu aceeaşi
voce, în care răsună de data aceasta o adîncă uimire. Iar în clipele ce
urmară, tăcerea fu întreruptă de două zgomote mari. Primul e clar. Căzuse
Anton peste spada ce se frînsese. Dar pentru al doilea, vodă îl întrebă pe
crainic:
— Ce a fost asta?
— Nimic, măria-ta. Unul prea înflăcărat a picat din balcon.
Nu mult după prînz, cavalerul blond dimpreună cu Grama şi cei doi
slujitori poposiră printre tarabele cu mărfuri.
— Am crezut că vei pierde întrecerea, grăi Arad.
— Zău? Eu am fost sigur de cîştig după primele schimburi de lovituri.
Ştii care e necazul în lupta dintre un zdrahon şi unul pirpiriu?
— Nu.
— Cei mari la trup cred prea mult în voinicia lor şi devin generoşi. Iar
dacă le lipseşte generozitatea, rar ne bagă în seamă. Noi, ăştia neajutoraţii,
nu cunoaştem mila în faţa uriaşilor, ci lovim din toate puterile. Apoi, cu
toate că domnul Anton stăpîneşte bine arta scrimei, aş zice că nu-i dăruit
cu haruri aparte. Îi lipseşte fineţea. Or, într-o luptă cu spada primează nu
voinicia, nu cunoaşterea corectă a loviturilor, ci fineţea execuţiilor.
— Aşa e. Cîţi bani ai primit din mîna lui vodă?
— O pungă cu cinzeci de perperi. Adică peste nouă sute de ducaţi de
argint.
— Nu-i rău. Cu astfel de sumă te pui pe picioare.
— Aiurea! Douăzeci şi cinci de perperi i-am împrumutat cavalerului
Anton.
— Cum asta?
— Păi, din cele ce a avut bunăvoinţa să-mi spună după luptă, mi-am
dat seama că e lefter.
Arad îl privi cu plăcere, dar Grama nu observă, fiind preocupat de
unele socoteli băneşti.
— Deci, continuă el, dacă îţi plătesc datoria, dacă îmi cumpăr un cal
bun, rămîn vreo cincisprezece perperi. De fapt, nici atît. La Deva am două
surori care au rămas în cruntă sărăcie şi aşteaptă ajutorul meu. Cît despre
seniorul Grama, el se descurcă totdeauna în hoinărelile lui. Cine ştie pe
unde îl poartă paşii.
— Înţeleg, spuse blondul nu prea bucuros. Cînd vei porni spre Deva?
59
— Mîine în zori.
— Prea bine, domnule! Datoria mi-o plăteşti altă dată, iar un cal bun îţi
voi împrumuta eu.
Arad cumpără unele straie frumoase, pe măsura cumetrilor Cotae şi
Gogoaşă. Feţele celor doi slujitori străluceau de mîndrie. Numai la alegerea
armelor stăpînul întîmpină unele greutăţi. Cotae era bucuros de arcul său
nou. Gogoaşă, în schimb, arăta mare dispreţ pentru astfel de sculă.
— Domnule! grăi el îmbufnat. Cu arcul nu mă pricep să trag.
— Înveţi.
— A, nu, e prea tîrziu! Doar dacă aveţi bunăvoinţa să-mi luaţi un topor.
La noi, pe valea Ampoiului, sînt o mulţime de tăietori şi cioplitori de lemne.
Pînă şi copiii se pricep. Iar joaca noastră era aproape totdeauna cu toporul.
— Meseria armelor nu-i o joacă.
— Ştiu, domnule, şi d-aia mă încumet a vă arăta ce pot.
— Cu săgeata îl iei pe duşman de la distanţă.
— Şi cu toporul.
— Mare minune! Uite că aşa ceva nu am văzut pînă acum. Şi de unde
să-ţi iau asemenea armă?
— Am întîlnit un negustor cu topoare bune.
La puţină vreme, Gogoaşă reveni încîntat de frumoasa achiziţie.
Dincolo de cîmpul întrecerilor începea codrul. Întîi o seamă de tufe şi
copaci singuratici, apoi liziera deasă. Mînat de curiozitate, Arad se opri cam
la douăzeci de paşi în faţa unui trunchi ce întrecea grosimea unui om.
După ce-l privi o vreme gînditor, îl întrebă pe Gogoaşă:
— Ai putea să-l nimereşti de aici?
— Fără sminteală. E drept că de multă vreme n-am mai încercat, dar
nădăjduiesc să nu-mi fi pierdut îndemînarea.
Apoi, parcă în joacă, slobozi toporul din mîna sa vînjoasă.
— Drace, straşnică lovitură! strigă blondul entuziasmat. Văd că tăişul a
intrat în tulpină de vreo două degete.
— Vai mie, domnule! se căină grăsunul. Altădată îl înfigeam mai adînc,
dar nu asta-i supărarea mea. Toporul a lovit cam la o palmă de crăpătura
aceea pe care am ochit-o. Va trebui să lucrez mult pînă ce îmi va reveni
îndemînarea.
— Tu cum stai cu arcul? se întoarse blondul către Cotae.
— Ca măgarul la muls oile. Îmi place, însă n-am tras niciodată.
— Ai vrea să încerci?
— Dacă nu vă e cu supărare.
Arad îi arătă un copac aflat cam la vreo treizeci de paşi. Cotae încordă
arcul, închise ochii şi trase.
60
— Pe sfintele moaşte! rîse cavalerul. Bine că n-a fost nimeni prin
apropiere. Puteai să-l laşi olog. Cînd tragi cu arcul şi nu eşti în şa,
picioarele nu stau unul lîngă altul, ci dreptul dus mai în spate. Apoi, dacă
închizi ochii, nu faci nimic. Nici poziţia umărului nu-mi place. Ia dă-mi
arcul şi să fii atent la tot ce fac! În faţa noastră sînt trei copaci aproape lipiţi
unul de altul. Voi trage în cel din mijloc.
— Prea departe, interveni Grama. Pînă acolo cred că sînt peste optzeci
de paşi.
— Aşa cred şi eu, zîmbi Arad. Copacul din mijloc are un ciot. Voi
încerca să trimit săgeata în el.
— Ar fi straşnic, se auzi o voce din spate şi nu mică fu surpriza
cavalerului blond cînd îi văzu pe Staicu, pe egumenul Lazăr şi pe Sima.
— Ce plăcere! se înclină Arad.
— Ce mirare! observă comitele. După spusele voastre vă ştiam în drum
spre Caliacra.
— Şi nu vă înşelaţi. Am făcut doar un ocol pe la Argeş.
— Înseamnă că staţi puţin aici.
— Pînă mîine în zori.
— Pesemne că aveţi o invitaţie la balul de la palatul domnesc.
— Ce vă face să credeţi?
— Să cred? Nu, domnule, ci numai să sper. Mi-ar plăcea să petrecem
cîteva ceasuri împreună.
— Şi mie, însă nu am o astfel de invitaţie. Cine s-ar fi gîndit la unul ca
mine? Cine mă cunoaşte?
— Noi. Aveţi ceva împotrivă dacă vă poftim?
— Nu m-am gîndit la o cinste atît de mare.
— Atunci, vă las o invitaţie la oştenii din paza porţii.
— Domnule! rîse Arad. Socot că, de vreme ce am obţinut această
favoare, îmi pot îngădui să vă mai cer una pentru prietenul meu, cavalerul
Grama.
— A, tînărul care a cîştigat întrecerea de spadă? se întoarse comitele
spre micuţul cavaler. Nici că se poate mai bine. Frumoasă lovitură aţi dat,
domnule! Dar parcă vă pregăteaţi să trageţi cu arcul, privi din nou către
blond. Vă stinghereşte oare prezenţa noastră?
— Nicidecum. Doresc să-i dau slujitorului meu prima lecţie.
— La o distanţă atît de mare? Poate nu ştiţi că azi întrecerea cu arcul
s-a disputat doar la şaizeci de paşi. Învingătorul e un tînăr din judeţul Olt.
Un flăcău de mare nădejde. În faţa lui au pierdut cîţiva cavaleri dintre cei
mai iscusiţi. Zău, turnirul de la Argeş a adus multe surprize.
Arad potrivi săgeata, încordă arcul, ochi scurt şi trase. După cîteva
61
clipe se auziră exclamaţii de uimire.
— Cavalere! strigă egumenul cu entuziasm. Săgeata voastră s-a înfipt
la cîteva degete de ciot. Poate că mă înşel, fiindcă distanţa e mare. Voi da o
fugă pînă acolo.
Apoi spre hazul celor de faţă, îşi săltă poalele rasei şi porni în goană.
Cînd reveni, ochii săi străluceau ciudat.
— Minunat, cavalere! zîmbi el. Doar la trei degete de ciot. Sînteţi un
ţintaş cum rar mi-a fost dat să văd. Sau, mai degrabă, încă n-am văzut. Şi
mă mir: de ce nu aţi luat parte la întrecerea cu arcul? Aţi fi cîştigat uşor.
Surprizele se ţin astăzi lanţ.
Blondul ridică din umeri, vizibil nemulţumit.
— Arcul acesta nu are o bătaie prea bună, sfinţia-ta. N-aş zice că-i rău,
însă nu-i centrat cum se cuvine. Lemnul său are un capăt ceva mai subţire.
Cotae, dă-mi arcul meu!
Şi spre mirarea celorlalţi ochi din nou, chiar mai scurt decît prima
oară, iar săgeata nimeri în mijlocul ciotului.
— Iată ce înseamnă să-ţi cunoşti arma, zise Arad mulţumit de reuşită.
— Domnule! făcu Staicu privindu-l şăgalnic. Am întîlnit mulţi arcaşi
buni, dar cunosc un singur om în stare să vă egaleze la o distanţă aşa de
mare.
— Voi?
— O, nu! E vorba despre sfinţia-sa Lazăr.
Arad şi însoţitorii săi îl priviră zîmbind. Cuvintele comitelui aduceau a
glumă. Nu puteau crede aşa ceva, fiindcă nu auziseră ca vreo faţă
bisericească să aibă mari daruri în mînuirea armelor. Staicu parcă le ghici
gîndurile. Uşor nemulţumit, îl rugă pe Lazăr să încerce. Bucuros, cavalerul
blond îi oferi acestuia arcul său. După felul cum îl prinse, cu mîinile mari,
nervoase, după dibăcia dovedită în mînuirea lui, se văzu clar că Lazăr
umblase des cu scule de soiul acela. Egumenul ochi la fel de scurt şi de
energic. Săgeata bîzîi prin aer ca un bondar uriaş şi se înfipse în ciot.
— Sper să ne vedem la bal, rîse comitele.
Mai la o parte, în vreme ce egumenul şi Staicu se depărtau la braţ,
grăsunul Sima îi zise lui Cotae:
— Fiule, sub îndrumarea vrednicului tău stăpîn, vei ajunge chiar
scutier. Dacă nu poţi acum, îmi vei plăti atunci.
„Săracul, chibzui lunganul. Cred că de la căldură i se trage. După
vorbele fără căpătîi ai zice că l-a lovit cineva cu leuca în cap.‖
Apoi răspunse milos:
— Nu înţeleg. Despre ce plată e vorba?
— A orătaniei.
62
— Care orătanie?
— Bă ăsta! îşi ieşi Sima din pepeni. După plecarea voastră din Snagov,
cucernicul ce se ocupă de orătănii mi-a zis că-i lipseşte una. Că te-a văzut
pe lîngă coteţe. Ce-i drept, numai o aripată dovedeşte că eşti lipsit de
păcatu’ lăcomiei, însă nu şi al şterpelitului.
„Din vorbele lui se vede că nu-i prea sigur‖, chibzui lunganul,
dumirindu-se încotro vîsleşte grăsunul. Cum nu era prima oară căzut sub
asemenea învinuire, îşi luă o figură din cele mai ofensate şi răspunse cu
măreţie:
— Sfinţia-ta, nu prea ştiu despre ce ai grăit. Dacă vrei să ştii, pînă azi
găinile au fost cercetate de către oameni destul de puţin. Fiindcă nu-i
destul să te pricepi la un ciupelit frumos, ori la ronţăit un copan. Sufletu’,
sfinţia-ta. Sufletu’ trebuie căutat la găină. Orătăniile pricep omul cu inima
bună şi se iau după el ca mielu’ după oaie. D-aia zic: poate că o orătanie să
se fi luat după noi însă, dom’le, eram călare şi n-am băgatără de seamă.
Se apropia miezul nopţii. Balul era în toi doar pentru cei tineri.
Vîrstnicii, retraşi prin ungherele sălii, gustau cîte o cană cu vin sau
depănau amintiri. Cavalerii străini, înconjuraţi cu atenţia curtenilor, mai
discutau încă aprins despre turnir. Jupînesele tinere îşi îndemnau soţii la
dans. Cele răscoapte puneau la cale cumetrii şi ospeţe. Parcă nimeni nu
avea gîndul îndreptat spre războiul ce era gata să înceapă la sud de
Dunăre. Lipsea totuşi veselia de altădată, fiindcă primejdia unui război
totdeauna apasă inimile oamenilor cu greutatea ei. Numai tinerii, lipsiţi de
experienţa bătrînilor, gustau clipa cum se cuvine. Prin locurile tainice ale
teraselor, flăcăii şi fetele schimbau sărutări pe furiş. Nelipsiţii crai se
poticneau adesea cu prefăcută mîhnire şi prindeau în braţe cîte o codană,
iar scuzele durau uneori atît de mult, încît victimele, nu prea supărate,
începeau să-şi depene visuri de măritiş. Uşile larg deschise ofereau prilej de
dans chiar şi în curtea plină cu pomi. Unii dansatori îndrăzneţi mînaseră
sîrbele către liziera parcului măreţ, acolo unde lumînările păcătoase lipseau
şi îmbrăţişările rămîneau ascunse în umbra copacilor.
Domnul ţării se întreţinea cu oaspeţii poloni. Măria-sa, Mara, tînăra
Margareta şi cîteva jupînese găsiseră loc plăcut pe una din numeroasele
terase. Aerul nopţii de mai, încărcat de mireasma florilor, căpătase oarecare
asprime în apropierea miezului nopţii, însă nu destulă putere pentru a le
alunga. Mitropolitul Antim îi adunase în jurul său pe Atanasie al
Severinului, pe Sofronie de la Cozia, pe Lazăr al Snagovului şi pe tînărul
63
Dragomir, comitele de Dîmboviţa. Staicu discuta în şoaptă cu isteţul conte
genovez Pietro Embrone.
— Domnule! zise acesta. Războiul bate la uşă...
— Dar nu la a noastră, îl întrerupse Staicu.
— Adevărat, însă mîine poate fi altfel. Mă mir că măria-sa Mircea nu
adună oastea ţării.
— Asta înseamnă că ştie mai multe decît noi.
„Şi tu, tîlharule! gîndi consulul de la Chilia, ascunzîndu-şi supărarea
sub un zîmbet nepăsător. M-aş mira ca fratele lui vodă să nu ştie. Tăceţi ca
peştii, iar eu tremur de îngrijorare. Turcii ţintesc nu numai Ţara
Românească, ci şi Chilia. Negustorii care vin la noi din sud vorbesc multe.
Ei totdeauna sînt bine informaţi. Oştile lui Ali-paşa trec totul prin foc de-a
latul Balcanilor. Să fie oare acest vodă un papă-lapte, un becisnic?
Secretarul meu mă asigură că-i un om chibzuit, dar tare nu-mi vine a
crede. În locul turnirului, al balului, m-aş fi bucurat să-l văd cu oştile la
Dunăre. Sau poate că îşi dă seama de zădărnicie. Cine cutează azi a sta în
faţa achingiilor lui Ali-paşa? Treizeci de mii de achingii vor lovi peste cîteva
zile Dobrogea şi Varna. Însă negustorii genovezi veniţi de la Adrianopole
spun că sultanul Murad a trimis încă douăzeci de mii de achingii către
pasurile Balcanilor. Încotro ţintesc, nu ştie nimeni. Ioan al Dobrogii va
pierde războiul. E adevărat că-i un tînăr viteaz. Din păcate, îi lipseşte
înţelepciunea părintelui său, Dobrotă. Mircea i-a trimis ajutor o mie de
călăreţi. De ce oare numai atît?‖
Cavalerul blond şi Grama ocupaseră o masă într-un colţ al sălii. Sima,
Cotae şi Gogoaşă, o alta undeva prin ungherele mai îndepărtate ale curţii,
fiindcă erau doar însoţitori, fapt ce nu le îngăduia să se amestece cu
invitaţii. De fapt, nici nu doreau asta. Lumina lunii îi ajuta destul de bine
să-şi găsească ulcelele cu vin.
Cînd miezul nopţii păru foarte aproape, vodă socoti că e vreme să-l
întîlnească pe Nufărul Alb.
— Domnilor! rîse el către cavalerii poloni. V-am reţinut de la plăcerile
balului. Sînteţi tineri şi se cuvine să petreceţi.
Oaspeţii pricepură că discuţia s-a încheiat, astfel că îl părăsiră, cu
unele plecăciuni adînci. Cavalerii unguri aflaţi prin apropiere ar fi dat mult
să ştie ce discutase Mircea cu oamenii regelui Poloniei. Să fi fost doar nişte
obişnuite amabilităţi?
Domnul ţării ieşi agale din sală tocmai cînd mitropolitul Antim le
vorbea celor din jur despre planurile de a clădi o frumoasă biserică la
Tîrgovişte. Al doilea mitropolit, Atanasie al Severinului, avea altă părere în
privinţa locului ales. Între ei porni o dispută ce ameninţa să dureze mult.
64
Egumenul Lazăr profită din plin şi se fofilă pe lîngă coloanele mari acoperite
cu marmură, apoi pe lîngă perete pînă la una dintre numeroasele ieşiri.
Miezul nopţii era aproape de cumpănă.
Pe faţa comitelui Staicu apăru brusc un semn limpede de suferinţă.
Buzele lui scăpară un oftat jalnic, spre totala uimire a consulului genovez.
— Vă e rău? îl întrebă acesta.
— A, mai nimic. O indispoziţie trecătoare. Însă vina e numai a mea. Am
mîncat o pulpă de berbec prea împănată cu grăsime pentru stomacul meu
gingaş. Sau poate că e de la vinul negru, cu care nu sînt obişnuit. Sper să
mai stăm de vorbă în noaptea asta. Mă atrag inteligentele voastre păreri în
privinţa măsurilor de apărare a Ţării Româneşti.
Consulul aprobă cu un gest grăitor. Comitele porni spre uşă. Paşii săi
domoli, umerii aduşi uşor înainte dovedeau suferinţa de care fusese
cuprins atît de neaşteptat.
Cavalerul blond zîmbea la răstimpuri cam fără rost, uimindu-l pe
tînărul Grama. Discuţia dintre ei lîncezea, în loc să prindă aripi după
numeroasele căni cu vin bun.
„O fi niţel făcut? gîndi micuţul bărbos. Parcă n-aş crede. Aseară am
băut împreună de două ori pe atît şi nu eu am fost cel mai treaz. Drace, te
pomeneşti că-i îndrăgostit! Numai îndrăgostiţii răspund aiurea cînd îi
întrebi ceva. Iar în privinţa zîmbetului fără noimă – să nu mai vorbim.‖
Arad îl smulse din gîndurile acelea.
— Hai, bătrîne, să mai ciocnim o ulcică. Să bem pentru femeile
frumoase.
— Dar pentru cele urîte? mustăci Grama.
— Urîte? Nu există femei urîte. Cel puţin aşa mi-a spus unul mai
vîrstnic. Cică totul e să ştii a le descoperi ce au frumos.
— După vorbele tale, să cred că eşti îndrăgostit?
— Să crezi, bătrîne, rîse blondul. Şi zău că nu-i nimic rău în asta. Toţi
cădem pînă la urmă în cofă. Însă ceva fulgerător se întîmplă rar. Poate că
sînt cam băut şi am uitat să-ţi spun că în seara asta o nobilă doamnă a
avut gingăşia să-şi oprească privirile asupra mea.
— Într-adevăr, ţi-a scăpat. Numai ochiul meu încă ager după atîtea
căni m-a lămurit, văzîndu-te cum zîmbeşti aiurea.
— Atunci, nu ne mai rămîne decît să bem împreună încă un rînd,
fiindcă va trebui să plec. Adică să alerg. La naiba, să zbor! Legea
cavalerească ne cere a fi la întîlnire cu puţin înainte de sosirea iubitei. Pînă
mă întorc, să bei, bătrîne, pentru dragoste şi pentru norocul meu, fiindcă,
pe toţi tartorii iadului, am nevoie de noroc!
Cam ţeapăn, blondul porni spre uşă. Grama zîmbi îngăduitor.
65
Lumînările pe isprăvite pîlpîiau cu ultimele puteri. Cele proaspăt aprinse
parcă sfidau împrejurimile. Privindu-le, micuţul cavaler murmură pierdut
în gînduri:
— Ca viaţa. Tinereţea, cu harurile ei. Bătrîneţea, cu ultimele puteri.
Toţi ardem. La dracu! De ce să ardem?
Tăriile vinului îl opriră să cugete mai acatării. Mînios, aşa din senin,
bău cîteva căni cu vin spre a se limpezi. Iar cînd privi lumînările din nou,
constată că acestea o luaseră între timp din loc şi puseseră distanţă mare
între ele şi masa la care şedea. Însă nu asta îl miră, ci numai faptul că
lumînările, prinse una de alta în horă, dansau ca nişte apucate.
— Ăsta-i începutul dezmăţului, strigă scîrbit de necuviinţa lumînărilor,
apoi îşi lăsă căpăţîna obosită pe masă.
Domnul Ţării Româneşti intră în cabinetul său urmat de căpitanul

Gherghina, despre care se şoptea adesea că-i prea tînăr pentru un
comandant al gărzilor de la Argeş, chiar dacă îi recunoşteau calităţile de
cavaler al Ordinului Basarab. Gherghina îşi cîştigase încrederea lui vodă în
misiuni grele, neştiute de nimeni. Tăcut din fire, rar intra într-o discuţie. Pe
curteni îi trata politicos şi rece, fără a lua seama la unele clevetiri. De fapt,
nu cei douăzeci şi doi de ani ai tînărului iscau neîncrederea unor curteni, ci
originea lui obscură. Era fiul unui potcovar din mica şi cocheta aşezare a
Bucureştilor. Bun spadasin, cîştigase două turniruri. Nimeni nu ştia unde
învăţase el arta scrimei. Poate că egumenul Lazăr ar fi fost în drept să
vorbească, dar cui i-ar fi trecut prin minte să-l întrebe? Cu toată înălţimea
lui remarcabilă, Gherghina nu era voinic. Ba s-ar fi putut spune că-i prea
subţirel pentru un spadasin cu faimă.
— Avem veşti, domnule? îl întrebă vodă.
— Puţine, măria-ta. În faptul serii au sosit călăreţi de la cetăţile Turnu,
Căpăţîneni, Brăila, Giurgiu şi Crăciuna. Ei ne-au vestit că s-au încheiat
lucrările de întărire. Oştile din pădurile Argeşului au primit încă o mie trei
sute de cămăşi de zale, iar cele de lîngă Giurgiu, opt sute. Negustorii
braşoveni au sosit ieri cu şapte sute de scuturi din piele, dar preţul lor mi
se pare piperat.
— Să nu vă tocmiţi! Avem cu ce plăti. Sînt bune?
— Cred că cele mai bune din ultimii ani.
— Mda! Cu otrava pentru săgeţi cum stăm?
— A fost împărţită după porunca măriei-tale.
Mircea îl privi cu plăcere. Gherghina vorbea totdeauna scurt şi limpede.
66
Nici un cuvînt în plus nu se strecura în frazele lui.
— Voi primi un oaspete, continuă vodă. Să nu-l laşi să aştepte.
Gherghina salută şi părăsi încăperea. Mircea scoase scrisoarea lui
Lazăr dintr-un sertar al biroului. Din curte şi din sala balului răzbătea
zgomot de veselie.
„Oamenii petrec, chibzui el. Poate că nu-i rău. Pentru prilej de supărări
va fi timp destul. Adică, mă înşel. Oamenii simt primejdia ce ne aşteaptă
prin mişcarea turcilor către Dunăre, însă în noaptea asta vor să nu-şi
amintească de ea. Dar despre mine ce cred? Am observat aluziile unora la
faptul că ar trebui să ridicăm oastea cea mare a ţării. Nerozii! Mulţi mă
socot slab şi nehotărît, fiindcă se aşteptau ca la ora asta să fiu cu oştile
de-a lungul Dunării. Aş vrea să mă creadă în continuare slab şi să fie
linişte. Sînt doi ani de cînd m-am ridicat singur în scaunul de domnie pe
care l-am ţinut o vreme alături de fratele Dan. Doi ani de pace şi belşug,
însă nu uşori. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ne-a pîndit
adesea în aceşti doi ani, gata să vină peste noi. El înţelege pericolul turcesc
şi crede că prin ocuparea Ţării Româneşti, a Serbiei, a Bosniei, a Moldovei
şi a Ţaratului de la Tîrnovo ar pune stavilă împotriva lor. Din păcate, nu
pricepe că asta înseamnă război şi slăbirea ţărilor creştine.‖
Căpitanul Gherghina deschise uşa. Un bărbat înalt, cu umerii largi şi
şolduri înguste trecu pe lîngă el. Omul era Nufărul Alb.
— Măria-ta! salută oaspetele.
— Ia loc, domnule! Tocmai cercetam din nou lista iscoadelor lui
Sigismund.
Cabinetul de lucru al măriei-sale dovedea bogăţie şi gust. Pereţii
acoperiţi cu lemn de culoarea măslinei, bogatele ornamente ale tavanului,
mobilierul de stejar lucrat în măiestrite incrustaţii, draperiile mari de
catifea, covoarele moi, în tonuri calme, minunatele panoplii încărcate cu
spade şi cu săbii de Toledo, de Genova, de Sibiu şi de Braşov, cu arcuri
aurite la capete, cu cămăşi de zale din argint, mulţimea bibelourilor
dovedeau bunăstare. Mînerele ferestrelor, ale uşilor şi multe alte obiecte
erau din aur masiv. De fapt, întregul palat domnesc avea strălucirea
bogăţiilor. Mulţi negustori străini sau băştinaşi poposeau la Argeş cu
postavuri alese de Colonia, de Ypres, de Louvain, de Boemia şi chiar din
îndepărtata Anglie. Tot ei aduceau vestitele covoare ale Asiei, piper,
căpăţîni de zahăr, scorţişoară, lemn-dulce şi săpunuri parfumate. Rar se
întîmpla ca vodă şi curtenii să nu fie cumpărători pe măsura ofertei.
— Ce aţi hotărît în privinţa iscoadelor lui Sigismund? se interesă
oaspetele.
— A-i trece prin încercarea caznelor nu-i nimerit, fiindcă n-au ce ne
67
spune mai mult decît ştim. A-i da pe mîna călăului ar însemna să tragem
puţine foloase, cîtă vreme îi cunoaştem, fără ca ei să aibă habar. Socot că
ne putem folosi de ei.
— Aşa cred şi eu, măria-ta. De vom lucra chibzuit, arma lui Sigismund
se va întoarce împotriva lui.
— Cum?
— Întîi, Sigismund va afla numai ce dorim noi să ştie. Apoi, e vremea
să-l facem a juca după lăuta noastră. Filos, primul grămătic al curţii de la
Argeş, e căpetenia iscoadelor lui Sigismund. Începînd de azi, pe la el nu vor
mai trece decît scrisorile şi actele hotărîte de noi. Iar începutul va fi cu o
scrisoare a voastră către domnul Moldovei, Petru Muşat.
— Ce va cuprinde această scrisoare? zîmbi vodă încîntat de marea
inteligenţă a Nufărului Alb.
— M-am gîndit mult la ea şi cred că ar suna astfel:
„Măria-ta,
Eu, cel întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos
iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi
în darul lui Dumnezeu, stăpînind şi domnind peste toată Ţara Românească,
vă dăm ştiri mari.
Soli ai sultanului Murad au venit la noi cu daruri alese şi sînt gata a face
cu noi tratat de alianţă. Murad ne cere să-l părăsim pe măritul rege al
Ungariei, Dumnezeu să-l ţină în slavă, şi să ne unim cu turcii. Dacă ne învoim,
sultanul va supune Dobrogea, cetatea Silistra şi cetatea Chilia, pe care ni le va
da nouă. I-am primit bine pe solii turcilor, dar nu ne-am învoi a-l părăsi pe
slăvitul nostru prieten Sigismund de Luxemburg. E drept că regele Ungariei nu
s-a arătat totdeauna deschis la suflet faţă de noi, că a gîndit să ne încerce cu
oşti, totuşi socotim că Dumnezeu îi va lumina gîndurile şi va înţelege dragostea
noastră către el. Dacă am trece de partea sultanului Murad, regatul Ungariei
ar intra în mare primejdie. Însă noi sîntem creştini şi chiar dacă Sigismund nu
ne-a iubit totdeauna cum se cuvine, îi vom fi prieteni de nădejde.
Măria-ta, prin respingerea propunerilor turceşti, ne-am atras mînia lui
Murad. De vor fi lupte, şi ele vor fi cu siguranţă chiar anul viitor, vom cere
sprijin de oşti atît slăvitului Sigismund, cît şi vouă.”
— Frumos ticluită! rîse Mircea. Dar ce va crede domnul Moldovei cînd

va primi o astfel de scrisoare?
— Consilierii supremi ai lui Petru Muşat sînt încă aici. Din cîte ştiu, vor
pleca mîine. Ei bine, la ziuă va trebui să staţi de vorbă cu vornicul Drăgoi.
El îl va lămuri pe domnul Moldovei că totul e o plăsmuire. De azi în trei zile
68
ar fi bine să-i dictaţi această scrisoare grămăticului Filos. El o va trimite în
Moldova, iar o copie a ei lui Sigismund de Luxemburg. Filos îşi va pune
iscoadele să gonească zi şi noapte spre Buda.
— Nici că se poate mai bine. De fapt, ceva adevăr există în această
scrisoare. Dacă am trece de partea turcilor sau dacă turcii ne-ar supune,
regatul Ungariei ar fi atacat în mai puţin de un an. Şi e la fel de adevărat că
alianţă cu păgînii în dauna creştinilor nu vom încheia niciodată. Acum
rămîne să vedem ce va crede şi va face Sigismund după o veste ca asta,
care aduce a lovitură de trăsnet.
— Ce ar face oricine, măria-ta, dacă ar primi o astfel de scrisoare.
— Crezi în puterile ei?
— Absolut.
— Şi eu sper că regele Ungariei va uita gîndurile de călcare cu oşti în
Ţara Românească şi ne va sprijini de-i vom cere ajutor. Va înţelege că o
luptă între oştile noastre şi ale sale nu aduce folos decît sultanului Murad.
Asta înseamnă că vom avea linişte din partea lui Sigismund şi timp de
pregătiri. Fiindcă turcii nu vor trece Dunărea anul acesta. Murad e înţelept.
El face paşi mici, dar siguri. Va cuceri, în cel mult o lună, Dobrogea. Deci,
în cel mult o lună ajungem vecini cu Imperiul turcesc.
— I-aţi dat puţini călăreţi despotului Ioan.
Mircea îl privi cu admiraţie pe Nufărul Alb. Puţini ar fi îndrăznit să i-o
spună în faţă.
— Mult mai puţini decît alţii, zîmbi el. De am intra azi în luptă alături
de Ioan, soarta Dobrogii ar fi aceeaşi. Încă nu sîntem destul de puternici.
Abia în primăvară încheiem pregătirile oştilor noastre. Şi poate nici atunci,
fiindcă în faţa turcilor va trebui să ne întărim continuu. Nu-i destul numai
numărul oştenilor, dacă ei nu ştiu a folosi armele cu înaltă pricepere. După
cum ştii, trei mii de arcaşi se pregătesc în pădurile dinspre Giurgiu de
aproape doi ani. La început, mulţi dintre ei nici nu ştiau să ţină arcul în
mîini. Azi am fi putut aduce cîţiva la turnirul de la Argeş. Aproape toţi
ochesc bine, chiar şi din goana cailor. Alţi opt sute de arcaşi, trei sute de
lăncieri şi două mii de luptători cu spada se pregătesc în pădurile
Argeşului. Numai cu oastea cea mare a ţării nu le putem face faţă turcilor.
Asta e surpriza pe care i-o pregătesc lui Murad. Sîntem însă puţini. Abia
cînd numărul arcaşilor, al lăncierilor îmbrăcaţi în zale şi armuri, al
luptătorilor cu spada şi al celor cu arme de foc se va dubla, putem privi mai
liniştiţi o înfruntare cu turcii. Trebuie să înţelegem că numai cu oşti
organizate temeinic îi putem bate. Iată de ce nu ne-am alăturat lui Ioan al
Dobrogii. De fapt, şi alte cauze ne-au oprit. Noi i-am propus adesea regelui
Ioan să unim Dobrogea cu Ţara Românească. O parte dintre curtenii lui
69
s-au arătat bucuroşi, fiindcă-i firesc. Din păcate, Ioan vede îngust. Nu
înţelege. Am fi putut să-l supunem, însă o luptă între fraţi de acelaşi sînge
nu o dorim. Altfel vor sta lucrurile în primăvara viitoare. Atunci ne vom
bate nu cu românii, ci cu garnizoanele turceşti. Prin unirea cu Dobrogea
vom deveni mai puternici. Pînă şi comerţul nostru va cîştiga înzecit. A
stăpîni cetăţile de pe malul Mării Negre înseamnă mult. Şi le vom stăpîni.
— Dar dacă Ioan îi bate pe turci?
— Ar fi una dintre marile minuni ale lumii. E prea singur. Are oşti
puţine. Doar noi şi Straţimir de la Vidin i-am acordat sprijin.
— Şi genovezii.
— Ah, iată o glumă bună! Patru sute de luptători? Genova nu pricepe
că Murad le va tăia comerţul din Marea Neagră. Nici veneţienii nu înţeleg.
Sau te pomeneşti că speră a obţine prin tratative favorurile sultanului.
Sigismund al Ungariei i-a făgăduit mult lui Ioan şi nu i-a dat nimic. La fel a
făcut şi regele Poloniei. Imperiul bizantin nu-i poate da nimic, fiindcă are el
nevoie de ajutor. Însă cel mai mult va păgubi Iagello. Comerţul polonez va
ajunge la bunul plac al sultanului.
— Dar Moldova?
— Petru Muşat e vasalul lui Iagello. Deci să nu mai vorbim. Cînd te
întorci la Adrianopole?
— Cred că mîine seară voi fi pe drum.
— Mda! Ai făcut bună treabă acolo.
— M-au ajutat legăturile mari pe care le am printre oamenii sultanului.
Darurile totdeauna îţi aduc prietenii. Dacă nu sincere, cel puţin folositoare.
— Şi nu te strîmtorezi în privinţa banilor?
— Nu. Un negustor de bijuterii, arme, covoare şi mirodenii cîştigă mult.
Zău, îmi vine să cred că în aceşti doi ani am devenit un bun negustor.
— Cum le explici slujitorilor cînd lipseşti din Adrianopole?
— Ah, măria-ta! Un bun negustor e un obişnuit al drumurilor.
— Te-a bănuit cineva în ultima vreme acolo?
— M-a bănuit. E vorba despre regretatul meu prieten Ismail. Un bărbat
gros cît un butoi şi isteţ cum puţini am întîlnit. Ismail doarme acum
somnul de veci în apele fluviului Mariţa.
— Ce gînduri ai?
— Va trebui să fac mai mare vrajbă printre oamenii lui Murad. Şi mai
ales să semăn neîncredere între ei. Apoi, am nevoie de multe ştiri. Uneori,
ştirile preţuiesc cît o victorie pe cîmpul de luptă.
— Ai fost la Constantinopole?
— De cîteva ori. Am acolo frumoase legături de negustorie.
— Cum stau lucrurile în imperiu? Eu am adunat unele ştiri prin
70
iscoadele noastre, dar nu toate mi se par limpezi.
Nufărul Alb zîmbi, fiindcă înţelegea bine cît e de greu a te descurca
într-un labirint de intrigi ca cel din Constantinopole.
— Cred că Imperiul bizantin va mai rezista o vreme. E drept că turcii
i-au prins într-un cleşte de fier, însă e sigur că înţeleptul Murad aşteaptă
cu răbdare momentul prielnic. Împăratul de la Constantinopole, conştient
de pericol, încearcă alianţe prin ţările creştine, însă pînă acum nu a căpătat
decît promisiuni în doi peri. Vistieria lui e goală. Totuşi ar fi greu să credem
că în capitala vechiului imperiu e sărăcie. S-au ridicat o seamă de dregători
atît de bogaţi, încît bazileul e un biet sărman pe lîngă ei. Cei bogaţi îşi trimit
averile la Genova, la Florenţa şi la Veneţia. Nimeni nu mai crede în viitorul
imperiului. Poate nici bazileul. Oştile slujesc de multă vreme fără plată. De
va fi o răscoală a lor, Murad va şti că a sosit momentul prielnic pentru
asediu. Turcii au multe iscoade acolo.
— Dar despre fiii fratelui Dan ai aflat ceva?
— Mai nimic, doamne. Vlad Dan e undeva în Imperiul turcesc. Cel
puţin aşa au ajuns la mine unele zvonuri. Păcat că nu e aici, alături de noi.
Ba mi-e teamă că lucrează acolo împotriva noastră. Altfel, nu văd de ce ar
sta la turci. Despre al doilea Dan nu ştim nimic. Ioan Dan, după cum ştiţi,
s-a născut dintr-o dragoste tăinuită. Mama sa, Dumitra, de teama doamnei
Maria, soţia legitimă a voievodului Dan, s-a refugiat la Raguza cînd micuţul
Ioan avea doar cîteva luni. De atunci i s-a pierdut urma.
— Mda! murmură Mircea îngîndurat. I-aş fi dorit pe aceşti nepoţi lîngă
noi. Poate că, sfătuiţi rău, se tem de mine şi pribegesc în sărăcie. Lucru ce
nu se cuvine unor fii de domn.
— Cel puţin despre Ioan Dan ştim că nu a dus-o prea bine cît a stat la
Raguza, grăi Nufărul Alb îngîndurat. La Raguza sînt mulţi români, iar pe
aproape cîteva sate româneşti. Anul trecut am fost acolo. Tot întrebînd, am
dat de un fir. Un fost slujitor al frumoasei Dumitra mi-a mărturisit că, în
urmă cu mulţi ani, ceva trimişi ai doamnei Maria au răscolit Raguza în
căutarea ei şi a micuţului Ioan. Dumitra a prins de veste şi a părăsit oraşul
în mare taină.
— Mare păcat! spuse vodă, cu adîncă mîhnire. Nepoţii mei ocolesc
singura uşă la care ar trebui să bată. Dacă trăieşte, cred că Ioan e acum un
flăcău în toată puterea.
— Măria-ta! zîmbi Nufărul Alb. Poate că într-o zi vor găsi uşa.
71
Capitolul 5
n vreme ce Nufărul Alb şedea de vorbă cu domnul ţării, un bărbat
Î înalt, la fel de lat în umeri ca şi faimosul erou al Balcanilor, călca

grăbit pe una din străzile Argeşului, destul de populate la miezul
nopţii. Populate, fiindcă petrecerea de la palatul domnesc dăduse prilej altei
petreceri a localnicilor. Pe la multe case, în spatele perdelelor, lumînările
vegheau ca în toiul serii. Oamenii doreau să profite. În zori, sau în cîteva
zile, vodă avea să ridice oastea cea mare a ţării, iar în astfel de situaţii
nimeni nu se mai gîndeşte la petreceri. Bărbatul înalt privea casele nu cu
ochiul distrat al localnicului, ci cu acela al unuia de prin alte părţi. Tot
cercetînd, zăbovi după o vreme în faţa unei porţi de fier. Înconjurată cu un
zid înalt, o casă frumoasă, mult prea mare pentru un om de rînd, pe
jumătate ascunsă de boschete şi brazi, se vedea totuşi clar în bătaia lunii.
Cîţiva slujitori tineri, dimpreună cu ceva însoţitoare pe măsura lor, încetară
o clipă hîrjoana, aşteptînd ca tînărul cavaler, căci asta era necunoscutul
după straie, să treacă mai departe. Cum străinul nu arăta grabă şi spre
mirarea lor puse mîna pe clanţa porţii de fier, unul dintre slujitori îndrăzni
să-i spună:
— Înălţimea-voastră să nu-mi luaţi în nume de rău, cred că veniţi de la
bal şi numai asta vă face să greşiţi poarta. Omul cînd gustă o ulcică...
— Nu stă aici boierul Voicu? îl întrerupse cavalerul.
— Aici stă, domnule, însă cred că ceasul nu-i potrivit pentru o vizită.
— Dar lumînările din casă încă mai ard!
— Aşa este, înălţimea-voastră. Boierul suferă de gută şi doarme puţin.
— Trebuie să-i vorbesc.
— Pînă la ziuă nu vă putem lăsa. Ne alegem cu pedepse aspre.
Necunoscutul scoase doi perperi şi-i strecură în palma slujitorului.
Apoi trase de pe deget un inel, după care grăi prietenos:
— Arată-i acest inel stăpînului tău!
Încurajat de cele două monede, slujitorul intră în casă. Pentru o sumă
ca aceea putea să rişte a-l mînia pe boier. Totuşi, spre uimirea celorlalţi
slujitori, acesta reveni curînd.
— Poftiţi, înălţimea-voastră!
La apariţia cavalerului, bătrînul Voicu sări din pat, destul de sprinten
pentru guta care îl supăra de vreo cîteva zile, şi ridică un sfeşnic. Luminată
din plin, faţa tînărului oaspete putu fi cercetată pînă la amănunt.
72
— Măria-ta! bîigui Voicu.
— A, nu! rîse musafirul. Titlul nu mi se potriveşte.
— Ah, aşa e! Puterile mi-au slăbit din cauza gutei, însă ochii au rămas
buni. Au trecut opt ani de cînd v-am văzut ultima oară. Aţi crescut,
domnule. Adică vorbesc anapoda. Sînteţi un cavaler chipeş cum rar
întîlneşti.
După primele clipe de bucurie, faţa lui Voicu dădu semne de
îngrijorare.
— Cu ce gînduri aţi venit la Argeş, domnule? îl întrebă, privindu-l
insistent pe tînăr.
— Cu gînduri bune.
— Bune? Iertaţi-mă, dar n-am priceput! Bune în ce fel?
— Am venit să te văd.
— Numai atît?
— Nu chiar. Mai am şi alte scopuri.
— Păi, tocmai asta mă nelinişteşte. Poate mi-aţi putea da unele
lămuriri. Fiindcă, zău, am nevoie de ele.
— Am venit să-l slujesc pe vodă.
— Minunat, minunat! se înduioşă bătrînul. Mi-aţi luat o piatră de pe
inimă. Acum nu-i timp de răzmeriţă. Ne ameninţă turcii. Dacă dorinţa
voastră e să intraţi în slujba măriei-sale, chiar mîine vom merge la palatul
domnesc, încheie boierul cu entuziasm.
— Asta nu, dragul meu! se împotrivi musafirul zîmbind. Îl voi sluji pe
vodă fără să ştie cine sînt.
— Nu înţeleg, îl privi Voicu bănuitor.
— Vei înţelege mai la urmă.
— Aşa e! se lumină bătrînul. Avem timp pentru asta. Doamna Dumitra
unde e? Trăieşte?
— Mama e bine.
— Atunci mă pot ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea nepoatei
noastre.
— Îţi mulţumesc, domnule! spuse tînărul cu vădită emoţie. Să ştii că
banii domniei-tale i-am cheltuit cu folos. Am învăţat în şcoli bune, iar mai
tîrziu, o seamă de cavaleri m-au iniţiat în tainele armelor. Lucrez destul de
bine cu lancea, cu spada, cu arcul şi chiar cu armele de foc. Vorbesc
binişor în cîteva limbi şi sînt sănătos. Mama locuieşte într-o căsuţă
modestă în Sibiu. Ea mi-a povestit atîtea despre oamenii de aici, despre
frumoasele locuri ale Ţării Româneşti, încît am simţit că trebuie să mă
întorc acasă. Mama îmi spunea că, oricît de bine ţi-ar fi printre străini, ca
acasă nu-i nicăieri. Oricît te-ar iubi străinii, ei nu te vor socoti niciodată ca
73
pe unul de-ai lor. În privinţa unchiului Mircea, am meditat mult. Acum nu
e vremea să mă arăt.
— Dar te va primi cu bucurie, strigă Voicu.
— Rămîne de văzut. Eu nu ştiu ce gîndeşte vodă. Nu ştiu în ce fel i-ar fi
bucuria. De mă va primi ca pe un pretendent la scaunul domnesc, mă
aşteaptă călăul.
— Vai, vai! se tîngui bătrînul. E de mirare că poţi crede una ca asta!
Între răposatul voievod Dan, tatăl domniei-voastre şi măria-sa Mircea nu a
fost numai dragoste de fraţi buni, ci şi o mare prietenie. Doar au domnit o
vreme împreună. Cînd părintele vostru a fost ucis de ţarul Şişman cu
pumnal viclean, măria-sa Mircea a ţinut post negru o săptămînă încheiată.
Comitele Staicu are aceleaşi drepturi la domnie şi nu-l prigoneşte nimeni.
Ba aş zice că vodă îl iubeşte mult. Voi nu aveţi avere, fiindcă întreaga
moştenire a răposatului Dan-voievod a fost lăsată fraţilor voştri. Acum
cîţiva ani, nimeni nu mai ştia că trăiţi. Vodă vă va înzestra cu un castel,
fiindcă aşa e firesc. Dacă Staicu ar gîndi ca voi...
— Staicu este frate, iar eu doar nepot. E o mică deosebire. Îl voi sluji pe
vodă pînă cînd va veni timpul să afle. Poate că într-o zi îmi veţi fi martor în
faţa măriei-sale.
— Pînă atunci s-ar putea să mor, protestă Voicu.
— M-ar mîhni mult, dar mai am un martor. De fapt, e bine să ştii că
lucrez în folosul Ţării Româneşti de aproape doi ani.
Curînd, cel mai mic dintre fiii fostului domn, Dan-vodă, părăsi casa.
Paşii tînărului Ioan răsunară o vreme de-a lungul străzii, apoi zgomotul se
pierdu în noapte.
„Poate că e mai bine aşa, gîndi Voicu. Ioan e un cavaler plin de
înţelepciune, fiindcă are tăria să aştepte.‖
Trecuse de miezul nopţii. Balul parcă se mai domolise. O seamă de

curteni plecaseră pe la casele lor. Numai tineretul nu luă seama la goana
timpului. Părintele Sima, aşezat între Cotae şi Gogoaşă, făcuse la început
unele mofturi. Rangul său de comandant al Snagovului nu era destul de
mare pentru a se număra printre invitaţii măriei-sale, dar nici atît de mic
încît să stea alături de slujitorii cavalerului blond. Însă, cum nimeni nu-l
luă în seamă, cum alţii egali cu el nu întîlnise, mai suspinînd, mai cu unele
jalnice ţoşcăituri ale buzelor sale mari, acceptase invitaţia celor doi cumetri.
Masa lor, ascunsă jumătate într-un boschet, jumătate sub coroana înflorită
a unui pom, era destul de retrasă astfel că cel puţin în privinţa liniştii
74
aveau temeiuri de satisfacţie. Destul de rar perechile de îndrăgostiţi
nimereau peste ei din greşeală, însă totdeauna cu exclamaţii de mirare.
După primele căni de vin, Sima începu să vadă lucrurile în alt chip, iar cînd
se chercheli de-a binelea, nu mai găsi nici o deosebire de rang între el şi cei
doi cumetri. Ba s-ar fi putut spune că era chiar încîntat. În altă companie,
greu i-ar fi dat cineva atîta cinstire. Onoraţi de tovărăşia grăsunului, Cotae
şi Gogoaşă se întrecură într-o mie de mici atenţii. Lui îi umpleau întîi cana,
lui îi ofereau cea mai bună bucăţică din mielul copt în spuză. Pentru el
închinau la fiecare cană, iar acesta răspundea măreţ:
— Hm!
Abia dincolo de cea de-a patra grăi cu mai puţină acreală:
— Beţi, păcătoşilor, sub privirile noastre îngăduitoare! Că şi înţeleptul
Solomon s-a coborît uneori în mulţime.
La a cincea murmură blînd:
— Nimicnicii... toate sînt nimicnicii.
Dincolo de a şasea, nu mai catadicsi a rupe din carnea fragedă,
mulţumindu-se doar a deschide gura, fiindcă atît Cotae cît şi Gogoaşă,
fericiţi de aşa companie înşfăcau bucăţile cele mai bune şi-l îndopau pe
întrecute. Nu se ştie din ce pricină, Sima i se adresa numai lui Cotae,
căruia îi mulţumea la fiecare bucată de carne:
— Domnule...
La început, auzind cuvîntul „domnule‖, Cotae privise peste umăr
pentru a se încredinţa că nu altuia îi fusese adresat. Apoi se obişnuise
destul de repede, semn că-i plăcea cuvîntul acela.
Zorile nu erau departe. Comitele Staicu, egumenul Lazăr şi cavalerul

blond şedeau de taină undeva la marginea parcului. Mîndrele trăsuri
ieşeau una după alta prin porţile cele mari ale palatului domnesc. În sala
balului slujitorii strîngeau vesela. Aplecat peste masă, Cotae îi vorbea
grăsunului Sima la ureche.
— Poate o să vă mire faptu că nu mi-am cunoscut părinţii. De aia cred
că am fost lepădat la naştere. După ce m-am făcut mare, mi-am căutat
părinţii, însă fără folos. Era greu, fiindcă nu purtam la gît o frumoasă
bijuterie de aur cu pietre lucitoare, în a cărei deschizătură să se afle taina
legăturilor mele de rudenie. Îţi închipui, sfinţia-ta, ce eleganţă ar fi căpătat
povestirea asta dacă un prinţ sau chiar regele Ungariei ar fi strigat cu
lacrimi în ochi: „Iată fiul nostru, iată bijuteria prin care îl recunoaştem‖.
D-aia sînt de părere că la naştere toţi pruncii ar trebui să poarte cîte o
75
frumoasă bijuterie. Am împlinit douăzeci de ani într-o primăvară. Şi taman
în ziua aia boieru’ din satu’ vecin striga în gura mare că fata lui îi va da
mîna ăluia care îi ară pămîntu’. Fata şedea alături de boier. M-am înfăţişat
dinaintea lor şi m-am prins să isprăvesc eu arătura. Eram vesel, chibzuind
că şi Făt-Frumos a pornit-o de jos, de la greu. Cîn’ s-a împlinit sorocu’,
toată cîmpia era arată. M-am dus la boier să-i cer plata. „Ehe! a grăit el. Ai
împlinit una din alea trei poveri. Acum te aşteaptă semănătura, abia la
toamnă, după cules, e bine să vii.‖ Ostenisem greu de atîta muncă, da’
nu-mi părea rău. Dacă primeam mîna fetei, şi cîmpia trecea în stăpînirea
mea. Aşa că m-am dus iar dinaintea lor. Amîndoi zîmbeau frumos şi cu
bunătate. Zice boieru’:
„Gata, voinice?‖
„Gata.‖
„Ai cărat bucatele în hambare?‖
„Le-am cărat, doamne.‖
Atunci s-a înturnat către fată şi i-a zis:
„Dă-i mîna voinicului!‖
Fata a scoborît cîteva trepte, a întins mîna, a strîns-o pe a mea şi mi-a
grăit dulce:
„Drum bun, flăcăule!‖
Zic:
„Domniţă, nu aşa ne-a fost înţelegerea din primăvară.‖
„Da cum?‖ se miră ea.
„Să-mi dai mîna cu trup cu tot.‖
„Am pomenit noi ceva despre trup?‖
Zic:
„N-ai pomenit, domniţă, da’ se înţelege, că şi Făt Frumos...‖
Zice:
„Nu ştiu ce-ai înţeles domnia-ta. Eu ţi-am dat mîna şi m-am ţinut de
cuvînt.‖
Am plecat de acolo în mare cîştig. Învăţasem că vremea poveştilor a
trecut, iar oamenii trăiesc după alte rînduieli mai adînci. De atunci nu-mi
mai plac poveştile. Tot în anu’ ăla s-a întîmplat să-mi aflu familia. Zău,
sfinţia-ta! Regele de la Buda şi-a adus aminte de mine şi m-a chemat la
oaste. Eu crezusem că habar n-are că trăiesc. Într-o zi a venit să ne vadă.
Toţi oştenii eram îmbrăcaţi frumos şi la fel. Da’ regele şi sfetnicii lui arătau
ca nişte sori în aurăraia multă a ţoalelor. Regele s-a oprit aproape de noi şi
a pornit să grăiască:
„Dragii mei copii!‖
M-am uitat în jur cu mare surprindere. După vorbele regelui, însemna
76
că toţi sîntem fraţi. Cam mulţi, ce-i drept, dar nu vedeam nimic rău în asta.
„Dragii mei copii‖, a zis regele din nou.
„Tată! am răcnit din toate puterile. Tată, de douăzeci de ani te caut.‖
Regele s-a oprit cu o sprînceană ridicată.
„Care e măgaru’?‖ a întrebat unul dintre sfetnici.
După ce m-au burduşit bine, i-am zis comandantului:
„Frate, se cuvine oare ca pruncii aceluiaşi părinte să se prigonească
între ei?‖
Auzind astfel de vorbe, comandantul s-a luminat la chip şi a poruncit:
„Sloboziţi-l din oaste!‖
Am plecat fără păreri de rău. Învăţasem că regele are plăcerea să ne
numească fiii săi, da’ nu suferă să i-o aminteşti.
După mai puţin de trei ceasuri de somn, Cotae şi Gogoaşă porniră să

se îmbrace bombănind. Arad îi aştepta în curtea hanului. Amîndoi cugetară
la părţile bune şi rele pe care le aducea o slujbă ca a lor. Despre stăpîn
ştiau puţine. Era darnic, fără îndoială, însă un tînăr veşnic pe drumuri nu
împlinea chiar toate condiţiile visate de ei. Şi lor le plăceau drumeţia şi
schimbarea de decor, dar o făcuseră pînă atunci numai după pofta inimii,
nu la poruncă. Apoi, bagajele crescuseră mult. Purtau cu ei, pe lîngă ce
căpătaseră, şi lucrurile stăpînului, ceea ce nu le convenea, fiindcă în toate
călătoriile de pînă atunci nu avuseseră de a face cu poverile atît de
neplăcute la drum. Cavalerul hotărîse a porni spre Caliacra. Însă acolo
mirosea a război. Se cuvenea oare să rămînă mai departe în slujba tînărului
blond? Cu astfel de gînduri coborîră în curtea hanului şi poate că Arad ar fi
fluierat a pagubă după ei dacă nu ar fi intervenit o nouă pungă burduşită
cu ducaţi de aur.
— Păstreaz-o, Cotae! spuse blondul şi i-o aruncă de la distanţă.
Lunganul făcu ochii mari, o prinse din zbor şi murmură cam aiurit:
— Sfinţi părinţi! N-a glumit cînd a zis că mai căpătăm una la Argeş. De
fapt l-am crezut, altfel nu mai dădea el cu ochii de noi.
Punga aceea doldora îi făcu pe cumetri să lase pentru mai tîrziu
despărţirea de stăpînul lor. Iar judecînd cu dreptate, aşa cum încercau să o
facă, observară că după două zile de slujbă doar erau înţoliţi din creştet
pînă în tălpi şi pe deasupra căpătaseră şi arme.
În vreme ce Gogoaşă şi Cotae îşi căutau caii, cavalerul Grama veni
alături de blond pentru a-şi lua cuvenitul rămas bun. Drumurile lor se
despărţeau acolo. Dar, cu toate că îşi strînseseră mîinile de trei-patru ori,
77
cu toate că îşi spuseseră tot ce se cuvenea la asemenea prilej, micuţul
cavaler nu o luă din loc, ci se foi de colo pînă colo fără un rost anume.
Cotae reveni din grajd cam îngîndurat. Ceva nu era în regulă.
— Domnule! i se adresă stăpînului. Cu mare greutate am găsit caii
noştri, însă în alt grajd. Adică nu în cel... iar şeile lor parcă au intrat în
pămînt, că nu le dăm de urmă...
Lunganul nu-şi urmă fraza pînă la capăt. Privirile sale agere rămaseră
pironite undeva dincolo de stăpîn.
— Fir-aş al naibii! şuieră el admirativ. Nu cumva...?
— Da, nu te-ai înşelat, rîse blondul. Aceştia sînt noii voştri cai.
— N-or fi prea scumpi?
— Scumpi, dar merită. Pe unde vom umbla noi, e bine să avem gonaci
sprinteni. De multe ori viaţa omului cade în mari primejdii dacă-i lipseşte
un cal bun.
Celor doi cumetri nu le plăcu cine ştie ce aluzia la primejdiile viitoare.
Trecură totuşi bine peste hopul cu pricina, fiindcă rar văzuseră nişte
armăsari atît de frumoşi. Înalţi, cu picioarele subţiri, nervoase, cu trupurile
suple, cu piepturile largi, puternice, gonacii jucau în loc neastîmpăraţi. La
un semn al cavalerului, Cotae şi Gogoaşă isprăviră gingaşa contemplare şi
săltară în şei, iar după cîteva clipe ieşiră pe poarta cea mare a hanului „Doi
cocoşi‖. Caii, odihniţi şi plini de putere, galopau parcă în joacă pe drumul
îngust, împrejmuit de înălţimi. Aerul curat mîngîia feţele călăreţilor.
Dealurile şi văile acoperite cu vegetaţie de un verde închis, liniştea
desăvîrşită, cerul uşor acoperit de nori albicioşi, ca faţa miresei sub voal, le
încîntau inimile, iar tropotul cailor aducea a cîntec voinicesc.
Să fi trecut o jumătate de ceas de la plecare cînd, poate din obişnuinţă,
tînărul blond cătă îndărăt. Un călăreţ se ţinea pe urmele lor în goană mare.
Arad îl recunoscu dintr-o privire pe micuţul Grama.
„Ce o mai fi şi asta? ‖ gîndi el.
Apoi îşi domoli sprintenul gonaci. Slujitorii opriră caii, la fel de miraţi.
— Domnule! striga micuţul cavaler cînd ajunse destul de aproape,
goniţi ca mînaţi din urmă de toate furiile iadului.
— S-a întîmplat ceva? îl iscodi blondul în vreme ce un zîmbet îi înflori
în colţurile buzelor.
— Cred şi eu că s-a întîmplat. Mi-a venit o idee.
— Să auzim.
— Cam cere timp. Aş zice că nu strică să descălecăm pentru a chibzui
cum se cuvine. Iată colo, in stînga, o pajişte curată ca o gură de rai.
Descălecară cu toţii. Cotae şi Gogoaşă poposiră la oarecare distanţă.
— Trebuia să plec spre Deva, începu micuţul cavaler.
78
— Mi-ai mai spus-o, rîse Arad.
— Ştiu, dar ce nu ţi-am spus e faptul că mi-am luat seama. Pană la
Deva drumul e lung, aşa că...
— Aşa că?
— M-am gîndit să rămînem împreună.
— Eu doar am sperat, îl privi şăgalnic tînărul blond.
— Zău? Atunci n-ai nimic împotrivă?
— Nu prea. Ba chiar mă bucur, însă nu cred că hotărîrea domniei-tale
e destul de înţeleaptă. Eu voi coborî dincolo de Dunăre unde miroase a
război şi a primejdii. Pentru mine, drumul pe care îl fac are un scop. Pentru
domnia-ta, nici unul.
— Crezi? Acolo unde zăngănesc armele totdeauna se iveşte prilejul de
a-ţi face un nume şi a cîştiga aur.
— Adevărat! aprobă blondul cu ironie. Acolo unde zăngănesc armele
totdeauna se iveşte prilejul să rămîi fără căpăţînă. Pe cînd la vreme de
linişte...
— Oho! îl întrerupse Grama. Ai uitat pesemne că la turnirul de ieri
tocmai căpăţîna mea era în joc.
— Te-a silit cineva?
— Auzi vorbă! Sigur că m-a silit. M-a silit lipsa de sunători. Aşa că nu
merită să despicăm firul în patru.
— Deci eşti hotărît să mergi cu mine chiar dacă nu mă cunoşti destul?
— Ah, dragul meu! îi întoarse Grama ironia. Pe om îl cunoşti uneori
într-o clipă sau nu-l cunoşti toată viaţa. D-aia mă bucur că ai pus
întrebarea. În privinţa domniei-tale mi se pare că ştiu destul. M-ai ajutat
fără să te întrebi dacă vei primi vreodată aurul cheltuit cu mine. Apoi sînt
nevoit să-mi încerc norocul dincolo de Dunăre. Mă obligă sărăcia lucie.
Ţi-am mai spus că nobilul meu părinte a avut nefericita inspiraţie să joace
la zaruri întreaga noastră avere şi să o piardă. Am două surori bune de
măritat, dar nu le ia nimeni fără zestre. Şi, în sfîrşit, mi-am pus în gînd să
răscumpăr ceea ce a pierdut seniorul Grama, dar pentru asta am nevoie de
douăzeci de mii de ducaţi de aur.
— Drace! murmură blondul. Nobilul vostru părinte ştie să piardă, nu se
încurcă cu mărunţişuri.
— Aiurea! Nişte ticăloşi l-au îmbătat şi au jucat cu zaruri măsluite.
Cîndva mă voi răfui şi cu ei.
— Merită, dar să revenim la ale noastre. Am înţeles că surorile
domniei-tale sînt azi atît de strîmtorate, încît au nevoie de bani ca de aer.
Întîmplarea face să-i port şi eu cuiva de grijă. Aşa stînd lucrurile, îl voi
trimite pe unul din slujitorii mei să ducă două pungi. Una pentru surorile
79
Grama, alta pentru o anumită persoană.
— Hm! N-aş vrea să spun vorbă mare, se încruntă micuţul cavaler, însă
mi-e teamă că cei doi cumetri sînt în stare să fure pînă şi ouăle de sub
cloşcă. A le încredinţa două pungi e ca şi cum le-ai arunca pe gîrlă.
— Cîndva tot trebuie să-i pun la încercare.
— Cu ultimii mei bani?
— Numai cu ai mei.
— Adică, vrei să mă îndatorezi iar?
— A nu, rîse blondul. Acum, că sîntem asociaţi, nu se mai pune
problema unui împrumut, fiindcă va trebui să cheltuim din aceeaşi pungă.
După ce chibzui preţ de cîteva minute, le făcu un semn celor doi
slujitori.
— Gogoaşă! i se adresă mărunţelului cu asprime. Va trebui să faci un
drum la Sibiu şi de acolo la Deva.
— Fără Cotae?
— Fără.
— Vai, domnule, bătu în retragere Gogoaşă, poate nu ştiţi că am dese
atacuri de gută. O călătorie singur... atîta amar de drum... Pe urmă s-ar
putea să nu vă mai găsesc... însă alături de Cotae...
— Nu, nu! Singur! Vei duce cu tine două pungi. Una la Sibiu şi una la
Deva.
— Cu bani?
— Doar nu goale! Cam cît cheltuieşti tu într-o lună?
— La vreme de belşug sau de sărăcie?
— De belşug.
— Păi să tot fie vreo doi ducaţi de aur, domnule, grăi Gogoaşă, socotind
că exagerează niţel.
— Bine! Vei cheltui şase. Însă de banii din pungi să nu te atingi. Voi
avea grijă să te răsplătesc la întoarcere.
„Sfîntă Paraschiva! chibzui slujitorul. Taman cît un boier.‖
— Nu mă ating, domnule.
Cavalerul blond puse în cele două pungi cîte treizeci şi cinci de ducaţi
de aur, mulţumindu-i în gînd pentru ei bătrînului Voicu. Apoi îi ceru lui
Gogoaşă să repete adresele din Sibiu şi din Deva. Cînd se convinse că
acesta le memorase bine, îi mai dădu cîteva poveţe, de care şiretul slujitor
nu prea avea nevoie.
Porniră din nou la drum. După vreo trei sferturi de ceas, Gogoaşă se
despărţi de ceilalţi şi o luă spre nord.
„Iată-mă bogat, socoti el. Să mă ia naiba, niciodată n-am visat atîta
aur! Stăpînul zicea să mă întorc iute la mănăstirea Snagovului pînă ce voi
80
primi un semn al său. Dacă-l ascult, înseamnă că harurile cerului s-au
îndepărtat de mine şi mi-au luat minţile. Că am dat în mintea copiilor. Am
şaptezeci şi şase de ducaţi de aur, un cal de rasă, două topoare, straie noi
ca ale pricopsiţilor şi cîteva schimburi. Cu aşa avere...‖
De bucurie, începu să cînte. Dar nu era un cîntec năvalnic, vesel, ci un
fel de lătrat acrişor, fiindcă bucuria sa era numai aparentă. Simţea, încă
nedesluşit, că îl apasă ceva. O nelinişte sau o nemulţumire asupra căreia
porni să cugete adînc, iar semnul că îl munceau nişte gînduri se vădi în
numeroasele ţoşcăituri din buze, care îl descumpăniră pînă şi pe
minunatul său gonaci.
Revenită la castel cu puţin înainte de înserare, Margareta urcă în odaia

ei. Comitele Staicu se abătuse din drum pe la mănăstirea Snagovului. După
părerile doamnei, un adevărat cavaler nu s-ar fi aplecat spre astfel de
necuviinţă. Fiindcă firesc ar fi fost să o conducă pînă acasă.
— Nenorocită soartă! hohoti ea. Singură şi legată pentru totdeauna de
un soţ pe care nu l-am dorit! Oare să nu existe nici o scăpare pentru mine?
Mîine voi sta de vorbă cu el. Poate mă ajută să-mi recapăt liniştea.
Cuprinsă de astfel de gînduri, adormi tîrziu, cu speranţa că poate îl va
îndupleca. Dar a doua zi, tot ce plănuise căzu ca o pasăre cu aripile frînte.
Majordomul castelului o înştiinţă că Staicu plecase în zori şi că va lipsi
multă vreme.
81
Capitolul 6
O
ştile de achingii ale marelui-vizir Ali-paşa coborau din munţi
către mare. Ziua de 26 mai a anului 1388 abia începuse. Peste
noapte, parcă mai mult în joacă, se scuturaseră cîţiva nori. În
zori, apa mai stăruia doar pe firele de iarbă sau pe frunzele arborilor.
Totuşi, aerul de după scurta ploaie înviorase cîmpia de la poalele
Balcanilor. Ivit pe o culme de deal, Ali privi către mare. Oraşul Varna, ţinta
atacului său, nu i se arătă, şi nici albastrul nesfîrşit al mării. Călăuzele îl
înştiinţară că avangarda achinghiilor va ajunge acolo peste şapte-opt
ceasuri. Fîşia de cîmpie de la picioarele lui semăna cu marea după furtună.
Dună, vale, iar dună, iar vale, şi tot aşa cine ştie cît. Pe chipul său prelung,
arămiu, apăruse un zîmbet. Oare de satisfacţie? Aşa se părea. Ieşise cu
bine din strîmtorile munţilor. Cu fiecare pas, cîmpia intra în stăpînirea
Imperiului turcesc. Nimeni nu-i şezuse în faţă cu oşti de-a lungul
drumului. Nimeni nu se încumetase cu oşti împotriva achingiilor săi. Ali era
tînăr. Abia împlinise treizeci şi şase de ani. Meseria armelor o învăţase la
cele mai bune şcoli, deschise doar pentru fiii marilor dregători. Apoi îşi
desăvîrşise pregătirea într-o seamă de lupte prin adîncurile Asiei. După
datina păstrată cu severitate, pornise ca simplu arcaş. Cînd i se
încredinţase comanda asupra a zece achingii, Ali se putuse numi un oştean
încercat. După cîţiva ani, numele lui se rostea în legătură cu unele victorii
de răsunet. Urcase treptele ierarhiei militare pînă pe culmi, dar nu datorită
originii sale, ci însuşirilor de comandant.
Avangarda formată din două-trei mii de călăreţi îşi struni caii şi, la un
semn al marelui vizir, porni în trap întins către Varna. Restul oştilor,
frumos împărţite în pîlcuri, se mişca domol ca un tăvălug uriaş.
Îmbrăcămintea roşie, tivită cu alb, acoperea pentru o vreme cîte o coastă de
deal sau stăruia prin văi. Verdele vegetaţiei ascuns sub trupurile cailor
pierdea din vedere, iar culoarea roşie acoperea văile treptat, ca apa care se
revarsă peste maluri. Mulţimea steagurilor cu semilună ce nu se aplecaseră
în faţa duşmanului îi dădeau un sentiment de mîndrie. Ali nu se grăbea. El
ştia bine că la război pripeala aduce mari neajunsuri. Drumurile slabe nu
îngăduiau căruţele grele. Din această cauză, hrana oştenilor era purtată în
samarele a trei mii de cai. Alţi trei mii transportau corturile, atît de
necesare la vreme de popas. Ali învăţase ce înseamnă odihna bună de
dinaintea unor lupte. Mulţi comandanţi suferiseră înfrîngeri datorită
82
oboselii oamenilor. Marele vizir mergea chibzuit. Iscoadele sale controlau
pădurile şi văgăunile pînă departe. Tabără de noapte făcea numai după ce
era sigur că eventualii duşmani nu-l vor lua din somn.
Minunatul armăsar alb al tînărului comandant se ridică în două
picioare gata să pornească în galop. Ali-paşa coborî dealul îngîndurat. Avea
oşteni buni şi destui. Nimeni nu i-ar fi putut face faţă în Balcani, dar Varna
înconjurată cu ziduri mari putea să reziste multă vreme. Şaisprezece
corăbii turceşti sub comanda înţeleptului Abdulah porniseră să blocheze
intrarea portului, astfel că aprovizionarea pe mare a ghiaurilor avea să fie
zădărnicită. Iscoadele îl vestiseră că în Varna sînt vreo opt mii de apărători.
Destul de puţini, însă puternici la adăpostul zidurilor.
„O fi ajuns Abdulah în faţa portului? se întrebă tînărul comandant.
Prea puţine corăbii! Aud că regele Ioan al Dobrogii are vreo treizeci. Poate
că lupta pe mare a şi început. În sfatul Divanului am cerut cincizeci de
corăbii. Duşmanii mei au stat împotrivă şi l-au convins pe sultanul Murad
că Varna, cu zidurile ei şubrede, poate fi luată uşor pe uscat. Că apărătorii
sînt de adunătură şi slab pregătiţi. Că la vederea oştilor marelui padişah
vor deschide porţile îngroziţi şi umili. Prostii! Inteligentul Murad nu a
înţeles jocul duşmanilor mei. Atacat de pe mare şi de pe uscat, un port
poate fi cucerit uşor. Dar iată că, pe mare, Varna are mai multe corăbii.
Mi-e teamă de o înfrîngere a flotei lui Abdulah. Am cerut bombarde, însă
adversarii mei l-au convins pe Murad că ele îmi vor îngreuia drumul. Cu ce
să dobor zidurile Varnei? Cu mîinile goale? Duşmanii mei vor ca această
campanie să se sfîrşească prost. Ei ştiu că, de nu voi lua Varna şi
Dobrogea, nu numai poziţia mea va fi în pericol, ci şi viaţa. Murad nu mă
iubeşte, fiindcă nu-l linguşesc şi-i arăt adesea greşelile pe care le face
dintr-un orgoliu nemăsurat. E de mirare că pînă şi unii dintre cei mai
inteligenţi oameni se lasă cu plăcere să fie linguşiţi. Mi-a mers faima că nu
cunosc amărăciunea înfrîngerii pe cîmpul de luptă. Doar pentru asta mă
păstrează Murad. Dar ce va fi cînd voi pierde? Padişahul va uita vechile
victorii.‖
Aproape de miezul nopţii, oştile marelui vizir poposiră în faţa Varnei.
Între ele şi zidurile oraşului distanţa nu era mai mare de o milă. Treizeci de
mii de achingii descălecară în vederea odihnei. Cei pricepuţi la ridicarea
corturilor munceau pe tăcute. Însoţit de aghiotantul său Ibrahim, Ali ocoli
tabăra, mulţumit de felul în care se desfăşurau lucrările. Mulţi dintre
oamenii săi erau oşteni vechi, căliţi în numeroase lupte. Aceştia îl
însoţiseră în campaniile din Asia-Mică.
După un ceas, marele vizir intră în cortul său. O singură lumînare
aducea acolo puţină lumină. Afară, în bătaia lunii, întunericul arăta mai
83
slab decît înăuntru. Spre deosebire de alţi comandanţi, Ali nu purta cu el
slujitori, femei din harem, eunuci şi sfetnici. Pe toate acestea le socotea o
povară fără rost. Doar doi oşteni se ocupau de măruntele treburi din jurul
său. Nimeni nu-l dezbrăca, nimeni nu-l ajuta să se îmbrace. În campanie,
el dorea să fie la fel cu ceilalţi oşteni.
— Ibrahim!
— Poruncă, strălucitorule!
— Să se pună trei rînduri de străji, după obiceiul nostru! Cinci mii de
călăreţi vor veghea gata de luptă! Ceilalţi să-şi cate odihnă în corturi!
— Aşa va fi, strălucitorule!
În timp ce Ibrahim aduna comandanţii de pîlcuri, Ali părăsi cortul şi
privi către Varna. Sub apăsarea nopţii zidurile oraşului semănau cu o pată
imensă. Nici o lumină pe ele. Totul parcă aducea a pustiu. În urma vizirului
răzbi un zgomot de paşi.
— Tu eşti, Ibrahim? întrebă fără să se întoarcă.
— Eu, strălucitorule. Iscoada noastră Ben-Din a sosit adineauri şi
doreşte să-ţi vorbească.
Marele vizir privi peste umăr îngîndurat. Omul căzu în genunchi şi
atinse pămîntul cu fruntea.
— Ah, Ben-Din, lasă prostiile! îl dojeni comandantul. Asemenea fleacuri
sînt bune doar în lenevia palatelor. Nu ploconeli aştept de la tine. Ce veşti
ai?
— Proaste, înălţimea-ta. Flota măritului Abdulah a fost înfrîntă ieri în
zori.
Ali ştia să primească veştile rele, ca şi pe cele bune. Altul poate că şi-ar
fi arătat mînia sau disperarea. El se mulţumi doar să asculte.
— Spune, Ben-Din! grăi cu blîndeţe.
— Prea mare lucru nu ştiu, înălţimea-ta. Bătălia s-a desfăşurat prea
departe pentru ochiul meu. Abia cînd primele corăbii ale regelui Ioan s-au
întors în port am aflat că măritul Abdulah a fost înfrînt. După spusele
marinarilor, şapte dintre corăbiile noastre s-au scufundat.
— Cîte corăbii a avut Ioan al Dobrogii?
— Am auzit că vreo treizeci şi ceva.
— Şi cîte a pierdut el?
— Se spune că două.
„Aşa cum am prevăzut‖, reflectă cu amărăciune Ali.
— Dar în oraş ce e?
— Pregătirile de apărare s-au încheiat acum cinci-şase zile.
— Îţi arde de şagă! se răsti marele vizir.
— Nu prea.
84
— Poate nu te-ai uitat cu atenţie. Nimeni nu ştie despre venirea
noastră.
Ben-Din se mulţumi să zîmbească. Cine s-ar fi priceput mai bine ca el!
Împiedicat de slaba lumină, comandantul nu-i observă zîmbetul, însă îl
bănui. Ben-Din lucra pentru el de vreo zece ani. Se cunoşteau bine unul pe
altul.
— Dacă Varna şi-a încheiat pregătirile acum cinci-şase zile, înseamnă
că acolo s-a aflat cu mult înainte despre ţinta atacului nostru, spuse Ali,
parcă mai mult pentru sine.
— De trei săptămîni, înălţimea-ta. Acum vreo douăzeci de zile s-a zvonit
la Varna că treizeci de mii de oameni vor urca prin pasurile Balcanilor, întîi
împotriva acestui port, apoi asupra Dobrogii. Pînă şi faptul că măritul
Abdulah va încerca o blocadă cu şaisprezece corăbii se ştie aici.
— Curios! murmură vizirul. Cîţi oameni apără oraşul?
— Vreo şapte-opt mii.
— Dar zidurile cum sînt?
— Cele din port, slabe, măcinate de timp. Dacă măritul Abdulah ar fi
venit cu mai multe corăbii...
— Lasă asta, Ben-Din! Nu zidurile acelea mă interesează acum, ci
celelalte, de către uscat.
— Vai, înălţimea-ta! se tîngui Ben-Din. De zidurile din faţa noastră nu
se poate apropia nimeni. Cel puţin eu n-am reuşit. Iar ceea ce am văzut de
departe îmi spune puţin.
— N-ai încercat să stai de vorbă cu oştenii ghiauri?
— Ba chiar am făcut-o adesea.
— Şi?
— Părerile sînt împărţite. Unii spun că cele mai slabe ziduri sînt în
partea de miazăzi. Alţii, că tocmai acolo s-au făcut mari întărituri.
— Regele Ioan e în oraş?
— De trei zile, înălţimea-ta.
— Cine crezi că a răspîndit ştirea despre atacul nostru?
— Nufărul Alb. Toată lumea vorbeşte despre asta. Cînd m-ai trimis aici,
nu mi-a trecut prin minte că vei ataca Varna atît de repede. Cînd am văzut
oştile noastre, am început să mă dumiresc. Dar ghiaurii numai despre asta
vorbeau.
— Nufărul Alb! exclamă Ali. Bine, Ben-Din! Poţi să pleci. Mîine vei primi
obişnuita pungă cu aur.
Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim tăcură o vreme fiecare cu gîndurile lui.
Luna intrase în nori. Doar nechezatul miilor de cai spărgea uneori liniştea
nopţii. Dinspre mare, un curent de aer mai aspru înfiora cîmpia.
85
— Atacăm în zori? întrebă aghiotantul.
— Nu. Oamenii au nevoie de odihnă. Mîine, meşterii noştri vor intra cu
topoarele în pădurea din spate. Avem nevoie de scări. Îţi aminteşti,
Ibrahim, că la Sabaha, acum cinci ani, ne-au lipsit bombardele ca şi azi?
— Cine ar putea să uite, strălucitorule? Puţini credeau că vom cuceri
cetatea. Dar tu, stăpîne, ai fost chibzuit. Din porunca ta s-au lucrat plute,
iar în toiul nopţii oamenii noştri au pornit atacul pe mare. Totdeauna
zidurile dinspre apă sînt mai slabe.
— Da, aşa a fost, rîse Ali, mulţumit de amintirea acelor zile frumoase.
Aşa a fost atunci, însă apărătorii Sabahăi abia erau o mie.
— Ah, strălucitorule! suspină Ibrahim. O clipă am crezut că vom repeta
isprava de la Sabaha.
— Ai uitat de corăbiile Varnei, zîmbi marele vizir. La Sabaha erau două.
Aici sînt peste treizeci. Ele ne-ar scufunda plutele înainte de a ajunge noi la
gura portului.
— Te-ai gîndit la altceva, strălucitorule?
— M-am gîndit. Vom ataca de pe uscat, pînă cînd vom ghici părţile mai
slabe ale zidurilor Varnei.
— Vor fi pierderi mari.
— Ştiu, dar nu avem de ales. Însă nu asta mă tulbură. Acum două
luni, cînd am hotărît atacul împotriva Dobrogei şi Varnei, în Divanul cel Mic
eram doar şase oameni. Sultanul Murad, eu, Abdulah, emirul Sabahaddin,
Suhar-paşa şi Fareddin-paşa. În tot Imperiul turcesc, numai noi ştiam
despre această campanie. Cine a putut să trădeze? Murad în nici un caz.
Eu, la fel. Pentru Abdulah, pun mîna în foc. Deci, rămîn trei. Sabahaddin şi
Suhar-paşa sînt duşmanii mei cei mai înverşunaţi. Fareddin-paşa mi-e
prieten, dacă se poate numi astfel. Un prieten dintre aceia care nu-ţi
trezesc destulă încredere. E lacom. Pentru aur, ar fi în stare de orice. Unul
dintre ei a trădat. Achingiii mei au aflat abia ieri că vom ataca Varna, iar
despre Dobrogea încă nu ştiu nimic.
— Strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Anul trecut, cînd s-a hotărît
atacul de la Polènik, în sfatul cel mic al Divanului au fost tot cei şase
despre care vorbeşti.
— Nu! murmură Ali îngîndurat. Atunci a lipsit Abdulah. Şi Suhar-paşa
a lipsit. Era bolnav. Ca şi acum, ghiaurii au aflat de la Nufărul Alb că vor fi
atacaţi. E bine că mi-ai amintit de Polènik, fiindcă îi scoatem cu totul de
sub bănuiala noastră pe Abdulah şi pe Suhar. Iată deci că au rămas
Sabahaddin şi Fereddin. Unul dintre ei lucrează cu Nufărul Alb. Poate că îi
dă ştirile pe plată, sau pur şi simplu e tras de limbă. Va trebui să-i scriu
padişahului chiar în această noapte. O ştafetă...
86
— Nu e bine, strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Sultanul va crede că
doreşti să arunci o lumină proastă asupra celor doi. Fără dovezi împotriva
unuia dintre ei, nimeni nu-ţi va da crezare. Sau, să zicem că padişahul va fi
de acord să-i supravegheze pe cei doi duşmani ai tăi, dar cine o va face? Ai
mai multă încredere în oamenii sultanului decît într-ai noştri? O vorbă
scăpată fără rost ne poate da peste cap toate planurile.
— Ai dreptate, oftă Ali. Eu trebuie să-i supraveghez. Ben-Din e cel mai
nimerit pentru asta. Îl voi trimite pe el la Adrianopole. El are acolo cîţiva
oameni la fel de iscusiţi. Nufărul Alb la Adrianopole îşi face jocul, fiindcă în
altă parte nu ar ajunge la secretele noastre. Sabahaddin şi Fareddin vor fi
urmăriţi zi şi noapte. În felul acesta s-ar putea să ajungem la Nufăr.
— Greu, strălucitorule! zîmbi Ibrahim. Cei doi duşmani ai tăi vor sta de
vorbă cu atît de mulţi oameni, încît ar însemna să-l căutăm pe Nufăr cine
ştie cîtă vreme. Ben-Din s-ar putea lovi de el în fiecare zi fără să-l
bănuiască.
— Ce propui?
— Să amînăm asta pînă ne vom întoarce la Adrianopole. Atunci să faci
în aşa fel încît să se discute în Micul Divan o nouă călcare cu oşti. De pildă,
să-l convingi pe padişah că-i folositor să ieşim în pradă dincolo de Dunăre.
Şi ar fi bine ca la acel sfat să lipsească ori Sabahaddin, ori Fareddin. Pentru
asta veţi găsi un prilej. De va fi acolo numai Sabahaddin cînd veţi lua
hotărîrea voastră, nu ne va rămîne decît să aşteptăm. Dacă ştirea nu va
ajunge la Nufărul Alb, înseamnă că trădătorul e Fareddin. Dacă va ajunge,
va trebui să-l urmărim doar pe Sabahaddin, fiindcă el e trădătorul.
— Minunat, dragul meu! exclamă Ali-paşa. Totuşi, noi mai zăbovim pe
aici. Ben-Din îşi poate începe cercetările de pe acum. Poate are noroc şi
dăm peste Nufărul Alb.
— Nu văd nimic rău în asta, fu de acord Ibrahim. Am scăpa şi de Nufăr
şi de unul dintre duşmanii tăi cei mai mari. Iar padişahul va înţelege că eşti
de neînlocuit.
— Îmi place chibzuiala ta, rîse marele vizir.
— Sînt silit să o am, zîmbi acesta. Altfel nu m-ai fi ţinut pe lîngă tine
de-a lungul timpului.
— Adevărat! răspunse Ali cu sinceritate. Să-l cauţi pe Ben-Din! Am
mare încredere în el. E şiret, scump la vorbă şi iscusit ca nimeni altul. Cine
ar fi putut ieşi dintr-o cetate ce se aşteaptă să fie atacată? Peste un ceas va
porni spre Adrianopole. Începem lupta cu Nufărul Alb şi cu duşmanii mei.
De nu vom lua Varna şi Dobrogea, e bine să-i dăm sultanului o
compensaţie care să-l facă să uite. Altfel, adversarii noştri se vor repezi
asupra noastră ca nişte şacali.
87
— Nu le vom da prilejul, strălucitorule.
— Să sperăm. Atacul asupra acestui port nu-mi place, mai ales că ne
lipsesc forţele pe mare. În Micul Divan i-am dat lămuriri padişahului că-i
înţelept să lovim întîi Dobrogea. Prin căderea ei, Varna rămîne izolată. Deci,
o pradă uşoară. Murad nu s-a învoit fiindcă apucase a hotărî: întîi Varna.
Iată un om inteligent care face greşeli datorită faptului că nu-i place să fie
contrazis. Imperiul turcesc va pierde mult cu un astfel de orgolios.
Cu două zile înaintea sosirii oştilor lui Ali-paşa, o corabie plutea de la

Caliacra spre Varna. Furtuna ce bîntuise aproape o săptămînă îşi sleise
puterile. Rar cîte o pală de vînt încerca să o ridice din nou, însă fără folos.
Corabia transporta putini cu brînză, caş proaspăt, miere, lumînări şi carne
afumată. Provizii pentru viitorii asediaţi. La prova ei, trei bărbaţi şedeau pe
nişte colaci de parîme. Vorbă să fie că şedeau, fiindcă odihna lor cam
nesigură ar fi stîrnit zîmbete îngăduitoare sau hohote de rîs, dacă ea s-ar fi
petrecut în altă parte decît pe corabie. Ceva mai încolo, caii pasagerilor de
pe colaci sforăiau adesea neliniştiţi, după cum se clătina vasul. Marea, încă
puternic vălurită, producea obişnuitul tangaj, neluat în seamă de marinari,
dar simţit din plin de cei neobişnuiţi. Cotae îşi ducea des mîinile la pîntec,
într-un gest grăitor de scîrbă ori deznădejde, sau fugea cît îi sta în putinţă
spre unul din borduri, socotind că i se întoarce stomacul pe dos. Micuţul
Grama, la fel de neajutorat, îşi strîngea trupul firav, parcă hotărît să-l facă
ghem, ca apoi să-l deschidă fulgerător odată cu un behăit jalnic. Cînd vasul
cădea cu prova între adîncurile a două valuri, avea senzaţia că pîntecul său
e greu ca un cazan cu apă. Cînd corabia sălta brusc pe o creastă, parcă tot
aerul pierea din împrejurimi, iar stomacul i se lipea de şira spinării ca lovit
cu maiul. Doar cavalerul blond, care umblase adesea pe mare, suporta mai
uşor tangajul, cu toate că şi el simţea o puternică apăsare. Rezemat cu
spatele de tribord, căpitanul vasului înfuleca o pulpă de berbec şi-i privea
pe cei trei pasageri, dacă nu cu milă, în orice caz cu mult interes.
Observîndu-l cum mestecă lacom, Cotae înlemni de scîrbă doar o clipă,
fiindcă în cea următoare se aplecă peste babord şi socoti că leapădă din el
nu numai prînzul din zori, ci şi pe cele din ultimii ani.
Corabia ajunsese curînd în gura portului, unde apa liniştită le dădu
răgaz celor trei pasageri să-şi mai tragă sufletul şi să privească în jur.
Departe, către miazăzi, soarele prindea în lumina lui scăzută vreo treizeci
de corăbii cu toate pînzele în vînt, care la asemenea distanţă păreau
încremenite.
88
— Pescuiesc? se interesă micuţul Grama.
— Şi încă ce pescuiesc! zîmbi căpitanul. Numai peşte mare. Dar să
vedem dacă intră în plasă. Acum patru zile cînd am plecat de aici, tocmai
ieşeau din port încărcate cu oşteni. După cum patrulează ele pe acolo,
înseamnă că peştele mare încă nu s-a arătat.
La vorbele în doi peri ale comandantului, Grama pricepu ceva, însă nu
destul, ceea ce-l făcu să stăruie.
— Care peşte?
— Abdulah, cavalere. Acum patru zile se vorbea aici că Abdulah vine
asupra Varnei cu şaisprezece corăbii.
— Numai cu atît? Să fie oare Murad lipsit de înţelepciune? Ce pot face
şaisprezece corăbii împotriva a peste treizeci?
— Cred că nu-i lipsit de înţelepciune, ci numai de ştiri. El nu se aştepta
ca Ioan al Dobrogii să primească ajutor de la corăbierii genovezi, greci şi
veneţieni aflaţi în trecere cu mărfurile lor pe la Varna, Caliacra şi Tomis. De
fapt, nu chiar ajutor. Regele Ioan a rechiziţionat corăbiile lor pînă ce va
trece pericolul. Adăugate la ale lui, a ieşit o flotă frumoasă.
Corabia ajunse la cîţiva paşi de cheiul rostuit în blocuri de piatră.
Marinarii aruncară cu îndemînare două parîme spre uscat. Doi dintre
privitorii ocazionali le prinseseră şi le petrecură în jurul solidelor babale de
lemn. Pe mare, soarele gata să apună parcă poleia totul în galben-auriu.
Fericiţi că lăsau în urmă neajunsurile călătoriei, cei trei pasageri îşi
purtară caii pe puntea cam nesigură şi răsuflară uşuraţi cînd simţiră din
nou pămîntul sub picioare. Liniştea Varnei îi miră. Oamenii arătau ca şi
cînd totul ar fi fost în ordine. Puţine semne dovedeau că se ştie acolo
despre apropiatul asediu pe mare şi pe uscat. În primele zile cînd se
aflaseră veştile, panica bîntuise cumplit prin oraş. Apoi, odată cu trecerea
timpului şi încheierea lucrărilor de apărare, locuitorii se obişnuiseră cu
ideea pericolului. O seamă de bogătaşi părăsiseră Varna în bărci mari,
călătorindu-se cine ştie pe unde. Dar sărăcimea nu avea unde merge.
La sosirea corăbiei din Caliacra, mulţi localnici alergaseră în port
dornici de ştiri proaspete. Cum marinarii nu ştiau mai mult decît ei, aceştia
porniseră a se rări. Totuşi, mai zăboviră cîţiva. Printre cei rămaşi acolo,
cavalerul blond îl recunoscu, nu fără adîncă mirare, pe egumenul Lazăr, iar
alături apăru figura mălăiaţă a părintelui Sima.
— E mică lumea, sfinţia-voastră, rîse Arad. Nu mă aşteptam să vă
întîlnesc aici, unde miroase a război.
— Sînt mari şi minunate căile Domnului! zîmbi egumenul. De fapt, nici
eu nu mă aşteptam la o astfel de întîlnire. Bănuiam că sînteţi pe la
Caliacra.
89
— De acolo venim. Am ajuns în cetate la o zi după plecarea slăvitului
rege Ioan al Dobrogii.
— Deci pe el îl căutaţi? făcu Lazăr şăgalnic, prefăcîndu-se a nu da prea
mare importanţă întrebării.
Fire deschisă, Arad prefera de obicei să spună el ce avea de spus.
Întrebările directe îl iritau. Aceasta se datora în bună măsură faptului că
toată viaţa lui de pînă atunci fusese nevoit să se ascundă. Apoi, traiul
printre străini îl făcuse să fie prudent. Sigur că nu era cazul să ocolească
întrebarea egumenului, dar obişnuinţa fu mai tare, astfel că, după ce
chibzui o clipă, grăi cu acea privire candidă care îl zgîndărise cîndva pe
cavalerul Bogdan:
— Ce-i nou pe aici?
— Iscoadele au adus ştiri că treizeci de mii de achingii vor sosi mîine în
faţa Varnei.
— O! Spusele Nufărului Alb se adeveresc.
— De unde ştiţi despre ele?
— Cine nu ştie? Aţi venit cumva pentru a binecuvînta oştile oraşului?
— Şi pentru asta, rîse egumenul. Cît despre voi, ar fi nimerit să-mi
spuneţi dacă îl căutaţi pe Ioan al Dobrogii. Azi, puţini sînt cei care ajung
pînă la rege. Cu ceva osteneală, vă pot aranja o audienţă.
— Mă îndatoraţi mult, sfinţia-voastră. În fond, Ioan al Dobrogii e rege
sau despot?
— Între cele două titluri socot că nu-i nici o deosebire. Turcii şi
bizantinii îl numesc rege. El se consideră despot.
— Înţeleg. Doresc să-i ofer regelui serviciile mele şi ale cavalerului
Grama.
„Oare numai pentru atît? reflectă Lazăr. Parcă nu-mi vine a crede. O
astfel de ofertă i-o poate face sfetnicul Toma. Cred că a aflat şi el cîte ceva
despre Toma. Fiindcă acest sfetnic e mîna dreaptă a regelui Ioan.‖
— Domnule! i se adresă tînărului. În seara aceasta veţi avea
întrevederea dorită, dar se cuvine să-mi răspundeţi la cîteva întrebări. Asta,
în schimbul ajutorului, zîmbi prelatul. V-ar conveni să facem o scurtă
plimbare de-a lungul cheiului?
— Nu văd nimic rău în propunerea sfinţiei-voastre.
Amîndoi se îndepărtară la braţ, ca nişte cunoştinţe vechi.
— Cînd oferiţi totdeauna cereţi ceva în schimb? întrebă Arad cu aerul
său plin de candoare.
— Nu chiar totdeauna, cu toate că regulile vieţii cam aşa sînt. Nimeni
nu poate primi mereu fără să dea şi nimeni nu poate să dea fără să
primească. În ce vă priveşte, am unele nedumeriri. De fapt, cine sînteţi,
90
cavalere?
— Mă întrebaţi în calitate de duhovnic sau în alta pe care nu o cunosc?
ocoli Arad un răspuns.
— În amîndouă. Poate că nu ştiţi că între mine şi Ioan al Dobrogii
există o veche prietenie. Pe mine, asta m-a adus acum aici, cînd el are
nevoie de prieteni. Nu uit că ne-aţi făcut un mare serviciu, ajutîndu-l pe
cavalerul Dumitru. Însă din discuţia noastră de la Snagov am înţeles că aţi
bătut un drum lung pînă în Ţara Românească pentru a ne aduce acel
medalion. Adică nu mai aveaţi alt motiv pentru a veni acolo. Totuşi, cîteva
ceasuri mai tîrziu am aflat chiar din gura voastră că veţi întreprinde o
călătorie la Caliacra. A doua zi după discuţia noastră, nu în drum către
Caliacra v-am întîlnit, ci, spre mirarea mea şi comitelui Staicu, în cetatea
Argeşului. Acum ne vedem aici, într-un oraş ce va fi atacat de turci. În locul
meu ce aţi crede voi despre un astfel de tînăr?
— Că ar putea să fie o iscoadă a turcilor, zîmbi acesta ironic.
Privirea ageră a egumenului zadarnic cercetă ochii şi faţa lui Arad,
fiindcă nu găsi nici cel mai mărunt semn de tulburare.
„Hm! gîndi el. Cu înfăţişarea lui naivă, sub care se ascunde o
inteligenţă ieşită din comun şi o chibzuială greu de întîlnit la un ins atît de
tînăr, cavalerul Arad nu-i chiar ce vrea să pară.‖
Apoi grăi:
— Eu nu am mers atît de departe cu bănuielile. Şi-i păcat că aveţi
ghinion. Dacă protejatul nostru Dumitru v-ar fi însoţit la Snagov, s-ar fi
lămurit multe. Graba mea de a veni încoace m-a oprit să fac lumina de
cuviinţă. Călăreţii trimişi de mine în căutarea cavalerului Dumitru poate că
s-au întors la Snagov. Dar pînă cînd voi sta de vorbă cu ei, toată povestea
medalionului rămîne un mister. S-au întîmplat cazuri cînd, cu o momeală
oarecare, iscoade străine şi-au făcut jocul. În cazul vostru, momeala poate
să fie medalionul adus la Snagov şi pretinsul ajutor dat lui Dumitru.
— Cine mă oprea să vin ca iscoadă fără a vă cunoaşte pe voi şi pe
comitele Staicu?
— Nimeni, recunoscu Lazăr. Însă un cavaler cu calităţile voastre nu se
mulţumeşte doar a privi. Medalionul v-a netezit drumul printre marii
demnitari ai ţării. Adică acolo unde se pot afla multe. Vedeţi, vă vorbesc
deschis.
— Văd, sfinţia-voastră.
— Iată un răspuns care nu mă mulţumeşte. Sper să aveţi unul mai
bun.
— Am. Bănuielile voastre nu au temei, atîta timp cît duc lipsă de fapte.
De cînd e lumea, faptele au adus lumină, iar bănuielile, mai mult întuneric.
91
În cazul meu, faptele vorbesc de bine. L-am ajutat pe cavalerul Dumitru şi
v-am predat o scrisoare cu numele tuturor iscoadelor ce lucrează la Iaşi
pentru regele Ungariei. La Buda aş fi primit mult aur în schimbul
medalionului.
Egumenul aprobă printr-o aplecare a capului.
— Mă gîndisem că aţi deschis medalionul. Mă gîndisem, de asemenea,
că Sigismund de Luxemburg sacrifică nişte iscoade cam de mîna a doua
pentru a introduce la noi una de primul rang.
— Nimeni nu dă pasărea din mînă pe cea de pe gard, ripostă cavalerul.
Apoi, iscoadele de care vorbiţi nu prea arată de mîna a doua.
— Da, trebuie să recunosc. Asta e tot ce puteţi să-mi spuneţi?
— Tot.
— Nu ar fi bine să vă spovediţi? mai făcu Lazăr o încercare.
— Nu.
„Nimic n-am scos de la el, reflectă egumenul. Sau poate că am aflat
ceva. Acum încă nu mi-e clar, însă gîndindu-mă îndelung la răspunsurile
lui, sper că voi ajunge la unele descoperiri. Cînd l-am văzut coborînd pe
chei, am vrut să chem gărzile. Să-l ţin închis pînă ce voi primi veşti de la
Snagov. Dar nu cred că era înţelept. Lăsîndu-l liber, pot afla mai multe.‖
Porniră îndărăt către ceilalţi.
— Ah, era să uit! spuse egumenul. În privinţa găzduirii să nu vă faceţi
griji. Cavalerul Toma, pe care-l veţi cunoaşte în seara aceasta, a avut
bunăvoinţa să-mi pună la dispoziţie o casă frumoasă. Nu-i prea departe de
aici. Veţi locui cu mine şi cu părintele Sima.
Cînd ajunseră lîngă corabie, noaptea căzuse de-a binelea peste port.
— Cotae, unde e Grama? se interesă tînărul.
— Dracu ştie! Acum e întuneric beznă. A căzut, poate, în mare. Nu-mi
bat eu capul cu asta. Lui nu-i sînt slujitor. Cînd se iveşte luna, apare el de
pe unde o fi.
Cavalerul blond socoti că se cam apropiase vremea să-i tragă o
chelfăneală obraznicului slujitor. Puţin mai tîrziu gărzile îl aduseseră pe
Grama la locuinţa lui Lazăr. Fusese arestat fiindcă iscodise pe lîngă zidurile
de către uscat ale Varnei.
Ioan al Dobrogii îşi alesese reşedinţa în cea mai înaltă clădire a Varnei.
De la ferestrele ei se vedea întregul port şi chiar dincolo de ziduri. Pe mare
cerul căzuse încărcat de nori subţiri, alburii, cu slabe semne de ploaie.
Dincolo de ziduri, cîmpia dormea în tihnă.
92
Egumenul Lazăr, însoţit de Sima, Arad şi Grama, ajunse într-o
anticameră cam răcoroasă, cu puţine scaune aşezate în lungul pereţilor. Cu
toate că lumînările multe încercau să aducă puţină strălucire, odaia arăta
sumbră tocmai prin lipsa mobilierului, care dă un aspect mai cald, mai
primitor. La capătul odăii, două uşi mari duceau către încăperea de lucru a
regelui. Oştenii din pază păreau încremeniţi lîngă ele. În aer stăruia miros
uşor de mucegai, semn că nimeni nu locuise acolo de multă vreme. Arad îşi
lăsă privirile să alunece de-a lungul pereţilor lipsiţi de ornamente şi de
podoaba panopliilor atît de obişnuite. De la pereţi, privirile lui stăruiră
asupra unui bărbat cu semne de frumuseţe veştejită, înalt, uscăţiv, de
vîrstă nedefinită şi cu faţa palidă. Figura şi trupul omului îi amintiră de
plantele ţinute în casă peste iarnă. Dacă sînt departe de fereastră, se
lungesc şi se apleacă într-o parte după o geană de lumină. Frunzele capătă
o anumită moliciune de cîrpă şifonată, iar culoarea lor verde-închis piere
odată cu trecerea timpului, fiind înlocuită cu una gălbuie, maronie pe
margini, dovadă că lipsa luminii le macină. Pînă şi mîinile omului palid
întăreau convingerea cavalerului. Lunganul avea nişte degete lungi,
nefiresc de subţiri şi uşor încovoiate ca nişte păstăi. Urmele reumatismului
erau limpezi.
— Domnule Spear, i se adresase comandantul de gardă.
Auzindu-i numele, Arad îl privi din nou pe omul cel palid.
„Să fie el, oare, falnicul cavaler Ruk Spear, mîndria sîrbilor? se întrebă
tînărul. Ah, nu! Cred că mă înşel. Adevăratul Ruk aş zice că e mai plin de
viaţă. Anul trecut, în noaptea premergătoare luptei de la Polènik, eroul sîrb
i-a păgubit pe achingiii turci de cîteva mii de cai. El şi ceva prieteni de-ai
săi s-au strecurat la adăpostul întunericului, au omorît străjile şi au pus pe
goană caii. În zorii luptei, mai mare jalea pentru oştile lui Murad. O seamă
de achingii îşi căutau caii prin rîpe. Bătălia pornise fără ei.‖
— Sfinţia-voastră! se întoarse Arad. Cavalerul de colo e cumva Ruk
Spear?
— Chiar el, răspunse egumenul în şoaptă. Acum nu arată prea bine din
cauză că a stat o vreme prin închisorile turcilor. Abia anul trecut a reuşit să
fugă. Mă mir că a rămas în viaţă. Temniţele sultanului sînt ca nişte iaduri
fără fund.
Alături de Ruk şedea un cavaler la fel de înalt şi tot atît de slab, însă,
curios, pîntecul său căzut între picioare ca un cimpoi nu părea să-i
aparţină de-adevăratelea, ci părea lipit acolo cu împrumut, fiindcă prea era
nepotrivit. Oamenii slabi rar au un astfel de pîntec.
— Cel de lîngă Ruk, murmură egumenul, e vestitul Carapelese. Un
genovez, mare mîncău şi bun prieten cu eroul sîrb. Se spune că e un
93
călăreţ desăvîrşit, deşi mă pune pe gînduri pîntecul său. În ce priveşte
harul de arcaş, aş zice că vă egalează.
— Drace, am auzit multe lucruri frumoase despre el!
— Şi veţi mai auzi.
— A fost şi el la Polènik anul trecut?
— A fost. Unde e Ruk nu poate lipsi Carapelese. Şi invers.
Al treilea bărbat care îi reţinu atenţia lui Arad era de statură obişnuită,
uscăţiv, cu părul răzvrătit pe creştet. După îmbrăcăminte şi după faţa
paşnică, mereu zîmbitoare, aducea a negustor de mărunţişuri.
— Acela cine e? arată cu o mişcare a capului spre bănuitul negustor.
— Cîrstev, domnule. El e fala bulgarilor. Turcii care ies după pradă
de-a lungul şi de-a latul Balcanilor totdeauna se roagă lui Allah să-i
ferească de o cursă a lui Cîrstev. El se ţine pe urmele convoaielor ca umbra
după om. Mulţi creştini au scăpat de robie datorită lui. Marele vizir Ali-paşa
a pus preţ pe viaţa tînărului bulgar. Însă pînă azi nu s-a găsit nimeni să-l
vîndă.
„La naiba! socoti blondul. Numai crema cavalerilor din Balcani s-a
adunat aici. Ioan al Dobrogii are ceva prieteni. Şi ce prieteni!‖
Arad îşi întrerupse gîndurile. În pragul uşii apăru sfetnicul Toma, iar
îndată după acesta regele îmbrăcat simplu, în straie lejere de casă. Bărbaţii
din anticameră salutară cavalereşte. Ioan zîmbi privindu-i pe fiecare în
parte.
— Domnilor, vă aşteptam, grăi el. Poftiţi în odaia mea de lucru! Puţini
se pot mîndri azi cu astfel de prieteni.
— Măria-ta! interveni Lazăr. Am adus cu mine doi cavaleri care sînt
gata să-şi pună spadele în slujba voastră. Cel înalt se numeşte Arad. Acesta
e tînărul Grama.
Privirile lui Ioan zăboviră o clipă, fără interes, asupra celor doi tineri
necunoscuţi.
— Vă mulţumesc, domnilor! Dacă vă bucuraţi de recomandarea
sfinţiei-sale, cred că puteţi lua loc printre apărătorii Varnei. După război vă
vom răsplăti cum se cuvine.
Apoi privi către ceilalţi oaspeţi şi repetă invitaţia.
Primirea ce le-o făcuse Ioan era destul de rece şi poate că nici atîta nu
ar fi fost fără bunăvoinţa lui Lazăr, dar Arad mai întîlnise astfel de situaţii.
— Măria-ta! făcu el un pas înainte. Vă cer favoarea de a mă primi cîteva
clipe.
Sprîncenele lui Ioan se împreunară a nemulţumire. Momentul ales de
tînăr nu era nimerit acum, cînd cavaleri cu renume aşteptau să fie primiţi.
Apoi, grijile războiului şedeau înaintea altor treburi mărunte. Un semn abia
94
perceptibil al egumenului schimbă însă hotărîrea de refuz a lui Ioan.
— Ce doreşti, tinere? întrebă cu răceală cînd uşa se închise în urma
lor.
Arad scoase o scrisoare din sîn, puse un genunchi la podea şi aşteptă.
Mirat, regele porni să citească. De cîteva ori îşi întrerupse lectura, iar
privirile lui zăboviră asupra blondului oaspete.
„Poate că soarta mi l-a scos în cale, reflectă Ioan al Dobrogii. Cine şi-ar
fi închipuit că unul dintre fiii răposatului Dan-voievod aşteaptă la uşa
noastră? Sper să-mi fie de folos în planurile mele. Domnul Ţării Româneşti
nu mă iubeşte fiindcă am respins cererea lui de a uni cele două ţări sub un
singur conducător. Dar el nu ştie sau nu vrea să ştie că am şi eu visurile
mele.‖
— Cavalere Ioan, ridică-te! grăi cu blîndeţe.
— Măria-ta, v-am fost prezentat sub numele de Arad. Pînă se vor
limpezi unele lucruri, ar fi bine ca numele meu adevărat să rămînă o taină
ştiută numai de noi.
— Fie! zîmbi regele. Scrisoarea doamnei Dumitra ne-a bucurat pentru
încrederea ce o are în noi. Îi cunoşti conţinutul?
— În întregime, măria-ta.
— Atunci e bine. Doamna Dumitra ne roagă să facem cu Mircea un act
prin care domnul Ţării Româneşti să aprobe revenirea voastră la Argeş şi să
vă garanteze viaţa. De asemenea, ea cere ca o parte din averile rămase de la
răposatul vostru părinte să treacă în stăpînirea domniei-tale. Nimic nu ne
opreşte să intervenim pe lîngă unchiul vostru, dar ne mirăm. Nimeni din
familia lui Dan-voievod nu a fost prigonit de Mircea.
— Adevărat! zîmbi Arad. Nimeni, fiindcă nici unul dintre fraţii mei nu
s-a arătat pînă acuma în Ţara Românească. Poate că unchiul meu e un om
bun. Poate că ne doreşte pe lîngă el, însă eu n-am de unde să ştiu. Aşa
stînd lucrurile, sînt nevoit să-mi iau unele măsuri de prevedere.
— Înţeleaptă judecată, aprobă Ioan al Dobrogii. În urmă cu vreo
doisprezece ani aţi avut adăpost vremelnic la Caliacra. Mi se pare că vreo
cîteva luni. Ce s-a petrecut atunci între doamna Dumitra şi părintele meu,
nu ştiu. Ţin minte doar că v-aţi îmbarcat pe o corabie genoveză. Acum
lucrurile stau altfel. Cel puţin deocamdată nu vă urmăreşte nimeni. Noi vă
primim întîi în calitate de rudă. Acum aproape şaisprezece ani, sora
noastră Irina a fost botezată de răposatul Dan-voievod. Mă mir că tatăl meu
nu a ţinut seama de asta. Cît aţi locuit în Caliacra v-am întîlnit de cîteva
ori. Îţi aminteşti?
— Vag, măria-ta.
— Aşa e. Aveai doar şapte-opt ani. Lăsînd la o parte faptul că ai devenit
95
un cavaler chipeş – îl privi cu admiraţie–, nimic nu s-a schimbat în
înfăţişarea domniei-tale. Acelaşi păr blond uşor răzvrătit, aceeaşi privire
parcă naivă şi aceleaşi trăsături delicate. Cînd te-am văzut în anticameră
mi-ai părut cunoscut. După război vei primi din partea noastră o danie de
case şi pămînt. Apoi vom încerca să tratăm cu domnul Ţării Româneşti.
Ghicind că a venit momentul să se retragă, Arad salută graţios şi făcu o
mişcare spre uşă.
— O clipă, domnule! rîse Ioan al Dobrogii, în vreme ce scotea de pe
deget un frumos inel de aur ce reprezenta un pescăruş.
— Măria-ta...
— Stai, nu-mi mulţumi! Iată şi o pungă cu treizeci de ducaţi de aur. Un
tînăr totdeauna are nevoie de bani. Chiar şi la vreme de război. Iar acum
rămîi la discuţiile noastre în vederea apărării. Vei cunoaşte cîţiva cavaleri
de la care ai ce învăţa.
Datorită rasei sale preoţeşti, egumenul intră primul în odaia regelui.
Ceilalţi îl urmară conduşi de Toma şi de comandantul Varnei. În total erau
paisprezece bărbaţi. Mulţi dintre ei cu nume vestite în Balcani sau prin alte
părţi. După moda vremii, rămaseră cu toţii în picioare, fiindcă nimeni
dintre ei nu avea dreptul să se aşeze în prezenţa regelui. Despre Lazăr, unii
spuneau că are ochiul ager – şi nu fără temei. Multor oameni lipsiţi de
haruri le scapă adesea o mulţime de amănunte. Egumenul tocmai pe
amănunte punea preţ, socotind că lucrurile mărunte duc totdeauna spre
cele mari. Mirat că tînărul blond nu fusese trimis la plimbare de către Ioan
al Dobrogii, privirile sale cucernice rătăciră prin odaie cu totul nevinovat,
pînă cînd stăruiră o clipă asupra inelului ce reprezenta un pescăruş. Cu un
sfert de ceas mai devreme inelul strălucise în degetul regelui. Acum avea alt
stăpîn. Ce se petrecuse oare între rege şi cavaler? Faţa lui Arad arăta
obişnuita candoare ce nu spunea nimic. Nici Ioan nu-i acorda vreo atenţie
deosebită blondului. Şi totuşi, tînărul primise încuviinţarea de a rămîne la
discuţiile care urmau să înceapă.
„Că e un cavaler plăcut, nu mai încape îndoială, chibzui Lazăr. Că-l
îndrăgeşti uşor e limpede. Însă nu aceste haruri l-au convins pe Ioan să-i
dăruiască inelul şi încrederea sa. Ceva s-a petrecut între ei şi va trebui să
dezleg misterul.‖
Dar şi Arad avea gîndurile sale. Privindu-l cu naivitate pe egumen,
blondul se întrebă, străfulgerat de o idee:
„Se ascunde, oare, Nufărul Alb, sub o biată rasă preoţească? Omul
acesta paşnic, blînd, cuvios şi parcă neajutorat m-a convins că trimite
săgeata în ţintă cu o dibăcie pe care puţini o au. Din discuţiile cu el şi cu
alţii am dedus că la Snagov e lăcaşul tuturor iscoadelor folosite de măria-sa
96
Mircea. Călugării mi-au povestit că Lazăr lipseşte adesea din Snagov cu
lunile şi nimeni nu ştie pe unde umblă. O faţă bisericească de prim rang,
aşa cum este el, rar trece pe undeva neînsoţit. Cînd l-am văzut în portul
Varnei, m-am mirat pe bună dreptate. Ce poate căuta un vîrf al ierarhiei
bisericeşti departe de ţară, într-un oraş asediat? Să-l fi adus aici numai
prietenia pentru Ioan al Dobrogii? Se poate şi asta, fiindcă prietenia e cea
mai trainică punte dintre sufletele oamenilor.‖
Tîrziu, cînd părăsiră cabinetul regelui, cavalerul Ruk Spear îl opri pe
cavalerul blond şi i se adresă în cel mai curat grai românesc:
— Domnule, e o plăcere să vă cunosc. Prietenul meu Bogdan, cu care
am avut prilejul să mă văd acum vreo două săptămîni, mi-a vorbit frumos
despre voi. Îmi spunea că într-o întrecere de spadă petrecută la Braşov
v-aţi arătat mai bun decît el. Că, aflîndu-vă amîndoi în pădure, aţi desluşit
numărul de călăreţi doar după zgomot de copite. Acestea sînt haruri de
mare preţ pentru un tînăr.
— Lucrurile nu stau chiar aşa, zîmbi Arad. E drept că Bogdan şi cu
mine am încrucişat spadele undeva, la marginea Braşovului, însă e tot atît
de drept că întrecerea nu a adus un cîştigător, fiindcă a fost întreruptă de
ceva neprevăzut. Iar cît priveşte auzul meu, asta o poate face oricine. Adică
ai nevoie de puţină deprindere.
— Modestia vă face cinste, domnule, grăi Ruk, plăcut impresionat.
Totuşi, cavalerul Bogdan are un ochi prea ager pentru a nu cunoaşte un
spadasin de clasă. Cît despre auzul vostru, daţi-mi voie să fiu de altă
părere. Şi eu mă pricep să desluşesc numărul călăreţilor doar după zgomot
de copite. Aceasta mă face să cred că numai deprinderea ar fi prea puţin
dacă îţi lipsesc nişte haruri.
„Ia te uită! cugetă micuţul Grama, aflat prin apropiere. Vestitul Ruk rar
aduce cuiva laude. E zgîrcit la astfel de lucruri ca scatiul la boabe într-o
iarnă lungă. Asta înseamnă că e ceva de căpăţîna prietenului meu blond.
Mie nu mi-a spus că se pricepe atît de bine la mînuirea spadei. Ruk are
dreptate în privinţa modestiei sale. Iar cavalerul Bogdan, pe care nu am
avut plăcerea să-l cunosc, pare un suflet ales, plin de nobleţe. Tata mi-a
vorbit adesea despre marele Ruk. Zicea că în urmă cu ani au fost prieteni la
cataramă. Poate că nobilul meu părinte cam umflă niţel lucrurile, chiar
dacă nu-i nimic rău în asta. Cred că le umflă, dacă stau să mă gîndesc bine
că nu a suflat o vorbă despre Carapelese.‖
Tinerii oaspeţi ai egumenului se treziră cînd soarele stăruia temeinic în
ferestre. Pe străzile din jur, zgomotul de voci era prea mare pentru a le mai
da prilej de odihnă. Atent, Arad desluşi o seamă de chiote. Ceva se petrecea
pe străzile Varnei. Dar ce? După chiuituri semăna a nuntă. Îmboldit de
97
curiozitate, ieşi în coridor unde nimeri nas în nas cu părintele Sima. De
fapt, nu chiar nas în nas. Rotofeiul călugăr abia îi ajungea pînă în dreptul
umerilor.
— Ce e pe afară, sfinţia-ta?
Sima încercă să rămînă drept, fiindcă picioarele groase cît nişte stîlpi
de temelie i se bîţîiau fără puteri, dar nu reuşi, ceea ce-l făcu să dea din
mînă a lehamite, după care grăi semeţ:
— Ce, ne-ce, prea vrei să le ştim noi pă toate... E drept că sîntem învă...
ţaţi... ce-i drept nu-i păcat... că haru’ ştiinţei... afară e prăpăd ca... alere. Ca
la nunta din asta... din cum dracu... din Cana... unde înţeleptu’ Solomon
s-a cinstit cu alde... Ce te uiţi aşa la mine? Crezi că sînt...?
— Drace! rîse cavalerul. Ai luat-o cam de dimineaţă, sfinţia-ta.
— Sîît! Uşurel, domnule, să nu te audă afurisi... sfinţia... egumenu’,
prinse rotofeiul o clipă de luciditate. Că eu, de bucurie... care marinari... de
pe mare. D-aia din mila Celui de Sus... doar o oală cu vin...
Dar blondul, presimţind că s-a întîmplat ceva pe mare, nu-l mai
ascultă. Din cîţiva paşi ajunse în stradă, unde oamenii se sărutau între ei.
Din vorbele lor, blondul înţelese că, puţin după apariţia zorilor, flota lui
Abdulah fusese zdrobită. Pe mare totul arăta liniştit. O seamă de corăbii
reveneau spre gura podului legănîndu-se domol ca nişte raţe sătule.
Cînd soarele trecu de amiază, egumenul veni în odaia cavalerilor. La
spatele său, rotofeiul Sima, cam pămîntiu, aproba grav din cap spusele
superiorului.
— Domnilor! grăi Lazăr. Măria-sa, Ioan al Dobrogii ne pofteşte la palat.
După victoria de pe mare, cred că multe dintre planurile discutate aseară
vor suferi schimbări.
O jumătate de ceas mai tîrziu, paisprezece bărbaţi aşteptau în
cabinetul de lucru. Despotul sosi curînd, însoţit de nelipsitul Toma. Pe faţa
lui Ioan nu se vedeau semnele bucuriei. Numai ochii săi arătau asta.
— De primul hop am scăpat, spuse molcom, cum nu-i era firea.
Puţini ştiau că veghease pînă în zori.
— Achingiii lui Ali-paşa sînt la patru ceasuri de drum, continuă el.
Avangarda, poate, chiar mai aproape. Iscoadele Varnei n-au văzut la ei
obişnuitele bombarde. Iată un lucru bun, fiindcă o parte din zidurile
oraşului sînt vechi, măcinate de timp. Noi am pus ceva întărituri, dar ce
poţi face în trei săptămîni? Avem şapte mii trei sute de oşteni. Adică nici
măcar atîţia. O bună parte dintre ei sînt orăşeni slab instruiţi. Armata lui
Ali se ridică la vreo treizeci de mii. Asta, după spusele Nufărului Alb, ale
cărui ştiri au fost bune pînă acum. Dacă turcii vor da iureş mare şi vor lovi
cu berbeci pe care îi pot face din copacii pădurilor apropiate, a deschide o
98
spărtură în ziduri nu va fi peste puterile lor. Noi sîntem prea puţini pentru
a-i respinge.
— Măria-ta! interveni egumenul Snagovului. Am stat adesea de vorbă
cu oameni care au cunoscut greutatea unui asediu. Mulţi dintre ei luminaţi
la minte. Unii dintre ei mi-au povestit o seamă de şiretlicuri învechite cu
timpul şi ştiute de toată lumea, însă din vreme în vreme mai sînt folosite, şi
nu fără temei. Mari conducători de oşti s-au lăsat păcăliţi de un şiretlic
chibzuit cu migală. Turcii îşi pot îngădui să atace pe front larg, fiindcă au
oşteni mulţi. Mulţi şi pricepuţi la un asediu. Ali-paşa, fiul lui Hairedim, e
un comandant încercat în treburile războiului. Planurile sale nu le ştim. În
schimb, ştim altceva. Nouă ne-ar conveni să-i înghesuim pe turci într-un
singur punct, unde să-i aşteptăm cu toată oastea.
— Cam primejdios, observă regele. Ne putem oare îngădui să lăsăm
descoperite unele zone? Apoi nu văd cum i-am putea obliga să atace unde
dorim. Recunosc înţelepciunea sfinţiei-tale, însă e bine să chibzuim adînc.
— Tocmai asta şi vreau, zîmbi Lazăr. Fără un dram de risc, în război nu
se poate. Şi mai ales în acesta unde sîntem atît de puţini. Iar pentru a-i
convinge pe turci să lovească după cum vrem, vom folosi un truc vechi cît
veacurile. Unul dintre noi va fi trădător.
Toate privirile se îndreptară mirate spre egumen. El se prefăcu a nu
observa şi continuă calm:
— La noapte unul dintre noi va părăsi oraşul pentru a i se înfăţişa lui
Ali.
Apoi explică planul său în amănunţime. Un plan îndrăzneţ şi
primejdios. Totuşi, singurul bun.
— Cine să meargă în tabăra turcilor? se întrebă Ioan al Dobrogii
îngîndurat.
— Eu nu. Şi nici Carapelese, grăi Ruk Spear. Sîntem prea cunoscuţi la
turci. Dacă ne recunoaşte cineva, dăm tot planul peste cap. În aceeaşi
situaţie se află cavalerul Cîrstev.
Cum erau prea multe cereri de trădători, Ioan propuse o tragere la
sorţi, iar aceştia căzură asupra lui Sima şi a cavalerului blond.
Puţin după miezul nopţii, oştile de achingii ale marelui vizir îşi
încheiaseră lucrările de tabără. Mulţi dormeau obosiţi după un drum atît
de lung. Mulţi erau treji. Cinci mii dintre ei aşteptau gata să înfrunte un
eventual atac al duşmanului. Trei rînduri de străji înconjuraseră tabăra cu
zid viu. Nimeni nu putea ieşi de acolo. Nimeni nu putea intra după voie.
99
Doar patru oameni părăsiseră tabăra. Ben-Din şi trei achingii credincioşi
lui. Drumul neobositului om de încredere al marelui vizir arăta către
Adrianopole. Stăpînul îi făgăduise întreaga sumă propusă pe viaţa
Nufărului Alb şi încă pe atît din partea cancelariei padişahului. Lupta cu
Nufărul Alb începuse pe baze mai chibzuite, nu la întîmplare ca pînă
atunci. Ben-Din era departe de a fi lacom, dar ştia să profite de moment. El
socotea că vine o vreme cînd agerimea trupului scade, iar cei mari uită că
le-ai fost folositor. Purta cu el un mare secret. Nici padişahul nu i l-ar fi
putut scoate cu de-a sila. Îl iubea pe Ali şi înţelegea că intrigile care se ţes
în jurul acestuia reprezintă un mare pericol. Mai ştia că, de va pieri marele
vizir, nici lui nu-i va fi prea bine.
În cortul comandantului, lumînarea se mistuise pe jumătate. Ali şi
Ibrahim şedeau de taină. Pe zidurile Varnei, totul părea adormit. În afara
zidurilor se auzea ţîrîitul calm al greierilor. Noaptea înainta domol către
zori. Dinaintea cortului răzbi zgomot de paşi. Un arcaş din paza marelui
vizir intră, cu toate că nu-i era îngăduit să-şi tulbure stăpînii. Ali ghici că se
petrecuse ceva şi-i făcu semn să vorbească.
— Înălţimea-ta, se ploconi acesta, străjile noastre au prins două
iscoade ale ghiaurilor.
— Au scos ceva de la ele?
— Nu.
— Atunci ghiaurii să fie ucişi după ce vor fi trecuţi prin cazne!
— Strălucitorule! se încumetă arcaşul. Ghiaurii cer să vină în faţa ta.
Grăiesc binişor în limba Profetului. Străjile spun că cel mai mărunt e om cu
mare ştiinţă. Cunoaşte Coranul din fir în păr ca un dreptcredincios
luminat.
— Bine! Adu-i!
Arcaşul reveni curînd însoţit de Arad şi Sima, care erau legaţi cu
frînghii trainice. Straiele ghiaurilor, curăţele, îi arătau a fi corăbieri. Ali
porunci să se aprindă alte lumînări. Pe feţele celor două iscoade nu se
observă teama.
— Cine sînteţi? întrebă fără asprime.
Vizirul totdeauna avea mare respect pentru cei care iscodeau, ştiind că
ei sînt aleşi numai pe sprînceană.
— Corăbieri florentini, biruitorule! făcu Sima o plecăciune pe cît îi sta
în putinţă. Am venit să vă cerem dreptate, fiindcă fraţii noştri creştini sînt
nişte tîlhari. Ei ne-au păgubit de avutul nostru.
— Nu înţeleg.
— Viitorule padişah, o luă rotofeiul mai pe îndelete, Ioan al Dobrogii
ne-a luat corăbiile cu care venisem la Varna şi ne-a despuiat de mărfurile
100
noastre. Niciodată nu s-a întîmplat asemenea ocară. Sînt trei săptămîni de
cînd pribegim prin oraş.
— La ce i-au trebuit regelui corăbiile voastre?
— Să-şi mărească flota împotriva lui Abdulah.
— Cum aţi ajuns aici?
— Am coborît zidul cu ajutorul unei frînghii.
Ali îşi reţinu o tresărire. Ghiaurii minţeau, ceea ce dovedea că sînt nu
corăbieri, ci iscoade. Ben-Din îi spusese că nimeni nu se poate apropia de
zidurile straşnic păzite. Omul său înotase vreme de două ceasuri pentru a
ieşi din Varna.
— Şi nu v-a văzut nimeni? întrebă la fel de paşnic.
— Ba ne-au văzut, interveni blondul. Doi oşteni din pază ne-au ajutat
să coborîm. Fiecare dintre ei a primit cîte o pungă cu ducaţi de aur.
— Aţi avut mare noroc, de vreme ce nu eraţi îmbrăcaţi ca oştenii. Cei
doi apărători doar nu erau singuri acolo.
— Aşa e, strălucitorule! aprobă Sima. Am avut noroc.
— Da, da, mare noroc. Şi ce doriţi?
— După cucerirea oraşului să ne dai corăbiile şi mărfurile. Iar pentru
binele pe care ţi-l facem, cîte o mie de ducaţi de aur.
Ali se prefăcu a-i crede.
— Despre ce bine vorbiţi?
— Strălucitorule! îngenunche Sima cu multă greutate. În Coran, pe
care l-am citit pe cînd eram prunc de o şchioapă, e clar că totdeauna binele
se cuvine a fi răsplătit. Noi cunoaştem locul unde trebuie să loveşti. Dacă
iei seama la ce-ţi dezvăluim, Varna e ca şi luată.
— Sînt silit să iau seama, zîmbi marele vizir. Care e locul mai slab al
zidurilor?
— Dar nu ne-ai promis nimic, strigă Sima cu vădită amărăciune.
— Aşa e. Tot ce mi-aţi cerut va fi pe voia voastră. Unde-i partea cea mai
slabă?
Sima se aplecă să-i sărute vîrful încălţării, însă nu reuşi, poate din
cauza legăturilor prea strînse.
— La poarta dinspre miazănoapte, grăi el. Acolo zidurile sînt şubrede,
gata să cadă.
— Poarta de miazăzi e mai tare?
— Foarte tare. Ar fi o greşeală să atacaţi în partea aceea.
Ali îi descusu vreme de o jumătate de ceas, după care porunci:
— Să fie puşi într-un cort cu pază bună!
Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim porniră să zîmbească. Amîndoi
pricepuseră jocul ghiaurilor. Şi totuşi, un sîmbure de îndoială stăruia tainic
101
în gîndurile lor.
— Ce crezi despre asta? rupse tăcerea Ali.
— Că cei din oraş vor să ne îmbrobodească, răspunse aghiotantul.
Iscoadele lor prea au stăruit să nu atacăm la poarta dinspre miazăzi. Aş
crede că acolo e partea cea mai slabă a Varnei.
— N-ai uitat nimic, Ibrahim?
— Nu. Bănuiesc la ce te gîndeşti. Cei doi ghiauri ştiu că-i aşteaptă
moartea dacă ne mint.
— Şi-i puţin lucru? Cine îşi dă viaţa pentru alţii?
— S-au mai văzut cazuri printre ghiauri. Ba chiar şi la noi.
— Poate. Ben-Din îmi spunea că Varna are şapte-opt mii de apărători.
Cei doi ghiauri susţineau că numărul lor trece de paisprezece mii. Care-i
adevărul?
— La mijloc, zîmbi Ibrahim. Asta în cazul cînd aceştia nu au minţit.
Dar, gîndindu-ne bine, aflăm încă o dovadă că ne mint. Că sînt trimişi ai
oraşului. Ben-Din ştie să afle numărul apărătorilor unei cetăţi. Dacă
ghiaurii l-au dublat, e limpede că încearcă să ne descurajeze. În oraş nu
sînt mai mult de opt mii de apărători. Cît priveşte atacul, aş zice să-l facem
tocmai la poarta de miazăzi.
— Fie!
Peste noapte se făcuseră lucrări noi de apărare la poarta de miazăzi a

Varnei. Bucăţi de stînci cît omul, ce fuseseră aduse cu multe zile înainte
cine ştie de pe unde, stăruiau pe ziduri. Cînd începu a se lumina de ziuă,
Ioan al Dobrogii făcu ultima inspecţie de-a lungul lor. După planurile
egumenului Lazăr, o mare parte din forţele Varnei aveau să fie îndreptate
spre miazăzi. Puţini oşteni rămîneau pe celelalte ziduri.
„Va reuşi oare vicleşugul?‖ se întrebă îngrijorat.
Din porunca sa, în piaţa oraşului se adunaseră aproape toţi apărătorii
Varnei. După obicei, turcii nu porneau la atac înainte de a-şi isprăvi
rugăciunile din zori. Deci mai era timp. Înconjurat de cîţiva curteni, regele
ieşi pe o terasă şi porni să le vorbească oamenilor:
— Prieteni! strigă să se audă pînă departe. Le vom arăta turcilor de ce
sîntem în stare. Victoria nu poate fi a lor de vom lupta cum se cuvine. Ei nu
cunosc mila. Nici noi nu vom ţine seama de ea. Pe unde trec ei, nici pruncii
nu rămîn în viaţă. Sau rămîn cei buni pentru robie. Dar pe aici nu vor trece
nici azi şi niciodată. Celor paisprezece mii de apărători ai oraşului le doresc
un singur lucru: victorie.
102
La auzul cifrei dublate, comandanţii pîlcurilor îşi reţinură unele
zîmbete. Ei ştiau de ce minţea regele. Mulţi dintre ei bănuiseră că sînt în
jur de şapte-opt mii, însă nu cu asta îşi bătuseră capul. Dacă regele
pomenise de paisprezece mii, însemna că el e în măsură să cunoască
numărul apărătorilor. Doar cîţiva oameni ştiau adevărul. Ruk Spear îl
îndemnase pe Ioan al Dobrogii să dubleze cifra din două motive temeinice.
Întîi, socotindu-se mai mulţi, oştenii căpătau curaj. Apoi, în cazul cînd
vreun apărător va cădea de pe ziduri în mîinile turcilor şi va fi silit să
vorbească, Ali va afla că cei doi ghiauri florentini nu l-au minţit.
Trecură cîteva ceasuri. În tabăra turcilor nu se vedea nici o mişcare
deosebită. Nimic nu lăsa a se înţelege că vor porni la atac. Aflat pe creasta
unui zid, Ioan al Dobrogii privea dezorientat. Ce se întîmplase oare? Alături
de el, Ruk îi înţelese mirarea.
— Măria-ta, grăi el, Ali nu va ataca azi. Îşi odihneşte achingiii după
obicei. Dar o va face mîine în zori. Acum dulgherii lui umblă prin păduri cu
topoarele. Ei taie lemne pentru berbeci, pentru scări şi pentru acoperişuri
purtătoare care îi feresc de săgeţi pe cei ce vor veni la atac. Ali e un mare
comandant de oşti.
Aşa cum prevăzuse Ruk, ziua trecu în linişte. Nici peste noapte nu se
întîmplă nimic deosebit. Şi totuşi, înainte de a răsări luna, cu lumina ei nu
totdeauna folositoare, o barcă părăsi portul Varnei. O micuţă barcă de
pescari ieşi din port la adăpostul întunericului şi se îndreptă către miazăzi
paralel cu malul, cam la vreo milă departe de el. Vîslaşii erau patru. În
prova ei, doi pasageri. Mînată de agerimea lopeţilor barca înainta cu
repeziciune. În jurul ei doar apa clipocea molcom pe lîngă borduri. Cînd
apăru luna, barca se apropie de mal, adăpostită în umbra copacilor mari
care stăruiau pînă la marginea mării. Cei doi pasageri săriră pe uscat şi se
pierdură în pădure. Vîslaşii găsiră pentru ei şi pentru barcă o ascunzătoare
sub tufele aplecate ca nişte evantaie uriaşe deasupra apei.
Cu mult înaintea rugăciunilor din zori. Ali îşi adună comandanţii de

pîlcuri şi în puţine cuvinte le arătă planul său de atac. Din porunca sa, caii
rămîneau în tabără. Marele vizir socotea că, sub ziduri, aceştia mai mult
încurcă decît folosesc. Cinci mii de călăreţi uşori primiră sarcini să facă
paza taberei. Ali era prevăzător. Nimic nu lăsa la voia întîmplării.
După ce soarele se ridică de vreo suliţă pe cer, Ioan al Dobrogii văzu un
tăvălug uriaş care se rostogolea domol către zidurile Varnei. Achingiii
porniseră la atac. De departe semănau cu un tăvălug alb şi roşu ce
103
acoperea cîmpia treptat. Puţini călăreţi printre ei. Regele ghici că aceştia
erau comandanţii. Alături de Ioan, egumenul Lazăr, îmbrăcat în zale
uşoare, cu o tolbă de săgeţi prinsă într-o baieră la spate şi cu arcul în
mînă, privea calm. Obrazul său frumos părea dăltuit în piatră. Uneori,
privirile lui treceau departe peste tabăra achingiilor şi stăruiau îndelung.
Aştepta el să apară ceva în zare? Parcă aşa se părea. Micuţul Grama, la fel
echipat, încerca o uşoară strîngere de inimă. Se afla pentru prima oară în
război. Apărătorii Varnei cătau încremeniţi spre tăvălugul uriaş ce
însufleţise cîmpia. Cu cît achingiii înaintau mai domol, cu atît forţa lor
părea mai mare. Dacă ar fi venit în iureş, aşteptarea ar fi fost mai uşoară.
Timpul îndelungat de încordare măcina rezistenţa psihică a apărătorilor. Ali
ştia asta. O învăţase de multă vreme. Mai ştia că achingiii săi, bazîndu-se
pe numărul lor mare, nu cad în asemenea suferinţă. Însă şi conducătorii
Varnei cunoşteau această strategie psihică şi, de asemenea, un remediu.
Comenzi aspre răsunară ici-colo, pe ziduri, iar oştenii prinseră să mute
pietroaiele dintr-un loc în altul, aparent fără nici o noimă.
Tăvălugul ajunse la vreo două sute de paşi, dar nu către poarta de
miazăzi, ci direct pe centrul zidurilor. Ioan al Dobrogii aştepta cu
înfrigurare să-i vadă că îşi schimbă direcţia. Ali chibzuise bine. Dacă ar fi
venit numai către ţinta cea mare, apărătorii oraşului ar fi avut vreme să-şi
mute oştenii. La un semn al său, douăzeci de mii de achingii se rupseră
brusc spre miazăzi. Ceilalţi manevrară în evantai de-a lungul zidurilor. Ioan
respiră uşurat. Vicleşugul egumenului începea să-şi arate roadele.
Mulţi oşteni erau pe creste. Dar cei mai mulţi se ocupau cu partea cea
mai grea a apărării. Ei aduceau alţi bolovani pe ziduri şi se ocupau cu
focurile şi cu ridicarea cazanelor în care clocotea apă fiartă. Cei de sus
primeau totul la îndemînă. O seamă de oşteni şedeau în aşteptare, gata să
primenească rîndurile celor de sus şi să ia locul morţilor şi răniţilor. În
port, corăbiile ce îmbarcaseră o parte din femeile şi copiii Varnei aşteptau
un semn pentru a ieşi în larg. Fumul multor focuri stăruia peste oraş.
Cîţiva bătrîni îşi găsiseră loc pe lespezile din piaţă. Nu vorbeau între ei.
Şedeau cu gîturile slabe întinse parcă în aşteptarea unui anumit zgomot.
Uneori îşi reţineau respiraţia. Timpul trecea greu pentru ei. În inimile lor
doreau să nu audă niciodată acel zgomot. Şi totuşi, ceva era parcă mai tare
decît acea dorinţă. Parcă voiau să se sfîrşească odată chinurile aşteptării.
Tresăriră. De pe ziduri răzbeau strigăte puternice. De dincolo de întărituri
venea un zgomot mai slab, ca de stup în toiul roitului. Dar acum, bătrînii
nu mai luau seama la zgomote, ci priveau spre crestele zidurilor la fel de
încordaţi ca şi mai devreme. Strigătele izolate ale celor care mureau sau
cădeau răniţi nu reuşeau să-i tulbure, fiindcă îşi concentraseră atenţia
104
numai pe creste. Trecură cîteva ceasuri. Însă ei nu mai percepură nici
goana timpului. Apoi observară miraţi că la poarta de sud mişcarea
încetase. Apărătorii nu mai erau în picioare. Mai aşteptară cu răbdare.
Parcă totul se liniştise. Auzul lor din nou treaz înregistra doar linişte. O
linişte grea ca după furtună. Cerul gurii era uscat din cauza încordării.
Porniră domol către ziduri. O seamă de oşteni aproape că îi striviră în
goana lor spre poarta de miazănoapte. Zadarnic încercară să întrebe ceva.
Nimeni nu avea vreme pentru ei.
Prin cîmpia de dincolo de Varna achingiii se retrăgeau în tabără, frînţi
de oboseală. Puţin după prînz, Ali primi veşti. Ghiaurii căzuţi de pe ziduri
fuseseră siliţi să vorbească. Fiecare dintre ei afirmase că în oraş sînt peste
paisprezece mii de apărători.
Marele vizir şi aghiotantul său se priviră uimiţi. Cei doi corăbieri
florentini nu minţiseră.
— Iar dacă n-au minţit, spuse Ali cu tristeţe, înseamnă că zidurile
porţii de miazănoapte sînt cu adevărat şubrede. Acolo trebuia să atacăm cu
grosul forţelor noastre. E de mirare că Ben-Din s-a putut înşela atît de grav.
Mîine în zori acolo vom ataca.
După numărătorile de cuviinţă, Varna înregistra peste trei sute de
morţi şi aproape o mie de răniţi. În tabăra turcească, opt sute de morţi şi
peste două mii de răniţi. Mulţi dintre aceştia rămăseseră striviţi sub
bucăţile de stînci aruncate de pe ziduri.
În oraş nimeni nu căta spre destindere. Nimeni nu avea puterea să-şi
manifeste din plin bucuria. Încordarea fusese prea mare. Continuînd
planurile egumenului Lazăr, oştenii părăseau poarta de miazăzi şi o
întăreau pe cea de miazănoapte, unde spera Ioan al Dobrogii să fie
următorul atac. Însoţit de Toma, de Grama şi de iscusitul egumen, el nu
coborî de pe înălţimile zidurilor şi le privea adesea gînditor. Numai Lazăr se
uita în altă parte, undeva, peste tabăra turcească. De ce oare?
105
Capitolul 7
T
recuse de prînz şi era cald. Cerul parcă se transformase într-un
rug uriaş. Peste cîmpie stăruia miros greu de sînge. În jurul
Varnei nu plouase de mult. Pămîntul ars de soare crăpase
ici-colo. Sumedenie de gîze porniseră în recunoaştere, fiindcă iarba uscată,
închircită la rasul pămîntului, greu oferea adăpost împotriva arşiţei. Poarta
de miazăzi a oraşului era deschisă. Cei din oraş îşi adunau morţii.
Cînd soarele căzu spre asfinţit, un sol părăsi oraşul călare, purtînd
steag alb. Achingiii îl prinseră grabnic. Ajuns în faţa marelui vizir, solul
salută frumos, după datină. Spre deosebire de alţi comandanţi mai trufaşi
din fire, acesta îi zîmbi şi îl încurajă să vorbească.
— Strălucitorule! grăi omul. Măria-sa, despotul Ioan al Varnei şi
Dobrogii, îţi trimite prin mine sănătate şi viaţă lungă.
— Îţi mulţumim. Oare numai pentru asta ai venit?
— Nu, înălţimea-ta. Măria-sa Ioan îngăduie oştenilor voştri să-şi adune
morţii de sub zidurile oraşului. El socoteşte că merită să fie îngropaţi cu
cinste.
Ali cătă înaintea sa îngîndurat. Rar întîlnise duşmani cu suflet atît de
ales ca al despotului Ioan.
— Îţi mulţumim încă o dată şi vom ţine seama de bunăvoinţa
stăpînului tău. Păcat că a uitat prietenia cu noi. Ar mai fi timp să stăm la
masa tratativelor.
— Strălucitorule! răspunse călăreţul vădit fără teamă. A vorbi despre
prietenie şi tratative acum, cînd oştile voastre sînt aici, mi se pare o glumă.
— Ai împuterniciri să respingi propunerile noastre de pace?
— Am. Sînt primul sfetnic al despotului.
— Dar nici nu le cunoşti.
— Ah, strălucitorule, credeţi una ca asta? Dacă sultanul ar fi urmărit
pacea, oştile voastre nu s-ar afla în faţa Varnei, ci numai solii săi.
— Eşti inteligent, omule. Cum te numeşti?
— Toma, luminate mare vizir.
— Eşti liber, cavalere Toma. Să-i duci salutul nostru stăpînului tău!
Odată cu umbrele înserării, cei peste o sută de călăreţi ai vizirului se
106
retraseră spre tabără, purtînd cu ei ultimele cadavre ale foştilor luptători.
Ioan al Dobrogii adormise îmbrăcat pe o canapea din cabinetul său. Casa
egumenului parcă îşi pierduse strălucirea prin lipsa lui Sima şi a
cavalerului blond. Micuţul Grama nu avea chef de somn. Pe faţa sa stăruia
îngrijorarea. Viaţa prietenului său atîrna de un fir de aţă. Nici Lazăr nu-şi
găsea locul. Rămăsese pe ziduri pînă la căderea întunericului. Privirile sale
scormoniseră zarea dinspre măreţia pădurilor. Coborîse de acolo tîrziu şi
îngîndurat. Nimeni nu bănuia ce aştepta el.
În zori, turcii porniră din nou la atac. Dulgherii lui Ali, îndemnaţi de
ofiţeri, lucrau fără zăbavă prin pădurile din jur. Lîngă poarta de
miazănoapte a Varnei primele săgeţi zbîrnîiră prin aer. Curînd, încleştarea
cunoscu întreaga ei putere.
Trecuseră vreo trei-patru ceasuri. Achingii rămaşi în tabără priveau
spre oraş miraţi de atîta rezistenţă a apărătorilor. Aşteptau din moment în
moment să vadă steagurile lor pe creste. Un ofiţer urmat de unul dintre
acei oşteni-dulgheri ce lucrau prin pădurile din jur treceau printre corturi
privind cu multă atenţie. După felul cum iscodeau, era limpede că
urmăreau ceva. Nimeni nu-i luă în seamă. Rătăceau prin tabără de peste
trei ceasuri. Privirile agere ale ofiţerului zăboviră asupra unui cort păzit de
doi achingii. El socoti că acolo era ceea ce căuta, fiindcă celelalte corturi nu
aveau străji dinaintea lor.
— Prizonierii ghiauri sînt aici? întrebă cu severitate.
— Aici, înălţimea-ta, răspunseră oştenii într-un glas.
— Măritul vizir vă porunceşte să-i duceţi la el.
— Dar strălucirea-sa e lîngă porţile Varnei, grăi unul dintre ei cu
mirare.
— Ştiu. De acolo venim. Vor fi traşi în ţeapă chiar lîngă ziduri.
— Îndată, înălţimea-ta, se luminară achingiii.
Apoi intrară în cort să-i scoată pe ghiauri. Spre mirarea lor observară
prea tîrziu că ofiţerul şi dulgherul veniseră după ei. În semiobscuritatea de
acolo două cuţite loviră cu sete.
Un sfert de ceas mai tîrziu cei doi achingii dormeau somnul de veci
dezbrăcaţi de straiele lor. Ofiţerul urmat de trei oşteni cu topoare în mîini
ieşiră din tabără către pădurea din miazăzi. Străjile din jurul taberei abia
catadicsiră să-i privească o clipă, fiindcă ochii lor erau îndreptaţi asupra
zidurilor Varnei. Ofiţerul şi cei trei însoţitori nu se opriră lîngă dulgherii
răspîndiţi prin pădure, ci trecură mai departe şi se afundară adînc în
codru.
— Santa Madona! exclamă unu dintre oştenii-dulgheri. Cred că am
scăpat cu bine.
107
— Ce zice? îl întrebă Sima pe blondul.
— Zice în italiană că am scăpat cu bine.
— Domnule! vorbi Sima din nou privindu-l pe Ruk Spear, căruia nu-i
stătea tocmai rău în straiele de ofiţer. E o minune că aţi intrat printre
achingii. Dacă mi-ar spune-o cineva, n-aş crede, cu toate că am văzut
multe la viaţa mea.
— Nu-i chiar o minune, zîmbi Ruk. Dacă porţi aceleaşi straie, nicăieri
nu poţi intra mai uşor decît într-o oaste mare. Într-o oaste mare nu toţi
oamenii se cunosc între ei.
— Cum aţi ajuns în tabără? Cum aţi făcut rost de straie turceşti?
— Am folosit o barcă de pescari, după care ne-am strecurat prin codru.
Apoi am înjunghiat un ofiţer şi un dulgher care se cam depărtaseră de soţii
lor. Şi acum, la drum, prieteni! Mai avem mult de mers. Şi nu-i uşor. O
seamă de achingii răscolesc împrejurimile pentru a preveni un atac
duşman lor. Abia cînd vom ajunge la barca ce ne aşteaptă putem respira
mai în voie.
Cei patru fugari îşi continuară drumul atenţi la fiecare foşnet. Doar
Sima înainta mai greu cu straiele turceşti prea lungi pentru picioarele sale
scurte. Lîngă zidurile oraşului, cumpăna victoriei se apleca parcă domol
către achingii. Erau prea mulţi faţă de harnicii apărători. Ridicaţi în şeile
cailor, Ali şi Ibrahim urmăreau lupta cu atenţie şi slobozeau porunci. Un
călăreţ ajunse cu greu în faţa marelui vizir. Acesta îl recunoscu pe
comandantul străjilor din jurul taberei.
— Ce s-a întîmplat, Iusub?
— Rău, strălucitorule. O oaste de ghiauri călăreţi ne atacă din spate.
Dulgherii aflaţi prin păduri au fost doborîţi cu săgeţi otrăvite. Cei şase mii
de achingii rămaşi în paza taberei le fac faţă.
— Cîţi sînt?
— Mulţi, strălucitorule. Apar din păduri în grupuri nu prea mari,
slobod săgeţile otrăvite asupra noastră şi se retrag.
— Înseamnă că nu sînt prea mulţi.
— Aşa m-am gîndit şi eu la început, dar după spusele unor dulgheri
care au scăpat cu viaţă, se pare că ghiaurii au împînzit pădurile.
— Dar iscoadele noastre?
— Nu s-au întors.
— Totuşi, un lucru e limpede. Dacă nu încep lupta la cîmp deschis,
înseamnă că sînt puţini şi n-au curajul să o facă.
— Poate, strălucitorule, murmură Iusub. Poate că sînt doar avangarda
ghiaurilor. Nu cred că-i bine să fim prinşi din două părţi.
Ali-paşa chibzui o clipă. Cu săgeţi otrăvite loveau doar tătarii şi ghiaurii
108
de la miazănoapte de Dunăre. Îngîndurat, ridică mîna stîngă în sus.
Trîmbiţele porniră să sune încetarea atacului. Undeva, pe o creastă de zid,
egumenul Lazăr privea peste tabăra turcilor. Pe faţa lui frumoasă apăruse
un zîmbet.
Spre miazănoapte, pădurile nu înaintau pînă la malul mării. O cîmpie
îngustă, a cărei lăţime rar trecea peste două mile, şerpuia alături cu apa
pînă departe. Oştile de achingii folosiră panglica aceea pentru a ieşi din
presupusa încercuire. Ali nu avea de unde să ştie că oştile duşmane din
păduri abia se ridicau la o mie două sute de călăreţi. O mie dintre ei erau
oştenii domnului Ţării Româneşti, iar două sute cei trimişi de comitele
Staicu sub comanda încercatului cavaler Bogdan. Cîtă vreme durase
strîngerea corturilor, Ali răspîndise prin păduri patrule numeroase. Dar
nimeni nu putea da ştiri sigure despre cîţi erau duşmanii. Cine i-ar fi putut
număra printre hăţişurile codrilor? Cîţiva oşteni căzuţi din rîndurile
românilor îl dumeriră pe marele-vizir despre obîrşia duşmanului.
— Oare nu am renunţat prea uşor la cucerirea Varnei? întrebă Ibrahim.
— Nu, răspunse Ali. De fapt, după discuţia cu Ben-Din mi-am dat
seama că Varna greu poate fi luată. Fără sprijinul unei flote, fără
bombardele atît de folositoare la un asediu şi cu un duşman înştiinţat şi
pregătit din vreme, am fi pierdut prea mulţi oameni. Şi aşa avem peste o
mie de morţi. Cît despre răniţi, să nu mai vorbim. După ce vom cuceri
Dobrogea, Varna va cădea singură, fiindcă rămîne izolată. N-am avut destul
curaj să trec peste poruncile sultanului şi să atac întîi Dobrogea, aşa cum
plănuisem. Iată una din marile mele greşeli. După o victorie, nimeni nu se
gîndeşte că i-ai nesocotit porunca.
— Strălucitorule! replică Ibrahim. Dar şi în Dobrogea sînt cetăţi
puternice. Caliacra e cel puţin la fel de tare ca Varna. Apoi Tomisul...
— Ştiu. La noapte, o sută de călăreţi vor pleca spre Adrianopole. De va
ajunge măcar unul acolo, şi tot e bine. Îi cer sultanului să-l trimită pe
Abdulah cu o flotă puternică şi să ne aducă bombarde pe corăbiile sale.
Sper că măcar acum va înţelege padişahul necesitatea lor. La Varna am
făcut multe greşeli. Cei doi ghiauri, chipurile florentini, ne-au tras pe
sfoară. Abia acum am priceput jocul făcut de ei. Întîi, stîrnindu-ne bănuieli
asupra lor, ne-au dat să înţelegem că poarta de miazăzi ar fi mai slabă.
Apoi, cînd am căzut de-a binelea în cursă crezînd că nu ne-au minţit,
ne-am îndreptat atacurile spre miazănoapte. Ghiaurii din oraş au avut
răgazul să-şi mute forţele acolo unde se aşteptau să lovim. Frumoasă
tactică! Ioan al Dobrogii e un mare general. Iar noi învăţăm că oşteanul
niciodată nu ştie destul. Totdeauna mai are ceva de aflat. La un pericol din
spate nu s-a gîndit nimeni dintre noi, fiindcă de-a lungul Balcanilor n-am
109
întîlnit împotriviri. Însă nimic nu e pierdut. Fără supunerea Dobrogii şi a
Varnei nu mă întorc la Adrianopole.
Sus, pe o creastă de zid, despotul Ioan privea cu mirare spatele oştilor

de achingii. Alături de el, egumenul Lazăr zîmbea.
— Ce i-a îndemnat, oare, să ridice asediul? întreabă Ioan.
— Multe, grăi egumenul şăgalnic. Întîi, atacurile rămase fără rezultat.
Apoi, cei o mie două sute de călăreţi care i-au lovit din spate.
— Ştiaţi despre ei? îl cercetă regele cu atenţie.
— Ştiam. Eu i-am chemat. Sînt călăreţii măriei-sale Mircea. Ar fi fost o
greşeală să lăsăm toate oştile în Dobrogea, cînd Varna stătea sub astfel de
greutate.
Regele intui mustrarea ascunsă în vorbele meşteşugite ale egumenului.
El se opusese la aducerea lor, fiindcă mizase mult pe prospeţimea acestora
în luptele ce aveau să urmeze. Dar mai ales îi lipsise convingerea că Ali nu
va trimite o parte din achingiii săi asupra Dobrogei, aşa cum ar fi fost
firesc, ci va ataca Varna cu toate forţele sale. În mintea despotului stăruia
totuşi o nedumerire. Dacă Lazăr poruncise călăreţilor lui Mircea să vină
acolo, înseamnă că el nu-i doar un simplu egumen, aşa cum lăsa să pară.
O barcă de pescari cu patru pasageri turci în ea intră în port escortată
de altele. Cînd acostă la cheiul Varnei, cîţiva oşteni îi înconjurară grabnic.
Fuseseră observaţi de departe. Cineva din mulţime îi recunoscu pe
presupuşii turci. Ruk, Sima, Carapelese şi cavalerul blond o luară încet
către casa egumenului.
Tîrziu, după prînz, o seamă de călăreţi galopau către porţile oraşului.
În fruntea lor era tînărul cavaler al Ordinului Basarab, roşcovanul Bogdan.
Pe străzile pline la refuz, locuitorii români, bulgari, greci, armeni se
îmbrăţişau fără alegere. Şi abia acum observară că e o după-amiază de mai
tare frumoasă. Sub apăsarea unor slabe adieri de vînt, marea cu poalele
ridicate a desfrîu dansa dinspre orizont către maluri. Crestele înspumate se
spărgeau lîngă ţărm în mii de lumini de o clipă, apoi mureau. Altele le luau
locul.
Iscoade repezite după oştile marelui vizir soseau din ceas în ceas şi
aduceau veşti sigure că Ali nu avea de gînd să se întoarcă asupra Varnei.
Cel puţin nu acum.
Văzîndu-l pe Arad în anticamera despotului, cavalerul Bogdan zîmbi
galeş.
— Ei, ei, domnule! spuse mirat şi bucuros în acelaşi timp. Iată o
110
surpriză plăcută. Mă aşteptam să vă întîlnesc oriunde, însă nu aici, într-un
oraş asediat. Dar, cu harurile voastre, nu mă mai mir de nimic.
O clipă, ochii roşcovanului se subţiară ca în faţa soarelui mult. Privirile
sale căzuseră din întîmplare pe minunatul inel ce stăruia în degetul
blondului.
„Hm! reflectă Bgdan. Acum şapte-opt luni cînd am fost la Caliacra,
inelul acela avea alt stăpîn. Parcă nu-mi vine a crede, ba pot să fac pariu că
tînărul blond nu l-a luat de la despot prin forţă şi nici cu împrumut. Iar
dacă aşa stau lucrurile, de ce a ajuns oare în degetul său?‖
Cina cu mulţi invitaţi şi prezidată de despot se desfăşură fără toasturi.
Cine s-ar fi gîndit la ele acum, cînd războiul nu făcuse decît o pauză scurtă.
După ce şezu multă vreme de vorbă cu Lazăr, Bogdan părăsi oraşul
alături de oamenii săi. Curînd, întreaga oaste a românilor făcu un ocol
pentru a nu fi în apropierea achingiilor şi se îndreptă către miazănoapte. La
puţină vreme după plecarea lui Bogdan, cavalerii Ruk Spear şi Carapelese
îşi luară rămas bun de la despot şi de la ceilalţi. Caii lor sprinteni galopau
spre apus. Cei doi cavaleri îşi făcuseră datoria la Varna, cu mult peste
aşteptări. Acum rosturile lor îi chemau prin alte părţi. La brîu, fiecare purta
cîte o sută de ducaţi de aur, dăruiţi cu generozitate de Ioan al Dobrogii.
Ruk şi Carapelese nu făcuseră mofturi. Astfel de obiceiuri erau curente şi la
modă pe vremea aceea. Chiar fără obiceiul pomenit, greu s-ar fi putut lipsi
de frumoşii sunători. În afară de caii de sub ei, de armele ce le purtau şi de
straie, nu cunoşteau altă avere. Ruk împlinise patruzeci de ani, vîrstă la
care oamenii se gîndesc la pragul bătrîneţii şi la alte rosturi. Cavalerul
nu-şi bătea capul cu asta. Nu avea nici casă, nici familie. Sau poate că avea
o casă cine ştie pe unde. Taciturn din fire, Spear nu-şi deschidea sufletul
nici măcar în faţa bunului său prieten, Carapelese. Spre deosebire de Ruk,
genovezul adesea părea apucat de limbariţă. Lucru ce nu-l supăra cu nimic
pe cavalerul sîrb obişnuit să nu-i asculte frazele, ci numai sunetele înalte.
Frazele nu-l interesau. Şi, cu toate că genovezul îi povestise întreaga sa
viaţă de nenumărate ori, sîrbul ştia puţine lucruri despre el. Fiindcă
vorbele lui Carapelese aproape totdeauna se loveau de învelişul gîndurilor
lui Ruk.
Făcură popas într-un luminiş de pădure. Zorile erau pe aproape. Dar
nu numai ei părăsiseră Varna. Puţin după miezul nopţii, vreo douăzeci de
corăbii ieşiseră din port. Pe una dintre ele călătoreau spre Caliacra
despotul Ioan, cavalerul Toma, cîţiva curteni, Arad, Cîrstev şi micuţul
Grama. Doar egumenul Lazăr lipsea. El pornise călare într-o direcţie
necunoscută celorlalţi. Era de mirare că un biet egumen se încumetă la
drum prin Balcanii bătuţi adesea de lotrii şi intraţi sub focul războiului.
111
Tînărul Gogoaşă, încărcat cu cele două pungi ale cavalerilor Grama şi

Arad, ieşi mulţumitor din plăcuta cîmpie a Bîrsei. Făcuse ocol mare în jurul
Braşovului. Oraşul nu-l atrăgea. Teama de o întîlnire cu gărzile cerea
prudenţă. Cum vremea era frumoasă, cum banii atîrnau greu la brîu,
Gogoaşă înainta plin de mulţumire. Chilipirul picat pe neaşteptate de la
nătărăii cavaleri merita veselia de care era cuprins. Numai un nărod s-ar fi
lipsit de aşa noroc. Acestea erau gîndurile lui. Apoi descoperi că banii îl
neliniştiseră zi şi noapte. Ce minunate zile apucase el nu cu mult înainte,
cînd singura grijă a sa era doar mîncarea.
„Da, cugetă el. Nu era tocmai rău. Însă nici bine ca acum, încercă să se
îmbărbăteze. Acum sînt boier. Pe la hanuri doar mişc un deget şi se reped
slujitorii să mă ospăteze. Straiele mele noi îi fac pe oameni să mă privească
plini de respect. Nu mai sînt pramatia şi lotrul Gogoaşă, ci domnul. Zău că
nu e tocmai puţin lucru. Pentru a ajunge pe Valea Ampoiului, va trebui să
ţin drumul spre Sighişoara şi Mediaş. Nu mă duc eu cu banii la Sibiu nici
în ruptul capului. Fostul stăpîn, fiindcă acuma nu mai am stăpîn, poate să
trimită alţi bani. Cam aici ar fi locul pe unde să o iau către Făgăraş şi Sibiu.
Nărodul de cal parcă trage spre asta. Ei şi? De fapt, totdeauna am văzut
Sibiul în trecere. Niciodată pe îndelete. Parcă-i mare lucru să fac un ocol pe
acolo? Doar îmi dă mîna. Şi cine mă opreşte? Asta nu înseamnă că duc şi
punga la adresa dată de cavalerul Arad. Am să trec prin oraş, mă opresc la
un han, pun ochii pe vreo muiere mai acătării şi stau o zi sau două. Nu mai
mult.‖
Cu acele gînduri îşi îndemnă calul pe drumul Făgăraşului. În toiul celei
de-a doua zile, ajunse la porţile Sibiului. Nimerise într-o vreme de tîrg.
Multe care încărcate intrau acolo. Multe ieşeau. Hanurile greu făceau faţă
liotei de muşterii. Datorită unui bănuţ de aur, Gogoaşă găsi adăpost mai
uşor decît alţii, minunîndu-se de puterile vrăjite ale sunătorilor. Petrecu
vreo cîteva ceasuri încîntătoare. Vinul de Tîrnave, atît de preţuit prin acele
părţi, îi ţinu tovărăşie vremelnică, fiindcă sfătosul mărunţel preţuia
cumpătarea. Bău doar o jumătate de găleată. E drept că picioarele lui cam
fugeau în lături cînd urcă spre odaia ce i se pregătise, dar temeiuri de
îngrijorare nu-şi făcu nimeni din han, ceea ce-l supără vizibil. După un
somn bun, i se adresă unui slujitor:
— Băiete, e seară sau dimineaţă?
— Dimineaţă, domnule. Aş zice că-i chiar prea de dimineaţă pentru un
oaspete atît de ales.
112
— Asta cam aşa e. Sînt un boier înţelept. Însă lenevia patului rar mă
atrage.
— Vai, domnule! grăi acesta cam descumpănit. Se cuvine oare să
vorbiţi aşa? Boierii sînt făcuţi numai pentru odihnă. Slujitorii pe care cred
că-i aşteptaţi vor alerga în locul vostru.
Încîntat de vorbele tînărului rîndaş, Gogoaşă rămase pe gînduri.
„Fir-ar să fie, socoti cu adîncă mirare. Uite că nu m-am gîndit la asta.
Şi zău că a cam venit vremea să-mi caut un slujitor. Însă nu acum. Întîi
dau o raită prin oraş. O să trec aşa, ca din întîmplare, pe la adresa primită
de la cavalerul Arad. Nu că aş avea nevoie, ci numai aşa ca chestie. Să văd
şi eu cine locuieşte acolo. Dar punga nu o dau. Nu mă întîlnesc eu de două
ori cu astfel de baftă.‖
Îngîndurat, străbătu o sumedenie de străzi, pînă cînd o nimeri pe cea
căutată. Casa, cam prea mare, cu poartă sub ea, nu-i spunea cine ştie ce.
O casă veche, obişnuită şi prin alte părţi.
„O casă fără curte? se întrebă. O casă fără curte nu face nici cît o ceapă
degerată. Numai curtea îi dă strălucire.‖
Poarta era descuiată. Trecu pe sub ea şi murmură satisfăcut.
— Are.
Curtea, pietruită frumos cu piatră de rîu, cuprindea pe stînga o seamă
de ronduri cu flori, bine întreţinute. La celălalt capăt al curţii, o casă mai
mică, împrejmuită cu pridvor de lemn vopsit în alb şi acoperit de plante
agăţătoare, arăta mai prietenoasă, mai îmbietoare, decît hardughia dinspre
stradă. Cineva stropise pietrele în jurul pridvorului. Lumina soarelui intra
acolo ca o felie uriaşă, sau ca o jumătate de evantai, după cum o lăsau
zidurile să pătrundă. Tufele de regina nopţii, încă nepălite de arşiţă,
răspîndeau un parfum delicat. Cînd ajunse în faţa pridvorului, o tînără
măruntă la trup, îmbrăcată în rochie albastră şi cu guleraş alb de dantelă,
ieşi din casă şi îl întrebă:
— Pe cine căutaţi, domnule?
— Pe doamna Dumitra.
După care socoti, privind-o lacom:
„Să mă ia dracul dacă asta nu-i Zîna-Zînelor!‖
— Cine sînteţi?
— Păi, cin’ să fiu? Sluji... ăăă... scutierul cavalerului Arad. Numele meu
e Gogoaşă.
— Aşteptaţi o clipă, domnule.
Fata reveni curînd, urmată de o soră a ei, sau cam aşa ceva.
— Ia loc, tinere, îi făcu semn aceasta spre nişte scaune de răchită aflate
în pridvor.
113
Dar Gogoaşă rămăsese cu gura căscată şi nu auzi invitaţia. Apoi se
dezmetici şi puse un genunchi pe prima treaptă a scării ce ducea spre izvor.
„Sfîntă Fecioară! gîndi fără a-şi lua ochii de la cea mai înaltă. Aici e
lăcaşu’ zînelor.‖
Tînăra doamnă sau fată, cu faţa la fel de proaspătă ca şi a celeilalte, cu
ochii azurii şi părul strîns în coc, era una din acele fiinţe care prin simpla
lor apariţie parcă aduc strălucire în jur.
— Înălţimea-voastră! bîigui Gogoaşă năuc. Sînteţi oare sora mai mică a
cavalerului Arad? Că eu pe mama... adică... vreau să zic...
— Eu sînt mama, tinere.
— Aşa, aşa! aprobă Gogoaşă, fără să priceapă nimic. Fiecare muiere e
mamă... că toate mamele au prunci... chiar dacă altele n-au... că şi cele
fără, tot mame... d-aia... să vă trăiască pruncul! Însă eu pe mama
cavalerului o caut, reuşi să o scoată la liman mai ca lumea.
— Păi eu sînt mama cavalerului.
— Aşa de tînără? îl luă gura pe dinainte.
— Nu mai sînt tînără. Am aproape treizeci şi şase de ani.
— Pe cele trei cazne! exclamă uluit. Atunci punga... şi scrisoarea...
Adică nu, scrisoare n-am, de ce să mint? Numai ce mi-a zis să vă spun.
— Pofteşte în pridvor! zîmbi gazda.
Cînd, după o jumătate de ceas, mărunţelul părăsi casa, făcu o pauză în
mijlocul străzii şi grăi cumpătat:
— Să te ia dracu, boier Gogoaşă. Punga s-a dus pe gîrlă! În Valea
Ampoiului nu mai am ce căuta, fiindcă acolo sînt numai oameni deştepţi.
Proştii n-au loc. Dacă nu iau seama la cea de-a doua pungă, pot să mă
spînzur de primul copac fără nici o pagubă. Prea e plină lumea de nătărăi.
Parcurse drumul pînă la han înjurînd în gura mare. Dar, curios,
înjurăturile nu-i dădeau aceeaşi satisfacţie ca altădată. Ajuns în odaie,
Gogoaşă se trînti îmbrăcat peste cuvertura de lînă a patului. Îi trecuse
mînia, iar în minte nu-i mai stăruia paguba suferită, ci altceva.
„Mărunţica e foc şi pară! chibzui cu ochii închişi, încercînd să şi-o
închipuie. Ce ochi! Rotunzi şi negri ca tăciunele. Aiurea! Nu ca tăciunele.
Prea strălucesc. Genele lungi se lasă peste ei ca un capac peste lada cu
aur. Cînd saltă genele...‖
Nu reuşi să meargă mai departe, fiindcă marile ei haruri stăteau în
ochii rotunzi, ca de veveriţă, iar alte însuşiri ale ei nu reuşeau să-i întreacă.
Nici măcar zîmbetul care îl băgase în răcori.
„Încă nu sînt sărac, reflectă el. Mai am o pungă. Însă fata nu e de nasul
meu. Prea e frumoasă. Pe urmă, o fi de neam ales. Eu n-aş putea spune că
sînt al dracului de slut, dar nici frumosu’ frumoşilor. Am să mai trec pe
114
aici. Acum e vremea să o iau din loc. Dau o raită pe la Deva, aşa, ca să fie.
Cine călătoreşte mult vede mult. Nu strică să ştiu cum arată surorile
cavalerului Grama. Dar punga n-o scot de la brîu nici dacă se scufundă
pămîntu’, altfel dau în mintea copiilor.‖
Părăsi oraşul îndată după miezul zilei. Trecuse podul peste apa
Cibinului. Minunatul său armăsar o luase la pas. Privirile călăreţului
zăboveau cînd spre frumuseţea munţilor din stînga, cînd către liniştea
dealurilor din dreapta.
„Plăcut e pe aici, gîndi el. Însă ca la mine, pe Ampoi, nu-i nicăieri.
Păcat că am rămas doar cu o pungă de aur.‖
Chibzuind astfel, auzi tropot în urma sa. Un călăreţ parcă zorea să-l
ajungă. Îl aşteptă. O călătorie în doi e totdeauna mai plăcută. Omul din
spatele său nu arăta prea înstărit. Calul mărunt, bine proporţionat, îi
aminti despre acei purtători de poveri ce pot urca prin locurile grele ale
munţilor. Şaua de lemn, încheiată la partea din faţă cu un pinten lucrat în
crestături de cuţit şi vopsită în roşu numai pe Ampoi se purta. Peste şa o
bucată de pănură îndulcea tăria aspră a lemnului. Călăreţul, voinic, roşu la
chip, cu pletele lungi peste care purta o pălărioară neagră, decolorată de
timp, avea înfăţişarea paşnică. Vîrsta lui se arăta între douăzeci şi treizeci
de ani.
— Noroc! salută necunoscutul ducînd un deget la pălărie.
Gogoaşă strîmbă din nas. În noua lui situaţie, cînd straiele, calul şi
punga arătau frumoasă deosebire de celălalt, nu astfel de salut aşteptase.
Trecu totuşi peste mărunta nemulţumire şi răspunse din vîrful buzelor:
— Noroc, tinere sărman!
— Ce te face să crezi asta, domnule? bombăni pletosul cu o uşoară
încruntare.
Cuvîntul „domnule‖ schimbă răspunsul aspru pregătit de Gogoaşă.
— Tinere! grăi cu blîndeţe şi niţel afectat. Fără să vorbesc despre mine,
care după cum vezi... fiindcă mulţi îmi zic: înălţimea-voastră. Aş crede că
hm... Pe drumuri trec fel de fel de oameni. Unii săraci, alţii pricopsiţi. Ai
altă părere?
— Nu. Însă pe oameni nu se cade să-i judeci numai după straie. Fără
să mă laud, ţi-aş putea arăta doi ducaţi de aur. Domnia-ta poţi face asta?
Eu vin de la tîrg unde am vîndut nişte lînă şi ceva brînză.
În primul moment, Gogoaşă vru să ducă mîna la pungă ce atîrna greu
sub aripa hainei, dar prevederea îl opri. Mai avea cinci ducaţi din cei oferiţi
de cavalerul Arad şi încă doi primiţi în dar de la frumoasa doamnă. Cu un
gest voit leneş, îi scoase în palmă şi zise:
— Îmi pare rău că nu te-am întîlnit în tîrg. Eu sînt darnic. Dacă te
115
întîlneam aveai acum şapte ducaţi în loc de doi.
— Ehe! rîse pletosul. Să fii domnia-ta sănătos. Nu ţi-ar fi ajuns nici
măcar pe sfert pentru mărfurile aduse de mine. Ai mei vin mai pe urmă în
căruţă. La ei sînt banii. Adică treizeci de ducaţi, minţi cu seninătate.
— O fi, rîse Gogoaşă cam nemulţumit. Mulţi au bani, dar puţini sînt
cavaleri ca mine.
— Domnia-ta nu eşti.
— Ce te face să crezi? îşi împreună sprîncenele stufoase.
— Păi, n-ai nici spadă, nici slujitori. Cîţi cavaleri d-ăştia am văzut eu,
să am atîta bine. Unde ai mai întîlnit dumneata cavaler cu topor în loc de
spadă?
— Ei, tinere, se vede că nu eşti prea umblat prin lume. Acum spada nu
mai e la preţ, ci numai toporul.
— Măcar ştii să te foloseşti de el?
— Auzi vorbă! Cu ăsta iau pasărea din zbor, spuse trufaş, lovind cu
palma peste muchia toporului ce atîrna la şaua din piele.
— Domnule! spuse pletosul neîncrezător, apăsînd pe fiecare literă în
parte. Nu aş vrea să te supăr, însă nici aşa să n-o luăm. Mulţi poartă
topoare. Mulţi se laudă cu priceperea lor. Totuşi puţini mînuiesc un topor
cum se cuvine. Ai vrea să-mi arăţi meşteşugul domniei-tale?
— Oricînd.
— Acum.
— Fie! aprobă Gogoaşă măreţ.
— Descălecăm?
— Descălecăm.
La vreo douăzeci şi ceva de paşi dincolo de marginea drumului, printre
tufele multe, stăruia un copac ceva mai subţire ca mîna omului.
— Te încumeţi? arătă pletosul cu o mişcare a capului.
— A, nu! Întîi să văd ce ştii dumneata, spuse Gogoaşă căruia nu-i
convenea să rămînă dezarmat lîngă acesta.
La fel de precaut, nici pletosului nu-i conveni o astfel de situaţie, ceea
ce-l făcu să propună:
— Aruncăm în acelaşi timp.
„Hm! socoti Gogoaşă. Dacă se preface că aruncă şi rămîne cu toporul în
mînă?‖
— Tinere! grăi el prefăcîndu-se a chibzui adînc. Unul lîngă altul s-ar
putea să ne încurcăm în topoare. Poate că eşti un aruncător bun, însă eu
n-am de unde să ştiu asta. Dacă mă loveşti din greşeală? Dă-te vreo
cincisprezece paşi mai încolo. Şi eu voi face la fel în partea astălaltă.
Pricepînd unde bate Gogoaşă şi la fel de neîncrezător, pletosul se învoi.
116
Aruncară topoarele aşa cum conveniseră şi fiecare dintre ele se opri în
tulpina copacului. Cu paşi mari ajunseră amîndoi acolo cam în acelaşi
timp. Mîinile agere prinseră iute cozile topoarelor, apoi drumeţii se priviră
lung.
— Eşti de pe Ampoi? îl întrebă pletosul uluit.
— Sînt. Dar dumneata?
— Şi eu.
— De unde?
— Păi de la Cumpăna Miresei.
— Eu din Zlatna.
— Numai pe la noi ştiu oamenii să folosească topoarele astfel. Eşti un
ţintaş bun, domnule, îl privi pletosul cu plăcere.
— Te cred, rîse Gogoaşă. Am cîştigat pînă acuma patru turniruri.
— Nu-i rău. Asta înseamnă că şi eu aş putea...
— Ah, nici vorbă! îl întrerupse mărunţelul. Eu le-am cîştigat cu lancea.
— Înţeleg, se întristă pletosul, fără să-şi arate dezamăgirea.
Renumiţi pentru mîndria şi încăpăţînarea lor, oamenii de pe Ampoi rar
şi-ar fi recunoscut o slăbiciune. Iar despre sărăcia lor cam lucie nu
discutau nici măcar între ei.
— Ce mai e pe la noi? se interesă Gogoaşă, simţind că l-a apucat dorul
de Zlatna.
— Ce să fie? Bine. Vara, muncim prin pădure, mai mult în şagă. Iarna,
huzurim.
— Da, da, aşa a fost totdeauna pe la noi, aprobă mărunţelul, fără să
pomenească un cuvînt de neîncredere.
El ştia bine ce înseamnă munca la tăiatul lemnelor. Muncă de ocnaş,
fiindcă lemnul nu era preţuit de seniori aşa cum se cuvine. Poate că vitele
şi oile ar fi dat frumoase cîştiguri, dacă nu ar fi fost greu dijmuite de
seniorii locului.
— Frumos căluţ! spuse Gogoaşă prietenos.
— A, nu-i al meu, domnule! Eu am vreo cîţiva aşa ca al domniei-tale,
minţi pletosul fără să clipească.
— Şi zici că eşti tăietor de lemne?
— Cam aşa ceva. Peste vară tai şi fac doage. Iarna rostuiesc butoaie şi
putini.
După acel răspuns, Gogoaşă ştiu destul despre tînărul însoţitor.
Meşterise şi el butoaie. Cîştigul greu ajungea pentru mîncare. Butoaiele
erau scumpe. Se vindeau cu preţ mare prin tîrguri, dar asta o făceau
seniorii prin oamenii lor. Pe Ampoi, toată lumea lucra pentru seniori.
— Aş vrea să cumpăr nişte pămînt pe la Zlatna. Un petec de pădure.
117
— Asta nu-i greu dacă ai bani. Însă pădurile bune sînt scumpe. Îţi
trebuie bănet, nu glumă.
— Ei, şi? răspunse Gogoaşă arătîndu-i punga burduşită cu sunători.
Acum nu-i mai era teamă să se ferească. Despre cinstea ampoienilor
ştia toată lumea. El de mult nu mai era ampoian decît cu sufletul. Umblase
hai-hui prin lume şi învăţase ceva din obiceiul de a pişca de pe la alţii.
— Nu-i rău, aprobă pletosul fără să facă ochii mari. Mîndria l-ar fi oprit
să se mire chiar în faţa a o mie de pungi.
— Hai, ia un ducat!
— Domnule! se răsti omul. Drept cine mă iei? Noi nu primim pomană.
— Ţi-am zis eu că de pomană? Te plătesc. Vreau să-i duci cuiva cinci
ducaţi. Şi să-i spui că sînt din partea cavalerului Gogoaşă.
— Asta-i altceva. Cui să-i dau banii?
— Întrebi în Zlatna de Pătru Gogoaşă. Îl ştie toată lumea.
— Păi, domnia-ta nu mergi într-acolo?
— Nu. Am treburi la Deva.
Pletosul nu mai spuse nimic şi primi banii. Ducatul dăruit de Gogoaşă
pica grozav de bine, fiindcă cei doi ducaţi cu care se fudulise mai devreme
erau ai unui cumătru.
Dincolo de Sebeş se despărţiră fiecare cu drumul său. Va precumpăni
oare partea cea bună din sufletul lui Gogoaşă? Va duce el oare punga atît
de necesară surorilor Grama?
Cal şi călăreţ înnoptară undeva în cîmp, nu departe de Vinţ. Gonaciul
era prea obosit pentru a se putea tîrî pînă acolo. Culcat în iarbă,
mărunţelul şezu treaz multă vreme.
„N-ar fi fost mare lucru să dau o raită pe acasă, chibzui el. Însă după
bătaia pe care mi-a tras-o tata acum patru ani, încă nu mi-a trecut
supărarea. Cînd o primi ăi cinci ducaţi, o să vadă tata... ăă... senioru’ Pătru
Gogoaşă...‖
Dar nu merse cu gîndul pînă acolo încît să observe ce va vedea Pătru.
Cuvîntul „senior‖ îl copleşise de-a binelea.
118
Capitolul 8
ntr-o zi de iunie, egumenul Lazăr făcu o vizită la castelul comitelui
Î Staicu. Drumul prin pădure şi prin cîmpie nu-l obosise, chiar dacă
pe fruntea sa înaltă apăruseră broboane. Arşiţa din pragul zilei
avea puteri pînă în desişurile codrilor. Cunoscut şi preţuit la castel,
egumenul îşi lăsă gonaciul în seama unui rîndaş. Majordomul, plăcut
surprins de vizita prelatului, îi ieşi înainte gata să-l conducă dar, după
primii paşi, oaspetele şi omul casei se opriră. Margareta cobora treptele
spre ei într-un uşor strai cavaleresc. Cizmuliţele sale cu tocuri înalte
băteau sprintene pe minunatele dale de marmură. Egumenul o privi cu
ochi fin de cunoscător al frumosului. Cămaşa îi scotea în relief umerii mici
şi rotunzi pentru a coborî în linii armonioase către pieptul delicat, sprinten
şi săltăreţ la fiecare pas. Pantalonul din postav, prins în cizmele strîmte ca
nişte mănuşi, lăsa să se vadă formele tinereşti.
— Iată o adevărată plăcere, sfinţia-ta, veni ea cu mîna întinsă.
— Doamnă! zîmbi Lazăr aplecîndu-se cavalereşte în loc de cuvenita
binecuvîntare.
— Mă miră faptul că adesea călătoriţi singur. Lotrii bat uneori
drumurile chiar pînă pe aici.
— Cine s-ar încumeta asupra unui biet egumen? continuă el să
zîmbească.
Din cauza grabei cu care coborîse treptele, umerii obrajilor ei parcă
împrumutaseră vîrfuri de flăcări. Albul imaculat al cămăşii descheiate la gît
îi aducea un aer de prospeţime. Privirile ei aparent neştiutoare, nevinovate,
stăruiră asupra voinicului prelat. Iar veşnica aplecare spre ironie o făcu să
grăiască astfel:
— Pe spatele sfinţiei-tale văd vîrful unei tolbe. Cred că săgeţile din ea le
folosiţi doar pentru iepuri. Fiindcă un slujitor al celor sfinte...
— Şi pentru ei, răspunse Lazăr cu prefăcută modestie.
— Să înţeleg oare că vă puteţi apăra la caz de nevoie?
— Doamnă, vremurile sînt aspre. Un arc încordat nu înseamnă prea
mult în mîinile unui egumen, dar nici chiar nimic atunci cînd se arată răul.
— Vă pricepeţi să-l folosiţi?
— Nu cine ştie ce.
Discutau amîndoi în şagă şi amînau cu bună ştiinţă ceea ce aveau
să-şi spună. Margareta bănuia pe bună dreptate că el nu venise de florile
119
mărului drum lung pe asemenea zăpuşeală. La rîndul său, egumenul
pîndea şi cîntărea fiecare cuvînt al ei. Şi totul sub aparenta uşurinţă a
conversaţiei. Sub zîmbete parcă lipsite de griji. Rezemată de braţul
prelatului, tînăra doamnă sărea de la o idee la alta şi rîdea din te miri ce.
Însă încordarea ei, pe care altul greu ar fi intuit-o, Lazăr o pricepea fără
chip de greşeală. Văzuţi de departe, arătau a soţ şi soţie. Se aşezară pe
scaune de răchită în umbra unei terase îndrăgite de ea. La picioarele lor,
apele Prahovei, domoale pe lîngă maluri, sprintene pe fir, cîntau o melodie
calmă şi fără sfîrşit. Sălciile mari picoteau deasupra apei ca toropite într-un
somn adînc. Căldura încremenită la rasul pămîntului, lipsa unei adieri,
umbra şi lumina aduceau acel aer de linişte, atît de cunoscut peste vară.
Cîteva slujitoare tinere, sfioase, înfăţară o masă şi aduseră gustări, iar între
acestea un coşuleţ cu cireşe. Lazăr şi Margareta nu luară seama la gustări,
dar tăbărîră tinereşte asupra coşuleţului.
— Aţi vrea să vă spovediţi? o întrebă printre altele, prefăcîndu-se atent
la minunatele fructe.
— Mi se pare o datorie a fiecărui creştin, răspunse, ascunzîndu-şi
dezamăgirea, fiindcă aşteptase veşti de la el.
— Socotiţi locul acesta potrivit?
— Nu. Cred că în capela castelului s-ar cuveni.
— E pentru prima oară cînd vin să vă spovedesc. Ştiu că pînă acuma
aţi făcut-o la biserica din Tîrgşor.
Coborîră mai puţin vioi decît urcaseră. Capela nu făcea parte din
corpul clădirii, ci se afla în partea de miazănoapte a parcului, pe o muchie
de deal. Înconjurată de brazi înalţi, capela părea mai scundă decît în
realitate. Intrară. Pe Margareta o înfioră liniştea greoaie de acolo. Crescută
în spiritul timpului, cu toate rigorile aspre ale credinţei, tînăra doamnă
înainta pe dalele de marmură cuprinsă de obişnuita sfială.
Egumenul scoase patrafirul şi-l despături. Margareta îngenunche şi
primi o parte a patrafirului pe bogatul său păr blond. Chircită acolo, se
simţi dintr-o dată mică şi lipsită de ajutor. Vocea tînărului egumen o
înfioră. Nu era aspră, dar avea o anumită greutate care se împletea cu
atmosfera sumbră de acolo. Acum, Lazăr devenise pentru ea nu acelaşi
prieten vesel de altădată, ci duhovnicul ce nu ţine seama nici măcar de
cuvenita politeţe.
— Ai păcătuit cu gîndul şi cu fapta?
— Cu gîndul adesea.
— Ai minţit?
— Am minţit.
— Ai căzut în păcatul adulterului?
120
— Sînt fecioară, bîigui ea cu glasul aproape în şoaptă. Aproape stins.
Cu toate că ştia cîte ceva despre răceala dintre Margareta şi Staicu,
mîna lui Lazăr aşezată pe patrafir înlemni preţ de o clipă. Aici nu mai era
vorba despre o răceală, ci despre altceva, mult mai grav. Staicu totdeauna îi
vorbise despre ea în culori vii şi pline de căldură. Nici Margareta nu-l
învinovăţise vreodată. Căsătoria impusă celor doi soţi să fie oare între ei un
obstacol de netrecut? Egumenul căpătase oarecare experienţă. El ştia că
timpul intervine cu blîndeţea lui în astfel de căsnicii. Să nu fi lucrat oare
timpul pentru ei?
— Ai închinat gîndurile tale altui bărbat?
— Nu.
— Ai dat săracilor din prisosul tău?
— Am dat.
— Dar lui Dumnezeu?
— Rugăciunile mele.
Întrebările şi răspunsurile mai continuară un timp. Cînd totul se
împlini după datina credinţei, egumenul împături patrafirul şi-l puse la loc.
Ieşiră îngînduraţi. Afară, unde nu mai stăruia nimic din apăsarea capelei,
Margareta se simţi mai înviorată. Ajunseră iar pe terasă şi cătară odihna
scaunelor. Reluară discuţia, dar ea nu reuşi să atingă încîntătoarea
sprinteneală ce-i făcuse mai devreme să se simtă atît de bine.
— Doamnă, vă iubiţi soţul?
Întrebarea, pregătită din timp între nişte fraze banale, o prinse
nepregătită. Îl privi în ochi convinsă că e trimis să o iscodească. Apoi
privirile ei se opriră pe obrazul frumos, limpede. Curînd ele coborîră asupra
mesei. Genele încetară zadarnic să oprească nişte lacrimi prea rebele.
— Îl învinuiţi de ceva? se interesă el, conştient că e momentul cel mai
potrivit.
O ridicare din umeri fu răspunsul. Egumenul intui că va fi greu să o
scoată din apatia cu care se înconjurase.
— Mîine voi veni pentru sfînta cuminecătură.
— Nu rămîneţi la castel? întrebă ea din politeţe, fiindcă dorea să
rămînă singură cu gîndurile ei.
— Nu. Am de făcut un drum pînă la Breaza. Dar voi mai trece pe aici.
Snagovul nu-i prea departe.
— Vizitele voastre ne bucură oricînd.
— Comitele v-a trimis vreo scrisoare?
— Nu. Rar obişnuieşte aşa ceva. Poate v-a scris vouă, insinuă, aparent
năpăsătoare. Ştiu că vă leagă o frumoasă prietenie, iar prietenia obligă.
— Nici mie nu mi-a scris. Cred că umblă cu vreo misiune dată lui de
121
domnul ţării.
— Poate. Ce ştiţi despre Varna? schimbă subiectul discuţiei ce nu-i
făcea plăcere.
— Ştiu că nu a căzut sub turci.
— Mare mirare! Oştile lui Ali-paşa sînt prea numeroase pentru un biet
oraş.
— Apărătorii lui au luptat minunat.
— Aţi fost acolo?
— Numai în trecere, doamnă, răspunse cu mai puţin entuziasm.
Margareta nu insistă. Primise un răvaş de la cavalerul Bogdan. Acesta
scrisese lucruri uimitoare la adresa unor cavaleri, dar mai ales la minunata
iscusinţă a egumenului. Bogdan nu se sfiise a spune că Lazăr ar putea fi
nu numai unul dintre străluciţii cavaleri ai timpului, ci şi un mare general.
„Pînă şi un prelat e lăudat astfel, gîndi cu amărăciune, chiar dacă se
bucurase pentru Lazăr. Doar soţul meu...‖
— Atunci pe mîine, doamnă, o dezmeticiră vorbele egumenului.
— Pe mîine, sfinţia-ta.
— Nu mai aveţi nimic să-mi spuneţi? se întoarse după cîţiva paşi.
— Doar o întrebare. Ce se va alege cu despotatul Dobrogii?
— Asta nu ştiu, dar cred că va cădea sub turci. E drept că Ioan al
Dobrogii a fost înştiinţat de Nufărul Alb şi a făcut unele pregătiri, însă
turcii, cu oşti multe şi conduse de un general bun, ca marele vizir, nu pot fi
opriţi.
— Da, da, înţeleg. Cine e Nufărul Alb, sfinţia-ta? spuse, şi îl privi în
ochi.
— Multă lume ar vrea să ştie, ocoli egumenul un răspuns direct, pe
care Margareta, cu agerimea spiritului său, îl pricepu din plin.
— Aş crede că e cel mai desăvîrşit cavaler al timpului, spuse tînăra cu
ochii plini de entuziasm.
— Poate, murmură îngîndurat. Poate.
Şi tocmai cînd nu se aştepta el, Margareta îi vorbi iute, şi parcă dintr-o
răsuflare.
— Sfinţia-ta, ajutaţi-mă să-mi recapăt libertatea. Sînteţi prieten cu
soţul meu şi cu măria-sa Mircea. Tot ce-i greu pentru mine, nu-i la fel
pentru voi. Aş vrea să mă întorc acasă, printre ai mei. Locul meu nu e aici.
Luat pe nepregătite, cu toată inteligenţa sa sclipitoare, cu tot calmul
său, Lazăr păru năucit. Îşi reveni însă grabnic, şi-i răspunse încruntat,
cum nu-i era firea.
— Biserica ne îndeamnă să unim două suflete, nu să le despărţim. Să
luptăm pentru fericirea lor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să privim
122
îngust învăţăturile biblice, încercă să-i dea curaj, fiindcă faţa ei se ofilise cu
totul. Mă voi gîndi la tot ce mi-aţi spus.
— Gînduri! izbucni ea. Mi se pare că Biblia are multe cusururi de
vreme ce binecuvîntează căsătoriile impuse. Iar aşa stînd lucrurile, credinţa
mea a început de mult să se şubrezească. Gînduri! Gînduri am şi eu
destule, sfinţia-ta. Acolo, în faţa altarului, cînd mirii se apropie unul de
altul împinşi de la spate, cînd preotul ştie ce-i în sufletele lor, dar zîmbeşte
parcă fericit de asemenea moment plăcut, nu o căsătorie se oficiază. Nu,
sfinţia-ta, ci se mai adaugă o piatră la temelia ipocriziei. Nimeni nu ştie să
oblăduiască ipocrizia mai bine decît biserica. Totul sfinţit şi curat. Numai
pe dedesubt e altfel. Gînduri! Da, puteţi să vă gîndiţi la asta, sfinţia-ta.
Biserica ne îndeamnă să fim umili, să ne temem şi să credem. În ce să
credem? Mirii se tem şi nimeni nu se întreabă ce-i în sufletele lor. Întreaga
Biblie e plină de ameninţări la adresa omului. La biserică, trei sferturi din
slujbă preotul ameninţă. Dar despre fericirea de pe pămînt nu pomeneşte
nimeni nimic, ci numai despre aceea ce va veni. Care? „Crede şi nu cerceta‖
ne îndeamnă cuvîntul Bibliei. De ce să credem fără a cerceta? Există ceva
de ascuns? Oare se teme cineva că cercetînd vom da peste lucruri
neconvenabile credinţei? Gîndiţi-vă, sfinţia-voastră! Aveţi la ce medita.
Glasul său cel frumos devenise şuierător. Mînia îi stăruia în priviri ca
nişte flăcări. Firea ei de Muşatină, aprigă, ieşise la iveală. Nu mai era copila
neajutorată de adineauri. Însă nu numai firea Muşatinilor contribuise la
explozia ei de mînie, ci şi timpul îndelungat de înfrînare, de aşteptare, de
speranţe fără noimă. După doi ani, aceasta fusese prima ei răbufnire. Îşi
reveni greu şi cătă spre Lazăr temătoare. Însă nu de el îi era teamă.
Cuvintele rostite o înspăimîntau.
Egumenul o ascultase calm. Pe faţa lui limpede nu se putea citi nici
mînie, nici uimire. Multe din cele spuse de Margareta îl chinuiseră şi pe el
uneori. Cîndva ajunsese chiar să se întrebe: „Cred oare din convingere, sau
din teamă?‖
— Doamnă, voi medita la tot ce am auzit. După cele rostite, îmi iau
îngăduinţa să amîn sfînta cuminecătură, fiindcă nu sînteţi pregătită de
împăcarea cu Dumnezeu. Mă voi ruga pentru voi. Cît despre desfacerea
acestei căsătorii, cred că e bine să chibzuiţi adînc. Nu, nu mă întrerupeţi!
Sigur că v-aţi gîndit la ea vreme îndelungată. Totuşi, cercetaţi-vă bine, fără
cruţare şi căutaţi cu migală adevărul asupra sentimentelor pe care i le
purtaţi soţului vostru. Şi nu-l dispreţuiţi pe comite înainte de a-l cunoaşte
cum trebuie, căci nu-l cunoaşteţi în adevărata sa lumină. Ah, dacă l-aţi
cunoaşte! Dacă aţi şti ce se ascunde în tînărul parcă veşnic pus pe şagă!
Comitele Staicu e cel mai...
123
Se opri brusc şi murmură ceva atît de nelămurit, încît nici lui nu-i fu
prea clar. Gîndurile prea năvăliseră multe.
— Acum trebuie să plec.
— Nici o vorbă de reproş?
— Nici. Nu eu trebuie să vă judec. Cercetaţi-vă mai bine. Orice aş
spune eu nu are destulă putere pentru a vă lămuri tainele sfintelor legi.
Răspunsul la astfel de îndoieli stă numai în voi.
O salută adînc, nu ca un duhovnic, ci asemenea unui cavaler, lucru
ce-i plăcea Margaretei, iar el simţise asta de multe ori. Frumoasa şi mîndra
Muşatină iubea mai presus de orice purtările cavalereşti şi faptele de arme.
Fusese crescută în mijlocul oştenilor şi al cavalerilor. În zăngănitul aspru al
oţelului. Familia ei dăduse oameni străluciţi în meseria aspră a armelor.
Învăţase mînuirea spadei, arta călăriei şi tragerea cu arcul încă de mică.
Straiul de cavaler o atrăgea mai mult decît frumoasele podoabe femeieşti. Şi
nu o dată lacrimile stăruiseră pe faţa ei, nefericită că nu se născuse băiat.
Visase cîndva că viitorul ei soţ va fi unul dintre acei cavaleri despre care se
vorbeşte cu invidie, cu admiraţie şi respect. Multe dintre tainele credinţei
bisericeşti erau neclare în mintea Margaretei. Dascălii ei, localnici sau
aduşi de domnul Moldovei de prin alte părţi, aveau fiecare păreri diferite în
privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Cîţiva dintre ei, filozofi ai timpului,
judecau mai liber, mai logic şi uneori credinţa lor nu se arăta prea înfocată.
Alţii, din contră, se fereau de argumente ca de foc şi credeau orbeşte. Iar
tînăra Muşatină adunase fără ca timpul să cearnă destul.
Lazăr părăsi castelul în trapul domol al gonaciului. El nu luă seama
nici la asta, nici la frumuseţile din jur. Gîndurile îi rămăseseră în urmă, la
conversaţia cu stăpîna locului. La gesturile ei. La schimbările bruşte pe
care le observase. Fire sensibilă şi de obicei cu o puternică stăpînire de
sine, Margareta trecea uşor de la o stare la alta, lucru greu de observat însă
pentru un ochi mai puţin ager.
După plecarea egumenului, frumoasa castelană stătu multă vreme pe o
frumoasă alee a parcului împresurată de gînduri. Convinsă că Lazăr
avusese dreptate, ea refăcu în minte tot ce socotea semnificativ de-a lungul
scurtei sale căsătorii. De fapt, o făcuse de multe ori, şi niciodată zadarnic,
fiindcă de fiecare dată descoperise cîte un amănunt ce-i scăpase cu alt
prilej. Răbdarea de a medita asupra lucrurilor mărunte petrecute între ea şi
Staicu îi era la îndemînă. Ştia bine că numai femeile au darul de a despica
firul în patru în tot ce priveşte fericirea sau nefericirea dintre soţi ori dintre
îndrăgostiţi. Bărbaţii sînt mai nepricepuţi. Femeile au gingăşia şi ştiinţa de
a tălmăci un gest, o privire sau un cuvînt scăpat cîndva printre altele,
aparent fără noimă.
124
„Ce a vrut să spună Lazăr în ultima frază? se întrebă. Fiindcă e clar că
jumătate din frază i-a scăpat fără voie. Poate că de la ultimele cuvinte ale
egumenului ar trebui să încep să mă gîndesc la Staicu. Dar ce a vrut să
spună cu: «...e cel mai»...? E cel mai inteligent? Ei, da, comitele e un om
inteligent. E cel mai frumos? Ei, da, comitele se bucură de astfel de haruri.
Însă nu la acestea se gîndea egumenul. Poate că cheia e undeva mai
departe, legată de celelalte fraze. Să refacem toate cuvintele spuse de Lazăr
în legătură cu Staicu. «Să nu vină o vreme cînd veţi regreta pasul acesta.»
Parcă aşa a spus Lazăr. Apoi: «Şi nu-l dispreţuiţi pe comite înainte de a-l
cunoaşte bine, fiindcă nu-l cunoaşteţi în adevărata lui lumină. Ah, dacă
l-aţi cunoaşte! Dacă aţi şti ce se ascunde în tînărul parcă veşnic pus pe
glume! Comitele Staicu e cel mai...» Acestea au fost ultimele fraze rostite de
egumen. După felul în care sună ele, e limpede că Lazăr îl cunoaşte într-o
lumină neştiută de mine. Exclamaţiile lui erau de mare admiraţie pentru
Staicu. Iată lucruri deosebit de neaşteptate. Dar ce atrage admiraţia
egumenului? Un bărbat ca el nu se minunează de însuşirile mărunte ale
comitelui. E clar că egumenul nu la deşteptăciune sau frumuseţe s-a
gîndit. Cu atît mai mult cu cît le cunosc şi eu. Simt că mă apropii de
adevăr, fiindcă altceva a vrut el să spună. Ce, încă nu ştiu? Tot
întrebîndu-mă, nu găsesc drumul cel bun. Dar aş putea folosi altă cale.
Cred că de la ultimele fraze ale egumenului trebuie să mă întorc de-a
lungul celor doi ani. Pornind de la ele, să încep a-l descoperi pe Staicu.‖
Tîrziu, obosită de gîndurile multe pe care le analizase fără nici un
rezultat, fără nici o revelaţie, dădu din mîini a neputinţă. Şi totuşi, simţea
clar că undeva printre gîndurile ei apăruse o luminiţă palidă căreia nu-i
dăduse atenţia cuvenită pe moment şi o pierduse. O intuia fără a şti unde
trebuie să se întoarcă de-a lungul drumului parcurs de gîndurile ei. Însă
nu acum o va face. Era prea obosită. Dar la noapte, în singurătatea odăii şi
a întunericului, cînd totdeauna gîndurile se adună mai limpezi, va încerca
din nou.
Doamnele din suita ei erau cinci. Cuvîntul „doamne‖ nu li se potrivea.
Ele abia acum visau la măritiş. Fiice ale unor boieri cu stare de prin
împrejurimi, fetele veniseră în slujbă fiindcă moda zilei impunea ca soţia
comitelui să aibă doamne de onoare. Apoi, la castel veneau adesea cavaleri
falnici. Părinţii ambiţioşi cunoşteau locul unde pică de obicei peştele cel
mare. Iar fetele lor nu dispreţuiau niciodată astfel de avantaje.
Înconjurată de tinerele ei însoţitoare, Margareta uită peste zi de
necazuri. Poznaşe, fetele găseau prilej de veselie din te miri ce. Totuşi,
uneori gîndurile ei luau alt făgaş. Printre altele, se gîndi la Irina. Sora lui
Ioan al Dobrogii se afla în mare primejdie la Caliacra. Trimisese acolo o
125
ştafetă cu răvaş care o poftea pe Irina să vină la castel. Ştafeta adusese un
răspuns, ce-i drept, dar nu şi pe tînăra principesă. După victoria de la
Varna, aceasta credea în steaua cea bună a fratelui.
Spre seară majordomul o înştiinţă că o caută un cavaler de la curtea
Moldovei. Nerăbdătoare, privi prin fereastra de la etaj şi-l recunoscu. Era
Amăricăi. Un lungan slăbănog şi uscat ca o scîndură. Vechiul ei prieten
mai mare. Cavalerul care o învăţase cîndva meşteşugul armelor sau
prinderea sticleţilor cu pomul şi cu ceară cînd începeau toamnele. Coborî
scările în goană, uimindu-i pe slujitori.
Auzind bocănituri sprintene pe treptele peronului, moldoveanul o ghici
fără a fi nevoie să privească. Ultimii paşi Margareta îi făcu domol,
ferindu-se de zgomot. Amăricăi, întors cu spatele, mustăcea. Îi simţea
fiecare mişcare, dar se prefăcu atent la porţile de lîngă malul Prahovei.
Două palme cu degetele strînse acoperiră ochii lunganului. O respiraţie
uşor agitată stăruia lîngă el.
— Măi, măi! se miră oaspetele. Să fie un tătar? Nu. Tătarii au mîinile
aspre. Să fie un popă venit cu ameninţare asupra mea? N-ar fi de mirare,
dacă ne gîndim că prin biserică am călcat ultima dată acum trei veacuri.
Însă nu e popă. L-aş recunoaşte după mirosul de tămîie. O fi o veveriţă. Aş!
Nu-i simt gheruţele.
Margareta apăsă cu unghiile pe faţa lui ca pergamentul.
— Veveriţă e! strigă încîntat.
Rîseră amîndoi. Cavalerul desfăcu braţele largi şi o cuprinse. La spatele
lor majordomul, cam ortodox în păstrarea etichetei, tuşi degeaba.
„Poate că-i un unchi al doamnei, socoti el. Totuşi, chestia asta e o
abatere. Prea sînt mulţi ochi prin apropiere.‖
Nemulţumit că a doua doamnă a ţării se dă în spectacol, îşi scutură o
scamă imaginară de pe pieptarul frumos cu fireturi galbene. Apoi se
îmbună. Cavalerul îngenunchease şi o saluta cu pălăria. Mîinile lungi ale
moldoveanului parcă acopereau o arie.
Pînă la vremea cinei, castelana şi oaspetele zăboviră prin parc. S-ar fi
cuvenit ca Amăricăi să-şi caute de odihnă sau să pună rînduială în straiele
prăfuite. Dar bucuria revederii era prea mare.
— Ai mai crescut, doamnă.
— Ei, aş! rîse Margareta, cu ochii strălucitori.
— Zău! Şi eşti la fel de frumoasă. Altădată...
— Altădată, ce?
— Altădată îmi era teamă că după căsătorie ai să te urîţeşti.
Pe faţa Margaretei trecu un nor. Scurta schimbare nu scăpă privirilor
musafirului. Auzise cîte ceva despre răceala dintre ea şi comite, chiar dacă
126
nu crezuse astfel de scorneli.
— Şi tu te-ai făcut mai chipeş.
— Ehe, ştiu asta! Mi-au zis-o şi alţii. Din păcate, mă întrece unul pe
care l-au văzut oamenii noaptea şi s-au închinat înainte de a-şi scuipa în
sîn.
— Ce e pe la noi?
— Bine. Acum două săptămîni a plouat. Grîul e frumos. Viile şi mai şi.
Dacă nu dă mană sau piatră, va fi un an grozav.
— Cam tîrziu ai venit.
— Crezi că mi-a fost uşor? Măria-sa Petru rar mă scapă din mînă. Era
gata să mă trimită iscoadă într-un loc anume. Am scăpat greu. M-am tot
văitat de reumă pînă ce l-am înduplecat pe părintele vostru. L-a prins mila
de mine şi m-a povăţuit să merg la băile de sare de la Slănic. Am luat-o din
loc făcut ghem pînă ce am dat dosul. Două luni sînt liber ca pasărea
cerului. De ce m-ai chemat în taină?
— Doream să ştim numai noi despre venirea ta aici.
— Necazuri?
— Da.
Domnul Ţării Româneşti era vesel. Acum cunoştea bine iscoadele de la

Argeş ale regelui Ungariei. Dar nu acesta părea adevăratul motiv de
satisfacţie. Sigismund de Luxemburg primise, pesemne, o copie a scrisorii
lui Mircea către domnul Moldovei. Copie trimisă fără îndoială de acele
iscoade care se strecuraseră pînă în cancelaria ţării. Prevederile Nufărului
Alb se adevereau. Într-un timp destul de scurt, Mircea primise veşti de la
regele Ungariei. Acesta îl asigura că e gata să-l ajute cu oşti împotriva
oricărei ameninţări. Sigismund căzuse în plasa iscusită întinsă de domnul
Ţării Româneşti. Acum nu rămînea decît să se menţină bună alianţă cu
ungurii.
Căpitanul Gherghina aştepta lîngă uşă, parcă încremenit.
— Ce veşti, domnule? se interesă vodă.
— Oştile lui Ali-paşa au ajuns între Balcic şi Cvarna.
— S-au mişcat încet.
— Adevărat, măria-ta. Marele vizir a aşteptat să sosească bombardele.
— Corăbii are?
— Cred că nu.
— Fără corăbii va pierde mulţi oameni. Nu-l înţeleg pe sultanul Murad.
— Se spune că Ali-paşa ar avea duşmani la Adrianopole.
127
— Asta nu-i rău. Ali e un mare general. Să urmăriţi fiecare mişcare a
lui!
— Doamne, iscoadele noastre sosesc din ceas în ceas. Nimic nu arată
că marele vizir are gînduri spre Dunăre. Corăbiile măriei-tale patrulează pe
apă zi şi noapte. Zece mii de oşteni stau gata de luptă în pădurile de la
Cîrna Mică.
— Mda! Solii au plecat la tătari?
— Acum un ceas.
— Mulţumesc, domnule! Şi încă ceva. Trimite la Chilia după consulul
genovez Pietro Embrone. Pentru Genova, căderea Dobrogii sub turci va
însemna reducerea comerţului în Marea Neagră. Acum ar fi momentul să
începem unele tratative cu genovezii, fiindcă ei îşi vor îndrepta speranţele
către poloni. Lucru ce nu ne-ar conveni. Oştile lui Vladislav Iagello ne-ar
sta în coaste dacă ar coborî la Chilia. Îi vom convinge pe genovezi că sîntem
puternici. Că la noi trebuie să caute sprijin.
— În ce scop, doamne? îndrăzni căpitanul.
Mircea rîse.
— Ţi-am spus. Pentru a nu-i lăsa pe poloni să se infiltreze către malul
Mării Negre.
— Nu la asta mă gîndeam, doamne.
— A, la avantaje. Acum e momentul să obţinem de la genovezi nu
numai un tratat de alianţă, ci şi un sprijin material. Vom cere mult, chiar
dacă mă aştept la puţin. Dar, oricum ar fi, e bine ca Ţara Românească să
tragă foloase din cele mai mărunte întîmplări. Mă voi gîndi şi la veneţieni.
Ochii căpitanului străluciră. Puţini îl cunoşteau cum se cuvine pe
adevăratul Mircea. Iar el era unul dintre aceia. Părăsi cabinetul de lucru,
pentru a îndeplini poruncile măriei sale.
„Acum e vremea să ne apropiem de Vladislav Iagello, gîndi vodă. Regele
Poloniei ne poate fi un aliat împotriva unei ameninţări a lui Sigismund.
Însă nimeni nu dă fără să primească. Aşa-i făcută lumea. Cînd ceri, omul
strîmbă uşor din nas. Cînd oferi, se bucură chiar dacă are destul. Deci e
bine să-i oferim lui Iagello. Să-i oferim ce? O nadă, în orice caz. Mă voi gîndi
mult la asta. Între regele Poloniei şi al Ungariei există o veche vrajbă.
Împăcarea lor poate folosi multora. Din păcate, aşa ceva nu va fi. Iar eu nu
pot să o fac. Astfel stînd lucrurile, aici trebuie să căutăm ce-i bun pentru
noi. În vrajba lor. O alianţă deschisă cu Sigismund avem. Una secretă cu
Iagello cred că-i marja noastră de siguranţă. Regele Ungariei e schimbător
ca vîntul. La el ce-i azi nu e mîine. Dar nu-i aduc învinuiri. E un om
înţelept şi se întoarce după cum cer interesele regatului său. Trăim
vremuri aspre. Turcii năzuiesc mult. Pentru a supravieţui trebuie să fii
128
înţelept. Ioan al Dobrogii va pierde lupta cu Ali. Va pierde fiindcă nu a ştiut
să-şi facă alianţe. Fără o minune, chiar şi Imperiul bizantin va cădea. Cîtă
vreme ceri ajutor nu-ţi dă nimeni. Ajutorul trebuie impus. Asta nu înţelege
Ioan. Asta nu ştie împăratul de la Constantinopole. Spre deosebire de
fratele Dan, am sperat că voi cîrmui fără războaie. Acum ne pregătim de
primul, pentru că vor mai fi. Turcii nu ne vor lăsa în pace. Dacă vom
stăpîni Dobrogea, vom deveni mai puternici. Banatul Severinului cu
garnizoanele sale îmi dă nopţi de nesomn. Primul meu pas va fi spre unirea
cu Dobrogea. Al doilea, spre scoaterea Banatului din mîinile lui Sigismund.
Voi reuşi oare?‖
Ultima săptămînă din iunie începuse cu furtună. Ploaia durase doar

cîteva ceasuri. Destul pentru a inunda o seamă de locuri mai joase.
Oamenii spuneau că fusese o adevărată rupere de nori. Nu picături, ci
valuri de apă căzuseră pe pămîntul crăpat ici-colo. Vîntul răsturnase
copacii izolaţi de pe lîngă malul Mării Negre. Apoi, vremea cătă spre
îndreptare. Urmele ploii dispăreau treptat. Dimineţile se porneau cu soare.
După prînz, cerul se înnoura uşor. Doar peste noapte norii se adunau
ameninţători.
Ioan al Dobrogii alesese din timp un loc bun în vederea încleştării cu
oştile lui Ali-paşa. Locul acela era strîmtorat spre stînga de apa mării, iar
pe dreapta, de nişte rîpe ce se opreau în coasta unor mlaştini parcă fără
sfîrşit. Fîşia îngustă nu îngăduia o desfăşurare mai bună a achingiilor.
Marele vizir ar fi putut să ocolească locul ales de Ioan şi să impună un
altul. Pentru aceasta, un ocol spre Dunăre se impunea fără îndoială.
Ibrahim era convins că nu există o soluţie mai frumoasă. Chiar porni să
vorbească despre unele avantaje ale mersului către miazănoapte şi numai
zîmbetul ironic al vizirului îl făcu să tacă.
— Baţi cîmpii, Ibrahim! rîse Ali. Cu toată înţelepciunea ta, nu vei
ajunge niciodată un mare general. Ai auzit despre Pădurea Nebună? Ea
desparte Dobrogea de ţaratul lui Şişman. De fapt sînt două păduri cu astfel
de nume. Una aici şi aud că alta în Ţara Românească. Prin ele greu trec
oştile mari, fiindcă sînt adevărate capcane. Rîpe, desişuri, pîraie, mlaştini,
dealuri şi văgăuni se ascund în ele. Pentru duşman, locuri bune de a ne
întinde o mie de curse. Prin astfel de păduri poţi rătăci zile întregi, convins
că lumea se sfîrşeşte acolo. Nu, Ibrahim! Ioan a chibzuit bine locul bătăliei,
ceea ce ne arată că e un mare strateg. Dar şi nouă ne convine. Mlaştinile se
întind paralel cu marea pe cîteva mii de paşi. Prin ele nu se poate trece.
129
Dincolo de mlaştini începe uriaşa pădure nebună. Deci pe flancuri şi din
spate Ioan e asigurat că nu-l putem lovi. Şi totuşi regele Dobrogii a intrat
într-o cursă. Războaiele, Ibrahim, se cîştigă prin vitejie, strategie, noroc,
uneori şi prin viclenie. Mi-ai propus un marş către miazănoapte. Mă
folosesc de ideea ta, însă în loc să merg cu toată oastea, voi pune să
ocolească mlaştinile la adăpostul pădurii, doar opt mii de oşteni. Acesta va
fi atacul nostru pe flancul drept. Ioan sînt sigur că l-a prevăzut şi că a pus
acolo o stavilă bună. Pe flancul stîng, acoperit de apa mării, nu are griji. Ei
bine, flancul stîng va fi căderea lui Ioan şi victoria noastră.
— Flancul stîng? se miră Ibrahim.
— Aşa cum ai auzit, zîmbi marele vizir. Acum, după ploaie, nopţile sînt
întunecoase. Şase mii de achingii vor porni cu plutele pe mare. Acoperiţi de
întuneric, cine să-i vadă? Vor ieşi mai spre larg şi vor vîsli paralel cu
ţărmul. Pînă la sfîrşitul nopţii, oamenii mei vor debarca la cel mult un sfert
de ceas călare, dincolo de tabăra lui Ioan.
— Strălucitorule, caii sînt greu de stăpînit pe plute.
— Ştiu. Oamenii vor merge fără cai. În locul cailor punem bombardele
pentru Caliacra. Fiindcă jumătate dintre ei vor porni spre cetatea de
reşedinţă a regelui. Acolo sînt puţini apărători. Deci, înconjurat ca-ntr-un
cleşte, Ioan are de ales: ori să se retragă din faţa noastră, ori să-şi cate
moartea prin mlaştini. De va încerca să se retragă cu gîndul de a sparge
cercul nostru, îl vom măcelări pe la spate, pentru că regele nu spre tabăra
mea cu oşteni prea numeroşi va face încercarea.
— Magnific, strălucitorule! se entuziasmă Ibrahim.
— Magnific, dacă ne reuşeşte planul, murmură Ali, mai ponderat decît
aghiotantul său.
După două zile de harţă cu pierderi puţine, Ioan mai păstra speranţa
unei victorii. Oştenii săi respinseseră fiecare atac. Îl nemulţumea totuşi
tactica lui Ali: nu angaja o bătălie decisivă. Egumenul Lazăr, care revenise
în tabără, privea gînditor schimbul de săgeţi dintre cele două oşti. Era în
zorii celei de-a treia zile.
— Măria-ta, de ce atacă turcii cu atît de puţină convingere? întrebă
egumenul nedumerit. De ce nu se încing într-o luptă adevărată?
— O vor face, răspunse Ioan, nu prea convins. Ali e prudent. Locul ales
de noi nu-i convine. Acum doar ne încearcă puterile.
— Credeţi? Mie mi se pare că marele vizir aşteaptă ceva. Poate un atac
prin pădurile de dincolo de mlaştini.
130
— Acolo au început de ieri, însă cu slabe nădejdi pentru ei. Cavalerul
Bogdan şi ceilalţi oşteni ai Ţării Româneşti ţin stavilă bună. În ajutorul lor
am trimis aseară încă o mie de arcaşi. Din păcate, aici am rămas prea
puţini. Doar şase mii. Totuşi, Ali nu va trece peste noi. Poziţia e bună.
Cavalerul Toma sosi în goană, pămîntiu la faţă, şi le întrerupse
discuţia. Despotul şi egumenul ghiciră că s-a întîmplat ceva grav.
— Măria-ta, vorbi el aproape în şoaptă, sîntem încercuiţi.
— Cum asta? Au răzbit achingii prin păduri?
— Încă nu. Dar peste noapte o seamă de turci au trecut pe mare în
spatele nostru.
— Glumeşti. Ei n-au corăbii.
— Au făcut-o cu ajutorul plutelor.
„Deci asta era, gîndi Ioan. Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi.‖
— Să vină comandanţii de pîlcuri! ordonă el.
Apoi privi spre tabăra marelui vizir. Călăreţii acestuia aşteptau doar un
semn.
„E limpede, chibzui Ioan. Ali-paşa se aşteaptă să încercăm o spargere a
cercului din spatele nostru. În clipa cînd vom întoarce caii, va porni să ne
măcelărească.‖
— Domnilor! li se adresă comandanţilor de pîlcuri. Turcii ne-au
împresurat peste noapte. La spatele nostru sînt cîteva mii. E bine să nu
facem spaimă printre oameni, fiindcă spaima totdeauna duce la dezastru.
Ce propuneţi?
— Să răzbim în spate, grăi unul dintre ei.
— Cum?
— Prin iureş, măria-ta. Ridicăm tabăra într-un iureş mare.
— Asta nu, domnule! Cunoaştem atîta strategie încît să înţelegem că Ali
asta aşteaptă.
— Mlaştinile! vorbi Toma.
— Nici asta. Mlaştinile ar înghiţi prea mulţi oameni Pe acolo se pot
strecura cu mult noroc doar cîţiva inşi, însă nu o oştire. Am asista
neputincioşi la cel mai mare dezastru.
Comandanţii îl priviră pe despot întrebători. Erau siguri că el se gîndise
la ceva. Dar la ce?
— Avem o singură cale, spuse Ioan după o clipă de chibzuială, parcă
alegîndu-şi cuvintele înainte de a le pronunţa. Vom face iureş în spate, dar
nu cum s-a propus adineauri. Anghele!
— Aici, doamne!
— Vei ieşi la atac în faţa lui Ali cu cei cinci sute de călăreţi!
Vanghelatos!
131
— Poruncă, măria-ta!
— Cei şapte sute de oameni ai tăi vor porni alături de Anghel!
— Aşa va fi, doamne!
— Să fiţi gata de atac într-o jumătate de ceas!
— Vom fi.
— Apoi să rezistaţi cu orice preţ măcar un sfert de ceas. Cînd se va
împlini sorocul după chibzuiala voastră, cei ce rămîn în viaţă să caute
adăpost în mlaştini! Domnilor! se întoarse către ceilalţi comandanţi de
pîlcuri. Peste o jumătate de ceas vom porni în iureş să spargem cercul din
spatele nostru.
Rămas doar cu Toma şi cu egumenul Lazăr, Ioan îl privi pe cel din
urmă şi spuse mai calm decît credeau ei:
— Să folosim cu rost cele cîteva clipe de răgaz. Poate că nu ne vom
revedea decît în cer. Poate va fi altfel.
— Măria-ta, îl întrerupse egumenul, de veţi pieri voi, Dobrogea va
rămîne fără conducător. Ar mai fi timp să ieşiţi cu Toma şi cu noi folosind
adăpostul mlaştinilor. Nu-i nevoie să le străbatem. Peste cîteva ceasuri sau
chiar mai devreme, Ali va trece cu oştile sale de-a lungul ţărmului, iar locul
de aici rămîne liber. Nici că se poate ascunzătoare mai bună decît în
mlaştini.
— Adevărat, aprobă Ioan. Dar nu eu voi face asta, ci sfinţia-voastră.
Locul meu e în fruntea oştilor mele. A fugi la vreme de primejdie nu-i în
firea noastră. Şi nici nu ne-ar aduce cinste.
— Atunci rămîn alături de măria-ta.
— Asta nu! Spada sfinţiei-tale nu poate hotărî soarta luptei. O spadă
mai mult sau mai puţin are slabă importanţă azi. Doresc să vă încredinţez
o misiune.
Apoi vorbi încet. Lazăr şi Toma îl ascultau miraţi. Uneori, egumenul
aproba prin dese aplecări ale capului. Ioan isprăvi ce avea de spus.
Egumenul făcu un gest de binecuvîntare asupra tînărului rege, iar acesta
se închină.
Arad, Grama, Sima, Cîrstev şi Cotae, care făceau parte din garda
personală a lui Ioan, erau pe aproape. Egumenul le făcu un semn.
— Prieteni, spuse întunecat la chip, aici nu mai avem ce face. După
cum spunea despotul, spadele noastre nu pot hotărî soarta acestei lupte.
Curînd, aici va fi un masacru. A muri alături de Ioan al Dobrogii nu-i lipsit
de măreţie, dar cui foloseşte? Să salvăm acum ce se cuvine. Prinţesa Irina a
căzut, poate, sau va cădea în robie. Eu trebuie să plec la Snagov. Despotul
mi-a încredinţat unele sarcini. Domniile-voastre încercaţi să o scoateţi pe
prinţesa Irina din mîinile turcilor. Ştiu că-i greu şi chiar fără sorţi de
132
reuşită. Însă celui care va izbuti îi ofer o mie de ducaţi veneţieni. O mie de
ducaţi de aur.
— Sfinţia-ta! vorbi cu răceală cavalerul blond. Locul meu e aici. Am
venit cu despotul şi rămîn cu el. A fugi acum de lîngă Ioan al Dobrogii nu-i
o faptă demnă de un cavaler.
— Preţuiesc mult cuvintele voastre, răspunse egumenul calm, dar ceea
ce v-am cerut adineaori e chiar dorinţa despotului.
— Atunci mă supun.
— Pe mine să nu vă bizuiţi, interveni Cîrstev. Eu am venit la Varna şi
aici cu o misiune din partea ţarului Şişman. Să văd şi să-i spun. Aştept
sfîrşitul acestei lupte, apoi voi călări spre Tîrnova. Şişman e la fel de
ameninţat.
— Păcat că stăpînul vostru nu şi-a unit oştile cu cele ale Dobrogii. Ali îi
va învinge pe rînd.
— Stăpîn? zîmbi Cîrstev. Eu n-am stăpîn decît poporul bulgar. Şişman
nu mi-a poruncit, ci m-a rugat să vin aici. În rest, sînt de acord cu spusele
voastre. Şi eu am sperat că ţarul de la Tîrnova va înţelege lucrul acesta.
Între Ioan şi Şişman există o veche vrajbă. Acum e prea tîrziu să mai
discutăm astfel de lucruri.
— Vă las cu bine, domnule! grăi Lazăr. Noi intrăm în adăpostul
mlaştinilor.
— Păi, şi eu fac la fel, răspunse Cîrstev.
— În cazul acesta, e vremea să pornim.
Cei şase bărbaţi îşi purtară caii de căpestre prin apa şi nămolul ce le
ajunse curînd pînă la brîu. Şi, spre mirarea lui Cîrstev, egumenul se
pricepea să-i conducă, ferindu-se de ochiurile adînci, înşelătoare, parcă
ajutat de un simţ aparte. Stufărişul îi acoperise de mult cînd tabăra regelui
sună atacul.
Trecuseră unsprezece zile. La Argeş, ştafetele soseau des şi aduceau

ştiri despre luptele din Dobrogea. Căpitanul Gherghina asculta cu răbdare,
fiindcă o parte dintre oameni se pierdeau uneori în amănunte.
Comandantul gărzilor nu-i întrerupea. Chiar şi amănuntele, aparent fără
noimă, de multe ori căpătau însemnătate, pentru că ele întregeau imaginea
situaţiei de acolo. Gherghina dorea să-şi facă o idee clară despre noua stare
a Dobrogii, care sub atacurile marelui vizir devenea alta după fiecare zi. Şi
numai filtrate de inteligenţa sa ştirile ajungeau la vodă limpezi.
Măria-sa Mircea şedea în cabinetul său de lucru alături de egumenul
133
Lazăr şi comitele Staicu. Discutau lejer, fără constrîngerile etichetei. Îl
aşteptau pe consulul genovez de la Chilia.
— Ce mai fac cumnata noastră, doamna Margareta? se interesă vodă.
— Măria-ta, zîmbi Staicu, nu ştiu. N-am avut timp să trec pe acasă.
— Mda! Cam lipseşti des şi mult. Într-o zi ai să găseşti cuibul gol, rîse
domnul ţării.
— Asta mai greu, îi ţinu isonul comitele. Dragostea dintre mine şi
Margareta mă fereşte de astfel de temeri.
Vodă îl privi insistent. Auzise unele zvonuri, poate fără temei. Staicu îi
susţinu privirea iscoditoare. Egumenul, parcă absent, privea undeva prin
fereastră. Gherghina deschise uşa şi anunţă:
— Domnul Pietro Embrone, consul genovez şi castelan al Lycostomului.
Urmat de secretarul său, un tînăr sprinten la minte, Pietro Embrone, se
opri în mijlocul odăii şi salută adînc.
— Sire!
— Dar nu sînt rege, domnule.
— Pentru mine sînteţi. Pe măsură ce înţeleg limba voastră, îmi dau
seama că titlul de domn nu vi se potriveşte, continuă linguşitor. Chiar
adineauri aţi avut bunătatea a-mi adresa cuvîntul domnule. E drept că
doar noi, latinii, avem calitatea de a folosi acest cuvînt, fiindcă din limba
latinească porneşte el şi e împrumutat de alte popoare. Dar cînd în toată
Europa se foloseşte cuvîntul „domnule‖, ar trebui să adoptaţi titlul de rege,
pentru a vă feri de unele confuzii.
— Poate, zîmbi vodă. În fond, ce-i mai important, omul sau titlul? Însă
ne vom gîndi la propunerea voastră.
— Mi-aţi luat o piatră de pe inimă, sire.
„Negustor din tălpi pînă-n creştet, gîndi Mircea. Dar un negustor
chibzuit, care ştie să se folosească de toate harurile cuvîntului. Cu un astfel
de negustor, tratativele nu vor fi uşoare.‖
— Gherghina! porunci el. Ce veşti ne poţi da?
— Proaste. Caliacra, Cavarna, Tomisul, cetăţile Enisala, Bisericuţa şi
Păcuiul lui Soare sînt în mîinile lui Ali. Lupte mari se desfăşoară la
Dunavăţ şi Silistra. Ioan al Dobrogii a dispărut. Mort sau rob, nimeni nu
ştie. Prinţesa Irina, alături de mulţi robi, a fost trimisă către Adrianopole.
Cavalerul Bogdan s-a întors la castelul comitelui Staicu doar cu opt oameni
din cei două sute. Bogdan e rănit grav. Din mia de călăreţi ai Ţării
Româneşti, au venit aproape şase sute. Dar jumătate din ei au nevoie de
îngrijiri. Felcerii noştri se ocupă de ei.
Embrone, zguduit de cele auzite, reţinu totuşi admirabila limpezime cu
care vorbea căpitanul. Nici o frază în plus. Totul în puţine cuvinte, însă
134
destul pentru o imagine clară a dezastrului din Dobrogea.
— Altceva? întrebă vodă.
— Ali nu a lovit populaţia Dobrogii şi nu a pus foc.
— De ce?
— Fiindcă nu-i doar un mare general, ci şi un înţelept în treburile
gospodăreşti. El ştie că fiecare locuitor viu aduce mai mare folos Imperiului
turcesc.
— Tocmai ce gîndeam şi noi, aprobă vodă. Care-i situaţia noastră la
Dunăre?
— Cei douăzeci şi patru de mii de oşteni stau prin păduri şi aşteaptă
un semn al măriei-tale, minţi Gherghina fără să clipească. Ştia şi el, şi vodă
că în realitate erau doar zece mii.
— Dar corăbiile?
— S-au împărţit pe zone de-a lungul Dunării. Patrulează zi şi noapte.
— Negustorii de la Sibiu au venit?
— Au venit, doamne.
— Cu arme?
— Cu arme, dar puţine.
— Mulţumesc, Gherghina! Domnule consul – privi spre genovez –,
căpitanul nostru v-a înfăţişat situaţia de azi a Dobrogii. În cîteva zile ea va
fi supusă cu totul. Avem ştiri sigure de la acel vestit cavaler ce se ascunde
sub numele de Nufărul Alb, că ţaratul lui Şişman va fi atacat de oştile
marelui vizir. De fapt, prin lovirea Silistrei, atacul lui Ali a început.
— Şi eu am primit o scrisoare de la Nufărul Alb, se mîndri Embrone. El
mi-a dezvăluit acelaşi lucru privitor la ţaratul lui Şişman. Voi păstra
scrisoarea ca pe ceva sfînt. Copiii şi nepoţii mei se vor mîndri cu ea, fiindcă
vine de la cel mai mare cavaler al timpului nostru. Ţaratul lui Şişman va
cădea curînd. Pericolul care vă ameninţă pe voi, sire, ne umple de adîncă
mîhnire, vorbi în continuare precaut, ştiind că la tratative trebuie să ataci
fără a te jelui de situaţia proprie. Să ataci dacă vrei să obţii mult şi să dai
puţin.
— Pericol pentru noi? interveni Staicu. Poate. Dar noi avem cu ce să-l
înfruntăm. Ne-am pregătit pentru asta. În schimb, Chilia, prin căderea
Dobrogii, nu prea are cu ce. Comerţul Genovei va suferi mult în această
parte a Europei.
— Sîntem în aceeaşi situaţie cu polonii, replică Embrone. Regele Iagello
va interveni cu oşti la cererea noastră, fiindcă şi mărfurile ce vin de la Liov
către Marea Neagră sînt în pericol.
— Polonii? Slabă nădejde. Iagello are prea multe griji acum. Regele
Ungariei îi stă în coastă. Sigismund de Luxemburg nu se poate împăca cu
135
gîndul că a pierdut Galiţia şi chiar stăpînirea Poloniei, care-i rămăsese
moştenire de la socrul său, Ludovic cel Mare. Apoi, în regatul Poloniei sînt
unele răzmeriţe.
Genovezul ştia că aşa stau lucrurile. Auzise multe de la negustorii care
treceau pe la Chilia.
— Oare pentru aceste frumoase ştiri ne-aţi chemat aici? întrebă.
— Şi pentru asta, continuă Staicu. Numai cunoscînd bine cele ce se
întîmplă în jurul nostru vom discuta mai temeinic la aceste tratative. Noi
putem apăra Chilia.
— Cum?
— Scoţînd Dobrogea din mîinile marelui vizir.
— Mă iertaţi, dar nu sînteţi prea slabi pentru asta? murmură uimit.
Mircea luă un sul de pe masă şi-l cîntări în palme cîteva clipe, după
care grăi:
— Iată o scrisoare abia sosită de la curtea lui Buda. Sigismund nu-i de
părerea voastră.
Genovezul o privi lacom. Ar fi dat mult să-i ştie conţinutul. În fond, ce
putea să-i scrie regele Ungariei lui Mircea?
— Îi recunoaşteţi pecetea?
— Fără sminteală, zîmbi genovezul. E a regelui Sigismund.
— Citeşte, domnule, îl îmbie vodă. E în limba latină, atît de răspîndită
azi pe la cancelariile Europei.
Ca un adevărat negustor, consulul o parcurse în grabă, fără ca pe faţa
lui să se poată observa vreo schimbare.
— Ei?
— Sire, rîse genovezul, Sigismund se arată generos cu voi.
— Generos? Dar cine-i generos azi doar de florile mărului? Sigismund
ne asigură de sprijin cu oşti. Ai văzut asta. Cui i-a mai oferit el ajutor? Lui
Şişman, lui Ioan al Dobrogii, lui Straţimir de la Vidin, lui Lazăr al Serbiei?
Nu. Numai nouă. Şi ştii de ce? Sigismund e convins că Ţara Românească e
azi singura care se poate înfrunta cu oştile sultanului Murad. Iată,
domnule consul, pe ce se întemeiază propunerea noastră de a vă proteja.
Vom lua Dobrogea din mîinile turcilor, iar comerţul Genovei se va desfăşura
ca şi pînă acum.
— Ce vreţi în schimb? întrebă genovezul, ştiind că a sosit momentul
hotărîtor.
— Nimic pentru noi, zîmbi Staicu.
— Nimic? Vă mulţumim...
— Nimic pentru noi, îl întrerupse Staicu. Totul pentru oştile care vă vor
apăra.
136
Consulul ciuli urechile. Era clar că avea în faţă nişte oameni de mare
fineţe diplomatică.
— Cu cît oştile noastre vor fi mai tari, cu cît vom ajunge mai de temut
în Marea Neagră, cu atît Genova are numai de cîştigat, sfîrşi comitele.
— Ce ajutor putem da oştilor voastre?
— Ajutor? zise Staicu. Nu ajutor, domnule consul, ci investiţii. Tot ce va
veni de la voi va fi pentru voi.
„Diavolo! înjură genovezul în gînd. Nu-mi place cum prezintă ăsta
lucrurile. Înseamnă că va cere mult.‖
— Fie, investiţii, se hotărî el.
În fond, principalul era să se afle pretenţiile curţii de la Argeş.
— Ne bucură hotărîrea voastră, se amestecă Mircea, fără a-i lăsa timp
de meditaţii. Cred că Genova îşi poate îngădui să-şi apere interesele
comerciale din Marea Neagră cu zece corăbii. Zece corăbii mari şi cu
velatura de cuviinţă.
— O va face, sire, aprobă consulul.
— Şi cînd le primim?
— Să primiţi ce?
— Corăbiile.
— Păi ziceaţi că Genova să se apere...
— Sigur că da, dar prin noi. Genova e prea departe pentru a menţine
azi acele corăbii în stare de luptă. Ca să nu mai vorbim despre faptul că ar
fi prea puţine pentru apărarea Chiliei.
— Nu avem de unde vă da zece corăbii, sire, se văicări genovezul. Cine
poate da atît de mult? Genova e săracă. Poate o corabie...
— O corabie? Doar cu atîta vreţi să vă asiguraţi liniştea comerţului
vostru?
— Două, sire. Peste atît, Genova nu va consimţi.
— Atunci, să nu mai vorbim despre asta, jucă Staicu o carte. Încercaţi
la poloni.
— Ba vorbim. De ce să nu vorbim? De cînd e lumea tratativele n-au fost
niciodată uşoare. Unul cere prea mult, insinuă el, altul dă cît poate.
Negustorii genovezi pot oferi cel mult două corăbii.
— Fie! aprobă Mircea, fără a-şi arăta satisfacţia, fiindcă nu se aşteptase
la atît.
Pietro Embrone răsuflă la rîndul său uşurat, după care vorbi:
— Secretarul meu va pleca mîine spre Genova.
— Ar mai fi banii, interveni Staicu parcă nepăsător.
— Care bani?
— Banii pentru întreţinerea oştilor pe toată durata campaniei noastre
137
în Dobrogea. Adică o contribuţie, fiindcă greul îl suportăm noi.
— Bani nu avem, domnule. Comerţul nostru a mers destul de prost în
ultima vreme. Sîntem plini de datorii. Colonia genoveză de la Chilia are azi
mare nevoie de ajutor în aur.
Comitele se prefăcu a-l crede. Cunoştea bine situaţia înfloritoare a
Chiliei. Mărfurile aduse de caravanele din Orient erau foarte scumpe şi
căutate în Europa. Piperul, mirodeniile, stofele orientale, covoarele grele,
aduceau genovezilor, veneţienilor şi grecilor mari cîştiguri în aur. Piperul
cumpărat de ei pe sume modeste se vindea în Europa prin numărarea
boabelor. Căpăţînile de zahăr ajunseseră la preţuri astronomice.
Mirodeniile, adevărate rarităţi, aduceau prilej de îngîmfare a gazdelor la
ospeţele marilor bogătaşi.
— Tocmai strîmtorarea voastră ne face ca în loc de cincizeci de mii de
ducaţi să ne mulţumim doar cu jumătate.
— Santa Madona! sări Embrone, prefăcîndu-se înspăimîntat. De unde
să iau atîta aur?
— Uşor, domnule consul! îl potoli Staicu. În actul pe care îl semnăm,
noi vă garantăm liniştea pe un an. Dacă în acest timp Chilia va suferi din
pricina turcilor, veţi primi îndărăt corăbiile împreună cu banii.
— Dar nu cîştigăm atîta într-un an.
— Vorbă să fie! grăi Mircea cu asprime. Domnule consul, audienţa
voastră se apropie de sfîrşit.
— Dar, sire, strigă genovezul, am fost chemat la tratative.
— Adevărat. Însă, cum nu ne înţelegem, socotim vizita voastră ca o
audienţă plăcută. Poate că aveţi dreptate să staţi la îndoială. Poate că
Genova îşi va putea apăra singură colonia ei de la Chilia. Sau poate că
polonii vor fi mult mai generoşi decît noi.
— Încă o clipă, sire, se rugă genovezul, temîndu-se că Mircea nu pune
prea mult preţ pe tratativele lor.
— Vă ascult.
— Aş dori să încheiem un act de garanţii, nu pe un an, ci pe doi. Şi să-l
reînnoim la fiecare doi ani, dacă cele două părţi vor fi de acord. Cît priveşte
suma, colonia noastră se poate angaja cu cincisprezece mii de ducaţi de
aur. Ei vor fi plătiţi la o săptămînă după semnarea actului.
— Primim, hotărî vodă. Aţi uitat însă de corăbii.
— Nici vorbă. De îndată ce ajung la Chilia, cele două corăbii vor urca pe
Dunăre pînă la locul hotărît de voi, sire.
— La Giurgiu.
— La Giurgiu, sire.
— Domnule consul, să veniţi mai spre seară pentru semnarea actului.
138
Voi da poruncă la cancelaria noastră.
— Vă rog să fie pentru mine în dublu. O copie va lua mîine drumul spre
Genova. De fapt, e o simplă formalitate, fiindcă toate cheltuielile sînt
suportate de Chilia. Sire! Domnule! Sfinţia-ta! se înclină el şi ieşi urmat de
tînărul secretar.
Cînd ajunse afară, îl întrebă pe acesta:
— Ce părere ai despre domnul Ţării Româneşti?
— Aceeaşi, zîmbi tînărul. Aceeaşi pe care v-am spus-o adesea. Pentru
unul cu vederea mai puţin ageră, pare molîu. Prea paşnic. Dar e un om
mare. Vă veţi convinge de asta.
— Parcă încep să cred şi eu, rîse Embrone, mulţumit că scăpase destul
de ieftin. Abia azi l-am cunoscut mai bine. E un fin diplomat. Iar comitele
Staicu, naiba să-l ia, m-a făcut să mă învîrtesc în jurul cozii! Crezi că am
încheiat o afacere bună?
— O ştiţi şi voi, zîmbi secretarul. Polonii ne-ar fi jumulit de-a binelea.
Cu atît mai mult, cu cît mărfurile lor de pe drumul Liovului şi al Moldovei
vin nu la Chilia, ci la Cetatea albă. Deci nu au interese de a ne apăra. Ba
din contră. Dacă ar cădea Chilia sub turci, negustorii poloni ar scăpa de
concurenţa noastră. Asta mă face să cred că nu i-ar interesa să ne sprijine.
— Eşti un tînăr isteţ. Vei ajunge departe.
— Ştiu, rîse acesta. Un negustor nătîng e ca luptătorul fără braţe.
Trăim timpuri de mare înflorire a comerţului. Concurenţa e aprigă. Şi
tocmai pentru că sînt un negustor bun, m-am gîndit să-i facem o surpriză
plăcută domnului Ţării Româneşti. Bunăvoinţa lui e aur pentru noi.
Genova e departe. Mircea e doar la un pas de Chilia.
— Ce surpriză?
— Îi vom trimite pe una dintre cele două corăbii ceva piper, cîteva
căpăţîni de zahăr, vreo zece covoare, mirodenii, două trei scule de aur
aduse de noi din Orient pe un preţ de nimic şi stofe. Noi facem aici un
comerţ de milioane. Ce dăruim nu are importanţă. Dăruim din cîştig.
— Da, nu-i rău. Darurile au fost totdeauna armele de preţ ale
negustorilor. Crezi că Mircea va lua Dobrogea?
— Cred. Domnul Ţării Româneşti n-ar semna acte cu noi dacă nu ar fi
pregătit pentru asta.
— Dar cînd?
— Aş zice că nu peste multă vreme.
— Da, da. Negustorii care au trecut pe la Giurgiu mi-au povestit că au
văzut ceva oşti frumos echipate. Totuşi, nu cred că Mircea are azi douăzeci
şi patru de mii de oşteni. Haide, să mergem la hanul „Doi cocoşi‖. Simt
nevoia unui chef straşnic.
139
— Poate mîine. Azi nu ne îngăduim. Spre seară vom veni în faţa
protectorului nostru şi e bine să arătăm cum se cuvine.
— Diavolo, aşa e! Acum patru ani, cînd te-am răscumpărat de la turci,
m-ai costat cinci bănuţi de aur. Atunci nu ştiam ce investiţie fac.
— Nici acum. Eu ţintesc sus, domnule. Peste un an sau doi vă voi lua
locul.
— Eşti un ticălos simpatic, rîse consulul.
— Nu tăgăduiesc. Aţi îmbătrînit. Sînteţi bogat şi se cuvine să vă
retrageţi la Genova alături de copii şi nepoţi. Să vă bucuraţi de munca
voastră măcar cîţiva ani buni. Altfel, e păcat de cît aţi trudit o viaţă
întreagă.
— Iar tu îmi vei lua locul.
— Nu-i firesc?
— Ba da. Ia spune-mi, dragă Rava, cît ai cîştigat tu în cei patru ani?
Dar nu din leafa de secretar, ci din comerţ.
— Trei mii de ducaţi veneţieni.
— Frumos! O mică avere. Şi ce-ai făcut cu ei?
— Două mii cinci sute i-am depus la o bancă din Florenţa.
— De ce la Florenţa şi nu la Genova?
— Fiindcă sînt un tînăr chibzuit. Genova trăieşte doar din comerţul ei
înfloritor azi. Florenţa face şi ea comerţ, ce-i drept, dar baza veniturilor sale
stă în meşteşuguri, în cultivarea pămîntului, în vite şi oi. Pămîntul a adus
totdeauna cîştiguri mici, dar sigure. Genova se mîndreşte cu venituri mult
mai mari, însă în comerţ există şi neprevăzutul. O mică defecţiune pe
undeva şi totul se duce pe copcă. De aia cred că băncile din Florenţa sînt
mult mai sigure.
— Da. Şi eu m-am gîndit la asta. Admir înţelepciunea ta. Şi cu restul de
cinci sute, ce-ai făcut?
— I-am investit în arme, domnule. Poate nu ştiţi că la Sibiu se află un
meseriaş care face spade la fel de bune ca şi cele din Toledo. Am încheiat
un act cu el. Tot ce produce atelierul său va fi numai pentru mine.
— Arme? strîmbă din nas Pietro. Cui le vinzi?
— Măcar de-aş avea destule. Ele au ajuns la preţ ca şi mirodeniile pe
care le aducem de la mari depărtări şi cu multe primejdii. Viitorul e al
armelor, domnule. Cine face comerţ cu arme se poate lipsi de altele. Multă
vreme de aici înainte Europa nu va mai găsi linişte din cauza turcilor.
Războaiele cer sumedenie de arme.
Pietro Embrone se opri locului, îngîndurat. Rava îi atrăgea atenţia spre
o ramură a comerţului rar valorificată şi numai ocazional de obicei.
Rămaşi singuri, Mircea, Staicu şi egumenul Lazăr îşi zîmbiră.
140
Încheiaseră un tîrg plin de foloase.
— Prieteni, va trebui să luăm ceva şi de la veneţieni. Dar nu acum, ci
după cucerirea Dobrogii de la turci. Veneţienii nu au colonie la Marea
Neagră. Îi vom pofti să se aşeze mai mulţi la Tomis şi le vom da sprijin.
Cîştigul va fi înzecit, fiindcă mărfurile lor vor plăti vamă. Hotărîsem să scot
Dobrogea din mîinile turcilor abia în primăvara viitoare. Acum cred că e
bine să ne grăbim pe cît se poate.
— Măria-ta, îl întrerupse egumenul, înainte de a părăsi tabăra lui Ioan
al Dobrogii am avut cu el o discuţie. Atunci a fost dorinţa lui ca tot ce mi-a
spus să aflaţi voi. De fapt, după asediul Varnei, regele mi-a lăsat unele
înscrisuri pentru voi.
— Înscrisuri?
— Da. Acum, cînd el e dispărut sau mort, nimic nu mă opreşte să le
scot la iveală. Luaţi-le, măria-ta! grăi şi-i întinse două suluri cu pecetea
Dobrogii pe ele. Mircea desfăcu primul sul şi prinse a citi cu voce tare:
Noi, Ioan, din mila lui Dumnezeu despot al Dobrogii şi autocrat al Varnei,
fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă, lăsăm Ţării Româneşti întreaga
putere în Dobrogea şi Varna. Tezaurul ţării să fie folosit numai spre binele
poporului meu. Unirea cu Ţara Românească e ultima noastră dorinţă.
Acest înscris are tărie deplină numai după moartea noastră.
Ioan.
Îngîndurat, vodă desfăcu al doilea sul şi nu mai citi titulatura
obişnuită, ci numai textul:
Sora noastră Irina va rămîne la curtea Ţării Româneşti cu titlul ei de
principesă şi cu toată cinstirea de cuviinţă. Măria-sa Mircea, comitele Staicu şi
egumenul Lazăr să-i fie părinţi şi fraţi. Alături de marea populaţie a românilor
dobrogeni, trăiesc aici şi alte neamuri. Greci, genovezi, veneţieni, bulgari,
evrei, tătari, turci şi armeni. Aceştia să se bucure de aceleaşi drepturi pe care
le-au avut şi sub noi.
Zestrea prinţesei Irina, depusă de noi la mănăstirea Snagovului, rămîne
întreagă a ei. Dar am mai depus la Snagov din averea noastră, încă cinci mii
de ducaţi veneţieni. Lăsăm din aceştia mănăstirii o mie pentru sufletul nostru,
iar egumenului Lazăr, încă o mie. Cavalerului Arad, trei sute. Cavalerilor
Bogdan, Grama, Cîrstev, Ruk Spear, Sima şi Carapelese, cîte o sută. Restul va
trece în stăpînirea slujitorului nostru Toma. Dacă averea noastră din Caliacra
şi Tomis nu se va spulbera cu totul sub urgia turcilor, ea va trece în vistieria
Ţării Româneşti, dar va fi folosită pentru binele Dobrogii. Mai lăsăm
cavalerului Arad casa noastră din Tomis şi dreptul de a se stabili acolo.
Ioan.
141
— Dumnezeu să-l ierte! murmură vodă, închinîndu-se. Nu-i ştiam un

asemenea suflet mare. Păcat de el.
— Poate că nu-i mort, vorbi egumenul. Poate e rob.
— Cum să aflăm asta?
— Numai Nufărul Alb ne-ar putea ajuta, zîmbi egumenul.
— O va face, interveni Staicu.
— O va face, se lumină domnul ţării. M-aş bucura să-l găsim în viaţă.
Să-l scoatem din mîinile turcilor, fie prin vicleşug, fie prin răscumpărare. de
asemenea, trebuie să trimitem solii la Adrianopole pentru a o răscumpăra
pe tînăra prinţesă Irina a Dobrogii. Poate că negustorii genovezi ar fi cei mai
potriviţi să o facă.
— Mai aşteptăm, vorbi egumenul. Am trimis în căutarea ei nişte
oameni care nu se dau îndărăt de la nimic. Tinerii cavaleri, Arad şi Grama,
dimpreună cu Sima al nostru, sînt pe urmele ei.
— Cavalerul Arad? Cine e omul acesta? De unde vine el?
— E un tînăr ce nu a împlinit încă douăzeci de ani.
— Un copil. Aţi trimis un copil să o scape pe Irina din mîinile turcilor?
— Măria-ta, copilul acesta i-a făcut faţă cavalerului Bogdan într-o
întrecere cu spada.
— Ce vorbeşti, domnule? se entuziasmă vodă.
— Săgeata lui loveşte fără greş pînă la o sută de paşi, completă
egumenul.
— Ei, ei, nici chiar aşa să nu o luăm!
— Dar am văzut asta!
— De necrezut! strigă vodă cu ochii strălucitori.
— La Varna a fost unul dintre cei doi care au intrat în tabăra lui Ali şi
l-au păcălit, primejduindu-şi viaţa.
— Drace! sări vodă încîntat. Parcă am auzit despre el. Nu cumva a fost
amestecat în povestea medalionului?
— A fost, măria-ta, aprobă egumenul.
— Dar asta înseamnă că ne-a adus mari foloase la Buda!
— Aşa se pare. Cavalerii Ionuţ şi Dumitru s-au întors la Snagov. Însă
misterul celor petrecute la Buda nu l-am putut dezlega. Pînă azi nu am
putut afla cine i-a atacat şi cine i-a ajutat. Am luat măsuri să trimitem pe
altcineva la curtea Ungariei, fiindcă e clar că acolo oamenii noştri au fost
descoperiţi.
— Bine, bine, lasă asta! spuse Mircea nerăbdător. Încă nu m-aţi
lămurit în privinţa tînărului Arad. Cine e el?
Comitele Staicu ridică din umeri. Egumenul făcu la fel, cu toate că ştia
142
unele lucruri.
— Mda! Cînd se va întoarce, să-mi fie prezentat. Numai de se va mai
întoarce.
— Noi nu ne facem griji, zîmbi Lazăr. Toate harurile lui în privinţa
măiestriei armelor stau în umbră faţă de marea chibzuială cu care e
înzestrat.
— Dar Grama? Nu cumva e pirpiriul cavaler ce a cîştigat în mai
turnirul de spadă?
— Chiar el. La Varna a luptat ca un leu, uimindu-l pe Ioan al Dobrogii.
— Ah, era să uit! Ce legături au fost între Ioan şi tînărul Arad? Văd că
despotul s-a ocupat în chip deosebit de el. I-a lăsat bani mai mulţi şi o
casă.
— Căile Domnului sînt mari şi minunate! spuse Lazăr cucernic.
— Aşa este, dar aud că la Snagov ar fi vreo două sute optzeci de
călugări. Cel puţin aşa mi s-a spus. Cîţi dintre ei sînt călugări cu adevărat?
— Asta numai Bunul Dumnezeu ştie, zîmbi Lazăr. Sigur e faptul că ei
stăpînesc mînuirea armelor cu multă pricepere. Numărul lor a crescut la
peste patru sute.
— O mică şi puternică armată, grăi Mircea.
— Da, dar ne ocupăm şi de instruirea lor în ştiinţa cititului şi a
cunoaşterii adevărului despre tot ce ne porunceşte Dumnezeu. Chiar şi
îndărătnicul nostru Sima a început să citească şi să scrie. Însă, fantezia lui
o ia razna adesea. El e sarea şi piperul Snagovului.
— Măria-ta, interveni comitele Staicu, din cîte ştiu, pe teritoriul ţării
avem nouăsprezece şcoli. În ele, dascăli sînt o seamă de călugări mai slab
sau mai bine pregătiţi. Acele şcoli funcţionează pe lîngă biserici. Ar fi bine
să mai înfiinţăm încă opt.
— Şi eu m-am gîndit, dar de unde luăm dascăli buni?
— De asta m-am îngrijit eu. O seamă de tineri boieri, care au studiat pe
la universităţile din Bologna şi Florenţa, doresc nu numai să fie dascăli, ci
să şi întreţină şcolile cu banii lor.
— Iată o veste bună, dragul meu frate.
— Da, dar nu e totul, maria-ta. Împreună cu prietenul meu Zamfirescu,
despre care cred că e cel mai cult om al ţării, am făcut un alfabet al limbii
române. Poate că nu e perfect, însă e un început bun, fiindcă nu se poate
să vorbim româneşte şi să scriem în latină. Îl vom introduce în şcoli. Eu nu
prea dispun de timp. Zamfirescu poate să o facă.
— Zamfirescu a fost la mine în urmă cu cîteva zile. De la el ştiu tot ce
mi-ai spus. De asemenea, mi-a cerut să înfiinţez trei spitale conduse de
medici şi felceri. Am stat de vorbă şi cu cei trei medici tineri, care au
143
studiat medicina la Florenţa. Eu cunosc multe medicamente folosite în
Apus, dar nu cunosc plantele medicinale folosite de felcerii noştri. Aşa stînd
lucrurile, fiecare medic va lucra împreună cu doi sau cu trei felceri. Multe
boli nu pot fi tratate acasă la bolnav. Apoi, spitalele îi vor scuti pe medici şi
pe felceri să facă deplasări lungi.
— Unde vor fi plasate cele trei spitale?
— Unul la Cîmpul Lung, unul la Olt şi unul la Giurgiu. Toate costurile
spitalelor vor fi suportate de curtea noastră de la Argeş.
— Cam greu, zîmbi Staicu. Unul va fi suportat de mine. Cel de la
Giurgiu.
— Ai atîţia bani?
— Am destui.
— Iar cel de la Olt va fi suportat de Mănăstirea Snagovului, interveni
Lazăr. Sîntem mult mai bogaţi decît s-ar crede. Acum eu trebuie să plec.
Am o seamă de treburi ce nu pot fi amînate. Măria-ta, domnule comite! se
înclină el şi părăsi odaia de lucru.
— Pari obosit, frate, observă domnul ţării. Poate că ar fi bine să te
odihneşti o vreme.
— Dragă Mircea, zîmbi trist comitele, te rog să mă crezi că visez un
timp de odihnă. Dar cînd va fi el? Acum cînd turcii sînt lîngă noi? Mi-am
dorit să fac o vizită la Curtea Moldovei. Pe Margareta a prins-o dorul de
părinţi, de rude şi de prieteni. Ea nu-mi spune asta, însă eu ştiu ce e în
inima ei.
144
Capitolul 9
T
rei sute de călăreţi coborau de-a latul Balcanilor către
Adrianopole. După îmbrăcămintea roşie cu alb, se vedea că fac
parte din oştile de achingii ale sultanului Murad. Căldura
scăzuse la apropierea serii, dar mai avea destulă putere asupra călătorilor.
Convoiul se mişca domol, ca o corabie pe o mare calmă. Cauza acelei
înaintări greoaie stătea în oboseala robilor mulţi, flămînzi şi istoviţi.
Sandjac-begul, comandantul achingiilor, avea destule motive să fie
nemulţumit că picase asupra lui o astfel de răspundere. Îi lipseau
merindele, atît de necesare la drum lung, locurile nu erau tocmai sigure, iar
robii se încăierau adesea cu oştenii. O parte dintre ghiaurii dobrogeni
păreau nişte dulăi gata să rupă lanţul şi să muşte. Săreau la încăierare cu
achingiii din te miri ce, fără teamă de moarte. Potecile peste dealuri, prin
văi şi păduri, pe la vaduri de ape nu îngăduiau totdeauna o bună încercuire
a robilor. Cîţiva dintre ei scăpaseră fără urmă. Alţii căzuseră sub săgeţile
sau iataganele achingiilor.
Sandjac-begul avea destule motive să fie cătrănit. Marele vizir Ali-paşa
îi dăduse prinşii cu număr. Şi tot cu număr trebuia să-i predea la
Adrianopole. Mai purta la el o scrisoare către măritul padişah, în care
Ali-paşa trecuse o seamă de date în dreptul fiecărui rob, chiar dacă mulţi
dintre ei minţiseră în privinţa numelui. Fără scrisoare i-ar fi fost uşor,
fiindcă ar fi completat numărul robilor fugiţi ori morţi cu bulgari de prin
satele aflate în drumul său. În numai trei zile, pierduse vreo cincizeci de
robi.
„Măritul padişah îmi va tăia capul, socoti el. Mare minune să am noroc!
Totuşi, poate că aurul, stofele de preţ şi celelalte daruri încredinţate mie de
marele vizir să-l înduplece pe Murad. Însă cu Fareddin-paşa va fi mai greu.
Şeitanul acela bătrîn şi lacom, crud şi nesimţitor ca un porc, mă va osîndi.
Puţina pradă de război pe care am dobîndit-o eu în Dobrogea nu-i destulă
să-l pot îndupleca. Norocul meu ar fi să nu-l găsesc pe Fareddin la
Adrianopole, ci pe Sabahaddin. El e oştean şi înţelege greutăţile unui drum
lung. Dacă stau să mă gîndesc bine, padişahul mă poate ierta cînd o va
vedea pe frumoasa prinţesă a Dobrogii. Ticălosului ghiujoi îi plac blondele,
fiindcă el e tuciuriu ca smoala.‖
Tresări şi privi în jur. Pînă şi de gîndurile sale îi era teamă. Spionii lui
Ali sau ai sultanului totdeauna îşi făceau veacul printre oşteni. Dar
145
achingiii îşi căutau de treburi. Puseseră tabăra la o margine de pădure,
lîngă un pîrîu, hotărîţi să facă acolo popas de noapte. În spatele celor cîteva
corturi, tabăra era apărată de nişte stînci. Robii, culcaţi deasupra pîrîului,
sorbeau lacomi din apa răcoroasă. Cravaşele achingiilor îi domoleau pe cei
ce se apropiau prea mult de străji. Doar femeile şi pruncii şedeau ciopor în
mijlocul taberei.
Sandjac-begul dădu poruncă să se împartă robilor din puţinele
merinde. Cei unsprezece achingii trimişi de el să caute de mîncare încă nu
reveniseră în tabără. Frumoasa Irina, acoperită cu un văl negru, se aşezase
pe pămîntul uscat alături de slujitoarea ei, o tînără grecoaică înaltă şi
voinică asemenea unui luptător. Nu discutau între ele. Jalea lor era prea
mare. Nimic nu le atrăgea spre vorbă. Căzuseră într-o apatie ce nu lasă de
obicei gîndurile să se toarcă în voie, ci să vină răzleţe şi fără nici o legătură
unele cu altele. Sandjac-begul era îngrijorat de soarta celor unsprezece
achingii.
Noaptea căzu domol peste tabără. Vîntul adia slab ca o părere. Doar
pădurea pornise nu geamătul obişnuit la vreme de iarnă, ci murmurul
plăcut al verii. Stelele apăreau tot mai multe pe cer. La poalele stîncilor
stăruia un foc vesel. Deasupra lui doi oşteni învîrteau o frigare. Mai alături,
sandjac-begul dimpreună cu doi ofiţeri şedeau de taină. În pădure,
paisprezece bărbaţi trăgeau cu urechea spre tabără. Departe de ei, într-o
văgăună, slujitorul Cotae, nu tocmai mulţumit de vecinătatea achingiilor,
păzea cincisprezece cai.
„Hm! reflectă el mohorît. Lipitorile mi-au supt sîngele prin mlaştini. La
Varna era gata-gata să mi se cînte prohodu’. În Dobrogea la fel. Azi, după
prînz, cînd i-am atacat pe cei unsprezece achingii, am crezut că mi-a sosit
sfîrşitu’. Puţin a lipsit ca unul dintre turcaleţi să mă găurească frumos cu o
săgeată. Acum, dracu ştie dacă nu voi cădea rob, sau chiar mai rău. Ferice
de Gogoaşă! Cred că, înţelept cum îl ştiu, a dat dosu’ cu cele două pungi
burduşite. Încă nu mă încumet să o iau din loc. Dar dacă Sfînta Născătoare
ne ajută să scăpăm de aici, stăpînu’ poate să ţoşcăie din buze a pagubă
după mine.‖
Cavalerul blond şedea între scundul Grama şi rotofeiul comandant al
Snagovului, bucuros că numărul micului său grup crescuse. Cu multe
ceasuri înainte, întîlniseră la celălalt capăt al pădurii şaptesprezece fugari
din tabăra sandjac-begului. Opt români, cinci greci şi patru bulgari. Îi
ospătaseră după puteri din propria merinde şi le dăduseră sfaturi să ţină
drumul spre răsărit către mare. Patru dintre fugari erau înarmaţi cu arcuri
luate de la străjile pe care le sugrumaseră cu o noapte înainte.
— Văzîndu-vă atît de puţini, eram gata să vă atacăm cu săgeţi, spuse
146
unul dintre fugari. Abia cînd aţi ajuns mai aproape ne-am dat seama, după
straiele de pe voi, că sînteţi creştini.
Discutaseră o vreme acolo, printre copacii din marginea răsăriteană a
pădurii. Cînd să se despartă unii de alţii, zăriseră unsprezece achingii
călări. Ieşiseră pe neaşteptate dintr-o vîlcea şi îşi îndemnau caii către alta,
ce adăpostea un pîrîu. Descălecaseră apoi lîngă apă, desfăcînd legăturile
mari cu merinde. Era ceasul prînzului. Caii gustau din iarba fragedă de pe
lături. Privindu-i prin desişul de frunze, cucernicului Sima îi veni o idee.
— Ce-ar fi să ne strecurăm pînă aproape de ei şi să-i luăm cu săgeţile?
Grama strîmbă din nas.
— Aici avem altă misiune. Pe urmă, sîntem doar patru contra
unsprezece. Asta dacă îl punem la socoteală şi pe Cotae.
Dar cavalerul blond nu împărtăşi părerea lui Grama.
— Sîntem opt, dragul meu, spuse privind spre foştii robi. Patru dintre
aceştia ne pot ajuta. Părintele Sima are dreptate. Armele, merindea şi
gonacii turcilor ne fac mare trebuinţă.
Unii dintre fugari îşi lăsaseră în mîinile sandjac-begului nevestele,
pruncii sau prietenii. Motiv pentru care se bucurară aflînd planul
cavalerilor. Opt bărbaţi porniră a se furişa de-a lungul pîrîului printre
numeroasele tufe, către locul unde achingiii prînzeau lipsiţi de griji. Cotae,
ultimul din grup şi destul de neajutorat în folosirea arcului, era singurul
nemulţumit de isprava ce se putea încheia prost.
Cei opt bărbaţi, acoperiţi de tufele multe din jurul pîrîului, ajunseră la
vreo patruzeci de paşi în spatele achingiilor. Le auzeau glasurile destul de
lămurit. Cei ce le cunoşteau limba deduseră că ei cărau ceva merinde luată
dintr-un sat bulgăresc. La un semn al blondului oamenii îşi încordară
arcurile, iar săgeţile lor porniră odată. Însă, aşa cum se întîmplă adesea,
unii ochiseră acelaşi duşman, astfel că numai patru dintre achingii fură
loviţi din plin. Surprinşi, ceilalţi turci săriră în picioare. Armele lor erau
alături. O nouă salvă mai doborî trei. Dar mai erau încă patru. Unul alergă
spre cai şi sări în şa. Blondul îl doborî la vreme. Ultimii trei îşi încordară
arcurile spre locul de unde venea atacul. Una dintre săgeţi trecu doar la un
deget de căpăţîna lui Cotae. Lupta se încheie totuşi cu bine. Achingiii
rămaseră prea puţini şi descoperiţi în faţa săgeţilor. Doi dintre achingii
erau doar răniţi. Nu avu însă nimeni milă pentru ei.
În vreme ce fugarii se ospătau cum se cuvine, Arad împărţi caii şi
armele. Şase dintre foştii robi, lipsiţi de gonaci, îşi continuară drumul. Aşa
se făcuse că micul grup al cavalerului blond crescuse la cincisprezece
oameni. Tabăra sandjac-begului o găsiră după numeroasele urme ale
cailor.
147
„Sînt vreo trei sute de achingii, chibzui Arad. Mulţi şi prevăzători. De
trei zile ne ţinem după ei. Pînă acum nu ne-am putut strecura în tabără.
Poate vom reuşi în noaptea aceasta. La lumina zilei, e curată nebunie să te
apropii de ei.‖
— Plec să dau o raită pe lîngă tabără, spuse în şoaptă.
— Să nu te duci prea departe! îl povăţui Grama.
— Nici o grijă, răspunse tînărul. Mă pricep să mă strecor la vreme de
noapte.
Umbra deasă a copacilor îl înghiţi curînd. Arad nu se grăbea. Pînă la
miezul nopţii mai era mult. El voia să atace cu puţin înainte de schimbarea
străjilor. În celelalte nopţi observase că primul schimb de străji se făcea la
mijlocul lor. Dincolo de pădure lumina lunii stăruia puternică. Tînărul îşi
petrecu arcul pe după gît şi pipăi cuţitul aşezat într-o teacă de piele la şold.
Ajunse printre ultimii copaci. Se afla pe o înălţime. Terenul urca în pantă
mare. Din locul acela privirile lui acoperiră întreaga tabără. Robii, culcaţi
direct pe pămînt, arătau ca nişte muşuroaie. Erau mulţi. Poate vreo
cinci-şase sute. La picioarele blondului, pămîntul se rupea brusc într-o
văgăună. Prin ea trecea un pîrîu care făcea un cot către mijlocul taberei.
Dincolo de văgăună, străjile vegheau aşezate cam la zece-cinsprezece paşi
una de alta. Puţin mai sus, pe marginea de miazănoapte a taberei începeau
parcă, în trepte, înălţimile. Stîncile arătau ca un brîu. La poala lor ardea un
foc vesel. Cîţiva bărbaţi şedeau în preajma lui şi poate că îşi aşteptau cina,
fiindcă în aer plutea miros de frigăruie. Vîntul slăbuţ trecea peste tabără
spre pădure.
„Lîngă stînci şi-a ales, cred, loc de odihnă comandantul, chibzui Arad.
Friptura nu poate fi pentru altul, iar cortul cel mare îmi dovedeşte că nu
mă înşel. În partea de miazăzi a vîlcelei se află caii turcilor. Şi tot acolo
achingiii din celelalte schimburi. Dacă vreau să văd mai mult, e bine să urc
încă o bucată de drum prin pădure. Aici nu pot trece pe malul din faţă fără
zgomot.‖
Ajunse curînd destul de departe de tabără. Coborî lîngă pîrîu, apoi ieşi
dincolo de el. Stîncile porneau chiar din marginea apei. Începu să coboare
spre tabără de-a lungul lor. Foşnetul vîntului îi era aliat bun. Ajunse doar
la vreo douăzeci de paşi de prima strajă. Pe acolo primejdia se anunţa clar.
O luă spre stînga în urcuş.
„Spatele dinspre miazănoapte al taberei nu cred să aibă străji, reflectă
Arad. Stîncile şi înălţimile mari sînt o apărare sigură pentru achingii. Ei
bine, tocmai pe aici ne vom sili să atacăm.‖
Aşa cum prevăzuse blondul, pe stînci nu erau străji. Începu să se
tîrască, fiindcă lumina lunii era prea puternică, iar străjile din josul vîlcelei
148
ar fi putut să-l observe. Pipăia cu grijă locul înainte de a face o mişcare.
Încă puţin şi ajunse pe marginea stîncii. De sus văzu întreaga panoramă a
taberei. Străjile stăteau neclintite, semn că se luptau cu somnul. Sub el, la
vreo trei înălţimi de om, focul murea treptat. Sandjac-begul discuta cu doi
ofiţeri şi se arăta neliniştit de faptul că cei unsprezece achingii trimişi după
provizii prin satele bulgăreşti încă nu reveniseră. Comandantul mai era
nemulţumit şi de fuga unor robi. Ofiţerii cătau să-l îmbuneze.
Cavalerul blond mai privi încă o dată pe deasupra taberei, apoi se
retrase, convins că văzuse destul.
După chibzuiala lui Grama, trecuse mult peste o jumătate de ceas. Şi
tocmai cînd se nelinişti de-a binelea auzi un foşnet. Venise Arad. Oamenii
micului grup se apropiară în jurul blondului.
— Prieteni, vorbi el în şoaptă, cred că e vremea să pornim. Vom lovi
tabăra dinspre miazănoapte. Pe stîncile de acolo nu sînt străji. Însă mare
atenţie la zgomot. La cea mai mică greşeală, va trebui să fugim. Să lăsăm
totul baltă. Sandjac-begul achingiilor se odihneşte lîngă stînci. Voi încerca
să-l prind. Frumos ar fi să înconjurăm tabăra şi să lovim cu săgeţile din
mai multe părţi. Sîntem însă puţini, nu ne convine asta. Vom fi puternici
numai în grup.
Le explică planul său în amănunţime, după care tăiară prin pădure
către miazănoapte pentru a ajunge la locul pe unde trecuse Arad. Sub
apăsarea vîntului, crengile de sus ale pădurii cîntau frumos acoperind
zgomotele. Noaptea cădea domol către miezul ei. Treisprezece bărbaţi cu
arcurile pregătite şedeau neclintiţi la picioarele stîncilor. Reuşiseră să
ajungă acolo cu bine. Umbra acestora îi ferea de privirile străjilor. Sus, pe
prima treaptă a stîncilor, blondul se pregătea să facă o săritură. Lîngă focul
amorţit, sandjac-begul îşi lua cina îngîndurat. Ofiţerii plecaseră. În tabără
domnea aceeaşi linişte. Un trup greu căzu asupra comandantului. Nu prea
voinic, sandjac-begul se pomeni ridicat în picioare de o mînă puternică.
Lama unui cuţit îi zgîria pielea gîtului. Străjile mai apropiate auziră
zgomotul şi tresăriră. În aceeaşi clipă răzbi un glas puternic în turceşte.
— Sînt Nufărul Alb. Comandantul vostru e în mîinile mele. Orice
mişcare a voastră îi primejduieşte viaţa.
Apoi Arad grăi mai încet:
— Spune oamenilor să rămînă pe loc!
Dar lucrurile nu se petrecură după cum se aşteptase tînărul.
Sandjac-begul nu era fricos şi, în loc de a pronunţa cuvintele impuse de
Arad, strigă aspru:
— Achingii, la mine! Săriţi!…
Acelea fură ultimele sale cuvinte. Arad îl lovi. Străjile porniră în goană.
149
Paşii lor se apropiau iute. La partea de miazăzi a taberei, ceilalţi achingii se
treziseră şi îşi cătau armele cu înfrigurare. Sima, Grama, dimpreună cu
prietenii lor traseră primele săgeţi asupra străjilor care soseau în goană. O
clipă, atacul neprevăzut îi descumpăni pe turci. Cîţiva dintre ei căzuseră,
dar situaţia micului grup se părea că e pecetluită. Primele săgeţi se loviră
de stînci destul de aproape de ei. Arad fu pe punctul de a încerca o
retragere cu oamenii săi spre pădure cînd se petrecu un fapt uluitor. Un
fapt la care nu se gîndise. Robii se treziseră în acelaşi timp cu paznicii lor.
Nimeni nu le poruncise. Nimeni nu aşteptase ceva de la ei. Însă fiecare
înţelese într-o clipă că o astfel de ocazie nu vor mai întîlni. Săriră ca nişte
arcuri asupra paznicilor. O bătălie cumplită se porni în vîlceaua de la
poalele stîncilor. Primele străji, prinse între oamenii blondului şi surprinse
de atacul robilor, căzură înainte de a se uni cu ceilalţi. O seamă de arme îşi
schimbară stăpînii. Răcnete puternice răzbeau din partea de jos a taberei.
Acolo, achingiii din celelalte schimburi nu apucaseră a se grupa. Ofiţerii
strigau zadarnic să o facă. Dar cine să-i mai asculte într-o astfel de
situaţie? O seamă dintre ei, îngroziţi că Nufărul Alb intrase în tabără,
fugeau pe marginea pîrîului în jos. Robii mai mulţi decît ei le săreau în
spinare. Încăierarea dură doar cîteva minute. Căzuseră mulţi turci şi,
alături de ei, mulţi creştini.
Curînd cavalerul blond îi adună pe foştii robi şi puse străji în jurul
vîlcelei. Era stăpîn pe situaţie, chiar dacă pericolul încă nu trecuse. Cel
puţin jumătate dintre achingii fugiseră şi cu siguranţă că se vor strînge
laolaltă undeva, în josul pîrîului. A porni împotriva lor pe vreme de noapte
nu era înţelept. Cei mai mulţi dintre caii turcilor rămăseseră în tabără
datorită lui Sima. Grăsunul repezise acolo oameni înarmaţi pentru a-i opri
pe achingii să se apropie.
Nimeni nu dormi pînă la ziuă. Strigătele răniţilor – româneşti, turceşti,
greceşti, bulgăreşti – înfiorau împrejurimile. Cînd prima geană de lumină a
zilei îşi făcu apariţia, Arad slobozi o seamă de porunci. Sima se interesă de
starea şi numărul răniţilor. Grama de numărul cailor. Un grec, de cel al
morţilor. Peste puţină vreme, Grama reveni lîngă cortul cel mare al
comandantului.
— O sută şaizeci şi şase de cai, spuse el.
Îndată după Grama sosi grecul.
— Douăzeci şi trei de morţi ai păgînilor şi treizeci şi unu de ai noştri.
În sfîrşit, veni şi Sima.
— Domnule, grăi el, nu stăm prea bine. Mulţi răniţi achingii şi creştini.
Unii răniţi greu, alţii mai uşor.
— Cîţi, sfinţia-ta?
150
— Patruzeci şi doi de turci şi cincizeci şi şapte de creştini.
— Deci douăzeci şi trei de morţi, patruzeci şi doi de răniţi, la care mai
adăugăm nouăsprezece prinşi dimpreună cu comandantul lor, plus
unsprezece pe care i-am lovit în timpul zilei, fac nouăzeci şi cinci de turci
scoşi din luptă. Asta înseamnă că undeva, prin apropiere, mai sînt vreo
două sute de achingii, însă mulţi dintre ei fără arme şi fără cai. Tabăra
noastră numără aproape cinci sute de suflete. Sfinţia-ta, îngrijeşte-te de
îngroparea morţilor creştini!
— Fără cazmale?
— Fără.
— Dar turcii?
— Îi vor îngropa ortacii lor, care sînt pe aproape şi ne pîndesc. Chiar şi
achingiii răniţi rămîn pe loc. Într-un ceas vom ridica tabăra şi pornim la
drum. Orice întîrziere ne poate aduce mari neajunsuri. Cred că şi alte
convoaie trimise de marele vizir către Adrianopole vor trece pe aici. Apoi,
achingiii fugiţi din tabără pot trimite după ajutor.
Oamenii scormoneau pămîntul folosind, în loc de cazmale, doar cuţitele
şi iataganele. Alţii făceau tărgi pentru transportarea răniţilor. Femeile
puneau feşe peste răni. Copiii umpleau burdufurile cu apă. Grama făcea
inventarul puţinelor provizii. Încruntat, Sima arăta cam pămîntiu la faţă.
Lui i se ceruse a face rugăciunile de cuviinţă pentru morţi şi-i era teamă.
De cînd se ştia, nu fusese atent la astfel de lucruri. Pînă la urmă îşi luă
inima-n dinţi şi intonă de vreo cîteva ori: „Aleluia‖. Apoi spuse ceva pe nas
astfel că nimeni nu pricepu nimic, după care ţinu scurta şi obişnuita
predică.
— Proorocu’ Isac l-a omorît pe Lot, Lot l-a omorît pe Avram, Avram pe
Irod, Irod pe… Pilat, Pilat pe Noe, Noe pe Cain, Cain pe Isac, Isac pe Pilat,
Pilat pe Lot şi s-a sfîrşit prima zi după facerea lumii. În cea de-a doua zi
ridicatu-s-au evreii împotriva tătarilor şi au scăpătatără din robie pe Marea
Roşie. Marele vizir al evreilor lovit-au cu ghioaga în stîncă şi au căzutără
mană pentru oameni şi dobitoace, care mană împuţinat-au viile. Pe urmă
s-a făcut lumină şi s-au despărţitără apele de uscat. Aleluiiia!
Unul dintre ascultători îi şopti ortacului său:
— Sfinţia-sa le cam încurcă. Dacă Isac l-a omorît pe Lot, Pilat ce i-a
mai făcut mortului?
— Crede şi nu cerceta, nărodule! îl domoli ortacul. Sfinţia-sa ştie mai
bine. Aud că e călugăr. Adică mai înţelept ca un popă. Călugării totdeauna
sînt tobă de carte. De mult n-am mai ascultat o predică aşa de frumoasă. E
om subţire, măi frati-miu! Cînd vom prinde ceva răgaz de timp, îl rog să mă
spovedească. Sfinţii călugări iartă mai adînc decît popii.
151
— Zău?
— Dar ce ţi-ai închipuit?
Cavalerul blond se apropie de cortul Irinei. Frumoasa fiică a Dobrogii
îşi uitase propria durere, căci nu ştia nimic despre fratele ei, şi dădea
ajutor la îngrijirea zecilor de răniţi.
— Prinţesă, grăi el, numele meu e Arad.
Tînăra îi privi o clipă straiele mînjite de sînge.
— Parcă Nufărul Alb am auzit că sînteţi.
— Ah, nu! se apără el. În noaptea asta doar m-am folosit de numele
marelui cavaler, neştiut de noi.
— Da, da, aşa trebuie să fie! aprobă fata, cam neîncrezătoare. Vă
mulţumim, domnule Arad. M-aţi salvat de la dezonoare.
— Încă nu, vorbi el cu sinceritate. Mai avem drum lung de străbătut.
Vom călători spre răsărit, către malul Mării Negre, pentru a ocoli o întîlnire
cu alţi achingii. Drumul nostru nu va fi prea uşor.
Grupul fugarilor ocoli pădurea. Mulţi dintre bărbaţii cu arme călăreau
pe de lături, gata să înfrunte vreo primejdie. Mergeau domol. Răniţii, copiii
şi femeile nu îngăduiau un marş mai aspru. Undeva, pe o înălţime, cîţiva
achingii priveau în urma convoiului.
Cînd soarele şezu în cumpăna zilei, fugarii ajunseră într-un sat
bulgăresc. Un sat mare şi pustiu. Multe din case căzuseră în paragină, iar
altele trecuseră prin pîrjolul focului. Doi bătrîni localnici ieşiră la iveală
dintr-o margine de pădure. Ei povestiră că satul e aşezat în drumul
achingiilor care vin dinspre miazănoapte. Din această cauză populaţia se
adăpostea prin păduri. Auzind din ce urgie scăpaseră fugarii, cei doi bătrîni
umblară pe la ascunzătorile ştiute de ei. Aduseră pîine, caş proaspăt şi
chiar cîteva pulpe afumate. Cam puţine merinde pentru cinci sute de
suflete, dar împărţite de Sima cu chibzuială ajunseră pentru fiecare măcar
să-şi astîmpere foamea. Pînă şi celor nouăsprezece turci prizonieri li se
făcuse parte.
În vreme ce oamenii prînzeau aşezaţi în grupuri, cavalerul blond, Sima
şi Grama făcură un scurt inventar al prăzilor scăpate de la turci. Darurile
trimise de marele vizir sultanului Murad cuprindeau scule de aur, ducaţi
veneţieni, perperi, ducaţi de argint şi alte monede. Stofele, multe şi grele,
împovărau cîţiva cai.
— Cred că am putea libera caii de poveri, spuse micuţul Grama.
— Adică? întrebă călugărul.
— Să împărţim stofele pe numărul de oameni. Fiecare dintre ei îşi va
căra propria bucată de stofă.
— Bună idee! aprobă Arad. Chiar şi banii îi putem împărţi. De fapt,
152
oamenii aceştia nu mai au nimic. Lor li se cuvin banii şi toate sculele de
aur. Transformat totul în aur, avem la noi cam unsprezece mii de ducaţi
veneţieni. Poate că mă înşel în preţuirea inelelor, brăţărilor şi celorlalte
scule, dar sper că nu cu mult. Asta înseamnă că fiecărui bărbat, femeie sau
copil le revin cîte douăzeci şi doi de ducaţi de aur.
— Nu-i rău! murmură Sima. Ar fi însă o greutate. Cum împărţim
sculele care sînt sau mai ieftine, sau mai scumpe de douăzeci şi doi de
ducaţi?
— Pe familii, acolo unde nu se poate altfel.
În mai puţin de două ceasuri, fiecare dintre fugari îşi primi partea de
aur şi stofe. Suma nu era chiar de lepădat. Unele familii primiseră pentru
toţi valoarea a o sută sau chiar peste o sută de ducaţi veneţieni. O mică
avere, ce le îngăduia să-şi refacă viaţa. De fapt, unii nu avuseseră atîta
niciodată, astfel că acum se socoteau bogaţi. Apoi, mulţi dintre ei aveau
rosturi bune în Dobrogea. Turcii le luaseră lucrurile de preţ, dar casele
rămăseseră, ca şi pămîntul bun. Totul era să ajungă din nou acasă.
Părăsiră satul. Noaptea îi prinse pe un platou înalt şi nu prea întins.
Arad alesese locul acela fiindcă prezenta siguranţă pentru tabăra de
noapte. Pe urmele lor, o seamă de achingii se aţineau ca lupii după pradă.
Arad simţea că sînt urmăriţi. Nu văzuse nimic neliniştitor, însă ştia că
achingiii nu-şi pot lăsa prada, fiindcă la Adrianopole i-ar aştepta călăul.
Sima împărţi ultimele merinde doar pentru copii şi răniţi. Ceilalţi îşi
rostuiau culcuşuri pe întregul platou. Arad puse două rînduri de străji în
jurul taberei. O parte pe buza platoului, iar alta la cel mult cincizeci de paşi
mai jos. Cînd totul fu isprăvit cum se cuvine, cavalerul blond, Sima şi
Grama chibzuiră o vreme împreună.
— Simt că turcii ne urmăresc, spuse grăsunul.
— Şi eu am această bănuială, întări Arad. Totuşi, acum nu ne temem
de ei. Sînt prea puţini.
— Dar îţi aminteşti ce ziceau cei doi bătrîni din sat? interveni Grama.
După spusele lor, cam la o jumătate de zi călare spre miazăzi de sat ar fi o
garnizoană turcească. O garnizoană mare şi puternică. Achingiii ştiu asta şi
cred că au trimis călăreţi după ajutor. Alţii se ţin pe urmele noastre.
— E tocmai de ce mă tem, grăi Sima întunecat. Pe noi ne vor prinde
mai greu, însă oamenii aceştia ar fi păcat să pice iar în mîinile lor. V-aţi
gîndit la asta? privi către Arad.
— M-am gîndit. Vom trimite şi noi după ajutor.
— Ajutor?
— Da, ajutor. După spusele celor doi bătrîni, în satul lor eram cam la o
zi şi jumătate de Varna. Ei bine, o jumătate de zi de drum am făcut-o. Asta
153
înseamnă că mîine seară putem ajunge acolo. Dacă turcii au cerut ajutor,
oricît de iute ar fi călărit încolo şi îndărăt, nu ne pot ajunge înainte de mîine
pe la prînz. Vom trimite cîţiva călăreţi la Varna. Noi numai acolo putem cere
ajutor. Cred că vreo sută şi ceva de turci sînt acum prin apropierea
noastră. Numărul lor mic nu le îngăduie să atace tabăra. Ei aşteaptă
întăriri, iar pînă atunci nu ne scapă din ochi. Sfinţia-ta, eşti priceput la
oameni ca nimeni altul. Te rog să alegi şase tineri în plină putere.
Plăcut impresionat de laudă, Sima porni iute în căutarea lor şi nu
zăbovi prea mult. Alese nişte tineri voinici, buni să îndure osteneala unui
drum lung. Arad îi privi cu plăcere.
— Prieteni, grăi el, plecaţi îndată ce cade întunericul serii. Veţi primi
şase cai pe alese. Lumina lunii să vă prindă departe de platou. Şi să nu vă
opriţi din drum. Numai cu ajutoare de la Varna putem scăpa de primejdia
turcilor. Să mergeţi numai spre răsărit. Cînd ajungeţi la malul mării o luaţi
spre miazănoapte. Varna trebuie să fie undeva pe aproape. Noi venim, după
puteri, în urma voastră.
Sima şi Grama şezură o vreme de taină cu cei şase călăreţi. Arad se
apropie de grupul de prizonieri turci.
— În seara asta veţi răbda de foame dimpreună cu noi, vorbi el în
turceşte. Merindele abia ne-au ajuns pentru copii şi răniţi.
Sandjac-begul îl privi adînc. Mînia stăruia puternică în ochii săi.
— De ce nu m-ai omorît, cîine? De ce ai folosit nu lama, ci mînerul
cuţitului tău?
— Să te omor? făcu Arad cu blîndeţe. La început am avut un astfel de
gînd.
— Apoi?
— Apoi mi-am dat seama că eşti un viteaz, comandante.
Tăcură. După o vreme, vocea sandjac-begului se auzi ca un murmur.
— De fapt, nu-i o ruşine să fii doborît de Nufărul Alb.
— Nufărul alb? rîse Arad. Eu nu sînt Nufărul Alb.
— Lasă că ştim noi, vorbi comandantul cu admiraţie în glas. Cine ar fi
cutezat, doar cu o mînă de oameni, să atace o tabără de achingii? Numele
tău e cinstit la noi ca şi la ghiauri.
Arad ridică din umeri. Că nu-i el Nufărul Alb era greu să i-o scoată din
minte. Comandantul îi făcu un semn să se aşeze alături, fiindcă ce dorea
să-i spună nu era şi pentru urechile celorlalţi prizonieri.
— Ghiaure, grăi cu voce joasă, Nufărul Alb se zice că a făcut adesea
lucruri drepte chiar şi printre credincioşii lui Allah. Noaptea trecută mă
gîndisem să-mi fac seama la primul prilej. Să mă încaier cu unul dintre
oamenii tăi şi să capăt o moarte cum se cuvine. Apoi mi-am dat seama de
154
prostie. Eu sînt un oştean sărac. De cînd mă ştiu, car mereu bogăţii pentru
stăpînii mei. Mie mi se întinde atît cît să nu mor de foame. Uneori am fost
chiar lăudat. Dar o singură dată dacă-mi păgubesc stăpînii, mă aşteaptă
călăul. Iată că niciodată nu am alergat în folosul meu. Poate că a venit
vremea să o fac. În noaptea care a trecut, m-am gîndit la multe. Şi tare îmi
vine a crede că lumea fiilor lui Allah, ca şi a creştinilor, e tare prost
rostuită. Unii aleargă, alţii trîndăvesc. Unii au puterea şi bogăţiile, alţii
nimic. Cei mari ne vorbesc adesea că fiii lui Allah sînt una peste tot. Prostii!
Lumea se împarte în bogaţi şi săraci. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi
mereu. Poate că padişahul Murad e mai nătîng decît mine. Dar soarta i-a
hărăzit o viaţă de stăpîn. Un semn al său şi unul dintre copiii lui Allah cade
sub securea călăului. Iar dacă e aşa, în ce să mai cred? În Coran? Mi-ai
dăruit viaţa, dar dacă sufletul tău e atît de bun pe cît se spune la noi,
ajută-mă pînă la capăt.
— Ce pot să fac?
— Multe, Nufere Alb. Să-mi dai un cal şi cîţiva ducaţi veneţieni. Voi
pleca departe de imperiul sultanului Murad, unde nu mă aşteaptă altceva
decît mînia lui. Mi-am făurit o seamă de planuri. Poate că unul va fi destul
de bun pentru a începe o viaţă nouă. Încă nu sînt bătrîn. Abia am împlinit
treizeci şi patru de ani.
— Mîine seară vei primi un cal şi douăzeci de ducaţi veneţieni, hotărî
blondul, îngîndurat de cele auzite.
— Mai mult decît mă aşteptam, răspunse fostul comandant cu ochii
strălucitori. Pe faţa lui curată, limpede, parcă apăru un început de zîmbet
frumos. Păcat că ne-am întîlnit ca duşmani, continuă sandjac-begul. În altă
împrejurare poate că am fi fost prieteni.
— Care e numele tău? întrebă Arad.
— Omar, Nufere Alb.
Începea să se întunece. Blondul îl părăsi pe Omar. Cei şase călăreţi
erau gata de drum.
— Vom coborî cu ei prin partea de răsărit a platoului, le spuse lui Sima
şi Grama. Eu o iau înainte. S-ar putea ca achingiii să fi pus pîndari în jurul
nostru. Voi porniţi după mine cam peste o jumătate de ceas. Vă aştept la
capătul de jos al rîpelor.
Noaptea picase blîndă, cu aerul călduţ. Tînărul ajunse la poalele
platoului fără a simţi măcar un foşnet. Nici frunzele copacilor nu se
mişcau. Totul părea încremenit şi calm. Făcu un drum scurt către o vale
înconjurată de arbori înalţi. Pe acolo achingiii s-ar fi putut strecura spre
platou chiar în timpul zilei. Dar valea era pustie. Reveni tocmai cînd cei
şase călăreţi însoţiţi de Grama şi Sima îşi încheiaseră coborîşul.
155
— Să mergeţi o bucată de drum cu caii de căpestre! le porunci Arad.
Încălecaţi cînd va răsări luna. Aveţi cai buni. Să ocoliţi pădurile, fiindcă
primejdiile aproape totdeauna de acolo se arată.
Întunericul nopţii îi înghiţi iute pe tinerii călători. Zgomotul de copite
era domolit de iarba deasă şi fragedă.
— O făcurăm şi pe asta, şopti cu satisfacţie rotofeiul călugăr. Acum e
vremea să ne tragem spre odihnă. Mîine avem o zi grea. Va trebui să
mergem mai sprinten, iar merindele ne lipsesc.
— Să dăm un ocol taberei, propuse blondul.
— Bun gînd! fu de acord micuţul Grama. Parcă nu-mi vine a crede că
turcii se aţin după noi doar la mare distanţă. Şi nu numai atît. Să ne
gîndim că sînt vreo două sute.
— Nu toţi au cai şi arme, răspunse călugărul.
— Parcă noi avem? În timpul zilei poate că şi-au făurit bîte pentru cei
fără arme. Bîta nu a fost niciodată mai slabă decît spada. Noi i-am atacat
doar cu cincisprezece oameni şi am izbutit. Dar două sute de oşteni căliţi
pot mai mult.
— Avem două rînduri de străji, replică Sima.
— Ei şi? Turcii n-au avut străji?
Luna apăru la fel de frumoasă ca şi cu o noapte în urmă. Cei trei
prieteni porniră să facă înconjurul platoului la adăpostul tufelor şi al
copacilor. Cînd ajunseră în partea de apus, adică în locul pe unde
trecuseră în timpul zilei, auziră foşnete slabe. Ele veneau din dreapta lor.
Apoi totul se linişti. Era în partea aceea o ruptură a terenului, o albie de
pîrîu secată. Văgăuna continua cîteva sute de paşi, după care se răsucea
brusc pe sub poala unui deal.
— Cred că e bine să ne retragem pe povîrnişul platoului, şopti Arad. Să
urcăm, fiindcă de aici nu se vede cum trebuie.
Folosiră umbra tufelor şi urcară vreo treizeci de paşi. La picioarele lor
priveliştea era alta acum. Puteau să vadă destul de clar peste tufe. Îşi
pregătiră arcurile şi rămaseră nemişcaţi. Dinspre pîrîu nu mai răzbeau
zgomote.
Trecuse, poate, un ceas ori mai mult. Liniştea de la poalele platoului
era deplină.
„Să fi fost nişte vulpi, sau iepuri?‖ se întreba fiecare dintre ei.
Spre miazăzi, pe cer se adunau molcom cîţiva nori palizi. Undeva, nu
prea departe, răzbiră grohăituri puternice.
— Mistreţi, murmură blondul.
Apoi auzul său ager prinse din nou zgomot slab dinspre locul pe care îl
priveau. Cîteva umbre apărură pe buza pîrîului. Săgeţile celor trei prieteni
156
porniră în acelaşi timp. Două răcnete puternice sparseră liniştea nopţii.
Umbrele dispărură brusc, iar în pîrîu zgomote limpezi de forfotă, de paşi ce
se depărtau în goană îi lămuriră pe cei trei prieteni că nu se înşelaseră. În
urma celor din pîrîu, cavalerul blond strigă în turceşte doar două cuvinte:
— Nufărul Alb!
— Acum putem să ne retragem spre odihnă, spuse călugărul. Achingiii
au încercat, cred, să ne surprindă străjile. Dacă ar şti ei că doar trei oameni
i-au înfruntat! Dar n-au cum să afle. Au înţeles doar atît, că ghiaurii nu
dorm şi că-i aşteaptă. Peste noapte nu vor mai încerca. Şi nici la ziuă,
fiindcă sîntem mai numeroşi decît ei.
Arad, Grama şi Sima reveniră în tabără. Strigătele de moarte ale celor
doi achingii fuseseră auzite acolo. Străjile, care picotiseră mai devreme,
acum şedeau cu ochii la pîndă. Somnul le fugise. Dincolo de cercul străjilor
răsări în faţa lui Arad o umbră.
— Ce a fost cu strigătele acelea de la poalele platoului? îl întrebă Irina.
— Achingiii au încercat să ne lovească tabăra pe furiş. Culcaţi-vă! Pînă
la ziuă nu ne mai pîndeşte nici o primejdie.
Irina se îndepărtă, convinsă că lîngă Nufărul Alb e în deplină siguranţă.
„Cît e de tînăr! reflectă ea. Totdeauna am crezut că Nufărul Alb e un om
în plină maturitate. Un cavaler căruia anii i-au săpat brazde pe frunte şi pe
faţă. Iar anii mulţi înseamnă experienţă multă. Blondul nu cred că are
peste douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani. Poate nici atît. Experienţa
greu face casă bună cu vîrsta fragedă. Şi totuşi, blondul arată că o are din
plin. Acum, după ce am fost martoră la scoaterea noastră de sub puterea
celor trei sute de achingii, nu mă mai mir că Nufărul Alb e atît de vestit
printre oameni.‖
Zorile umplură platoul cu lumina lor blîndă. Convoiul pornise la drum

în grabă mare. Arad bănuia că ziua care abia începuse va fi cea mai grea.
Dacă achingiii au primit sau vor primi ajutoare, un atac din partea lor era
de aşteptat. Poate că o poziţie bună, aleasă cu grijă undeva, pe desele
înălţimi, i-ar fi ajutat să reziste un timp. Din păcate lipseau merindele, iar
săgeţile erau puţine. Apoi o luptă de apărare aduce aproape totdeauna
morţi şi răniţi. Dorea mult să-şi ducă oamenii teferi la Varna. În timpul
nopţii, ar fi putut să plece cu prietenii săi şi cu Irina. Însă încercarea de
atac a turcilor îl lămurise că foştii fugari ar sfîrşi prin a cădea din nou în
robie.
Cu toată graba, convoiul nu se mişca după dorinţele tînărului. O seamă
157
de călăreţi, în frunte cu Sima, veneau departe în spatele fugarilor. Erau
vreo cincizeci de bărbaţi cu arcuri şi iatagane. Blondul luase această
măsură de prevedere pentru a nu se lăsa atacat prin surprindere din urmă.
Alţi călăreţi, conduşi de Grama, deschideau drumul. O vale dulce,
înconjurată de dealuri împădurite, oferea călătorilor mers mai lesnicios. Pe
măsură ce înaintau către mare, dealurile deveneau tot mai scunde.
Cînd soarele se apropie de miezul zilei, convoiul fugarilor ajunse lîngă o
coastă de deal argilos, cu pămîntul rupt ici-colo în brazde mari, semn că în
lipsa copacilor, a tufelor, ploile izbutiseră să muşte adînc din pămîntul fără
apărare.
„O fi ajuns ştafeta noastră la Varna? se întrebă Arad. După spusele
celor doi bătrîni, aşa s-ar cuveni. Poate că acum…‖
Tresări. În urma convoiului zgomot puternic de cai în galop se auzea tot
mai lămurit. Peste cîteva clipe Sima veni cu oamenii vîrtej după el.
— Achingiii! spuse grăsunul întunecat la chip.
— Mulţi?
— Mulţi. Cred că vreo patru-cinci sute.
Valea prea deschisă de la poalele dealului argilos nu îngăduia să se
facă o stavilă bună împotriva unui atac. Arad înţelese asta dintr-o privire şi
porunci oamenilor să zorească spre creastă. Fugarii ajunseră sus cu mult
înainte ca achingiii să se apropie de poale. Femeile, copiii, răniţii şi
prizonierii se aşezară în mijlocul taberei. În faţa lor arcaşii făcură zid viu.
Acum, Arad îi vedea limpede pe urmăritori. Erau sub patru sute.
„Au scuturi, gîndi el. Nouă ne lipsesc. Asta înseamnă că vom fi ţinte
sigure pentru ei.‖
Achingiii se desfăşurară în cerc larg, semn că aveau de gînd să
înconjoare dealul. Blondul îşi scoase prima linie de apărători la vreo
cincizeci-şaizeci de paşi mai jos de creastă. Ascunşi prin rupturile de
pămînt fugarii primiseră ordin să facă economie de săgeţi. Să nu tragă fără
rost sigur. Achingiii nu se grăbeau. Încercuiseră dealul. Vreo trei sute
dintre ei rămăseseră în partea de apus, unde urcuşul mai dulce putea oferi
un atac în goana cailor. Nu-şi făceau temeri. Ei ştiau că fugarii stau prost
cu săgeţile. Vor face atacuri înşelătoare pînă cînd ghiaurii vor rămîne fără
săgeţi.
Un ofiţer turc ieşi la iveală şi ridică braţul. Trei sute de călăreţi
aşteptau clipa să pornească. Alături de Arad răzbiră strigăte. Tînărul privi
în direcţia mîinilor întinse. O seamă de călăreţi soseau ca o vijelie dinspre
apus.
„Încă vreo patru sute, socoti el. Turci, pesemne, fiindcă noi aşteptăm
ajutor nu dinspre apus, ci dinspre mare.‖
158
Grupul călăreţilor fu observat şi de achingii. Trecură cîteva minute.
Călăreţii se vedeau tot mai clar. Şi – mirare! Purtau straie de ghiauri.
Pentru a nu fi prinşi între două fronturi, turcii îşi îndemnară caii spre
miazăzi şi galopau întins către o pădure. Curînd, călăreţii ajunseră la
piciorul dealului. O comandă scurtă în bulgară şi caii se opriră. Un bărbat
înalt descălecă. Ceilalţi călăreţi îl urmară, dar numai el porni să urce dealul
agale. Privirile blondului încremeniseră pe chipul ce se apropia.
— Cîrstev, murmură el. Cavalerul Cîrstev.
Îi ieşi în întîmpinare. Cînd ajunseră aproape unul de altul, scoaseră
pălăriile şi se salutară după moda Apusului.
— Lumea nu-i prea mare, observă Arad.
— Nu prea, domnule, mustăci Cîrstev.
— Cum de aţi dat de urma noastră?
— Destul de uşor. După ce ne-am despărţit lîngă marginile Dobrogii, eu
am călătorit spre Tîrnova. Întîmplarea a făcut să întîlnesc un om al meu,
căruia i-am încredinţat ştirile pentru ţarul Şişman. Eu am tare mulţi
prieteni. Pe cei ce mă însoţesc i-am ridicat de prin sate în mai puţin de
două zile. Iscoadele mele au aflat despre convoiul sandjac-begului.
Bănuiam că sînteţi pe urmele sale, dar eram în mare întîrziere faţă de voi.
Acum vreo cîteva ceasuri era gata-gata să ne lovim de achingiii care vă
urmăreau.
— Şi cum aţi ştiut că am luat drumul spre mare?
Cîrstev zîmbi.
— E adevărat că nu ştiu chiar tot ce se întîmplă în Balcani, însă nici
prea puţin. Aţi trecut printr-un sat unde v-au dat merinde doi bătrîni?
— Am trecut.
— Ei mi-au spus despre drumul vostru. Bine că am ajuns la…
Arad nu mai prinse ultimele cuvinte ale bulgarului. Dinspre mare
soseau călăreţi. Intraseră pe firul văii şi erau mulţi.
— O! rîse Cîrstev, fiindcă şi el avea ochiul la fel de bun. Pe voi vă caută.
— Da, am cerut ajutorul Varnei.
— Atunci, cu bine, domnule! Eu mă întorc la ai mei. Am fost înştiinţat
că alte două convoaie cu robi trec pe acelaşi drum către Adrianopole. Trec e
un fel a spune. Prietenii mei şi cu mine vom încerca să hotărîm altfel.
— Îi aveţi pe achingiii aceştia în coastă.
— Nu vă faceţi griji. La revedere, domnule. Mă bucur că l-am cunoscut
pe Nufărul Alb. Închipuiţi-vă că am aflat pînă şi asta! Oamenii le-au vorbit
celor doi bătrîni despre conducătorul lor blond.
— Dar nu sînt Nufărul Alb, domnule.
— Ei, sigur, ştim noi, îl privi bulgarul şăgalnic.
159
— Dacă vă dau cuvîntul de cavaler mă credeţi?
— Să nu faceţi asta. Eu nu o pretind, însă am ochiul ager. Cine altul ar
fi îndrăznit să-i atace pe turci doar cu cincisprezece oameni? Cine i-a adus
pe fugari pînă aici şi nu s-a lăsat surprins adineauri? Poziţia aleasă de voi e
cum nu se poate mai bună. Pe un deal sterp, fără acoperire, achingiii nu
prea aveau şanse de cîştig. Şi, în sfîrşit, cine ar fi avut prevederea să ceară
ajutorul Varnei? Mă pricep, domnule, să înţeleg nişte lucruri. Eu nici măcar
nu v-am fost de folos. Iată că ajutorul vostru se apropie.
— Ne-aţi fost, îl contrazise blondul. Fără voi, am fi avut o seamă de
morţi şi răniţi.
— Dar şi turcii, rîse Cîrstev.
— Da, şi turcii.
În vreme ce Cîrstev şi oamenii săi călăreau fără teamă spre apus,
oştenii Varnei sosiră cu cai de rezervă şi cu merinde. Convinşi că-i o cursă
la mijloc, achingiii nu îndrăzniră să pornească pe urmele cavalerului
bulgar, ci îşi continuară drumul greoi spre miazăzi.
160
Capitolul 10
O
corabie genoveză cu toate pînzele ridicate părăsi portul Varnei
într-o dimineaţă, îndreptîndu-se către cetatea Chiliei. Marea era
calmă, spre desfătarea lui Grama, Sima şi Cotae. Nici măcar
obişnuiţii berbeci înspumaţi ce anunţă întărirea vîntului nu aveau destulă
putere. Adierea slabă îi făcu pe marinari să ridice deasupra picului acea
velă suplimentară numită săgeată. Înălţat în şaua unui frumos cal arăbesc,
sandjac-begul Omar privi multă vreme în urma corabiei care se pierdea,
treptat, undeva la orizont. Străjile Varnei îi îngăduiseră lui Omar să
părăsească oraşul, fiindcă aceasta fusese dorinţa cavalerului blond.
Sandjac-begul îşi pipăi punga cu cei douăzeci de ducaţi veneţieni, iar calul
său, îndemnat la galop, se mistui curînd printre marile păduri. Ţinta lui
Omar părea a fi Raguza. Straiele sale nu mai erau aceleaşi, ci arătau acum
ca ale unui cavaler creştin. Pentru el începea o viaţă nouă. Mai bună sau
mai rea, cine putea să ştie?
Mulţi dintre foştii robi aşteptau o ocazie să se întoarcă acasă. Pe
corabie se îmbarcaseră doar vreo douăzeci dintre ei. Ştirile sosite din
Dobrogea erau contradictorii şi, în loc să facă lumină, îi încurcau pe
oameni. Puţini ştiau că cetatea Silistrei căzuse, iar oştile de achingii
porniseră către Tîrnova, unde ţarul Şişman, cu slabe puteri, hotărîse a se
împotrivi. În Dobrogea, marele vizir lăsase o seamă de garnizoane
puternice. De-a lungul şi de-a latul Balcanilor, numele Nufărului Alb era
din nou pe buzele multor oameni. Vestea că Nufărul Alb e un cavaler blond
umbla uimitor de iute. Zadarnic încercase Arad să dea explicaţii la Varna,
fiindcă oamenii zîmbeau cu înţeles. Pînă şi micuţul Grama îl întrebase
într-o zi:
— Chiar eşti Nufărul Alb?
— Şi tu crezi? se mirase blondul.
În prova corăbiei, Cotae îşi găsise cîţiva ascultători printre marinari.
Vorbea destul de încet şi poate că avea motivele sale să o facă.
— Da, oameni buni, spuse el. Era întuneric beznă. Eu eram sus, pe
stîncă. O stîncă de două ori mai înaltă decît catargul ăsta. De acolo am
sărit cu spada între dinţi asupra achingiilor.
— Şi nu v-aţi lovit în cădere? întrebă unul dintre marinari, înmărmurit
de admiraţie.
— Aş! Altă dată am sărit de pe un munte.
161
Apoi îşi luă seama, fiindcă marinarii îl priviră cam neîncrezători.
— Munţii sînt mari sau mici, continuă el. Pe urmă, eu port la mine
nişte făcături. Poate nu v-am spus că sînt solomonar.
Pe feţele marinarilor, interesul reveni, chiar mai mare decît înainte.
În pupa vasului, rotofeiul Sima era asaltat de doi dintre foştii robi. Cel
mai înalt dintre ei grăi cu mare rugăminte în glas:
— Sfinţia-ta, poate că te apleci cu milă asupra noastră şi ai putea…
— Aş putea ce?
— Să ne spovediţi. Să fiu al naibii dacă am ascultat o predică mai
frumoasă ca a sfinţiei-tale! Se vede de departe că eşti şcolit, nu ca popii
noştri. Eu, dacă mă întorc acasă, rar dau cu ochii de un popă, fiindcă stau
mai mult prin bălţile Dunării.
— Ce meserie ai?
— Cioban. Achingiii mi-au luat şase sute de oi. Făcusem prostia să ies
cu ele din baltă către oraş. Însă mai am de trei ori pe atît. Şi nu le găsesc
ei. Turcii nu îndrăznesc a se vîntura prin desişurile, prin smîrcurile şi
bălţile fără număr. Doar noi cunoaştem pe acolo. Alţii pot pieri în capcanele
apelor. Acolo poţi să stai o mie de ani fără să ştii ce se întîmplă în lume.
— Înseamnă că eşti pricopsit?
— Nu mă plîng.
— De, ştiu eu? O spovedanie nu-i lucru uşor. Va trebui să plăteşti.
— Plătesc, sfinţia-ta.
— Atunci scoate cinci ducaţi!
— Nu e prea mult? tresări ciobanul. Popa îmi ia de obicei un perper.
— Atunci, du-te la el! se zborşi rotofeiul. Popa nu poate ierta nici pe
jumătate din ce pot eu.
— Fie! hotărî ciobanul. Unde o facem?
— Păi, între colacii de parîme de colo.
Se retraseră amîndoi într-un loc mai ferit de privirile celorlalţi.
— Ai minţit?
— Am minţit.
— Ai păcătuit cu muieri?
— Am păcătuit. Chiar acum o lună am fost la Tomis cu nişte miei şi am
petrecut două nopţi cu o…
— Frumoasă? îl întrerupse călugărul.
— Aşa şi aşa. Însă zdravănă cît un voinic.
— Hm! glăsui rotofeiul. Mie îmi plac alea mărunte, stafidite, uscate şi
date nai…
— E păcat mare, sfinţia-ta?
— Să vedem. Nevastă-ta a aflat?
162
— Nu.
— Atunci nu-i păcat. Ai păgubit pe cineva?
— L-am păgubit pe unul cu nişte lînă.
— Drace! Asta-i rău. Mai scoate un ducat!
Omul oftă şi i-l întinse.
— Ai poftit la muierea altuia?
— Am poftit.
— În cărţile mele scrie că asta nu-i rău. Să încerci o dată la una
mărunţică, slăbănoagă şi afurisită. Să ştii de la mine că astea sînt ca
sfîrlezele.
— Am să încerc, sfinţia-ta.
— Bine! Mai scoate un ducat ca să-ţi pot ierta viitoarea greşeală!
— Dar, sfinţia-ta, se împotrivi credinciosul, mie îmi plac alea grase şi
mari că ai pe ce pune mîna…
— Să nu te mai prind la ele! Habar n-ai ce draci zac în pieile
slăbănoagelor. Pe nevastă o baţi?
— Nu, sfinţia-ta. Mai degrabă sare ea la mine cînd e în toane rele. O
dată m-a împuns cu furca.
— Zău? E voinică?
— Aş! Măruntă şi sfrijită. La supărare, e numai gură din tălpi pînă-n
creştet. Are o gură!…
— Drace! Am să trec o dată pe la voi.
— Să treci, sfinţia-ta. Poate că o îmbunezi.
— Am să vin negreşit. Cum vrei să-ţi iert păcatele? Numai pe cele vechi,
sau şi pe un an înainte?
— Poţi înainte?
— Pînă la zece ani. Mai mult nu. Însă fără încă trei ducaţi nu stau de
vorbă.
Omul se supuse cu gîndul la cei zece ani de huzur. Aurul nu-i făcea
trebuinţă prea mare. Avea aproape două mii de oi, cîţiva măgari şi straie. La
alte bogăţii nu jinduia. Apoi ştia şi el că specialiştii în problemele credinţei
totdeauna aveau tarife mai mari.
Arad şi prinţesa Irina şedeau de vorbă undeva, pe dunetă.

— Care va fi drumul nostru de la cetatea Chiliei încolo? se interesă
tînăra.
— Încă nu ştiu. Cred că pe Dunăre pînă la Cîrna Mică. M-am înţeles cu
egumenul Lazăr să vă duc la mănăstirea Snagovului. Mi se pare că veţi
163
locui în castelul comitelui Staicu, dar nu sînt prea sigur. Asta veţi hotărî voi
şi domnul Tării Româneşti. Rangul vostru vă îngăduie să aveţi un castel
propriu.
Tăcură. Blondul era impresionat, poate, şi de frumuseţea ei, însă mai
mult de tăria pe care o arătase în ultimele zile. Nu se văitase de asprimea
drumului. Nu-şi arătase durerea firească după marile pierderi întîmplate.
Nu-l plîngea pe fratele său, despre care aflase că e mort sau dispărut. Doar
buzele ei, strînse uneori ca o linie dreaptă, arătau suferinţele ascunse.
Razele soarelui puternic parcă se spărgeau în mii de smaralde pe
crestele valurilor mici. Trăiau o clipă, apoi mureau odată cu spuma valului
şi altele le luau locul. În părul blond al Irinei, miracolul se repeta altfel.
Miile de smaralde stăruiau acolo parcă în deplină siguranţă. Fără să-şi dea
seama prea bine, privirile blondului se opriră pe minunatul ei păr.
— Ce pot să fac pentru voi? îşi reveni el.
— Aţi făcut destul domnule. Vă mulţumim încă o dată. Şi ne mîndrim
cu prietenia Nufărului Alb.
Arad o privi dezarmat. Ar fi fost zadarnic să mai încerce a-i spune că nu
el e Nufărul Alb.
La cetatea Chiliei nimeriră cu mult noroc. Două corăbii ce intraseră în
proprietatea Ţării Româneşti erau gata de drum către Cîrna Mică.
Genovezul Pietro Embrone o cunoştea bine pe Irina. El zăbovise adesea pe
la palatul din Caliacra. Tinerii călători petrecură o noapte în castelul
Licostomo, iar în zori se îmbarcară pe una din cele două corăbii. Drumul lor
se apropia de sfîrşit. Numai că blondul ar fi dorit să ţină o veşnicie. Dar ce
stăruia în mintea lui nu ştia nimeni.
Curînd, cele două corăbii înfruntară drumul pe Dunăre la deal. Timpul
era frumos, iar peisajul smulgea călătorilor murmure de admiraţie.
Irina observase cu mirare inelul din degetul blondului. Era un inel
vechi, pe care fratele său îl moştenise de la părintele lor, Dobrotă. Ce-l
făcuse oare pe Ioan să se despartă de frumoasa bijuterie? Ce legături
fuseseră între cavalerul blond şi fratele ei? Acestea erau gîndurile tinerei,
dar un răspuns era greu de găsit.
Într-o sîmbătă după prînz, sosiră la mănăstirea Snagovului şase

călăreţi. Cel din fruntea lor, mărunt şi rotofei, descălecă pios lîngă poarta
cea mare. Gesturile lui voit domoale, ca şi făţarnica evlavie, făcură
frumoasă impresie asupra călugărilor adunaţi acolo în cîrd.
— S-a întors cuviosul comandant Sima, strigară cei din primele rînduri.
164
Vestea că grăsunul pornise în căutarea Irinei, că îl păcălise pe marele
vizir asupra întăriturilor Varnei o adusese nu egumenul Lazăr, ci oamenii
cavalerului Bogdan. Grăsunul Sima mizase mult pe faptul că ceilalţi
călugări aflaseră de isprăvile sale. Asta fiindcă îşi dorise o intrare de erou la
mănăstirea Snagovului. După feţele cuvioşilor, alungite de un cot, după
ochii mari ai acestora şi mai ales după gesturile lor, Sima înţelese că ei
cunoşteau faptele sale de vitejie. Se gîndise la asta de-a lungul drumului.
Acum era fericit, dar nu lăsă să se vadă această stare a sa. Pe faţă îi
apăruse un zîmbet blajin, jumătate cucernic, jumătate ipocrit, însă numai
pentru cine avea ochiul ager. Blondul, care începuse a-l cunoaşte bine, îi
lăsă întîietatea, fiindcă ştia că acesta e numărul cel mai tare al grăsunului.
Cuvioşii călugări tăbărîră asupra comandantului. Unii încercau să-i
scuture închipuite scame de pe straie. Alţii făceau asupra lui cuvenitele
semne de binecuvîntare, iar o parte dintre cei îndrăzneţi îl cuprinseră cu
braţele. Aşa îşi făcu Sima intrarea la Snagov, cam topit de atîta fericire.
Egumenul Lazăr îşi primi oaspeţii în sufrageria răcoroasă şi atît de
liniştită, încît drumeţii înţeleseră dintr-o dată că dincoace de porţile
mănăstirii parcă era altă lume. O lume de calm, de linişte. Irina, Arad,
Sima şi Grama fură poftiţi să se aşeze. Călugării tineri umblau sprinteni în
jurul lor şi aduceau la masă gustări.
— Iată că, în ceea ce vă priveşte, totul s-a sfîrşit după speranţele
noastre, spuse egumenul şi cătă spre Irina. Din mila lui Dumnezeu, aţi
scăpat de urgia robiei. Vă mulţumesc, domnilor! se întoarse către Arad şi
Grama, spre totala nemulţumire a grăsunului comandant.
Dar Lazăr era un fin cunoscător al firii omului, astfel că îi zise lui Sima:
— Cuvioase, ne mîndrim cu sfinţia-ta.
Oaspeţii înfulecau zdravăn, cu pofta călătorului tînăr şi flămînd. Arad
povesti despre tot ce se întîmplase şi adesea laudele cădeau cînd asupra
grăsunului, cînd spre micuţul Grama. Nu pomeni nimic despre faptul că se
folosise de numele Nufărului Alb, fiindcă avusese destule nemulţumiri. Mai
mult, din vorbele sale nu reieşi nici un merit personal. Încîntată de
modestia acestuia, dar şi nemulţumită că el rămăsese voit în urma
celorlalţi, Irina hotărî să pună lucrurile la punct.
— Da, cam aşa a fost, aprobă ea. Însă un lucru e sigur. Fără curajul şi
iscusinţa Nufărului Alb, greu am fi scăpat din mîinile achingiilor.
Auzind despre Nufărul Alb, egumenul reuşi să se stăpînească. Totuşi
tacîmul din mîna sa încremeni o clipă deasupra mesei. Acesta fu singurul
semn de surpriză.
— Nufărul Alb? întrebă calm. Dar ce a făcut Nufărul Alb?
— Ah, se vede treaba că nu-l cunoaşteţi! interveni Grama cu
165
entuziasm. Păi Nufărul Alb e chiar cavalerul blond!
Egumenul zîmbi cu bunătate şi numai Arad descoperi în zîmbetul acela
un mic semn de ironie.
— O, e o cinste pentru noi să vă cunoaştem! îl privi Lazăr.
— Mi se pare că e o neînţelegere, protestă blondul. Eu nu sînt Nufărul
Alb. Am încercat adesea să mă explic. Din păcate, nu m-a crezut nimeni. E
drept că m-am folosit de numele strălucitului cavaler, însă am făcut-o
numai în scopul de a-i înspăimînta pe achingii.
Egumenul cugetă cîteva clipe, după care grăi blînd:
— Nu dorim să vă contrazicem. Totuşi, minunatele voastre haruri în
mînuirea armelor, în gîndire, în viclenie, ne-ar îndreptăţi şi pe noi să
credem. Şi nu văd nimic rău în asta.
Gesturile sale şi expresia feţei nu arătau că Lazăr îl cunoaşte pe
adevăratul Nufăr Alb. După cele rostite de egumen, blondul se mulţumi cu
obişnuita sa ridicare din umeri.
— Pînă cînd voi şi măria-sa Mircea veţi hotărî reşedinţa ce vi se cuvine
după rang, veţi locui la castelul comitelui Staicu, privi Lazăr către Irina.
Acolo veţi fi primită ca o fiică şi soră. Averea voastră de la mănăstirea
Snagovului vă stă la dispoziţie în orice clipă.
— Vă mulţumesc, sfinţia-ta! Acum am nevoie doar de puţină linişte. În
săptămînile ce vor urma, poate că vom discuta şi despre altele. Am să vă
trimit vorbă cînd voi fi pregătită să mă spovedesc. M-aş bucura dacă aţi
primi să-mi fiţi duhovnic.
— Va fi prilej de cinste şi bucurie pentru noi, se înclină egumenul. În
noaptea aceasta veţi dormi aici. Eu voi trimite chiar azi solie la castelul
comitelui. Mîine, în zori, caii vă vor aştepta gata de drum.
Apoi se întoarse din nou către ceilalţi.
— Domnilor, sfinţia-ta, cînd ne-am despărţit în mlaştinile Dobrogii,
v-am promis o mie de ducaţi veneţieni pentru scoaterea prinţesei Irina din
mîinile oamenilor lui Ali-paşa.
— Dar n-am făcut-o pentru bani, protestară cei trei prieteni.
— Asta mă bucură, însă munca trebuie răsplătită totdeauna. Şi ce
muncă!
Se ridică de la masă şi scoase dintr-un sertar cei o mie de ducaţi.
— Cum îi împărţim? întrebă.
— Dacă ţineţi cu orice preţ la răsplată, interveni Grama, atunci opt
sute prietenului Arad şi cîte o sută pentru mine şi Sima.
— Asta nu! făcu blondul cu hotărîre. În părţi egale e cum nu se poate
mai frumos. Primejdia a fost aceeaşi pentru toţi.
— Aşa mă gîndeam şi eu, rîse egumenul. Deci cîte trei sute treizeci şi
166
trei de ducaţi. Şi încă ceva, domnilor. Ioan al Dobrogii v-a lăsat în
testamentul său cîte o mică moştenire. Vouă, cătă către blond, trei sute de
ducaţi veneţieni şi o casă la Tomis. Ţie, dragă Sima, şi cavalerului Grama
cîte o sută de ducaţi.
Uimirea celor trei prieteni era vădită. Vorbiră un timp despre
minunatele însuşiri ale regretatului Ioan al Dobrogii. Apoi cavalerul blond îi
propuse egumenului:
— Aş dori să las aceşti bani în păstrarea voastră. Mai siguri ca aici nu
pot fi nicăieri. Acum voi lua din ei doar o pungă.
— Şi eu, se amestecă Grama.
— Şi eu, vorbi rotofeiul călugăr.
— Aşa să fie, aprobă egumenul.
Îndată după prînz, Irina se retrase dimpreună cu voinica ei slujitoare.
Călugării pregătiseră odăile pentru oaspeţi în aripa de sud a clădirii. Lazăr
dădu cîteva porunci. Un călăreţ părăsi mănăstirea şi tăie drumul prin
Codrul Vlăsiei către castelul comitelui Staicu. Arad şi Grama porniseră o
scurtă plimbare pe marginea lacului. Amîndoi erau veseli. Ducaţii primiţi
de la egumen le alunga pentru o vreme sărăcia. Un tînăr scund, cam prea
lat în umeri, şedea la oarecare distanţă şi îi privea galeş.
— Pe barba lui Allah! se minună Grama. Cel de colo nu e cumva
Gogoaşă?
— Aşa se pare, zîmbi Arad mai puţin uimit.
— Ca să fiu drept, recunoscu micuţul cavaler, nu credeam să mai dăm
vreodată ochii cu slujitorul tău. Ba aş putea spune că îmi luasem nădejdea
de la punga încredinţată lui. Atunci n-am vrut să te supăr cu neîncrederea
mea.
— Domnilor! se apropie Gogoaşă fără a-şi ascunde bucuria. Din cîte
auzisem pe aici, să fiu al naibii dacă mai credeam că o să am plăcerea să vă
slujesc în continuare. Însă acum, cînd mă gîndesc bine, ştiu că picasem în
apăsarea gîndului negru pe care nu l-am avut cînd am intrat în slujba
voastră, şi zău…
— Ei, ei! îl întrerupse Arad. Ai făcut cele două drumuri?
— Păi, altfel mai eram eu aici? Le-am făcut. La Sibiu se simţea mare
nevoie de bani. Însă la Deva, să mă ia naiba că picasem taman la vreme.
Pramatia de proprietar îndrăznise a vorbi despre alungarea din casă a
surorilor cavalerului Grama. Iar ele nu aveau un chior să plătească chiria
pe nu ştiu cîte luni.
— Drace! murmură micuţul cavaler. Nu mai aveau chiar nimic?
— Nimic, domnule. Bătea vîntul, nu alta. Din cîte am înţeles eu, pe la
începutul primăverii a trecut pe acolo seniorul Grama, părintele vostru, şi
167
le-a curăţat de tot mărunţişul.
— Hm! făcu tînărul, cam pămîntiu la faţă.
— Cu ce să te răsplătesc? interveni blondul, căruia nu-i făcea plăcere
să se discute astfel despre familia prietenului său.
— Nu sînt în slujba voastră? făcu Gogoaşă mărinimos, fiindcă urmărea
un anumit scop. E drept că mama domniei-tale mi-a dăruit doi ducaţi. E
drept că am primit în dar de la surorile Grama încă pe atît, însă e tot atît de
drept că am şi eu o familie, ca orice creştin. Iar această familie mănîncă şi
ea din cînd în cînd, aşa că acuma sînt lefter de-a binelea.
— Iată zece ducaţi.
Văzînd o sumă atît de mare, inima lui Gogoaşă înlemni o clipă, dar el
nu-şi arătă nici bucuria, nici surpriza, ci îi primi cu aerul cel mai firesc din
lume.
— De la mine încă zece, spuse micuţul cavaler. Cotae unde e?
— Plînge.
— Ce face?
— Plînge, domnule. Cotae mi-a zis că a îndurat primejdii mari la Varna,
în mlaştinile Dobrogii şi în ceva lupte cu o tabără de achingii, însă nimeni
nu s-a gîndit la el. Asta spre deosebire de mine, care am huzurit prin locuri
mai sigure şi am căpătat daruri în drumul meu.
— Cheamă-l! porunci blondul.
Însă nu mai fu nevoie, fiindcă lunganul apăru de după un pom cu cea
mai deznădăjduită figură pe care şi-o putuse croi.
— Te dor măselele, Cotae? zîmbi Arad.
— Nu, domnule. De cîteva zile, m-a apucat o tristeţe căreia nu-i găsesc
leac decît dacă părăsesc slujba voastră. Zău! Mă doare inima după un
stăpîn atît de bun, dar e vremea să mă retrag undeva şi să-mi încheg un
rost.
— E dreptul tău, aprobă blondul. Cavalerul Grama şi cu mine îţi
dăruim douăzeci de ducaţi. Cînd vei dori să pleci, îmi spui şi îţi plătesc
simbria pe cît m-ai slujit.
— Nu-i nici o grabă, domnule, se lumină Cotae. M-au mai apucat pe
mine d-astea şi de obicei nu m-au ţinut mult.
— Bine! Vedeţi-vă de odihnă!
— Ar mai fi ceva, domnule, vorbi Gogoaşă din nou, atent la fiecare
vorbă pentru a nu-i supăra pe cavaleri cu un cuvînt nepotrivit.
— Ei, ce mai e?
— Păi, domnia-voastră aveţi doi slujitori, iar cavalerul Grama nici unul.
— Şi ce propui?
— Să ne împărţim, domnule.
168
— Bravo, Gogoaşă! Iată o idee bună. Alege, prietene! cătă spre Grama.
— Mi-l dai pe Cotae? Eu sînt mărunt. Mi-ar plăcea să am un slujitor
voinic.
— Aşa să fie! Şi acum, gata. Hai să ne continuăm plimbarea începută!
— Ar mai fi ceva, domnule, îl opri Gogoaşă, credincios planului său la
care se gîndise de-a lungul drumului din Transilvania.
— Iar? Adică ce?
— Domnilor, spuse cu multă siguranţă în glas, domniile-voastre sînteţi
nişte cavaleri prea de soi pentru a fi slujiţi de nişte bieţi servitori. De-aia mă
gîndeam…
— Te gîndeai ce? se amuză blondul, observînd cu cîtă hotărîre grăieşte.
— Păi, tocmai la asta ce vă spusei.
— Lasă, lasă!
— De ce să las, domnule? Mă plătiţi ca să alerg şi să gîndesc uneori
pentru voi.
„Să mă ia naiba! chibzui Arad. Pe măsură ce-l cunosc mai bine,
descopăr la Gogoaşă frumoase haruri ale isteţimii.‖
— Şi ce ne sfătuieşti?
— Să vă luaţi doi scutieri.
— Da, bine! Ne vom gîndi la asta. Vom căuta doi scutieri.
— De ce să căutaţi cînd ne aveţi pe noi?
Cavalerii sloboziră un hohot mare de rîs. Deci asta era! Acum
înţelegeau limpede ce urmărise isteţul Gogoaşă cu vorbăria sa. Cum
amîndoi aveau spadele la ei, cum nimic nu-i împiedica să o facă, se
înţeleseră din priviri şi le porunciră celor doi slujitori să se aşeze în
genunchi. Gogoaşă şi Cotae se repeziră atît de năprasnic, încît simţiră
dureri la genunchi cîteva zile. Egumenul Lazăr, Sima şi o seamă de călugări
aflaţi pe aproape fură poftiţi ca martori la mărunta ceremonie. Spadele
cavalerilor căzură cu latul pe umerii foştilor servitori.
169
Capitolul 11
L
a mănăstirea Snagovului, dimineaţa de iulie pornise cu un
adevărat concert al păsărilor, aflate puzderie prin Codrul Vlăsiei.
Concert care, în loc să scadă liniştea de acolo, parcă o întărea.
Primele raze ale soarelui se furişau hoţeşte peste ziduri şi năvăleau în
odăile cu ferestrele larg deschise. Stînjeneii de culoarea cerului,
cîrciumăresele cu petale parcă rujate, regina nopţii cu fard alb, trandafirii
desfrînaţi în puterea parfumului delicat, ca şi verdeaţa multă din jur,
aduceau în zori o notă de prospeţime. Limpezimea lacului, tainica blîndeţe
a pădurilor şi aerul uşor asprit îl îndemnau pe om spre veselie. Lîngă
poarta cea mare a Snagovului, şase cai frumos ţesălaţi în pătrăţele mici
aşteptau gata înşeuaţi. Cîţiva călugări îi stăpîneau greu, fiindcă mîndrii
bidivii simţiseră şi ei dulceaţa zorilor şi jucau în loc, aşteptînd un prilej să
pornească într-o goană îndrăcită.
Egumenul Lazăr o ajută pe Irina să urce în scări. Simţindu-i braţul
pietros, puternic, tînăra îşi reţinu un zîmbet, gîndind că prelatul seamănă
mai degrabă a cavaler decît a egumen. Trupul acestuia, vînjos şi elastic,
faţa frumoasă cu linii calme, ochii pătrunzători şi întreaga sa ţinută falnică
ar fi găsit preţ mare în inima oricărei fete.
„O avea vreo iubită?‖ se întrebă Irina.
Cu toate că Lazăr le ceruse tinerilor Grama şi Arad să facă un drum la
Argeş, ei nu se arătară prea entuziasmaţi. După dorinţa domnului Ţării
Româneşti, cavalerii urmau să fie prezentaţi la curte. Dar pe tineri îi
chemau unele treburi în Transilvania. Aşa se făcuse că, în zori, Arad şi
Grama dimpreună cu scutierii Cotae şi Gogoaşă erau în suita Irinei.
Drumul lor spre Transilvania trecea pe lîngă castelul de pe Prahova. Atît
Grama, cît şi Arad luaseră cîte patru sute de ducaţi din sumele rămase în
păstrarea egumenului.
Poarta se deschise curînd. Călăreţii intrară printre copacii mari ai
Codrului Vlăsiei, iar zgomotul de copite scăzu treptat odată cu depărtările.
Călăreaţă desăvîrşită, Irina o luase cu mult înaintea celorlalţi. Cavalerul
blond, al cărui cal nu prea avea rivali în sprinteneală, ar fi putut să o
ajungă uşor, dar îi lăsă întîietate micuţului Grama. Tînărul simţise în
ultimele zile că Grama e îndrăgostit lulea de frumoasa fiică a Dobrogii. În
urma lor, egumenul Lazăr şedea pironit lîngă poarta Snagovului. Zadarnic
încerca să-şi adune gîndurile, fiindcă ele se învîrteau în jurul Irinei, şi nu
170
tocmai limpede. Cotae şi Gogoaşă, încă mahmuri după cheful de peste
noapte, picoteau în şei şi nu mai aveau destulă putere să se bucure de
noua lor situaţie, nevisată doar cu două luni înainte.
Cînd ieşiră călăreţii din Codrul Vlăsiei, soarele se ridicase de vreo
patru-cinci suliţe pe cer. Departe, peste crînguri şi cîmpie, apăruse mîndra
siluetă a castelului prahovean. Arad era mulţumit că amînase o întîlnire cu
măria-sa Mircea. Simţea că încă nu era momentul să o facă. Privi de la
distanţă părul bogat al Irinei ce flutura în goana calului, şi gîndurile sale
luară alt făgaş.
La poarta de miazăzi a castelului, comitele Staicu şi doamna Margareta
aşteptau sosirea micului grup de călăreţi. Lazăr îi înştiinţase cu o zi
înainte. Şi, în vreme ce Irina se depărta la braţ cu stăpîna locului, Arad,
Grama, Cotae şi Gogoaşă rămaseră dincolo de podul Prahovei şi-l salutară
pe comite cu pălăriile. Mirată că tinerii săi însoţitori se opriseră, Irina privi
îndărăt.
— Credeam că vor intra alături de noi, îi spuse Margaretei.
— Dar cine sînt?
— Blondul e Nufărul Alb.
— Nufărul…? încremeni castelana. Glumeşti, pesemne.
— Nu prea. El m-a scăpat din mîinile achingiilor.
„Nufărul Alb! gîndi Margareta contrariată. Iată că mi se năruie ultimele
visuri. Fiindcă visasem, ce-i drept prosteşte, că altul e Nufărul Alb…‖
Privirile ei zăboviră o clipă asupra comitelui ca spre un străin a cărui
înfăţişare nu-ţi spune nimic. Îşi reveni iute şi porniră amîndouă către
poartă. Staicu tocmai ducea tratative cu tinerii călăreţi şi-i îndemna să
rămînă o vreme la castel. Grama ar fi dorit-o din toată inima. Cotae şi
Gogoaşă se şi gîndeau la un somn bun, dar blondul se puse împotrivă. De
ce oare nu-i convenea să mai stea un timp în preajma Irinei? Pricina era
Staicu. La ultima lor întîlnire de la Argeş, comitele îl privise lung şi grăise:
„Domnule, chipul vostru parcă îmi aminteşte ceva. Parcă mi se pare
cunoscut. E de mirare, fiindcă nu prea ştiu cum şi de unde.‖ O nouă
întîlnire cu Staicu nu-l atrăgea. Totuşi, la insistenţele gazdelor, călăreţii
cedară şi trecură podul.
— Aud lucruri mari despre voi, domnilor, îi întîmpină Staicu.
— Şi noi, spuse Margareta, privindu-l pe blond doar o clipă.
„Chipeş, cu ochii curaţi şi privirile cutezătoare, la fel de voinic pe cît e şi
comitele. Acestea sînt haruri pe potriva Nufărului Alb, gîndi Margareta. Pe
cele interioare vom încerca să i le ghicim. Însă, cu toată voinicia lui, e prea
tînăr. Cred că e de seama mea. Poate cu unu sau doi ani mai vîrstnic. De
necrezut. Nufărul Alb – aproape un copil? De vreo doi ani se vorbeşte
171
despre Nufăr. Dar cîţi ani avea vestitul Nufăr cînd s-a pornit spre marile
sale isprăvi?‖
Pe o terasă de la parter, frumos împodobită de o masă plină de gustări
şi vinuri alese, gazde şi oaspeţi se aşezară în scaune de răchită albă.
Aplecat spre obişnuita sa veselie, comitele ridică o minunată cupă şi
propuse:
— Doamnelor, prieteni, să închinăm pentru prinţesa Irina!
— Şi pentru Nufărul Alb, interveni Margareta privind iscoditoare faţa
comitelui.
— Fie! zîmbi el calm. Şi pentru Nufărul Alb.
— Domnule, se întoarse castelana pe jumătate către Arad, e o cinste
să-l cunoaştem azi pe Nufărul Alb.
Şi, în vreme ce vorbi, iscodi în continuare cu coada ochiului faţa lui
Staicu. Dar nici un muşchi al acestuia nu tresări. Poate că zîmbetul său
păru o clipă mai pronunţat. Margareta se aşteptase ca soţul ei să sară în
sus de entuziasm la asemenea veste.
„Ce suflet o avea el? se întrebă tînăra doamnă. Ce suflet se ascunde
oare în trupul voinic şi frumos al comitelui? Voinic şi frumos, iar pe
dinăuntru gol.‖
Îşi întrerupse gîndurile. Cavalerul Bogdan, palid şi slăbit, venea domol
către meseni. Blondul rămase năuc doar o clipă, fiindcă în cea următoare
ţîşni în întîmpinarea roşcovanului. Iar dacă nu se îmbrăţişară, aceasta se
datora temerii lor de a nu face o necuviinţă de faţă cu doamnele.
— Cavalere, spuse Arad, auzisem că unele răni grele v-au reţinut în
Dobrogea. Pentru mine, surpriza şi bucuria sînt în egală măsură!
— Parcă pentru mine e altfel! rîse Bogdan. Mi se pare că am picat la
vreme. La vreme ca să aud că se închină aici în cinstea Nufărului Alb. Ca
să fiu drept, după întîlnirile noastre de la Braşov, Snagov şi Varna, m-am
gîndit adesea că sînteţi Nufărul Alb.
Uitat de ceilalţi în capătul mesei, pe chipul frumos al comitelui Staicu
flutură un zîmbet ironic.
— Nu sînt Nufărul Alb, vorbi Arad cu supărare greu reţinută. M-am
folosit de numele său în scopuri bune. Din păcate, se dovedeşte că asta îmi
aduce numai necazuri. Şi eu m-am gîndit adesea la Nufărul Alb şi aş da
mult să-l cunosc.
— O! rîse Irina. De cînd m-a scos din robie, domnul acesta repetă
mereu că nu e Nufărul Alb.
Ceilalţi meseni, în frunte cu Staicu, înteţiră hohotele de rîs. Dezarmat,
blondul nu mai spuse nimic. Doar ochii săi scînteiară mînioşi. Observîndu-i
supărarea, comitele îl preţui mult pentru sinceritate. Poate că altul s-ar fi
172
împăunat cu un nume atît de vestit. Blondul se vedea clar că nu e dintre
aceia. Staicu ştia bine cine e Nufărul Alb şi la început intenţionase să se
distreze pe seama tînărului cavaler. Acum alte gînduri îi treceau prin minte.
El socoti că pe Arad îl paşte o gravă primejdie. Prea mulţi oameni credeau
că tînărul e Nufărul Alb. Cum astfel de ştiri circulă de obicei cu mare
iuţeală, turcii vor afla în curînd. Oamenii sultanului Murad, îmbrăcaţi în
straie de creştini, pot veni oricînd să-l lovească pe furiş. O săgeată, un
pumnal sau chiar otrava sînt arme împotriva cărora nu eşti în stare să
lupţi, dacă nu eşti prevenit.
— În ce parte călătoriţi? se interesă comitele.
— În Transilvania, răspunse Grama.
— Poimîine aş vrea să fac şi eu un drum la Braşov. Ce-ar fi să rămîneţi
la noi pînă poimîine? Am călători împreună.
— Vă mulţumim, domnule! se grăbi mărunţelul înainte ca blondul său
prieten să se opună.
Un ceas mai tîrziu, cunoscînd intenţia lui Staicu de a merge la Braşov,
Margareta îl chemă pe Amăricăi şi-i dădu unele porunci. Moldoveanul
aprobă cu o mişcare a capului, după care îşi înşeuă calul şi părăsi castelul
în mare taină.
Oştile de achingii ale marelui vizir Ali-paşa luaseră Tîrnova cu asalt.

Ţarul Şişman, în proaste relaţii cu vecinii săi şi lipsit de ajutorul acestora,
nu reuşise să fugă. Căzuse rob şi erau puţine şanse că va scăpa cu viaţă. În
cortul său, comandantul achingiilor şedea încruntat. Victoria asupra lui
Şişman şi cucerirea Dobrogii ar fi trebuit să-l bucure, însă el nu se mai
gîndea la satisfacţii. Veşti rele îi veniseră din Adrianopole şi din Balcani.
Sandjac-begul Omar dispăruse. Şi, ce era mai rău, prinţesa Irina
dimpreună cu sutele de robi scăpaseră, datorită intervenţiei Nufărului Alb.
Alte două convoaie cu robi fuseseră atacate de bulgarii cavalerului Cîrstev.
Iar asta însemna că tot ce îi trimisese el marelui padişah de la Adrianopole
se spulberase pe drum. Aurul şi robii cu care nădăjduise a-l copleşi pe
Murad îi scăpaseră printre degete.
Aghiotantul său Ibrahim lipsise vreo două zile ocupat cu strîngerea
prăzilor şi a robilor. Reveni în tabără mulţumit că aducea scule de preţ, mai
multe decît sperase. Robii erau în bună parte oameni cu stare frumoasă,
ceea ce însemna că rudele lor vor plăti bine pentru a-i răscumpăra la
Adrianopole.
— Te-ai întors, Ibrahim? observă Ali fără entuziasm.
173
— M-am întors, strălucitorule, iar prăzile şi robii sînt peste aşteptări.
„E în toane proaste, gîndi aghiotantul. Oare ce s-a întîmplat în lipsa
mea?‖
— Stai jos! îi porunci marele vizir pe un ton mai aspru decît altă dată.
În zori am primit o seamă de veşti. Nici un convoi de-al nostru nu a ajuns
la Adrianopole. Nufărul Alb l-a atacat pe Omar. Cîrstev a spulberat
următoarele două convoaie.
— Iarăşi Nufărul Alb? Iar Cîrstev? strigă Ibrahim cam pămîntiu la chip.
— Da, da, iar ei. Însă vestea cea mai tare am lăsat-o la urmă. Ben-Din
e mort.
— Cum asta?
— Înjunghiat de Nufărul Alb pe o străduţă din Adrianopole. Unul dintre
slujitorii mei a sosit acum două ceasuri. El mi-a spus că pumnalul înfipt în
pieptul lui Ben-Din purta un bileţel din partea Nufărului Alb cu salutări
pentru mine.
— Cum a putut să afle Nufărul Alb? se minună aghiotantul. Doar voi,
eu şi Ben-Din ştiam despre misiunea aceea.
— Asta mă întreb şi eu, îl privi marele vizir încruntat. Ben-Dim nu era
prost să i-o spună.
Aghiotantul păli. Înţelese într-o clipă bănuiala vizirului. Întrebarea sa
veni ca un oftat dureros.
— Doar nu mă bănuiţi? Doar nu vă închipuiţi că…?
— Nu, Ibrahim. Nu-mi închipui nimic. Sînt prea înţelept pentru a te
bănui. Tu eşti prea legat de mine pentru a face un gest ce nu-ţi aduce folos,
ci pagubă. Eşti inteligent şi ştii bine că, de nu voi mai fi eu, nu vei mai fi
nici tu. Murad însă nu ar fi chibzuit mult într-o astfel de situaţie. De cîteva
clipe căpăţîna ta ţi-ar fi stat alături, nu pe umeri.
— Îţi mulţumesc, strălucitorule! bîigui aghiotantul.
— N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Bucură-te că eu pun înţelepciunea
înaintea bănuielilor şi a mîniei. Din toate veştile rele, un singur lucru bun
am aflat, chiar dacă nu prea ştiu cît stă el în picioare. Nufărul Alb e un
tînăr cavaler blond al cărui nume e Arad. Din cele auzite, Arad lucrează în
slujba domnului Ţării Româneşti.
— Şi-i puţin lucru? se entuziasmă Ibrahim. Vom trimite la Argeş
oameni de-ai noştri îmbrăcaţi în straie de ghiauri. Acum, cînd îl cunoaştem,
e simplu să-l lovim fără greş.
— Lucrurile nu sînt atît de simple pe cît par. Mi-e teamă că blondul nu
e Nufărul Alb, murmură Ali îngîndurat.
— Pe ce se întemeiază această părere?
— Pe logică, Ibrahim. Pe logică, apoi pe fapte. De cîtă vreme lucrează
174
Nufărul Alb împotriva noastră?
— De vreo doi ani şi ceva.
— Aşa e. În aceşti doi ani, Nufărul Alb niciodată nu şi-a strigat numele
în gura mare. Niciodată nu şi-a arătat chipul. Şi ştii de ce? Fiindcă el e
puternic printre noi atîta vreme cît nu-l cunoaşte nimeni. Ne-a dat atîtea
prilejuri să-i admirăm inteligenţa, încît nu putem crede că e în stare să facă
o prostie. Din cîte ştim, nu numele său a zdrobit tabăra lui Omar, ci
oamenii cu care blondul venise acolo şi robii. Arad a mizat pe o răscoală a
robilor şi nu a greşit. Ştii ce cred eu?
— Nu.
— Cred că tînărul blond şi-a însuşit numele Nufărului Alb în speranţa
că va crea panică printre achingii.
— Da, aprobă Ibrahim, ce mi-aţi spus pînă acum stă în picioare numai
pe logică. Dar aţi pomenit şi despre nişte dovezi. Care sînt ele?
— Ben-Din a fost înjunghiat de Nufărul Alb la Adrianopole într-o joi
noaptea.
— Şi ce-i cu asta?
— Aşteaptă, Ibrahim! Tabăra lui Omar a fost atacată de Nufărul Alb tot
joi noaptea. Cum ar fi putut Nufărul să fie în aceeaşi noapte în două locuri
despărţite de două zile călare?
— Şi dacă la Adrianopole un om al Nufărului Alb l-a înjunghiat pe
Ben-Din?
— M-am gîndit la asta. M-am gîndit fără rost. Nufărul Alb lucrează
singur. Un bărbat ca el nu se dă pe mîna altuia. Numai aşa a reuşit să
rămînă nedescoperit vreme de doi ani. Un om al său poate că nu l-ar trăda
pentru grămada de bani oferită de noi, însă ar putea face greşeli. Nufărul e
prea inteligent pentru a nu se gîndi la astfel de lucruri.
— Atunci? întrebă aghiotantul, descumpănit.
— Atunci înseamnă că pe Nufărul Alb tot la Adrianopole îl vom căuta.
Vechiul nostru plan rămîne în picioare.
— Dar blondul, cum rămîne cu el?
— Pe blond îl vom lovi oricum. Întîi pentru că mai păstrăm o mică
bănuială asupra lui. Apoi, pentru faptul că ne-a păgubit cum nu se poate
mai rău. Cavalerul blond a dovedit prin iscusinţa lui că e un tînăr plin de
haruri. A-l lăsa în viaţă înseamnă să ne păstrăm cu bună-ştiinţă un mare
duşman. Ştii ce mă bate gîndul?
— Nu.
— După descrierile ce mi-au fost făcute, înclin să cred că blondul e
unul dintre cei doi ghiauri care ne-au păcălit asupra întăriturilor Varnei.
Fuga lor din tabăra noastră cam aduce a minune. Dar să lăsăm asta.
175
Campania noastră se apropie de sfîrşit. În următoarele două-trei zile,
achingiii mei vor curăţa ultimele cuiburi de rezistenţă ale ţaratului lui
Şişman. Vom pune şi aici garnizoane puternice. În cetatea Silistra l-am
lăsat comandant pe Iacşi-bey, la Caliacra pe Osman, iar aici îl numim pe
Asan-paşa. El e omul de încredere al lui Suhar. Lăsîndu-l aici cu cinste
mare, îl păgubim pe Suhar de un om valoros.
— Vicleană judecată! spuse Ibrahim cu admiraţie.
— Ştiu. Peste cinci zile ridicăm tabăra şi pornim spre Adrianopole. În
Dobrogea şi aici am pierdut mulţi oşteni, dar misiunea dată de padişah
ne-am îndeplinit-o cu cinste.
— Nu atacăm Varna?
— Nu. Nu acum. Pentru asta va veni Abdulah pe mare cu o seamă de
corăbii. A ataca Varna de pe uscat înseamnă să pierdem oameni mulţi şi
poate fără folos. Apoi, timpul nu ne mai îngăduie să întîrziem pe aici,
departe de Adrianopole. Am ştiri că se unelteşte mult împotriva mea.
Sultanul Murad e schimbător în hotărîri. Dacă sîntem lîngă el, măcar ne
putem apăra de duşmani. Totuşi, lupta nu va fi uşoară. La Adrianopole ne
aşteaptă necazuri şi, din păcate, mergem în faţa padişahului cu prea puţine
daruri.
— Îl avem pe Şişman şi o grămadă de prăzi. Robii sînt mulţi şi de preţ.
Achingiii mei au adunat de prin satele bulgăreşti peste două mii de prunci.
Aceştia îl vor bucura pe sultan. Peste cîţiva ani, pruncii vor deveni oşteni ai
imperiului. Strălucitorule, sîntem doar la un pas de Dunăre. Oare nu ar fi
nimerit să facem o călcare dincolo? Ne-am putea întregi darurile şi robii
pierduţi.
— Nu. Iscoadele mele m-au înştiinţat că Mircea ne aşteaptă bine
pregătit. Aud că vreo douăzeci şi ceva de mii de oşteni ghiauri stau ascunşi
în pădurile din lungul Dunării. Cifra mi se pare cam exagerată, fiindcă, din
cîte am aflat, Mircea nu a ridicat oastea cea mare a ţării. Totuşi, puţini nu
sînt. Corăbiile ghiaurului patrulează pe apă zi şi noapte. Achingiii sînt
obosiţi şi acriţi după atîtea lupte. Avem o groază de răniţi. Garnizoanele
mi-au luat mulţi achingii. A ne înfrunta acum cu Mircea înseamnă a pierde
nu numai o bătălie, ci şi cel puţin un sfert din oamenii mei. Şi aşa, va
trebui să-i ascundem padişahului numărul morţilor noştri. Nu ne
aventurăm, Ibrahim. Duşmanii noştri atîta aşteaptă pentru a ne împroşca
frumos cu învinuiri. Murad nu ne-a dat un astfel de ordin şi cred că-i
înţelept să nu ne legăm la cap dacă nu ne doare. Cel puţin aşa sună un
vechi proverb al românilor, şi zău că nu-i lipsit de înţelepciune!
— Strălucitorule, dar dacă Mircea aşteaptă plecarea noastră pentru a
sfărîma garnizoanele din Dobrogea şi de aici?
176
— Nu o va face, zîmbi marele vizir. Cine dintre ghiauri ar stîrni azi
mînia padişahului? Mircea va respira uşurat, va fi bucuros că nu ne-am
aruncat asupra Ţării Româneşti. Văzînd ce au păţit Ioan al Dobrogii şi ţarul
Şişman, el se va preface cît mai mic în viitoarele luni. Atît de mic, încît să
nu-l băgăm în seamă. Şi chiar dacă s-ar încumeta la o prostie fără margini,
asta nu ne mai priveşte acum. Cînd va fi cazul, vom veni asupra lui cu oşti
mari şi-l vom tîrî în robie la Adrianopole.
În toiul nopţii doi slujitori ai marelui vizir porniră călare de-a lungul
Dunării. O barcă îi trecu pe malul românesc fără bagaje şi fără cai. Straiele
lor de ghiauri le dădea o înfăţişare obişnuită. Amîndoi cunoşteau locurile.
Mai fuseseră pe acolo ca iscoade. Ţinta celor doi slujitori era cetatea
Argeşului. Ali-paşa le promisese cîte o sută de ducaţi veneţieni dacă îi vor
aduce căpăţîna cavalerului blond.
Arad, Grama, Gogoaşă şi Cotae, dimpreună cu Staicu, îşi mînau caii în

zori către Braşov. După vreo două ceasuri de drum, comitele îi făcu semn
blondului să rămînă mai în spatele celorlalţi.
— Zăboviţi mult în Transilvania? se interesă Staicu.
— Nu prea. Peste două săptămîni vom fi la mănăstirea Snagovului.
Sfinţia-sa Lazăr m-a rugat să revenim cît se poate de iute. Din vorbele sale,
am înţeles că ar dori să-mi încredinţeze o misiune. Cum avuţia nu prea face
casă bună cu mine, vă închipuiţi că nu am de ales.
— Mda! Purtaţi cumva o cămaşă de zale?
— Nu.
— Ar trebui să cumpăraţi una.
— La ce bun? Vara, o cămaşă de zale e tot ce poate fi mai nesuferit.
— Sînt de aceeaşi părere. Totuşi pentru voi se cade a purta una. Poate
nu v-aţi gîndit, domnule, că turcii ştiu azi cine e Nufărul Alb. Ah, nu mă
întrerupeţi! Vă cred că nu sînteţi Nufărul Alb, dar o cred oare şi turcii?
Oamenii lor se pot strecura la noi în straie de creştini. O săgeată, un
pumnal n-ar fi cine ştie ce, dacă îţi cunoşti duşmanii. Din păcate, voi nu-i
ştiţi. Va trebui să umblaţi veşnic înarmat, iar o cămaşă de zale să aveţi sub
straiele voastre chiar şi noaptea.
— M-am gîndit la asta, domnule.
— Înseamnă că sînteţi un tînăr înţelept.
Cum nu mai aveau ce-şi spune, îşi zoriră caii, alături de ceilalţi. Tîrziu
după prînz, tinerii cavaleri se despărţiră de comite şi ocoliră cetatea
Braşovului către Sibiu. Staicu trase la vestitul han „Berbecul de aur‖.
177
Construit pe o coastă a muntelui Tîmpa numai în piatră şi lemn, cu odăi
multe, încăpătoare şi luxoase, hanul era cunoscut în toată Transilvania.
Muşterii de mîna a două nu zăboveau acolo, din cauza preţurilor piperate.
Poziţia lui încîntătoare atrăgea însă mulţi călători cu stare bună. Puţine
hanuri se puteau mîndri cu o ţinută atît de aleasă. Chiar slujitorii erau
îmbrăcaţi la fel, în straie scumpe, femeile în alb, iar bărbaţii în mov. Acolo
nu se pomeneau scandaluri, iar cuvîntul de ordine al hangiului Gaşpar se
dovedea lege pentru întreg personalul hanului. Nimeni nu vorbea cu glas
tare. Nimeni nu-şi îngăduia întrebări fără rost. Slujitorii încercau să
ghicească din ochi dorinţele oaspeţilor. „Berbecul de aur‖ adăpostise adesea
oameni de mare vază. Gaşpar ar fi putut pomeni că zăboviseră cîndva pe
acolo chiar Sigismund de Luxemburg al Ungariei, doamna Mara, soaţa
măriei-sale Mircea, voievodul Transilvaniei, domnul Moldovei şi alte
nenumărate mărimi ale zilei.
Cîţiva slujitori pregătiseră o baie caldă pentru ilustrul oaspete venit din
Ţara Românească. În astfel de ocazii, Gaşpar se ocupa personal de
dorinţele clientului. El îşi însemnă în minte tot ce-i porunci Staicu, după
care părăsi frumosul apartament şi dădu ordinele de cuviinţă.
Către seară, o tînără doamnă cu faţa ascunsă sub un văl intră la
„Berbecul de aur‖. Gaşpar îi ieşi în întîmpinare.
— Îl caut pe comitele Staicu. Sînt aşteptată.
— Ştiu, doamnă, se înclină hangiul. Am primit poruncă în această
privinţă. Poftiţi!
Marea sufragerie a hanului adăpostea la ora aceea vreo
cincisprezece-douăzeci de muşterii. Unii locuiau chiar acolo. Alţii veniseră
doar să guste un pahar cu vin sau ceva mîncăruri alese. Printre aceştia se
afla şi un bărbat înalt, uscat la chip. Nimeni nu-l cunoştea acolo pe
Amăricăi.
Tînăra vizitatoare îşi scoase vălul îndată ce uşa se închise în spatele ei.
Staicu o salută cavalereşte şi o pofti să se aşeze la cină. După faţă şi după
gesturile sprintene, doamna avea cel mult douăzeci şi cinci de ani.
— La fel de frumoasă. La fel de punctuală, zîmbi comitele.
— Vă aştept de trei zile. Dar nu mă plîng. Am aici prieteni buni, iar
timpul zboară uşor într-un oraş atît de frumos ca Braşovul.
— Cum aţi călătorit de la Cluj pînă aici? o întrebă din politeţe.
— Cu trăsura.
— Sper că nu a fost prea obositor.
— Ah, nu! Din contră. De fapt, călătoresc mult. După moartea soţului
meu, am făcut adesea drumuri lungi.
— Ştiu. Ce doriţi, un vin de Tîrnave sau unul de Buzău?
178
— Aţi uitat oare preferinţele mele? rîse ea.
— Nici vorbă, dar ele se mai schimbă, odată cu trecerea timpului. Dacă
au rămas aceleaşi, înseamnă că vă voi turna un rubiniu de Buzău. Pentru
noua voastră misiune! închină Staicu.
— Pentru sănătatea voastră! zîmbi ea.
Tăcură un timp şi gustară din renumitul vin adus tocmai de pe
dealurile Buzăului, locul de baştină al tinerei doamne.
— Iscoadele noastre de la Buda au fost descoperite, vorbi Staicu. Nu
ştim încă cine a făcut-o, dar e sigur că nu ungurii.
Îi povesti tot ce ştia în legătură cu plecarea de la Buda a cavalerilor
Dumitru şi Ionuţ.
— Să înţeleg că mă trimiteţi în locul lor?
— Admir inteligenţa voastră. Da, asta e. Veţi părăsi curtea voievodului
Transilvaniei. Acolo va merge altcineva în locul vostru. Sigismund de
Luxemburg se arată prietenos faţă de noi şi sperăm că îşi va ţine
făgăduielile. Am însă bănuiala că la curtea Ungariei cineva tratează
împotriva domnului Ţării Româneşti. E bine să aflăm, pentru a lua
măsurile de cuviinţă. La nevoie, îl vom sili pe Sigismund să respecte
tratatul încheiat cu noi. Tinereţea voastră, frumuseţea şi inteligenţa, ca şi
titlul de contesă rămas de la regretatul vostru soţ, sînt o chezăşie sigură că
acolo vi se vor deschide multe uşi.
— Unde voi locui?
— Un om al egumenului Lazăr a cumpărat pentru voi o minunată casă
la Buda. Iată adresa.
— Voi avea nevoie de slujitori mulţi.
— Au fost angajaţi. Am prevăzut şi banii…
— Ah, nu! îl întrerupse tînăra. Fostul meu soţ, contele Imre Bethlen,
mi-a lăsat o avere uriaşă. Aş fi preferat să trăiască el şi să fim săraci. Dar
asta e altceva. După cum ştiţi, lucrez în slujba Ţării Româneşti nu pentru
bani, ci ca o fiică a ei.
— Da, vă mulţumim…
— Să nu-mi mulţumiţi, fiindcă mulţumiri pentru astfel de servicii se
pot face doar unui străin. A-mi mulţumi înseamnă că mă socotiţi o străină.
Cum voi ţine legătura cu egumenul Lazăr?
— Doamnă, luaţi acest mic inel de aur. Bijutierul meu a lucrat două la
fel. Cel ce va veni la voi îl va purta pe al doilea. Lui să-i încredinţaţi tot ce
aveţi a ne transmite.
— Încerc să aflu rostul inelelor fără a pricepe. Nu-i mai firesc să-mi
prezentaţi omul în cauză?
— Ar folosi prea puţin. Omul nostru nu va fi de fiecare dată acelaşi.
179
— Înţeleg. Dar dacă al doilea inel cade în mîna unui străin? El ar afla
uşor secretele noastre fiindcă eu n-am cum să-l bănuiesc.
— M-am gîndit la asta, iar ca măsură de siguranţă îl veţi întreba pe cel
ce poartă al doilea inel: „Domnule, mi-aţi putea recomanda un vin bun?‖ El
va trebui să răspundă: „Încercaţi un rubiniu de la Cumpăna Buzăului‖.
— O, minunat! Minunat, mai ales că atît întrebarea, cît şi răspunsul
îmi vor aminti despre locuri dragi. De ce nu folosiţi un bărbat în locul meu?
— Fiindcă un bărbat, oricît de viteaz, de iscusit, nu poate răzbi
totdeauna acolo unde o femeie frumoasă şi cu nume mare deschide uşile în
joacă. Apoi, bărbatul e nevoit să întrebe şi uneori stîrneşte bănuieli. Pe cînd
unei femei frumoase i se fac multe confidenţe. Oricum, e o deosebire. Mai
aveţi întrebări, doamnă contesă?
Ileana Bethlen îl privi îngîndurată.
— Am o cerere.
— Vă ascult.
— După cum bănuiţi, misiunea mea la Buda e foarte periculoasă.
— Nu tăgăduiesc şi am luat măsurile de cuviinţă. Un om al meu va fi
umbra voastră ocrotitoare. Vă veţi lovi poate adesea de el fără să-l ghiciţi.
La caz de primejdie, el ştie ce are de făcut.
— Să nu mă încurce.
— Nici gînd. În umbra voastră va sta unul dintre cei mai buni arcaşi
din răsăritul Europei.
— Aş prefera o inteligenţă.
— Omul nostru le are pe amîndouă în egală măsură. Aţi venit însoţită?
— Nu. Cînd am sosit aici, mai era încă lumină.
— Am să vă conduc, hotărî el.
Părăsiră hanul la braţ. Cînd trecură prin sufragerie un bărbat înalt,
uscat la chip, îi privi lung din colţul său. Omul aşteptă preţ de un minut
sau două, după care se ridică, lăsă pe masă un ducat de aur şi porni spre
uşa hanului. Unul dintre slujitori o închise în urma lunganului cu
plecăciuni adînci. Paşii comitelui şi ai contesei Ileana Bethlen răsunau slab
undeva către capătul străzii.
Trecuse de vremea prînzului. Margareta ieşise călare dimpreună cu

Irina. Cîţiva arcaşi le urmau, după obicei. Locurile generoase în verdeaţă
fragedă şi copacii toropiţi de căldura din miezul zilei, liniştea desăvîrşită,
cîntecul rîului ce-şi sălta poalele peste bolovani îi smulgeau Irinei
exclamaţii de încîntare. Zăboviră la o stupină, unde gustară faguri şi apă
180
rece ca gheaţa. Ocoliră platoul Cîmpinei pînă la şes. Adunară flori de mac şi
colilie. Printre păduri, holdele de grîu picau sub asaltul sutelor de seceri.
Femeile, cu pălării mari de paie, cu bluze albe frumos lucrate în cusături de
mînă, acum se ridicau, acum dispăreau printre spice. Bărbaţii bronzaţi de
tăria soarelui făceau snopi grei şi aşezau clăile.
Cînd reveniră la castel, cu feţele îmbujorate, ziua căzuse către seară. Pe
una din terasele de la parter, Amăricăi şi Bogdan se întreţineau lîngă două
cupe cu vin. Observîndu-şi prietenul, Margareta i se adresă cavalerului:
— Domnule Bogdan, i-am vorbit prinţesei Irina despre încîntătoarea
noastră capelă. Aţi vrea să i-o arătaţi?
— Nu veniţi şi voi? întrebă tînăra dobrogeană.
— Sînt prea ostenită.
Bogdan şi Irina se îndepărtară de-a lungul parcului. Amăricăi era
nemulţumit gîndindu-se la ce avea să urmeze.
— Te-ai întors iute, observă castelana. L-ai văzut pe comite?
— L-am văzut.
— De ce nu ai rămas la Braşov în continuare?
— Nu mai era cazul. Am văzut destul.
— Adică?
— Hm! se foi Amăricăi. Aş vrea să vă cruţ, dar n-am încotro. Comitele a
tras la renumitul han „Berbecul de aur‖. Acolo a primit vizita unei femei. Au
stat împreună pînă aproape de miezul nopţii.
— Cine e femeia? întrebă cu glasul parcă sugrumat.
— Din cîte am putut scoate de la slujitorii casei în care locuieşte, e
vorba despre contesa Ileana Bethlen.
— Mulţumesc!
Devenise palidă. Mîinile îi tremurau atît de puternic încît şi le ascunse
la spate. Mînia ei de Muşatină aprigă îl înfioră pe Amăricăi. Acesta îi privi
mersul aspru pînă cînd ea se pierdu la capătul scărilor de la etaj.
Comitele Staicu reveni acasă la o zi după Amăricăi. Adusese de la

Braşov o minunată cruciuliţă de aur bătută cu pietre scînteietoare. Cu
puţin înainte de cină, ciocăni în uşa Margaretei şi intră.
— Ce surpriză, domnule! rîse. Dorul de noi nu v-a putut ţine prea mult
la Braşov.
— Adevărat, doamnă! se înclină Staicu. Uneori mi se părea că roibul
meu galopează prea încet şi mă bătea gîndul să părăsesc şaua, fiindcă
picioarele îndemnate de dorinţa inimii poate că m-ar fi adus cu un ceas mai
181
devreme.
„Ipocrit!‖ gîndi ea ascunzîndu-şi mînia ce era gata să izbucnească.
Apoi grăi la fel de ironic:
— Plăcute vorbe, domnule! Şi bine că nu v-aţi osîndit picioarele,
neobişnuite la greu. Ar fi fost o mare mîhnire pentru noi. Şi aşa ne încearcă
durerea gîndindu-ne cît aţi putut pătimi la un călărit îndelungat. Ca să nu
mai vorbim despre faptul că în lipsa voastră nu am avut o clipă de linişte.
Mereu ne închipuiam cu groază că aţi fost atacat de un lup, sau de un urs,
ori de un cîine rău şi chiar de un lotru. Prea călătoriţi singur! E adevărat că
singurătatea îşi are foloasele ei, dar şi neajunsuri. Ar fi timpul să vă luaţi la
drum unul sau doi apărători de nădejde. Oameni care ştiu să mînuiască
spada şi arcul.
Staicu zîmbi. Firea ei aprigă răzbise parcă mai aspră decît altă dată. Şi,
ca de obicei, se prefăcu a nu înţelege săgeţile.
— V-am adus un dar.
— O! rîse ea. Oare nu v-am spus că cel mai frumos dar stă în prezenţa
voastră aici?
— Aş vrea să cred. Şi mă mîhneşte faptul că mîine în zori vă vom părăsi
pentru o vreme.
Castelana îşi uită intenţiile spre ironie. În glasul comitelui parcă
vibrase ceva cald şi sincer. Îi dispăruse zîmbetul şăgalnic, iar în ochii lui
observă aceeaşi luminiţă ciudată pe care o mai văzuse la el de cîteva ori. Un
licăr ca o chemare tainică ce nu ar fi scăpat chiar unei femei cu puţină
experienţă.
Îşi reveni însă iute şi răspunse cu o asprime abia simţită de el:
— Cum nu se poate mai bine, domnule. Şi noi vom pleca.
— Unde?
— Acasă în Moldova.
— Staţi mult acolo?
— Mult.
— Şi cînd vă întoarceţi?
— Niciodată.
— Da, da, înţeleg, zîmbi el. Dar zîmbetul său era spart, ofilit dintr-o
dată. Păcat că nu vă pot conduce. Sînt chemat la Argeş. Măria-sa Mircea
mi-a trimis vorbă. Voi da poruncă să pregătească trăsura. O sută de arcaşi
vor asigura paza drumului vostru. O luaţi şi pe Irina?
— Tocmai asta e, că nu ştiu ce să fac.
— Ar fi bine să rămînă. Va fi prezentată domnului Ţării Româneşti. Încă
nu s-a hotărît nimic în privinţa ei.
Tăcură miraţi că nu mai au ce-şi spune. Comitele porni spre uşă după
182
ce o salută adînc, dar se opri în prag.
— Ar mai fi ceva, doamnă. Am să vă cer ceva.
— Cereţi! Cereţi cît de mult, îl privi cu răceală. Domnul Moldovei e
bogat şi poate plăti oricît. Orice compensaţie. Să nu vă fie teamă pentru
asta. Nu de bani ne plîngem noi.
— Altceva doream să vă cer, spuse uşor încruntat. În cei doi ani care
au trecut, v-am sărutat o singură dată… la cununia noastră în biserică.
Apoi, nu am forţat lucrurile, fiindcă dragostea nu cu forţa se obţine. Însă
asta e altceva. Acum se cuvine să vă sărut a doua oară, în semn de rămas
bun. Aveţi ceva împotrivă?
Obrajii ei păliră uşor.
— Nu, domnule, nu am nimic împotrivă, încercă să-şi potolească
tremurul glasului. E dreptul vostru de soţ. E ultimul vostru drept.
O cuprinse cu braţele uşor, ca pe ceva deosebit de fragil. Margareta se
ridică mult pe vîrfuri. Buzele ei îl întîmpinară, reci, doar o clipă, fiindcă în
cea următoare cu greu se opri să-şi arunce braţele pe umerii lui.
„Nu-l iubesc, socoti ea într-o frîntură de luciditate. Cel mult, poate că îl
doresc niţel. Doar sînt la vîrsta cînd o femeie poate dori un bărbat.‖
În zori, trăsura Margaretei porni către aşezarea Tîrgşorului. Pe măsură
ce se îndepărta de castelul Prahovei, în loc să simtă o uşurare aşa cum
visase, o încerca un sentiment de apăsare, de vinovăţie. Acum vedea altfel
lucrurile. Întîlnirea comitelui cu o femeie nu-i aducea siguranţa că el o
înşelase. Dar drum de întoarcere nu mai era. Tot chibzuind la cele
întîmplate, rămase o clipă încremenită şi exclamă:
— Dumnezeule! Să fiu oare geloasă? Nu. Nici vorbă! Mînia mea pentru
înjosirea pe care mi-a adus-o întrece orice margini.
183
Capitolul 12
L
a 24 iulie, marele vizir Ali îşi făcu intrarea în Adrianopole, aşa
cum bănuise. Călărea dinaintea oştilor sale. Privirile iscodeau
de-a lungul străzilor. Populaţia îi ieşise în întîmpinare, dar
lipseau pregătirile cu fast ce-l aşteptaseră în alte dăţi. Emirul Sabahaddin,
şeful poliţiei imperiale, înrudit de aproape cu sultanul, Suhar-paşa şi
Fareddin-paşa îl salutară destul de rece, chiar dacă zîmbetele lor făţarnice
îndulceau oarecum ostilitatea. Doar bătrînul amiral Abdulah îşi manifestă
bucuria fără rezerve.
„Întîlnirea cu padişahul va fi grea, reflectă marele vizir. Poate că nu
trebuia să plec în campanie. Poate era mai bine să-l fi lăsat pe Suhar. Mă
întorc victorios, cu toate că Varna mi-a scăpat. Firesc ar fi ca Murad să-şi
arate recunoştinţa şi bucuria. Însă, după feţele ipocrite ale duşmanilor mei,
întîlnirea de mîine poate însemna sfîrşitul carierei mele. Cred că s-a făcut
mult tapaj pentru pierderea convoaielor cu robi şi prăzi. Cît despre Varna,
aici va sta greutatea întrebărilor.‖
Oştile victorioase trecură prin dreptul palatului imperial cu iataganele
ridicate după datină. Padişahul ieşise în balcon să primească defilarea.
Înainte de a-şi pleca fruntea pe gîtul calului, Ali îi văzu o clipă faţa rece,
mohorîtă.
„O fi bolnav, gîndi el. Iscoadele mele m-au înştiinţat că rar îl slăbesc
reumatismul şi tusea. E bătrîn şi acrit. Păcat că nu i-am adus-o pe blonda
prinţesă a Dobrogii.‖
Cînd ajunseră într-o piaţă, Ali-paşa ridică braţul. Oştile se opriră
aliniate frumos la spatele său. Emirul Sabahaddin îşi porni obişnuitul
discurs care încheia campania de la Dunăre.
— Strălucitorule Ali-paşa! Achingii! Vă mulţumim pentru tot. Îi plîngem
din inimă pe cei ce nu s-au mai întors. Mulţi dintre fiii noştri cei mai buni
au rămas pe cîmpul de luptă. Jalea noastră…
— Pe sufletul lui Allah! înjură marele vizir printre dinţi. Discursul
ticălosului de emir sună a înmormîntare, nu a întoarcere victorioasă. Cel
puţin bine că ştiu la ce mă aştept!
Achingiii se răspîndiră treptat. Ali-paşa, urmat de Ibrahim şi o gardă,
porni către palatul său înconjurat de grădini fermecătoare. Slujitorii şi robii
îl aşteptau înşiruiţi printre rondurile de trandafiri. Cîteva roabe minunat
înveşmîntate în văluri subţiri veniră în jurul lui şi-i scoaseră ţinuta de
184
război. Un parfum discret de trandafiri îndulcea atmosfera odăilor. Din baia
uriaşă, lucrată după model bizantin în faianţă albastră, se auzeau chicoteli.
Era bine acasă. Covoarele moi îi mîngîiau din nou tălpile. Ferestrele înalte,
acoperite pe jumătate de perdele albe aduse de negustorii greci din
Constantinopole, îi încîntau privirile. Mobila sculptată, primită cîndva în
dar de părintele său de la Salonic, dădea odăilor o notă de eleganţă.
Vestitele vaze greceşti, mulţimea bibelourilor fine şi lucrătura de mînă a
lemnului care acoperea tavanele arătau bogăţie şi gust.
„Mi se pare că am împrumutat multe de la greci, rîse el. Dar grecii nu
prea au în ce să ne copieze! Din păcate, luăm adesea de la vecini mai mult
rele decît bune. Vechea civilizaţie a grecilor, căreia îi datorăm recunoştinţă,
a căzut pe vremuri către păcatul desfrîului, a leneviei, şi a reuşit să dărîme
un imperiu. Vechiul Imperiu grecesc. Aceeaşi civilizaţie aplecată spre
desfrîu şi lenevie a contribuit la căderea Imperiului roman de apus. Tot
civilizaţia greacă va dărîma şi cel de-al treilea imperiu. Imperiul bizantin.
Iată un adevărat tur de forţă. Dar această civilizaţie pătrunde uimitor de
iute şi la noi. Lenevia, corupţia, îmbuibarea, setea de putere, desfrîul sînt
doar cîteva din păcatele civilizaţiei ce prind la noi rădăcini adînci.‖
Apa caldă, cea rece şi masajul făcut de mîini sprintene îl înviorară.
Trupul său tînăr, robust, nu mai simţi oboseala. Privi în jur, dornic de toate
locurile şi obiectele ştiute. Îmbrăcat uşor, în straie lejere, ieşi pe o terasă.
Ibrahim îl urmă credincios ca o umbră.
— Va fi greu mîine la palatul padişahului? întrebă aghiotantul.
— Nu ştiu. Azi, în imperiul nostru nu mai e uşor ca altădată să te
întorci victorios dintr-un război. În lipsa ta, duşmanii lucrează cu spor.
Sabahaddin, Fareddin şi Suhar ţintesc a-mi lua locul. Acum sînt uniţi să
mă doboare. Dacă vor reuşi, abia la urmă se vor încăiera între ei. Ai văzut
vreodată o haită de lupi? Ei aleargă împreună după pradă. Dar cînd o
răpun, se sfîşie între ei. Poate că mă vor învinui de multe. Mă voi apăra prin
logică şi inteligenţă. Iar dacă padişahul mai păstrează o urmă de
înţelepciune, dacă trufia lui nu i-a acoperit-o cu totul, poate voi reuşi.‖
Ora de primire la palatul sultanului Murad se apropiase. Îmbrăcat
simplu, în caftan lung, lipsit de podoabe, Ali intră în anticamera
padişahului cu fruntea sus. Impunătoarea lui statură, parcă neîmpovorată
de griji, privirile aspre, distante, nu se potriveau cu umilinţa la care se
aşteptau duşmanii.
Marele vizir cătă cu coada ochiului spre Fareddin, care pendula
nehotărît între a se apropia de el sau a rămîne prudent lîngă ceilalţi.
„Cutra de Fareddin încearcă să-mi arate prietenia sa, dar îmi va întinde
numai un deget, fiindcă nu e sigur că voi ieşi de la padişah la fel de trufaş
185
pe cît intru!‖, gîndi privindu-l pe bătrîn cum se apropie mieros.
— Strălucitorule, ţi-a fost greu cu ghiaurii? întrebă cu prefăcută grijă.
Ali privi undeva peste el şi spuse din vîrful buzelor:
— Te-ai cam îngrăşat, Fareddin.
Bătrînul tresări abia vizibil şi se retrase chibzuind:
„Oare ce a vrut să spună cîinele ăsta? Mai are dinţi să muşte? Vom
vedea.‖
Cîţiva generali îşi manifestară simpatia ignorîndu-i cu bună ştiinţă pe
Sabahaddin şi Suhar. Pe ei nu-i interesau jocurile de culise. Uşile mari se
desfăcură în lături.
— Marele vizir Ali-paşa, fiul lui Hairedim! răzbi o voce puternică.
Tînărul comandant îşi reţinu un zîmbet. La ceremonia primirilor,
Murad păstrase ceva din moda ameninţatului Constantinopole. Padişahul
nu şedea pe tronul imperial, aşa cum obişnuise altă dată. Îşi aflase loc mai
bun pe cîteva perne tari. Junghiurile îl necăjeau rău în ultima vreme. În
tron greu se putea ghemui, cînd îl împungeau, aspre. Dintr-un vas de aur,
unele ierburi frumos mirositoare acoperite cu jăratic răspîndeau un fum
subţire ca cel de tămîie. Undeva, după o draperie, o femeie îngîna cu glas
scăzut o melodie tînguioasă. În jurul uşilor, cîţiva oşteni voinici, cu
iatagane mari, strălucitoare, păreau turnaţi în bronz. Un măscărici primit
în dar de la veneţieni încerca zadarnic să atragă atenţia stăpînului prin
tumbe şi ţipete ascuţite. Era de mirare că un om inteligent ca Murad îl
suporta. Moda Apusului cucerise teren la Adrianopole.
Ali înaintă hotărît pînă la doi paşi de sultan. Acolo duse mîna la frunte,
la buze şi la piept, apoi îngenuche.
— Ridică-te, efendi! porunci Murad, tot după moda Apusului.
Uşile mari se închiseră. Spre satisfacţia lui Ali, măscăriciul fu concediat
cu un gest. Numai femeia cînta, dar atît de domol, încît vocea ei semăna cu
o mîngîiere uşoară. Sabahaddin, Fareddin şi Suhar trecură în stînga
padişahului. Ali rămase în dreapta, după cerinţele etichetei.
— Vorbeşte, Sabahaddin! porunci Murad parcă somnoros.
Marele vizir îşi reţinu, prin puterea voinţei, mînia. După rang, el trebuia
să grăiască primul. Şeful poliţiei imperiale desfăcu un pergament mai mult
de formă şi spuse cu glas puternic.
— Nouă mii de achingii morţi şi şapte mii de răniţi.
— Însă prăzile… interveni Suhar.
Un gest al padişahului îl amuţi.
— Suhar, îţi scurtez limba! Trebuie să luăm totul pe rînd. Ce ai de
spus, Ali-paşa?
„Acum se va aşterne cu fruntea la podea şi va cere milă, chibzui
186
Fareddin. Iată clipa în care învinuirile noastre vor veni peste el ca o
grindină. Sultanul va chema gărzile…‖
Tînărul comandant socoti că numai un răspuns cutezător îl poate feri
de mînia sultanului. Va trebui să joace o astfel de carte mare.
— Mărite padişah! zîmbi tînărul spre stupoarea celorlalţi. S-au
schimbat multe aici, în lipsa mea. Eu trebuia să vorbesc primul, după
datină. Apoi, primirea ce mi se face nu-i aceea datorată unui învingător în
slujba imperiului, ci a unui învinuit. Cu victoriile noastre s-ar fi cuvenit să
începem.
„Acum va chema gărzile?‖ se întrebă Ali.
Faţa somnoroasă a padişahului parcă se trezi dintr-o dată.
„Ticălosul ăsta mă înfruntă, dar are dreptate‖, gîndi Murad. Apoi vorbi
cu asprime:
— Continuă, Ali! Continuă! E interesant ce ne spui.
— Mărite padişah, vorbi tînărul cu un calm desăvîrşit, numărul
morţilor şi al răniţilor cine îl poate cunoaşte mai bine decît comandantul?
Sabahaddin a făcut numărătoarea doar prin iscoadele lui slabe. Aşa se
întîmplă că la cifra morţilor s-au adăugat, din nepricepere sau din răutate,
şi o parte din garnizoanele lăsate de mine în Dobrogea şi în fostul ţarat al
lui Şişman. Avem aproape cinci mii de morţi şi patru mii de răniţi.
— Să te cred?
— Nu, mărite padişah. Să nu mă crezi. Trimişii voştri pot afla adevărul
în mai puţin de o săptămînă. Pentru cine dintre noi doi minte, cer osînda
capitală, încheie cu asprime.
— Ce spui, Sabahaddin? îl sfredeli cu privirea Murad.
— Strălucitorule! se îngălbeni acesta, fiindcă nu controlase temeinicia
listei. Poate că oamenii mei au greşit…
— Aha! Vrei să spui ceva, Fareddin?
— Puţine, strălucirea-ta. Înţeleptul nostru mare vizir nu a fost prea
norocos în privinţa prăzilor. Slabe prăzi au sosit aici. Noi le-am aşteptat cu
sufletul la gură.
— Ce poţi răspunde la asta, Ali?
— Mărite padişah, răspunse tînărul fără a se pierde o clipă. Eu am fost
trimis nu după prăzi, ci să cuceresc ţinuturile de la Dunăre. Şi le-am
cucerit, spre slava imperiului.
— Dar ţi-a scăpat Varna! lovi Sabahaddin.
— Scăpat? A, nu! zîmbi marele vizir. Varna nu mi-a scăpat: acolo am
fost înfrînt de-a binelea!
— E de mirare, continuă Sabahaddin. Cu treizeci de mii de achingii să
nu poţi lua un biet oraş? Dar pentru asta ar fi ajuns un sfert din oştenii
187
voştri! Cel mai nepriceput general ar fi cucerit oraşul. Cînd s-a mai pomenit
ca o mînă de ghiauri să pună pe goană oştile imperiului? Şi ce oşti!
— Aşa e! se întunecă Murad, amintindu-şi.
— Nu, preamărite padişah, îl contrazise tînărul, fapt nemaiauzit.
„Acum îl taie‖, gîndi Suhar.
Însă Murad îl privi curios pe Ali, aşa cum te uiţi la un obiect nou şi
interesant.
— Adică, ce vrei să spui?
— Vreau să spun, mărite padişah, că pe ghiauri ne-am obişnuit din rea
trufie să-i privim ca pe nişte iepuri fricoşi. Am uitat oare că anul trecut, la
Polènik, chiar slăvitul nostru padişah a pierdut în faţa ghiaurilor?
„Acum îl taie! gîndi Fareddin, bucuros de întorsătura discuţiei. Ali îşi
caută moartea cu lumînarea.‖
— Aşa este! recunoscu sultanul, spre stupefacţia celorlalţi. Nufărul Alb
i-a înştiinţat pe ghiauri din vreme că mergem peste ei.
— La fel ca şi la Varna, adăugă marele vizir. În loc să găsesc acolo un
biet oraş surprins şi îngrozit de apariţia noastră, am întîlnit o adevărată
apărare care mi-a nimicit o seamă de achingii. În Dobrogea am adunat
prăzi mari şi printre robii de soi strălucea frumoasa prinţesă Irina. Convoiul
trimis de noi către Adrianopole a căzut sub lovitura Nufărului Alb. Dar nu
pe Nufărul Alb îl socotesc azi duşmanul nostru cel mai mare, ci pe altul.
— Pe cine? întrebă Murad surprins.
— Pe acel duşman care se numeşte corupţie, sete de putere, lăcomie,
ură, desfrîu şi complot. O parte dintre marii slujbaşi ai imperiului nu se
mai gîndesc la interesele acestuia, ci numai la cele proprii. Că s-a uneltit
aici împotriva mea cui foloseşte?
— Strălucirea-ta! interveni Sabahaddin mînios. Marele vizir a început
să acuze pentru a-şi ascunde…
— Aşteaptă, Sabahaddin! îl domoli sultanul. Omul acesta ne spune
lucruri mari. Vorbeşte, Ali!
Tînărul înţelese că a venit clipa să lovească nu cu bobîrnace, nu cu
săgeţi, ci cu toată puterea.
— Mărite padişah, nu am luat Varna fiindcă mi-au lipsit cele cincizeci
de corăbii pe care le-am cerut. În Micul Divan de atunci s-au opus aceşti
trei oameni. Ei v-au convins că Varna e o biată întăritură ce poate fi luată
cu cîteva cete de achingii. Ca vechi general ce cunoaşte rosturile războiului,
ce a adus imperiului multe victorii, îi acuz pe aceşti oameni nu de trădare,
ci de totală nepricepere. Nufărul Alb v-a adus şi vouă, şi mie mari
neajunsuri. Setos de putere, Sabahaddin, şeful poliţiei imperiale, ştie să
tragă sfori, ştie să arunce cu noroi, dar de doi ani îl caută pe Nufărul Alb
188
fără folos. Pe omul ce ne loveşte chiar aici. Mărite padişah, mi se pare că
Sabahaddin s-a cam îngrăşat. Acum două săptămîni, iscoadele noastre din
Constantinopole au căzut. Întreaga noastră reţea de iscoade a pierit acolo,
sub toporul călăului. Împăratul din Constantinopole a primit de la Nufărul
Alb o listă cu toate iscoadele noastre.
— Adevărat, Sabahaddin? sări Murad, cu ochii scînteietori de mînie. De
ce nu mi-ai spus?
— Fiindcă am auzit numai zvonuri, se bîlbîi emirul.
— Aha! Marele vizir a aflat asta pe cîmpul de luptă, iar şeful poliţiei
imperiale nu ştie nimic. Înţeleg. Ali are dreptate. Te-ai îngrăşat,
Sabahaddin.
În primul moment, sultanul se gîndi să cheme gărzile. Apoi îşi luă
seama. A-l tăia pe Sabahaddin, ruda sa apropiată, ar fi însemnat mari
nemulţumiri în sînul familiei imperiale. Parcă şi auzea cu groază strigătele
rudelor sale. Acum era bătrîn, bolnav şi lipsit de vlagă. Poate că altădată
şi-ar fi impus autoritatea asupra lor prin cîteva lovituri ale oştenilor săi.
— Sabahaddin!
— Poruncă, strălucirea-ta!
— Te numesc comandant la Sabaha. Mîine în zori să nu mai fii în
Adrianopole! Ţi-am simţit jocul. Doreai să te fac mare vizir. Dar pentru ce
merite? Pleacă!
Emirul părăsi încăperea cu chipul vînăt. Parcă totul se învîrtea în jurul
său. Sabaha era un biet sat de pescari, cu o fortăreaţă prăpădită de vreme.
— Suhar!
— Poruncă, strălucitorule!
— Te numesc şef al poliţiei imperiale.
Suhar se aruncă la podea şi vru să-i sărute vîrful încălţării.
— Lasă prostiile, efendi! îl măsură sultanul dispreţuitor. Să mi-l găseşti
pe Nufărul Alb! Îţi dau răgaz pînă la mijlocul toamnei. Acum plecaţi! Sînt
obosit.
— Ar mai fi ceva, mărite padişah, stărui marele vizir.
— Ce?
— Vă cer o audienţă între patru ochi.
— Bine! Să vii pe la asfinţitul soarelui.Vom gusta un ceai împreună.
Ieşiră. Fareddin se apropie de tînăr, linguşitor.
— Strălucitorule! grăi cu o privire complice. L-ai cusut bine pe ticălosul
de Sabahaddin. Aşteptam asta şi jubilam de plăcere. Să contezi pe mine.
— Fareddin! îl biciui acesta cu vorba aspră. Ai uitat ce ţi-am spus?
Te-ai cam îngrăşat în ultima vreme.
Bătrînul se îndepărtă înjurînd printre dinţi, chiar dacă salutase cu
189
adîncă umilinţă. Marele vizir privi în urma lui ca după un păianjen.
Cu puţin timp înainte de asfinţitul soarelui, Ali-paşa reveni la palatul

imperial însoţit de Ibrahim. Un slujitor îi conduse către un minunat chioşc,
ascuns printre copacii şi boschetele din spatele clădirii. Padişahul părea
mai vioi. Îi primi cu un zîmbet şi nu întrebă despre rostul lui Ibrahim acolo.
— Mărite padişah! începu Ali. La audienţa de dimineaţă, v-am cerut o
discuţie între patru ochi. Apoi am chibzuit că-i mai bine să-l aduc şi pe
acest ofiţer care, prin harurile inteligenţei, prin dragostea faţă de voi şi de
imperiu, ne poate fi de mare folos. E drept că eticheta nu îngăduie…
— Prostii! îl întrerupse Murad. Eticheta o impun eu. Rămîi, tinere! îl
privi cu interes pe Ibrahim. Să se aducă încă o ceaşcă de ceai! Să nu fii
prea vesel, Ali, continuă bine dispus. Ai pierdut achingii mulţi din
campania de la Dunăre şi ai dovedit uşurinţă în trimiterea convoaielor cu
robi şi prăzi. Aici s-a complotat mult împotriva ta. Dar m-a mîhnit lipsa de
iscusinţă a duşmanilor tăi. Îmi plac oamenii inteligenţi şi îndrăzneţi. Pe tine
astea te-au salvat adesea. Sabahaddin îşi merită soarta, fiindcă nu e numai
prost, ci şi leneş. Puţine prăzi, Ali! Avem nevoie de grîne, de miere, de piei,
de copii pentru oşti şi de aur.
— Tocmai asta m-a adus aici, răspunse marele vizir. Politica imperiului
nostru nu merge pe drumul cel mai bun. Noi trăim din ce jefuim de pe la
vecini. Ştiu că nu vă place ce vă spun. Uneori putem lua de la alţii. Însă nu
totdeauna. Iată, un popor mare ca al nostru, se lasă în seama hazardului.
Ar fi vremea să întărim agricultura noastră, meşteşugurile şi comerţul.
— M-am gîndit la asta, dar sînt bătrîn, Ali. Poate copiii mei vor face mai
mult.
— Sînteţi încă în putere. Daţi-mi mînă liberă să întăresc agricultura! În
Dobrogea am văzut lanuri de grîu ce ne ajungeau pînă la piept. Noi avem
multe pămînturi bune şi nelucrate. În ţaratul lui Şişman, am văzut livezi
uriaşe. Nouă aproape ne lipsesc. Daţi-mi mînă liberă pentru întărirea
meşteşugurilor! Daţi-mi mînă liberă să întăresc negoţul! Ce pot face
veneţienii şi genovezii, putem şi noi. În cîţiva ani va fi altfel. Va trebui să
construim corăbii pentru război şi comerţ.
— De unde atîţia bani?
— Încă nu ştiu. Vom porni la drum cu ce putem. Să luăm pildă de la
regii Ungariei, care au făcut colonizări nu cu robi, ci cu oameni liberi. Ei au
sprijinit aducerea de emigranţi germani, cumani, evrei, veneţieni şi
genovezi. Negoţul lor s-a ridicat din nimic. Iar ungurii au învăţat mult de la
190
venetici.
— Bine, Ali! Întocmeşte-ţi planurile tale şi să vii să le văd.
— Mărite padişah, continuă el, nu vi se pare curios că tot ce am
discutat pînă azi în Micul Divan a ajuns la Nufărul Alb? La ultimul nostru
Divan, aţi fost voi, eu, Sabahaddin, Fareddin, Abdulah şi Suhar.
Scăzîndu-vă pe voi, pe mine şi pe Abdulah, pentru care bag mîna în foc,
rămîn trei. Sabahaddin a plecat. Deci rămîn doi. Să facem un nou divan
peste o săptămînă sau două şi să hotărîm un atac de pradă în Ţara
Românească. Dacă vom fi aşteptaţi acolo, înseamnă că unul dintre cei doi
trădează. Urmărindu-i, ajungem fără greş la Nufărul Alb. Această strălucită
idee, din păcate, nu mi-a venit mie, ci inteligentului Ibrahim.
— Crezi în ea?
— Altfel nu aş propune. Urmînd pe acest fir logic, l-am trimis aici pe cel
mai iscusit om al meu. Poate că aţi auzit despre Ben-Din. Nu ştiu pe cine a
urmărit el. Nu ştiu ce a aflat, dar a dat cu siguranţă de o urmă bună. Pe
Ben-Din l-a înjunghiat Nufărul Alb chiar aici, în Adrianopole. Acum îi
încredinţez lui Ibrahim primejdioasa misiune de a-l căuta pe Nufărul Alb.
— Te încrezi în el?
— Ca în mine. Altfel nu l-aş fi adus aici. M-a urmat în toate războaiele.
Trupul său e acoperit de răni în slujba măritului nostru padişah. Multe din
victoriile mele i le datoresc lui. De multe ori am greşit fiindcă nu am ţinut
seama de părerile lui. El e vestitul erou de la Sabaha, pentru care faptă nu
a primit măcar o strîngere de mînă.
Murad îl privi din nou cu interes pe Ibrahim. Îi plăcură ochii lui
inteligenţi, dar ghici în acelaşi timp că Ali încearcă să-l împingă la deal.
Prea multe laude dintr-o dată.
— Locul de comandant al garnizoanei din Adrianopole e liber de
azi-dimineaţă, spuse padişahul gînditor. Comandant a fost Suhar. Acum vei
fi tu, Ibrahim.
Ali îşi ascunse cu grijă triumful. Noul comandant duse mîna la frunte,
la buze şi la piept fără obişnuita explozie de bucurie. Fără nimic linguşitor,
ceea ce îi plăcu mult padişahului.
— Strălucirea-ta! vorbi Ibrahim, fiindcă noua funcţie îi acorda acum
acest drept. Pe pămînturile cucerite la Dunăre am lăsat garnizoane, însă
dincolo de apă domnul Ţării Româneşti a ridicat oşti mari. Dacă face un
atac în Dobrogea şi în ţaratul lui Şişman, cine îl poate opri?
— Crezi că îndrăzneşte? zîmbi Murad.
— Nu cred. Mă întreb.
— Ne vom gîndi şi noi. Mîine, robul nostru Şişman va fi primit în
audienţă. Poate îl vom repune în scaunul ţaratului său. El va lupta acolo
191
pentru noi.
— Dar Dobrogea?
— Dobrogea va fi transformată la primăvară în paşalîc. Vom duce oşti
mari. Trebuie să cucerim Chilia şi Cetatea Albă. Abia cînd vom fi stăpîni
acolo putem lovi mai sus. Micul Divan îl vom ţine peste două săptămîni.
Poate aşa vom da de urma Nufărului Alb. Şi cred că aveţi dreptate. Nu
strică să-i încercăm puterile ghiaurului Mircea. Acum plecaţi!
Marele vizir şi noul comandant al garnizoanei îl salutară adînc şi
părăsiră frumoasa grădină. Ali era vesel. Acum avea doi oameni în posturile
cheie ale imperiului. Pe Abdulah şi pe Ibrahim. Îi vor mai trebui şi alţi
oameni credincioşi lui. Cu cît vor fi mai mulţi, cu atît puterea sa va creşte,
spre binele neamului său. Iar el nu va mai sta cu teamă la cheremul
padişahului. Era mulţumit. Prin noul comandant al garnizoanei, oştile din
Adrianopole se puteau ridica oricînd cu ameninţare chiar asupra
sultanului. Dar o va face numai de va fi cazul să-şi apere viaţa. Acum avea
nevoie de linişte şi de timp, care să-i îngăduie a fortifica slaba putere
economică a imperiului.
La mănăstirea Snagov, egumenul Lazăr îl primi într-o dimineaţă pe

comitele Staicu. Călugării scoaseră o masă afară, în umbra plăcută a unui
stejar. Căldura scăzuse sub apăsarea vîntului care adia blînd. Crengile
stejarului parcă se angajaseră într-o simfonie gravă. Comitele arăta cam
nedormit. Totuşi, nu lipsa unui somn bun lăsase urme pe chipul său.
Egumenul îl cunoştea prea bine pentru a se linişti. Niciodată nu-l văzuse
atît de răvăşit şi de palid.
— Aţi fost la Braşov? întrebă, ferindu-se a-şi manifesta curiozitatea
asupra înfăţişării lui Staicu.
— Am fost. Ileana Bethlen va pleca spre Buda în cel mult două
săptămîni. De aici înainte, rămîne să vă ocupaţi voi de asta.
— Da. Ocrotitorul Ilenei acolo m-am gîndit să fie cavalerul blond. Sper
ca în viitoarele zece zile să se întoarcă la Snagov.
— Curios. Şi eu tot la el m-am gîndit. Credeţi că va primi?
— Cred.
— Asta ne-ar scuti de multe griji. Dar în privinţa omului de legătură, a
omului ce va purta al doilea inel de aur?
— M-am gîndit la micuţul Grama. Îl vom folosi o vreme. Mai tîrziu vom
vedea cu cine îl înlocuim.
— Ştim prea puţine despre el, se opuse comitele.
192
— Nu prea. Călugării mei au cules în Transilvania destule informaţii
asupra lui.
— Totuşi, vă asumaţi o mare răspundere.
— Ştiu, zîmbi egumenul. Cu Grama sînt convins că nu risc nimic. E un
tînăr pe care se pot pune temeiuri sigure. Ah, era să uit! Cum se simte
prinţesa Irina acolo, pe valea Prahovei?
— Destul de bine. Începe să-i placă. Noi ne obişnuim cu ea. Ne-am
despărţit acum un ceas.
— Nici nu s-ar putea simţi altfel cu o gazdă atît de gingaşă ca doamna
Margareta.
— Margareta a părăsit castelul în zori. A plecat pentru o vreme în vizită
la ai săi, minţi Staicu.
„Deci asta era, gîndi egumenul. Acum înţeleg faţa răvăşită a comitelui.
Cred că între ei s-a produs ruptura definitivă. Păcat! Mare păcat! Staicu
nu-mi spune adevărul fiindcă încearcă să cîştige timp. Nu în folosul său, ci
al ei. Peste o vreme, Petru Muşat şi Mircea se vor obişnui cu gîndul lipsei
sale de aici.‖
Prefăcîndu-se a nu cunoaşte nimic din necazurile acestuia, Lazăr
schimbă subiectul discuţiei.
— Peste un ceas vom porni spre Argeş. Măria-sa Mircea ne aşteaptă.
Oştile noastre sînt pe picior de război.
Absent, comitele îi răspunse:
— Nu, azi nu va ploua. Mă bucur că Margareta are noroc de timp bun.
Se opri brusc din vorbele lui şi înţelese că altceva trebuia să răspundă.
Privi spre egumen neliniştit, dar faţa inteligentului său prieten părea
adîncită în alte gînduri.
Tîrziu către seară, ajunseră în cetatea Argeşului. Acolo nimic nu arăta
că se fac mari pregătiri de război. Precaut, domnul Ţării Româneşti nu-şi
arătase încă intenţiile sale cu privire la Dobrogea. Iar faptul că oastea cea
mare nu fusese chemată sub steaguri îi convingea pe oameni de linişte.
Staicu şi Lazăr îl găsiră pe domnul ţării într-o lungă discuţie cu
căpitanul Gherghina.
— În sfîrşit! zîmbi vodă. Aţi venit la timp. Acum vom hotărî împreună
campania din Dobrogea.
— Nu chemaţi Sfatul Domnesc? întrebă egumenul.
— Nu. Secretul discuţiilor trebuie să fie desăvîrşit.
— Vă lipseşte oare încrederea în boieri? insistă prelatul.
— N-am spus asta, dar e bine să fim prudenţi. Dacă am fi ridicat oastea
cea mare a ţării, atunci poate că ne-am fi gîndit şi la Sfatul Domnesc. Cei
zece mii de oşteni sînt ai mei. Plătiţi de mine şi întreţinuţi din cămările
193
mele. Tu ce zici, frate?
— E şi părerea mea, întări Staicu. Iată că în ultima vreme am găsit un
trădător printre boieri. Logofătul Filos e iscoadă a regelui Ungariei. Vom
pierde puţini oameni dacă ştim să păstrăm secretul asupra mişcărilor de
oşti. Acolo trebuie să apărem pe neaşteptate. Cred că e bine să stabilim
acum chiar şi amănuntele.
— Da. Pentru asta v-am aşteptat. Planurile mele sînt gata. Am hotărît
să lovim garnizoanele turceşti aproape simultan. Să nu-i dăm răgaz
duşmanului pentru pregătirea unei apărări bune. Vom împărţi oştirea în
vederea acestei strategii. Şase mii de arcaşi vor rămîne în pădurile de pe
lîngă Giurgiu. Ei apără ţara în cazul unui atac dinspre miazăzi, fiindcă
acum numai de acolo se pot arăta primejdiile. Două mii de arcaşi îi trecem
prin bălţi pînă sub zidurile Silistrei. Alţi două mii îi ducem prin păduri pînă
aproape de Caliacra. O mie vor lovi Hîrşova, trei sute Enisala, două sute
Păcuiul lui Soare, două sute Bisericuţa şi trei sute Dunavăţul.
— Ceva nu e limpede, rîse egumenul. Dacă şase mii de oşteni rămîn
lîngă Giurgiu şi alţi şase mii trec în Dobrogea, înseamnă că sînt
douăsprezece mii în loc de zece.
Vodă rîse şi el.
— Cam aşa este. Nu v-am spus că două mii de dobrogeni din fosta
oaste a lui Ioan au trecut la noi. Atîţia au mai rămas dintre ei. I-am primit
şi i-am ascuns în pădurile de lîngă Cîrna Mică. Refăcuţi, sînt gata acum să
intre sub porunca noastră.
— E bine oare că împărţim oştirea? se interesă egumenul.
— Altfel nu se poate, interveni Staicu. Planul măriei-sale mi se pare
strălucit. Dacă am porni cu toată oastea să lovim cetăţile pe rînd ar dura
mult şi ne-ar fi greu, fiindcă le-am da turcilor timp să-şi facă pregătirile de
luptă şi chiar să ceară ajutor garnizoanelor de la Tîrnova, Şiştov sau
Nicopole. Atacul simultan asupra celor mai de seamă cetăţi îi va
înspăimînta pe achingiii răspîndiţi după pradă prin sate şi porturi. În ce zi
va fi atacul, măria-ta?
— Într-o zi de joi. Ştiţi domniile-voastre ce-i în fiecare joi la Silistra?
— Zi de tîrg, rîse inteligentul egumen, începînd să priceapă gîndul lui
vodă.
— Aşa este! Dar la Hîrşova, Caliacra, Enisala, Dunavăţ şi Bisericuţa?
— Tot zi de tîrg.
— Cum nu se poate mai adevărat. Ei bine, continuă vodă, atacul
nostru simultan va fi de joia viitoare într-o săptămînă. Mulţi oşteni de ai
noştri, îmbrăcaţi în straie de negustori, de meşteşugari, de ciobani sau de
oameni obişnuiţi ai tîrgurilor, vor intra în cetăţi cu armele ascunse. Ei se
194
vor îngriji să-i oprească pe turci a închide porţile cînd vor veni ceilalţi.
— Adică îi sacrificaţi? întrebă egumenul.
— Nu tocmai. Mizez mult pe populaţia Dobrogii. Oamenii de acolo abia
aşteaptă o încăierare cu garnizoanele turceşti. O seamă de foşti curteni ai
lui Ioan au venit la noi şi ne-au spus asta. Populaţia de acolo ne cheamă,
fiindcă unde poate fi speranţa omului: la străinul de neam sau la fratele
său? N-am dat răspunsuri de mîngîiere, socotind că nu vorbe aşteaptă ei de
la noi.
— Domnule Gherghina, cunoaşteţi cifrele garnizoanelor turceşti? se
interesă comitele.
— Fără îndoială. Două mii două sute la Silistra, o mie opt sute la
Caliacra, opt sute la Hîrşova, şapte sute la Enisala, treisute la Dunavăţ,
două sute la Bisericuţa şi două sute la Păcuiul lui Soare.
Staicu fu încîntat de economia cu care vorbise căpitanul. Îi plăcea omul
acesta scurt şi cumpătat la vorbă.
— Mulţumesc, domnule! Asta înseamnă că forţele vor fi cam egale.
Totuşi, noi sîntem mult mai puternici căci lovim prin surprindere. În
Dobrogea, în Balcani, în Imperiul turcesc şi chiar în Ţara Românească, cine
se gîndeşte că vom ataca garnizoanele lui Murad? Totul va fi ca o lovitură
de trăsnet. Şi să nu uităm, vorbi cu mîndrie nereţinută, că azi sîntem
singura ţară din răsăritul Europei care se gîndeşte nu să se apere, ci să-i
lovească pe turci.
— Dar după aceea? zîmbi egumenul. Fiindcă totdeauna urmează un
„după aceea‖.
— După aceea ne vom gîndi la altele. Cine se întreabă prea mult îşi face
singur frică.
— Bine spus, frate! grăi vodă cu ochii strălucitori. Pe urmă vom avea
destul timp să ne gîndim la mînia turcilor. Însă acum, ei trebuie să ţină
seama de mînia noastră. Turcii greşesc azi tocmai pentru că se încred prea
mult în forţele lor şi în faimă, neglijînd prevederea. Nişte oameni chibzuiţi
nu ar fi scos grosul forţelor din Dobrogea. După planul meu, întreaga
campanie va dura doar trei zile.
— Măria-ta, cine vor fi comandanţii?
— Pentru apărarea ţării la caz de primejdie l-am numit pe cavalerul
Ordinului Basarab, Roman Herescu. El a plecat ieri spre pădurile de lîngă
Giurgiu. Cavalerul Ordinului Basarab Manea îi instruieşte de o săptămînă
pe cei două mii de dobrogeni pentru atacarea Silistrei. Cavalerul Ordinului
Basarab Bogdan va pleca mîine să-şi ia în primire oştenii cu care va lovi
Caliacra. Pentru Enisala îl trimit pe căpitanul Gherghina. La Dunavăţ va
merge spătarul Sin. La Bisericuţa, cavalerul Andrei, iar la Păcuiul lui Soare,
195
căpitanul Ghinea.
— Cum nu se poate mai buni. Dar voi?
— Eu, cu garda domnească doar, voi fi la Oltina. Acolo voi primi toate
ştafetele şi voi da poruncile după cuviinţă. Domnia-ta pleci?
— Plec, doamne, zîmbi Staicu.
— Mda! Cred că am discutat tot ce se cuvine. Cînd vom porni din Argeş
cu garda domnească spre Dobrogea, aici se va şti că domnul Ţării
Româneşti a ieşit la obişnuita partidă de vînătoare.
Într-o marţi dimineaţă, patru călăreţi descălecară la poarta Snagovului.

După straiele colbuite şi după caii încinşi, se vedea limpede că oaspeţii
făcuseră drum lung. Anunţat de obişnuitele lovituri de toacă ce răsunaseră
prin Codrul Vlăsiei cu mult înaintea sosirii călăreţilor, cuviosul Sima le ieşi
în întîmpinare.
— Pe toţi dracii şi tartorii iadului. Doamne iartă-mă! strigă el.
Egumenul are prilej de plăcută surpriză.
Arad şi Grama intrară în curtea mănăstirii, dar Cotae şi Gogoaşă
purtau straie prea strălucitoare pentru a nu zăbovi printre călugării
adunaţi în jurul lor. Cuvioşii îşi arătară entuziasmul din plin. Frumoasa
ţinută a scutierilor dăduse loc la numeroase exclamaţii admirative. Dar,
cum se întîmplă adesea în lume, entuziasmul scade odată cu trecerea
timpului, spre nemîngîierea sărbătoriţilor. După o jumătate de ceas,
zadarnic încercară cei doi scutieri să mai aducă vorba sau să atragă atenţia
asupra unor amănunte, fiindcă focul de paie al interesului ce stîrniseră se
potolise de mult.
Sima îi conduse către un loc tainic unde obişnuia uneori să guste un
vin bun, ferit de privirile cuvioşilor. Era un chioşc înconjurat pe trei părţi de
copaci şi cu vederea spre lac. De fapt, se afla chiar pe marginea apei. Acolo
nimeni nu îndrăznea să-l tulbure, mai ales că egumenul Lazăr ori lucra din
zori pînă seara în biroul sfinţiei-sale, ori pleca aiurea cu treburi
misterioase. Comandantul Snagovului se retrăgea în chioşc spre meditaţie
şi rugăciuni, după spusele sale, sau spre a păcătui lîngă o oală cu vin după
şoaptele altora. Aşezaţi acolo, la umbră plăcută, Sima, Cotae şi Gogoaşă îşi
ascundeau chipurile pe rînd în oala voinică pe care şi-o treceau cu eleganţă
din mînă în mînă. Dar oala, mică sau mare, tot oală rămîne, nu butoi. Aşa
stînd lucrurile, curînd rămase tristă, păcătoasă şi uşoară, spre mîhnirea
vizibilă a celor doi musafiri. Sima le înţelese atît subita tristeţe, cît şi setea
încă nepotolită. Iar fiindcă întîlnirea cu ei îi prilejuise mare plăcere,
196
gîndurile sale pioase cătară spre o minune. Fiindcă a face rost de vin la
Snagov fără ştirea cuviosului pivnicer egala cu o minune mai strălucită
decît cea din Cana Galileii. Oala aceea cu vin o luase de la pivnicer pe
sunători. Acum se cuvenea o minune. Cum de la gînd la faptă era doar un
pas, comandantul îi pofti pe oaspeţi să se ridice de pe băncile de lemn şi să
le scoată afară dimpreună cu masa. Apoi, spre mirarea oaspeţilor, Sima
ridică scîndurile din podeaua chioşcului. Sub ele cineva săpase o groapă nu
prea mare, dar suficientă pentru a adăposti un butoiaş pîntecos.
— Fir-aş al naibii! şuieră Cotae, încremenit de uimire. Plin? întrebă,
coborîndu-şi buza de jos cu vreo două degete.
— Ochi, se fuduli Sima, aprins la faţă din cauza plăcutei privelişti.
— De buturugă? se interesă Gogoaşă îngrijorat.
— Aş! Soi greu, domnule. Soi din cele mai alese. Buturugă beau
păcătoşii de rînd. Zaibărul nu-i pentru nişte feţe ca ale domniilor-voastre.
L-am cumpărat alaltăieri de la Valea Călugărească. Sfinţia-sa egumenul era
plecat. Cu ăilalţi am făcut adevărate manevre şi marşuri pentru a-i
îndepărta. Numai cu mare înţelepciune poţi aduce la Snagov un butoiaş
fără să prindă de veste cuvioşii mei călugări, care, fie vorba între noi, sînt
nişte pramatii ce adulmecă vinul cale de o poştă.
— Mai bun ca cel băut de noi adineauri?
— Poşirca aia? se strîmbă călugărul. Auzi, vorbă! se izmeni, bucuros de
uluirea celor doi scutieri. Dacă vreţi să o ştiţi p-aia adevărată, în butoiaşu’
ăsta e aur curat. E haru’ Domnului. E sfîntă cuminecătură. E urgie. O mie
de draci stau închişi între doagele lui. Ai băut un degetar, te sfinţeşti. Ai
băut o cană, eşti un om făcut. Ai băut o oală, damblageşti cum vă văd şi
mă vedeţi. Privindu-l, te înfioară ca păcătoasa coapsă de muiere, fie la noi
acolo!
Spunînd acestea, îi rugă pe cei doi musafiri să-l ajute a scoate
butoiaşul afară,
— Prindeţi cu toată nădejdea! porunci cuviosul cu aerul unui
comandant pe cîmpul de luptă. Cînd zic: „Acum‖, trageţi o dată din toată
inima. Aaa-şa! Uşurel! Acum!
Traseră dintr-o zvîcnitură şi se loviră unii de alţii. Butoiaşul era gol.
Sima întîi rîse prosteşte, mai privi o dată groapa goală pentru a se
încredinţa că nu visează, îşi făcu semnul crucii şi murmură năuc:
— Sfinţi prooroci şi arhangheli! Miluieşte, Doamne, pe robu’ tău Sima!
Fiindcă paştele… şi grijaniile… am fost jefuit, domnilor!
Atras de tărăboiul iscat de Sima, care zbiera ca din gură de şarpe,
Lazăr veni în goană, urmat de Arad şi Grama cu spadele în mîini. Privirile
egumenului se plimbară cîteva clipe de la Sima la butoiaş şi invers, apoi
197
prelatul vorbi cu asprime:
— Sfinţia-ta, ia-o mai uşurel. După cum te învîrteşti în jurul cozii, nu
înţeleg nimic.
— Am fost jefuit, sfinţia-ta, se jelui rotofeiul.
— Jefuit? De unde pînă unde?
— Sfinţia-ta, dacă lua din el o găleată, sau Doamne fereşte, două, mai
treacă-meargă! Dar tot? Nici măcar un strop?
Apoi îşi luă seama, speriat de privirile egumenului, şi fu nevoit să
povestească întreaga păţanie cu butoiaşul.
— Chestia asta nu-mi place, spuse Lazăr supărat de-a binelea. În
pivniţele Snagovului avem vinuri pentru douăzeci de ani.
— Ştiu, sfinţia-ta, replică Sima abătut. Ştiu, însă de ele ne apropiem
într-o prea nechibzuită economie. Întîmplarea face să dispun de nişte bani
la care n-am visat niciodată. În fond, la ce se rezumă viaţa unuia ca mine?
De afurisita urgie a femeilor nu mă bucur. Spre gînduri de înavuţire nu se
apleacă un biet călugăr. Singurele mele bucurii sînt rarele întîlniri cu
prietenii. Oare nu-i prea puţin?
— Poate că ai dreptate, îl privi egumenul oarecum mirat. Zic: poate,
fiindcă sfinţiei-tale nu-i lipseşte aici împăcarea cu Cel de Sus.
Apoi, observînd pe faţa rotofeiului prea puţină înţelegere pentru viaţa
viitoare, continuă zîmbind.
— Vei primi o cheie de la pivniţele cele mici. Acolo avem vinuri mai
vechi decît vîrsta noastră.
După acele vorbe, se întoarse către locuinţa sa urmat de cei doi
cavaleri.
— Deci ne-am înţeles, domnilor, grăi Lazăr satisfăcut. Aveţi aici cîte o
pungă cu aur. Pentru strădania voastră, la Buda veţi primi fiecare patruzeci
de ducaţi veneţieni pe lună. Domnule Arad, iată adresa Ilenei Bethlen.
Domnule Grama, luaţi micul inel de aur. De cum treceţi Tisa, veţi călători
separat. La Buda veţi trage fiecare la alt han şi cu nici un preţ să nu vă
recunoaşteţi acolo unul pe altul. Mi-e teamă că la curtea lui Sigismund de
Luxemburg cineva, care ne ştie bine, lucrează împotriva noastră. Cînd
plecaţi?
— Mîine, răspunse blondul.
— Atunci, odihniţi-vă pînă mîine.
— Ah, nu! Am unele treburi la Tîrgovişte, minţi Arad.
Două ceasuri mai tîrziu, patru călăreţi ieşiră din Codrul Vlăsiei.
Călăriră o bucată de drum spre Tîrgovişte, apoi o luară către cetatea
Argeşului.
— De fapt, ce treburi ai tu la Argeş? se interesă Grama.
198
— Peseme că ai uitat, rîse tînărul său prieten. La balul măriei-sale
Mircea, am avut plăcerea să fiu remarcat cu bunăvoinţă de privirile unei
doamne.
— Ei, fir-ar să fie! rîse micuţul cavaler. Acum îmi aduc aminte.
În realitate, blondul dorea să-i facă o vizită unchiului său Voicu.
Gonacii lor umblau sprinteni, ziua era frumoasă, pungile de la brîu atîrnau
cu plăcută greutate, astfel că îşi continuară drumul schimbînd între ei o
seamă de glume. Ajunseră la Argeş către seară. Hanul „Doi cocoşi‖, mai
puţin aglomerat de la plecarea la vînătoare a domnului Ţării Româneşti, îi
primi cu toată veselia de acolo. După un ceas de odihnă, coborîră în
sufragerie, unde slujitorii pregătiseră o masă pentru oaspeţi distinşi.
Cavalerii şi scutierii lor tăbărîră tinereşte asupra cinei. Hangiul veni
personal să se intereseze de dorinţele oaspeţilor.
— Mare cinste, grăi privind spre Grama. Se pare că soarta s-a întors cu
haruri bune asupra voastră, continuă observîndu-i minunatele straie.
Atît socoti să-i spună, fiindcă neplăcutele întîlniri de altădată,
evacuările din han cam tari nu se cuveneau amintite. Apoi îi vorbi
blondului:
— Domnul cavaler Arad binevoieşte să ne onoreze cu prezenţa sa. Nici
că am visat o cinste mai mare.
— Nu m-ai uitat? zîmbi tînărul.
— Un hangiu bun nu-şi uită muşterii de neam ales.
La o masă alături, doi bărbaţi cu feţele uşor arămii, negustori pesemne,
tresăriră la numele blondului şi vorbiră între ei cu glasuri scăzute.
Cînd înnoptă de-a binelea, Arad părăsi sufrageria sub privirile ironice
ale micuţului cavaler.
„Mare lucru şi dragostea asta!‖ reflectă Grama.
Apoi îşi aminti de frumoasa Irina, iar gîndurile sale zăboviră o vreme în
jurul ei.
De la hanul „Doi cocoşi‖ pînă în oraş, distanţa nu era prea mare. Cel
mult un sfert de ceas pe jos. Răsărise luna, dar lumina ei pătrundea slab
pe drumul acoperit de coroanele copacilor.
„Iată, gîndi blondul, abia acum lucrez cu adevărat în slujba Ţării
Româneşti. Nu ştiu ce mă aşteaptă la Buda, însă, de voi face treburi bune
pe acolo, acestea vor cîntări mult în faţa unchiului Mircea. Sînt fericit că
i-am putut cumpăra mamei căsuţa din Sibiu şi o trăsură. Cel puţin grija ei
nu mă va apăsa o vreme.‖
Auzind zgomot în spatele său, duse mîna la spadă şi se abătu cîţiva
paşi către un loc unde lumina răzbea în toată puterea ei. În urma lui
veneau agale doi bărbaţi.
199
— Domnule, grăi stricat româneşte cel mai înalt, sîntem doi negustori
armeni. Avem gazdă în oraş, dar am întîrziat la han mai mult decît se
cuvine. Mi-e teamă că nu vom putea intra acolo. Porţile se închid odată cu
înserarea. După straiele voastre, se pare că sînteţi cavaler. Poate că ne-aţi
putea ajuta.
— Nu cred să fie nevoie, răspunse Arad. Străjile totdeauna deschid
celor întîrziaţi.
Porniră împreună. După cîţiva paşi blondul observă că armenii
manevrează unul în stînga şi altul în dreapta sa, ceea ce nu-i conveni. Mîna
lui alunecă uşor către pumnal. Pe neaşteptate, cuţitul celui din stînga
străluci prin aer şi cercă a lovi cu sete, dar tot atunci de pe buzele
armeanului scăpă o exclamaţie de mirare. Pumnalul tînărului îi pătrunse
adînc în stomac. Al doilea armean făcu o săritură sprintenă către Arad, însă
din nou mirare! O bufnitură, şi omul scăpă un horcăit, apoi căzu la
picioarele cavalerului. Toporul aruncat de Gogoaşă venise în spinarea
armeanului de la cel mult zece paşi.
— Drace! făcu Arad. Cămaşa de zale mi-a salvat viaţa, iar toporul tău a
venit la timp. Cum se face că te-ai ţinut pe urmele mele?
— Păi, domnule, făcu Gogoaşă, cam plin de el. Cînd am făcut drumul
acela spre Braşov cu comitele Staicu, el m-a luat deoparte, mi-a dăruit zece
ducaţi veneţieni şi mi-a poruncit să nu te slăbesc din ochi ziua şi noaptea.
L-am ascultat, fiindcă în jurul vostru văd că plouă cu aur.
— Înţeleg. Cine or fi ăştia? Cel pe care l-ai pălit tu nu mai trăieşte. Bine
că nu m-ai pălit pe mine.
— Vai, domnule, se poate? Acum sînt în mînă bună.
Se aplecară asupra celui lovit în pîntec. Vaietele rănitului îi convinse că
armeanul mai are vlagă.
— Omule! grăi blondul. Voi pune să te îngrijească dacă ne spui cine
eşti. Altfel te las aici.
— Numele meu e Osman, vorbi presupusul negustor. Marele vizir
Ali-paşa mi-a poruncit să te ucid.
Îi mai puseră o seamă de întrebări, după care îl ridicară şi-l dădură în
seama străjilor de la Argeş. Cel mai cîştigat de atacul falşilor negustori era
Gogoaşă. El îi scotocise pe cei doi oameni ai marelui vizir şi aflase asupra
lor şaptesprezece ducaţi veneţieni. O făcuse fără a se sinchisi prea mult,
socotind că ducaţii fac parte din obişnuita pradă de război. De fapt rănitul
arăta cam pe ducă, astfel că aurul nu-i mai putea fi de folos.
Zece zile mai tîrziu, în vreme ce Arad, Grama şi scutierii lor îşi cătau de
treburi la Buda, printr-un mister greu de pătruns, un slujbaş găsi o
scrisoare în grădina casei din Adrianopole a marelui vizir. După cuviinţă,
200
omul i-o înmînă stăpînului său. Ali o desfăcu mirat şi începu să citească.
„Domnule Ali-paşa,
Atenţia cu care ne-aţi onorat e mai mult decît grăitoare. Ne miră însă că
această atenţie vine din partea unui înalt demnitar al Imperiului turcesc sub o
formă ce nu i se potriveşte. Fiindcă ne este greu să credem că marele Ali-paşa
poate coborî atît de jos, încît să plătească nişte asasini pentru a ne lua viaţa.
Am avut plăcerea să vă cunoaştem sub zidurile Varnei, cînd m-am prezentat
în faţa voastră ca nobil corăbier florentin. Dar atunci eram în război, iar
vicleşugul era cerut de împrejurări. Ne pare rău că vă dăm veşti proaste.
Oamenii voştri au pierit de moarte năprasnică. Noi credem că numai un
moment de crîncenă mînie v-a îndemnat la un gest ce nu-i în firea voastră.
Cavalerul Arad.”
Ali-paşa rămase pe gînduri.

„Oare blondul să fie cu adevărat Nufărul Alb? se întrebă. Logica şi
faptele petrecute atunci ne arată că nu. Şi totuşi, poate că ne-a scăpat
ceva. Scrisoarea aceasta nu a picat din cer. Iar cine a adus-o e peste
măsură de cutezător. Cine ar îndrăzni şi cine ar reuşi să intre în grădina
mea atît de straşnic păzită? Dacă a aflat Nufărul Alb despre încercarea
făcută asupra blondului şi caută să ne abată bănuielile către acesta?
Într-un astfel de caz, logica ar fi perfectă. Din păcate, se nasc şi alte
întrebări. Poate că sub numele Nufărului se ascund doi cavaleri. Apoi, n-ar
fi de mirare ca tînărul blond să fi făcut un drum pînă aici numai pentru a
ne mustra. Harurile şi cutezanţa lui acum îmi sînt bine cunoscute. Din ce
mă gîndesc mai mult, iţele se încurcă. Însă, oricum ar fi, vom păstra
vechiul plan ce ne poate duce la Nufărul Alb.‖
Într-o noapte de marţi spre miercuri, pe Dunăre două corăbii alunecau

fără lumini. Cînd ajunseră în dreptul Oltinei, domnul Ţării Româneşti dădu
poruncă de acostare. Corăbiile manevrară domol, iar la vremea cînd se
crăpa de ziuă coborîră pe malul dobrogean atît curtenii, cît şi gărzile
domneşti. Un mic alai, de vreo două sute de oameni, îşi croi drum prin bălţi
şi păpuriş pînă la o pădure de sălcii.
— Măria-ta! grăiră cîţiva boieri neliniştiţi. Vînatul e la fel de bun şi pe
malul Ţării Româneşti. Sîntem doar la un ceas călare de Oltina. Dacă ne
simt achingiii, putem pica în mare primejdie. Oare se cuvine să riscăm atît
de mult?
201
Vodă zîmbi.
— Avem ştiri, domnilor, că pe aici vînatul e mai bun ca oriunde. Cui i-i
teamă să plece. Acum facem tabără şi ne odihnim. Vom aştepta pînă mîine.
Fiindcă mîine vă veţi convinge de temeinicia spuselor noastre.
Încurcaţi, boierii se îndepărtară, socotind că vodă şi-a pierdut minţile.
Totuşi, atît ziua cît şi noaptea următoare trecură în linişte. Abia în zorii zilei
de joi, cornurile de vînătoare porniră a suna frumos de-a lungul apei.
Hăitaşii mergeau în cerc larg. Strigătele lor puternice scorneau vînatul.
— E nebun, şopti Filos la urechea prietenului său Bratei. Vodă a
înnebunit de-a binelea, iar ponoasele o să le tragem noi. Dacă vin achingiii,
singura scăpare e pe corăbii. Să nu ne îndepărtăm de ele.
Trecură cîteva ceasuri. Vodă revenise în tabără cu nişte raţe sălbatice
săgetate de el. Alţi cîţiva boieri aduseseră un mistreţ.
— Faceţi foc mare! porunci Mircea. Să mîncăm, domnilor, fiindcă
vînătoarea abia a început.
Tîrziu după prînz, oştenii din pază dădură alarma. Peste o sută de
călăreţi se apropiau în goana cailor.
„Acum e de rău, tresări Filos. Sfîntă Varvara, ochii lui vodă strălucesc
parcă a veselie! Poate că aşa se arată nebunia.‖
Îşi pregăti arcul privind către măria-sa, în speranţa că măcar în ultima
clipă acesta va da dovadă de înţelepciune şi va porunci retragere la corăbii.
Dar, spre uimirea lui, Mircea ieşi dintre sălcii în întîmpinarea călăreţilor.
Apoi se petrecu ceva ce-i încremeni pe toţi curtenii domnului Ţării
Româneşti.
Prin bălţile şi stufărişurile de dincolo de Dunăre, cavalerul Manea

ieşise în zori, cu două mii de tineri dobrogeni, cam la vreo douăzeci de
minute de jos de cetatea Silistrei, sau Dîrstorului, cum i se mai spunea.
Era o zi de tîrg. Convoaiele lungi de locuitori ai satelor apropiate, negustori,
meşteşugari şi ciobani intrau cu mărfurile lor prin porţile deschise larg.
Comandantul garnizoanei, bătrînul Iacşi-bey, privea încîntat sumedenia de
provizii, ce se aduna acolo parcă fără sfîrşit. Însoţit de cîţiva ofiţeri, trecea
prin tîrg şi zăbovea uneori în faţa putinilor cu brînză, a vaselor cu miere
curată ca aurul, a grămezilor de pepeni, a stivelor de lînă, a vaselor cu
peşte, a sacilor cu grîu şi cu ovăz, sau rămînea pironit lîngă frumoasele
valuri de pînză, lîngă harnaşamentele din piele şi unelte lucrate cu
meşteşug bun. Tîrgul era în toi, cînd un oştean de pe ziduri dădu alarma.
Iacşi-bey tresări. Apoi întrebă încruntat:
202
— Ce i-a apucat pe cei din pază?
Ofiţerii porniră a rîde.
— Cred că li se năzare, vorbi aghiotantul comandantului.
Doi achingii sosiră în goană.
— Strălucitorule! strigară ei într-un glas. O oaste de ghiauri se apropie
în vîrtejul cailor.
— Să se închidă…
Acestea fură ultimele cuvinte ale lui Iacşi-bey, fiindcă, spre uluirea sa,
o spadă îl lovi în pîntec. Şi în ultima clipă văzu arme în mîinile celor cu
mărfuri, iar armele se abătură iute asupra ofiţerilor săi. Lîngă porţi, puţinii
achingii încercau zadarnic o împotrivire. Mulţi dintre oştenii garnizoanei
erau prin tîrg, răzleţiţi unii de alţii. Mulţi dormeau după veghea de noapte.
Dar mai ales surpriza hotărî soarta cetăţii. Oamenii din tîrg pricepură iute.
Ciomegele, sapele, armele achingiilor căzuţi începură a lovi temeinic alături
de oştenii Ţării Româneşti.
Într-o jumătate de ceas, o mie şapte sute de achingii lepădară armele.
Ceilalţi picară fără a înţelege ce se petrece. Silistra ieşise de sub puterea
Imperiului turcesc. O sută de călăreţi porniră în goana cailor către Oltina,
cu veşti bune. Departe în urma ştafetei, alţi o mie şi ceva de călăreţi veneau
mai domol.
Pînă a doua zi în zori, sosiră la Oltina ştafete de la Păcuiul lui Soare, de
la Caliacra şi Hîrşova. Cele mai mari întărituri ale Dobrogii purtau steaguri
româneşti. Măria-sa Mircea aştepta veşti de la Enisala, Dunavăţ şi
Bisericuţa, dar, oricum ar fi fost ele, puterea garnizoanelor turceşti căzuse.
Din porunca lui vodă, o seamă de oşteni porniră prin sate să-i prindă pe
achingiii scăpaţi din cetăţi. Apoi sosiră şi ultimele veşti. Enisala, Dunavăţ şi
Bisericuţa aveau garnizoane noi.
Vodă îşi făcu o seamă de însemnări, după care le vorbi curtenilor din ce
în ce mai uluiţi.
— Domnilor, mergem la Tomis. Vînătoarea noastră s-a încheiat.
Boierii pricepuseră încă de la sosirea primelor ştafete, dar parcă totul
aducea a vis. Astfel de campanie, atît de tăinuită, nu se mai pomenise. Iar
vodă li se arătă în altă lumină. Nu era molîul pe care îl crezuseră.
În zorii celei de-a patra zile, măria-sa Mircea, îmbrăcat simplu, doar în
cămaşă înflorată la piept şi cu pantalon strîns pe picior, îşi spăla faţa în
cerdacul unei frumoase case de pe malul înalt al Mării Negre. Soarele abia
făcuse ochi. Negustori, meşteşugari, boieri ai locului şi o mulţime de săteni
de prin împrejurimile vechiului port umpluseră străzile cu daruri sau
numai cu prezenţa lor veselă. Gărzile greu le făceau faţă, fiindcă toţi doreau
să se apropie cît mai mult de vodă. Apa mării, calmă, semăna cu o imensă
203
tipsie de cupru. Departe în larg, o seamă de bărci ale pescarilor dobrogeni
stăruiau ca nişte pete albe. Ceva oşteni intraseră cu caii în apă. Mulţi
dintre ei o vedeau pentru prima oară. Vodă luă prosopul aspru de cînepă şi
începu a se şterge. Se opri însă o clipă şi privi pe deasupra ştergarului
hîrjoana tinerilor oşteni.
În curtea largă, printre rondurile de flori, aşteptau alături de boieri toţi
comandanţii oştilor. Sus, pe acoperişul casei, doi căpitani puseseră steagul
românesc. Pe străzi oamenii se sărutau între ei, români, greci, armeni,
bulgari şi de alte naţii. Tînărul căpitan Gherghina, socotind că a venit
vremea potrivită, strigă să se audă pînă departe:
Ţara Românească, stăpîn al cetăţii Dîrstorului şi peste toată Podunavia
pînă la Marea cea Mare!
Urale continuară pînă cînd vodă făcu un semn.
— Domnilor! grăi el. Aşa cum am prevăzut, din mila lui Dumnezeu
campania noastră a durat doar trei zile. Unirea Ţării Româneşti cu
Dobrogea s-a înfăptuit după dorinţa noastră şi a locuitorilor dobrogeni. Pe
vremea strămoşilor noştri, cele două ţări au fost una peste tot şi chiar mai
departe de hotarele de azi. A păstra ce-i al nostru e o datorie sfîntă. Noi ne
legăm… azi… aici… să apărăm acest pămînt al moşilor şi strămoşilor
neamului românesc… al nostru. Asta e tot. Clipa de faţă e prea mare
pentru a grăi mai mult, încheie, înecat de emoţie.
Privirile i se înceţoşară o clipă, însă distanţa era prea mare pentru ca
cei prezenţi să observe că ochii îi joacă în lacrimi. Singur Gherghina se afla
mai aproape, dar faţa lui împietrită nu arăta nici un semn grăitor. Apoi,
atenţia curtenilor fu prinsă cu altceva. O mie de oşteni defilau prin faţa
casei. În fruntea lor, cavalerul Andrei, neîntrecutul zurbagiu al turnirurilor,
îşi stăpînea calul către mers domol.
— Căpitane Gherghina!
— De azi încolo, ne despărţim. Îmi voi căuta alt căpitan pentru gărzile
domneşti de la Argeş, zîmbi observînd norul de pe fruntea tînărului. Îmi voi
căuta alt căpitan, fiindcă din clipa aceasta te numesc comandant al oştilor
Dobrogii. Toate oştile noastre rămîn aici.
Cîţiva dintre boieri primiră vestea cu uimire şi un început de mînie.
Unuia dintre ei i s-ar fi cuvenit această mare cinste, dar nu cutezară a-şi
arăta gîndurile şi zîmbiră alături de ceilalţi.
— Ştii cum trebuie să aperi Dobrogea?
— Ştiu, doamne, răspunse Gherghina cu un început de zîmbet, cam rar
la el. Ca pe ochii din cap. Chiar cînd voi avea ştiri sigure că duşmanii dorm,
204
eu voi fi treaz.
— Sînt sigur de asta. Mai tîrziu să vii să prînzim împreună. Vom mai
discuta unele măsuri ce se impun. Populaţia Dobrogii, care a trecut prin
atîta pîrjol, va fi scutită de dări pe doi ani.
Curînd, începu alaiul celor ce aduceau daruri. Vodă îi mulţumea
fiecăruia în parte. Cîţiva negustori greci, veneţieni şi genovezi veniră cu
frumoase postavuri şi cu mirodenii.
— Domnilor! le spuse vodă. Avem de gînd să sprijinim aici comerţul
grecilor, veneţienilor şi genovezilor. Vă îndemnăm să vă măriţi coloniile.
Împreună cu domniile-voastre, vom face alte impuneri, mult mai
lesnicioase decît în trecut.
Spre prînz, cînd în curte se adunaseră adevărate movile de daruri,
mulţi credeau că Mircea le va împărţi curtenilor.
— Comandante Gherghina! strigă vodă bine dispus.
— Aici, măria-ta.
— Toate darurile acestea să fie date săracilor! Loc mai aşteptat şi mai
bun ca la ei nu cred că se află.
— Aşa va fi, doamne.
— Cavalere Manea!
— Mîine în zori părăsim Tomisul către Argeş. Să te îngrijeşti de cele de
cuviinţă! Să vină logofătul Filos!
— Aici, doamne.
La masa de prînz a lui vodă luară loc Manea, Gherghina, Bogdan şi
logofătul Filos, iscoada lui Sigismund al Ungariei.
— Filos, ai la tine scule pentru scris?
— Am, doamne.
— Atunci scrie cum îţi poruncim noi!
„Mărite padişah Murad,

Strălucitorul mare vizir Ali-paşa a călcat cu oşti pămîntul românesc dintre
Dunăre şi Marea cea Mare spre uimirea noastră, fiindcă între noi şi Imperiul
turcesc au fost şi sînt încă multe semne de prietenie. Îndureraţi şi cu sufletul
greu, ne-am unit oştile cu cele ale Dobrogii şi am scos de sub achingii pămîntul
românesc atît de crunt lovit. Din marea prietenie pe care v-o purtăm, am căutat
să nu fie multă vărsare de sînge. De la noi au pierit o sută douăzeci de oşteni,
iar dintre achingii şase sute. Răniţii voştri capătă bune îngrijiri. Pe cei peste
cinci mii de achingii care au picat robi la noi nu ne gîndim nici să-i oprim, nici
să-i tăiem după datină. Păstrăm încă multă prietenie Imperiului turcesc şi ne
gîndim să vă slobozim achingiii în luna octombrie, cînd oştile intră la iernat.
205
Numai armele lor rămîn aici. Îl îngropăm pe Iacşi-bey cu cinste, aşa cum se
cuvine unui viteaz ce a fost. Achingiii voştri au luptat minunat, dar ce puteau
face în faţa a treizeci de mii de români?
Ştim, mărite padişah, că duceţi lipsă de grîne, de miere, de vite, de oi,
lînă, ceară şi fructe. Ne-am gîndit să întărim negoţul dintre noi şi voi şi sîntem
gata să vă vindem astfel de mărfuri. Corăbiile voastre pot veni la Tomis după
mărfuri româneşti. Comerţul cu voi îl scutim de orice vamă pe timp de un an.
Dorim să păstrăm bună vecinătate cu Imperiul turcesc.
Mircea”
— Gherghina!
— O sută de achingii să primească arme şi cai! Comandantul lor va
duce această scrisoare. Mîine în zori achingiii să fie pe drum!
— Aşa va fi, doamne.
— Acum să vină conducătorii negustorilor veneţieni, greci şi genovezi!
Oamenii intrară cu plecăciuni adînci.
— Domnilor! le zîmbi vodă curtenitor. Aşa cum v-am spus
azi-dimineaţă, ne-am gîndit să păstrăm vama veche a lui Ioan, cu toate
înlesnirile ei. Fostul rege Ioan v-a dat anul trecut avantaje mari, pe care noi
dorim să le întărim cu unele mici adaosuri. Scrie, Filos! privi către şeful
cancelariei domneşti. Domnilor, vama ce o veţi plăti pentru mărfurile
voastre va fi de numai doi la sută. Adică unu la sută la intrare şi unu la
sută la ieşire, dacă acele mărfuri sînt în tranzit. Pentru aur, argint, perle,
pietre preţioase şi alte bijuterii aduse de voi nu se plăteşte nici un fel de
vamă, şi nici pentru staţionarea corăbiilor.
Sarea pe care o veţi cumpăra din Ţara Românească o scutim de orice
vamă, ca şi obiectele de meşteşug făurite la noi. Alimentele în tranzit le
oprim numai în caz de foamete, dar ele vor fi plătite pînă la ultimul perper.
Vă acordăm dreptul de a face cîte o casă de comerţ (loggia) şi atît grecii,
genovezii, veneţienii, cît şi bulgarii pot avea aici cîte un consul. El va fi
judecătorul comunităţilor de negustori pe naţii. Numai abaterile grave de la
legile Ţării Româneşti vor fi judecate de noi. Domnilor, vom face copii după
acest act şi le vom întări cu pecetea şi semnătura noastră.
— Vă mulţumim, măria-ta! strigă cel mai vîrstnic dintre ei. Mulţi
negustori, mulţi corăbieri vor veni aici.
Vodă îi zîmbi cu bunătate. Planurile lui erau mult mai mari decît îşi
închipuia negustorul. Mircea dorea să ridice corăbieri şi negustori români,
iar aceştia aveau ce învăţa de la coloniştii străini. Mai tîrziu, întregul
comerţ românesc va intra numai în mîinile românilor. Dar asta cerea timp,
206
bani şi, mai ales, linişte.
Mare fu surpriza egumenului Lazăr cînd rotofeiul Sima veni într-un

suflet să-l înştiinţeze că măria-sa Mircea, cu toată suita şi cu vreo două
sute de oşteni ai gărzilor, taie prin Codrul Vlăsiei spre mănăstirea
Snagovului.
— Eşti sigur?
— Păi ce dra… Doamne iartă-mă, la asta mă pricep ca nimeni altul! De
un sfert de ceas ascult semnalele de toacă ce vin din inima pădurii.
Lazăr dădu o seamă de porunci. Cuvioşii călugări fugiră prin chilii să-şi
pună straiele în bună rînduială. Cînd sosi domnul ţării, egumenul îl aşteptă
dincolo de porţi, în fruntea a două sute de călugări înarmaţi pînă-n dinţi.
— Oho! grăi vodă şăgalnic. De am fi venit cu ameninţare asupra
Snagovului, tare mi-e teamă că victoria nu se arăta către noi. Mi-au plăcut
semnalele de toacă. Chiar pasărea greu trece pe aici fără ştirea voastră.
Sfînta biserică se apără frumos.
— Ne gospodărim după puteri, mustăci Lazăr. Sîntem fericiţi să vă
primim, măria-ta. Acum cîteva ceasuri, un om al meu ne-a adus veşti mari
de pe pămîntul Dobrogii.
— Zău? Nici măcar plăcerea surprizei nu ne-ai lăsat-o.
Intrară amîndoi în sufragerie. Afară, la umbra copacilor, călugării
puneau mese lungi cap la cap şi aduceau gustări pentru liota de oaspeţi.
— Acum ce va fi? se interesă prelatul. Mînia turcilor o aşteptăm. Oare
numai la ea vă gîndiţi azi?
— Şi la ea, şi la altele. În Dobrogea, am lăsat şase mii de oşteni. Cam
puţini în caz de atac al achingiilor lui Murad. I-am dat poruncă lui
Gherghina să cheme în leafă încă o mie de tineri dobrogeni. La fel vom face
şi aici. În zori am vorbit cu Roman Herescu. Dar oştile ne înghit mulţi bani,
iar visteria nu mai e atît de bogată pe cît a fost. Vistiernicul Plopşor se
jeluieşte la fiecare plată.
— Măria-ta, la nevoie putem ridica oastea ţării.
— Da, numai la mare nevoie. A ridica oastea ţării înseamnă să lăsăm
pămînturile nelucrate, să nesocotim bănoasele meşteşuguri, să zdruncinăm
economia. Apoi, oastea ţării nu-i instruită şi nici nu poate fi. Azi războaiele
se poartă nu cu populaţia, ci cu oameni bine instruiţi. Cel puţin turcii asta
fac. Dar să ne gîndim şi la altele. Aş vrea să punem baze mai puternice
comerţului românesc şi vom începe întîi în Dobrogea. Deschiderea la mare
trebuie folosită cum se cuvine. Vom face o casă de comerţ românească.
207
Pentru început, o înzestrăm cu cele două corăbii primite de la genovezii din
Chilia. Vom încerca să aducem mărfuri pe mare, la concurenţă cu grecii,
genovezii şi veneţienii. Ce pot ei, va trebui să putem şi noi. M-am gîndit de
asemenea să aducem mărfuri din Asia cu ajutorul caravanelor şi să le
trimitem pînă la celălalt capăt al Europei. Preţurile mirodeniilor, stofelor,
obiectelor şi covoarelor din Asia ajung aici înspăimîntător de mari. E
vremea să ne înfruptăm şi noi din comerţ. La Sibiu se află un vestit făuritor
de spade. Îl vom încuraja în taină să vină la Argeş sau Bucureşti.
— Parcă spuneaţi că, în Dobrogea, grecii, veneţienii şi genovezii se vor
bucura de multe atenţii.
— Da, aşa spuneam. Vom învăţa de la ei arta folosirii corăbiilor mari şi
arta comerţului. Să nu uităm că multe dintre popoarele Europei învaţă de
la aceştia. Cînd vom şti destul, vom ridica preţul vămilor pentru străini.
Însă pînă atunci mai avem. Am observat că în Dobrogea aproape toate
hanurile vestite sînt în mîinile grecilor. Pentru început, m-am gîndit să
deschidem la Tomis un han românesc mai frumos decît cele greceşti. Ceva
cam de felul „Berbecului de aur‖ din Braşov. Cred că cel mai nimerit să o
facă e Petrache din Craiova. Oltenii sînt grozav de pricepuţi în arta
comerţului. Cred că se nasc plini cu astfel de haruri. Şi nu m-aş mira dacă
Petrache îi va lăsa în umbră pe greci, mai ales că-l vom finanţa noi în taină.
— Frumos! grăi Lazăr cu vădită ironie. Să cred oare că numai pentru
asta aţi venit pînă aici?
— Nu, rîse vodă, simţind ironia prelatului. Cînd se întoarce fratele
Staicu?
— Îl aştept la noapte.
— Mda! Va trebui să profităm de victoria noastră asupra oştilor lui
Murad. Veştile vor pica asemenea trăsnetului la Adrianopole, la Veneţia, la
Genova, Florenţa, Buda şi în alte părţi. Acum e momentul să căpătăm
Banatul Severinului, care a fost al nostru de cînd e lumea. Dacă scăpăm
astfel de moment, nu ştiu cînd ne vom mai întîlni cu el.
— Cum?
— Oştenii noştri vor intra în Banatul Severinului.
— Dar asta înseamnă război cu Ungaria! Acolo sînt gărzile şi banul
regelui Sigismund de Luxemburg.
— N-am uitat, rîse vodă. Vom trimite în Banat presupuşi negustori şi
călători, chipurile în trecere din Balcani. Ei vor răspîndi ştiri că o oaste de
achingii vine să lovească Banatul Severinului. Cînd panica va fi în toi, oştile
noastre intră acolo strigînd: „Trăiască regele Sigismund al Ungariei!
Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgînilor!‖
— Hm! Viclenia voastră îmi place, numai să nu iasă prost. Să nu
208
ajungem la un război cu ungurii tocmai acum, cînd ne aşteaptă ameninţări
de la turci.
— Nici vorbă. Am chibzuit bine. Să intre oştile mele acolo şi pe urmă să
văd cine le mai poate alunga.
— Dar ungurii vor afla pînă la urmă că a fost o alarmă falsă. Că nici
pomeneală de turci.
— Ei şi? Turcii n-au voie să-şi schimbe planurile pe drum?
— Cum va primi curtea din Buda o astfel de veste?
— Păi tocmai asta e, zîmbi vodă. Cînd va afla că oştile româneşti sînt în
Banatul Severinului, o solie a noastră se cuvine să fie în Buda pentru a da
explicaţiile ce se impun. În fruntea soliei îl trimitem pe comitele Staicu.
— Sînteţi cutezător, măria-ta, îl privi Lazăr cu admiraţie.
— Altfel nu se poate. Vremurile sînt grele. Turcii năzuiesc mult mai sus
de Dunăre. Alianţele totdeauna au fost bune, însă baza rămîne în puterea
noastră. De la Sigismund trebuie să luăm cît mai mult, fiindcă tot ce luăm
e pămînt românesc. Regele Ungariei e la mare strîmtoare acum şi va trebui
să profităm. Are necazuri cu polonii, care îi stau în coastă ameninţători. În
Croaţia sînt tulburări. Nobilii unguri îşi cam fac de cap, în ciuda
suveranului. Noi năzuim, sfinţia-ta, şi către cetatea Branului, apărată azi
de cavaleri aduşi de Sigismund tocmai din îndepărtata Anglie. Mai năzuim
spre dobîndirea Amlaşului şi Făgăraşului, ţinuturi ce au stat sub coroana
românească a părinţilor mei. Dar să nu ne gîndim la lucrurile îndepărtate.
Azi ţinta noastră este Banatul Severinului.
Tăcură. În curte, boierii şi gărzile domneşti petreceau după voie. Numai
pivnicerul Snagovului cam strîmba din nas la fiecare cerere de băutură.
209
Capitolul 13
V
estea pierderii Dobrogii picase la Adrianopole parcă a glumă
proastă. Padişahul Murad îi ascultă întîi pe ofiţerii care se
întorceau de acolo. Abia la urmă citi scrisoarea domnului Ţării
Româneşti, însă mînia şi mirarea îl opriră să gîndească limpede. Nu putea
crede, şi totuşi era adevărat. Ghiaurul Mircea cutezase a lovi oştile
imperiului.
— Să vină Ali şi Ibrahim! strigă.
Slujitorii ieşiră grabnic, fiindcă în astfel de ocazii nu era bine să stea în
preajma padişahului. Mînia lui se revărsa din senin asupra unuia sau
altuia.
Marele vizir aflase uimitoarea ştire cu mult înaintea sultanului.
Împreună cu Ibrahim, şedea pe o bancă din frumoasa grădină a palatului
său şi încercau amîndoi să găsească măsurile ce se impuneau.
— Cîţi achingii ai acum în Adrianopole?
— Puţini, strălucitorule, răspunse comandantul garnizoanei. Abia vreo
treisprezece mii. Răscoalele din Asia ne-au lipsit de mulţi oameni.
— Şi cîte corăbii la mare?
— Douăzeci şi patru.
— Asta înseamnă că în viitoarele trei zile putem trimite asupra Dobrogii
douăzeci de corăbii şi zece mii de achingii.
— Asta nu! se opuse Ibrahim. Nu ne putem lipsi de oşteni, fiindcă o
răzmeriţă pe aici nu ar fi un lucru de mirare. Cred că e bine să chibzuim
adînc.
Ochii marelui vizir se subţiară ca în faţa soarelui mult. Mînia îl
cuprindea molcom.
— Auzi, Ibrahim? Te-am numit comandantul oştilor din Adrianopole
pentru a avea aici un om al meu. Cu două luni în urmă erai un nimic.
Acum te numeri printre marii demnitari ai imperiului. Mi se pare că m-am
înşelat asupra ta şi va trebui să te cobor mult mai jos decît ai fost. În
ultima vreme, m-ai înfruntat adesea. Iată recunoştinţa ta.
— Strălucitorule! zîmbi Ibrahim calm. Recunoştinţa e una, iar datoria e
alta. Nu le putem băga în aceeaşi oală. Eu credeam că m-ai ridicat ca mare
demnitar în folosul imperiului, nu al tău. Nimic nu e mai umilitor în lume
decît a fi un om de paie. Cîtă vreme eram un simplu ofiţer, se cuvenea să
ascult ordinul superiorului fără să crîcnesc. Dar acum sînt comandant de
210
oşti şi nu pot să nu ţin seama de interesele imperiului. Ţi-ai dorit un om de
paie? Un om care să aplaude chiar o hotărîre greşită? Un astfel de om nu
foloseşte nici imperiului şi nici ţie. Pe omul de paie nu poţi pune bază,
fiindcă el se dă după timp.Voi veni mai spre seară să-ţi aduc toate
înscrisurile ce m-au învestit cu puteri. Strălucitorule, caută-ţi alt om!
— Hm! murmură marele vizir. Mi se pare că ai dreptate. Mînia m-a
făcut să nu văd ce se cuvine. Să ştii că şi inteligenţii greşesc uneori. Proştii
fac prostii pe măsura lor. Adică mari şi nu prea. Însă prostiile celor deştepţi
adesea n-au margini. Haidem la padişah! Încă nu ştim destul pentru a lua
o hotărîre.
Faţa îi strălucea de o roşeaţă puternică.
„Tocmai eu, care tunam împotriva setei de putere, cad în ispită‖, gîndi
tînărul vizir.
Îl îmbrăţişă pe Ibrahim, iar acesta, cam năucit, îi şopti la ureche:
— După atîţia ani petrecuţi împreună, abia acum începem a ne
descoperi unul pe altul. Şi zău că, uniţi, sîntem o forţă în slujba imperiului.
Să mergem. Eşti un om mare, strălucitorule!
Ali pricepu că acele cuvinte nu erau o linguşire, ci veneau din inima
înţeleptului comandant.
„Ibrahim a fost mult mai chibzuit decît mine şi marele vizir, reflectă
padişahul. Îmi amintesc vechiul semnal de alarmă pe care îl dăduse el în
privinţa ghiaurului Mircea. Atunci nu l-am luat în seamă. Totuşi,
mîngîierea că am în comandantul garnizoanei din Adrianopole un slujitor
înţelept nu-mi poate domoli supărarea. Zadarnică a fost campania noastră
la Dunăre, cu toate pagubele ei în morţi, răniţi şi aur. De fapt, numai
tulburările din Asia m-au hotărît să las puţini achingii în Dobrogea.
Domnul Ţării Româneşti văd că ştie să profite de împrejurări. Înseamnă
că-i un duşman de care trebuie să ţinem seama în viitor. Partea mai
proastă e că ghiaurii din Balcani îşi rîd azi de puterile Imperiului turcesc.
După Polènik, Varna şi Dobrogea, ghiaurii îşi dau seama că nu sîntem
chiar atît de invincibili pe cît ne-a mers faima.‖
Ali şi Ibrahim îl întrerupseră din gîndurile sale.
— Aţi auzit?
— Am auzit, mărite padişah.
— Citiţi scrisoarea cîinelui de la Dunăre!
Aceştia o făcură cam încet, ceea ce-l irită pe Murad.
— Ei, ce aveţi să-mi spuneţi?
— Strălucitorule, începu Ali-paşa, cred că se cuvine să chibzuim. În
această scrisoare domnul Ţării Româneşti se arată prietenos şi nu va călca
în ţaratul lui Şişman, pe care l-aţi întors la Tîrnova ca supus al imperiului.
211
Nu a avut el treizeci de mii de oşteni în Dobrogea. Cifra e umflată, aşa cum
se obişnuieşte. Dar jumătatea ei cred că ne dă adevărul. Noi nu dispunem
azi aici de cincisprezece mii de oşteni. Răscoalele din Asia ne-au slăbit
forţele. Nu cred că Mircea a pierdut numai o sută douăzeci de morţi, însă
chiar dacă dublăm cifra mi se pare uimitor de puţin. Poate că e bine să-l
privim pe acest ghiaur cu alţi ochi. Ca pe un mare general, fiindcă vitejii
noştri achingii nu l-au aşteptat acolo cu braţele încrucişate.
— Bine, bine! La asta m-am gîndit şi eu, spuse Murad nerăbdător. Ce
propuneţi?
— Să chibzuim, strălucitorule, interveni comandantul garnizoanei.
Daţi-ne răgaz vreo cîteva zile. A vă îndemna la o hotărîre pripită cui
foloseşte? O seamă de achingii se întorc victorioşi din Anatolia. Să-i
aşteptăm.
— Da, poate că nu-i rău. Tu eşti un om înţelept, Ibrahim.
Cînd ştirile din Dobrogea sosiră la Chilia, consulul genovez Pietro

Embrone exclamă uimit:
— Santa Madona! Secretarul meu avea dreptate. Mircea nu-i omul pe
care l-am crezut. Am făcut o afacere bună cu el şi m-a costat ieftin. Bine că
nu ne-am adresat polonilor! Cred că se cuvine să-i trimit nişte daruri de
preţ.
Lazăr al Serbiei ascultă încîntat vestea despre strălucita victorie a lui
Mircea în ţinutul Dobrogii.
— Domnilor! grăi către curteni. Izbînda voievodului român întăreşte
părerea noastră că nu trebuie să ne aplecăm cu teamă în faţa turcilor, ci să
lovim hotărîţi. Mircea a dat dovadă de mult curaj. Îi vom trimite în dar o
spadă bătută în nestemate.
Vladislav Iagello bău o cupă de vin în cinstea domnului Ţării
Româneşti. Campania voievodului român, frumos exagerată de tinerii nobili
poloni ce veniseră să-i povestească regelui, aducea a basm.
„Se pare că voievodul Mircea e un straşnic general, chibzui Iagello.
Propunerile lui în vederea unei alianţe nu prea le-am luat în seamă. Vom
repara această greşeală.‖
La Buda, Sigismund de Luxemburg porunci să i se povestească în
amănunţime despre campania domnului Ţării Româneşti în Dobrogea. Acea
plecare a lui la vînătoare spori veselia regelui, dar îi întări şi credinţa în
înţelepciunea valahului.
„Pe vasalul nostru Mircea l-am crezut bun gospodar şi om chibzuit,
212
însă nu general, socoti el. Mi se părea chiar că e cu mult inferior în virtuţi
militare fratelui său Dan, cu care am ajuns cîndva la înfruntări de oşti.
Acum, valahul a crescut în ochii noştri. Prin iscoada noastră Filos, îi
cunoaştem credinţa şi dragostea faţă de noi. Să o menţinem arătîndu-i
prietenia noastră. Acum e ameninţat de turci. Să vedem cum se va
descurca. De va reuşi, înseamnă că la Dunărea de Jos vom fi liniştiţi în
privinţa lui Murad.
Pe la sfîrşitul lui August, în Banatul Severinului porniseră din senin o

seamă de zvonuri ce făcură panică. Se spunea că douăzeci de mii de
achingii urcă prin pasurile Balcanilor pentru a lovi Banatul. Veştile
circulau iute. Mulţi locuitori se pregăteau să fugă spre munţi. Banul de
Severin trimisese iscoadele sale la miazăzi de Dunăre, însă fără folos. Cum
nu avea alte temeiuri decît în zvonurile care circulau, banul nu îndrăznise a
repezi ştafete la Buda după ajutor. Cu voievodul Transilvaniei se avea rău,
astfel că acolo nu putea căuta sprijin. Abia cînd primi o scrisoare de la
faimosul Nufăr Alb se hotărî să trimită oameni la Buda. Acel cavaler neştiut
de nimeni totdeauna îi înştiinţase din timp pe creştini la caz de primejdie.
Totuşi, Buda era departe, iar ajutorul aşteptat de acolo nu-i dădea speranţa
că va ajunge la timp.
Într-o dimineaţă din ultima zi a lui august, vreo mie cinci sute de oşteni
ai Ţării Româneşti se apropiară de porţile Severinului cu pălăriile în
vîrfurile spadelor strigînd puternic: „Trăiască regele Sigismund al Ungariei!
Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgînilor!‖
Aflat pe ziduri, banul de Severin îşi pregătise oamenii pentru apărare,
dar, înţelegînd strigătele celor ce se apropiau, dădu ordin plin de bucurie să
se deschidă porţile cele mari. Un sfert de ceas mai tîrziu, roşcatul Bogdan,
cavaler al Ordinului Basarab, veni în faţa banului şi-i ură sănătate.
— Ce vă aduce aici, domnule comandant? se interesă banul, temător să
nu fi făcut vreo prostie.
— Luminate ban! zîmbi cavalerul. O scrisoare a Nufărului Alb l-a
înştiinţat pe măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, stăpîn al cetăţii
Dîrstorului şi a toată Podunavia pînă la Marea cea Mare, că Banul
Severinului va fi călcat de turci. Cum stăpînul nostru e aliatul credincios al
regelui Ungariei, ne-a repezit încoace, cu poruncă să vă sprijinim.
— Domnule cavaler, grăi acesta încîntat, noi, contele Ladislau, mare
ban al Banatului Severinului din graţia regelui Sigismund, vă mulţumim
pentru ajutor.
213
„Să vedem, să vedem la urmă, gîndi roşcovanul Bogdan. Cred că te cam
grăbeşti cu mulţumirile.‖
Cîteva zile mai tîrziu, o nouă scrisoare a Nufărului Alb îl vesti pe
contele Ladislau că oştile de achingii fuseseră întoarse din drum, fiindcă în
Anatolia izbucniseră mari tulburări. Fericit la astfel de veste, banul îl pofti
pe Bogdan la un ospăţ de adio. Petrecură toată ziua împreună, schimbînd
între ei o mie de mici amabilităţi.
— Cînd plecaţi, cavalere? se interesă contele, cam cherchelit.
— Unde să plecăm?
— Acasă.
— Păi de ce să plecăm acasă?
— Fiindcă pericolul a trecut.
— O fi, rîse cavalerul nepăsător. O fi, însă eu nu am primit ordin să
părăsesc Banatul.
— Vi-l dăruim noi.
— A, nu! se împotrivi Bogdan. Hai să mai ciocnim un rînd. Eu ascult
numai de domnul Ţării Româneşti. El nu m-a chemat, iar eu nu pot pleca.
Banul Ladislau se dezmetici într-o clipă. O bănuială cumplită i se
înfiripa în minte, chiar dacă încă nu-i dădea crezare.
— Cavalere! îşi stăpîni mînia. Gluma voastră o gustăm din plin, fiindcă
numai a glumă arată.
— Mărite ban! rîse tînărul în continuare. Nu aş vrea să vă supăr.
Gîndiţi-vă că plecînd acasă fără poruncă mă aşteaptă călăul de la Argeş. Cu
chestii d-astea eu nu glumesc. Dacă stăpînul meu nu m-a chemat pînă
acum, înseamnă că el încă se mai gîndeşte la o primejdie. La apărarea
Banatului.
— Dar, pentru Dumnezeu, nu el e stăpîn aici! explodă contele Ladislau.
— Poate, însă eu sînt un cavaler mărunt şi un oştean care nu
îndrăzneşte a judeca după cum îl taie capul.
— Vom fi nevoiţi să vă silim cu armele.
— Voi fi nevoit, cu toată părerea de rău, să mă supăr, grăi tînărul
nepăsător. V-am îndrăgit, conte. Şi zău că e păcat să încheiem acest ospăţ
printr-o ceartă ce nu se cade între prieteni şi aliaţi.
— Slăbeşte-mă, tinere, cu prietenia şi alianţa! De cînd ai venit aici,
numai despre ele îmi pomeneşti. Îţi dau răgaz de plecare două ceasuri.
— Ne răcim gura de pomană, ridică din umeri tînărul cavaler.
În prima clipă, contele Ladislau intenţionă să-l aresteze pe roşcovan.
Din păcate, observă că nu e cu putinţă, căci erau mai mulţi valahi decît
gărzile sale. Şi nici o încăierare cu oşti nu-i conveni. Întîi fiindcă nu ştia ce
înţelegere există între regele Sigismund şi domnul Ţării Româneşti. Apoi,
214
populaţia Banatului, formată în cea mai mare parte din români, i-ar fi stat
împotrivă, alăturîndu-i-se lui Bogdan.
Stăpînit de acele gînduri, părăsi încăperea. În odaia sa de lucru, îl găsi
pe aghiotantul său.
— Domnule, o scrisoare a mea va trebui să ajungă la Buda în cel mai
scurt timp, i se adresă acestuia.
— Aşa va fi, se înclină ofiţerul. Peste un sfert de ceas ştafeta vă stă la
dispoziţie.
— Vei pleca în fruntea ei! hotărî banul. Regele nostru trebuie să afle că
valahii au venit aici cu viclenie şi refuză să plece. Aşteaptă, domnule!
Termin îndată scrisoarea adresată suveranului nostru. Adică, vreau să
spun că bănuiesc asta, reluă el ideea. Nici o oaste mare de achingii nu s-a
arătat la pragul Balcanilor.
— Credeţi că Nufărul Alb v-a minţit?
— Asta nu. Totuşi, ceva nu-i în ordine. Să-i spui suveranului bănuielile
mele. Mi-e teamă că domnul Ţării Româneşti a plănuit să ne smulgă
Banatul Severinului prin viclenie. Prevăd un război între Sigismund şi
Mircea.
„Iar mie nu-mi va fi uşor, gîndi Ladislau. Am înghiţit prosteşte momeala
aruncată cu dibăcie de valahi în privinţa Banatului. În privinţa oştilor
venite aici. Asta ar fi singura mea salvare. Sau poate că văd strîmb. Poate
că mai există încă o ameninţare a turcilor.‖
Într-o dimineaţă din primele zile ale lui septembrie, regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg, intră în sala tronului bine dispus. Îl ispitea o
vînătoare prin pădurile care încercuiau minunatul lac al Balatonului. Avea
destule motive să fie vesel. Frumoasa şi tînăra sa regină Maria îşi revenise
după o lungă suferinţă. Din Croaţia şi Dalmaţia picaseră o seamă de ştiri
bune. Focul răscoalelor începea să se stingă. Nobilii săi, potrivnici cîndva,
arătau mai multă supunere. Capul de pod ocupat de turci în Dobrogea
căzuse sub loviturile domnului Ţării Româneşti. Fusese un an bun.
Recoltele mari întrecuseră cu mult aşteptările. Vistieria coroanei, mai
bogată ca oricînd, arăta o bună situaţie economică. Nicolae de Gara,
comandantul suprem al oştilor Ungariei, se căsătorise cu una dintre cele
cinci fete ale cneazului Lazăr al Serbiei. Din partea sîrbilor Sigismund nu se
aştepta la o frumoasă prietenie, dar ştia că măcar pentru o vreme nici
supărări nu vor fi. Urmînd pilda cneazului Lazăr, regele Tvartko al Bosniei
îşi potolise incursiunile cu oşti în Dalmaţia. După asasinarea lui Carol de
215
Anjou, care se proclamase rege al Ungariei cu vreo doi ani înainte, fiul
acestuia, Vladislav de Anjou, nu mai cuteza să pretindă coroana regală.
Marea familie a nobililor Horvathy, cea care cu ani în urmă ridicase şi
răspîndise focul răscoalelor din Croaţia şi Dalmaţia, dispăruse fără urmă.
Totul se datora politicii înţelepte duse de Sigismund. Dar el ştia bine că îi
vor trebui încă vreo cîţiva ani pînă cînd va prinde aripi. Pînă cînd va fi
destul de puternic pentru a ridica o cruciadă împotriva turcilor. Fiindcă
turcii se arătau ca o mare primejdie către inima Europei. Iar după
cruciadă, cînd va obţine un mare prestigiu, poate că se va încorona împărat
din Boemia pînă dincolo de Nistru, pînă mai jos de Dunăre şi pînă la
Veneţia.
Sigismund trecu prin culoarul viu format din curteni. În faţa tronului
se opri o clipă. Statura sa înaltă, impozantă, domina împrejur. Era frumos
la chip, chiar dacă barba cam prea bogată, după moda ungurilor, îi scădea
ceva din farmec. Avea un spirit cultivat, ca şi al părintelui său Carol,
împăratul germanilor. Iubea luxul, cultura şi călătoriile. În doi ani şi ceva
de domnie, reuşise a-şi cîştiga multe simpatii printre nobilii unguri. Numai
firea sa schimbătoare, uneori crudă, îi reţinea pe cei cu ochiul ager să-i
acorde toată încrederea.
După ce primi raportul obişnuit, gîndurile îi zburară din nou la
vînătoarea proiectată şi atît de des amînată în ultima vreme. Era dornic de
o destindere pe un timp atît de plăcut.
— Măria-ta! se aplecă unul dintre sfetnici. Un ofiţer al banului de
Severin aşteaptă să fie primit.
— Dar ce mai vrea banul de la Severin? Acum trei zile ne-a cerut ajutor
nouă, în loc să-l ceară de la voievodul Transilvaniei. E drept că am primit o
scrisoare de la Nufărul Alb, iar iscoadele noastre au întărit ştirile că
garnizoanele turceşti de la Niş au făcut unele manevre spre miazănoapte,
însă ele s-au întors din drum, astfel că nu mai e pericol acolo. Să intre!
Aghiotantul contelui Ladislau veni pînă la cinci paşi de tronul regal,
salută după datină cu pălăria, puse un genunchi la podea şi aşteptă să i se
vorbească.
— Ce veşti, domnule?
— Măria-ta, o scrisoare a banului de Severin.
Scrisoarea trecu prin cîteva mîini, după protocol, pînă ajunse la rege.
Acesta o desfăcu molcom, cu gîndurile spre vînătoarea plănuită, dar după
primele rînduri tresări. Cînd încheie lectura, ochii săi albaştri scînteiau de
mînie.
— Aşa stau lucrurile acolo? tună, încremenindu-i pe curteni. Vorbeşte,
domnule! Ladislau ce a păzit?
216
Ofiţerul aduse cîteva completări, astfel că nobilii înţeleseră noua
situaţie din Banatul Severinului.
— Trimiteţi după Nicolae de Gara! Vom tăia degetele prea lungi ale
voievodului valah.
— Sînt aici, măria-ta, îşi făcu loc spre tron vestitul comandant suprem
al oştilor Ungariei, Nicolae de Gara.
Era un bărbat înalt, chipeş, cu fruntea uşor bombată, a cărui înfăţişare
îl amintea pe părintele său, cel ce fusese pe timpuri favoritul răposatei
regine Elisabeta a Ungariei.
— Să aduni oşti, domnule! Adică, nu! Să vii să prînzim împreună!
— Măria-ta! interveni unul dintre sfetnici. O solie valahă aşteaptă de
ieri să fie primită.
— O solie valahă? Alungaţi-o, domnilor! Alungaţi-o cu biciul! Adică, nu!
Toţi membrii soliei să fie arestaţi! Unde-i comandantul gărzilor?
— Bine, bine, aşteaptă! Să intre valahii!
Comitele Staicu, urmat de zece oşteni, îşi făcu apariţia în sala tronului.
Faţa lui plăcută, privirile îndrăzneţe, trupul său mlădios şi ţinuta
strălucitoare făcură bună impresie asupra suveranului.
— Vă ascult, domnule, înainte de a porunci gărzilor să vă pună în
lanţuri, vorbi Sigismund cu mare asprime.
Chipul comitelui parcă turnat în bronz nu tresări la auzul unei astfel
de ameninţări. Salută după moda Apusului şi grăi cu un zîmbet abia
înflorit în colţul buzelor.
— Măria-ta! vorbi calm. Din cuvintele voastre să cred că-i o declaraţie
de război împotriva domnului Ţării Româneşti?
Sigismund îşi uită o clipă mînia.
— Război? Dar cine a pomenit despre asta? Pentru o biată solie, nimeni
nu face război.Voi pune să vă aresteze pînă cînd se vor lămuri lucrurile.
— Măria-ta! rîse comitele Staicu. Ultimele voastre cuvinte tot a
ameninţare sună. Nu am auzit pînă azi ca o solie să fie arestată la curtea
Ungariei, vestită în practicile cavalereşti. Apoi, eu sînt prinţ al neamului
meu şi al doilea om al Ţării Româneşti după măria-sa Mircea. A mă aresta
pe mine înseamnă să loviţi cu război Ţara Românească. Aici văd că nu sînt
primit după rangul meu. Îngăduiţi, măria-ta, să mă retrag şi faceţi cum
doriţi. Eu nu mai am nimic de spus.
Sigismund ghici ameninţarea din vorbele solului. Staicu lăsase de fapt
a se înţelege că Mircea va lovi cu oşti regatul Ungariei, dar ascunsese totul
sub o formulă convenabilă, ca şi cum ameninţarea cu război ar fi venit de la
unguri. Lui Sigismund nu-i convenea tocmai acum un război. Pe Staicu îl
217
tratase ca pe un oştean de rînd. Îşi dădu seama că mersese prea departe
şi răspunse, potolit pe dată:
— Şi ce vă aduce la noi, prinţe?
— Prietenia.
— Aha! nu-şi putu înfrîna o nouă exclamaţie de mînie.
Staicu se prefăcu a nu pricepe şi continuă calm:
— Slăvitul Mircea, domnul Ţării Româneşti, stăpînitor al cetăţii
Dîrstorului şi peste toată Podunavia pînă la Marea cea Mare, vă trimite prin
noi salutul său. Ca buni şi credincioşi prieteni, vă aducem în dar
cincisprezece cai de rasă românească, douăzeci de iatagane turceşti,
cincisprezece steaguri ale sultanului Murad şi spada lui Iacşi-bey,
răposatul comandant suprem al fostelor oşti de achingii din Dobrogea.
— Cu cîţi oameni aţi atacat Dobrogea? Fiindcă nu-mi vine a crede că aţi
avut treizeci de mii.
Staicu observă că Sigismund nu-i mulţumise pentru daruri.
— Măria-ta! rîse el. Cifra a fost umflată doar pentru turci. În realitate
am lovit acolo doar cu şaptesprezece mii de oşteni. Am fost mult superiori.
Ei nu aveau decît unsprezece mii.
„Fir-ar să fie! înjură Sigismund în gînd. Noi nu putem ridica azi
şaptesprezece mii de oşteni pentru a-l lovi pe valah.‖
— Dar cu Banatul Severinului ce e?
— Banatul ameninţat de turci l-a îndemnat pe măria-sa Mircea…
— Ştim, ştim, prinţe, îl întrerupse regele. Acum, cînd ameninţarea a
trecut, oştile voastre se pot retrage.
— Stăpînul meu judecă altfel, măria-ta, replică Staicu. La începutul
verii, nimic nu arăta a război. Şi totuşi Dobrogea a fost lovită de turci.
Ţaratul lui Şişman părea înfloritor şi lipsit de primejdii. Acum în ţaratul lui
Şişman stau zece mii de achingii. Balcanii sînt controlaţi de turci. Anul
trecut, la Polènik, dacă nu era Nufărul Alb, cine ar fi ştiut că vin turcii
peste sîrbi şi bosnieci? Oştile lor se mişcă pe negîndite. Întreaga linie de
frontieră a Dunării stă sub ameninţare. Văzînd urgia păgînilor, domnul
Ţării Româneşti a întins oştile pe ţărmul mării şi de-a lungul Dunării, din
Dobrogea pînă în Banatul Severinului. A ne întreba ce caută acolo oştile
marelui vostru prieten ne miră. Ameninţarea turcilor se vede într-un fel de
la Buda, care e atît de departe, şi în altfel din Ţara Românească. Banatul
Severinului, apărat de coroana Ungariei, are abia o mie de oşteni.
Măriei-sale Mircea nu-i este indiferentă o spărtură la Dunăre. Dacă turcii
răzbesc acolo, nici Ungariei şi nici Ţării Româneşti nu i-ar fi bine. Cei
şaptesprezece mii de oşteni ai noştri ce stau lanţ, pe toată frontiera
Dunării, se pot aduna în mai puţin de două zile acolo unde se arată vreo
218
ameninţare.
— Bine, prinţe! Vom chibzui la tot ce am auzit de la voi. Să veniţi într-o
nouă audienţă la ora şase. Vă aştept, domnule. Ah, era să uit! Ştiţi cumva
cine e faimosul Nufăr Alb?
— Mulţi ar dori să ştie, rîse comitele, evitînd un răspuns direct. Mulţi şi
mai ales turcii. El poate fi unul dintre vestiţii cavaleri unguri sau germani.
Ori sîrb, ori chiar fiu al Ţării Româneşti.
— Da. Păcat că nu ştiţi. Îi sîntem recunoscători pentru multe. Ultimul
său serviciu făcut coroanei Ungariei a fost o listă cu numele tuturor
iscoadelor turceşti de la Buda. Prinţe, trăim vremuri mari dacă printre noi
se află un astfel de cavaler, ce vine parcă dintr-un basm frumos.
Îngîndurat, Sigismund prînzi numai cu Nicolae de Gara.
— Ce crezi, domnule de Gara, despre intrarea valahului în Banat?
— Cred că Mircea, pe lîngă faptul că-i un mare general, ştie să profite
de un moment favorabil. După strălucita sa victorie din Dobrogea, multe
priviri s-au îndreptat asupra lui mai altfel decît înainte. Regele Vladislav
Iagello, aflînd ştirea, a strigat în faţa curtenilor săi: „Domnilor, iată un om
cutezător. Puţini îndrăznesc azi a stîrni mînia turcilor. Voievodul Mircea
ne-a propus cîndva o alianţă pe care nu am băgat-o în seamă. Vom
îndrepta greşeala noastră.‖
— De unde ştiţi că a vorbit aşa?
— Oh! rîse Nicolae de Gara. Una dintre doamnele de onoare ale
doamnei Hedviga e iscoada noastră la curtea Poloniei. Vă închipuiţi ce
înseamnă o alianţă între Mircea şi Iagello? Regina Hedviga, cumnata
voastră, îl zoreşte adesea pe Iagello să intre cu oşti în Ungaria, pe care o
consideră moştenire de la părintele său Ludovic cel Mare. O astfel de
alianţă ne-ar ameninţa din două părţi şi să nu uităm că valahul e chiar mai
puternic decît lasă a se vedea. Pe lîngă o excelentă strategie aplicată de-a
lungul Dunării, valahul doreşte Banatul Severinului. Asta e limpede.
— Oho, să vedem cine i-l lasă!
— Măria-ta, aşa m-am gîndit şi eu la început. Şi pe mine m-a încercat
aceeaşi mînie. Dar să nu uităm că azi noi nu putem trimite în Banat nici
măcar cinci mii de oşteni. Mircea ştie asta. Ştie că grosul forţelor noastre
nu-l putem disloca dinspre graniţa cu polonii. Nici din Croaţia şi Dalmaţia
nu-i momentul să retragem oştile, fiindcă ele înseamnă siguranţă acolo. La
Buda avem forţe puţine. Abia opt mii de oameni. În caz de răzmeriţă a
nobililor, veşnic aplecaţi spre nesupunere, e bine să fim tari aici. Să nu
uităm nici de Moldova. Petru Muşat e înrudit cu Mircea prin căsătoria
prinţesei Margareta cu prinţul Staicu. Împreunarea unor astfel de oşti ar
putea duce la pierderea Transilvaniei.
219
— Dar e de mirare, domnule! exclamă Sigismund. Vasalul se arată mai
puternic decît suzeranul.
— Vasal îl socotim noi, rîse tînărul comandant. Chiar prinţul Staicu nu
a pomenit de vasalitate, ci numai de prietenie. Din punctul nostru de
vedere, e un vasal asupra căruia puterile ne sînt limitate, şi încă asta nu-i
totul. Amintiţi-vă de scrisoarea lui Mircea către Petru Muşat. Scrisoare
copiată de iscoada noastră Filos. Mircea era îmbiat atunci de sultanul
Murad spre o alianţă. Azi, cînd a dovedit că e puternic, Murad va încerca
din nou să-l atragă spre el. O alianţă a lui Mircea cu păgînii ar însemna
pentru aceştia drum liber asupra Transilvaniei şi poate chiar mai mult.
— Domnule de Gara, cred că se face prea mult tapaj despre strălucita
victorie a valahului în Dobrogea. În fond, cu şaptesprezece mii de oşteni ar
fi răzbit oricine.
— Măria-ta! rîse tînărul comandant. Sînt şi eu general şi am învăţat
atîta strategie încît să înţeleg că Mircea nu a lovit acolo cu şaptesprezece
mii de oşteni. Un om chibzuit nu-şi lasă graniţele lipsite de apărare. Cred
că în Dobrogea nu a dus nici jumătate din numărul acestora. Aşa stînd
lucrurile, victoria se arată parcă altfel.
— Curios! murmură Sigismund. De cîteva generaţii valahii de la
Dunărea de Jos au numai voievozi vrednici.
— Nimic nu-i curios, măria-ta. Oamenii mari apar în momentele mari.
De cîteva generaţii valahii au înţeles că, răzleţiţi în voievodate mici, prinşi în
ambiţii şi răfuieli, sînt o pradă uşoară pentru oricine. De cîteva generaţii,
valahii sînt în plin urcuş. Iar primul care şi-a frînt degetele acolo a fost
răposatul nostru rege, Carol Robert. Acum valahii de la Dunărea de Jos
reprezintă o forţă de care trebuie să ţinem seama. Cît despre Mircea, nu-i
numai un om cutezător, ci şi chibzuit. El a ştiut să aleagă momentul cel
mai potrivit pentru intrarea în despotatul Dobrogii şi să lovească prin
surprindere.
— Ce crezi că e bine să facem?
— Să ne arătăm a nu pricepe intrarea lui în Banatul Severinului decît
ca avînd scopuri strategice. Mai mult: acum e vremea să-i arătăm prietenia
noastră, înainte ca el să o caute la duşmanii Ungariei. Să-i dăruim Banatul
Severinului. În fond, pe Mircea îl socotim vasalul nostru, dar nu i-am
dăruit nimic pînă azi pentru a-i arăta bunăvoinţa noastră de suzerani. Cu
atît mai mult cu cît n-am avut prilejuri să ne îndoim de prietenia sa.
Lăsaţi-l să apere graniţa de la Dunăre în folosul lui şi al nostru. Mai ales al
nostru. Acum avem nevoie de linişte. Cînd vor veni timpuri prielnice, vom
şti să ne amintim această mînie şi să-i dăm valahului bobîrnacul de
cuviinţă.
220
— Fie! oftă Sigismund. Oricum, Ţara Românească, Dobrogea şi Banatul
Severinului rămîn în titulatura coroanei noastre şi asta spune mult altor
popoare.
Pe la ceasurile şase după prînz, comitele Staicu reveni în aceeaşi sală a
tronului, plină cu aceiaşi curteni curioşi să afle hotărîrea lui Sigismund.
— Prinţe! îi grăi regele cu prefăcută bunăvoinţă. Înţelegem primejdia
turcească de la Dunăre. Aprobăm minunatul vostru plan strategic. Ne
bucurăm că avem în vasalul nostru Mircea un mare general. Îl felicităm
pentru scoaterea Dobrogii de sub turci. Banatul Severinului i-l dăruim în
semn de preţuire şi credem că aceasta îi va spori şi mai mult credinţa faţă
de noi. Cancelaria coroanei a întocmit actul de danie. Să-i duceţi domnului
Ţării Româneşti salutul suzeranului său!
Comitele Staicu plecase de la Buda. Poate că niciodată o solie nu

umblase atît de iute. Prin locurile cu drumuri bune, solia folosise trăsuri.
Prin altele, cai de schimb. Puţine ceasuri de odihnă îşi îngăduia comitele.
Bucuria prea mare îi dădea aripi. La Argeş primirea soliei se făcu fără
ceremonia de cuviinţă.
— Ai adus? întrebă vodă.
— Am adus, rîse comitele Staicu şi se prăbuşi pe un scaun. Somnul îl
cuprinse în aceeaşi clipă.
Privindu-l, Mircea slobozi un hohot mare apoi dădu poruncă să fie
aşezat în dormitorul său. Comitele ajunsese la Argeş de unul singur.
Întreaga solie se răspîndise frîntă de oboseală de-a lungul drumului.
Un sfert de ceas mai tîrziu, trîmbiţele sunară pe ziduri. Boierii, curtenii
obişnuiţi, oştenii, slujitorii şi populaţia oraşului înţeleseră că se dau unele
veşti. Mulţi se înghesuiră în curtea domnească. Mulţi rămaseră dincolo de
porţi. Un crainic ieşi pe o terasă la stînga măriei-sale şi strigă să se audă
pînă departe:
Ţara Românească, stăpîn al cetăţii Dîrstorului şi peste toată Podunavia
pînă la Marea cea Mare, domn al Banatului Severinului.
Ultimele cuvinte ale titlului îi încremeniră pe oameni. Zurbagiul cavaler
Andrei, care niciodată nu-şi punea prea multe întrebări, aruncă pălăria în
aer şi răcni din toate puterile sale:
— Trăiască măria-sa Mircea!
După care chibzui:
„Să fiu al dracului, că m-a apucat o sete!… Iată un prilej ce mă
221
îndeamnă să sorb o găleată cu vin. Am să dau o fugă pînă la hanul «Doi
cocoşi». Însă dacă nu mă grăbesc, mi-o vor lua alţii înainte. Azi va curge
mult vin la Argeş.‖
222
Capitolul 14
P
roiectata vînătoare, atît de rîvnită de Sigismund al Ungariei,
fusese amînată din nou. Unele tulburări ivite la Maæva şi
Belgrad îi întăreau credinţa că familia marilor nobili Horvathy
ieşise iar la iveală. O iscusită iscoadă îi adusese vestea că Ioan de Horvathy
e ascuns la curtea cneazului Lazăr al Serbiei, de unde încearcă „să muşte‖.
O mie de oşteni porniseră din Buda către Belgrad. La Cluj şi Bistriţa, ca şi
pe valea Ampoiului, o seamă de valahi se ridicaseră împotriva nobililor prea
hrăpăreţi. Castele şi case fuseseră mistuite de focul răsculaţilor.
„Am primit o moştenire grea, socoti Sigismund. Poate că era mult mai
bine dacă rămîneam doar un principe al Brandenburgului. Ungaria e azi
prea dezbinată. Iar faptul că sînt străin îi îndepărtează de mine pe mulţi
nobili unguri, prea mîndri pentru a se supune coroanei. Toate silinţele
noastre se lovesc de neîncredere.‖
În sala tronului erau puţini curteni. Regele primise raportul ce i se
dădea zilnic, astfel că nu mai intră acolo. Nicolae de Gara îl salută vesel.
Ce-i păsa lui Nicolae de Gara? El era ungur. Era între ai săi.
— Măria-ta! îi şopti tînărul comandant. Un raguzan vă cere o audienţă.
Eu l-am ascultat şi cred că merită să o faceţi şi voi.
— Bine! Adu-l în cabinetul meu de lucru!
Tînărul se îndepărtă zîmbind.
„Poate că a venit vremea să avem o pîrghie cu care să-l manevrăm pe
valahul Mircea‖, gîndi el.
Reveni curînd cu un bărbat voinic, nu prea înalt, dar lat în umeri şi
îmbrăcat în straie de mare preţ.
— Măria-ta! salută oaspetele şi rămase cu un genunchi la podea.
— Ce doriţi, domnule? îl întrebă Sigismund cu vădită răceală.
— Măria-ta, vă aduc de la Raguza salutul prinţului valah Vlad.
— Vlad? Cine mai e şi ăsta?
— Fiul cel mare al răposatului Dan-voievod, cel ce a fost domn al Ţării
Româneşti înaintea lui Mircea şi apoi împreună cu acesta.
— Da, bine, îi mulţumim! Numai pentru atîta aţi venit aici?
— Nu, măria-ta. Stăpînul meu, Vlad, are aceleaşi drepturi la coroana
Ţării Româneşti ca şi unchiul său Mircea. Ba chiar mai mari.
Sigismund îl privi iute pe Nicolae de Gara şi parcă se înţeleseră dintr-o
fulgerare.
223
— Vă ascult, domnule.
— Măria-ta, stăpînul meu îşi cere drepturile asupra coroanei…
— De la noi? îl întrerupse regele.
Raguzanul era un fin diplomat. Se aşteptase la o astfel de întrebare şi
îşi pregătise răspunsul din timp.
— Dar de la cine, măria-ta? Nu sînteţi voi suzeranul Ţării Româneşti?
„Asta cam aşa e‖, gîndi Sigismund.
— Domnule! grăi el precaut. Credeţi că aţi bătut la uşa cea mai bună?
Îl iubim pe vasalul nostru Mircea şi nu avem a ne plînge împotriva credinţei
sale. Pe voi nu vă cunosc. Poate că aţi venit doar pentru a ne iscodi
gîndurile. Cu ce ne puteţi convinge că e altfel?
— Îl cunosc bine, măria-ta, rîse tînărul comandant. Omul acesta e cea
mai bună iscoadă a noastră la curtea regelui Tvartko al Bosniei. Acum
patru ani a slujit în oştile părintelui meu. De trei ani lucrează cu noi.
— Atunci se schimbă lucrurile, zîmbi Sigismund cu bunăvoinţă.
Spuneaţi că stăpînul vostru îşi cere drepturile asupra coroanei din Ţara
Românească. Frumos! Foarte frumos! Ce puteri are el pentru asta?
— Nimic în afară de drepturi.
— Cam puţin, domnule.
— Nu tocmai. Cîţiva mari boieri de la curtea voievodului Mircea sînt de
partea lui Vlad şi îl vor sprijini la vremea potrivită.
— Cîţiva boieri, dar nu toţi. Şi cum ar dori să o facă?
— Nu ştiu, măria-ta. Eu am venit aici doar pentru a-i mijloci prinţului o
audienţă la palatul regal.
— Să-i spui stăpînului domniei-tale că îl aşteptăm. Prin domnul Nicolae
de Gara va ajunge la noi.
— Măria-ta, grăi raguzanul cam încurcat, bunăvoinţa voastră îmi dă
aripi, însă numai pe jumătate. Cîteva rînduri către el din partea măritului
rege al Ungariei vor face mult mai mult.
— Bine! Mă voi gîndi la asta. Peste trei zile să-l cauţi pe domnul Nicolae
de Gara.
După plecarea raguzanului, Sigismund şi tînărul comandant îşi zîmbiră
cu înţeles. Totuşi, suveranului îi lipseau unele limpeziri.
— E nimerit oare să-l invităm aici pe prinţul Vlad?
— Nu văd nimic rău în asta, măria-ta. E drept că Mircea nu ne-a
dezamăgit pînă acum, chiar dacă şi-a impus puterea în Banatul
Severinului, care de fapt a rămas tot în titulatura coroanei ungureşti, dar o
sperietoare nu strică. Din păcate, pe Vlad nu-l cunoaştem. În schimb,
domnul Ţării Româneşti e un mare general. Acest lucru nu trebuie să-l
uităm, fiindcă avem nevoie de oameni ca Mircea.
224
— Adevărat! Totuşi e bine să-l ţinem în frîu. În cazul unei alianţe a lui
Mircea cu duşmanii Ungariei, Vlad poate fi o bună pîrghie în mîinile
noastre. Mă gîndisem chiar să-l trimitem la curtea voievodului
Transilvaniei, unde să stea ca o permanentă ameninţare, însă nu e bine.
Asta ar însemna vrajbă pe faţă cu domnul Ţării Româneşti. Ar însemna să-l
îndepărtăm de noi pentru totdeauna.
— Aşa e! Pe Vlad îl vom ţine în rezervă. De va fi necesar, îl scoatem de
la cutiuţă. De nu, nu. O discuţie cu el nu ne angajează cu nimic. Poate că e
necesar să-i dăm şi unele speranţe.
— Eşti un sfetnic înţelept, rîse regele. Îi voi trimite cîteva rînduri fără a
pomeni vreun nume pentru ca o astfel de scrisoare să nu poată fi folosită
cîndva împotriva noastră, mai ales că nu avem dovezi de încredere în
prinţul Vlad. Ea va suna astfel:
„Domnule, avem plăcerea să vă invităm peste două săptămîni la o partidă

de vînătoare.
Sigismund
— Minunat concepută! Minunat! se entuziasmă Nicolae de Gara. Mie

nu mi-ar fi trecut prin minte un astfel de text. Această scrisoare poate fi
adresată oricui.
Ileana Bethlen se instalase la Buda într-o casă impozantă, a cărei

grădină cu flori şi arbori falnici se întindea pînă pe malul Dunării. Un mic
palat cu terase şi balcoane ce ofereau o frumoasă privelişte asupra apelor
fluviului. Slujitorii, mulţi la număr, locuiau într-o clădire anexă, aflată în
spatele monumentalei locuinţe. Înfăţişarea tinerei contese din Transilvania,
luxul ce o înconjura şi titlul greu hotărîseră să i se deschidă numeroase uşi
la Buda. Nu trecuse nici măcar o lună. O seamă de admiratori roiau în
jurul ei. Tînăra doamnă ştia să menţină cu tact un echilibru între
proaspeţii curtezani. Iar dacă preferinţele Ilenei se aplecaseră abia vizibil
spre contele Tolmay, primul secretar al lui Nicolae de Gara, doar acesta
pricepuse vag unele semne de bunăvoinţă din partea frumoasei doamne.
Ileana chibzuise adînc. Încă de la curtea voievodului Transilvaniei aflase că
Sigismund şi Nicolae de Gara se consultă şi iau hotărîri în toate problemele
regatului. Tînărul comandant al oştilor Ungariei era greu de abordat.
Despre intelingenţa lui sclipitoare ştiau mulţi. Iar pe un astfel de om greu îl
poţi descoase. Apoi, Nicolae de Gara avea o soţie care strălucea printre
225
frumuseţile de la Buda. Şi chiar dacă el ar fi căutat o aventură, privirile
sale nu în jos puteau coborî. Cineva îi şoptise odată Ilenei că Nicolae de
Gara îşi aţintise ochii asupra tinerei regine. Dar pe clevetiri nu se putea
pune temei. Aşa stînd lucrurile, contele Tolmay părea cel mai indicat
pentru ca ea să ajungă la secretele coroanei, fiindcă primul secretar al lui
Gara era firesc să cunoască multe din tainele palatului regal.
Într-o plăcută după-amiază din primele zile ale lui septembrie, Ileana şi
contele Tolmay şedeau pe o minunată terasă cu vederea spre Dunăre.
— Doamnă! grăi secretarul. Aveţi o casă încîntătoare, iar voi îi daţi
strălucirea de cuviinţă.
— Oh! rîse ea, învăluindu-l într-o privire ce spunea multe inimii lui.
Palatele noastre din Transilvania întrec de departe această modestă clădire.
Poate nu ştiţi că regretatul meu soţ mi-a lăsat o avere mult prea mare
pentru o biată copilă ce se simte strivită sub apăsarea ei.
— Interesant! exclamă tînărul secretar. Pînă acum ştiam că doar
sărăcia îl striveşte pe om. Cred că aveţi o structură interioară plină de
adîncă sensibilitate. Numai aşa îmi pot explica suferinţa voastră.
— Vai, domnule, să nu vorbim despre mine! îl dojeni cu blîndeţe.
Sînteţi primul bărbat care calcă aici, iar dacă vă port un interes ce nu vi-l
pot ascunde… îşi tremură genele, parcă speriată de vorbele scăpate fără
voie.
Ochii lui Tolmay se aprinseră brusc. Privi spre faţa ei îndelung, fericit
că îl lasă a cuteza. Chipul gazdei, uşor îmbujorat, cu pielea delicată ca o
petală, cu ochii mari, vii, încărcaţi de căldură, îl ameţi o clipă.
— Continuaţi, doamnă…
— A, nu! păru să-şi revină. Doream să ştiu cît mai multe despre voi.
Poate că-i doar acea teribilă curiozitate, atît de specifică nouă femeilor.
— Ultimele voastre cuvinte m-ar fi mîhnit dacă le lipsea acel „poate‖.
„E inteligent, chibzui ea. Ştie să cumpănească vorbele şi să le înţeleagă
rostul.‖
— Doamnă, continuă el, prea multe lucruri mari nu am a vă spune. Mă
trag dintr-o familie de cumani, creştinaţi pe la începutul domniei fostului
rege Ludovic. Bunicii mei au venit în Ungaria cu frumoase averi ce le-au
dat dreptul la înnobilare. Dar desele războaie, cît şi unele conflicte cu alţi
nobili megieşi, au spulberat vechile bogăţii. De-a lungul timpului, ne-au
rămas doar titlul de nobili şi două case cam în paragină. Faptul că
părintele meu s-a distins în cîteva bătălii mi-a asigurat protecţia lui Nicolae
de Gara. Şi cam asta e tot. Încerc să refac vechea noastră strălucire. Poate
voi reuşi cîndva.
— Aveţi nevoie de bani? De un împrumut? se interesă ea pe un ton
226
afectuos.
— Nu, zîmbi Tolmay. Pentru asta găsim destui cămătari la Buda.
Poziţia mea îmi deschide multe uşi.
— Înţeleg. Cred că munciţi peste măsură. Doar nu-i uşor să refaceţi tot
ce s-a pierdut. E drept că nu aveţi bogăţii, în schimb prietenia domnului de
Gara valorează aur, îl flată ea. Domnul de Gara vă ajută?
— Mai mult decît sperasem.
— Curios! Credeam că un tînăr nobil ca voi îşi petrece timpul altfel. Mai
plăcut.
— Da de unde? rîse el. Dimineţile mele se consumă în rezolvarea
corespondenţei. Doar cancelaria palatului are mai multă corespondenţă
decît noi. Uneori lucrez chiar pînă seara.
— Şi eu, care speram să ieşim mîine la o frumoasă plimbare cu barca!
oftă ea. Totuşi pricep. Înaltele voastre preocupări stau mai presus de orice
dorinţă măruntă.
— Mîine am o zi foarte grea. În Transilvania, la Maæva şi la Belgrad, au
izbucnit răscoale. Ştafetele sosesc des. Comandanţii oştilor cer mereu alte
instrucţiuni. Marele nobil Herman de Cilli va avea o lungă convorbire cu
stăpînul meu. Convorbire la care nu pot lipsi, spuse cu mîndrie greu
reţinută. Un raguzan trimis al prinţului valah Vlad mă roagă de cîteva zile
să-i înlesnesc o audienţă la Nicolae de Gara. I-am satisfăcut cererea numai
după ce m-am convins că temeiurile ei îl vor interesa pe stăpînul meu. Vă
închipuiţi că vin prea mulţi oameni la noi, cu tot felul de cereri.
— Ah, ce plicticos va fi!
— M-am obişnuit.
— Vă cred. Păcat că mîine nu sînteţi liber! oftă ea.
— Aş putea după prînz.
— Atunci, vă aştept. La ce oră?
— Asta nu ştiu. Poate că ar fi bine către seară.
— Straşnic! bătu ea din palme. Cinăm împreună.
Fericit că obţinuse atît de mult, contele Tolmay părăsi cocheta clădire
cu paşi mai vioi decît venise acolo. Gîndurile sale porniseră să zburde către
înălţimi ameţitoare. Averea uriaşă a familiei Bethlen era bine cunoscută.
Dacă va obţine mîna aceste frumoase femei, ar putea aduce neamului său
vechea strălucire.
Ileana Bethlen privi în urma lui la fel de preocupată.
„Avea dreptate comitele Staicu, reflectă ea. Un bărbat nu ar fi putut
obţine atîtea ştiri cîte am căpătat eu azi. Domnul Tolmay e inteligent, dar a
simţit nevoia să se laude pentru a creşte în ochii noştri. E uimitor cît de
guralivi devin uneori bărbaţii alături de o femeie. Mîine seară va trebui să
227
aflu cine-i raguzanul şi la ce han a tras. Voi folosi o întreagă strategie a
vorbelor, fiindcă în astfel de împrejurări cea mai mică bănuială a
secretarului poate strica totul. Credeam că Vlad e mort. Nimic nu s-a mai
auzit de el în ultimii ani. El are averi mari în Ţara Românească. De ce oare
nu merge la Argeş? De ce se fereşte de Mircea? Şi, mai ales, de ce îşi trimite
oamenii la Buda?‖
Trecuseră două zile. Raguzanul intră la hanul „Doi porumbei‖ cam la

vremea prînzului. Cei patru oameni ai săi îl aşteptau în sufragerie, unde
gustau un minunat vin adus tocmai din comitatul Zala. Trimisul lui Vlad la
Buda era mulţumit. Întrevederea avută cu Nicolae de Gara şi secretarul
acestuia, apoi audienţa de la palatul regal îi aduseseră mari speranţe.
Obişnuit cu astfel de sarcini, raguzanul ştia bine că încercarea lui Vlad are
sorţi de reuşită doar dacă s-a ivit o conjunctură favorabilă. Altfel cei mari
nu-ţi întind o mînă cînd eşti lipsit de puteri. Totuşi, primise această
însărcinare, fiindcă, în calitate de iscoadă a regatului, aflase că există o
oarecare neîncredere între curtea din Buda şi cea de la Argeş. În caz de
reuşită a planurilor lui Vlad, el se va alege cu zece mii de ducaţi veneţieni.
Pentru o astfel de sumă, cine nu ar fi alergat?
În casa frumoasei doamne Ileana Bethlen, contele Tolmay petrecuse o
seară plăcută, încheiată peste aşteptări cu un sărut. Gazda i-l oferise pe
merit. Printr-o seamă de întrebări chipurile naive, prin manevre iscusite pe
care o femeie le poate face cu multă fineţe, Ileana aflase că peste două zile
raguzanul va primi de la Nicolae de Gara o scrisoare a regelui Sigismund
către Vlad. După plecarea oaspetelui, tînăra doamnă rămase cam
dezorientată.
„Comitele Staicu mi-a promis un cavaler care să mă ocrotească aici,
gîndi ea. Totuşi, de la sosirea mea la Buda, încă nu i-am simţit prezenţa, şi
doar ştiu să privesc în jur. Oare să nu fi putut veni, sau nu m-am priceput
eu să-l descopăr? Poate era mai bine dacă ocrotitorul meu mă urma ca
slujitor al casei. Numai micuţul cavaler ce nu arată haruri prea mari în
privinţa voiniciei m-a căutat de două ori şi mi-a arătat inelul de
recunoaştere. Din păcate, n-am avut ce să-i dau. Aflarea secretelor curţii
regale de la Buda cere timp. Va trebui să pun mîna pe scrisoarea
raguzanului. Acum îl ştiu cum arată la chip şi cunosc hanul la care şi-a
aflat găzduire. Cei patru slujitori ai săi par a şti să mînuiască o spadă cum
se cuvine şi îi stau în preajmă. Mi-e teamă că nu prea am şanse. Micuţul
meu cavaler, căruia am reuşit să-i aflu urma la «Hanul cumanilor», unde se
228
dă drept negustor de piei, are un singur slujitor. Puţin, foarte puţin pentru
ce doresc eu. Îl voi chema pe cavaler la mine în seara aceasta.‖
Un ceas mai tîrziu, Grama se prezentă la casa Ilenei destul de mirat.
Printr-un slujitor al tinerei doamne, primise invitaţia şi era mînios că
aceasta reuşise a-i da de urmă. Gazda şi oaspetele luară loc într-un mic
salonaş.
— S-a întîmplat ceva? întrebă Grama, nemulţumit de procedeul ei.
— Da, domnule, altfel nu vă căutam pe la toate hanurile din Buda şi de
dincolo de porţile oraşului.
Îi povesti tot ce ştia despre raguzan. Micuţul cavaler scăpă un fluierat
uşor.
— Cu siguranţă că raguzanul va părăsi oraşul de îndată ce va avea
scrisoarea lui Sigismund, continuă ea. La hanul „Doi porumbei‖ nu poate fi
atacat, ci numai pe drumul său de întoarcere. Dar cu cine să o facem?
Slujitorii mei nu se pricep la mînuirea armelor şi nici nu mi-ar conveni să-i
folosesc. N-am destulă încredere în ei. Păcat că nu i-am adus pe vechii mei
servitori de la Cluj! Poate că n-ar trebui să vă mărturisesc, însă nu am
încotro. Cînd am plecat spre Buda mi s-au dat asigurări că voi fi ocrotită de
un cavaler. Spre marea mea părere de rău, nu-l ştiu. Acum ne-ar fi de mare
folos.
— Îl ştiu eu, doamnă, se hotărî Grama. E drept că am primit poruncă
să mă prefac că nu-l cunosc, fiindcă de va cădea unul dintre noi e bine să
nu-i tragă după el şi pe ceilalţi. Însă e tot atît de drept că nimeni nu a
prevăzut o astfel de situaţie. Doamnă, puteţi dormi liniştită. Voi da de urma
cavalerului. Mă voi ocupa şi de raguzan. Hanul „Doi porumbei‖ va sta sub
observaţia noastră în orice clipă.
— Să nu încercaţi a-l lovi la han!
— Ah, doamnă, rîse Grama. Credeţi că facem noi astfel de prostii?
Moartea raguzanului ar da loc la bănuieli. S-ar afla de îndată că cineva ştie
de rosturile sale aici. Atacul asupra lui va fi undeva pe drumul de
întoarcere către Raguza.
— Cavalere! grăi după o clipă de gîndire. Aş vrea să fiu de faţă la acel
atac.
— De, ştiu eu? Nu prea se cuvine ca o nobilă doamnă…
— Nu vă faceţi griji. Sînt tînără, ce-i drept, dar întreceri de arme am
văzut adesea,
— Fie! hotărî micuţul cavaler. Veţi primi vorbă de la mine. Totuşi, nu
prea îmi place să vin pe uşa din faţă. Găsiţi cumva o soluţie mai bună?
— Cred că da. În acest salonaş nu intră nimeni. Fereastra lui va fi
deschisă în fiecare seară. Am să vă aştept.
229
În cea de-a treia seară, tînărul Grama reveni la casa Ilenei nu mult
după ce înnoptase de-a binelea. Sărise peste zidul împrejmuitor şi, la
adăpostul copacilor, ajunse pînă la fereastra salonaşului. Aşa cum
conveniseră amîndoi, aceasta era deschisă, iar gazda şedea într-un jilţ atît
de aproape, încît ar fi putut atinge pervazul cu mîna.
— Sînt aici, doamnă, şopti cavalerul.
— Vă aşteptam, răspunse Ileana întorcîndu-se doar pe jumătate. Ce
veşti?
— Raguzanul şi-a plătit datoriile la han şi a dat poruncă să i se
pregătească trăsura pentru mîine dimineaţă. Va pleca la drum îndată ce se
vor deschide porţile.
— Dar nu ştim pe unde o va lua.
— Se poate? Există un singur drum de trăsură. El coboară o vreme
de-a lungul Dunării.
— Apoi, nu ştim dacă are scrisoarea.
— Cred că a primit-o. Acum cîteva ceasuri un slujitor l-a chemat la
palatul lui Nicolae de Gara. Cînd a ieşit de acolo, chipul său arăta mare
satisfacţie.
Mai discutară cîteva minute în şoaptă, după care Grama părăsi grădina
şi se mistui curînd în întunericul străzilor.
De îndată ce se deschiseră porţile cele mari ale oraşului, o trăsură

părăsi Buda şi coborî de-a lungul fluviului în goana cailor. La cel mult un
sfert de ceas după prima, o altă frumoasă trăsură luă acelaşi drum, dar,
cum călătorii aveau mult de mers, aceasta se mişca ceva mai încet.
Dimineaţa plăcută, cerul înalt şi limpede, caii buni arătau că totul se
desfăşura după voia călătorilor. Adîncit în gînduri, trimisul lui Vlad nu cătă
la minunatele locuri din jurul fluviului. Nici trei dintre ortaci nu păreau
atraşi spre admirarea peisajului atît de proaspăt, ci închiseră ochii şi
aţipiră curînd. Numai ultimul dintre ei, aflat pe capră, în postură de vizitiu,
dădea locurilor mai multă atenţie.
Trecuseră două ceasuri. Trăsura intrase într-o pădure. Hăţişurile parcă
sugrumau drumul, gata să-l acopere. În zona aceea, unde Dunărea ieşea
uneori din matcă, nu erau sate. Tropotul plăcut al cailor pe drumeagul
uscat se auzea pînă departe. În jur, nici ţipenie de om. Undeva, prin
desişuri, cînta cucul. La un cot al drumului, presupusul vizitiu tresări şi
opri tocmai la vreme. Trasă de-a latul, o trăsură le bara trecerea. Şocul îi
trezi brusc pe cei din trăsură. Mirat, raguzanul privi prin fereastră. În faţa
230
trăsurii, patru bărbaţi, dintre care trei cu spade în mîini, iar cel de-al
patrulea cu o toporişcă, aşteptau într-o poziţie mai mult decît grăitoare.
— Ce doriţi? întrebă raguzanul încruntat.
— O partidă de scrimă cu domniile-voastre, îi răspunse un blond înalt,
chipeş la trup.
Raguzanul cîntări din ochi situaţia. Erau cinci spadasini buni contra a
trei lotri, fiindcă cel cu toporişca nu avea şanse împotriva unei spade.
La rîndul ei, Ileana Bethlen chibzui îngrijorată:
„Mi se pare că am intrat într-un joc periculos. Tinerii care mă însoţesc
sînt în inferioritate. După cum îşi agită spadele, cei cinci raguzani par greu
de învins. De vor pierde prietenii mei, şi asta e aproape sigur, situaţia mea
va fi destul de proastă. Ce explicaţie aş putea să dau la Buda în cazul cînd
raguzanul se va întoarce din drum şi va spune acolo că mă aflam printre cei
care l-au atacat? Abia acum îmi dau seama de prostia făcută. Prea m-am
încrezut în lăudăroşenia domnului Grama.‖
Îi veni o idee. Una din acele idei strălucite ce schimbă adesea soarta
lucrurilor, chiar în situaţii disperate.
— Domnilor! strigă ea cu un glas cît putu de jalnic. Aceşti oameni m-au
răpit din casa mea de la Buda şi nu ştiu ce gînduri au cu mine. Cînd am
părăsit porţile oraşului, nu am putut să strig ajutor fiindcă şedeam sub
ameninţarea unor cuţite. Salvaţi-mă, domnilor!
Cavalerul blond îi înţelese jocul. Pe faţa lui frumoasă apăru un zîmbet
abia vizibil. Era limpede că tînăra doamnă nu credea într-o victorie a lor.
— Asta nu ne priveşte pe noi, răspunse raguzanul cu indiferenţă.
Descurcă-te, doamnă, cum ştii! După ce-i căsăpim pe aceşti lotri, n-ai decît
să te întorci la Buda, însă pe noi să nu contezi.
Ileana Bethlen privi începutul luptei cu inima strînsă. Socotindu-l pe
blond mai periculos prin simplă impresie, raguzanul cu unul dintre oamenii
săi se avîntă către acesta. Gogoaşă ieşise în întîmpinarea adversarului său
la fel de zîmbăreţ ca şi blondul, pe care îl copia în amănunţime, şi grăi
într-o ungurească destul de bună:
— Domnule, iertaţi-mă că îndrăznesc împotriva voastră cu o toporişcă.
O fac numai pentru că la spadă sînt prea bun. Greu întîlnesc unul pe
măsura mea.
— Nu face nimic! rîse omul raguzanului, convins că are o pradă uşoară.
Spada mea îţi va da iertarea de pe urmă.
Gogoaşă îl salută pe raguzan după moda Apusului, izmenindu-se de
mai mare dragul. Apoi, spre uimirea adversarului şi mai ales a Ilenei
Bethlen, toporişca porni prin aer de pe la vreo patru cinci paşi, atît de iute,
încît omul nu mai avu vreme să se ferească. Un strigăt de moarte şi spada
231
slujitorului căzu odată cu acesta. Însă mirarea Ilenei nu mai cunoscu
margini cînd observă asalturile blondului. După ce respinse cu laterale
simple cele cîteva lovituri ale adversarilor, Arad îşi dădu seama că are în
faţă nişte spadasini mediocri. Nişte oameni care au învăţat corect apărarea
şi atacul, dar lipsiţi de fineţe, de artă. Zîmbi şi sări brusc spre dreapta.
Raguzanul şi slujitorul, prea grăbiţi, se ciocniră între ei. Scurtul moment de
răgaz îi fu suficient blondului să împungă în plin. Raguzanul se poticni şi
căzu. Înspăimîntat de uluitoarea schimbare, slujitorul îşi căută salvarea
către hăţişurile pădurii, însă o făcu prea tîrziu. Eliberat de greutatea
asalturilor, blondul privi o clipă desfăşurarea luptei. Convins că lucrurile
merg bine, îşi şterse spada calm şi reveni la trăsură. Micuţul Grama,
încîntat de o întrecere cu spada, îi adresa adversarului o seamă de cuvinte
frumoase. Două dintre loviturile cavalerului, măiestrit pregătite, nimeriseră
în plin. Iar ultima păru o simplă formalitate. Doar Cotae, care încă nu
ajunsese la desăvîrşirea cunoştinţelor în taina scrimei, suportase cîteva
asalturi grele şi se alesese cu o uşoară împunsătură în umăr. Situaţia lui
nu era de invidiat. Numai dîrzenia îl opri să nu o ia la sănătoasa. Apoi veni
ajutorul cumătrului Gogoaşă. Toporul său căzu dintr-o parte şi încheie
lupta.
„Doamne-Dumnezeule! gîndi Ileana Bethlen. În viaţa mea nu am văzut
o astfel de întrecere. Acum înţeleg vorbele lui Staicu. El a ştiut ce oameni
îmi trimite.‖
— Sînteţi rănit, cavalere? îl întrebă pe blond.
— Nu, doamnă, rîse acesta. Am avut noroc, încheie cu modestie.
— Nu prea credeam în victoria domniilor-voastre. De-a lungul drumului
îmi făcusem curaj, dar cînd i-am văzut pe raguzani aşteptîndu-vă gata de
luptă, îmi pierise nădejdea.
— Ştiu, doamnă, rîse Arad. Micuţul Grama nu prea arată a voinic.
Totuşi, a cîştigat un turnir de spadă la Argeş.
— El?
— El, doamnă.
— Dar voi? Aţi luptat cu doi adversari parcă în joacă.
— Am avut noroc, repetă blondul.
— Da, da, înţeleg, murmură tînăra doamnă. Sînteţi un mare spadasin.
Poate cel mai mare pe care l-am văzut. Şi vă rog să mă credeţi că nu am
văzut puţini. De fapt, comitele Staicu mi-a pomenit despre înaltele haruri
ale cavalerului care îmi va fi ocrotitorul din umbră la Buda.
Grama căută prin ascunzişurile hainei raguzanului şi găsi scrisoarea
lui Sigismund. I-o întinse apoi Ilenei, fiindcă el avea alte treburi. Îi ajută pe
ceilalţi să care trupurile foştilor adversari către apele domoale ale Dunării.
232
Tînăra doamnă citi scurtul mesaj adresat lui Vlad.
„Hm! socoti ea îngîndurată. Prea multe vieţi pierdute pentru o biată
scrisoare! Ce timpuri! Va fi oare cîndva altfel?‖
Caii raguzanilor fură eliberaţi, iar trăsura, împinsă de braţe puternice,
se mistui curînd sub învelişul apelor.
— Acum ne întoarcem la Buda, hotărî blondul. Prietene Grama, mîine
în zori pornim spre Ţara Românească. Misiunea noastră pe lîngă curtea
regelui Sigismund a luat sfîrşit.
— Credeam că numai domnul Grama va duce scrisoarea, interveni
Ileana Bethlen, contrariată.
— Regretăm, doamnă, răspunse blondul. Eu am primit alte porunci
decît voi. De vreme ce vă cunoaşteţi ocrotitorul, nimic nu mă mai reţine
aici. Locul meu şi al prietenului Grama se vor ocupa cu alţi cavaleri.
— Să cred că vă feriţi de mine?
— Nici vorbă. Mi s-a poruncit să plec de îndată ce mă recunoaşteţi.
Sfinţia-sa Lazăr a chibzuit bine. O cădere a voastră m-ar trage fără rost şi
pe mine.
— Doar nu vă închipuiţi că mă poate sili cineva să vorbesc.
— Îmi închipui, doamnă, şi vă doresc să nu cunoaşteţi răutatea
caznelor, zîmbi Arad. Au fost oameni mai tari care sub apăsarea caznelor
n-au putut rezista. Şi chiar dacă ar fi altfel, sînt nevoit să ascult de porunca
ce mi s-a dat.
— Poate că aveţi dreptate.
— Din păcate, am.
— De vreme ce plecaţi mînine, cred că astă-seară putem sărbători
despărţirea noastră.
— Şi eu cred.
— Atunci vă aştept cînd începe a se întuneca.
Înnoptase. În casa Ilenei Bethlen ardeau o seamă de lumînări. Slujitorii

pregătiseră o cină asemănătoare cu un ospăţ. Cotae şi Gogoaşă îi imitară
pe cei doi cavaleri, astfel că închinară primele pahare în sănătatea gazdei.
Dar vinul bun îi făcu să uite manierele alese către care rîvneau la trezie şi
numai din această cauză lepădară paharele în folosul carafelor. Minunata
lor comportare de peste zi le adusese multe laude din partea seniorilor
Grama şi Arad.
Oricît încercase Ileana Bethlen peste zi să alunge gîndurile ce reveneau
asupra blondului, nu-i reuşise. Îndrăzneala acestuia, ochii săi parcă
233
aplecaţi către uşoară ironie, ca şi întreaga înfăţişare, o urmăriseră fără pic
de răgaz. Întîlnirea cu el fusese o adevărată revelaţie pentru ea. Simţise din
prima clipă că blondul e omul pe care îl aşteptase în visările ei.
Acum erau amîndoi într-un colţ al frumoasei sufragerii. Ileana îşi
pusese o rochie neagră dintr-un material subţire ca voalul. Croiala ei
elegantă îi scotea bustul în relief, punîndu-i în valoare pieptul uşor
împlinit, umerii rotunzi, uimitor de albi, delicaţi, şi talia subţire. Nu folosise
farduri, fiindcă faţa ei plină de frăgezime, peste care cei douăzeci şi cinci de
ani încă nu apăsaseră, arăta ca a unei copile nevîrstnice. Contrastul între
negrul rochiei şi albul trupului ştia că o avantajează. Ochii ei mari,
luminoşi, parcă îşi schimbau culoarea de la o clipă la alta. Încerca prin mici
gesturi să-şi stăpînească surescitarea, cu toate că nu era cazul. Arad avea
prea puţină experienţă pentru asta. E drept că o privise înmărmurit cînd
intrase în casă. Dar temeiuri erau destule. De dimineaţă, Ileana arătase
mai puţin strălucitoare. De dimineaţă i se păruse o femeie frumoasă şi atît.
Acum parcă era alta. Parcă întreaga ei făptură răspîndea lumină şi
strălucire. „Prin care miracol?‖ se întrebă el. În zori purtase părul bogat pe
umeri. Acum îl avea strîns în coc greu. În zori folosise o rochie strînsă la gît.
Acum gîtul şi umerii, puşi în valoare cu fină ştiinţă, instinctivă uneori la
femei, îi aduceau alte haruri. Venind spre casa tinerei doamne, gîndurile
blondului călătoriseră către valea Prahovei. Către Irina. Dar, curios! acele
gînduri se pierduseră undeva într-o ceaţă. Glasul ei îl făcu să tresară.
— Vă rog să mă urmaţi, cavalere! Mi se pare că ne vom despărţi în
curînd. Tot ce-i frumos în lume ţine de obicei tare puţin. Aş dori să vă fac
unele daruri.
Îl conduse într-un salonaş de la etajul clădirii.
— Aşa este, doamnă, răspunse Arad. Vă doresc mult noroc în greaua
voastră misiune de aici şi sper să ne revedem cîndva în Ţara Românească,
adăugă politicos.
— Mulţumesc! Prin strălucita voastră victorie de azi mi-aţi amintit
despre acei minunaţi cavaleri de basm pe care i-am îndrăgit de cînd eram
copilă. Cuvinte de admiraţie i se cuvin şi domnului Grama. El ne-a arătat o
adevărată artă a scrimei. Nu-i pot uita nici pe tinerii voştri scutieri,
îndrăzneţi şi harnici în mînuirea armelor. Domnule, sînt îngrozitor de
bogată şi îmi îngădui multe. Acum, de despărţire, îi dăruiesc domnului
Grama cincizeci de ducaţi veneţieni, iar scutierilor cîte zece. Pentru voi am
ceva mai aparte. Un mic medalion de aur pe care l-am moştenit cîndva…
dar n-are importanţă. Îmi îngăduiţi?
— Vă rog, doamnă!
Ileana se ridică pe vîrfuri şi îi trecu lănţişorul în jurul gîtului. O clipă,
234
fu ispitită să-şi rezeme fruntea de pieptul tînărului cavaler. Apoi se pomeni
că vorbeşte fără noimă şi curînd îi păru rău pentru frazele scăpate
necontrolat.
— Am fost căsătorită cu tînărul conte Bethlen. Era un om deosebit.
Poate că merita chiar mai mult decît i-am putut oferi eu. De cinci ani sînt
văduvă. De cîţiva ani lucrez pentru binele Ţării Româneşti. În toţi aceşti ani
am schimbat un singur sărut cu un secretar al domnului Nicolae de Gara.
Sărutul acela nu l-am putut ocoli, pentru că m-a dus la descoperirea
raguzanului. Oamenii mă socotesc, poate, o văduvă bogată şi uşuratică. Aş
dori ca voi să credeţi altfel. Fiindcă… fiindcă… sîntem din acelaşi neam, se
corectă la timp. Şi aş mai dori să vă sărut acum, la despărţire, în semn de…
în semn de rămas bun.
Mîinile ei se ridicară spre umerii cavalerului, cu ezitări, ca şi vorbele
pronunţate. Buzele atinseră obrazul aspru ca o părere. Tresări cînd braţele
lui o cuprinseră domol şi scăpă un mic scîncet, asemănător cu al pruncului
ce se întoarce în somn.
În sufragerie, Grama, Gogoaşă şi Cotae, năuciţi de puterea vinului bun,
înlănţuiţi pe după umeri şi adunaţi ciopor bărbi în bărbi, cîntau molcom şi
nefiresc de gravi:
Fetele de pe la Jii
Oare ce ascund în ii?
Pe urmă se opreau brusc, plescăiau din buze cu şiretenie de oameni

chercheliţi, pronunţau răspunsul triumfători, rămîneau o clipă sub
apăsarea imaginaţiei, apoi continuau la fel de gravi. Pe la jumătatea acelui
cîntec vesel, Gogoaşă bătu cu pumnul în masă şi grăi nemulţumit:
— Ho, domnilor! Cu oltencele e clar. Sînt grozave… sînt date naibi…
însă de o olteancă te lipeşti mai greu. Îţi dă peste mînă din te miri ce. Pe
Ampoiul nostru e altfel. Să fiu al dracu’!
— Adică? se încruntă Cotae, căruia cîntecul cu oltencele îi plăcea
grozav, iar întreruperea lui aducea a osîndă. Adică ce-i pe Ampoi?
Gogoaşă rîse viclean, cu gura pînă la urechi. Inventase un cîntec acolo,
pe loc, şi era sigur că atît Grama, cît şi Cotae vor rămîne încremeniţi de
admiraţie. Încrezător în părerile sale, porni să viersuiască pe aceeaşi
melodie de adineauri:
Fetele de pe Ampoi…
Dar catastrofa adesea vine cînd te aştepţi mai puţin. Urmarea
235
cîntecului îi umblase prin minte destul de clar. Acum pierise. Gogoaşă
transpiră din cauza încordării, însă fără folos.
— Ei, care-i urmarea? îl privi Grama la fel de încruntat.
— Păi, asta e tot, bîigui Gogoaşă încercînd să se salveze cît de cît. Un
cîntec nu trebuie să fie lung, ci să aibă miez, încheie triumfător că-i venise
o astfel de idee.
— Ai brodit-o, rîse Cotae cu dispreţ. Mi-ai turtit pălăria. Unde vezi tu
miezu’?
— Eu îl văd. Cine nu-l vede n-am ce-i face dacă atîta îl duce mintea.
Află că fetele de pe la noi sînt leac pentru rană, ca s-o ştii şi pă asta…
— Adică? îl întrerupse lunganul. Adică sînt cam…?
— Fetele de pe Ampoi? se zbîrli Gogoaşă. Află că n-ai nimerit-o. La noi
dacă tăinuieşti cu o fată, abia după doi ani te pofteşte în faţa porţii de la
uliţă. După alţi patru ani greu te primeşte în ogradă şi abia la adînci
bătrîneţi te lasă cum vrea Dumnezeu.
— Păi, dacă e aşa, ce rost are să mai pomenim despre ele? se posomorî
Cotae.
— Nu totdeauna, răspunse mărunţelul cam strîns cu uşa. Cînd o ceri
de nevastă se schimbă chestia. Vrea şi Dumnezeu mai iute.
Se ciorovăiră o vreme, apoi cîntară din nou cîntecul cu oltencele,
fiindcă cel început de Gogoaşă arăta fără noimă. Un lucru era sigur: pe toţi
trei îi cam prinsese dorul de ţară. Tîrziu după miezul nopţii, cînd uşa se
închise în urma cavalerilor şi a scutierilor, Ileana Bethlen rămase pe
întuneric şi simţi brusc apăsarea singurătăţii. Plînse pentru prima oară
după mulţi ani. Un plîns domol, fără suspine, fără hohote. Lacrimile o
mîngîiară şi o înviorară ca ploaia cuminte ce cade binecuvîntată asupra
pămîntului însetat.
236
Capitolul 15
P
adişahul Murad se simţea ceva mai bine după băile cu sare şi fîn
pregătite de medicul său florentin. În zori, ieşi la plimbare prin
imensa grădină a palatului imperial. Pe la răscrucile dese ale
aleilor întîlnea oşteni albi ori smoliţi la făptură, voinici şi tineri. Aceştia
atingeau pămîntul cu frunţile de îndată ce-i auzeau paşii. Zilele de la
sfîrşitul lunii septembrie erau calme, plăcute, cu soare potolit. Frunzele
copacilor, îngălbenite de vreme sau roşcate, aveau încă strălucire, dar nu
acea tinerească frăgezime a primăverii, ci alta, mai palidă. Nervurile
frunzelor, atît de elastice cu luni în urmă, arătau acum băţoase. În faţa
vîntului de toamnă, frunzele cîntau altfel decît la vreme de primăvară. Mai
sec, mai uscat, mai solemn. Acolo unde aleile erau largi, unde nisipul se
măcinase peste vară, vîntul ridica uneori rotocoale de praf, ca un semnal
prevestitor de stricarea timpului. În chioşcul său preferat cu podelele
acoperite de covoare moi, o tînără femeie, al cărei chip ascuns sub
obişnuitul voal se ghicea la fel de minunat ca şi trupul, pregătise cele de
cuviinţă pentru gustarea de dimineaţă a măritului padişah. Ispitit doar o
clipă de gesturile ei delicate, de unduirile corpului, Murad îi atinse braţul
şi-i dezveli faţa. Femeia încremeni, fericită că strălucitorul sultan o
observase. Dar el îşi retrase mîna uscată cam prea de timpuriu. Vechea
tuse îl încercă, la fel de rea. Privi ceaiul. Uitase de femeie. Apoi uită şi de
ceai.
„Allah a rînduit slab rosturile vieţii‖, gîndi Murad, observîndu-i pe Ali şi
Ibrahim.
Aceştia veneau spre el cu sprinteneala tinereţii ce se putea citi în
fiecare mişcare a lor. Padişahul uită din nou la ce reflectase cu o clipă
înainte. Le făcu un semn poruncitor să se aşeze la mica gustare. Tinerii
demnitari înfulecau cu poftă. El sorbi doar din ceaiul amărui.
„Allah a fost un mare nătărău! îşi aminti el. Cu un singur gest pot
curma viaţa şi tinereţea acestor oameni, însă mie nu sînt în stare să-mi
dăruiesc puţină vlagă.‖
Femeia revenise. Îi servea la fel de sprintenă, la fel de atrăgătoare.
Murad observă cum privirile celor doi sfetnici se opresc asupra ei cu vădit
interes. Făcu un gest a lehamite.
— V-aţi gîndit cum îi răspundem ghiaurului Mircea? întrebă aspru.
237
— Ne-am gîndit, strălucitorule! răspunse Ibrahim. Acum nu-l putem
lovi cu oşti. În Asia războiul merge mai slab decît ne-am aşteptat. Greu am
putea ridica o oaste mare…
— Fleacuri! Prostii! îl repezi padişahul. Ţara Românească nu-i un imperiu.
Noi avem oşti care să le întreacă pe ale ghiaurului de douăzeci de ori. Nu
v-am chemat aici să vă văitaţi. O ştafetă mi-a adus ştirea că răscoalele din
Asia au fost înăbuşite în sînge. Acum e linişte acolo. Putem retrage din Asia
cincizeci-şaizeci de mii de oşteni şi asta ar fi doar jumătate din ce avem
acolo.
— Strălucitorule, vestea ne bucură! interveni marele vizir. Dar să nu
uităm că ghiaurii lui Mircea nu sînt singuri. Oştile Ungariei îi vor sprijini la
caz de nevoie.
— Nici asta nu mă opreşte, îl ţintui cu privirea. Acum se apropie
vremea iernatului. Spre miazănoapte, curînd va începe timpul rău, cu ploi
şi cu frig. Iată ce ne face să amînăm lupta pînă la primăvara viitoare.
— Mărite padişah, se amestecă Ibrahim. Oare am folosit noi tot ce ne
trebuie, tot ce se cuvine în privinţa ghiaurului Mircea?
— Nu înţeleg.
— Mă gîndeam la tratative. Poate că domnul Ţării Româneşti e destul
de speriat de îndrăzneala avută şi e gata să se supună imperiului.
— Te crezusem înţelept, Ibrahim. După tot ce ne-a făcut în Dobrogea,
după cum şi-a întins oştile de-a lungul Dunării, arată el a fi speriat?
— Totuşi, ghiaurul ne-a dat semne de bunăvoinţă. Din scrisoarea lui
am înţeles că e gata să ne facă înlesniri asupra mărfurilor româneşti, iar în
următoarele săptămîni îi va elibera pe achingiii care au căzut robi la el.
Cine ar slobozi cinci mii de robi? Noi i-am tăia pînă la ultimul, dacă nu
ne-ar fi de folos. Cred că e bine să ducem tratative cu Mircea şi să-i aflăm
gîndurile. Vă închipuiţi ce ar însemna să-l atragem pe ghiaur de partea
noastră? Am avea drum liber către miazănoapte pînă dincolo de Carpaţi.
Oştile lui împreună cu ale imperiului pot lovi Transilvania, Moldova şi chiar
regatul Ungariei. Chilia şi Cetatea albă ar intra în stăpînirea măritului
padişah. Oare nu merită să încercăm?
— Şi ce-i oferim ghiaurului? deveni Murad mai atent.
— Ajung şi la asta îndată. Mircea nu cred că are treizeci de mii de
oşteni, dar douăzeci cu siguranţă. Pentru a-l înfrunta, ne trebuie şi nouă
tot vreo douăzeci de mii. Pierderile pot fi mari. De ne vom învoi cu Mircea,
avem drum deschis către miazănoapte. Unindu-ne oştile cu ale lui, putem
ataca prin surprindere atît Moldova, cît şi Transilvania. Asta îi oferim
ghiaurului. Va fi domn peste toată ţara românilor de la Dunăre pînă la
graniţa cu ungurii şi polonii, de la părţile tătarilor pînă la apa Tisei. Lîngă el
238
vor sta oştile noastre. De fapt, noi vom fi stăpînii. Şi în loc să-l avem pe
ghiaur ca duşman, el poate deveni un bun slujitor al imperiului. Aş mai
adăuga că Mircea se arată ca un om deosebit. Ne-a luat Dobrogea într-o
campanie de numai trei zile. Îndată după asta, oştile lui au intrat în
Banatul Severinului strigînd: „Trăiască regele Sigismund de Luxemburg!
Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgînilor!‖ Banatul Severinului care
a fost cu ani în urmă al domnilor din Ţara Românească, a ieşit de sub
puterea coroanei Ungariei, chiar dacă a rămas în titlul ei de suzerană.
Mircea e atît de înţelept, de viclean, încît a ocupat Banatul fără luptă. Ba,
mai mult: regele Ungariei a fost nevoit a se preface că i-l dăruieşte ca unui
prieten. Iată faptele noi, aflate de iscoadele noastre la Buda. Acum e
momentul să-i arătăm ghiaurului prietenia noastră. În primăvară poate că
va îndrăzni şi mai mult. Iar de va trece încă o vreme, tare mi-e teamă că
prietenia cu noi nu-l va interesa. Cred că Mircea ţinteşte departe.
— Şi dacă va respinge tratativele cu noi?
— Îl vom lovi altfel. Acum cîteva zile a venit la mine prinţul ghiaur Vlad.
— Ăsta cine mai e?
— Fiul lui Dan-voievod, fostul domn al Ţării Româneşti. Vlad a venit la
noi cu rugămintea să-l ajutăm împotriva unchiului său Mircea.
— Prostii! Unul ca el găsim oricînd. Cui foloseşte un om care cere?
— Asta i-am spus-o şi eu la început. Însă, mărite padişah, ghiaurul
nu-i chiar atît de lipsit de puteri pe cît am crezut. El susţine că va găsi
sprijin la cîţiva dintre boierii Ţării Româneşti.
— La cîţiva? pufni Murad cu dispreţ. Să le ceară lor ajutor, nu nouă.
— O va face. Oameni de-ai săi se vor strecura în Ţara Românească
pentru a-i căuta pe boierii credincioşi lui. La vremea potrivită, aceştia pot
ridica o răscoală.
— Asta-i altceva, grăi Murad cu vădit interes. La caz de răscoală, ne vor
trebui puţine oşti pentru a-l doborî pe Mircea.
— Aşa crede şi Vlad. El speră să ia coroana Ţării Româneşti doar cu
două-trei mii de achingii.
— Şi ce promite în schimb?
— Supunere.
— Tu îl crezi?
— Nu.
— Nici eu. Dar asta are puţină însemnătate. Principalul e o răscoală
acolo. Dacă ghiaurii se încaieră între ei, noi vom fi primii în cetatea
Argeşului. Să-i spui că la momentul potrivit va primi ajutorul garnizoanei
noastre din Tîrnova!
— Strălucitorule! se înclină Ibrahim. Îi voi spune, însă mi-aş îngădui să
239
o fac mai tîrziu. Întîi să încercăm o solie la curtea lui Mircea.
— Da, uitasem. Prinţul Vlad să aştepte. Să pregăteşti solia pentru
tratative!
— E pregătită, rîse Ibrahim. Măritul Ali-paşa şi cu mine ne-am ocupat
de asta. În două zile poate porni la drum.
— Cine va fi conducătorul soliei?
— Eu.
Murad îl privi cu plăcere. Era limpede că are un sfetnic înţelept şi
harnic, iar asta i se datora marelui vizir.
— Pe Vlad să-l trimiţi la mine! îi porunci Ali lui Ibrahim. Îi voi da
locuinţă şi bani. Îi arătăm prietenie şi sprijin fiindcă nu se ştie ce aduce
viitorul.
În timp ce la palatul imperial se pregăteau noile relaţii, bune sau rele,

cu Ţara Românească, Suhar-paşa, îngrozit de rapiditatea cu care trec zilele,
încerca mereu alte soluţii pentru prinderea Nufărului Alb. Padişahul îi
dăduse termen pînă la jumătatea lui octombrie. Din păcate, toate
încercările sale rămăseseră fără folos. Răgazul de timp devenea din ce în ce
mai scurt. Şeful poliţiei imperiale avea două alternative: să-l găsească pe
Nufăr printr-un mare noroc sau să-şi pregătească, în mare taină, fuga la
Genova. El îşi transportase acolo, de-a lungul timpului, aproape întreaga
avere. Îi era teamă de o nouă întîlnire cu sultanul. Boala îl înrăise pe
Murad, încît ajunsese să cheme călăul într-o toană de moment. Cu el
niciodată nu putea fi sigur de viaţa sa.
Fără a şti ce gîndesc Ali, Ibrahim şi Murad, Suhar-paşa ajunsese să-l
bănuiască pe Fareddin tot prin logică. Oamenii săi îl urmăreau pas cu pas.
Suhar îşi amintise de iscusitul Enver. Acesta fusese cu ani în urmă unul
dintre cei mai străluciţi slujitori ai poliţiei imperiale. Dar căzuse în dizgraţia
lui Sabahaddin şi, de teamă, fugise la Sofia. Acum, Enver se afla în faţa lui
Suhar. Şeful poliţiei îl cîntări din priviri. Enver era înalt, gras şi moale în
mişcări. Numai ochii săi scînteietori arătau agerime.
— Crezi că-l vei găsi pe Nufăr?
— Cred, strălucitorule! se înclină Enver. Mi-aţi arătat bănuielile voastre
asupra lui Fareddin şi mi se pare că sîntem pe urma cea bună.
— Să nu uiţi că Fareddin e un înalt demnitar al curţii imperiale şi rudă
a măritului padişah. Orice greşeală te poate costa viaţa şi nu am cum să te
scap.
— Nu uit, strălucitorule. Din păcate, ce aţi făcut pînă acum nu a fost
240
bine. Prea mulţi oameni pe urmele lui. Există pericolul ca unul dintre ei
să-i şoptească o vorbă aşteptîndu-se la bună răsplată. Sau se poate
întîmpla ca el să observe că e urmărit.
— Şi ce propui?
— Să retrageţi toţi oamenii din jurul lui Fareddin. Îl voi pîndi singur.
Dacă el e omul Nufărului Alb, nu are cum să-mi scape. Folosesc metodele
mele.
Şeful poliţiei imperiale nu avea de ales. Pînă acum, slujitorii săi
orbecăiseră în dezlegarea misterului ce-l înconjura pe Nufăr.
— Fie! aprobă Suhar-paşa.
— Mulţumesc, dar nu-i totul! Pe lîngă preţul care s-a pus pe viaţa
Nufărului Alb, vreau încă pe atît.
— Vei primi.
— Apoi, am nevoie de împuterniciri.
— Nu înţeleg.
Enver zîmbi şi continuă sigur pe el. Atît de sigur, încît îl contamină şi
pe Suhar.
— Strălucitorule, după cum vedeţi, pornesc de unul singur în căutarea
Nufărului. Însă eu nu am o numire oficială şi nici nu doresc aşa ceva. Cu
cît voi fi mai neştiut, cu atît mai bine. Totuşi, în cazul că dau de o urmă
sau chiar peste omul nostru, poate că voi avea nevoie de sprijin grabnic. La
o astfel de situaţie e bine să mă pot bizui pe o împuternicire dată de
strălucirea-voastră. O împuternicire ce mă va face ascultat de oricine.
— Cum vrei să sune ea?
— Simplu. Doar cîteva cuvinte:
Purtătorul acestei împuterniciri va fi ascultat şi sprijinit de orice slujitor

sau supus al imperiului.
Şeful poliţiei imperiale,
Suhar-paşa
Apoi, strălucitorule, întăriţi împuternicirea şi cu sigiliul vostru.

Enver părăsi palatul înaltului demnitar şi se pierdu curînd în mulţimea
de pe străzi, convins că va da de Nufărul Alb. El ştia bine ce are de făcut.
Chibzuise temeinic şi observase că tocmai drumul cel bun fusese ignorat de
Suhar şi de oamenii acestuia.
Noaptea de sfîrşit de septembrie căzuse blîndă asupra oraşului
Adrianopole. Prin case, luminile se stingeau pe rînd. Pe străzi trecătorii
deveneau tot mai rari odată cu apropierea miezului nopţii. Luna ieşea din
vreme în vreme printre norii ce ameninţau a ploaie. Aerul era greu. Vîntul
241
se potolise. Întreaga natură parcă îşi reţinea respiraţia, aşteptînd primele
picături de ploaie. Dar aceasta întîrzia să vină. Un bărbat înalt, cu pălăria
trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină uşoară, străbătu cîteva străzi
cu pasul omului grăbit spre locuinţa sa. După straie, aducea a armean.
Necunoscutul intră pe o stradă lăturalnică şi îşi continuă drumul de-a
lungul unui zid care împrejmuia grădina slăvitului paşă Fareddin, cel ce se
trăgea din numeroasa şi strălucitoarea familie a padişahului. Luna ieşise
dintre nori. Bărbatul privi iute împrejur. Apoi aşteptă preţ de un minut sau
două. Din nou luna se pierdu sub perdeaua deasă a norilor. Presupusul
armean prinse cu degetele muchia zidului, făcu un salt uşor şi sări în
grădină. Ghemuit lîngă baza de jos a zidului, nocturnul vizitator trase cu
urechea. Liniştea era desăvîrşită. Adăpostit de tufe şi arbori, porni spre
casa ce se vedea în depărtare ca o pată imensă. Călca atît de uşor, încît nici
un sunet nu răzbea de sub încălţările sale. Ajunse curînd lîngă zidul casei.
Alături era un platan frumos, ale cărui crengi atingeau pereţii. Deasupra se
vedea un balcon. La cîţiva paşi de nocturnul vizitator se afla o uşă. Omul
duse mîna la buzunar, scoase o cheie şi o deschise. Aerul călduţ îl învălui
într-o clipă. Nişte scări de piatră duceau către etaj. Bărbatul părea să
cunoască bine drumul acela, fiindcă porni să urce cu siguranţa celui ce a
trecut adesea pe acolo. În partea aceea a palatului, totul părea încremenit.
Ajunse într-un hol mare, cu o seamă de uşi laterale şi un coridor larg ce
ducea undeva către inima clădirii. Pe la jumătatea coridorului un sfeşnic
încărcat cu lumînări de ceară alunga întunericul din jur. Alături de sfeşnic,
două străji tăinuiau domol între ele. Sunetul glasurilor ajungea pînă la
nocturnul vizitator ca un bîzîit slab. Spre stînga se aflau alte trei uşi. Două
mai înalte, mascate de nişte draperii, după moda bizantină, iar a treia
scundă, destinată poate slujitorilor. Ascuns de întunericul holului, omul se
apropie de uşa din mijloc, intră după draperii şi deschise. În odaie ardea o
singură lumînare. Îmbrăcat în cămaşă de noapte şi cu o boneţică de lînă pe
cap, Fareddin părea un bătrîn liniştit, cuminte, fără griji, preocupat doar
să-şi facă obişnuitele pregătiri în vederea odihnei.
— Te-a văzut cineva? întrebă îngrijorat.
— Nu.
La un semn al gazdei, oaspetele îşi trase un scaun lîngă pat. Apoi în
mîna lui apăru o pungă. Fareddin o luă cu un gest de nerăbdare pe care nu
şi-l putuse înfrîna. Un pumn de pietre preţioase căzu pe aşternutul
înaltului demnitar. Scînteierea frumoaselor bijuterii îl încremeni preţ de
cîteva minute. Fareddin le trecu printre degete, le jucă în palmă, luă cîte
una pe rînd şi o privi în zarea luminii. Toate erau fără cusur.
— Ce preţ au? se dezmetici.
242
— În bani, sau în ce-ţi voi cere? zîmbi Nufărul Alb.
— În bani.
— Şase mii de ducaţi veneţieni.
— Cred că eşti foarte bogat, îl privi cu admiraţie făţişă. În ultimii doi
ani, mi-ai adus preţ de nouăzeci de mii de ducaţi.
— O nimica toată faţă de cît vei primi în viitor.
— Oare e bine să continuăm? întrebă Fareddin din nou îngrijorat.
Ce-ar fi să ne mulţumim cu cît a fost pînă acum? Simt că în jurul meu se
strînge un cerc nevăzut. Oamenii lui Suhar mă pîndesc. Ce-i drept, mulţi
dintre slujitorii lui lucrează în taină şi pentru mine, însă mi-e teamă. Suhar
mă bănuieşte. Dar a mă pîrî padişahului fără dovezi înseamnă să-şi piardă
căpăţîna. Acum două zile, şeful poliţiei imperiale l-a adus în Adrianopole pe
renumitul Enver, cel ce a fost cîndva primul slujitor al lui Sabahaddin.
Enver e viclean şi iscusit în urmăriri. Mi-e teamă de el.
— Aşa a fost şi cu Ben-Din, rîse Nufărul Alb. Voi lua măsuri ca
bănuielile să cadă în altă parte.
— Asta mă linişteşte, dar nu de tot. Azi-dimineaţă Suhar a tăinuit
multă vreme cu Enver. Şi i-a dat acestuia chiar o împuternicire. Secretarul
lui Suhar e omul meu de încredere. Prin el aflu tot ce se petrece.
— Nu-ţi face griji! Unde locuieşte Enver acum?
— Spre norocul nostru, secretarul lui Suhar îi cunoaşte locuinţa. Ştii
unde e prăvălia de covoare, bijuterii şi mirodenii a armeanului Aram?
— Adică a mea, rîse Nufărul.
— Aşa este, zîmbi Fareddin la rîndul său. A treia casă de la prăvălia ta
către marginea oraşului e a lui Enver.
— Acum poţi să fii liniştit, îl asigură musafirul. Ce ştiri îmi dai?
— Sabahaddin a părăsit Sabaha în mare taină. De cîteva zile e aici, în
Adrianopole.
— În ce scop?
— Nu ştiu. Poate că încearcă, prin neamurile sale, să capete iertarea lui
Murad. Sabaha e un sat prăpădit, nepotrivit unui înalt demnitar.
— Altceva?
— În Asia, răscoalele au fost înăbuşite. Padişahul a primit de acolo
cîteva ştafete.
— Asta am aflat şi eu.
Fareddin îl privi uimit doar o clipă, apoi continuă:
— Dar ce nu ştii sînt tratativele secrete ce s-au purtat acum două
săptămîni între sultan şi Vladislav de Anjou, fiul fostului rege al Ungariei
Carol de Anjou, zis cel Mic.
— Ce doreşte Vladislav?
243
— Coroana Ungariei, prin asasinarea lui Sigismund de Luxemburg. El a
cerut o seamă de oşti care să-l ajute în această încercare.
Nufărul zîmbi neîncrezător.
— Oştile voastre nu au pe unde să treacă spre regatul Ungariei.
Graniţa Dunării e straşnic apărată de domnul Ţării Româneşti. Prin ţaratul
lui Straţimir nu răzbiţi fără luptă. Ţara lui Vuk Brancovici, ţinutul Zetei,
Serbia şi Bosnia vă stau împotrivă. Nu văd cum aţi zbura peste ele.
— Ştiu, rîse Fareddin. Patru mii de oşteni ai imperiului nostru au
plecat pe corăbii spre insula Corfu, aflată în stăpînirea Angevinilor.
Corăbiile vor urca pe Marea Adriatică pînă mai sus de Raguza şi vor intra
prin ţinutul Croaţiei, care face parte din Ungaria.
— Ce-mi spui mi se pare o neghiobie. Chiar dacă lovesc prin
surprindere, ce pot face patru mii de oşteni? Sigismund are oşti mari.
— Vladislav de Anjou dispune şi el de o mie.
— Puţin.
— Aş zice că nu prea. Dacă Sigismund piere asasinat, nobilii Ungariei
credincioşi lui Vladislav îşi vor uni oştile cu ale acestuia. Poate că nici nu
va fi nevoie să lupte, ci de un simplu marş către Buda.
— Cine îl va ucide pe Sigismund?
— Asta nu ştiu, dar cunosc data şi arma. Data va fi la douăzeci
octombrie. Arma, o otravă puternică. La douăzeci octombrie, oştile
padişahului şi ale lui Vladislav vor debarca acolo unde Croaţia şi Bosnia fac
frontieră comună.
— Şi ce oferă Vladislav în caz de reuşită?
— Întregul ţinut al Croaţiei. Îţi închipui că pentru padişah interesul e
mare. A dispune de oşti în Croaţia înseamnă să ameninţe toate ţările
balcanice din două părţi.
Trecuse o zi. Enver se instalase în noua locuinţă din cartierul comercial

al oraşului. De fapt, el dorea să treacă drept negustor. Casa dăruită de
Suhar cuprindea puţine odăi şi o grădină în paragină, semn că acolo de
multă vreme lipsise un gospodar. Înnoptase. Singuraticul bărbat şedea
într-un jilţ. Pe o măsuţă de lîngă el se aflau ceva unelte de scris.
„Cred că aici sînt pe drumul cel bun, gîndi Enver. După cîte am aflat de
la Suhar, toate drumurile duc spre Fareddin. Acesta e şiret. Oamenii lui
Suhar îl urmăresc de cîteva luni, dar nu au aflat nimic. Nimic, fiindcă
nimeni nu s-a gîndit la ce trebuie. Întîlnirile din oraş ale lui Fareddin au
stat sub observaţie. Însă nimeni din cei cu care a vorbit nu cade sub
244
bănuiala că ar fi Nufărul Alb. Deci, undeva e o greşeală. E limpede ca
lumina zilei că bătrînul demnitar nu în oraş se întîlneşte cu Nufărul.
Fareddin e prea isteţ ca să-l cred în stare de o nerozie. El nu-i un om de
rînd, care poate trece neobservat. Cred că pe Nufăr îl primeşte în palatul
său. Dacă Nufărul a aflat o seamă de secrete ale palatului imperial, e clar
că se văd destul de des. La lumina zilei nu-i convenabil pentru ei, fiindcă
desele întîlniri nu pot rămîne ascunse. Apoi, Fareddin, cu bătrîneţea lui,
greu s-ar încumeta să iasă în oraş la vreme de noapte. Asta înseamnă că îl
caută Nufărul pe el, dar nu prin uşile din faţă ale palatului. Dacă aş fi eu
faimosul Nufăr, pe unde m-aş strecura în locuinţa lui Fareddin? Cred că
numai prin grădină. La noapte şi în viitoarele nopţi voi sta de pază în
grădina bătrînului demnitar. Iată la ce nu s-au gîndit oamenii lui
Suhar-paşa.‖
Mai zăbovi o vreme, apoi părăsi locuinţa şi se pierdu în întunericul
nopţii. Peste Adrianopole stăruiau aceiaşi nori cu semne de ploaie. Aproape
de ziuă începu să bată vîntul. Cerul se înviora treptat. Enver reveni acasă
aproape la îngînarea întunericului cu primele semne de lumină ale
dimineţii. Deschise uşa de la intrare şi orbecăi pe coridor către încăperea
de odihnă. Prin ferestre se furişa în dormitor o lumină plumburie, încă fără
puteri, ce dădea obiectelor contururi ciudate. Enver tresări. O umbră
trecuse pe la spatele său către uşă. Duse mîna la cuţit.
— Enver! se auzi o voce. Te puteam lovi de cînd ai intrat, însă asta nu e
firea mea. De fapt, chiar şi pe cei mai răi duşmani i-am atacat numai din
faţă. Ştii să foloseşti un cuţit?
— Ştiu. Dar cine eşti?
— Nufărul Alb. Mă cauţi şi iată că am venit la întîlnire. Tu lucrezi
pentru bani, Enver. Eu pentru ceva mult mai înalt. Să te aperi, fiindcă unul
dintre noi nu va ieşi viu de aici.
Departe de a fi un fricos, omul lui Suhar privi insistent spre uşă. Ochii
săi se obişnuiră curînd cu slaba lumină a odăii. Totuşi, faţa Nufărului încă
nu se vedea limpede. Observă destul de vag un bărbat înalt cu o faţă parcă
ovală. Enver strînse mînerul cuţitului în dreapta, iar cu stînga prinse
marginea măsuţei pe care mai stăruiau încă uneltele sale de scris. Măsuţa
zbură prin aer ca un proiectil şi se izbi în uşă. Nufărul Alb sărise într-o
parte la timp. Mişcările celor doi luptîtori erau nespus de încete. Amîndoi
îşi pregăteau atacurile cu multă fineţe. Loveau rar, cu încercări înşelătoare.
Odată cu trecerea timpului, lumina încăperii căpăta strălucire. Parcă
începuse a bate în argintiu. Stăpînul casei îl înghesui pe Nufăr într-un colţ
al odăii. Manevrase mult pentru a-l atrage acolo. Cuţitul său străluci o clipă
prin aer şi lovi cu toată puterea. Nufărul nu avea loc să facă un salt
245
convenabil, dar se răsuci scurt asemenea unui toreador. Enver scăpă un
ţipăt. Făcu vreo cîţiva paşi parcă beat. Se poticni. Alunecă domol pe lîngă
perete. Cuţitul Nufărului i se împlîntase în piept. Ochii săi deveniră mari,
miraţi, iar în lumina ce căpătase puteri observă faţa adversarului şi avu o
ultimă tresărire. Parcă îi era cunoscută. Parcă îi amintea ceva. Nufărul se
aplecă asupra lui Enver şi-i scotoci buzunarele. Împuternicirea dată
acestuia de Suhar ieşi la iveală. Cîteva minute mai tîrziu, un bărbat ce
aducea a negustor închise uşa casei, străbătu grădina, ieşi în stradă şi
trecu nepăsător pe lîngă prăvălia de covoare, bijuterii şi mirodenii a
armeanului Aram. Prin cartierul comercial al oraşului, trecătorii se
înmulţeau odată cu limpezimea din zori.
Enver deschise ochii. Puterile îl părăseau iute. Mîna lui întîlni uneltele
de scris răspîndite pe duşumea. Intui că mai are puţin de trăit. Era nevoie
să se grăbească.
Pe la prînz, unul dintre subalternii lui Suhar intră în cabinetul acestuia
şi-i întinse o bucată de pergament.
— Ce-i asta, întrebă şeful poliţiei imperiale.
— Strălucitorule! se înclină omul. M-ai trimis să-l aduc pe Enver, dar el
e mort. L-am găsit înjunghiat.
Suhar rămase o vreme pe gînduri. Cînd îşi reveni, îl concedie pe slujitor
cu un gest aspru. Apoi îşi aminti de scrisoare.
Nufărul Alb poartă în deget un ghiul pe care e gravată o frunză.
Scîrbit, Suhar îndepărtă scrisoarea cu dosul palmei. Oraşul
Adrianopole număra prea mulţi oameni. El nu mai avea curajul să caute
acul în carul cu fîn. Termenul dat de padişah pentru prinderea faimosului
duşman devenise mult prea scurt. Şi poate că omul căutat nici nu locuia în
oraş. Zîmbi. Slujitorii săi au acum un indiciu clar. Primul după atîtea luni.
Ticălosul de Enver, care s-a lăsat ucis tocmai acum, l-a văzut pe Nufăr.
Asta înseamnă că el e pe undeva pe aici. Îl rechemă pe slujitor, iar
poruncile lui îl uimiră pe om.
Spre seară, un bărbat înalt, armean după straie, poposi în cîrciuma

grecului Soridis. Acolo veneau adesea micii negustori de mărunţişuri să
soarbă o cană cu vin, sau să pună la cale între ei cine ştie ce afaceri
bănoase. Presupusul armean se aşeză la o masă lîngă unul care se ocupa
de vînzarea de mărgele, ghiuluri şi coliere ieftine din aramă. Cum nu-i
lipseau banii, cumpără cîteva podoabe lucrate grosolan, iar la preţ se tocmi
fără pricepere. Măruntul negustor jubila. Obţinuse pentru prăpăditele
246
obiecte de cinci ori mai mult. Cumpărătorul, poate niţel cherchelit, părea să
fie un demn staroste al nătărăilor. Şi, culmea, după zîmbetul său ipocrit, cu
siguranţă credea că făcuse o afacere straşnică. Presupusul armean
comandă băutură. La primul rînd, client şi negustor închinară studiindu-se
din priviri. La al doilea rînd de căni vorbiră despre timpurile grele. La al
treilea rînd cîntară domol o frumoasă melodie bizantină. La al patrulea,
negustorul arăta cam înţepenit. Cumpărătorul se aplecă peste masă, clipi
complice şi îi şopti ortacului de ocazie:
— Ştii că luminatul Sabahaddin, fostul şef al poliţiei imperiale, a
revenit pe ascuns la Adrianopole?
— Era plecat? întrebă negustorul cu destul de puţin interes. Mamă, ce
vin! Să ştii că vin ca la Soridis greu poţi găsi în altă parte. Mai dai un rînd?
— Mai dau. Se şopteşte că Sabahaddin e Nufărul Alb.
— Sfîntă Născătoare! Glumeşti?
— Îţi spun ce am auzit şi eu.
Vinul lui Soridis era cu adevărat bun. Măruntul negustor aţipise. Cînd
îşi reveni, constată cu mirare că armeanul plecase. Privi în jur şi îşi
recunoscu o seamă de prieteni. Cana îi era plină ochi. Luă scaunul şi trecu
la altă masă, lîngă prietenii săi. Închinară împreună bucuroşi. Apoi, omul
se aplecă mult peste masă şi le şopti:
— Ştiţi că marele Sabahaddin s-a întors la Adrianopole în mare taină?
— Era plecat?
— Păi sigur că era plecat. Lumea vorbeşte că Sabahaddin e Nufărul
Alb.
Cel mai vîrstnic dintre ei privi iute împrejur şi-i spuse încruntat:
— Noi nu am auzit ce ai spus, iar tu nu ai vorbit nimic. O vorbă ca asta
ne poate duce în faţa călăului. Ce ne interesează pe noi ce fac ăi mari?
Speriaţi, tăcură o vreme şi băură pe nerăsuflate. Totuşi pe la miezul
nopţii, cînd printre mese cu tăvile încărcate, slujitorii lui Soridis parcă
pluteau, cel puţin din unghiul de vedere al băutorilor, vestea făcuse ocolul
cîrciumii. A doua zi în zori, şoaptele se rostogoliră de colo pînă colo printre
prăvălii şi tarabe, în cîrciumi şi în case, iar ştirea, neînsemnată la început,
crescuse şi se transformase într-o adevărată avalanşă. Puţin după căderea
serii, gărzile padişahului îl arestară pe Sabahaddin sub învinuirea că
părăsise fortăreaţa Sabaha fără încuviinţare. Pentru sultan şi sfetnicii săi
era limpede că Sabahaddin nu poate fi Nufărul Alb. Motive pledau destule
în favoarea lui. Totuşi, o vagă bănuială stăruia în alt fel. Poate că avea
legături cu faimosul duşman. Suhar şi Fareddin, foştii prieteni ai
arestatului, îi luară apărarea, însă atît de ipocrit, încît cuvintele lor
aduceau a acuzare.
247
În vreme ce la palatul imperial numeroasele neamuri ale arestatului
făceau presiuni asupra lui Murad, un călăreţ ieşi din Adrianopole. La un
astfel de ceas, puţini ar fi reuşit să părăsească oraşul. După cuviinţă,
oştenii îl opriseră la una din porţi. Dar omul avea o împuternicire semnată
de Suhar-paşa. Călăreţul tăie către miazănoapte şi se pierdu în desişurile
întunericului. Pe încîntătoarea vale a fluviului Mariţa, primele picături de
ploaie vesteau schimbarea timpului.
Nocturnul călăreţ era Nufărul Alb.
248
Capitolul 16
n Cîmpia Bărăganului, primele zile ale lui octombrie se porniseră
Î fierbinţi, cu soare mult. În zori, obişnuita ceaţă de la mijlocul

toamnei întîrzia peste păduri, printre crengile arborilor ca o imensă
pînză de păianjen. Pe cîmpuri se lipea la rasul pămîntului şi săruta iarba
încă fragedă. Prin văi, curentul o mîna de la spate în caiere mari.
Într-o dimineaţă, un călăreţ străbătea Codrul Vlăsiei către lacul
Snagovului. Deasupra apei, ceaţa îşi legăna şoldurile parcă aplecată spre
un dans vesel. Călăreţul rămase locului înmărmurit de admiraţie. Vechea
mănăstire se vedea prin ceaţa subţiată ca un minunat trup de femeie sub
voal. De-a lungul pădurii sunetele de toacă se îngînau în plăcute ecouri.
Călătorul îşi îndemnă calul şi ajunse la porţile Snagovului în plin soare.
Călugării, aplecaţi spre cele sfinte mai mult din pricina vîrstei decît din
convingeri, curăţau cămările în vederea proviziilor pentru iarnă. Sima
veghea la ceruitul strugurilor mari cît pruncul de o zi, sau la afumarea
prunelor brumării aduse tocmai de pe dealurile Buzăului. Sfinţia-sa
pivnicerul rar înjura printre dinţi, fiindcă butoaiele multe se cereau rostuite
în pivniţe pe soiuri. Cuvioşii care îl ajutau la frumoasa îndeletnicire erau
criţă încă din zori şi numai o minune îi ţinea pe picioarele damblagite de
tăria vinului. Băuseră ei, ce-i drept, şi ceva must, însă osînda şi-o aflaseră
la butoaiele cu vinuri vechi. O seamă de femei din satul Ciuliniţa veniseră
cu noaptea-n cap să-şi sfinţească dolofanele colive la mănăstire. Una
mărunţică, slăbuţă, cu mişcări de veveriţă la vreme de primejdie, îi tot
punea întrebări grăsunului Sima. Acesta, cu privirile evlavioase coborîte
asupra ei cu atîta osîrdie încît o despuiase numai prin puterea gîndului, nu
auzea întrebările. O privea lacom, grăitor, cu gura căscată de emoţie.
Pivnicerul îl strigă pe viteazul comandant al Snagovului, însă grăsunul era
prea ocupat a o privi pe mărunţică şi, în loc de răspuns, îşi dezveli dinţii
albi într-un mîrîit ca al căţelelor fătate cînd văd o primejdie pentru pui.
Egumenul Lazăr îl primi pe oaspete în vechea sufragerie.
— Aţi lipsit mult, îi zîmbi lui Staicu.
— Aşa e, rîse acesta. Cînd am plecat, viile abia dăduseră în pîrg. Acum
butoaiele intră în Sfînta Sfintelor. Ce mai e pe aici?
— Toate cum le-aţi lăsat. Săptămîna trecută, prinţesa Irina a fost
prezentată la curtea de la Argeş. Măria-sa Mircea i-a dăruit vechiul castel
din Tîrgovişte.
249
— Deci a plecat de la noi?
— Nu, nici vorbă. Se pare că îndrăgeşte mult castelul vostru. Acum ea
duce tot greul acolo. Dimineaţa se scoală înaintea slujitorilor. A început
pregătirile pentru iarnă.
Comitele rîse. Egumenul îl privi pe furiş.
„A mai slăbit, gîndi el. Încearcă să arate vesel, însă eu îi cunosc sufletul
cernit. Se pare că viaţa noastră e croită destul de prost. O seamă de nătărăi
cu inima uşoară sînt iubiţi şi răsfăţaţi de soartă. Iar cel mai desăvîrşit
cavaler al timpului e un mare nefericit.‖
Staicu se ridică.
— Plecaţi?
— Da, sînt foarte grăbit. Azi trebuie să ajung la Argeş. Ah, era să uit!
Ţi-am adus un mic suvenir.
Egumenul privi împuternicirea dată de Suhar lui Enver şi rîse la rîndul
său.
— De la el?
— Nu, nu chiar de la el, ci de la un om al lui Suhar, dar nu tocmai de
bunăvoie.
Lazăr o puse într-un sertar fără să-i treacă prin minte ce va însemna
cîndva această împuternicire. Ce rol va juca ea.
— Măcar o gustare cu noi, încercă să-l reţină.
— Asta, da.
Spre seară, domnul Ţării Româneşti îl primi pe Nufărul Alb în cabinetul
său. Doar măria-sa şi egumenul Lazăr ştiau cine-i faimosul cavaler despre
care se scorniseră cîntece şi legende atît la nordul Dunării, cît şi în sudul
ei. În cabinetul de lucru al măriei-sale erau singuri. Se sărutară ca doi fraţi
buni. Diferenţa de vîrstă nu-i deosebea prea mult. Arătau la fel de înalţi şi
mlădioşi în mişcări.
— Drace! rîse vodă. Abia acum văd. Eşti plin de praf. Colbuit de la tălpi
pînă-n creştet. Cu cît praf ai adunat pe tine se poate pune un strat de flori.
Vrei să te schimbi şi să faci o baie?
— Mai tîrziu, zîmbi oaspetele, contaminat de veselia fratelui.
Ochii lui vodă băteau uşor către azuriu. Totdeauna erau aşa cînd îl
încerca o mare bucurie. O şuviţă de păr aspru îi căzuse pe frunte şi-i
aducea un aer tineresc.
— Staicule, eşti un om norocos. Dacă am face schimb, se pare că eu aş
fi în cîştig, continuă să rîdă. Numele meu nu-i chiar atît de vestit ca al
Nufărului Alb.
Se opri brusc. Tînărul pălise. Vodă ştia ce-i în sufletul lui. Primise o
scrisoare de la mănăstirea catolică a Siretului. Îi scrisese bătrîna doamnă
250
Margareta, bunica fostei castelane din Prahova.
— Ce veşti? schimbă vorba.
— Mari, zîmbi Staicu. Turcii sînt din nou puternici. Răscoalele din Asia
s-au domolit.
— Mda! Oştile lor vor intra la iernat. Asta înseamnă că pînă la
primăvară va fi linişte. Apoi vom vedea. Mai ai veşti?
— Mai am. S-a pus la cale călcarea Ungariei cu oşti de achingii şi
asasinarea lui Sigismund de Luxemburg.
Îi povesti tot ce aflase de la Fareddin. Vodă îl ascultă uimit.
— Ce crezi că trebuie să facem?
— Îl înştiinţăm pe regele Ungariei.
— La asta mă gîndeam şi eu. Din păcate, timpul e foarte scurt pînă la
douăzeci octombrie.
— Ştiu. Mîine în zori voi fi pe drum către Buda. Voi goni zi şi noapte.
Oştile Ungariei trebuie să ajungă la vreme pe malul Mării Adriatice.
— Da, da, spuse vodă îngîndurat. Lupta pentru putere, pentru mărire,
e năprasnică. Poate că totdeauna a fost şi va fi aşa. Acum vreo doi ani şi
mai bine, Carol de Anjou era rege al Ungariei. S-au găsit oameni să-l
asasineze. Fiul său, Vladislav de Anjou, încearcă să devină rege al Ungariei
tot printr-un asasinat. Nu-i o răzbunare. Sigismund nu a fost amestecat în
uciderea lui Carol. Da, nu-i o răzbunare, ci numai setea de mărire. O sete
care nu cunoaşte margini.
Mai tăinuiră o vreme. Vodă se feri să-i pună întrebări cu privire la
plecarea Margaretei. Staicu îi fu recunoscător. Bănuia că domnul ţării
aflase.
Drumul care duce printre înălţimi către frumoasa mănăstire de la Siret

era mărginit cu plopi falnici. Cînd adia vîntul, vîrfurile plopilor se aplecau
graţioase şi cîntau parcă o melodie voinicească. Zidurile mari, albe, ale
mănăstirii se vedeau printre brazi ca nişte pete. Liniştea locului îndemna
spre odihnă şi meditaţie. Alături de mănăstire, pe un tăpşan, se afla o casă
la fel de albă, înconjurată pe trei părţi de un cerdac de lemn lucrat în
măiestrite cioplituri. În faţa casei, printre rondurile cu flori bine întreţinute,
se afla o stupină. Vremea caldă nu alungase albinele la iernat. Bîzîitul lor
calm aducea a sărbătoare.
În cerdac, o femeie înaltă, al cărei păr blond bătea în alburiu, şedea
lîngă o măsuţă. Pe creştet purta o bonetă albă, scrobită. Rochia lungă,
neagră, din postav bun de Colonia, căpăta puţină veselie de la cochetul
251
guleraş alb. Nu faţa ei, încă frumoasă, arăta anii mulţi, ci unele riduri ale
gîtului, pe care bătrîna doamnă ştia să le ascundă cu pricepere. Alături de
ea, cu o lucrătură de mînă în poală, fosta castelană de la Prahova părea
adîncită în gînduri.
— Din tot ce mi-ai spus, îmi vine să cred că nu ştii ce vrei, vorbi aspru
bătrîna doamnă. Îi găseşti lui Staicu o seamă de calităţi şi defecte. Îmi
vorbeşti despre el cînd cu ochii strălucitori, ca o femeie îndrăgostită, cînd
cu dispreţ. L-ai părăsit fără nici un motiv.
— Aflasem că mă înşală, bîigui Margareta.
— Prostii! O simplă bănuială. Şi nu poţi vorbi mai tare? Parcă n-ai
mîncat azi. De fapt, nici n-ai mîncat. De ce?
— Nu mi-a fost foame.
— Bine! De mîine mîncăm împreună. Am vorbit cu domnul Moldovei.
Tatăl tău e făcut foc pe tine. L-am rugat să-i scrie lui Mircea pentru
desfacerea căsătoriei, o privi pe furiş. Apoi te vom mărita cu unul dintre
nepoţii regelui Poloniei. Am şi pornit nişte tratative.
— Dar nu vreau să mă mărit! strigă Margareta.
— Atunci să ştii că domnul Moldovei te va trimite cu forţa la castelul
comitelui Staicu, o ameninţă cu viclenie.
— Dacă asta e voinţa tatălui meu, mă supun, vorbi iute şi cu ochii
strălucitori.
„Oho, oho! gîndi bătrîna doamnă. Privirile te trădează de la o poştă.‖
Apoi continuă mai îmbunată:
— Toate femeile din neamul nostru, al Muşatinilor, au fost aprige. De
multe ori şi-au sacrificat dragostea datorită firii lor neînduplecate. Tu îl
iubeşti pe Staicu?
— Poate, aşa puţin, răspunse Margareta cu glasul stins.
— Măi fată, vorbeşte mai tare! Ştii că nu prea aud bine. Ce te bîţîi aşa?
Îl iubeşti, sau nu?
— Bunică dragă! se aruncă ea la pieptul bătrînei doamne. Cînd am
plecat de la el, încă nu ştiam. Abia acum ştiu. Cred că-l iubesc de mult.
Însă e de mirare, fiindcă el nu-i aşa cum am visat.
— Staicu te iubeşte?
— Asta nu ştiu. La despărţire mi-am dat seama că plecarea mea
înseamnă pentru el o mare lovitură. Zîmbea. Nu mi-a făcut nici un reproş.
E prea mîndru şi ascunde totul sub un zîmbet aparent vesel. Poate că am
însemnat ceva pentru el. Totuşi, desele lui absenţe de la castel mă
îndemnau să cred şi altceva.
— Prostii! Bărbaţii pentru asta sînt făcuţi. Să alerge. Nu uita că Staicu
e al doilea bărbat al Ţării Româneşti. Mircea are nevoie de el.
252
— Dacă e aşa de ce nu mi-a spus nimic?
— Fiindcă treburile ţării sînt una, iar nevasta alta. Nu le poţi amesteca
laolaltă.
În dimineaţa zilei de treisprezece octombrie, Sigismund de Luxemburg

se întreţinea cu sfetnicul şi prietenul său Nicolae de Gara. Discutară o
vreme despre vînătoarea la care luaseră parte amîndoi. Tîrziu, regele
întrebă mirat:
— Ce motiv l-a reţinut oare pe prinţul Vlad să dea curs invitaţiei
noastre?
— Poate că primirea pe care i-am făcut-o raguzanului şi promisiunile
destul de vagi nu l-au încurajat pe valah, ridică din umeri tînărul Gara.
Ar fi vrut să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Secretarul regelui intră
în cabinet.
— Ce doreşti, domnule? întrebă Sigismund iritat de întreruperea
conversaţiei.
— Maiestate, un sol valah cere să fie primit. E trimis al voievodului
Mircea. Omul pare frînt de oboseală şi spune că e ceva atît de însemnat,
încît nu suferă nici o amînare.
— Un sol al Ţării Româneşti? Adu-l, domnule!
— Te pomeneşti că Ţara Românească a fost atacată de turci, grăi
regele, cînd uşa se închise în urma secretarului.
— Mă îndoiesc de asta. Cine face război acum, cînd oştile se pregătesc
de iernat?
Secretarul reveni curînd cu trimisul voievodului Mircea. Sigismund îl
privi pe valah cu atenţie. Faţa acestuia, neîngrijită, palidă, praful de pe
haine şi cizmele acoperite de noroi uscat îl convinseră că omul venise în
mare grabă.
— Mi se pare că vă cunosc, domnule… domnule…
— Staicu, măria-ta. Sînt prinţul Staicu, fratele măriei-sale Mircea.
— Aha! îşi aminti regele cu neplăcere. Îmi aduceţi veşti?
— Da, dar cerusem o audienţă numai cu voi, măria-ta. Îi purtăm
întregul nostru respect domnului Nicolae de Gara, însă mi s-a poruncit…
— Puteţi să vorbiţi, îl întrerupse Sigismund aspru. Noi nu avem secrete
pe care să le ascundem de el. Cred că aduceţi o scrisoare a stăpînului
vostru.
Staicu i-o întinse lui Nicolae de Gara, iar acesta o trecu în mîna
suveranului.
253
De la primele rînduri, pe faţa regelui apăru o paloare neobişnuită. Cînd
isprăvi lectura îi făcu semn comitelui să se aşeze, spre uimirea lui Gara.
— Nu, nu acolo! Veniţi mai aproape, domnule! După data scrisorii şi
ziua sosirii voastre aici, e de mirare că aţi făcut un drum atît de lung doar
în cîteva zile. Nu cunosc un călăreţ în stare de o asemenea ispravă. Ştiţi
conţinutul scrisorii?
— Îl cunosc, măria-ta, zîmbi Staicu în timp ce-şi aşeza un scaun.
— Mai aveţi ceva de adăugat? întrebă cu o voce neobişnuit de joasă.
Staicu nu-i răspunse. Adormise din clipa în care se aşezase pe scaun.
Gonise zi şi noapte fără pic de răgaz. Numai unul ca el putuse rezista la un
astfel de drum. Nicolae de Gara, vesel de felul său, pufni în rîs. Suveranul
nu-i ţinu isonul, ca altă dată.
— Să-l ducem în odaia de alături, spuse îngîndurat.
— Noi, maiestate?
— Noi, domnule. Şi mi se pare că facem prea puţin. Dacă ştirea primită
se adevereşte, acest om salvează azi coroana Ungariei.
Îl prinseră în braţe, dar Staicu simţi atingerea şi, din obişnuinţă
îndelungată, sări într-o parte înainte de a se dezmetici.
— Cred că am adormit, murmură vesel. Vă rog de iertare, măria-ta.
„Omul acesta e de fier, gîndi regele. Pariez că nimeni nu ar putea
parcurge atîta drum în timpul folosit de el.‖
— Poftiţi, domnule! Aveţi nevoie de un somn bun.
Staicu nu se lăsă invitat a doua oară. Trecu în odaia de alături.
Sigismund închise uşa după el, în vreme ce Nicolae de Gara citea
înmărmurit scrisoarea domnului Ţării Româneşti.
— Ei, ce spui?
— Maiestate, mă mir. De unde ştie Mircea astfel de lucruri?
— Se vede că nu ai citit şi ultimele rînduri ale scrisorii. De la Nufărul
Alb. De la el a aflat. Dar nu asta are importanţă acum. Poţi pleca spre
Croaţia pînă într-un ceas?
— Pot.
— Cu cîţi oşteni?
— Cu cinci mii.
— De ce nu cu mai mulţi?
— Fiindcă avem nevoie de oşti şi aici. Voi mai lua cinci mii de la
Belgrad.
— Atunci e bine.
— Bine şi nu prea. Dacă-i o cursă a valahului? Dacă face jocul cuiva?
Poate că încearcă să ne depărteze cu oştile într-un scop ce nu ne este
cunoscut acum.
254
— Crezi asta?
— Nu cred. Mă întreb.
— Timpul nostru acum e prea scurt pentru întrebări. La drum,
domnule! Sper să ajungi la vreme pe malul Mării Adriatice în locul arătat de
valahul Mircea.
— Şi eu sper. Dar aici ce va fi? Eu plec. Vă las singur. Asta nu-mi
place.
— Ei, nu chiar singur. Îmi rămîn o seamă de oşti, gărzile, curtenii şi
slujitorii.
— Ştiu, murmură Nicolae de Gara încruntat. Eu am încredere doar în
mine. Dacă i se întîmplă ceva regelui, în Ungaria va fi război civil. Aveţi, ce-i
drept, oşteni, curteni, slujitori, însă… ah! Vă amintiţi de faimoşii noştri
cavaleri, domnii Gaşpar şi Lorant?
— Cine poate uita nişte spade ca ale lor? Cine poate uita astfel de
viteji?
„Şi zurbagii fără pereche‖, gîndi tînărul general.
— Maiestate, pînă într-un ceas, Lorant şi Gaşpar vor fi aici. Vă rog să-i
primiţi. Ei vor sta în jurul vostru zi şi noapte ca nişte dulăi gata să muşte
pe oricine. Bine că mi-am amintit. Acum pot pleca altfel. Cu sufletul mai
uşor.
— O clipă, domnule! îl opri Sigismund. Doar noi doi ştim secretul
acesta.
— Nu vă faceţi griji! Gaşpar şi Lorant sînt tăcuţi ca mormintele. Oştile
ce rămîn la Buda vor sta pe picior de război fără să li se dea vreo lămurire.
Oamenii cu care plec nu vor cunoaşte ţinta călătoriei decît la vremea
cuvenită.
— La revedere, domnule! Să dau sfaturi unui mare general ar fi de
prisos.
Nicolae de Gara se înclină şi părăsi palatul regal. Un ceas mai tîrziu,
cinci mii de călăreţi ieşiră din Buda în goana cailor, sprinteni la mers. În
fruntea lor călărea îngîndurat Nicolae de Gara.
Aşa cum promisese tînărul general, cavalerii Gaşpar şi Lorant se
prezentară la rege cam după un ceas. Însă nu fusese uşor să fie găsiţi. Pe
Lorant, cam buimăcit de vinul băut peste noapte, oamenii lui Gara îl
scoaseră din patul unei doamne al cărei soţ lipsea de cîteva zile. Pe Gaşpar
îl găsiseră la o hangiţă nostimă, focoasă, al cărei bărbat cam răscopt la
trecerea anilor ştia să închidă ochii în faţa unei pungi burduşite.
Sigismund îi privi pe cavaleri reţinîndu-şi un zîmbet. Auzise cît sînt de
zurbagii. Şedeau amîndoi lîngă uşă sfioşi, parcă neajutoraţi. Gaşpar era de
statură mijlocie, bine clădit. Părul negru i se revărsa în plete lungi peste
255
ceafa puternică. Ochii mici îi jucau neastîmpăraţi. Lorant îl întrecea în
înălţime. Pumnii săi mari arătau ca nişte baroase. Părul blond-roşcat, ce se
ridica pe creştet în ondulări plăcute, întregea un chip de om cucernic, blînd
şi poate niţel naiv.
„Hm! gîndi regele. Privindu-i îţi vine să crezi că sînt doi tineri învăţăcei
de la colegiul nostru catolic din Buda.‖
— Ştiţi pentru ce v-am chemat?
— Ştim, zîmbi Gaşpar.
— Veţi fi răsplătiţi.
— Nu pentru asta o facem.
— Vă cred. Totuşi am auzit că bogăţia face casă proastă cu
domniile-voastre.
— Ah, măria-ta! rîse Lorant. Lucrurile nu stau chiar aşa. Cel puţin în
ceea ce mă priveşte. Am aproape un ducat de aur. Gaşpar, nimic. Adică are
datorii. De la Viena şi pînă la Belgrad, de la Cluj pînă la Praga, puţini sînt
cămătarii care nu visează la aurul împrumutat bunului meu prieten. Mulţi
se roagă pentru sănătatea lui. De piere Gaşpar, se duc şi visurile lor. Dacă
domnul Gaşpar e încă viu, o face numai de dragul cămătarilor. E un suflet
milos şi nu le poate aduce astfel de neajunsuri. Alaltăieri avea treizeci de
ducaţi. Ieri jumătate, iar azi e lefter. Dar să nu credeţi că e risipitor. Ba aş
crede că nu-i lipseşte cumpătarea. Dacă alaltăieri ar fi avut o mie de ducaţi,
acum l-aş fi putut învinui de risipă…
Cu toată supărarea lui, Sigismund slobozi un hohot mare de rîs.
— Maiestate! interveni Gaşpar cu glasul omului nedreptăţit. Lorant m-a
coborît mult în ochii voştri. O mie de ducaţi n-am mai avut de o săptămînă.
E drept că s-au dus…
— Pe o cumpărătură? îl întrerupse regele. Poate aţi cumpărat o casă?
— Nu. Am una ce s-ar cuveni reparată. Slujitorii mei, cam zgîrciţi la
bani, nu au făcut-o pînă acum, ceea ce mă duce cu gîndul să le trag o
sfîntă de bătaie
— Slujitorii? se minună Sigismund. Mi se pare că nu slujitorii trebuie
să plătească reparaţiile, ci voi.
— Mă iertaţi, serenissime! Eu văd lucrurile altfel. Slujitorii nu locuiesc
în casă?
— Ba cred că da.
— Atunci e firesc să plătească, răspunse Gaşpar cu toată convingerea.
— Asta nu. Casa e a voastră. Dacă vedeţi astfel lucrurile, înseamnă că
le pretindeţi să vă plătească chiar şi mîncarea. Cu ce se aleg ei din leafă?
— La plata mîncării nu m-am gîndit pînă acum, însă voi chibzui. Cît
despre leafă, ultima oară mi-au pretins-o acum trei ani. Mă nimerisem în
256
toane bune, astfel că doar le-am bumbăcit spinările. Vă închipuiţi ce
muncă pe mine, fiindcă nu-i uşor să înmoi spinările a cincizeci de servitori.
— Chestia asta nu-mi place, se încruntă Sigismund. De ce nu i-aţi
plătit?
— Fiindcă îşi iau singuri. Argintăria mi-au vîndut-o de mult. Covoarele
şi mobila abia acum o jumătate de an. În ograda mea au înjghebat o
crescătorie de gîşte. Cred că sînt cîteva mii. Au şi o frumoasă herghelie de
cai. În bălţile mele de pe lîngă Dunăre au prăsit porci.
— Deci aşa stau lucrurile! zîmbi suveranul. De ce nu-i alungaţi pe
netrebnici?
— Cum o să-i alung, maiestate? Unde mai găsesc eu nişte slujitori atît
de credincioşi? Cînd dau uneori pe acasă e praznic şi bucurie. Cînd plec, e
sărbătoare.
— Interesant! rîse Sigismund. Însă nu mi-aţi spus ce aţi făcut cu mia
de ducaţi veneţieni.
— Aşa e! se lumină Gaşpar. M-am luat cu vorba. Domnul Lorant a avut
plăcerea să vă spună că sînt milos. Asta e marea mea slăbiciune. O tînără
doamnă, atît de neajutorată încît mă implora din priviri să-i acord un
sprijin, mi-a înduplecat inima. Pe sărman totdeauna e bine să-l crezi. Am
poftit-o pe tînăra doamnă la un bijutier evreu şi i-am cumpărat un colier
minunat. Răposatul meu părinte îmi zicea adesea că e bine să-i ajuţi pe cei
săraci.
— Drace! izbucni Sigismund cu gura pînă la urechi. Şi aţi dat pe el cei
o mie de ducaţi?
— O mie două sute, măria-ta. Două sute i-am rămas dator bijutierului.
Din păcate, abia azi dimineaţă am observat că mi-ar trebui ceva mărunţiş
să-mi pingelesc cizmele.
Sigismund deveni stacojiu din cauza rîsului. Timpul trecea iute şi
uimitor de plăcut. Discuţia cu cei doi cavaleri era o adevărată desfătare
pentru suveran.
„De acum, îi opresc lîngă mine, gîndi el. Curtenii mei doar ştiu să
ceară, să vorbească frumos, ori să ţeasă intrigi. Aceşti cavaleri tineri aduc
în palatul regal un aer proaspăt şi puţin soare.‖
Apoi îşi aminti de necazurile lui.
— Domnilor, veţi locui lîngă odăile mele. Am dat poruncile de cuviinţă.
Sînteţi liberi. La uşă vă aşteaptă secretarul meu.
După vreo trei ceasuri de somn, comitele Staicu, refăcut, intră în
257
cabinetul regelui.
— Aţi dormit puţin, zîmbi suveranul. Vi s-a pregătit o odaie în aripa de
miazănoapte a palatului.
— Vă mulţumesc, măria-ta! Din păcate, sînt grăbit. Unele treburi
grabnice mă reclamă.
— Credeam că rămîneţi aici pînă la douăzeci octombrie.
— Dacă e o poruncă, rămîn.
— Nu o poruncă, ci o rugăminte, răspunse regele cu recunoscuta sa
fineţe.
În dimineaţa zilei de cincisprezece octombrie, regina Maria a Ungariei

părăsi Buda pentru a se odihni o vreme la Kesztel. Acolo era o localitate
frumoasă, cu un castel impunător, aşezat aproape de apele minunatului şi
imensului lac Balaton. Înconjurat de goruni falnici, ale căror coroane se
vedeau de la mari depărtări, castelul era o adevărată oază de linişte. Cînd
bătea vîntul, crengile scoteau sunete joase, grave ca de orgă. Apele lacului,
strălucitoare în limpezimea lor, se ridau la cea mai slabă adiere. Tînăra
suverană iubea mult locurile de la marginea Balatonului. Fire sensibilă,
visătoare, frumoasa regină hoinărea adesea prin codrii ce împrejmuiau
lacul şi de multe ori îşi închipuia că-i singură, că descoperă pămînturi noi
necălcate de om. Visările erau momentele ei de încîntare, de fericire. În zori,
ieşea cu barca pe lac. Nemărginirea lui o înfiora. Uneori le poruncea
vîslaşilor să tragă la ţărm. Apoi sărea sprintenă pe mal, îşi croia drum prin
hăţişuri şi credea că-i prima fiinţă care pune piciorul acolo. Cîteodată se
cufunda atît de adînc în visările ei, încît deşteptarea o supăra.
Bolnăvicioasă ca şi sora ei Hedviga, regina Maria visa că are un trup voinic,
puternic, în stare să suporte călătoriile lungi, nesfîrşit de lungi, la care
rîvnea.
Trăsurile goneau către Kesztel. Învăluită în blănuri scumpe, suverana
închisese ochii şi îşi imagina cîntecul grav al gorunilor. Faţa radioasă, uşor
îmbujorată, arăta satisfacţia ei. O seamă de curteni, slujitori şi doamne de
onoare părăsiseră Buda odată cu regina Maria. După plecarea lor, curtea
regală arăta parcă pustiită. Prima doamnă a Ungariei pornise către Kesztel
din îndemnul regelui şi-i era recunoscătoare. De fapt, totul se datorase unei
întîmplări mărunte, ce trecuse neobservată. O întîmplare obişnuită adesea,
căreia nimeni nu-i acordă vreo atenţie deosebită. Domnul Antal, slujitorul
ce se ocupa cu pregătirea meselor regale, se îmbolnăvi subit. O simplă
răceală cu ceva fierbinţeli, sau o uşoară indispoziţie. Şambelanul palatului
258
primise un bileţel de la domnul Antal. Bolnavul i-l recomanda pe nepotul
său Peter, cel ce slujea de mulţi ani ca al doilea maestru de ceremonii al
palatului. Cum Peter era bine cunoscut, şambelanul fu de acord ca el să se
ocupe temporar de îndeletnicirile zilnice ale bătrînului Antal. Această
măruntă schimbare scăpase multora, dar nu şi cavalerilor Gaşpar şi
Lorant. Nimeni în afară de ei nu bănui că plecarea reginei la Kesztel se
datorează îmbolnăvirii umilului slujitor Antal.
În dimineaţa zilei de douăzeci octombrie, Peter pregătise gustarea
regelui cu mult dichis. Toţi curtenii ştiau că suveranul obişnuieşte să-şi ia
micul dejun în odaia de dormit şi că preferă să se servească singur din
bucate. Peter gustă din fiecare fel de mîncare, după datină, şi se retrase.
Abia se închise uşa în urma lui cînd Lorant şi Gaşpar intrară pe alta. În
mijlocul mesei slujitorul aşezase un vas de Boemia cu minunate flori de
toamnă. Ceaiul regelui, pîinea, mierea, untul şi prăjiturile fuseseră gustate
de Peter. Cavalerii dimpreună cu regele priviră la tot ce se afla acolo. Aşa
cum făceau de cîteva zile, mîncaseră toţi trei pe ascuns din proviziile aduse
de Lorant în mare taină. Pentru a nu trezi bănuielile presupusului asasin,
Gaşpar înjumătăţea de fiecare dată gustările şi le căra într-un loc ştiut de
el. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că suveranul nu se atingea de mîncare.
După plecarea reginei, Sigismund poruncise ca prînzul şi cina să-i fie
aduse în cabinetul de lucru, aşa cum se întîmpla de multe ori cînd era
singur.
— Eu cred că otrava e undeva aici în faţa noastră, murmură Lorant
preocupat. Asasinarea a fost pregătită pentru azi. Dacă aş fi în locul
asasinului, eu la gustarea de dimineaţă aş folosi otrava, fiindcă nu văd un
motiv de amînare.
— Şi eu cred la fel, aprobă Gaşpar. Totuşi e de mirare. Peter a gustat
din tot ce e aici. Să fie în flori? Parcă nu dau semne de ofilire. Voi lua probe
din toate bucatele ca de obicei.
— Poate în unt, sau în miere, îşi dădu Lorant cu părerea.
— Peter le-a gustat.
— Am văzut şi eu. Însă el a ştiut de unde să o facă.
— Nu, nici vorbă. Mai degrabă în prăjituri… sau… drace! înlemni
Gaşpar. Mi se pare că am ghicit. Iată aici o minunată pară
verzui-aurie.Toată lumea ştie că regelui îi plac perele. De multe ori nu se
atinge de mîncare, dar perele rar le uită. Iată o frumoasă pară dintr-un soi
rar şi foarte gustos. O înfăşcă şi părăsi încăperea.
— Aţi dat porunci la poartă? se interesă Lorant.
— Da. Am vorbit cu căpitanul de gardă. În afară de domnul Gaşpar,
nimeni nu poate părăsi azi palatul fără voia noastră.
259
Trecu o jumătate de ceas. Gaşpar intră zîmbitor în odaia de noapte a
suveranului.
— Ei? întrebă regele.
— În pară era, maiestate. Am făcut aceeaşi probă ca şi în ultimele zile.
Vierul care a mîncat para e o adevărată namilă. A murit în cîteva clipe. Întîi
a rămas ţeapăn, apoi a căzut ca trăsnit.
— Peter! strigă Lorant sărind de la locul său.
— A fost reţinut la poartă, rîse Gaşpar. Din păcate, nici el nu mai e viu.
Cînd a văzut că oştenii din gardă opresc pe oricine încearcă să părăsească
palatul a vrut să fugă. Spada unuia dintre oşteni l-a ajuns la timp. Odată
cu moartea lui, complicii ne scapă. Domnul Antal a dispărut. Cred că a fost
răpit de complicii lui Peter.
— Antal? se minună regele. Dar cînd ai aflat toate astea?
— Ştiam de ieri. Am trecut pe la locuinţa lui.
— Dar slujitorii ce spun?
— Spun că doi prieteni ai stăpînului l-au privegheat pe acesta cîteva
zile. Apoi l-au luat cu o trăsură şi au părăsit Buda. Cred că presupuşii
prieteni l-au silit pe Antal să-i scrie şambelanului.
— Slujitorii îi cunosc?
— Nu.
— Păcat! murmură suveranul. Însă cum totul s-a sfîrşit cu bine, cum
nimeni nu ştie despre încercarea făcută asupra noastră, să ieşim domnilor
la plimbare prin oraş. Azi e necesar ca regele Ungariei să fie văzut de
oameni. De cît mai mulţi oameni. Ah, era să uit! Domnule Gaşpar, de cît
aur ai nevoie pentru a-ţi pingeli cizmele?
Lorant se grăbi să răspundă în locul tînărului său prieten:
— Vistieria palatului regal nu dispune de atîta aur cît poate risipi
cavalerul Gaşpar.
— Mein Gott! înlemni Sigismund de Luxemburg. Asta înseamnă că fiul
risipitor din Biblie a fost un biet ageamiu pe lîngă domnul Gaşpar. La cît se
ridică datoriile voastre pe la cămătari?
Gaşpar se scărpină în creştet încruntat, după care grăi:
— Numai bunul Dumnezeu ştie.
— Şi cămătarii.
— Da, maiestate, şi cămătarii.
— Vom plăti toate datoriile voastre, hotărî suveranul.
— Vai, mie! se tîngui cavalerul. Să nu faceţi asta! Vă implor! Cine s-ar
mai ruga pentru viaţa şi sănătatea tînărului Gaşpar?
Sigismund zîmbi. De mult nu se simţise atît de bine. Îi îndrăgise pe
aceşti tineri zvăpăiaţi. Nimic din apăsarea firească a primejdiei prin care
260
trecuse nu stăruia asupra lui. Suportase şi altă dată astfel de încercări.
— Domnilor! redeveni grav. Azi la prînz vom avea o frumoasă
ceremonie. Una dintre acele clipe solemne în care se răsplătesc virtuţile şi
credinţa. Trei tineri stau în atenţia noastră. Ei vor deveni cavaleri ai
Ordinului Dragonului de Aur. Bănuiţi cine sînt?
— Pe doi dintre ei nu ne e greu să-i ghicim, mustăci Lorant. Cît despre
al treilea…
— Al treilea e comitele Staicu, fratele domnului Ţării Româneşti.
— Hm! făcu Gaşpar.
— Crezi că nu i se cuvine? se încruntă Sigismund.
— A, nu! Dar va trebui să amînaţi această cinstire pentru o ocazie mai
bună. Prinţul Staicu a părăsit Buda ieri în zori.
Sigismund rămase o vreme pe gînduri. Cînd ieşi din palat înconjurat de
gărzi şi oşteni, chipul său frumos trăda voioşie. Regele ştia să-şi ascundă
îngrijorarea. Gîndurile sale rătăceau undeva către malul Mării Adriatice.
„O fi ajuns oare Nicolae de Gara la timp?‖ se întrebă el.
În dimineaţa zilei de douăzeci octombrie, zece mii de călăreţi ieşiră din

păduri pe ţărmul Adriaticei. Nimeni dintre oşteni nu ştia de ce veniseră
acolo în graba mare. Nicolae de Gara privi multă vreme apele uşor
răzvrătite de vînt. Nicăieri nu se zărea vreo corabie. Doar cîteva bărci de
pescari pluteau departe, legănîndu-se domol ca nişte raţe sătule. Abia a
doua zi, cînd soarele se ridicase binişor, o seamă de catarge apărură la
orizont. Cu puţin înainte de prînz, corăbii grele cîrmiră spre ţărm. Tînărul
general slobozi unele porunci. Oştenii săi ieşiră iar din păduri. Pe mare fu
un moment de derută. Corăbiile întoarseră din drum şi aşteptară în larg.
Ziua şi noaptea trecură în linişte, dar în zorii celei de-a treia, cinci călăreţi
cu caii în spume nimeriră între oştile lui Nicolae de Gara, miraţi că nimeni
nu-i opreşte. A încerca să fugă era prea tîrziu. Îşi mînară caii pe pantele
aspre şi descălecară chiar lîngă apă. O barcă veni dinspre corăbii. Cei cinci
mesageri ai lui Vladislav de Anjou respirară uşuraţi cînd barca îi purtă
departe de ţărmul atît de primejdios. Curînd, pe corăbii se dădură unele
semnale. Pînzele fură puse în vînt, iar grelele corăbii porniră să coboare
de-a lungul Adriaticei către insula Corfu. Tentativa eşuase datorită
Nufărului Alb, dar Vladislav de Anjou nu avea de unde să ştie asta. În
schimb ştiau alţii.
Nicolae de Gara mai zăbovi o săptămînă pe malul mării. Numai
ştafetele sale porniseră în grabă spre Buda. Ele îi duceau lui Sigismund
261
doar trei vorbe: „Totul e bine.‖
La cetatea Giurgiu, solii padişahului Murad fură opriţi cu delicate

atenţii de Manea, cavaler al Ordinului Basarab. Tînărul conducător al soliei
era inteligentul Ibrahim-paşa, omul ce se ridicase doar în cîteva luni printre
primii sfătuitori ai sultanului. Obişnuit mai mult cu rostul armelor, nu-i
plăcea îmbrăcămintea fastuoasă. Totuşi purta straie de preţ acum, fiindcă
prin ţinuta sa şi a oamenilor ce-l urmau dorea să-i dovedească ghiaurului
Mircea ceva din bogăţia Imperiului turcesc. Purta pe cap un turban roşu în
trei colţuri. Cele trei vîrfuri ale turbanului erau împodobite cu cîte
cincisprezece pietre scînteietoare. Numai turbanul valora cîteva mii de
ducaţi veneţieni. Sub mantia largă de catifea, împodobită la poale cu perle
mari şi mici, deschisă în faţă, se vedea o haină lungă pînă la genunchi,
încheiată cu doisprezece nasturi de aur mari cît oul de porumbiţă. Şalvarii
intrau în cizme scurte ceva mai jos de genunchi. Pe fiecare cizmă se vedeau
în faţă, de-a lungul piciorului, cîte unsprezece perle prinse în montură de
aur. Armele sale bătute în nestemate întregeau o ţinută a cărei bogăţie şi
strălucire păreau fabuloase.
Trecuseră trei ceasuri de cînd Manea îl conducea pe Ibrahim prin
puternica cetate a Giurgiului, aşezată pe o insulă aproape de malul
românesc şi unită cu acesta printr-un pod de lemn. Gazda îi arătă
oaspetului cele patru turnuri masive de piatră, fiecare înalt de douăzeci şi
patru de picioare şi legate între ele de ziduri puternice.
— Poate că s-ar cuveni să pornim la drum, îl întrerupse Ibrahim
nerăbdător pe amabilul comandant.
Manea simţi că turcul îşi cam pierduse răbdarea şi răspunse cu
prefăcută nelinişte:
— Oare nu v-am dat destulă cinstire?
„Afurisit să fii cu vorbăria ta, ghiaurule! gîndi solul. De cîteva ceasuri
mă baţi la cap cu aceeaşi poveste. De cîteva ceasuri îmi vorbeşti despre
fiecare pietroi. Allah să ne ferească de alţi pisălogi!‖
Apoi zîmbi frumos.
— Niciodată nu am fost primiţi undeva cu mai multă cinste. Şi numai
gîndul de a ne îndeplini misiunea încredinţată de marele padişah ne mînă a
ne despărţi de voi, cu multă părere de rău.
— Atunci mă supun, se înclină comandantul. Am dat poruncă să taie
cîţiva berbeci. Îndată ce veţi prînzi cum se cuvine, mă voi gîndi numai la
drumul vostru. La noi, la creştini, oaspeţii sînt întotdeauna primiţi, după
262
datină, cu tot dichisul. Şi nu cred să fie ocară mai mare decît aceea ca un
musafir de neam ales să respingă ospăţul pregătit în cinstea lui.
Manea repezise ştafete spre Argeş îndată după apariţia solilor. Legătura
dintre Giurgiu şi Argeş se facea pe etape. La fiecare etapă, alţi călăreţi cu
cai odihniţi preluau ştirile astfel că ele ajungeau la curtea domnească în
mai putin de o zi. Comandantul avea motivele sale să-l reţină pe Ibrahim.
— Priviţi aceste ziduri de protecţie! continuă Manea. Ele se aseamănă
cu o cămaşă de zale. Oricît ar bate bombardele aici, ar fi fără folos. Avem
meşteri în ridicarea cetăţilor. Aţi auzit despre Anton din Buzău?
— Nu.
— Mă mir. Anton e un tînăr mărunţel, sprinten la minte ca argintul viu.
S-a însurat acum doi ani… adică nu… cred, că acum trei ani, cu una de
prin părţile…
— Poate că ospăţul… îl întrerupse Ibrahim reţinîndu-şi o înjurătură:
încă nu întîlnise un astfel de pisălog.
— Ospăţul? tresări gazda. Da, aşa e! Uitasem de el. Să mergem,
strălucitorule sol al padişahului Murad! Rar primim oaspeţi de seamă aici.
Vizita lor e curată sărbătoare pentru noi. Apoi, mi-aţi plăcut. Sînteţi un om
înţelept şi cu multă pricepere în preţuirea cetăţilor. Ziceam că Anton s-a
însurat acum trei ani, de Sînziene…
Se aşezară la masă, dar bucatele întîrziau. Numai strigătele aspre ale
comandantului reuşiră să-i dezmorţească pe adormiţii slujitori. Ibrahim nu
ştia că totul fusese regizat cu grijă. Întîi sosi vinul, în căni mari de lut ars.
— Coranul îi opreşte pe credincioşii lui Allah să guste din sufletul
strugurilor, zîmbi Manea. Mare păcat! Vinul acesta l-am adus tocmai de pe
dealurile Prahovei. E vin de chef. Duce frumos la un ospăţ. Aroma lui e
gingaşă, blîndă, ca a ultimelor flori de toamnă. Anul trecut, cînd am dublat
zidurile cetăţii, aveam tot un vin ca ăsta. Şi ne picaseră nişte oaspeţi grăbiţi
către Brăila. Erau negustori de vază. Au coborît de pe corabie. Noi, după
datină, le-am cercetat rostul prin părţile astea. Cînd să plece, i-am poftit la
ospăţ. Două săptămîni a stat corabia la Giurgiu. Straşnici oameni!
Soarele cădea uşor către asfinţit. Ibrahim gustase atît din vinul bun, cît
şi din friptura de berbec, foarte preţuită la turci. Limbutul comandant
încetase brusc vorbăria, însă, spre nemulţumirea oaspetelui, adormise
buştean. Era criţă.
— Plecăm! hotărî Ibrahim.
Aghiotantul lui Manea îşi reţinu un zîmbet şi grăi cu glas cumpătat,
calm:
— Strălucitorule sol, ar fi bine să aşteptăm pînă ce se trezeşte
comandantul. El e stăpîn aici. Fără aprobarea lui nu puteţi face un pas. Eu
263
n-am destule puteri pentru asta.
— Să cred că sîntem reţinuţi cu forţa? izbucni solul.
— Nici vorbă, strălucitorule! Numai că fără însoţitorii numiţi de
comandant să vă ducă la curtea de la Argeş, atît voi, cît şi cei o sută de
achingii, aţi fi loviţi de oştile noastre ce stau prin păduri. Aşa e porunca
domnească pe aici. Nici măcar steagul alb care vesteşte o solie nu vă apără.
Oştenii noştri întîi lovesc şi abia pe urmă întreabă dacă mai au la ce.
Pieirea voastră ar însemna şi pieirea mea. Eu sînt dator să veghez asupra
vieţii domniei-tale.
— Şi cînd se trezeşte comandantul?
— Asta pot să v-o spun fără sminteală. Cînd bea cinci căni din cele
mari, totdeauna începe a se mişca după ce apune soarele. Dacă trece de a
şasea, abia pe la miezul nopţii. Numai la bucurii mari, cum a fost sosirea
voastră aici, comandantul o încearcă şi pe a şaptea. Asta înseamnă că
mîine în zori e ca pruncul înţărcat de o zi. Are toane. Jinduieşte după vin ca
pruncul după ţîţa mamei, însă nu-l ţine mult. Vom pregăti pentru voi cele
mai bune aşternuturi. Vremea e frumoasă, iar mîine în zori veţi porni spre
Argeş.
Aşa cum prevăzuse tînărul aghiotant, Manea arăta cam mahmur în
zori. Îl privi pe Ibrahim încruntat şi-l salută cu răceală. Cu trecerea
timpului, faţa i se însenină treptat pînă ce ajunse la zîmbet.
— Strălucitorule sol! îi vorbi turcului cu plăcută căldură. Am rînduit
oamenii care să vă însoţească pînă la Argeş. Trei sute de călăreţi vă
aşteaptă gata de drum. Poate că s-ar cuveni înainte un mic ospăţ în cinstea
voastră.
Ibrahim zori către calul gata înşeuat, prefăcîndu-se a nu pricepe
invitaţia gazdei. Alături de el, pisălogul comandant meliţa vorbele fără
oprire. Iar în clipa cînd convoiul se urni din loc, Manea strigă cu disperare
în glas:
— Mărite sol, sînt vinovat cum nu se mai poate. Am păcătuit crunt faţă
de voi, fiindcă am uitat să vă arăt încăperile de sub cetate. D-aia ziceam,
dacă mai zăboviţi o clipă…
Dar Ibrahim, îngrozit de pisălogeala acestuia, înfipse pintenii în
coastele calului. Gazde şi soli tăiară drum printre codri către inima
Bărăganului. De prin pădurile din dreapta şi din stînga apăreau lungi şiruri
de călăreţi, oşteni după straie şi arme. Ibrahim lăsase gonaciul la pas.
Încercă să-i numere pe călăreţi, fiindcă era dator să observe. Însă ce nu ştia
înţeleptul sol şedea în faptul că demonstraţiile de forţă ce i se făceau de-a
lungul drumului fuseseră chibzuite la Argeş. Călăreţii pe care Ibrahim îi
zărea prin marginile pădurilor se mistuiau în desişuri după trecerea
264
convoiului şi porneau în goană pe poteci ştiute de ei. După un timp
apăreau din nou pe lîngă alte păduri, iar Ibrahim număra de zor. Ideea
fusese a cavalerului Manea. El o propusese prin ştafete la Argeş.
„Are mulţi oşteni ghiaurul Mircea! gîndi solul. Prea mulţi! Dacă
tratativele cu domnul Ţării Româneşti cad, greu vom intra aici.‖
265
Capitolul 17
n partea de miazănoapte a Moldovei, cerul devenise plumburiu.
Î Ploaia subţire, cu multă răceală în ea, căzuse la început într-o

burniţă slabă, ca un prim semnal al stricării timpului. Totuşi, nu
era frig. Numai umezeala parcă pătrundea ca un fior. Din coşurile caselor
ieşeau vălătuci de fum. Ei nu se ridicau semeţi pînă în hăurile cerului,
după obiceiul de peste iarnă, ci zăboveau deasupra satelor şi cătunelor
pînă îşi pierdeau vlaga. La mănăstirea Siretului, cu locuri atît de plăcute în
timp de vară, curţile deveniseră pustii. De pe streşinile caselor, picăturile
cădeau molcom şi îndemnau la somn. Sub apăsarea ploii, pămîntul şi
împrejurimile căpătaseră un aer morocănos, iar turlele mănăstirii păreau
mai zvelte, mai înalte. Cîinii aciuaţi pe sub şirele de paie sau prin fîn ieşeau
cînd îi răzbea foamea şi căscau plictisiţi. În casa cu cerdac de lemn, tînăra
Margareta şedea lîngă fereastră cu privirile aţintite de-a lungul drumului
mărginit de plopi. Uneori tresărea la ivirea unui călăreţ. Săptămîni în şir
trăise speranţa că va primi un semn, o vorbă, o scrisoare din partea comitelui
Staicu. Pe măsură ce treceau zilele, nădejdile i se împuţinau. Timpul urît,
umed, locurile devenite dintr-o dată pustii apăsau asupra tinerei doamne
cu toată puterea lor, fiindcă totdeauna vremea plăcută cu soare mult aduce
speranţe, iar schimbarea ei în rău parcă le spulberă. Treceau zilele,
mohorîte şi închise. Margareta ar fi putut să se întoarcă la castelul de pe
marginea Prahovei. Nimeni nu o oprea, cîtă vreme era încă soţia comitelui.
Gîndul acesta îi venise adesea, dar îl îndepărtase de fiecare dată cu groază.
Mîndria o oprea de la un astfel de pas. Uneori îşi închipuia că s-a întors la
castel. Că Staicu o întreabă cu răceală despre vizita ei acolo. Trăia clipa în
toată grozăvia ei şi simţea cum o lasă puterile. Îl făcuse de rîs pe unul
dintre cei mai înalţi demnitari. Pe cel de-al doilea bărbat al Ţării Româneşti.
Clevetirile pe seama comitelui cu siguranţă că nu erau puţine. Abia acum
judeca în amănunt urmările pripitei sale plecări. Amăricăi făcuse un drum
la castel, din îndemnurile ei. Cavalerul adusese veşti care îi dădură alte
prilejuri de a medita. De la despărţirea lor, Staicu revenise la castel în două
rînduri. Toate rosturile gospodăriei de acolo intraseră sub supravegherea
frumoasei Irina.
— Dumnezeule! exclamă tînăra doamnă, săgetată de un gînd nou. Oare
Irina şi Staicu…?
Refuza să-şi ducă noile gînduri pînă la capăt, însă ele reveneau mereu
266
cu puteri sporite. Şedea lîngă fereastră, cu o dantelă începută alături.
Mîinile ei frumoase mîngîiau dantela în neştire. Tresări. Pe drumul mărginit
de plopi, creştea un călăreţ, aplecat pe coama gonaciului. Din clipă în clipă,
tot mai aproape. Ochii ei scînteiară din nou. Îşi opri respiraţia. Pe umerii
obrajilor slăbiţi apăru vechea roşeaţă, ce o prindea altădată atît de plăcut.
Se ridicase pe jumătate. Dar călăreţul îşi urmă drumul cine ştie spre ce
cătun.
La Curtea de Argeş, cinci mii de călăreţi îmbrăcaţi la fel şi cu arme
bune, strălucitoare, se împărţiseră în rînduri mari pentru a lăsa loc de
trecere soliei turceşti.
„Prea multă oaste într-o ţărişoară ca asta‖, gîndi Ibrahim.
Roman Herescu, voinicul cavaler al Ordinului Basarab, făcu onorurile
de gazdă. Cuvinte dulci fură schimbate între oaspeţi şi amfitrioni, fiindcă
altele, mai aspre, ştiau şi unii, şi alţii că vor fi la tratative. Nu mult după
încheierea ceremoniei de primire, înaltul demnitar al Imperiului turcesc fu
găzduit într-o veche casă boierească din cochetul oraş al Argeşului.
A doua zi, Ibrahim intră în palatul domnesc alături de Roman Herescu.
La masa tratativelor luară loc doi dregători turci, vechi şi încercaţi în astfel
de treburi. De cealaltă parte se aşezară, lîngă Herescu, tînărul comite
Dragomir, mare castelan de Dîmboviţa, şi vornicul Vladislav.
— Strălucitorule! grăi Roman Herescu. După fruntea voastră senină,
credem că aţi venit la noi cu gînduri de prietenie şi pace. Sper ca tratativele
ce le vom purta acum să întărească aceste gînduri.
— Dar nu-l văd pe domnul Ţării Româneşti! se miră Ibrahim.
— Nici noi pe măritul padişah, zîmbi tînărul Dragomir, cu o suavitate
de prunc.
„Drace! Comitele e dat naibii, gîndi Roman. Frumos răspuns. Nici eu
nu aş fi găsit unul atît de bun.‖
— Să cred prin aceasta că domnul Ţării Româneşti va lipsi de la
tratative?
— Să credeţi, strălucitorule sol. Sînteţi un mare demnitar al Imperiului
turcesc, însă nu padişah. Rangul vostru nu vă îngăduie a sta la tratative cu
măria-sa Mircea. Totuşi, vom încerca chiar mîine să căpătăm o audienţă
pentru voi. Cît despre ce hotărîm aici, să nu vă faceţi griji. Domnul Ţării
Româneşti va fi înştiinţat.
Ibrahim îşi ascunse nemulţumirea sub un zîmbet. Intui că tratativele
se vor desfăşura de pe poziţii egale, ceea ce nu-l bucura. Ghiaurii erau
puternici. Numai aşa se explica lipsa domnului Ţării Româneşti. Mizase
mult pe teama ce o inspira Imperiul turcesc popoarelor din jur.
— Măritul padişah vă iartă călcarea Dobrogii cu oşti, spuse blînd.
267
Stăpînul stăpînilor e drept şi bun. Înţelegeţi cît de mare este iertarea lui?
— Înţelegem, rîse Dragomir, fiindcă şi măria-sa Mircea a iertat oştile
voastre de achingii care au lovit în vară pămîntul românesc al Dobrogii. Ar
fi însă o mică deosebire de bunătate. Domnul Ţării Româneşti a arătat-o
prin faptă. Acum zece zile, i-a scos din robie pe cei cinci mii de achingii,
fără a pretinde răscumpărarea lor. Măritul padişah o arată doar în vorbe.
Poate că înaltul sol ne aduce unele dovezi de bunătate a slăvitului Murad.
Le aşteptăm şi ne bucurăm de pe acum.
Uimit de frumosul răspuns al tînărului comite, Roman Herescu socoti
să-i lase acestuia întîietate la discuţii. Cînd măria-sa Mircea i-l impusese
pentru masa negocierilor, Herescu nu se arătase prea încîntat. Ştia că
Dragomir e isteţ, însă era prea tînăr şi lipsit de experienţă.
— Dovezi? grăi Ibrahim. Chiar faptul că mă aflu aici e o dovadă.
Puteam să vin cu oşti.
— Pînă la Argeş? Mă îndoiesc, mărite sol. Voi sînteţi înţelepţi. O astfel
de greşeală m-ar mira mult. Oştile padişahului au intrat la iernat. Cine
porneşte un război pe pămînt străin la sfîrşit de toamnă?
— După toamnă şi iarnă totdeauna vine primăvara, strecură o
ameninţare Ibrahim.
— Adevărat! Numai că ea se arată în egală măsură pentru toţi,
răspunse calm Dragomir. De fapt, nu cred că aţi venit aici ca să ne
ameninţaţi. Nu cred, fiindcă chiar de la început ne-aţi vorbit despre
bunătatea padişahului.
— Aveţi dreptate, recunoscu sincer Ibrahim, socotind că împunsăturile
nu-şi au rostul şi înseamnă pierdere de timp. Măritul padişah vă propune o
alianţă cu noi. El vă poate oferi mult. Creştinii, atît de dezbinaţi între ei,
nimic.
— În ce scop? se interesă Herescu.
— Sultanul sultanilor lumii doreşte ca voievodul Mircea să stăpînească
peste ţara românilor de la Dunăre pînă la graniţa cu polonii şi de la părţile
tătarilor pînă la regatul Ungariei.
— Iar scopul? repetă Roman Herescu.
— Unul singur. Prietenia cu noi. Oştile noastre şi ale Ţării Româneşti
pot lovi prin surprindere Moldova şi Transilvania. Voievodul Mircea va fi
stăpîn peste tot, dar şi supus al padişahului. Iată dovada bunătăţii despre
care vă vorbeam de la început.
— Adică omul de paie al sultanului. Adică rob, zîmbi Dragomir. Cu ani
în urmă, padişahul Murad le-a promis principilor din Asia acelaşi lucru.
Apoi oştile sale i-au zdrobit. Zadarnic încearcă ei acum unele răscoale. Iată
că vă răspundem fără ocolişuri, fiindcă dorim ca tratativele noastre să ducă
268
spre o limpezire. Nu credeţi, mărite sol, că ar trebui să treacă o vreme pînă
ce ne vom convinge de prietenia sinceră a sultanului? încheie Dragomir cu
viclenie.
— Înseamnă că nu puneţi temeiuri pe cuvîntul său.
— N-am spus asta. Dar la noi la români există o frumoasă zicală. „Să
nu dai pasărea din mînă pe cea de pe gard!‖
— Înţeleg, zîmbi solul. Respingeţi prietenia padişahului.
— Să o respingem? Nici vorbă, răspunse precaut Roman Herescu. Din
păcate, voi ne cereţi să-i lovim pe fraţii noştri din Moldova şi Transilvania.
Eu cred că putem găsi alte căi de înţelegere.
— Mi-e teamă că nu. Ce nu vreţi voi, padişahul va face singur.
— Asta numai viitorul o poate dovedi, încheie Roman Herescu.
După plecarea solilor, domnul Ţării Româneşti îi primi în cabinetul său

pe Herescu, Dragomir şi Vladislav. Dintre cei ce luaseră parte la tratativele
cu turcii, lipseau boierul Bratei şi logofătul Filos. Roman Herescu porni să
povestească încruntat despre nereuşita discuţiilor purtate. Dar, spre
mirarea lui, pe măsură ce ieşeau la iveală neînţelegerile cu Ibrahim, vodă
părea din ce în ce mai bine dispus. Cînd Roman îşi isprăvi ultimele cuvinte,
măria-sa Mircea ridică o cupă şi spuse rîzînd:
— Să bem, domnilor, în sănătatea padişahului!
— Dacă asta-i voia voastră, să bem, grăi Herescu posomorît. Prilej de
bucurie nu avem, ci numai ameninţări din partea turcilor.
— Te înşeli, Herescule! strigă vodă cu ochii scînteietori. Murad ne-a
trimis pe tavă mari cîştiguri pentru Ţara Românească.
— Eu nu le văd.
— Nu le vezi fiindcă n-ai avut vreme să chibzuieşti adînc. Eu m-am
gîndit la ele din clipa în care am aflat că Ibrahim a venit la Giurgiu.
— Şi cum arată acele cîştiguri, măria-ta?
— Eşti nerăbdător, Herescule?
— Sînt. Eu nu văd decît pagubă. În primăvară turcii pot veni peste noi.
— Pagubă? Niciodată n-am obţinut la nişte tratative atît de mult ca azi.
Acum ştim limpede gîndurile turcilor, care ţintesc spre miazănoapte. Pînă
mai ieri doar le-am bănuit.
— Cam puţin, observă Roman.
— Aşteaptă, domnule! rîse vodă. Prezenţa soliei turceşti la Argeş
înseamnă prilej de nelinişte pentru Sigismund de Luxemburg şi siguranţa
noastră că vom primi sprijin de oşti.
269
— Hm! Asta cam aşa e, se înveseli Herescu.
— Dar nu-i totul. Cîştigul cel mare l-am lăsat anume la urmă. Sultanul
Murad ne-a trimis pe tavă minunatele şi vechile noastre ţinuturi ale
Amlaşului şi Făgăraşului, pierdute vremelnic prin luptă de fratele meu
Dan-voievod.
— Nu înţeleg.
— Răbdare, domnule! Comite Dragomir! i se adresă vodă castelanului
de Dîmboviţa.
— Poruncă, doamne!
— Mîine în zori vei pleca spre Buda! Să-i povesteşti lui Sigismund de
Luxemburg despre tot ce s-a discutat aici la masa tratativelor!
— Numai să mă creadă.
— Am eu grijă de asta.
Domnul Ţării Româneşti ştia ce spune. El prevăzuse o astfel de
manevră cînd îl trimisese la masa tratativelor pe logofătul Filos, care se
dovedise iscoada lui Sigismund la Argeş. Mircea era sigur că regele Ungariei
va afla, pe căi ocolite, tot ce s-a discutat între români şi turci.
— Am eu grijă, repetă vodă. Sigismund va înţelege că-i folositor pentru
el a ne sprijini în primăvară cu oşti. Murad nu ne poate ataca înainte de
începutul lunii mai, cînd se statorniceşte vremea bună. Îi propunem regelui
Ungariei să ne întîlnim cu el în aprilie la Braşov sau la Sibiu. Acea întîlnire
va aduce nu numai sprijin de oşti, ci şi vechile noastre ducate ale
Amlaşului şi Făgăraşului.
— Credeţi că Sigismund se va învoi? întrebă Roman.
— Cred, însă nu o va face cu inima uşoară. Acele ţinuturi au fost
pierdute de răposatul Dan-voievod. Noi le vom lua îndărăt pe cale paşnică.
Sigismund nu are de ales. El înţelege azi că-i sîntem prieteni de nădejde.
Că Ţara Românească înseamnă singura stavilă împotriva turcilor, care
năzuiesc spre miazănoapte. Dacă noi îl părăsim, regatul Ungariei e grav
ameninţat. Acum a căpătat încredere în noi, iar pe nişte prieteni nu-i poţi
păgubi de ce-i al lor. La masa tratativelor cu Sigismund voi arăta asta. Iată,
Herescule, de ce am închinat în sănătatea padişahului. Omul înţelept
trebuie să tragă foloase chiar şi din pagube. Nădăjduiam că Murad va
trimite o solie la Argeş. Nădăjduiam, fiindcă prezenţa ei aici însemna pentru
mine arma cu care pot readuce la trupul ţării ducatele Amlaşului şi
Fărăgaşului. În rezultatele tratativelor dintre români şi turci nu-mi puneam
nici un fel de speranţe. Le bănuiam dinainte.
— Fir-aş al naibii! şuieră Herescu admirativ, îndată ce părăsi palatul
domnesc. Acum doi ani credeam că Mircea va fi un bun gospodar al ţării,
dar nu un mare diplomat şi general. Stai lîngă om vreme îndelungată şi
270
nu-l cunoşti destul. În numai cîteva luni a unit Dobrogea cu Ţara
Românească printr-o campanie care m-a uluit, a readus sub stăpînirea
coroanei noastre Banatul Severinului fără a pierde un singur oştean, iar azi
a pornit pasul cel mare spre ducatele de peste munţi. Va reuşi oare şi al
treilea pas? Cînd mă uit la el, îmi vine a zîmbi. E pus mai mult pe şagă şi
crezi că astea sînt singurele sale gînduri. Păcăleala lui pe seama unor boieri
în campania din Dobrogea a rămas de pomină. Dar sub şagă, stăruia grija
lui ca secretul campaniei să nu ajungă la turci. Parcă toate le face în şagă.
Fiindcă ceea ce s-a întîmplat în Banatul Severinului a dat multe prilejuri de
zîmbete admirative pe la curţile Europei. Abia acum pricep că pe dedesubt
el e altfel. El luptă cu armele potrivite ţărilor mici. Puţini ar şti să le
folosească atît de bine.
Un vînt rece bătea peste Adrianopole. Pe străzi, negustorii de

mărunţişuri, greci, bulgari, armeni, evrei şi de alte naţii îşi lăudau mărfurile
ieftine cu mai mult sîrg. Schimbarea timpului îi îngrijora ca pe oricare
sărac. Doar marii negustori, cu prăvăliile lor încăpătoare, cu mărfurile
frumos adăpostite, dădeau puţină importanţă vremii. Acolo sobele
răspîndeau căldura de trebuinţă. Trecătorii zăboveau adesea lîngă tejghele,
unde aveau ocazia plăcută să se tocmească asupra sumei pretinse pentru
marfă. Cînd era frig sau umezeală, ori amîndouă la un loc, negustorii
ambulanţi rar se bucurau de atenţia trecătorilor. Puţini se opreau să
cumpere de la ei. Multe bazaruri şi prăvălii avea Adrianopole, fiindcă aurul
intra acolo fără încetare. Îl aduceau oştenii din prăzile de război. Dar nu
numai aur intra în oraş, ci şi robi, cai, vite, covoare, alimente, stofe,
bijuterii, arme de toate felurile, bani de aramă, de argint şi de aur,
dimpreună cu o mulţime de obiecte folositoare sau fără rost. Îmbogăţiţi
peste noapte, mulţi oşteni încercau să-şi cheltuiască avutul după cum îi
tăia capul. Nepriceperea lor însemna averi uriaşe pentru negustori. Lipsiţi
de familii şi case, fiindcă locuiau în cazărmi, speriaţi de mulţimea prăzilor,
oştenii se dovedeau ageamii cumpărători sau vînzători. Cumpărau la
preţuri astronomice obiecte ce nu le foloseau la nimic şi nu-şi făceau griji
pentru ziua de mîine. Mîine însemna pentru ei o nouă campanie. Un nou
prilej de prăzi. Oştenii păreau nişte copii mari care se tăiau între ei pentru
o biată podoabă ieftină din aramă sau ofereau cu nepăsare un colier bătut
în nestemate în schimbul unei oale cu vin interzis de Coran. Mulţi
deveneau pradă bună în mîinile negustorilor dibaci. Puţini dintre ei
chibzuiau să strîngă ceva pentru zile negre.
271
Vremea rece de la sfîrşitul toamnei era semnalul unei lungi perioade
fără intrări de mărfuri. Oştile vegetau la obişnuitul iernat. Preţurile
mărunte peste vară creşteau de la o zi la alta. Făina, uleiul, măslinele,
mierea, fructele şi celelalte alimente se împuţinau treptat. La bijuterii, la
obiecte scumpe meditau doar înalţii demnitari. Ei nu se amestecau prin
prăvălii cu mărunţii cumpărători de rînd, ci erau primiţi în alte odăi ale
negustorilor. În vreme ce-şi alegeau mărfurile dorite, slujitorii casei le
aduceau pe tăvi ceaiuri fierbinţi, prăjituri şi vinuri de soi. Iar cei mai mulţi
dintre înalţii demnitari primeau mărfurile în dar, fiindcă negustorii
totdeauna aveau nevoie de protecţia lor.
Marele vizir Ali-paşa îi oferise prinţului Vlad o casă şi cîteva pungi cu
aur. În aşteptarea primăverii ce era încă atît de departe, pretendentul la
coroana Ţării Româneşti încerca să-şi facă relaţii cît mai folositoare. Uneori,
ieşea însoţit de slujitorul său, raguzanul Casaldi. Hoinăreau împreună prin
prăvălii. Rar făceau cumpărături, fiindcă banii zburau iute, pe întreţinerea
casei. Îşi petreceau timpul prin prăvălii minunîndu-se de cîtă bogăţie arăta
Adrianopolul. Într-o dimineaţă, Vlad şi raguzanul Casaldi nimeriră în
prăvălia negustorului Aram. Marea încăpere de la stradă tixită cu minunate
covoare, cu blănuri, butoaie de untdelemn, saci cu făină, stofe şi tot soiul
de mărfuri, era parcă neîncăpătoare pentru cioporul de muşterii. Vînzătorii
abia pridideau să servească. Vlad cumpără unele alimente ce urmau să fie
aduse acasă de către un slujitor al armeanului Aram. Stăpînul prăvăliei,
înalt şi suplu, cam prea tînăr pentru astfel de îndeletnicire în stil mare,
primise doi demnitari cu care se întreţinea într-o odaie lăturalnică. Acolo se
vindeau bijuterii scumpe, iar muritorii de rînd nu treceau pragul acelei
încăperi. De fapt, nici bogatul negustor armean nu servea în prăvălia de la
stradă, fiindcă păstra obiceiul statornicit de breaslă.
Cei doi demnitari se ridicară să plece, mulţumiţi de frumoasele daruri
primite. Aram îi conduse cu plecăciuni adînci. Muşteriii le făcură loc să
treacă şi se înclinară la fel de respectuoşi. Vlad privi spre uşa deschisă doar
cîteva clipe. Tresări. Uşa se închise. În încăperea de la stradă, vocile
cumpărătorilor şi ale celor cîţiva vînzători căpătară din nou putere. Vlad
părăsi prăvălia îngîndurat.
— Ştii pe cine l-am văzut adineauri? îi zise raguzanului.
— Nu, dar am observat tresărirea voastră.
— Marele negustor Aram e de fapt comitele Staicu, unchiul meu.
— Glumiţi?
— Nu.
— Poate că v-aţi înşelat, zîmbi Casaldi, neîncrezător. Mulţi oameni se
aseamănă între ei.
272
— Nici vorbă. E el.
— Domnule! îl privi raguzanul şăgalnic. Pe Aram l-am zărit şi eu.
Tinereţea lui nu-l recomandă ca unchi al vostru. Cred că sînteţi de aceeaşi
vîrstă.
— Staicu e mai mare decît mine cu patru ani. Însă asta are puţină
importanţă, fiindcă nu mă pot dumiri de rostul său aici. Al doilea demnitar
al Ţării Româneşti să fie un simplu negustor la Adrianopole? Staicu e prea
bogat pentru a se coborî la o astfel de îndeletnicire. Drace! Cred că-i
iscoadă. Poate că Mircea a aflat că m-am stabilit aici. Că duc tratative cu
turcii împotriva lui. Iată rostul comitelui Staicu în Adrianopole.
— Dar cine foloseşte ca iscoadă un om atît de însemnat?
— Asta mă nedumireşte şi pe mine, recunoscu prinţul Vlad.
Casaldi intră într-o prăvălie apropiată de-a armeanului Aram. Cînd ieşi
de acolo, părea cam încurcat.
— Ei?
— Domnule, negustorul Aram ţine prăvălia de vreo doi ani, spuse
raguzanul îngîndurat. Deci e clar că nu pe voi vă caută.
— Atunci ce?
— Nu ştiu, însă mă mir. Dacă ar fi un om oarecare, mai treacă-meargă.
Sînteţi absolut sigur că e el? Poate că-i o simplă asemănare. S-au mai văzut
cazuri ca acesta.
— Ce naiba, iar o luăm de la început? se mînie tînărul Vlad.
Raguzanul meditase îndelug asupra puţin obişnuitei întîlniri. Dar mai

ales făcuse o seamă de presupuneri cu privire la rostul comitelui în
Adrianopole. Noaptea trecuse dincolo de jumătatea ei cînd îl fură somnul.
Puţin după revărsatul zorilor, părăsi locuinţa. Paşii îl purtară spre cartierul
comercial al oraşului. Zăbovi mult pe acolo. Intră în prăvălia armeanului
Aram şi se amestecă printre obişnuiţii muşterii. Pentru a nu bate la ochi că
întîrzie prea mult şi fără rost, făcu unele cumpărături mărunte. Privi către
uşa care ducea spre odaia lăturalnică, însă aceasta nu se deschise. Lăsă în
urmă cartierul comercial al oraşului. O idee vagă la început, apoi parcă mai
limpede îşi făcu loc în mintea lui Casaldi. Era atît de preocupat, încît se
lovea de trecători. Ajunse la palatul şefului poliţiei imperiale. Marile uşi de
la stradă aveau străji. Chiar şi pe la colţurile clădirii şedeau în pază o
seamă de oşteni. Din vreme în vreme, prin uşile cele mari intrau sau ieşeau
slujbaşi. Străjile îi salutau după importanţa rangului.
„Va fi greu să ajung la Suhar-paşa, chibzui raguzanul. Nimeni nu mă
273
cunoaşte aici. Totuşi, o încercare nu strică.‖
Urcă cele cîteva trepte şi i se adresă unuia dintre oşteni:
— Strălucitorule, cum pot să ajung pînă la măritul paşă?
Străjile se priviră o clipă si izbucniră în rîs. Parcă uitaseră de el. Se
înghionteau şi rîdeau cu poftă.
— În vis, răspunse cel întrebat. Dacă ai norocul să-l visezi, îndată
ajungi lîngă el. Hai, ia-o din loc!
— Îi aduc veşti, stărui Casaldi.
— Spune-le.
— Dar nu vouă se cuvine să vi le spun.
— Aha! Toţi aduc numai veşti mari. Ia-o din loc!
Raguzanul se îndepărtă descurajat. Însă nu era el omul care să se dea
bătut prea uşor. Aşteptă la oarecare distanţă pînă cînd se deschise uşa. Un
slujbaş, mărunt pesemne după faptul că străjile nu-l salutară, coborî
treptele. Casaldi îl ajunse din urmă şi-i spuse cu tot respectul cuvenit:
— Mărite demnitar al imperiului, apleacă-ţi ochii asupra unuia care
doreşte a-ţi aduce plocon doi ducaţi veneţieni.
La primele cuvinte, slujbaşul vru să-şi continue drumul privindu-l pe
raguzan cu dispreţ, dar pomenirea ducaţilor hotărî altfel şi-i aduse un
zîmbet.
— Ce doreşti de la mine?
— Să mă duci la strălucitorul Suhar-paşa.
— Asta nu pot. Pînă acolo nici eu nu ajung.
Raguzanul scoase trei ducaţi în loc de doi.
— Dacă mă duci la el, mai primeşti încă pe atît.
Slujbaşul, destul de cuminte, luă întîi banii. Apoi se scărpină în creştet
şi chibzui preţ de cîteva clipe.
— Eu pot să te duc doar pînă la stăpînul meu. Pe urmă aranjezi cu el
dacă vă înţelegeţi la preţ.
— Fie!
Intrară amîndoi în palat. Ocoliră scările mari, frumoase, ce duceau la
etaj şi ajunseră curînd într-o aripă a clădirii mai puţin arătoasă. Turcul îi
făcu semn să aştepte. La puţină vreme reveni împreună cu un alt slujbaş.
Casaldi îi dărui primului încă trei ducaţi, iar celui de-al doilea cinci. Însă
turcul nu părea mulţumit. Şedea cu mîna întinsă, gata a se răzbîndi. Mai
scoase cinci ducaţi şi-i lăsă în palma turcului, dar nu înainte de a suspina
jalnic. Din nou i se porunci să aştepte. Trecu multă vreme.
„Hm! socoti raguzanul. Tîlharii mi-au luat aurul degeaba. Pînă la urmă
o să mă dea afară careva dintre oştenii de pază.‖
Tocmai cînd îşi cam pierduse nădejdea, al doilea slujbaş îşi făcu
274
apariţia şi-i ceru încă cinci ducaţi. Un tînăr îmbrăcat strălucitor luă
monedele de aur şi-i făcu semn să-l urmeze. Urcară treptele frumoasei scări
de marmură albă. Suhar-paşa era singur în cabinetul său, mulţumit că
reuşise cu multă dibăcie să-şi transporte averea la Genova şi Florenţa.
Puţinul ce-i rămăsese în Adrianopole îl păstrase de ochii lumii. Peste cîteva
zile va părăsi, fără părere de rău, oraşul. În Apus viaţa părea mai sigură. Şi
totuşi, îşi amînase mereu plecarea, fiindcă noua sa funcţie îi aducea
cîştiguri nevisate. Cînd îi luase locul lui Sabahaddin, habar nu avea că un
şef al poliţiei imperiale adună averi egale cu ale sultanului. Slujitorii cei
vechi îl iniţiaseră în tainele cunoscute de înaintaşul său. Negustorii,
cîrciumarii, hangiii şi meseriaşii îi plăteau peşcheşuri în fiecare lună după
puteri, fiindcă mînia înaltului demnitar putea să-i ajungă pe negîndite.
Agenţii lui Suhar cutreierau oraşele şi se întorceau încărcaţi cu aur. Totul
se făcea în mare taină. Atît cei care dădeau cît şi cei care primeau nu aveau
interes să vorbească. Înaltul demnitar bănuia că agenţii îl jumulesc, dar,
cum grosul aurului ajungea la el, prilejuri de supărare apăreau rar. Fiecare
zi îi aducea noi venituri. Uneori pornea singur prin prăvăliile marilor
negustori din Adrianopole pentru un plus de peşcheşuri. Buzunarele
caftanului său atîrnau grele de daruri de preţ.
Raguzanul intrase la el de cîteva minute şi aştepta umil alături de uşă.
Suhar îl privi încruntat. Straiele acestuia nu-l recomandau ca om cu stare
bună.
— Ce doreşti? îl întrebă aspru.
Casaldi puse un genunchi pe covorul moale, catifelat.
— Strălucitorule, îţi aduc veşti mari.
— Veşti? Ce mă privesc pe mine veştile tocmai acum, cînd…
Îşi luă seama la timp. Preocupat de gîndurile sale, fusese pe punctul de
a spune o prostie fără seamăn. De a-şi arăta intenţiile privitoare la
părăsirea imperiului.
— Ce mă privesc pe mine veştile tocmai acum, cînd am atîtea treburi?
încercă să repare gafa scăpată pe jumătate. Vorbeşte cu slujitorii mei. Ei se
ocupă cu veştile. Şi acum pleacă!
Raguzanul intui că o frază lungă nu-i poate fi folositoare. Suhar l-ar
opri după primele cuvinte şi l-ar da afară înainte de a pricepe vestea. Hotărî
să pronunţe doar două cuvinte.
— Nufărul Alb.
Înaltul demnitar tresări. Privise prin fereastră şi îl uitase pe ghiaur.
— Ce-i cu Nufărul Alb? se întoarse uimit.
— Mărite paşă, poate că mă înşel, dar dacă bănuielile mele sînt bune,
azi ai prilejul să-l prinzi pe Nufărul Alb – şi respiră uşurat că-i trezise
275
interesul.
— Au mai fost şi alţii care ne-au dat astfel de veşti, grăi Suhar, nu prea
entuziasmat. Pînă acum au pierit trei oameni. Despre fiecare s-a crezut că-i
Nufărul Alb. Cei ce i-au denunţat nu s-au bucurat de aurul pus pe viaţa
Nufărului. Dovedindu-se minciuna, denunţătorii au sfîrşit sub toporul
călăului.
— Strălucitorule, eu nu spun că omul meu e Nufărul Alb. Eu doar îl
bănuiesc. Deci nu am a mă teme pentru viaţa mea. Rămîne ca voi să
descoperiţi adevărul.
Îi povesti demnitarului tot ce aflase despre Staicu, ferindu-se a pomeni
vreo vorbă la adresa lui Vlad. În caz că bănuiala sa era întemeiată, Casaldi
spera să obţină aurul numai pentru sine. Trei mii de ducaţi veneţieni, la cît
ajunsese preţul pus pe viaţa Nufărului, însemnau o frumoasă avere. Va
încasa banii şi va părăsi oraşul în taină. În slujba lui Vlad, cîştigurile se
arătau prea îndepărtate.
Suhar îl cunoştea pe negustorul Aram. Uneori trecea şi pe la acesta,
după obişnuitele daruri. Parcă nu-i venea a crede că armeanul poate fi
Nufărul Alb. Ar fi fost de mirare: al doilea demnitar al Ţării Româneşti să
stea în Adrianopole doar ca simplu negustor? De ce? De obicei, iscoadele
sînt cavaleri încercaţi, dar nu înalţi demnitari.
„Dacă ghiaurul e Nufărul Alb, înseamnă că prin arestarea lui planurile
mele de plecare pot fi amînate. Oare să am atîta noroc, tocmai cînd speram
atît de puţin? Multă vreme se va vorbi despre înţelepciunea lui Suhar-paşa.
Chiar padişahul va fi încredinţat că are în mine un demnitar cu care se
poate mîndri.‖
Îl privi pe raguzan prietenos. Dacă acesta i-ar fi ghicit gîndurile, s-ar fi
îngrozit ca de moarte.
— Cine mai ştie ce mi-ai spus despre negustorul Aram?
— Nimeni, strălucitorule, minţi Casaldi cu seninătate. Doar nu eram
ageamiu să dau norocul din mînă.
— Bine! Rămîi aici! Dacă ştirea adusă de tine se dovedeşte întemeiată,
vei primi ducaţii chiar azi.
După acele vorbe, şeful poliţiei imperiale părăsi încăperea. În prăvălia
lui Aram era aceeaşi înghesuială ca şi la începutul zilei. Cînd Suhar-paşa
intră acolo, muşteriii şi vînzătorii încetară forfota. Cel mai vîrstnic dintre
slujitori alergă să-şi anunţe stăpînul. Uşa odăii alăturate se deschise în faţa
înaltului oaspete. Aram, onorat chipurile de o astfel de vizită, nu mai
contenea cu ploconelile.
— Mărite paşă, vizita voastră cinsteşte această umilă prăvălie. Îndată
vor veni gustări şi o cupă cu vin grecesc. Am pentru voi o căpăţînă de zahăr
276
ce ar stîrni invidia unui rege. Ieri ne-a sosit piper, scorţişoară, ulei de
camfor şi covoare din adîncurile Asiei. Corăbierii genovezi ne-au luat pentru
ele preţuri înzecite. La fiecare transport, genovezii ne jumulesc de-a binelea
prin ridicarea neruşinată a preţurilor. Dacă lucrurile merg tot aşa, noi,
negustorii, vom ajunge muritori de foame.
Suhar-paşa îl asculta amuzat. Inelul descris de răposatul Enver stăruia
în degetul falsului negustor.
„Iată-mă lîngă Nufărul Alb, chibzui el, în vreme ce mîngîia un frumos
colier de perle. Cine şi-ar fi închipuit că-l voi prinde atît de uşor? De fapt, ar
trebui să-i port recunoştinţă. Datorită lui i-am luat locul nesuferitului
Sabahaddin. Şi tot datorită lui voi ajunge din nou în graţiile sultanului
Murad. L-am vizitat de atîtea ori fără să-mi treacă prin minte cea mai mică
bănuială. Era aici şi-şi rîdea de mine, aşa cum o face poate şi acum. După
trupul voinic, mlădios, nu încape îndoială că-i foarte ager. Foarte puternic.
Dacă ar şti el ce gîndesc acum, cred că m-ar ucide într-o clipă.‖
— Frumos colier!
— Şi scump, replică Aram prevăzător în faţa unei eventuale pagube.
— Credeam că mi-l dăruieşti, se posomorî oaspetele.
— Dar acum trei săptămîni mi-aţi luat unul la fel, se văicări
presupusul armean.
— Atunci să nu mai vorbim despre asta.
— Ba vorbim, strălucitorule, sări Aram speriat că-l supărase. Vi-l pot
oferi în contul lunii viitoare.
— La asta mă gîndeam şi eu, rîse demnitarul.
Şeful poliţiei imperiale se despărţi de negustor cu o seamă de cuvinte
frumoase. Părăsi prăvălia fără a se arăta prea grăbit. Slujitorul, care nu
bănuia nimic din gîndurile stăpînului, îl urma la cîţiva paşi.
Rămas în cabinetul de lucru al lui Suhar, raguzanul Casaldi îşi făcea
planuri în privinţa celor trei mii de ducaţi. Era aproape sigur că nu se
înşelase în presupunerile sale asupra Nufărului Alb. Cînd înaltul demnitar
apăru zîmbind, Casaldi ghici dintr-o privire vestea cea bună.
— Vei primi îndată ducaţii promişi, grăi Suhar vesel. Un slujitor te va
conduce la plătitorul meu. Cum te cheamă?
— Casaldi, strălucitorule.
În cabinet intră un bărbat voinic, smolit la faţă, cu priviri jucăuşe.
Acesta îi făcu semn raguzanului să-l urmeze, dar nu spre uşa prin care
venise, ci prin alta. La invitaţia slujitorului, Casaldi trecu pragul unei odăi
ale cărei ferestre acoperite de draperii lăsau puţină lumină. Instinctiv, simţi
o primejdie şi vru să se întoarcă, însă era prea tîrziu. Un şnur îi strîngea
gîtul pînă la sufocare. Încercă să lovească. Nici măcar atîta nu reuşi. Braţe
277
puternice îl apăsau fără putinţă de scăpare. Cercuri ciudate îi jucau în faţa
ochilor. Apoi se muie dintr-o dată.
Slujitorul deschise uşa şi-i zîmbi lui Suhar. Acesta înţelese că totul s-a
încheiat cu bună rînduială.
„Acum voi inventa o poveste frumoasă în legătură cu prinderea
faimosului Nufăr Alb, chibzui mulţumit. Cei trei mii de ducaţi îmi revin mie,
dar asta are puţină însemnătate. Numele meu va fi rostit cu cinste de-a
lungul imperiului. Ibrahim şi marele vizir vor spumega de furie. Padişahul
îmi va adresa cuvinte de laudă. Iar eu mai rămîn la Adrianopole, să strîng
alte comori. Apoi va veni o vreme cînd totul se va uita. Fiindcă oamenii uită
uşor. Atunci o iau din loc. S-ar putea să-l prind şi pe afurisitul de Fareddin.
Caznele trebuie să scoată de la Nufărul Alb numele complicelui sau al
complicilor. Mă voi îngriji singur de asta. Arestarea lui Fareddin mi-ar spori
faima de om înţelept.‖
Suhar se ridică sprinten şi-l chemă pe aghiotantul său.
— Îl arestăm pe negustorul Aram, spuse aspru, ferindu-se a pomeni
ceva despre Nufărul Alb, fiindcă acesta era rolul cel mare pe care voia să-l
joace numai la vremea potrivită.
— Cîţi oameni să iau, strălucitorule?
— O sută.
— Nu-i prea mult? Cred că doi-trei sînt destui.
— Nu! Am spus o sută. Agenţii să înconjoare prăvălia pînă într-o
jumătate de ceas. Dacă îţi scapă Aram, poţi să te spînzuri. Iertare nu vei
găsi la mine. Armeanul urzeşte uciderea sultanului. Pe negustor îl vreau
viu. Moartea lui înseamnă şi a ta.
Vremea prînzului trecuse. În prăvălia armeanului intrară şase bărbaţi

cu iatagane în mîini. Vînzătorii şi muşteriii încremeniră la apariţia lor.
Agenţii lui Suhar îi îmbrînciră pe cei ce le şedeau în cale. Din cîţiva paşi
ajunseră la uşa odăii laterale. Auzind zgomot neobişnuit, Aram îşi părăsi
îndeletnicirea şi puse mîna pe o spadă chiar în clipa cînd oamenii lui Suhar
îi treceau pragul. Alţi agenţi năvăliră în prăvălie. Aram înţelese că a fost
descoperit. Prin ce împrejurări, nu avea timp să se gîndească. Reuşi să
doboare doi dintre agenţi. Loviturile de iatagane ale adversarilor ţinteau nu
să-l doboare, ci să-l dezarmeze. Deci porunca era să-l prindă viu. Aram sări
peste masa lui de lucru şi ajunse la fereastră. Dar agenţii se înmulţiră. Din
nou spada lui lovi în plin. Deschise fereastra cu stînga şi sări. Afară, un
ciopor de trupuri se aruncară peste el.
278
Agenţii părăsiră prăvălia în frunte cu Suhar, purtîndu-l pe prizonier

între ei. Curînd puternica fortăreaţă Deşli îşi deschise porţile mari. Acolo,
între zidurile reci, grele, păzite de oşteni mulţi, înconjurate cu brîu de apă,
se afla cea mai temută închisoare din imperiu. Comandantul ei era
Ohran-bey. Omul care se putea lăuda că niciodată nu-i scăpase măcar un
prizonier. Anunţat de oştenii aflaţi pe zidurile înalte, comandantul ieşi în
întîmpinarea şefului poliţiei imperiale, aranjîndu-şi ţinuta din mers.
— Ohran! strigă Suhar cu glas vesel. Ştii pe cine ţi-l aduc prins?
— Numai înţelepciunea-voastră şi a măritului Allah mi-ar fi de ajutor,
dar, cum nu le am, e greu să ghicesc, răspunse comandantul dornic să-i fie
pe plac stăpînului său.
— Aşa este, aprobă Suhar, atins plăcut de cuvintele lui Ohran-bey.
Omul pe care ţi-l aduc e Nufărul Alb.
Agenţii şi oştenii din gardă încremeniră, ca şi comandantul fortăreţei.
Dacă trăsnetul ar fi căzut alături, aşa, din senin, nu i-ar fi mirat mai mult.
Omul în jurul căruia se ţesuseră legende şi cîntece şedea priponit în faţa
lor. Mari iubitori de acte vitejeşti, mulţi dintre oşteni îl priviră pe Nufăr cu o
scurtă ochire de simpatie.
Suhar gustă clipa ca pe un balsam tămăduitor. Tăcu multă vreme,
dornic să o prelungească. Oştenii îl luară pe Nufăr între ei. La spatele lor,
uşile se închideau cu zgomot repetat în ecouri. Urcară treptele unei scări în
spirală. Mirosul de mucegai, atît de puternic la parterul fortăreţei, îşi
pierduse puterile. O ultimă uşă se închise după comitele Staicu. Era
singur. I se tăiaseră legăturile şi putea să se mişte. Odaia destul de
încăpătoare nu avea mobilier. Prin două ferestre înguste, lumina zilei
pătrundea cu slabe puteri. Se afla într-un turn din mijlocul faimoasei
închisori Deşli.
Comandantul îl conduse pe Suhar în odaia sa de lucru.
— Sînteţi sigur, strălucitorule, că arestatul e Nufărul Alb? îndrăzni să
întrebe.
— Absolut. Nu am nici un fel de îndoială. Nufărul Alb se numeşte de
fapt Staicu şi e fratele mai mic al ghiaurului Mircea-voievod.
Ohran scăpă o nouă exclamaţie de uimire, spre satisfacţia înaltului
demnitar.
— Acum am treburi, grăi oaspetele. Poate că la noapte sau mîine mă
voi întoarce să-l trec prin cazne pe arestat. Nimeni nu are drepturi asupra
lui în afară de mine şi padişah. Numai porunca scrisă a padişahului sau a
279
mea îl poate scoate din fortăreaţa Deşli. Răspunzi de el cu viaţa ta.
Vestea prinderii Nufărului Alb trecu prin Adrianopole şi prin

împrejurimi ca un fior. Suhar nu dorise a păstra în secret frumoasa
captură. Oamenii aflară curînd că Nufărul Alb e comitele Staicu, mare
demnitar al Ţării Româneşti. Asupra lui Fareddin, ştirea pică asemenea
trăsnetului. Tocmai îşi făcea siesta de după prînz, obicei împrumutat de la
greci. În prima clipă alergă spre fereastră, convins că agenţii lui Suhar
năvălesc în palatul său. Apoi rămase rezemat de perete. Îl încerca o uşoară
ameţeală.
„Va trebui să fug din Adrianopole, repetă de cîteva ori. Orice întîrziere
îmi poate aduce pieirea. Nufărul va fi trecut prin cazne. De sub apăsarea lor
puţini scapă fără mărturisiri. De fapt, nu mai scapă, ci pier. Suhar nu a
avut vreme pentru cazne. Cred că o va face abia mîine noapte, adică după
ce va fi dus în faţa padişahului. Aşa e obiceiul. Ghiaurul mă va trăda chiar
fără a fi silit. Nu-mi datorează nimic. Puţin îi pasă de mine. Azi, Murad nu-l
mai primeşte fiindcă e bolnav. Aşa stînd lucrurile, ar mai fi o cale. Otrava.
Secretarul lui Suhar e omul meu. El poate strecura otrava în fortăreaţa
Deşli. Are acolo cîţiva oşteni credincioşi lui. Voi părăsi oraşul pînă într-un
ceas. Dacă Nufărul Alb cade sub puterea otrăvii, mă pot întoarce fără
teamă.‖
În timp ce Fareddin îşi strîngea aurul şi bijuteriile, prin poarta de
miazănoapte a oraşului Adrianopole ieşiră călări doi negustori de
mărunţişuri. După straiele lor ponosite, după gloabele de sub ei şi după
înfăţişarea neîngrijită, nimeni nu ar fi bănuit că neajutoraţii negustori
ambulanţi sînt iscoade ale renumitului cavaler bulgar Cîrstev.
Vestea căderii comitelui Staicu îl înmărmuri pe Vlad. În primul moment
îşi luă pălăria cu gîndul să meargă la marele vizir şi să-l implore pentru
slobozirea unchiului său. Apoi ridică din umeri. Era o prostie. Bănuielile
sale căzură îndată asupra raguzanului. Dar mînia lui se dovedea
neputincioasă. Casaldi nu-şi mai făcuse apariţia din zori. Cu siguranţă că
luase preţul trădării şi părăsise oraşul.
Peste Adrianopole cerul se înnegura treptat. Cădea înserarea.
Frumosul oraş Ipek era uneori plăcută reşedinţă a cneazului Lazăr al

Serbiei. Cînd acesta se stabilea acolo pentru o vreme, curtenii îl urmau,
280
încîntaţi de minunatul peisaj înconjurător. Liniştit, aproape anonim în lipsa
cneazului, Ipekul căpăta parcă viaţă de îndată ce trîmbiţele şi cornurile
anunţau reîntoarcerea măritului autocrat. Cîrciumile, hanurile, străzile şi
casele din Ipek primeau oaspeţi. Nenumăraţi oaspeţi.
Într-un han de la marginea oraşului, vestitul cavaler Carapelese
înfuleca de unul singur dintr-o uriaşă pulpă de porc bine afumată. Degetele
lui puternice rupeau bucăţi mari din carnea împănată cu grăsime. Alături,
o găleată cu vin dulce, adus de pe coastele Dalmaţiei, îi ţinea plăcută
tovărăşie. Mîncăul Carapelese nu părea în toane prea bune. Înfuleca
zdravăn, iar înjurăturile dintre doi dumicaţi porneau lungi, curgătoare, în
sprintenul grai al italienilor. Cavalerul avea motive temeinice să fie supărat.
Despre el şi despre Ruk Spear mulţi vorbeau mai în glumă, mai în serios că
sînt ca omul şi umbra la vreme de vară. Dacă îl căutai pe Ruk, nu trebuia
să alergi prea mult pentru a da de Carapelese şi invers. Dar cavalerul Spear
dispăruse de vreo două zile pentru o femeie de la curtea cneazului. Se ţinea
după ea ca mielul după oaie. Lunganul italian nu aflase nici măcar dacă
muierea merita atenţia prietenului său. Curînd ulcica atinse fundul găleţii
cu zgomot neplăcut pentru el. Neplăcut, fiindcă îi lipseau banii, iar hangiul
dădea pe datorie doar cînd făcea pomană pentru sufletele morţilor. Tresări.
Uşa hanului zbură în lături ca la vreme de furtună. Carapelese rămase cu
ulcica la jumătatea drumului dintre găleată şi gură.
— Santa Agripina! exclamă, cu slabă sclipire de luciditate. Ruk e făcut
foc. Pesemne că muierea i-a dat vînt.
— Ah, iată-te! grăi Spear cu satisfacţie în glas. Mă temeam că în lipsa
mea ţi-ai luat zborul.
— Alţii cam aşa fac, bombăni Carapelese. Abia după ce li se închide
uşa în nas îşi amintesc de prieteni.
— Lasă! Turcii l-au prins pe Nufărul Alb.
— Glumeşti? păru a se dezmetici o clipă.
— Zău că nu! Adineauri am aflat vestea. Din păcate, eşti făcut rău. Cu
morişca stai binişor, însă nu cred că te poţi ţine în şaua calului.
— Eu?
Carapelese făcu un efort lăudabil. Se ridică, bîţîindu-şi picioarele lungi.
Apoi săltă piciorul de porc în aer şi grăi cu trufia omului cherchelit:
— Îl voi răzbuna pe Nufărul Alb. Unul e Carapelese, fraţilor!
Prinse ulcica, vărsă cîteva picături în cinstea mortului, iar restul pe gît,
după care continuă măreţ:
— Praf şi pulbere…
Ruk ştia ce are de făcut. Îşi strecură umărul sub pieptul cavalerului, îl
prinse cu o mînă pe după gît şi ieşi în curte către valăul cu apă pentru cai.
281
Italianul, convins că e călare, porni să înfiripe un cîntec deocheat. Spear îl
aşeză pe capră deasupra valăului şi aruncă o găleată cu apă peste el.
— Sfinţi apostoli şi cardinali! behăi Carapelese. Rîul prin care trecem e
ca gheaţa. Dacă scap din el, trăiesc o mie de ani.
Urmă a doua găleată.
— Sfinte Augustinus de Padova! răcni lunganul. Mi se bat dinţii în gură
ca la dulăi cînd sînt în nuntă.
Spear îl conduse în odaia lor şi îl schimbă cu straie curate.
— Aşa! murmură el satisfăcut. Acum eşti în stare să te ţii în şa.
— Unde mergem?
— La mănăstirea Snagovului. Cavalerul Cîrstev m-a înştiinţat că ne
aşteaptă acolo.
— Atîta drum?
— Am bătut noi altele şi mai lungi.
— Ne lipsesc banii.
— Aiurea! Am două pungi burduşite cu aur. Mi le-a dat chiar cneazul
Lazăr, cu care am tăinuit între patru ochi.
— Ce căutăm la Snagov?
— Pregătim acolo evadarea Nufărului Alb.
— Parcă ziceai că e mort.
— Mort pe dracu! se răsti Ruk. Turcii nu sînt chiar atît de proşti să-l
omoare. Cel puţin aşa sper. Dacă Nufărul Alb ar fi un cavaler mărunt,
poate că ar face-o. Însă el e al doilea demnitar al Ţării Româneşti. Sultanul
va porni tratative cu Mircea. Murad îi poate cere în schimb tot ţinutul
Dobrogei, sau o mare sumă de bani. De va fi altfel, e păcat.
Părăsiră hanul în goana cailor. Ploaia subţire îşi întorcea fustele după
tactul vîntului aspru. În aceeaşi noapte, cei doi vechi prieteni ieşiră din
Ipek pe cai sprinteni şi tăiară drum peste cîmpuri spre Buda.
La un ceas după prinderea Nufărului Alb, Suhar îmbrăcat în ţinută de

zile mari, ceru să fie primit de padişah. Dar, cu toate insistenţele sale, nu
reuşi. Murad făcuse o baie cu sare şi adormise. Medicul său italian veghea
să nu fie tulburat. Nemulţumit, şeful poliţiei imperiale porni spre casă. Îi
mai scăzuse entuziasmul. Acum judeca limpede. Somnul padişahului îi
răsturnase toate planurile. Pe Nufăr nu-l putea trece prin cazne înainte de
a discuta cu Murad.
„Arestatul e om de neam ales, reflectă Suhar. Poate că sultanul va avea
alte gînduri în privinţa lui. A-l supune la cazne pe ghiaur fără ştiinţa
282
padişahului înseamnă să-mi atrag mînia acestuia. Cu Murad niciodată nu
ştii cum se isprăveşte o discuţie. Într-o clipă el poate uita că eu l-am prins
pe Nufăr. Într-o clipă mă poate aresta şi trimite la fortăreaţa Deşli. Trebuie
să fiu chibzuit. Să trag multe foloase din capturarea ghiaurului.‖
La palatul regal din Buda se aprindeau lumînările. Înserase. Sigismund

de Luxemburg, ajutat de slujitori, îşi făcea pregătirile de culcare. Rar intra
el în pat la un astfel de ceas. Era răcit. Medicul îi recomandase cîteva zile
de odihnă. Toţi curtenii ştiau că Lorant şi Gaşpar sînt favoriţii
maiestăţii-sale, cu toate că nu pricepeau cauza. Unul dintre slujitori îl zări
pe Lorant. Acesta deschisese uşa apartamentului regal şi-i făcea semne.
Slujitorul ieşi pe vîrful picioarelor. După un minut reveni şi-i spuse regelui:
— Domnul Lorant vă roagă să-l primiţi într-o chestiune grabnică.
— La naiba! se supără Sigismund. Nici pentru boală nu am timp.
Regele avea fierbinţeli şi-i era lehamite de orice. Nu avea poftă de
mîncare, iar trupul său voinic se muiase fără pic de vlagă. Ţinea prea mult
la tînărul cavaler pentru a-l respinge, dar îl primi îmbufnat.
— Ce e, domnule?
— Maiestate, vă rog să-mi acordaţi cîteva clipe între patru ochi.
Sigismund făcu un semn. Slujitorii şi medicul părăsiră încăperea.
— Acum o jumătate de ceas au sosit la Buda doi trimişi ai prietenului
meu cavalerul Ruk Spear.
— Ei şi?
— Nufărul Alb a căzut în mîna turcilor.
Sigismund uită dintr-o dată că e bolnav.
— Nufărul Alb?
— Da. El e comitele Staicu, fratele domnului Ţării Româneşti.
— Jesus-Maria! Acum îmi explic multe lucruri. Cînd te gîndeşti cît de
prost l-am primit cînd a venit la noi în chestiunea Banatului! exclamă cu
părere de rău. Era gata să-l arestez. Straşnic om! Mie mi-a salvat viaţa.
Regatului Ungariei i-a adus mari servicii. Un astfel de om… e mort? se
nelinişti.
— Cred că nu.
Îi povesti regelui tot ce aflase de la trimişii lui Spear. Spre mirarea
slujitorilor, Sigismund ceru uneltele de scris. Puţin mai tîrziu, Lorant şi
Gaşpar ieşiră din Buda în galopul cailor. Purtau cu ei o scrisoare către
sultanul Murad. Regele Ungariei oferea douăzeci de mii de ducaţi veneţieni
pentru eliberarea comitelui Staicu.
283
Capitolul 18
P
este ţinutul din jurul mănăstirii Siretului pornise a ninge. La
început, fluturi mari de zăpadă cădeau lin şi se topeau în
umezeala pămîntului. Treptat, fulgii se îndesiră mărunţi. Ningea
de vreo două ceasuri. Stratul de omăt creştea molcom. Tînăra Margareta
ieşise în cerdac să asiste la un spectacol rar. Unul dintre cîinii de curte, a
cărui viaţă se număra în luni, nu mai văzuse zăpadă. Refugiat pe scările
cerdacului lătra scurt aşezat pe labele din faţă şi privea năuc întorcînd
botul cînd într-o parte cînd în alta. Ghicea el că ceva nu-i în regulă. De la o
vreme, încetase lătratul mulţumindu-se cu mîrîituri nu prea
ameninţătoare. Observase că unul dintre dulăi trecea tacticos prin omăt
fără să i se întîmple ceva. Prinse curaj. Coborî treptele, mirosi zăpada şi
întinse o labă. O retrase iute. Adulmecă laba. Nimic rău. Mîrîi încă o dată,
mai mult de formă, şi prinse a călca prin omăt ca pe picioroange. Cîteva
clipe mai tîrziu scoase un lătrat vesel. Apoi începu să se rostogolească şi să
alerge în cercuri mici. Ochii îi străluceau ca la o mare descoperire.
Margareta rîse. Era prima dată, după multă vreme, cînd o încerca
veselia. Ieşi în curte. Fulgii îi atingeau faţa ca o mîngîiere. În jur liniştea
stăruia adîncă. Nici o adiere. Sub stratul de zăpadă parcă încremenise
totul. Privi spre drumul cu plopi. Falnicii arbori de peste vară ce-şi
tremurau frunzele a joacă arătau acum singuratici şi trişti. De-a lungul
drumului, două puncte creşteau în repeziciune. Erau doi călăreţi.
Margareta îi observă cum se apropie, dar inima ei nu tresări ca altădată. De
mult pierduse speranţa într-un semn de la Staicu. Urcă treptele cerdacului.
Călăreţii intrară prin poarta cea mare a mănăstirii. După straie păreau
oşteni. O cuprinse o nelinişte ciudată. Mîinile porniră să-i tremure.
Călăreţii descălecară şi înaintară către ea. Îl recunoscu pe părintele Sima.
Grăsunul o salută după moda cavalerească.
— Ne-a prins iarna pe drum, zîmbi el.
Intrară în casă. Margareta le oferi ceaiuri fierbinţi. Degetele-i tremurau
atît de puternic, încît vărsă din căni pe măsăriţă. Nu îndrăznea să-i întrebe
rosturile lor la Siret. O încerca o teamă lăuntrică. Era limpede că nu veneau
din partea comitelui. Staicu i-ar fi trimis pe cineva de la castel. Poate că
măria-sa Mircea aprobase desfacerea căsătoriei. Grăsunul Sima îi observă
paloarea neobişnuită. Margareta aştepta o vorbă. Comandantul Snagovului
şi ortacul său îşi sorbeau ceaiul cu plescăituri puternice. Se încălziseră.
284
Obrajii li se roşiseră ca para focului. Cînd isprăvi, Sima îşi mîngîie bărbuţa
rară. Nu ştia cum să înceapă vorba. Adusese veşti proaste.
— Ce mai e pe la Snagov? îndrăzni Margareta cu voce spartă,
nefirească.
— Bine, doamnă. Egumenul vă trimite, prin noi, sănătate.
— Îi mulţumim. Poate că ar fi bine să vă odihniţi.
— A, nu acum! prinse curaj grăsunul. Am venit, ce-i drept, în grabă
mare, însă avem timp de odihnă. Noi… adică nu noi… egumenul… Nufărul
Alb a căzut în mîinile turcilor.
— O! Ne pare rău pentru tînărul blond. Arad parcă îl cheamă…
— Dar nu el e Nufărul Alb, ci comitele Staicu.
— Stai… cuu?
Margareta cătă un sprijin bîjbîind cu mîinile în jur. Sima o prinse
tocmai la timp.
De cîte ori se schimba vremea către ploaie, reumatismul îl încerca pe

sultanul Murad cu puteri înzecite. În astfel de zile devenea acru, morocănos
şi se înfuria din te miri ce. Pe trimisul împăratului de la Constantinopole îl
alungase în ocări. Pe generalii care îi cereau noi sume de bani pentru oştile
aflate la iernat îi amuţi cu un gest. Medicul palatului fusese decapitat în
zori, fiindcă nu reuşise a-i alina junghiurile. Înalţii demnitari aflaţi în jurul
său ar fi dorit să fie cît mai departe de el. Chiar străjile atît de credincioase
padişahului se rugau în gînd lui Allah să le ferească de mînia acestui bătrîn
turbat de-a binelea.
Murad îl privi pe Suhar-paşa ca prin lunetă. Şeful poliţiei imperiale,
recunoscut pentru prostul său gust în alegerea straielor, purta un turban
galben în trei colţuri, caftan violet şi încălţări de un roşu aprins. Padişahul
nu putea suferi violetul, dar Suhar nu avea de unde să ştie.
— Frumoasă îmbrăcăminte! mîrîi sultanul.
Suhar păru încîntat de remarca stăpînului, fiindcă îi lipsea fineţea
observaţiei. Era convins că acesta se îmblînzise amintindu-şi că Nufărul Alb
fusese arestat. Acum va începe cu laude. Şeful poliţiei se pregătea să le
primească afişînd modestie. Doar Ibrahim şi marele vizir Ali-paşa
înţeleseseră că Murad îi caută nod în papură.
— Îndrăzneşti a zîmbi, cîine! spuse padişahul cu aer mieros.
Crezînd că nu lui i se adresează, Suhar privi în jur.
— Luaţi-i caftanul şi aruncaţi-l în foc!
Străjile se repeziră asupra lui.
285
„Mă arestează, gîndi Suhar. Asta-i lucrătura lui Ali-paşa.‖
— Eşti sigur că măcar acum Nufărul Alb e cel adevărat?
„Nu mă arestează.‖
— Absolut, strălucitorule. Am chibzuit asupra lui pînă am găsit calea…
— Asta nu mă interesează. Cine sînt complicii lui?
— Nu ştiu. La cazne încă nu am îndrăz…
— Nu ştii? Sînt înconjurat de bicisnici. Pleacă!
Suhar altfel visase întîlnirea cu padişahul. Părăsi încăperea,
gîndindu-se la vechile sale planuri de a fugi din imperiu. În anticameră îl
opriră cîţiva ofiţeri şi demnitari dornici să afle amănunte despre capturarea
Nufărului Alb. Şeful poliţiei le turnă o poveste frumoasă, care nu prea
stătea în picioare la o analiză temeinică. Aceeaşi pe care dorise a i-o oferi
lui Murad. Şi pe măsură ce vorbea chipul său oferea seninătate. Pe feţele
ascultătorilor se citea numai admiraţie. Însă el vedea prost. Sub admiraţie
se ascundea ironia.
Ali şi Ibrahim intuiră că nu-i momentul potrivit pentru a ridica
problema Nufărului. Padişahul era în toane prea rele. Dar o făcură după
prînz, cînd noul medic îi aplică aceleaşi tratamente cu sare. Băile
ameliorară junghiurile lui Murad. Acum se putea sta de vorbă cu el.
— Îi cerem lui Mircea-voievod ţinutul Dobrogii, grăi Ibrahim.
— Fleacuri! îl repezi padişahul. Tu l-ai ceda în schimbul unui om?
— Nu-i un om simplu.
— Prostii! Ne răcim gura degeaba.
— Mărite padişah! interveni Ali-paşa. Moartea Nufărului ne aduce
puţine foloase. Acum îl ştim. Îi vom afla şi complicii. Asta înseamnă că în
viitor el nu mai cade cu ameninţare asupra secretelor noastre. Chiar dacă
ghiaurul Mircea nu ne va ceda ţinutul Dobrogii, îl putem sili să plătească
răscumpărarea cu aur mult. Imperiul are azi nevoie de aur.
— Nu! Arestatul va fi decapitat.
Cei doi înalţi demnitari înţeleseră că orice stăruinţă e de prisos. Duseră
mîinile la frunte, la gură şi la piept, gata a se retrage.
Prin Codrul Vlăsiei căzuseră frunzele. Pădurea părea îmbătrînită,

somnoroasă şi neprimitoare. În văzduh sumedenie de ciori cîrîiau a zăpadă.
La mănăstirea Snagovului picaseră oaspeţi. Erau acolo Arad, Grama,
Lorant, Gaşpar, Carapelese, Ruk Spear, Bogdan, Andrei, Cîrstev, polonii
Sadowski şi Kapiek, bosniacul Kotormanici şi rusul Savciuk.
— Domnilor! grăi egumenul Lazăr impresionat de graba cu care
286
veniseră tinerii cavaleri. Cred că s-a adunat aici toată floarea cavalerilor
creştini din răsărit. Numele domniilor-voastre sînt rostite cu respect de-a
lungul şi de-a latul Europei. Ne mîndrim de cinstea ce ne-aţi adus-o.
Unirea voastră pentru a-l scoate pe Nufărul Alb din mîinile turcilor
seamănă a cruciadă. Ştiu că nu va fi uşor. Vieţile voastre vor intra curînd
sub grea ameninţare. Chiar de veţi ajunge la Adrianopole prea tîrziu, chiar
dacă nu veţi izbîndi, un fapt rămîne plin de măreţie: la necazuri oamenii
sînt solidari între ei.
— Sfinţia-ta! interveni Arad. Împreună cu scutierii, sîntem douăzeci şi
unu de luptători. Nu mulţi, dar nici puţini. De va lucra fiecare după cum îl
taie capul, mi-e teamă că lucrurile nu vor merge prea bine. Avem nevoie de
un conducător pe care să-l ascultăm cu orice preţ.
— Domnule! se amestecă Lorant, care pricepea româneşte. Sînteţi un
tînăr înţelept. Fără un conducător vom ajunge să ne certăm între noi sau
să pierdem o groază de timp ascultînd părerea fiecăruia. Aproape toţi ne
cunoaştem de pe la turniruri. Uneori am fost adversari, însă niciodată
duşmani. Cum toţi sîntem cam de aceeaşi forţă, cred că e mai bine să
tragem la sorţi.
— Mă iertaţi, cavalere Lorant, zîmbi tînărul blond. Iată că chiar de la
început avem păreri diferite. Nu mă îndoiesc nici o clipă că oricare dintre
noi ar fi un bun conducător, dar azi unul singur îi cunoaşte bine pe turci.
Cu ani în urmă a fost rob la ei. El le ştie obiceiurile şi limba mai bine ca
oricare. E vorba de cavalerul Spear. A-l alege pe el nu înseamnă să-i
acordăm o favoare, ci o răspundere grea. Apoi, Ruk cunoaşte româna,
maghiara şi limba slavilor. Doar el poate fi înţeles de toţi.
Lorant şi Arad grăiseră în maghiară. Cîrstev, Sadowski, Kapiek,
Kotormanici şi Savciuk aşteptară să li se traducă. La propunerea lui Cîrstev
se ridicară cu toţii, îşi uniră spadele şi-i jurară lui Ruk totală ascultare.
— Mişcarea noastră de-a latul Balcanilor pote fi observată de
garnizoanele turceşti, vorbi Ruk onorat de încrederea acordată. Şi asta nu-i
totul. E nevoie să ne mişcăm iute. Ar fi păcat să ajungem prea tîrziu. Vom
călări spre Caliacra. Acolo ne va lua o corabie, care va coborî cu noi pe
mare pînă în dreptul oraşului Adrianopole. Restul drumului îl vom
continua călări. Cunosc bine locurile de la malul mării pînă la Adrianopole.
Pe acolo sînt păduri cît vezi cu ochii. Aceeaşi corabie ne va aştepta în larg.
Şi acum la cai, domnilor!
În vreme ce cavalerii se pregăteau de drum lung, Ruk Spear i se adresă
egumenului:
— Sfinţia-ta, ştiu că mulţi achingii au căzut în luptele din Dobrogea.
Avem nevoie de straie turceşti.
287
Lazăr îi dădu o scrisoare către comandantul din Caliacra. Apoi încă
una pe care cavalerul o ascunse zîmbind. Douăzeci şi unu de călăreţi tăiară
drum prin Codrul Vlăsiei spre miazăzi. Frunzele uscate pocneau scurt sub
copitele cailor.
La cîteva ceasuri după arestarea Nufărului Alb, secretarul lui Suhar

trecu pe la fortăreaţa Deşli, dar nu intră acolo, ci în cazarma oştenilor,
aflată în afara închisorii. Mînat de treburi, secretarul vizita adesea cazarma.
Se interesă ca de obicei de nevoile păzitorilor, iar la plecare îi făcu un semn
discret unuia dintre ei. Cui i-ar fi trecut prin minte că secretarul venise din
îndemnul lui Fareddin? Întunericul cuprindea molcom împrejurimile.
Secretarul şi oşteanul se întîlniră la marginea drumului ce ducea spre oraş.
— Vrei să cîştigi cincizeci de ducaţi de aur?
— Strălucitorule! bîigui omul. Niciodată nu mi-ai promis atît de mult. O
fi o treabă peste puterile mele.
— E foarte uşoară. Am la mine o cutie cu un praf verzui. Să-l torni în
raţia de apă a Nufărului Alb.
— Nu în mîncare?
— Nu. La supărare omul rar se atinge de ea. Însă apa nu o respinge
nimeni.
— Şi cînd primesc banii?
— Ca de obicei, după.
În turn, comitele Staicu medită mult asupra situaţiei sale fără sorţi de
scăpare. Era clar că nu Fareddin îl trădase, fiindcă şi viaţa lui ar fi fost în
primejdie. Oricît încercă să priceapă cum ajunsese Suhar să-l descopere,
nu reuşi. Presupunea doar că întîmplarea căzuse cu răutate asupra sa.
Şeful poliţiei imperiale era prea neghiob, iar inteligentul Enver căzuse sub
cuţitul său.
Trecuse o noapte şi o dimineaţă de la arestarea Nufărului Alb. La

fortăreaţa Deşli se împărţea mîncarea de prînz şi cana cu apă. Un oblon
mic, atît cît îi îngăduia trecerea unei străchini, se deschise în uşa comitelui.
Staicu îşi luă raţia. Oblonul căzu la locul său cu zgomot aspru. Tînărul nu
luă seama la mîncare. În schimb îi era sete. Ridică micuţa cană cu apă, dar
privirile îi zăboviră mirate asupra unei răni de la încheietura mîinii.
Pesemne, o crestătură de iatagan. Peste rană stăruia o pojghiţă de pămînt.
288
Poate că pămîntul se lipise de ea cînd căzuse sub apăsarea slujitorilor lui
Suhar. Apa nu era prea multă. Totuşi, rana avea nevoie de îngrijiri. Turnă
cîteva picături şi începu să o spele. După cîteva clipe simţi o usturime
cumplită. Parcă un cuţit îi răscolea carnea. Hotărît lucru, asta nu era
durerea ce se arată de obicei la spălatul unei răni. Lăsă cana deoparte şi
începu să-şi sugă rana. Scuipă şi supse din nou, cuprins de o bănuială
cumplită.
— Otravă! exclamă. În tot Imperiul turcesc, un singur om are interesul
să mor înainte de a fi luat la întrebări: Fareddin.
Cu toată intervenţia sa rapidă, şi cu toate că doza de apă fusese fără
însemnătate, comitele îşi simţea mîna ca prinsă de flăcări.
„Puternică otravă! chibzui. Am scăpat ca prin urechile acului, dar la
ce-mi foloseşte!‖
Privi în jur. Ferestrele înguste ca şi înălţimea la care se aflau nu-i putea
oferi o cale de evadare. Cercetă uşa masivă şi încăperea complet goală.
Nimic bun pentru el. Auzi paşi pe coridor. Zgomotul zăvoarelor îl vesti că e
căutat. Suhar, Ohran şi trei slujitori voinici intrară în odaie. Dincolo de uşă
rămaseră cîteva străji.
— Ţi-a fost dor de mine, Suhar? întrebă Staicu, urmărind o idee.
Şeful poliţiei imperiale rămase perplex numai o clipă, fiindcă în cea
următoare grăi mieros:
— Ai uitat cine sînt, cîine? Curînd o să-ţi aminteşti.
— Lasă prostiile, Suhar! În rang sînt mai mare decît tine. Văd că ţi-ai
adus uneltele pentru cazne. La ce bun? Numele complicelui ţi-l pot spune
şi fără apăsarea lor. Iar dacă vreau să-l tăinuiesc, nu caznele îl vor scoate
de la mine. Înainte de a-ţi da numele complicelui, aş dori să-ţi vorbesc între
patru ochi.
— N-am ce să vorbesc cu tine, cîine ghiaur! vorbi acesta cu dispreţ.
— Fie! Atunci să trecem la cazne. La început voi pomeni ceva despre
corăbierul Ascanio.
Suhar simţi dintr-o dată că-i lipseşte aerul. Ascanio era omul prin care
îşi transportase averea la Genova şi Florenţa. Dar de unde ştia Nufărul Alb
astfel de lucruri? O mărturisire a acestuia faţă de Ohran îl putea pierde. În
prima clipă, hotărî să rămînă singur cu arestatul şi să-l ucidă. O lovitură de
pumnal îi va închide gura ghiaurului pentru totdeauna.
„Totuşi, nu e bine, chibzui el. Chiar dacă voi spune că am fost atacat,
Murad va fi atît de mînios încît mă va da pe mîna călăului. Cred că ghiaurul
îmi propune un tîrg. Să vedem ce vrea.‖
— Legaţi-l!
Slujitorii se repeziră şi-i prinseră mîinile în frînghii trainice. Staicu
289
observă cu părere de rău cum i se năruie planul. Sperase că-i va smulge lui
Suhar pumnalul de la şold, iar şeful poliţiei, sub ameninţarea morţii, îl va
scoate din fortăreaţa Deşli. Erau singuri. Se cercetară din priviri.
— Vorbeşte! rupse tăcerea Suhar.
Staicu nu mai avea ce să-i spună, fiindcă urmărise un plan. Vorbi
totuşi.
— Adineauri s-a încercat otrăvirea mea. Îţi închipui, Suhar, că dacă
pieream, tu şi Ohran nu aţi fi găsit îndurare în faţa sultanului.
Demnitarul rîse ca la o glumă bună. La Deşli, viaţa arestatului era în
prea mare siguranţă pentru a-şi face griji. Staicu îi ghici gîndurile. De fapt i
se citeau pe faţă.
— Nu mă crezi?
— Nu.
— Atunci porunceşte să fie cercetată apa din cană.
— O voi face. Pentru asta ai dorit să rămînem singuri?
— Ar fi fost prea puţin, zîmbi Staicu. Cel ce a încercat să mă otrăvească
e Fareddin. Complicele meu. Aşteaptă. Suhar! Nu mă întrerupe! Ştiu că
ţi-ai scos averea din imperiu cu ajutorul genovezului Ascanio. Dar să nu-ţi
faci griji. Pieirea ta nu-mi aduce mie nici un folos. Însă dacă mă încerci cu
cazne, se schimbă lucrurile. Dacă padişahul ţi-ar cere să-i arăţi bunurile
tale, ce te faci? Deci, să ne înţelegem, Suhar. Vreau un tratament bun şi
siguranţa că nu voi fi otrăvit. Tu n-ai s-o faci fiindcă răspunzi cu viaţa ta
pentru mine.
— Te pot scăpa, grăi iute Suhar.
— Nu poţi. Te-ar costa capul. Dacă îl prinzi şi pe Fareddin, e o prostie
să fugi din imperiu. Rangul tău de şef al poliţiei imperiale îţi va aduce în
cîţiva ani mai mult aur decît are sultanul. Nici o primejdie nu stă asupra ta.
Ar fi o mare prostie să fugi. Negustorii imperiului sînt uimitor de bogaţi.
Prin ce capeţi de la ei vei deveni cel mai bogat om al timpului.
Demnitarul rămase pe gînduri. Ce spunea ghiaurul era numai adevăr.
Acum ştia şi numele complicelui. Padişahul va recunoaşte că-şi merită
rangul.
— Ohran! strigă cu asprime.
— Poruncă, strălucitorule! intră comandantul în odaie.
— Omul acesta a făcut mărturisiri. I le-am smuls numai cu ajutorul
înţelepciunii. Complicele său e Fareddin. Ia cana asta cu apă şi dă-o unui
arestat! Să stai lîngă el după ce o bea!
Nedumerit, Ohran luă cana şi coborî însoţit de doi oşteni. Cînd reveni,
chipul său era pămîntiu.
— Nu înţeleg, bîigui el. Arestatul a murit la picioarele mele.
290
— În schimb înţeleg eu, ridică glasul Suhar. Păzeşti prost fortăreaţa,
Ohran! Te-ai îngrăşat, folosi cuvintele întrebuinţate adesea de Ali-paşa.
— Iertare, strălucitorule! îngăimă comandantul năuc.
— Bine! Mă voi gîndi la asta. Să-i aduci Nufărului mîncare din
mîncarea ta şi apă din apa ta! Să fii cu ochii în patru, Ohran!
Urmat de douăzeci de slujitori, Suhar năvăli în palatul lui Fareddin,

dar cuibul era gol. Abia acum înţelegea şeful poliţiei imperiale că fusese un
mare nătărău. Oricine l-ar fi ţinut sub supraveghere pe Fareddin. El îl
uitase, bucuros de captura făcută în cartierul comercial al oraşului. Dădu
cîteva porunci şi porni către palatul sultanului. Murad era în toane bune.
Afară se înseninase, iar nenorocitul de reumatism nu-l chinuia. Îl primi pe
Suhar cu un zîmbet, lucru rar la el în ultimul timp. În fond şeful poliţiei îşi
cîştigase bunăvoinţa padişahului prin arestarea Nufărului alb.
— Te-ai dovedit vrednic, Suhar, îi grăi prietenos. Nu te ştiam prea isteţ
şi asta mă miră.
— Strălucitorule! căzu în genunchi demnitarul. Complicele Nufărului
Alb e Fareddin.
— L-ai arestat?
— Nu. A fugit din oraş. Oamenii mei sînt pe urmele lui. Cine şi-ar fi
închipuit că tocmai el e trădătorul? vorbi precaut Suhar.
— Deci el! murmură padişahul mai mult îngîndurat decît surprins.
Bine! Să-l cauţi, Suhar! Să mi-l aduci viu! Va fi decapitat dimpreună cu
Nufărul Alb. Iar tu vei sta la execuţie alături de mine.
Şeful poliţiei simţi că se sufocă de bucurie. Chiar marelui vizir i se
îngăduia rar să stea lîngă padişah în timpul unei execuţii. Asta însemna un
mare favor. O dovadă că e în graţiile sultanului.
Un bărbat în straie nu prea de soi trecu într-o dimineaţă prin imensul

bazar din cartierul comercial al oraşului Adrianopole. Ziua călduţă la sfîrşit
de toamnă nu dădea prilej de mirare, fiindcă în valea fluviului Mariţa clima
se dovedea aproape totdeauna blîndă. Mulţimea cumpărătorilor creştea de
la un ceas la altul. Încîntaţi, negustorii de mărunţişuri îşi lăudau mărfurile
cu strigăte puternice. Bărbatul cu straie nu prea de soi zăbovi în faţa unuia
ce vindea piepteni. Proprietarul pieptenilor îşi reţinu o tresărire şi-i făcu
semn presupusului cumpărător să treacă în spatele tarabei. Grăiră amîndoi
291
în bulgară.
— Nufărul? Păi toată lumea ştie că e închis în fortăreaţa Deşli, vorbi în
şoaptă negustorul de mărunţişuri. Cine vrea să meargă acolo o ia prin
poarta de miazăzi a oraşului şi face cam un sfert de ceas călare.
Comandant la Deşli e Ohran. Execuţia Nufărului e hotărîtă pentru
poimîine.
Bărbatul cu straie nu prea de soi părăsi bazarul.
Înnoptase. Nu era lună, dar nici întuneric adînc. Optsprezece achingii

călăreau la spatele unui ofiţer chipeş. Greu i-ar fi bănuit cineva că sînt
ghiauri, chiar dacă o parte din ei erau blonzi. Greu, fiindcă şi Imperiul
turcesc avea destui oşteni blonzi. La poarta fortăreţei Deşli, achingiii fură
somaţi de străji. Ofiţerul strigă aspru:
— Din porunca strălucitorului Suhar-paşa, vrem să mergem la
comandantul Ohran.
— Aveţi ordin scris?
— Avem.
Conducătorul gărzilor veni pînă lîngă ofiţer, luă din mîna acestuia
ordinul scris şi porni să citească la lumina unei făclii.
Purtătorul acestei împuterniciri va fi ascultat şi sprijinit de orice slujitor

sau supus al imperiului.
Şeful poliţiei imperiale,
Suhar-paşa
Aceasta era vechea împuternicire obţinută cîndva de răposatul Enver.

— Poftiţi, strălucirea-voastră! se înclină conducătorul gărzilor.
Intrară cu toţii într-o curte mai mult lungă decît lată. Ruk Spear, cel ce
se ascundea sub frumoasa îmbrăcăminte de ofiţer, arătă cu mîna spre
Arad, Lorant, Gaşpar şi Carapelese.
— Urmaţi-mă! porunci. Ceilalţi rămîneţi pe loc! Iar tu condu-ne! i se
adresă unui oştean din gardă.
Descălecară. Omul porni înaintea lor, grijuliu să nu-l supere pe ofiţer.
Străbătură curtea. Un paznic le deschise altă uşă. Locuinţa comandantului
era la parterul unuia dintre cele şase turnuri. Cum gradul său îl întrecea pe
al ofiţerului, comandantul fortăreţei abia catadicsi să-i răspundă la salut.
Vizitele la vreme de noapte totdeauna îl nemulţumeau.
— Te-ai îngrăşat, Ohran! spuse ofiţerul cu glas trufaş. Te mişti cam
292
încet.
Comandantul tăcu speriat. Oamenii lui Suhar nu prea ţineau seama de
rang şi erau iuţi la mînie.
— Porunceşte să-l aducă pe Nufărul Alb! continuă ofiţerul. Am venit
după el. Strălucitorul şef al poliţiei imperiale îl vrea pînă într-un ceas.
Execuţia nu va mai fi poimîine, ci mîine în zori.
— Aveţi ordin scris?
— Avem.
Comandantul citi vechea împuternicire a lui Enver şi se încruntă.
— Aici nu scrie nimic despre Nufărul Alb.
— Ţi-am spus că te-ai îngrăşat, Ohran! strigă ofiţerul mînios. Te
împotriveşti unui ordin al strălucitorului stăpîn?
— Lui nu, ci numai ţie, începu să-şi iasă din pepeni comandantul.
Trimite pe cineva să aducă un ordin clar.
— Ohran! grăi ofiţerul dulceag. Mă sileşti să te arestez. Iar odată căzut
în dizgraţie, nimeni nu te mai scapă. Recunoşti iscălitura şi pecetea
stăpînului nostru?
— Le recunosc, dar nu mi-e limpede. Dacă se întîmplă ceva cu Nufărul
Alb eu răspund. Sînt comandant vechi şi am văzut multe.
— Aha! Nu cumva l-ai făcut scăpat pe ghiaur? Tu eşti în stare de asta
pentru un pumn de aur. Condu-mă să-l văd! Apoi voi trimite pe cineva să
aducă alt ordin.
— Aşa, da! respiră uşurat Ohran fără să-i pese de insulte.
Porniră spre turn. Patru oşteni mergeau în faţa lor. Unul dintre ei
deschise uşa odăii. Ridică o făclie. La lumina ei, ofiţerul îl recunoscu pe
comite. Cuţitele cavalerilor loviră în aceeaşi clipă. Comandantul şi oştenii
căzură, luaţi prin surprindere. Răzbiră cîteva strigăte înăbuşite, ce greu ar
fi putut ajunge pînă afară.
Carapelese ridică făclia căzută pe jos. Uimit, comitele Staicu auzi vocea
lui Ruk într-o românească limpede.
— Vă legăm, domnule, pînă ieşim de aici. Să sperăm că vom scăpa cu
bine. Sînt cavalerul Spear.
Arad scoase din sîn o frînghie. Coborîră apoi pe scara în spirală,
traversară curtea şi ajunseră lîngă poartă.
— Urcaţi arestatul pe calul fără stăpîn! porunci ofiţerul.
Conducătorul gărzilor îşi întrerupse discuţia cu unul dintre achingii,
care era de fapt cavalerul Cîrstev, şi întrebă cu mirare:
— Strălucirea-voastră, unde-i comandantul? Numai la porunca lui
deschidem poarta pentru arestat.
— Vine îndată, îl linişti ofiţerul.
293
Cuţitele cavalerilor loviră aproape în acelaşi timp.
„La naiba! gîndi Sadowski. E prima dată cînd lovesc pe cineva fără a-i
cere să se apere.‖
Cei şase străjeri căzură. Strigăte de moarte sparseră liniştea de la Deşli.
Pe ziduri se dădu alarma. Ea răzbi pînă la cazarmă. Douăzeci şi doi de
călăreţi se pierdură în întunericul nopţii. Oştenii din gardă strigau agitaţi.
Nu dispuneau de cai şi încă nu ştiau ce se petrecuse.
— Domnilor! strigă Ruk Spear spre tinerii săi însoţitori. La Adrianopole
vestea va pica abia peste un ceas. Deci un avans bun pentru noi. Să
profităm de el.
Goneau în direcţia mării aproape lipiţi unii de alţii. Aveau de străbătut
drum lung. Pe cerul uşor vălurit de nori alburii, apăreau ici-colo stele. Se
apropia miezul nopţii. Caii, obosiţi, călcau la pas domol. Ajunseră la o
margine de pădure. Spear şuieră puternic. De prin împrejurimi îi răspunse
un altul la fel. Cotae şi Gogoaşă ieşiră curînd în faţa călăreţilor.
— Totul e bine pe aici? întrebă Arad.
— Totul.
— Unde sînt caii noştri de schimb?
— Aproape, răspunse Cotae. I-am ascuns lîngă un pîrîu, însă nu era
nevoie. Peste zi nu am văzut pe aici nici ţipenie de om.
Într-o dimineaţă din primele zile ale lui decembrie, intrară la Snagov
douăzeci şi doi de călăreţi. Văzîndu-l pe Staicu între ei, faţa egumenului
străluci de bucurie. Porunci să se întindă masă mare şi, pentru prima dată
după multă vreme, bău cot la cot cu Andrei şi Carapelese pînă cînd îşi simţi
genunchii parcă tăiaţi.
— Domnilor! se bălăbăni el, susţinut creştineşte de grăsunul Sima.
Domnul Ţării Româneşti mi-a dat poruncă să vă poftesc la Argeş îndată ce
vă întoarceţi. Cum drumul vostru s-a făcut cu folos, prevăd sărbătoare la
curtea măriei-sale Mircea.
— Noi mergem acasă, arătă comitele cu mîna spre sine şi spre cavalerul
Bogdan. Mîine vom fi la Argeş alături de voi.
Dacă nu ar fi fost atît de cherchelit, egumenului i-ar fi plăcut să stea de
taină cu vechiul său prieten. Să-i dea o seamă de veşti. Le amînă însă, cu
acel optimism pe care-l au oamenii cam afumaţi: nu intrau zilele în sac, iar
prilejuri de discuţii vor fi destule. Cu o ultimă sclipire de luciditate, îşi
aminti ceva şi-i aduse comitelui o frumoasă cutie din lemn de nuc. Staicu îi
mulţumi pentru dar şi i-o întinse cavalerului Bogdan.
294
La puţină vreme, doi călăreţi ieşiră din Codrul Vlăsiei. Tăiară drum prin
cîmpie, îndemnîndu-şi caii la trap întins. Vîntul aspru le mîngîia feţele uşor
încinse de puterea vinului şi le limpezea gîndurile. Castelul cu zidurile sale
roşcate apărea din ce în ce mai clar. Apele Prahovei îngheţaseră pe lîngă
maluri, iar bruma groasă dădea cîmpului o înfăţişare mai tristă. O seamă
de slujitori le ieşiră în cale. Staicu lepădă frîul în mîinile unuia şi zori spre
odăile sale de la etaj. Majordomul alergă după el gîfîind greu. Un semn al
stăpînului îl opri. Comitele simţea nevoia unui somn bun. Stăruia asupra
sa o oboseală căreia nu-i dădea explicaţii. Pe coridoare cîţiva slujitori îl
întîmpinară. Le făcu un semn amical. Nu dorea să vadă pe nimeni.
Singurul gînd era spre odihnă. Deschise uşa odăii sale şi rămase înlemnit
cu mîna pe clanţă. Albă la chip ca pînza spălată la rîu, cu buzele într-un
tremur uşor, cu un început de zîmbet nesigur, Margareta şedea lipită cu
spatele de căminul uriaş. Îl aşteptase fără a spera prea mult că se va
întoarce vreodată. Acum era doar la cîţiva paşi, tras la faţă şi palid. Îl
văzuse intrînd în curtea castelului. Îi urmărise în gînd fiecare pas pe scări
sau de-a lungul coridoarelor. Voia să alerge spre el. Să se agaţe de umerii
lui mari şi să nu-i mai dea drumul. În ochii ei se vedea limpede tot ce era şi
în inimă. Dori să alerge spre el, însă ceva din privirile lui o opri. Nu era
acolo nici o scînteie de bucurie, de surpriză, ci doar oboseală sau poate
altceva ce îi scăpa ei.
— Doamnă, sînt de neiertat, îşi reveni Staicu. Nu mă aşteptam să vă
găsesc aici. Ar fi trebuit să vă aduc un dar.
— Aţi venit voi şi-i mai mult decît speram.
În cuvintele Margaretei, Staicu nu mai găsi ironia de altădată. Căldura
glasului ei ar fi trebuit să-l trezească din amorţeală.
— V-am aşteptat mult.
— Ca întotdeauna, zîmbi el.
— Nu. Nu ca întotdeauna, îndrăzni Margareta, fiindcă mi-am dat seama
că vă… că vă…
— Ştiu, o întrerupse blînd. Mă iubiţi, doamnă. Se vede în privirile
voastre, continuă cu glas obosit şi indiferent.
„Nu mă iubeşte, tresări ea scuturată de un fior dureros. Nu m-a iubit
niciodată, iar eu mă umilesc azi cum nu s-a umilit nici o femeie din neamul
nostru. Ei bine…‖
Dar îşi înfrînă primul gînd, fiindcă altul îi veni în minte. Staicu nu o
credea.
— Vă iubesc de mult, strigă ea cu disperare în glas. Abia la Siret mi-am
dat seama de asta. Adică, ceva mai devreme. Cred că v-am iubit totdeauna
şi numai o nerozie…
295
— Oho! rîse el cu blîndeţe, însă la fel de indiferent. Ştiu că mă iubiţi,
doamnă. Dar voi nu-l iubiţi pe omul Staicu, ci pe cavalerul Staicu. Pe
Nufărul Alb. Voi iubiţi nişte fapte de arme, nu omul. E de mirare că tocmai
acum vă descoperiţi dragostea pentru mine. Aţi fi avut timp în anii care au
trecut.
Margareta îl privi cu mînie abia reţinută. Îşi aruncă părul într-o parte
cu o mişcare bruscă a capului. Firea ei de Muşatină aprigă nu putea îndura
umilirea.
— Atunci, cu bine, domnule! Mîine în zori voi pleca spre Siret.
— Cu bine, doamnă!
Rămas singur, Staicu se trînti pe aşternutul alb aşa îmbrăcat, dar
curios, îi dispăruse oboseala. Privea cu stăruinţă un colţ al tavanului alb,
iar gîndurile nu se adunau între ele. Auzi un ciocănit uşor la uşă. Era
cavalerul Bogdan.
— Domnule, v-am adus cutia dăruită vouă de egumenul Lazăr. Aţi
uitat-o la mine.
— Mulţumesc!
Rămas din nou singur privi cutia fără interes. O împinse într-o parte
hotărît să adoarmă. Cutia alunecă pe podea şi se deschise. Două suluri
mici, două scrisori căzură alături. Staicu le ridică şi vru să le aşeze pe
masă. Tresări. Recunoscu scrisul energic al Margaretei. Porni să citească.
Faţa lui, şi aşa palidă, păru că îşi pierde tot sîngele din ea. Mîinile sale
puternice, care nu tremuraseră niciodată, se bîţîiau fără rost. Unele cuvinte
ale scrisorii stăruiau în întreaga lui fiinţă ca nişte strigăte puternice,
repetate la nesfîrşit în ecouri.
„Sfinţia-ta, în ziua în care l-am părăsit pe Staicu mi-am dat seama că-l
iubesc. Cred că îl iubeam de mult. Nu numai mîndria m-a oprit să mă întorc, ci
şi teama că el nu mă iubeşte. Dacă atunci, în zorii zilei, cînd trăsura mă
aştepta gata de drum, el mi-ar fi poruncit să nu plec, sînt sigură că i-aş fi
căzut la picioare. Am tot sperat că soţul meu va veni după mine…”
Margareta şedea lîngă fereastră. Uşa odăii sări în lături ca lovită de o

pală de vînt. Cu scrisoarea în mînă, Staicu rămase lîngă uşă. Ochii săi în
flăcări vorbeau pentru el. Porni spre ea domol parcă speriat că o va pierde
în clipa următoare. Mîinile ei încremeniseră. Pe buze îi juca un început de
zîmbet, palid ca o părere. Braţele lui o cuprinseră atît de puternic, încît
Margareta simţi vag că se va sufoca. Şi tot vag îi trecu prin minte că nimeni
nu murise vreodată dintr-o îmbrăţişare. Alte gînduri nu o mai cercară,
fiindcă se lăsă în braţele lui cu tot focul îndelungatei aşteptări.
296
La Argeş era sărbătoare. O vesteau steagurile multe ridicate pe ziduri,

ca şi trîmbiţele sau cornurile ce sunaseră puţin după răsăritul soarelui
aspru de iarnă. În sala cea mare, domnul Ţării Româneşti se aşezase pe
tron. Purta frumoasa coroană de aur în cinci colţuri. Alături de el se aflau
doamna Mara, tînăra castelană Margareta de Prahova, Irina de Dobrogea,
comitele Staicu, comitele Dragomir de Dîmboviţa, cîţiva cavaleri ai
Ordinului Basarab, curteni şi înalţi demnitari. Feţele radioase ale soţilor
Staicu îi smulseră un zîmbet lui vodă. Pe o masă din faţa tronului, învelită
cu pluş negru, scînteiau treisprezece spade, ale căror mînere cu lucrătură
măiastră în aur şi pietre scînteietoare atrăgeau privirile tuturor.
— Domnilor! se ridică vodă. S-au strîns aici o seamă de cavaleri vestiţi.
Poate cei mai buni din toată Europa. Ei au adus mari servicii Ţării
Româneşti. Cinstindu-i azi pe ei, ne cinstim pe noi. Comite Staicu,
îngenuchează!
Trîmbiţele porniră să sune pe ziduri. Domnul Ţării Româneşti luă
prima spadă şi atinse pe rînd umerii tînărului cu latul ei grăind solemn:
— Din mila lui Dumnezeu şi din voia noastră te înnobilăm pe viaţă cu
Ordinul Basarab. Ridică-te, cavalere Staicu! Ordinul Basarab nu se
transmite din tată în fiu, ci se capătă prin merite mari.
Mîna Margaretei o strînse pe a doamnei Mara atît de puternic, încît
aceasta o privi mirată şi-şi reţinu un zîmbet. Comitele sărută dreapta lui
vodă, apoi spada. Cavalerii Ordinului Basarab Manea şi Bogdan îi înveliră
umerii cu mantia vestitului ordin. Pe pieptul ei era ţesută în fir de aur
stema Ţării Româneşti. Urmă la rînd Ruk Spear, apoi Arad, cu care se
petrecu un fapt uimitor.
— Îngenuchează, tinere Ioan! porunci vodă.
— Ştiaţi? bîigui blondul.
— De mult, zîmbi domnul ţării. Eşti leit fratele nostru Dan-voievod.
Roşie pînă în vîrful urechilor, Irina de Dobrogea prinsese în pumnul ei
mic o bucată din rochia Margaretei şi o strîngea din toate puterile.
Înţelegătoare, dar înspăimîntată, castelana de Prahova încercă zadarnic
să-şi ascundă genunchii dezveliţi într-o clipă.
Trecuse iarna. Într-o zi de mai, după ce festivităţile şi discursurile

plictisitoare se încheiaseră cu bine, doi bărbaţi încă tineri, frumoşi, cam de
297
aceeaşi statură, şedeau pe terasa unei case din Sibiu, la o cupă de vin de
Tîrnave. Păreau doi prieteni obişnuiţi.
— Pe ce se întemeiază cererile voastre, serenissime? întrebă Sigismund
de Luxemburg.
— Pe drepturi vechi, măria-ta, răspunse domnul Ţării Româneşti.
Ducatele Amlaşului şi Făgăraşului totdeauna au fost ale noastre, iar marea
lor populaţie o formează românii. Părinţii mei s-au războit adesea cu
regatul Ungariei pentru ele, dar azi nu războiul trebuie să hotărască, ci
dreptatea.
În vorbele blînde ale voievodului român, Sigismund intui o mică urmă
de ameninţare cu război. Însă lui nu-i convenea un război sau a pierde
prietenia marelui domn de la Dunărea de Jos, fiindcă asta ar fi însemnat
drum liber al turcilor spre regatul Ungariei. Hotărît lucru, Mircea ştia cînd
şi ce să ceară.
— Serenissime! grăi el cu aceeaşi blîndeţe. Vom întocmi actele de
reîntoarcere a ducatelor în stăpînirea Ţării Româneşti. Peste două
săptămîni puteţi aduce oştile voastre la graniţele lor.
— Le-am adus, zîmbi vodă.
— Eraţi sigur că ne învoim? păru să se încrunte Sigismund.
— Eram sigur de marea voastră înţelepciune, răspunse Mircea, cu
fineţea unui diplomat.
Ridicară cupele şi se priviră cu admiraţie rău ascunsă. Prevedeau
amîndoi o lungă prietenie între ei.
Sub apăsarea vîntului slab, florile piersicilor din curte îşi lepădau
rochiile ca miresele în noaptea nunţii. Parcă, sfioase, parcă în mici ezitări.
1977
- SFÎRŞIT –
298
Cuprins
Capitolul 1....................................................................... 1
Capitolul 2..................................................................... 14
Capitolul 3..................................................................... 30
Capitolul 4..................................................................... 45
Capitolul 5..................................................................... 72
Capitolul 6..................................................................... 82
Capitolul 7................................................................... 106
Capitolul 8................................................................... 119
Capitolul 9................................................................... 145
Capitolul 10 ................................................................. 161
Capitolul 11 ................................................................. 170
Capitolul 12 ................................................................. 184
Capitolul 13 ................................................................. 210
Capitolul 14 ................................................................. 223
Capitolul 15 ................................................................. 237
Capitolul 16 ................................................................. 249
Capitolul 17 ................................................................. 266
Capitolul 18 ................................................................. 284
299
Notă: Seria Cavalerilor cuprinde 4 romane scrise între

1974 şi 1977, acest volum fiind ultimul din serie, iar ―Curierul
Secret‖ fiind primul volum apărut.
Din punct de vedere temporal ultimul volum devine cap de
serie, acţiunea sa petrecîndu-se în timpul domniei lui Mircea cel
Bătrîn, iar următoarele trei volume, aparute in ordine, au
acţiunea plasată în timpul domniei lui Mihai Viteazul.
300
301
Seria Cavalerilor – Cartea a Doua
0
IOAN DAN
Curierul Secret
Soţiei mele, ARETIA, fiinţă dragă cu care am călătorit pe planeta Pămînt vreme de 54 de ani
prin ploaie, prin vînt şi prin arşiţă.
Capitolul 1
ntre două şiruri de dealuri, ca nişte piepturi uriaşe, apele Tîrnavei
Î se scurg domoale, încolăcindu-se printre luncile pe care le străbat,

parcă obosite de atîta amar de drum. Primăvara, Tîrnava e
răutăcioasă şi se învolbură fără astîmpăr peste maluri. Vara, descreşte. Ici-
colo, răsar prunduri care înghesuie apele de crezi că ar vrea să le sugrume.
Sînt domoale apele Tîrnavei. Domoli sînt şi oamenii satelor de pe cele două
maluri. Pînă şi timpul e ca omul acolo. Iarna, crivăţul nu-şi poate face de
cap, ca la cîmpie. Se izbeşte boncăind şi îşi rupe dinţii în lutul gălbui-auriu
al dealurilor. Primăvara, ploile multe cu bob mărunt spală zgura iernii şi
croiesc pîrîiaşe sprintene, spre bucuria copiilor, care aşază pe pîrîiaşe
morişti făcute din coceni de porumb. Vara are o dulceaţă a ei. Dimineţile
răcoroase, cu rouă multă, dau iz de prospeţime zilei călduţe. Mirosna de fîn
şi de flori de cîmp te învăluie ca o alintare. Pămînturile acoperite cu bucate
sănătoase înaintează voiniceşte pe sub dealuri şi pe sub margini de păduri,
1
iar sus, pe spinările dealurilor, în locurile lipsite de păduri, viile pîrguite

sînt parcă gata să nască ciorchini grei, verzi-aurii.
Tîrnava Mică îşi poartă apele tăcută, călătorindu-se printre dealuri cu
pămînt bun, mîngîindu-le în trecere ca pe nişte prieteni vechi. Tîrnava
Mare, domoală şi cuminte, se întîlneşte cu singura fiică de bătrîneţe în
apropierea Blajului, şi revederea lor are în ea o alintare fără zgomote, fără
gesturi inutile. E întîlnirea dintre mamă şi copil, care cuprinde în
îmbrăţişarea largă întreaga poezie a gestului matern. Îmbrăţişate astfel, se
duc spre Mureş fără grabă, fără nimic pripit, ca o familie care se adună
seara în sălaşul ei.
Tîrnava Mică, Tîrnava Mare şi Mureşul închid între ele un patrulater
încărcat cu vegetaţie bogată, care sporeşte înzecit farmecul acestor
pămînturi.
Cam la jumătatea distanţei dintre Blaj şi tîrgul Teiuş, două sate atît de
vechi încît nu ne putem închipui locurile acelea fără ele, sînt despărţite de o
luncă în formă de uluc, prin care Tîrnava Mare înoată voiniceşte într-un
ultim efort, înainte de întîlnirea cu Mureşul. În dreapta, Cisteiul-Românesc,
înşirat pe sub piepturile dealurilor Hoanca şi Căpud, în lungul unei şosele
vechi, pe care istoria a pomenit multe mişcări de oşti. În stînga, satul
Obreja, născut în jurul unui castel cu ziduri albe, cu metereze înalte, cu
parc imens de arini, de brazi aduşi cine ştie de pe unde, de ulmi şi arţari, de
fagi şi salcîmi băştinaşi.
Pe la anul 1593, castelul, reclădit pe cheltuiala baronului Albert de
Szentiváni, fusese mistuit în parte de focul pus aici în timpul unei răscoale
a acestor domoli băştinaşi. Un an mai tîrziu, în urma unor întîmplări
învăluite în taină, baronul vîndu castelul dimpreună cu satele Obreja,
Cisteiul-Românesc, Bucerdea-Grînoasă, Crăciunelul-de-Jos, Mihalţul şi
Peţălca. Adică o moşie de peste douăzeci şi cinci de mii de iugăre, pe care
lucrau aproape două mii de iobagi români, cuprinşi în perimetrul acelui
patrulater înconjurat de ape.
La plecarea baronului, locuitorii acelor sate se strînseseră în curtea
mare, avînd a-şi lua rămas bun de la vechiul stăpîn şi a se închina cu
smerenie celui nou. Veniseră îmbrăcaţi după puteri cu pălării mari,
decolorate, în ale căror panglici flăcăii prinseseră colilie şi flori de cîmp, cu
hainele cîrpite frumos, lăsînd la o parte mai bine de jumătate dintre ei, care
avură curajul să se apropie desculţi, cu călcîiele crăpate, cu feţele trase şi
neîngrijite de multă vreme. În curtea mare, străjuită de ziduri înalte, din
care tăriile timpului muşcaseră adînc, se formase un careu pestriţ,
cuprinzînd soldaţi şi slujitori. Lîngă treptele de la intrarea principală a
castelului, vreo zece curteni transpiraţi sub mătăsurile şi postavurile grele
se aşezaseră după importanţă şi bogăţie, avînd întipărit pe faţă acel zîmbet
2
caracteristic ocupaţiei. În fruntea lor se afla vărul domnului baron, care,

potrivit rangului, afişase un zîmbet mai gros.
Mulţimea şedea pe lîngă ziduri în mare neorînduială, cu acea
indiferenţă de totdeauna la schimbarea stăpînilor, neavînd probleme în
privinţa gradelor şi avuţiei sau importanţei. Doar un observator dibace ar fi
remarcat poate că fetele şi femeile îşi ocupaseră poziţiile cele mai favorabile.
Şi poate ar mai fost de notat că poporul nu se împărţise pe sate, aşa cum ar
fi fost destul de firesc. Frumoasele fete ale Cisteiului, cu comînacele lor
mari de paie peste părul bogat, cu iile cusute în arnici negru, cu cătrinţele
prinse pe şolduri puternice, se amestecaseră în gloată, iar oştenii, orbiţi de
soare şi încinşi de alămurile multe, încercau zadarnic să le descopere.
Voinicii flăcăi ai Mihalţului, coborîtori din neamuri de ciobani, cu pălăriile
aşezate hoţeşte pe sprînceană, rămăseseră undeva în urmă. Lucru destul
de neplăcut pentru doamnele de la curte, sătule de soţii lor cam dospiţi,
dornice de peisaje mai verzi.
În mijlocul acelui careu, Szentiváni îşi bătea cizmele elegante cu o
cravaşă aurită la mîner, aşteptînd să se facă linişte deplină, pentru a rosti
poporului cuvintele de rămas-bun cuvenite. Era speriat de-a binelea.
Trecuse prin atîtea în ultimul an, încît nu s-ar fi mirat dacă ar fi căzut
asupra lui o ploaie de săgeţi, aşa din senin. Cînd se împliniră toate cu bună
rînduială, baronul se întoarse către un tînăr înalt, cu părul galben-roşcat,
cu privirea blîndă, prietenoasă, aşteptînd un semn. Acesta era noul stăpîn.
Tînărul aplecă fruntea uşor, iar baronul îşi drese glasul piţigăiat.
Poporul şi curtenii se priviră în linişte. Nu luară în seamă cuvintele lui
Szentiváni, ci se studiară unii pe alţii cu dispreţul adunat în timp.
Cînd femeile şi copiii aruncară flori pe trăsura gata de plecare şi
aşternură alte flori în faţa cailor, baroneasa avu un schimb de cuvinte
destul de aspru cu soţul ei.
– Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supuşii domniei-tale nu sînt
cine ştie ce fioroşi. Poate nu ştii că cine vinde chiar mai scump decît merită
e totdeauna păcălit, fiindcă obiectul acela nu-i va mai aparţine niciodată.
Auzind acele vorbe, ofiţerii şi soldaţii se traseră în grabă din preajma
trăsurii, iar baronul Szentiváni bombăni supărat:
– Credeam, doamnă, că în privinţa vînzării, noi doi ne-am înţeles încă
de luna trecută.
– Noi doi nu ne-am înţeles niciodată, domnule.
Pentru o căsnicie ca a lor, de peste douăzeci de ani, schimbul de
cuvinte era destul de rezonabil şi, spre lauda lor, el nu se întinse mai
departe, cu toate că cei doi soţi aveau pregătite mai de mult unele vorbe mai
tari.
Plecară. În urma lor stărui multă vreme o roată mare de praf.
Szentiváni mărunt, chel, cu mustaţa mare, în furculiţă, cu picioarele subţiri
3
ca de lăcustă se pierdu în fundul trăsurii printre pernele şi dantelele

baronesei. Nişte dantele mari, care acopereau cu toată cinstea cele o sută
douăzeci de ocale, cuprinse în totalitatea lor sub numele de Maria-Florenţa
de Szentiváni.
Jalea iobagilor nu fusese prea mare. Mai degrabă, pe foştii supuşi îi
cam durea în cot de schimbarea stăpînilor, şi Szentiváni observase lucrul
acesta. Începu totuşi să se îndoiască în sinea lui că procedase bine vînzînd
frumosul domeniu pe care îşi petrecuse o bună parte din viaţă. Dar îndoiala
marelui nobil ţinu pînă cînd trecu Mureşul pe un pod plutitor. Cînd răzbiră
caii pe mal în sus, trăsura se rupse în două, iar partea din spate dimpreună
cu baronul şi baroneasa năvăli cu toată nădejdea în apa nămoloasă. Gărzile
şi slujitorii grăbiră să-i scoată, observînd că frumuseţea de trăsură fusese
tăiată cu osie cu tot şi dichisită astfel, să ţină pînă la prima hurducătură
mai mare.
După acest necaz, baroneasa reveni la sentimente mai bune faţă de
soţul ei, iar la foştii supuşi se gîndi printre nişte înjurături delicate,
femeieşti, din care nu lipsiră paştele şi grijaniile şi încă vreo cîteva atît de
noi şi de măiestre, încît soldaţii uitară de treburile lor şi se grăbiră să le
memoreze, pentru a face impresie cu ele la timpul cuvenit.
Baronul scuipă fericit noroiul care-i umpluse gura. Chestia cu tăiatul
trăsurii era cea mai bună dovadă a perfidiei foştilor supuşi. Parcă îi părea
rău că nu băuseră ceva mai multă apă. Ori să se fi schilodit amîndoi niţel,
sau eventual numai doamna, socotind că în felul acesta i-ar fi luat piuitul
augustei sale soţii, în faţa căreia se căznea de peste douăzeci de ani să-şi
arate calităţile de bun cunoscător al firii oamenilor. Iar pentru că se
potrivise de data aceasta un prilej cum nu se putea mai nimerit, îşi îngînă
consoarta maimuţărindu-se:
– Te-ai grăbit să vinzi, domnule. Iată că supuşii domniei-tale nu sînt
chiar atît de fioroşi.
Auzind asemenea batjocură, nobila doamnă uită pentru a doua oară că
nu sînt singuri, tăbărînd cu gura asupra lui şi cu un capăt de lemn care,
dacă îşi nimerea ţinta, baronul Szentiváni, mare cavaler al Stelei cu două
spade, al Crucii cu două stele şi al Stelei cu spadă şi rubine, ar fi avut de
făcut doar o simplă formalitate pentru a-şi încrucişa mîinile pe piept, cu
toată evlavia.
Speriată de ceea ce era să se întîmple, baroana vorbi ceva mai potolit şi
multe din ce avea de spus le opri pentru altă ocazie, mai fericită, amintind
doar cîteva lucruri mărunte:
– Halal, baron! Ai ajuns de rîsul iobagilor. De păţania noastră va rîde
întreaga Transilvanie şi să de Dumnezeu să rămînă lucrurile numai aici, să
nu ne facem de rîs în întreg Apusul!
– Aiurea! zîmbi Szentiváni. Cine naiba ne cunoaşte pe noi în Apus?
4
Obrajii baroanei se roşiră de mînie. Privirile i se rotiră după ceva bun de

aruncat. Negăsind nimic la îndemînă, se gîndi amărîtă la prostia soţului.
Povestea cu Apusul o aruncase doar aşa, ca să facă impresie asupra
ofiţerilor din suită.
– Doamne, ce zile! se tîngui ea. Ce bărbat! Trimite, domnule, oştenii
îndărăt, să-i pună în fiare pe ticăloşi ori să-i jupoaie de vii!
– Ba să mă ferească Dumnezeu de asemenea nechibzuinţă! spuse cu
hotărîre Szentiváni. După cîte lucruri ştiu eu, să ne mulţumim că am
scăpat cu atît. Crezi că anul trecut iobagii s-au răsculat de florile mărului?
Douăzeci de ani am avut linişte, şi uite că, aşa din senin, au dat foc
hambarelor şi castelului. Ce i-a îndemnat să se răscoale? Doar anul trecut
n-am fost mai rău şi nici mai bun decît în alţi ani. În două rînduri s-a tras
cu pistolul asupra mea, iar slujitorii nu au aflat nici o urmă. Acum trei
săptămîni am găsit un cuţit înfipt în masa mea de lucru. Lîngă el se afla o
scrisoare. Doamne, ce scrisoare! Mi se aducea la cunoştinţă că voi muri
îngropat de viu la marginea rîpei care dă spre Tîrnava. Asta nu o mai putem
pune pe seama iobagilor. Se urmăreşte ceva ce nu pot pricepe momentan.
Am întărit paza cu oştenii aduşi pe bani grei de la Alba-Iulia. În două
săptămîni au dispărut fără urmă şaptesprezece dintre ei. Sînt fericit că am
vîndut. Şi voi fi şi mai fericit în clipa cînd voi ajunge în Alba-Iulia, departe
de locurile acestea primejdioase. Contele Hans Beckembauer e tînăr. Să se
descurce el cu aceşti oameni.
– Ai fi putut şi domnia-ta să te descurci dacă îi ţineai în chingă pe
iobagi, îl contrazise Maria-Florenţa.
– Dar aici nu-i vorba numai de iobagi, se înfurie baronul. Ai auzit de
Costache Caravană, de Ducu cel Iute sau de Chirilă Zece Cuţite? Ai auzit.
Sigur că ai auzit. Numele lor e cunoscut la Buda, la Viena, la Praga şi chiar
la Constantinopol. În Alba-Iulia se plăteşte pe capul fiecăruia dintre ei o
sută de ducaţi. La Constantinopol şi la tătari – greutatea lor în aur.
– Şi ce tot îmi spui mie de ei? se oţărî baroana.
– Pentru că în ultima vreme au fost văzuţi prin locurile acestea. Iar cînd
apar ei, pînă şi Sigismund Báthory, cît e el de principe al Transilvaniei, îşi
dublează gărzile palatului.
– Să le fie de bine! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre.
– Mă rog, să le fie! Dar tare mi-e teamă că aceşti lotri au venit cu gîndul
să-mi primejduiască viaţa şi să mă prade!
– Fugi, domnule, d-aicea! rîse baroana. Pînă azi nu am auzit să fie
legate de numele acestor oameni anumite prădăciuni. Să nu crezi că nu ştiu
şi eu cîte ceva. S-a găsit un neisprăvit ca Sigismund Báthory să pună preţ
în aur pe viaţa acestor viteji, în loc să le trimită daruri pentru că au băgat
spaima în turci şi tătari, care sînt groaza noastră de toate zilele. Aşa că nu
văd de ce ţi-ar fi teamă de ei.
5
– Uiţi, doamnă, că Ducu cel Iute l-a omorît pe contele Bindácz, favoritul
principelui.
– Pramatia aia? întrebă cu dispreţ Maria-Florenţa.
– Pramatie-nepramatie, era conte.
– Ei, asta-i! La ce se pricepe ăsta decît să găurească piepturile
cunoscuţilor şi necunoscuţilor? Toată ziua umbla cu sabia în mînă, căutînd
gîlceavă. A avut el ceva pe suflet dacă s-a ostenit Ducu tocmai de la Dunăre
să vină pînă aici şi să-l trimită pe lumea cealaltă.
– Chirilă Zece Cuţite i-a omorît pe solii turcilor chiar în Alba-Iulia, la doi
paşi de reşedinţa principelui. Dacă vrei să iei apărarea unui asemenea
tîlhar care-i atacă pe trimişii paşnici ai unui stat, eu nu mai am nimic de
spus.
Baroana îşi privi soţul cu acea blîndeţe pe care le-o acorzi copiilor
neştiutori.
– Atît de paşnici încît nu s-au sfiit să ardă un sat de munteni, aflat în
drumul lor. De fapt, nu voiam să-ţi răspund. Mă gîndeam, doar, ce fel de
om e acel Chirilă, dacă principele, cu toată armata lui şi cu toată poliţia lui,
nu a fost în stare să-l dibuie.
Tăcură. Între timp, slujitorii dreseseră trăsura. Soarele scăpăta.
Departe, pe sub pădurea Zăreşului, ultimele raze aruncau printre copaci
pete mari de lumină, care se tîrau după soare, coborînd şi urcînd pe culmile
dealurilor, furişîndu-se prin rarişti, dînd strălucire pentru o clipă rîpelor cu
vegetaţie bogată.
Sus către creastă, adăpostit sub ramurile unui fag, un bărbat înalt, cu
picioarele lungi încălţate în cizme din piele de căprioară, acoperit pînă
aproape de genunchi cu o haină de postav largă la talie, urmări o vreme cu
privirea drumul trăsurii lui Szentiváni. Părea să aibă cel mult treizeci de
ani. Faţa aspră, cu pielea tăbăcită de vînturi şi de soare, era încadrată de o
barbă scurtă, bălaie. Buzele subţiri întăreau asprimea feţei. Doar ochii mari
estompau oarecum severitatea chipului. Calul, rămas liber, muşca lacom
din iarba grasă, dar răgazul fu destul de scurt. Bărbatul prinse frîul şi porni
înaintea calului pe o potecă ce cobora în pantă dulce, încolăcindu-se printre
copaci pînă pe malul Mureşului. Omul era Chirilă Zece Cuţite.
Într-o sîmbătă seara, pe la sfîrşitul primăverii anului 1594, un călăreţ
îmbrăcat cu destul de puţină eleganţă trase la hanul Butoiul Tămăduirii,
aflat în mijloc de pădure, cam la un sfert de ceas călare de cetatea
Sighişoarei. Doi slujitori ieşiră în întîmpinarea străinului şi apucară calul
de căpăstru.
Dacă hainele călăreţului erau lipsite de eleganţă, începînd cu pelerina
decolorată şi terminînd cu cizmele grosolane, în schimb, calul arăta de
departe că aparţine unei rase din cele mai bune. Şaua, cu toate că nu era
bătută în ţinte de aur sau de argint, se vedea după lucrătura îngrijită că
6
este a unui om de gust. Cît despre arme, oricine s-ar fi oprit în loc să le
admire. Pistoalele de la brîul călăreţului aminteau faima unor vestiţi
armurieri din Renania, iar sabia, fără multe înflorituri, purta încă gravura
minusculă, dar atît de cunoscută a fraţilor Carnieri din Genova.
Observînd asemenea minunăţie de cal, hangiul coborî cele cîteva trepte
de la intrarea hanului şi ieşi în întîmpinarea acelui necunoscut, făcînd
unele plecăciuni adînci. Călăreţul, foarte palid la faţă, se prăbuşi din şa în
braţele hangiului, care văzu cu mirare şi emoţie că e rănit la piept. Slujitorii
lăsară calul şi se repeziră să-l ducă pe rănit într-una din încăperile hanului.
Dar, cu un efort, străinul reuşi să-şi biruie slăbiciunea, înlăturînd ajutorul.
Părea să aibă cam douăzeci de ani, cu toate că barba nerasă de multă
vreme şi pletele lungi, neîngrijite, ar fi putut să-i dea un aer de mai adîncă
maturitate.
– Sper să ai o cameră bună, spuse pe un ton care i se păru hangiului al
unui mare senior.
– Am, înălţimea-ta. Am chiar şi mai multe. Se întîmplă că tocmai acuma
să nu ne înghesuie muşteriii. Dacă domnia-ta ar binevoi să poruncească în
această privinţă, odăile sînt la alegere. Sus, încăperile sînt astfel potrivite
încît soarele de dimineaţă să le scalde cu razele lui pe cele de la răsărit, iar
cele de la apus au tainul lor de lumină de la soarele de după prînz. Nu le
aduc laudă, însă mulţi boieri cu vază mare s-au tămăduit aici de gută, de
ţîfnă şi bojoci. Iar cei care nu şi-au aflat leacul, nimerind la noi prea tîrziu,
au închis ochii cu zîmbetul pe buze, fericiţi că se izbăvesc în asemenea izvor
de lumină. Jos sînt cîteva încăperi mai mari, cu odăile pentru slujitorii
călătorilor. Trag nădejde că oamenii domniei-tale se află în drum spre noi.
– Rămîne la alegerea ta, hangiule! murmură necunoscutul, făcînd un
efort să-şi biruie slăbiciunea şi trecînd cu bună-ştiinţă peste observaţiile
acestuia privitoare la presupuşii lui însoţitori.
– În cazul acesta, aţi judecat cum nu se poate mai bine. Poate că
slujitorii domniei-tale vor sosi în curînd cu bagajele.
– Nu. Nu vor sosi, răspunse necunoscutul. Sînt singur.
Hangiul porunci slujitorilor săi să adape calul şi să-i dea grăunţe, apoi
se grăbi să-l conducă pe oaspete către aripa de sud a clădirii. Cavalerul se
prăbuşi peste aşternutul curat şi rămase aşa cîteva clipe. Hangiul aştepta
nehotărît. Nu-i plăceau răniţii care picau la han aşa din senin. De obicei,
aceştia aduceau tot felul de necazuri, fie din partea autorităţilor, fie din
partea unor presupuşi urmăritori. Ba se mai întîmpla ca unii singuratici din
aceştia să-şi dea sufletul la han şi să nu-i reclame nimeni pentru
îngropăciune. Îşi aminti apoi de calul tînărului şi de arme. Cu asemenea
avere clientul putea să moară în toată liniştea.
– Îndrăznesc să cred că nu aveţi o rană prea adîncă, iscodi cu umilinţă.
7
– Nu. Rănile sînt un fleac. Mai mult nişte zgîrieturi. Mă supără niţel,
dar peste două zile, cu leacurile pe care le am, se vor închide fără îndoială.
De fapt, sînt mai mult obosit decît rănit. Au trecut multe ceasuri de cînd nu
am mai coborît din şa.
– Poate că ar fi bine să chemăm pe cineva să vă oblojească. Sau poate
că am fi în stare să dăm de ştire familiei domniei-tale, printr-un curier bun.
Cavalerul zîmbi aspru. Duse mîna la buzunar şi scoase de acolo un inel
frumos de argint, pe care un meşter priceput gravase o frunză de stejar.
– Cunoşti semnul acesta?
Hangiul privi o clipă frumoasa bijuterie şi întreaga lui purtare se
schimbă ca prin farmec.
– Sînt cu totul în voia domniei-tale, spuse domol. Aştept doar porunci.
– Foarte bine! murmură cavalerul. În buzunarul pelerinei ai să găseşti
nişte rădăcini. Fierbe-le! Dacă adorm, trezeşte-mă şi dă-mi să beau zeama
aceea! Pisează rădăcinile fierte! Pune totul pe foi de pătlagină şi aşează-le pe
răni! Să-mi faci nişte feşi bune, care să ţină în cazul că va trebui să plec la
drum! Să nu uit: nimeni din afara hanului nu trebuie să ştie că se află aici
un rănit.
– În privinţa asta să nu aveţi griji. Slujitorii mei sînt oameni de mare
încredere. Dar poate că aţi fost urmărit.
– Se prea poate. Oştenii lui Sigismund Báthory mi-au pierdut urma de
cîteva ceasuri. Nădăjduiesc să nu o găsească prea iute.
Proprietarul hanului rămase pe gînduri.
– Cred că întîi va trebui să vă oblojim rănile. Pe urmă, să dormiţi pînă
către ziuă. Înainte de ivirea zorilor am să vă conduc la un bordei aflat în
hăţişurile pădurii. Acolo nu vă găseşte nimeni.
– Nu e rău! Ia spune, mai sînt călători în han?
– Nu, domnule. Adică, ar fi o singură persoană, fără importanţă. Chiar
deasupra acestei încăperi locuieşte o doamnă între două vîrste. Cred că a
fost o mare frumuseţe la vremea ei. Obrazul i-a rămas încă tînăr. Doar
părul îl are aproape alb. Pare o femeie de rang ales. Ziua nu iese din odaie.
În schimb, seara face plimbări lungi prin împrejurimi. De fapt, rar mi-a fost
dat să văd o femeie care trage la un han lipsită de însoţitori.
Hangiul tăcu. Musafirul adormise şi respira agitat. Sus, într-o
cămăruţă frumos mobilată, o femeie înaltă, cu faţa tînără şi prelungă, cu
părul cărunt adunat cu grijă în coc, se plimbă îngîndurată, pînă tîrziu. Prin
uşa balconului, rămasă deschisă, pătrundea un aer călduţ cu miros de
brazi. Departe în noaptea luminoasă, femeia urmări contururile cetăţii
Sighişoarei, care se profila cu o pată mare, întunecoasă şi stranie.
Tînăra femeie se dezbrăcă fără grabă. După ce-şi unse faţa cu o alifie de
noapte, se strecură în aşternut. Un timp, se gîndi la călătorul acela de jos. Îi
remarcase venirea, stînd ascunsă după draperia de catifea a uşii dinspre
8
balcon. Ochiul ei ager descoperise că omul e bolnav sau în orice caz foarte
obosit.
Trecuse de miezul nopţii. Cinci călăreţi învăluiţi în pelerinile lor îşi
strecurau caii în jurul hanului, cu multă fereală. Nimeni nu simţi
apropierea lor. Butoiul Tămăduirii şi locatarii lui se aflau cufundaţi în acea
dulce toropeală tihnită, cînd toate socotelile zilnice rămîn suspendate pînă
la apariţia zorilor. Descălecară şi o luară fără grabă spre aripa de sud.
Doamna Cociuban, cunoştinţa noastră de la etaj, auzi un trosnet
puternic. Apoi, liniştea nopţii fu curmată cu focuri de armă, la care
răspunse un ţipăt de moarte. Zăngănitul de arme şi tropăiturile păreau din
ce în ce mai înverşunate.
– Pe toţi dracii! spuse doamna Cociuban. Domnul de jos are musafiri
nepoftiţi.
Se dezbrăcă iute, şi dacă o privire indiscretă ar fi urmărit-o pe acea
simpatică doamnă ar fi remarcat cu toată mirarea că sub cămaşa de noapte
dantelată se ascundea un tînăr de cel mult douăzeci şi cinci de ani şi că
pantalonul şi bluza bărbătească îi vin parcă turnate. Cămaşa de noapte şi
cocul bogat rămaseră pe aşternutul călduţ, iar stăpînul lor încălecă
balustrada şi ateriză fără prea mult zgomot pe terasă. În odaie, lumînările
din sfeşnic erau aprinse. Poate că locatarul le uitase aşa. Omul, îmbrăcat
doar pe jumătate, se apăra greu împotriva a patru bărbaţi care, după
îmbrăcăminte şi după semnele pe care le purtau, făceau parte, cu
siguranţă, din armata de mercenari ai principelui Transilvaniei. Cei patru
atacau strîns, dînd lovituri de sabie puternice, furioşi peste măsură, văzînd
că al cincilea camarad zace fără suflare pe duşumea.
Cociuban scoase din buzunar o basma colorată. Cu ajutorul cuţitului,
făcu două găuri pentru ochi, apoi şi-o potrivi pe faţă, ca o mască din cele
mai bune. Isprăvi lucrarea în grabă, împinse uşa cu umărul şi strigă:
– Hei, la mine, domnilor!
Surprinşi de apariţia tînărului, oştenii rămaseră o clipă descumpăniţi.
Dar, văzîndu-l doar cu un cuţit în mînă, se repeziră asupra lui cu săbiile,
convinşi că-l vor scoate uşor din luptă. Cociuban sări sprinten în spatele
unei mese. Cuţitul zbură bîzîind subţire şi se înfipse în pieptul celui mai
apropiat. Oşteanul se prăbuşi, parcă mirat de asemenea întîmplare. Cu o
mişcare îndemînatică, tînărul răsturnă masa grea de stejar şi, dintr-un salt,
culese de pe jos sabia celui căzut.
Soldaţii se opriră surprinşi. Un bărbat voinic, bărbos, cu o cicatrice
mare pe obraz i se adresă tînărului:
– Domnule, omul pe care îl aperi e urmărit pentru multe nelegiuiri.
Numele lui e Ducu cel Iute. Pe căpăţîna lui s-a pus preţ o sută de ducaţi.
Amestecul dumitale a costat viţa unui slujitor al principelui Transilvaniei.
Te somez să predai sabia şi cuţitele pe care le porţi la brîu! Dealtfel, o trupă
9
întreagă va sosi aici din moment în moment, şi numai o supunere totală ţi-
ar mai putea salva poate viaţa. Dă-mi sabia!
– Oh, în privinţa mea să nu vă faceţi griji! răspunse Cociuban. Veniţi să
o luaţi, domnul meu, dar vă previn că mă pricep să umblu cu o sculă bună.
În ceea ce-l priveşte pe domnul acesta, mi se pare mai degrabă că e un
mare viteaz. Aşa bolnav cum e, şi luat din somn, văd că l-a doborît pe unul
dintre însoţitorii domniei-tale şi a ţinut piept celorlalţi. Iar cinci împotriva
unuia mi se pare un atac lipsit de glorie. Cred că cel mai nimerit ar fi să o
luaţi din loc pînă mai am puţină răbdare.
Ochii bărbosului scînteiară de mînie. Înaintă încet, ca o pisică asupra
şoarecelui. Unul dintre soldaţi încercă să se strecoare pe lîngă zid, cu
gîndul de a-i cădea în spate. Cociuban trecu fulgerător sabia în mîna stîngă.
Dreapta se mişcă parcă leneş. Cuţitul zbură, ca o lăcustă, pe distanţa aceea
scurtă de cîţiva paşi. Soldatul se încovoie brusc şi încercă zadarnic să se
agaţe de perete.
Bărbosul făcu un pas îndărăt, peste măsură de uimit. Mascatul părea
un adevărat diavol.
– Vei da socoteală pentru cei doi soldaţi! strigă, încercînd să-şi
potolească mînia. Întreg ţinutul e împînzit cu oştile principelui.
– Domol, prietene! i-o reteză Cociuban. Cu ameninţările n-ai să reuşeşti
nimic. Încearcă mai degrabă să mă convingi că domnul acesta e cu adevărat
un nelegiuit. Pentru ce fapte se află sub urmărire?
– Nu-i ştiu păcatele trecute, spuse bărbosul sprijinindu-se în sabie. Dar
măcar pentru ultimul merită să atîrne în spînzurătoare. Sînt două zile de
cînd a atacat o solie a principelui Transilvaniei.
– Cîţi oameni cuprindea solia?
– Patruzeci.
– Măi să fie... rîse Cociuban. Unul contra patruzeci? Asta e prea de tot.
– Nu era singur. Îl însoţeau domnii Costache Caravană şi Chirilă Zece
Cuţite.
– Puţin, domnule.
– Puţin, dacă ar fi oameni obişnuiţi. Dar aceşti domni se pricep la tot
felul de pehlivănii.
– Mă rog! Şi cîţi au omorît din solie?
– Nici unul.
– Păi, în cazul acesta nu i se poate imputa mare lucru.
– Dacă ar fi numai atît, aşa am spune şi noi. Din păcate, solia purta o
scrisoare către sultanul turcilor.
– Ia te uită! se miră Cociuban. Principele, după cîte ştiu eu, se laudă că
ar fi apărătorul creştinilor, dar poartă scrisori cu sultanul. În sfîrşit,
spuneai că solia avea o scrisoare. Asta înseamnă că în momentul de faţă nu
o mai are.
10
– Întocmai, domnule.
– Încep să înţeleg. Domnii Caravană, Ducu şi Chirilă sînt noii stăpîni ai
scrisorii.
– Aşa este.
– Drace! Felicitări, domnule Ducu!
Proprietarul odăii de la parter se înclină zîmbind.
Bărbosul şi tovarăşul lui nu păreau prea zoriţi. Cociuban înţelese.
Omul se lungea la vorbă, sperînd să-i sosească întăriri.
– Cred că e timpul s-o luaţi din loc, propuse tînărul.
– Sîntem oşteni, domnule, i-o întoarse bărbosul.
– Atunci, nu mai rămîne decît să vorbească armele. Domnule Ducu, te
simţi în stare la o partidă de scrimă cu soldatul de colo?
– Fără îndoială. Rănile mele sînt nişte simple zgîrieturi.
Bărbosul nu era un fricos. Mai degrabă părea să facă parte din acei
oameni bravi, care-şi cunosc datoria pînă la capăt. Se năpusti cu sabia
asupra lui Cociuban, lovind năprasnic, hotărît să termine repede cu el.
– Domnule, remarcă tînărul în timp ce para o lovitură dată de sus, am
convingerea că sînteţi un spadasin bun. Să ştiţi însă că genul acesta de
lovitură e demodat, şi la un răspuns corect puteţi să vă pierdeţi echilibrul.
Săbiile se încrucişară cu zgomot scurt, iar în clipa următoare omul se
descumpăni brusc, aşa cum prevăzuse Cociuban, şi se abătu asupra uşii
terasei, care cedă la presiune. Sări sprinten în picioare, cu toate că izbitura
îi cam luase piuitul, schiţă un nou atac, dar chiar atunci, ultimul dintre
camarazii lui se prăbuşi, scăpînd un blestem. În faţa acelei situaţii,
bărbosul încălecă sprinten balustrada terasei. Curînd, se auzi în noapte
tropotul calului său.
– Vă mulţumesc, domnule! spuse foarte simplu Ducu cel Iute. Fără
ajutorul vostru, aş fi căzut în mîinile acestor oşteni. Nu ştiu cine sînteţi, şi
dacă nu doriţi să se afle, înseamnă că aveţi unele temeiuri care vă privesc.
Adică, vă cunosc, urmă zîmbind. Sînteţi un mare luptător. La aruncarea
cuţitului ştiu un singur om priceput în partea de răsărit a Europei. E vorba
de prietenul meu, Chirilă Zece Cuţite. Nimeni nu l-a văzut vreodată
greşindu-şi ţinta. Am mai auzit despre un mare aruncător cu numele de
Cae Indru. Se spune că ar fi murit într-o împrejurare lipsită de glorie.
Domnia-ta cred că îi egalezi pe amîndoi. În privinţa mînuirii sabiei, unii
spun că prin părţile noastre se cunosc doar vreo două sau trei nume mari.
Unul ar fi părintele Grasa, un popă iezuit, pripăşit la curtea din Alba-Iulia.
Al doilea ar fi un oarecare Perisini Roco, veneţian ori genovez, stabilit în
cetatea Bucureştilor.
– Al treilea, dacă nu primul, ar fi Ducu cel Iute, rîse Cociuban.
11
– Poate, răspunse acesta cu modestie. În orice caz, domnia-ta eşti un

foarte bun spadasin. Aş zice cam încet în mişcări, datorită eleganţei pe care
le-o imprimi.
Îşi strînseră mîinile. Ducu observă cu mirare că mîna necunoscutului,
delicată, cu degetele lungi şi subţiri, s-ar potrivi mai bine unei femei.
– Noapte bună, domnule Ducu! spuse Cociuban grăbit. Am auzit multe
lucruri bune despre dumneata şi mă bucur că ne-am cunoscut. Poate că nu
ar fi rău să părăseşti hanul cît de curînd. Pînă la Sighişoara, un călăreţ bun
ajunge în cincisprezece minute. Şi cu cincisprezece minute înapoi,
înseamnă că, în cel mult o jumătate de ceas, Butoiul Tămăduirii va geme de
oştenii lui Sigismund Báthory.
După acele vorbe, rostite în grabă, Cociuban sări peste balustradă, pe
acelaşi drum pe care plecase bărbosul, şi se mistui în noapte.
Hangiul bătu curînd în uşa lui Ducu, mai mult de formă. Fără să mai
aştepte răspunsul, năvăli în odaie. Auzise întreaga luptă, dar nu îndrăznise
să-şi părăsească încăperea pînă cînd simţise că liniştea a pus iar stăpînire
pe han. Se uită cu groază la cei patru oşteni ucişi. Apoi, privirea i se mută
la musafirul său.
– Domnia-ta singur ai făcut isprava aceasta, domnule?
Ducu rîse aspru.
– Nu, prietene. Dumnezeu mi-a trimis un înger păzitor. Tu ai văzut
vreodată îngeri? Păcat! Ăsta seamănă cu arhanghelul Gavriil. Pînă mai
adineauri credeam că nimeni în lumea asta nu e mai priceput la aruncarea
cuţitului decît prietenul meu Chirilă. Acum, ştiu că se mai află unul.
Hangiul rămase totuşi convins că musafirul isprăvise de unul singur cu
oştenii. Cuprins de o adîncă admiraţie, îi ceru iertare că-l supără în puterea
nopţii, iar după ce-şi concedie oamenii cu un gest, spuse iute:
– Dacă într-o jumătate de ceas mai sînteţi aici, mi-e teamă că va fi prea
tîrziu să mai aveţi vreo scăpare.
Îşi lăsă musafirul să se îmbrace şi se repezi afară să pună şaua pe cal.
Cam la jumătatea scărilor se întîlni cu doamna Cociuban. Vocea ei plină de
groază îl scoase din sărite.
– Ce se petrece aici? Sînt speriată de moarte. Am auzit împuşcături şi
ţipete. Ah, Doamne, sper că sîntem în siguranţă!
– În cea mai deplină siguranţă, se încruntă hangiul. Duceţi-vă în odaia
dumneavoastră şi nu mai deschideţi uşa pînă la ziuă!
O lăsă plîngînd şi alergă la grajd, murmurînd nedumerit:
– Aseară îmi era teamă să tuşesc înspre el, să nu-l ia vîntul. Cine l-ar fi
crezut în stare să căsăpească patru oşteni obişnuiţi cu încăierările?
Cociuban încuie uşa cu zăvorul şi aşteptă în umbra perdelei. După
puţină vreme îl auzi pe Ducu depărtîndu-se în direcţia Braşovului. Îşi puse
nişte moaţe în părul bogat, iar cînd urechea lui prinse zgomot uşor de
12
tropot, se întinse zîmbind în aşternutul călduţ. Uşile hanului fură trîntite pe

rînd cu zgomot mare. Doamna Cociuban auzi după o vreme cum geme
scara sub greutatea unor cizme.
– Aici locuieşte o femeie, spuse hangiul. Pare o doamnă de neam ales,
chiar dacă nu dispune de însoţitori.
– Vom vedea, răspunse o voce groasă.
Oştenii nici nu încercară măcar să bată în uşă. O smuciră puternic, dar
zăvoarele nu cedară. Aceeaşi voce groasă se auzi din nou:
– Hei, descuie, doamnă! În numele principelui!
– Dar cine e acolo? se interesă o voce speriată.
– Gărzi, doamnă. Gărzile Sighişoarei.
Cociuban aprinse cîteva feştile şi deschise. Conducătorul gărzilor intră
în odaie, împreună cu bărbosul care fugise în urmă cu o jumătate de ceas.
La spatele lor se înălţară cîteva capete de oşteni curioşi, iscodind chipul
femeii în lumina aceea slabă, şi nu avură ce regreta. Înaltă peste limita
obişnuită, femeia nu pierdea prin înălţime nimic din frumuseţea liniilor moi
şi dulci. Formele alungite i se reliefau prin capotul strîns peste cămaşa de
noapte. Părul cărunt, încadrînd o faţă ovală, tînără, sporea farmecul acestei
femei. Ţinuta mîndră, aproape trufaşă, impuse acelor musafiri nepoftiţi, iar
glasul ofiţerului îşi pierdu asprimea pe care-o avuse cu cîteva clipe mai
devreme.
– Doamnă, vă prezentăm respectele noastre, dimpreună cu rugămintea
de iertare pentru faptul că vă supărăm la un ceas atît de nepotrivit.
Iar pentru a-şi întări căinţa adăugă:
– Nu ne-am putut închipui să întîlnim o asemenea fiinţă la hanul
acesta, care, chiar dacă se bucură de un confort destul de ales, nu se poate
asemui cu locuinţele din Sighişoara.
– Nu v-am reţinut numele, spuse insinuant doamna Cociuban.
Ofiţerul tresări, vizibil lezat.
– Căpitan Klaus Jager, doamnă. Cui am plăcerea să-i prezint omagiile
noastre?
– Numele meu e Cociuban, domnule Klaus. Irina Cociuban.
– Fiica starostelui din Cluj? se interesă căpitanul.
– Nu. Nepoata lui.
Intuind că ofiţerul este destul de mirat întîlnind o femeie de condiţie
bună într-un han ca acesta, Cociuban încercă să schimbe discuţia:
– Ah, căpitane, nu reuşesc să-mi stăpînesc teama, chiar acum cînd ştiu
că mă aflu în faţa unor oşteni nobili şi viteji. Închipuiţi-vă că noaptea asta
am auzit sub încăperea mea împuşcături şi ţipete de moarte, care m-au
îngrozit. Doamne sfinte! Întregul han se cutremura. Dar poate că vă reţin cu
povestea spaimei mele.
– Din contră, doamnă. Chiar pentru asta am venit, murmură ofiţerul.
13
– Cu plăcere v-aş povesti, domnule, zise Cociuban, observînd că

privirile bărbosului iscodesc dulapul şi uşa dinspre balcon, dar pentru
liniştea mea, vă rog uitaţi-vă în dulap şi în balcon. Parcă am mereu senzaţia
că mai e cineva prin apropiere. Cînd am auzit strigătele acelea
înfricoşătoare am tras pătura pe cap şi cred că mi-am pierdut cunoştinţa.
Apoi, auzind glasul hangiului, am ieşit pe scări şi numai după ce am fost
încredinţată că nu sîntem în primejdie m-am întors în camera mea. Dacă s-
a furişat cineva aici cît am lipsit eu?
Ofiţerul zîmbi gîndindu-se că toate femeile sînt făcute din acelaşi aluat,
în care un înger şugubăţ a turnat peste toate harurile şi cîteva picături de
esenţă de frică. În schimb, oşteanul nu aşteptă să i se spună de două ori.
Deschise uşa dulapului şi se convinse dintr-o privire că în afară de unele
lucruri femeieşti nu se află nimic acolo. Iar balconul, cum era şi firesc, se
prezenta liniştit şi pustiu.
– După cum vedeţi, doamnă, rosti ofiţerul învăluidu-l pe Cociuban într-
o privire focoasă, vă aflaţi în cea mai deplină siguranţă.
Tînărul plecă ochii, ascunzîndu-şi o urmă de zîmbet.
– Mulţumesc, domnule Klaus! Cerul v-a adus aici.
Ştiind că pentru Ducu e preţioasă orice clipă irosită de oşteni, Cociuban
încercă să cîştige timp. Şi cum îşi dădea seama că-i plăcuse ofiţerului, că
acesta nu e prea zorit să se despartă de asemenea ochi frumoşi, duse
povestea mai departe, făcînd pauze dese, puse pe seama întîlnirii cu nişte
oşteni atît de curtenitori.
Căpitanul îşi aminti de misiunea lui. Prinzînd un moment favorabil,
salută respectuos, gata să se retragă. Presupusa femeie îi întinse mîna cu
un gest de mare favoare, iar Klaus, fericit peste măsură, sărută cavalereşte
vîrful degetelor.
Tropotul cailor se pierdu în noapte. Doar sub scara de lemn dintre
caturi rămăsese un om, ascuns în întunericul de acolo. Tăcerea puse din
nou stăpînire pe Butoiul Tămăduirii. Puţini locuitori ai hanului se odihneau
în sfîrşit, frînţi de oboseala atîtor emoţii. Cociuban se trezi şi rămase
nemişcat. Cineva încerca uşa. Clanţa scrîşni domol. Cîteva momente nu se
mai auzi nimic. Simţind că uşa e zăvorîtă, cel de afară bătu uşor. Tînărul se
ridică din aşternut şi aprinse din nou feştilele lumînărilor. Îşi controlă în
pripă ţinuta femeiască, pipăi părul bogat, iar cînd se convinse că totul e în
cea mai bună ordine, întrebă cu glas dulce, somnoros:
– E cineva acolo?
– Deschide, frumoaso! Puicuţo! Eu sînt. Cel cu barbă. Cavaleru...
– Care cavaler?
– Cu cicatricea... care am făcut în dulap...
– Şi ce vrei?
– Îţi aduc veşti.
14
Cociuban trase zăvorul. Bărbosul intră zîmbind tîmp, uimit că i s-a

deschis atît de repede. Mirosea a băutură, iar plosca de lemn din mîna lui
se bălăbănea uşoară.
– Aştept veştile, spuse tăios Cociuban.
– Veştile... care veşti?
– Atunci, ieşi afară!
– Întîi să-mi dai o guriţă.
– O ce?
– O guriţă. Adicătelea, cum ar veni mai pe boiereşte, o sărutare.
Cociuban se gîndi să-i ardă una zdravănă şi să-l arunce peste balcon.
Se răzgîndi la timp. Un asemenea tărăboi ar fi dat loc la bănuieli.
– Ia loc, domnule... domnule...
– Baltazar, spuse bărbosul.
– Ia loc, domnule Baltazar! Dacă nu-ţi recunoşteam glasul, nu trăgeam
zăvoarele. Cred că ai o solie pentru mine. Poate de la căpitanul Klaus. Altfel,
nu-mi închipui că un oştean atît de viteaz ca domnia-ta ai putea supăra o
doamnă în toiul nopţii.
– N-am, cucoană. Să mor dacă am vreo solie! Mi-ai plăcut. Asta e!
Tînărul se ţinu cu greu să nu sloboadă un hohot mare de rîs. Răspunse
totuşi cu chibzuială:
– Păi dumneata eşti soldat, iar eu sînt de neam mare.
Bărbosul făcu ochii mici, zîmbind cu viclenia vizibilă a omului
cherchelit.
– Şi ce dacă eşti de neam mare? Şi eu sînt.
– Zău?!
– Să dea boala-n mine dacă te mint!
– Ei, dacă lucrurile stau aşa, atunci vorbim altfel, zîmbi Cociuban. Ce
crezi că e în oala aceea de pe masă, domnule Baltazar?
– Apă, cucoană.
– Aş! N-ai ghicit.
– Fiertură.
– Aiurea!
Bărbosul se scărpină în cap, nehotărît.
– Or fi niscaiva ape mirositoare.
– Ţţ!
– Vin, strigă într-o doară.
– Asta e, domnule Baltazar. Bărbaţii de neam ales ştiu să guste un vin
bun.
– Şi eu ştiu.
– Nu cred.
– Să plesnesc dacă te mint!
15
– Poate că m-am înşelat, mustăci tînărul. După vorba domniei-tale

aleasă, se vede de la o poştă că eşti de neam nobil.
– Pînă-n măduva oaselor, cucoană, se fandosi Baltazar.
Tînărul dădu aprobator din cap, spre bucuria bărbosului.
– Ei, dacă e aşa cum spui şi cum am crezut eu de la prima vedere, nu
mai rămîne decît să bei vinul din oală, în sănătatea mea.
Bărbosul prinse oala cu amîndouă mîinile şi-şi înfundă mustăţile în ea.
Se opri cam pe la jumătate, să-şi tragă sufletul.
– Şi eu sînt de neam mare. O beau pe toată, să n-ai grijă! Am avut un
văr popă. Ce om! Păcat de el! Se închina numai cu două degete. Al dracului
vin! E grozav! Să n-am parte... Văru’ ăsta era în duşmănie cu alt popă, care
se închina cu trei degete. Pfui! Mor de cald. Din cauza afurisitului de deget,
se certau în fiecare săptămînă. Într-o zi sau încăierat. Mamă, ce vin! Ăla cu
trei degete i-a crăpat căpăţîna lu văru-meu. Nu, nu cu trei degete. Cu o
cădelniţă aurită.
Mai trase o duşcă, apoi se uită fălos la Cociuban şi-i arătă oala.
– Mai am niţel. Credeai că n-o beau? Nobilu’... Am mai avut un frate.
Umbla pe un cal pintenog. Îl avea de la un secui. Pe urmă... cînd a stat
ploaia, ne-am adăpostit într-o şură.
– Bine, prietene Baltazar! Hai, ia-o domol! Pe aici. Pe aici e uşa.
– Şi... turcu’ trăgea cu tunurile.
– Te cred. Aşa! Uşurel!
– Unde mă duci?
Păru să se dezmeticească o clipă.
– Ai să vezi.
– ...la ziuă, i-am umflat gologanii.
– Mulţi?
– Aş! Stai să-ţi arăt cum i-am dat o palmă!
– Lasă, mai pe urmă.
Îl ajută să coboare scările, ţinîndu-l cu toată nădejdea. Afară se lumina
de ziuă. Baltazar îngînă un cîntec. Apoi se opri şi întrebă, cu o voce parcă
de copil:
– Şi oamenii care nu-s de neam mare ce sînt?
16
Capitolul 2
C
înd ajunse Chirilă Zece Cuţite pe malul apei, începu să
înnopteze. Pădurile de dincolo de Mureş păreau nişte pete mari,
întunecate şi se întindeau ca mici întreruperi pînă la primele
dealuri din faţa Munţilor Apuseni şi mai departe, pe munţii care abia se
ghiceau în lumina aceea slabă. Podul plutitor pe care trecuseră mai
devreme baronul Szentiváni şi slujitorii lui se legăna lîngă malul apei la vreo
două-trei sute de paşi mai jos.
Chirilă îşi lăsă calul să pască şi porni către casa podarului, ascunsă
după nişte plopi mari. Din spatele primilor plopi, observă lumină la ferestre.
Sub vatra din curte ardea un foc de vreascuri, al căror trosnet se auzea
pînă departe. Podarul şi cei doi fii ai lui şedeau pe nişte butuci. La
răstimpuri, careva dintre ei arunca vreascuri în foc sau amesteca în
căldăruşa de deasupra flăcărilor. Vînătorul se feri să intre ori să-l strige pe
podar. În ultimele zile, drumurile şi podurile erau straşnic păzite de oştenii
principelui. Făcu un ocol mare în jurul curţii. Liniştea domnea tihnită.
Poate prea tihnită. „Dacă sînt cumva aşteptat, gîndi Chirilă, primejdia mare
ar putea să fie la poartă sau în casă. Ei bine, vom vedea.‖ Se strecură uşor
ca o adiere în lungul gardului, printre tufele multe. Ajunse de departe de
casă, cam la capătul grădinii de legume. Sări gardul şi porni îndărăt pe o
alee mărginită cu tufe de coacăze. Rămase multă vreme nemişcat lîngă
ultima tufă care despărţea curtea de grădină. Urechea lui fină prinse
zgomot de tropot. Se dumeri curînd. Un călăreţ se apropia în goană mare.
Timpul se scurgea molcom. Luna apăruse de cîteva minute, împrăştiind
întunericul serii. Umbra mai adîncă stăruia doar pe sub pomi. Călăreţul
sări din şa în dreptul porţii. Vocea lui Costache Caravană sparse strident
liniştea:
– Hei, Marcule, prietene, scoală de lîngă foc! Ai musafiri.
Podarul se ridică pe jumătate de pe buturuga lui şi strigă răguşit:
– Fugi, domnule Caravană!
Prea tîrziu. Şase umbre se precipitară de sub pomi.
– Lasă pistoalele, domnule! se auzi un glas aspru.
Îl înconjurară. Din casă mai ieşiră încă trei oşteni.
– Cu cine am plăcerea? se interesă vesel Costache.
– Cu căpitanul Klaus Jager, slujitorul principelui.
– Măi, să fie! se minună vînătorul. E o cinste pentru mine, căpitane.
Ultima oară ne-am văzut anul trecut, la Rîşnov. Ţi-am găurit niţel
17
pantalonii cu un glonţ de pistol. Mi se pare că tocmai scăpam din mîinile

domniei-tale. Iartă-mă! Hm... Vreau să zic în privinţa pantalonilor. N-am
vrut să-i găuresc. Ţintisem la cap, dar eram cam departe, şi pistolul meu
bate şi el cît poate.
– Nu face nimic, răspunse mieros căpitanul. Acuma s-au mai schimbat
niţel lucrurile. Anul trecut, prietenii domniei-tale se aflau pe aproape. De
fapt, nici azi nu sînt prea departe. Pe Ducu cel Iute îl aduc oamenii mei
legat burduf. Vor fi aici după miezul nopţii. Îl aşteptăm ca şi pe domnia-ta.
Zău că nu mă gîndeam să vă prindem atît de uşor! De fapt, am bănuit că
acesta ar fi locul unde aţi putea încerca să-l scoateţi pe Ducu din mîinile
noastre. Pe podul plutitor, abia încap la un drum cinci sau şase călăreţi. Eu
aici aş fi data atacul. Nici domniile-voastre nu puteaţi afla un loc mai
prielnic. Ce-ar fi să ne spuneţi ceva despre domnul Chirilă? Ne aşteptasem
să veniţi împreună.
– Aş putea să vă spun multe, zîmbi vînătorul. Dacă eu şi Ducu vom
ajunge la Alba-Iulia, nu aş da nici o ceapă degerată pe viaţa domniei-tale şi
a oamenilor care te însoţesc. Şi ştii că eu nu vorbesc fără temei.
– Se pare că ţi-e frică, domnule Caravană.
– Ca să fiu drept, în faţa morţii nu e nimeni din cale-afară de bucuros.
Dar pînă mîine mai e mult, domnule Jager. Se pot întîmpla atîtea...
– Aş putea să te omor pe loc.
– N-ai să faci una ca asta, căpitane.
– Şi de ce, mă rog?
– Pentru că principele Transilvaniei ţine mult să mă prindă viu. Iar
domniei-tale nu ţi-ar merge bine. De fapt, mi se pare că încerci să înghiţi un
dumicat prea mare. Ia seama să nu ţi se oprească în gît!
– Nici o grijă, domnule Caravană. Mîine, întreaga Transilvanie va rosti
numele meu. Voi fi răsplătit regeşte. Nu-mi pasă dacă sînteţi vinovaţi în faţa
principelui sau nu. Asta e treaba altora. Duceţi-l în casă! porunci aspru.
Cîţiva soldaţi îl împinseră spre treptele de la intrare. Dar înainte de a
păşi în pridvorul casei, unul dintre soldaţi bătu aerul cu braţele şi se
prăbuşi. Cuţitul lui Chirilă se abătuse asupra lui ca un fulger. Fu un
moment de zăpăceală. Costache nu pierdu timp. Reflexele lui lucrau
admirabil. Smulse pistolul de la brîul celui căzut, iar glonţul porni în
aceeaşi clipă. Al doilea soldat se rostogoli în iarbă, dar Costache nu se mai
uită îndărăt. Din cîteva salturi îşi găsi adăpost după colţul casei, iar de
acolo se mistui printre pomii numeroşi. Cîteva gloanţe trecură pe lîngă el.
Dinspre tufele de coacăze se auzi glasul lui Chirilă:
– Căpitane Klaus Jager, porunceşte oamenilor să intre în casă, altfel vă
ucidem pe toţi!
O ploaie de gloanţe se abătu asupra lui. Urmară cîteva momente de
linişte. Chirilă rămăsese în picioare, lîngă tufele de coacăze. Oştenii se
18
avîntară în direcţia aceea. Cînd ajunseră foarte aproape, constatară cu

stupefacţie că deasupra tufei nu se află decît pălăria vînătorului. Un nou
cuţit veni de undeva dinspre gard. Al treilea soldat se prăbuşi la picioarele
căpitanului.
Jager simţi broboane reci pe la tîmple. Dintr-o clipă în alta se aştepta
să-l lovească unul din faimoasele cuţite. Iar vînătorul părea o stafie care se
mişca dintr-un loc în altul, fără a putea fi văzut de muritori.
– Toată lumea în casă! ordonă căpitanul.
– Dar fără arme! se auzi glasul lui Chirilă. Aruncaţi armele lîngă trepte!
Rămîi afară, domnule Jager! Avem de vorbit.
Cei cinci oşteni intrară bucuroşi în casă. Era atît de mare faima lui
Chirilă, încît mulţumiră cerului că se află la adăpost.
– Aruncă pistolul, Jager! strigă Costache.
Căpitanul trînti pistolul în iarbă. Acum nu se mai temea pentru viaţa
lui. Ştia că cei doi nu-l vor lovi cîtă vreme era lipsit de apărare.
Fără să aştepte vreo poruncă, podarul Marcu şi cei doi flăcăi se postară
la uşă cu topoarele, gata să lovească în soldaţii care ar fi încercat o ieşire.
Costache şi Chirilă îl poftiră pe căpitan în spaţiul întunecos dintre plopi. Se
aşezară toţi trei pe o laviţă lungă.
– După cîte am înţeles, oştenii domniei-tale vor sosi aici cam pe la
miezul nopţii, deschise vorba Chirilă.
– Aşa e! întări Jager. Dar ei sînt peste o sută. Ar fi curată nebunie să vă
luaţi la luptă cu ei.
– Aşa mă gîndeam şi eu. Nu vom lupta. Ai să ne ajuţi domnia-ta să-l
scoatem din mîinile lor pe Ducu.
– Nici să nu vă gîndiţi! protestă Jager. Mîine voi fi spînzurat în locul
vostru.
– Te credeam om deştept, interveni Caravană. Eu întotdeauna m-am
ferit de primejdia momentană. Pentru primejdia din ziua următoare e timp
destul.
– Dacă refuz îmi luaţi viaţa?
– Numai cu părere de rău.
– Ce propuneţi?
– Un schimb. Un simplu schimb, căpitane, vorbi Chirilă. Cînd vor sosi
oştenii domniei-tale, porunceşte-le să rămînă departe de casă, cam în locul
unde încep tufele! Un oştean să taie legăturile lui Ducu şi să-l aducă aici.
Asta e tot.
– Iar eu voi fi liber?
– Absolut liber.
– Şi scrisoarea?...
– Care scrisoare?
– Aceea pe care aţi luat-o de la solii principelui.
19
– Am împărţit-o în trei, domnule. Fiecare dintre noi poartă cîte o parte

din ea. Dar stai! Dacă Ducu se află în mîinile domniei-tale, înseamnă că
partea lui de scrisoare o ai în buzunar. Eşti bun să mi-o dai?
Klaus Jager îşi muşcă buzele pînă la sînge. Făcuse o prostie întrebînd
de scrisoare.
– Ea nu-ţi aparţine, domnule.
– Crezi? Oare nu trebuie să ştie lumea că Sigismund Báthory,
principele Transilvaniei, e un trădător al creştinilor? Haide, prietene! Dă-mi
partea de scrisoare luată de la Ducu!
Jager zîmbi. Scoase bucata de hîrtie din buzunar şi i-o întinse. Un
asemenea tîrg îi convenea. Îi păru bine că întunericul de sub pomi e destul
de des. Bucuria lui, rău ascunsă, l-ar fi trădat, cu siguranţă. Vînătorii s-ar
fi dovedit pînă la urmă a fi nişte bieţi nătărăi dacă l-ar fi lăsat liber în
fruntea a peste o sută de oşteni.
– Acum, pofteşte în casă, căpitane! porunci Chirilă.
Cînd se închise uşa în urma lui, cei doi vînători îi cercetară pe soldaţii
căzuţi. Nu mai erau în viaţă. Apoi, se petrecură nişte lucruri ciudate. Marcu
şi băieţii lui desprinseră podul de la locul obişnuit. Coborîră cu el cam o
sută de paşi. După ce-l priponiră la mal, scoaseră din grajd trei cai şi-i
duseră pe pod. La puţină vreme după aceea, armăsarii lui Chirilă şi
Costache se alăturară celorlalţi.
Toate pregătirile durară cel mult un ceas. Pînă la miezul nopţii ar mai fi
fost o bună bucată de timp. Vînătorii dimpreună cu podarul se aşezară pe
laviţa de sub plopi. Băieţii rămaseră să păzească uşa. Vremea trecea încet.
Apele curgătoare au noaptea un cîntec al lor, monoton şi trist. Doar cînd se
freacă de maluri, glasul lor capătă parcă o notă de vioiciune. Lumina lunii
se odihnea tihnită pe frunze, pe iarbă, pe pămîntul călduţ, iar în apa adîncă
se afundase ca într-un jilţ imens. Rară cîte-o pasăre stîrnită de pe cuibarul
cald, cine ştie din ce cauză, ţipa scurt. Fîlfîitul aripilor acoperea tot cerul. În
spate se zăreau luminile castelului din Obreja. Nişte torţe mari care ardeau
sus pe colţuri de ziduri, acolo unde paznicii castelului moţăiau sau îşi
povesteau isprăvi din războaie, aşteptînd ivirea zorilor.
– Poate că nu e bine să-l amestecăm pe podar în treburile noastre,
rupse tăcerea Chirilă.
– E deja amestecat pînă peste cap, răspunse Costache.
– Ne aşteaptă o noapte grea. S-ar putea ca unii dintre noi să nu mai
apuce zorile.
– Nu ne cunoşti, domnule Chirilă, îl întrerupse Marcu. Spune-mi, ai
auzit de Cae Indru?
– Am auzit. Se zice că a fost un luptător de seamă.
– De seamă? Se vede că nu l-ai cunoscut. De fapt, puţini oameni se pot
lăuda că i-au văzut faţa. Acum doi ani, pe primăvară, ieşise Mureşul din
20
matca lui. Era aşa de turbat, că ducea cu el buşteni şi copaci întregi, ca pe

nişte surcele. Înnoptase şi ploua cu găleata. Bătea vîntul, iar plopii din faţa
casei se aplecau ca nişte fire de paie. Încă de cu ziuă se lăsase un întuneric
de-ţi venea să crezi că a sosit vremea de apoi. În casă la mine se iscase
oarecare zarvă. Şase boieri ne ameninţau cu pistoalele. Îl aşteptau pe Cae
Indru. Dumnezeu să-l ierte! Am auzit că ar fi pierit. Ne-am trezit cu el cam
pe la miezul nopţii. Vîntul se ostoise. Numai apele Mureşului bolboroseau,
turbate. Cîinii se aciuaseră pe undeva de ploaie şi nu l-au simţit. Ori poate
a umblat el prea uşor. A intrat în casă ca un trăsnet. Se vede treaba că o fi
bănuit el că e aşteptat. L-a prins pe unul dintre boierii aceia şi l-a tras în
faţa lui chiar în momentul în care ceilalţi îşi slobozeau pistoalele. Lunganul
care părea să fie conducătorul boierilor a încercat să-l pălească cu toporişca
mea de tăiat vreascuri. Indru s-a aruncat înainte, pînă lîngă pieptul lui. Cu
muchia palmei, l-a izbit peste mînă cam la încheietura pumnului. Apoi l-am
văzut pe lungan împroşcat în perete, ca un harbuz. Din locul acela s-a
surpat tencuiala. Poate că-l biruiau pînă la urmă sau poate că nu-l biruiau.
Cae părea un vîrtej între ei. De noi uitaseră. Le-am făcut semn băieţilor. Am
isprăvit iute cu boierii şi i-am aruncat în Mureş. Dacă am făcut noi
asemenea ispravă pentru Cae Indru, căruia îi merseseră unele vorbe rele,
atunci nu mai încape tăgadă că sîntem alături de domniile-voastre. Iar
după o aşa stricare cu stăpînirea, vom lua şi noi drumul Ţării Româneşti.
Aici o ducem prea greu. Nobilii nu plătesc podul. Oamenii săraci ar plăti,
dar n-au de unde.
Mai vorbiră multă vreme, stabilind planul de acţiune în cele mai mici
amănunte. Aproape de miezul nopţii, Costache Caravană îşi încărcă
vestitele lui pistoale şi mai făcu rost de încă patru, pe care le atîrnă la şaua
calului.
Intrară în casă şi-i legară burduf pe oşteni. Căpitanul Jager fu scos în
curte. Se cam apropia timpul sosirii lui Ducu. Şi nu se înşelară. Chirilă
tresări. Avea auzul ascuţit. Puse urechea la pămînt şi rămase o vreme
nemişcat.
– Sosesc oştenii domniei-tale, căpitane, grăi el. Într-un sfert de ceas vor
fi aici.
Jager scăpă o exclamaţie de uimire. Era greu de crezut ca un om să
poată auzi la asemenea distanţă. Nici fiarele pădurilor nu erau atît de
înzestrate. Zîmbi neîncrezător.
Chirilă îşi desfăcu fără grabă haina lungă. Un brîu lat, de piele, ieşi la
iveală. De brîu atîrnau zece teci, tot din piele, şi fiecare teacă adăpostea un
cuţit. Cele zece cuţite erau singurele arme pe care le purta.
Curînd, tropăitul cailor se auzi limpede. Mergeau întins. Jager zîmbi
pentru a doua oară în noaptea aceea. Vocea lui Chirilă îl întrerupse din
gîndurile lui:
21
– Haide, căpitane, ieşi din curte şi întîmpină-ţi oamenii! Poţi să te

depărtezi douăzeci de paşi de la poartă. Dacă faci cumva şi pasul douăzeci
şi unu, mi-e teamă că va fi ultimul. Cuţitele mele şi pistoalele prietenului
Caravană sînt îndreptate asupra domniei-tale.
Călăreţii încetiniră mersul cailor. Din umbra casei, vînătorii îi văzură
destul de limpede, fără a-l scăpa din ochi pe Jager. Acesta depăşise colţul
gardului. Din două salturi ar fi putu să se arunce în spatele unei tufe. Nu
se încumetă. Primejdia se anunţa prea mare. În urma lui pîndeau cei mai
buni ochitori din cîţi văzuse pînă atunci. Se opri după douăzeci de paşi.
Călăreţii din frunte îl zăriră. Cîţiva dintre ei se grăbiră să-i vină în
întîmpinare. Fu un moment greu pentru vînători. Şi chiar mai greu pentru
căpitan. O clipă, avu senzaţia că simte cuţitele lui Chirilă între coaste.
Glasul lui răsună puternic:
– Opriţi! Rămîneţi pe loc! Baltazar... unde eşti, blestematule?
– Aici, înălţimea-ta, răspunse bărbosul de undeva din spate.
– Adu-mi prizonierul!
Baltazar dădu cîteva porunci scurte. Rîndurile călăreţilor se desfăcură
degrabă, iar frumosul armăsar al lui Ducu ieşi la iveală. Comandantul
respiră uşurat. Bărbosul călări alături de prizonier, avînd pistolul aţintit
asupra lui. Ajunseră lîngă Jager. Dacă Baltazar ar fi văzut limpede faţa
căpitanului, schimbul s-ar fi oprit în clipa aceea.
– Taie-i legăturile! porunci comandantul.
Baltazar tresări. Dar era atît de obişnuit să execute un ordin, încît
gesturile lui deveniră dintr-o dată mai sprintene.
Jager se întoarse către prizonier.
– Domnule Ducu, ceva mai încolo e o poartă deschisă... Intră acolo!
Bărbosul crezu că visează. Căpitanul porni domol spre oamenii lui. Şi
pe măsură ce ieşea din zona de bătaie a vînturilor, simţea cum se linişteşte.
Socoti în gînd că-i va trebui cel mult un ceas pentru a-i prinde pe toţi.
Mureşul şi Tîrnava Mare formau acolo un unghi drept. Din unghiul acela
plin de smîrcuri nu exista ieşire decît pe partea dinspre dealul Zăreşului,
ocupată de oştenii săi. Pentru a trece Tîrnava Mare în zona Mihalţului,
vînătorii aveau nevoie de un ocol către Cisteiul-Românesc. Vreo douăzeci de
oşteni le vor tăia drumul. Un alt grup va coborî cu podul pe firul apei
Mureşului. Înghesuiţi din toate părţile, vînătorii vor fi adunaţi ca din oală.
Însufleţit de gîndurile acelea, Klaus Jager ajunse lîngă oamenii săi. Pe faţa
lui aspră apăru pentru a treia oară în noaptea aceea un zîmbet. Dar
zîmbetul se stinse la jumătate. Podul plutitor dispăruse de la locul lui.
Urletul de furie al căpitanului ajunse pînă la fugari. Podul cobora iute pe
lîngă mal. Strigătele şi înjurăturile soldaţilor se stingeau undeva departe.
Cînd socotiră că au coborît destul, priponiră podul pînă trecură pe mal,
cam în dreptul Mihalţului, apoi îi făcură vînt îndărăt, iar apa îl înhăţă
22
lacomă şi-l tîrî la vale. Fugarii îşi struniră caii în urma lui Marcu prin
tufişuri înalte, pe poteci ştiute numai de el. Ocoliră Mihalţul şi tăiară
drumul mai departe, peste cîmpuri, apoi prin spatele castelului din Obreja.
Doar Costache Caravană rămase mult în urmă, să pîndească de pe o coastă
eventualele mişcări ale urmăritorilor. Ceilalţi suiră pantele dealurilor, cînd
molcome, cînd repezi, coborîră în văi şi goniră ca nişte năluci lăsînd în
urmă Crăciunelul-de-Jos, Blajul, Mănărade şi încă vreo două sate adormite
la ceasul acela. Uneori, mergeau drum lung prin apă sau se schimbau de pe
un alt mal pe altul, făcînd ocoluri mari, ştiind că în felul acesta li se vor
risipi urmele, iar cei care-i vor căuta la ziuă se vor descurca greu, pierzînd
multă vreme.
Chirilă era mulţumit. Călărea tăcut în faţa celorlalţi. Îl păcălise din nou
pe Jager. Bănuise planul lui de acţiune. Un singur lucru pierduse din
vedere căpitanul: podul plutitor. Fără pod, cu greu ar fi putut să scape de
urmărirea atîtor oşteni.
Cînd se crăpă de ziuă, opriră într-o pădure întinsă, care pornea de la
cele două maluri ale Tîrnavei Mari şi se continua în dreapta şi-n stînga pînă
departe peste dealuri. Poposiră sub nişte sălcii mari, pletoase, ale căror
vîrfuri ascuţite mîngîiau apa tremurînd uşor, parcă înfiorate. Bolta
răcoroasă adăposti caii şi călăreţii. Acolo era locul de întîlnire cu Costache
Caravană. Caii, obosiţi şi flămînzi, ieşiseră de sub sălcii şi se înfruptară din
iarba proaspătă. Copacii, rari în locul acela, ofereau urmăriţilor avantajul
de a cuprinde cu privirea o bună bucată de teren din lungul celor două
maluri.
Se împlineau cinci zile de cînd Sigismund Báthory pusese în picioare
întreaga Transilvanie din sudul Mureşului, dînd de ştire pe la vaduri şi prin
castele, prin hanuri, prin sate şi oraşe, aruncînd pe urmele vînătorilor şi
înaintea lor ştafete iuţi şi soldaţi obişnuiţi cu urmăririle. Doar fiii podarului
se gîndeau mai puţin la lucrurile acelea, fericiţi că se află în plină aventură
alături de nişte oameni atît de vestiţi. Din vreme-n vreme, se uitau cu
nedumerire la Ducu cel Iute şi nu le venea să creadă că omul acela mărunt
şi subţirel e chiar atît de voinic pe cît i-a mers faima. Părea mai degrabă un
copilandru care se apropie de vîrsta bărbăţiei, aşteptînd să-i dea primele
tuleie pe faţa curată. Avea genele lungi, întoarse, buzele pline, delicate,
parcă desenate de un pictor bun. Părul creţ, căzut pe frunte, sporea aerul
lui de tinereţe. Nimeni nu i-ar fi dat acei douăzeci şi opt de ani pe care-i
avea. Doar umerii, ceva mai largi decît obişnuiţii umeri ai băieţilor sub
vîrsta maturităţii, arătau un oarecare semn de voinicie.
Curînd, se auzi zgomot în lungul malului. Costache Caravană apăru
dintre copaci, păşind sprinten înaintea calului, cu picioarele lui scurte şi
groase. Era o apariţie atît de stranie, de caraghioasă, încît chiar prietenii săi
nu-şi putură opri un zîmbet. Caravană arăta scurt şi gros ca un butuc.
23
Putea să aibă cincizeci de ani sau patruzeci, sau chiar mai puţin. Peste
trupul otova îmbrăcase un soi de haină peticită în fel şi chip, avînd felurite
buzunare în locurile cel mai puţin aşteptate. Purta pe cap o pălărie atît de
decolorată, încît nici meşterii cei mai dibace la culori nu ar fi putut bănui
cum arătase în timpuri mai bune. Faţa rotundă, cu umerii obrajilor graşi,
proeminenţi, era străjuită de un nas cîrn. Ochii mari, niţel bolboşaţi,
dădeau feţei în permanenţă un aer parcă mirat. După înfăţişarea lui,
Caravană putea fi luat drept unul dintre obişnuiţii saltimbanci care
umpleau tîrgurile şi înveseleau lumea cu pehlivăniile lor. Nici calul nu se
arăta cu ceva mai prejos decît stăpînul. Cu toată înălţimea lui respectabilă,
părea mai degrabă o capră uriaşă, cu picioarele nefiresc de subţiri, cu
urechile mari, peste limita obişnuită chiar la măgarii de rasă. Cu fire de păr
crescute lungi sub buza de jos, cu părul mare, lăţos, mai ales pe pîntece, cu
botul mult prea ascuţit şi lung pentru un cal, reuşea minunat să se
deosebească de semenii lui. Cînd mergea la pas, dădea impresia că aruncă
picioarele ca o găină care-şi caută hrana. Mulţi poate l-ar fi cumpărat, cu
gîndul să-l arate prin bîlciuri. Dar pentru călărie, nici cel mai risipitor
călăreţ nu ar fi oferit preţul a două găini. Şi tocmai aicea era cheia. Doar
Costache şi prietenii lui ştiau cît valorează calul acesta hazliu, care se
apropia cuminte de grupul fugarilor, în urma stăpînului, superb în sluţenia
lui.
Costache Caravană fu salutat cu o explozie de bucurie. Omuleţul primi
cu plăcere vădită manifestările de simpatie, în timp ce îşi deşăua calul în
felul lui, cu un anumit dichis ceremonios. Calul, despovărat de chingi, se
învîrtea în jurul stăpînului lui, afişînd un calm al mişcărilor împrumutat de
la acesta. I se uita în ochi şi aştepta porunci, lipsindu-se de iarba multă şi
proaspătă. În sfîrşit, cînd şaua dimpreună cu alte mărunţişuri fu aşezată pe
locul de popas, Costache i se adresă calului de parcă ar fi vorbit cu un
slujitor credincios:
– Hai, Zambilico, du-te să mănînci şi să te saturi de apă! Nu prea am
avut noi vreme în noaptea asta de asemenea lucrări.
Calul porni cu demnitate spre grupul semenilor săi şi-şi văzu de
treburi, înotînd cu picioarele lui subţiri ca de barză pe lîngă tufişurile din
lungul malului. Costache se uită cîteva clipe după el, cu privirea unei mame
pentru copilul ei. Singura lui amărăciune consta în faptul că Zambilica nu
era iapă. Ar fi dorit de la ea nişte mînji pe care să-i dăruiască prietenilor săi.
Ceilalţi cai se opriră din mîncat la apariţia Zambilicăi şi se traseră
îndărăt, minunîndu-se de asemenea arătare. Doar armăsarii lui Chirilă şi
Ducu, amici vechi cu Zambilica, se apropiară de aceasta şi-şi frecară
boturile de spinarea lui, arătîndu-şi bucuria revederii. Din grup se mai
desprinse un cal trupeş, cu ochii cam blegi. Se apropie domol de Zambilica,
tropăind măreţ prin ierburile înalte. Văzîndu-l atît de calm, trupeşul zăbovi
24
cîteva clipe nehotărît. Apoi, cu o mişcare iute a botului, încercă să-l muşte.
Zambilica se întoarse fulgerător pe picioarele lui ca nişte pirostrii, iar
trupeşul primi o pereche de copite care-l năuciră. După asemenea
cunoştinţă, caii îşi văzură de treburile lor, şi se aşternu între ei cea mai
bună rînduială.
Caravană scoase din săculeţ un ştergar lung şi-l întinse pe iarbă. Pe
ştergar îşi făcură apariţia o pîine mare, cu coaja plesnită cum e coaja
copacului bătrîn, o bucată de slănină ardelenească îngălbenită de fum
domol, nişte cepe roşcate cît pumnul şi o ploscă de lemn plină cu vin.
Vînătorii îl priviră zîmbind. Le era drag omuleţul acesta ce nu uita niciodată
de mîncare, chiar în clipele cele mai primejdioase. Caravană observă
zîmbetele. Faţa i se lumină de plăcere. Cu un gest larg, din care nu lipsea o
anumită fală, pofti prietenii la dejun.
Chirilă îi făcu semn spre Ducu. Vînătorul ghici dintr-o privire cauza
palorii omului. Se apropie de el şi-i desfăcu pansamentul, chicotind:
– Doamne sfinte, neîndemînatici sînt oamenii principelui! Abia dacă te-
au zgîriat. Ai avut norocul cel mare să dai peste un prieten ca mine. Am eu
nişte leacuri bune, care te pun pe picioare înainte de apusul soarelui. Sînt
aşa alintătoare, de parcă-ţi pare rău cînd se închide spărtura din piele. Nici
nu simţi cînd le torn pe rană. Mi-a mers vestea că repar fără durere.
Scose de prin buzunarele largi nişte frunze de pătlagină şi cîteva
rădăcini asemănătoare vrejilor de cartofi. Stoarse rădăcinile pe rană, iar
usturimea fu atît de cumplită, încît vînătorul se ţinu să n-o ia la goană cît îl
ţineau picioarele.
– Aşa! spuse Caravană satisfăcut. Cred că nici n-ai simţit. Acum punem
pătlagina deasupra şi, Dumnezeu cu mila!
După ce strînseră puţina merinde rămasă, Ducu propuse să i se
încredinţeze lui Chirilă comanda grupului lor. Vînătorul nu primi.
Cunoscînd bine firea orgolioasă a grăsanului şi priceperea lui de a se
descurca în treburile grele, hotărî să i se treacă acestuia misiunea de
conducător. Costache nu-şi ascunse deloc bucuria. Îi plăcea grozav să dea
ordine. Şi cu cît era grupul mai numeros, cu atît mulţumirea lui se arăta
mai adîncă. Chiar dacă se nimerea cu un singur om alături, îi propunea de
îndată să se aleagă un conducător. Cînd se întîmpla să fie numai Zambilica,
îi dădea calului de înţeles că, între ei doi, lui i se cuvine cinstea de a hotărî.
Intenţiile lui Caravană răzbeau greoi, din nişte fraze lungi, întortocheate,
fără nici un fel de legătură între ele. Zambilica îl asculta răbdător şi nu
dădea semne de iritare nici chiar atunci cînd vînătorul se apuca de unele
discursuri mai lungi. Uneori, cînd era supărat, Costache îi reproşa că nu e
iapă şi-i povestea că ştie el nişte armăsari în Cîmpia Dunării, cu care i-ar fi
făcut cunoştinţă dacă nu ar fi avut neprevederea să se nască de sex
masculin. Cînd îi trecea supărarea, cuprins de căinţă că-i vorbise despre
25
acest mare defect, Costache se apropia de Zambilica plin de vorbe de

mîngîiere:
– Să fii tu sănătos, Zambilico! Ce dacă eşti cal? De fapt, nu se pot naşte
numai iepe. Cred că erai mai frumos la chip dacă te năşteai iapă. Dar după
cîte ştiu eu, bărbaţii nu trebuie să fie cine ştie ce frumoşi. Asta e treaba
femeilor. Noi avem alte rosturi pe lume. E drept că tu eşti al dracului de
slut. Cînd te-am dus în Dobrogea la iepele arăbeşti, fugeau de tine ca de
Dracu. Tu nu trebuie să pui asta la inimă. Frumuseţea trece.
Deşteptăciunea şi bunătatea rămîn. Muierile, tot muieri. Nu se uită decît
dacă eşti chipeş. Ştiu că ai fi vrut să petreci şi tu niţel cu iepele acelea,
chiar aşa ale dracului cum sînt, dar eşti prea timid. Pe urmă, nechezatul
tău parcă e lătrat. Mai îndulceşte-l, băiatule! Altfel, greu mai pui mîna pe o
iapă. De zece ani îţi dau sfaturi cum să te porţi. Nu se prinde învăţătura de
tine, fiindcă eşti îndărătnic şi zurbagiu. Cînd te apropii de o iapă fă şi tu
nişte fasoane, aşa cum fac oamenii subţiri.
Aici se oprea de fiecare dată, bîiguind ceva neclar. Nici în jurul lui nu
prea se înghesuiau femeile cu dragostea lor.
26
Capitolul 3
T
răsura baronului Albert Szentiváni ajunse la Alba-Iulia cînd
începu să înnopteze. Aerul de vară călduţ şi leşios parcă se mai
înviorase. Obosiţi de căldură şi de drum, călătorii intrară prin
poarta cea mare a cetăţii, străjuită de oşteni voinici, îmbrăcaţi, după moda
vremii, cu zale de fier şi alămuri multe. În urmă rămase cîmpia care se
deschidea la stînga şi la dreapta cetăţii ca un evantai imens, proptit cu
coada în dealurile dinspre Şard şi cu vîrfurile în malurile Mureşului. Cîmpie
bogată în cereale, care se prelungea de-a lungul apei pînă dincolo de cetatea
Devei. În spatele cetăţii de scaun, dealurile acoperite cu vii şi livezi de pomi
prezentau a doua sursă de produse pentru stăpînii din Alba-Iulia. A treia
sursă economică provenea din Ţara de Piatră, adică din inima Munţilor
Apuseni. Pe văile Arieşului şi Ampoiului, aurul aştepta doar să fie spălat în
ciururi şi dichisit în pungi mari. Nenumărate mine de aur unele ştiute de
stăpînire, altele neştiute îşi trăiau viaţa, aducînd la suprafaţă bogăţii despre
care localnicii puţin vorbăreţi aminteau doar în treacăt. Faima belşugului
de aur ajunsese de mult la Constantinopol, la Praga, la Veneţia şi chiar mai
departe, în întreaga Europă. Aventurieri de toate neamurile luau drumurile
Transilvaniei şi se afundau prin pădurile Apusenilor, pierzîndu-şi urmele
pentru multă vreme sau pentru totdeauna. Monopolul aurului se afla în
mîinile celor îndrăzneţi şi puternici, iar crimele şi jafurile rămîneau de cele
mai multe ori tăinuite de stîncile şi ascunzişurile munţilor.
Baronul îşi continuă drumul pe o stradă largă şi dreaptă, străjuită pe
margini de copaci bătrîni. Caii băteau pietrele străzii în trap mărunt.
Zgomotul acela ritmic încînta auzul baronului, iar liniştea şi ordinea din
oraş îi dădeau acea mare siguranţă a omului aflat alături de semeni potriviţi
cu el. Opriră la poarta unei curţi cu ziduri înalte, de piatră. Slujitorii casei
deschiseră poarta, iar trăsura îşi continuă drumul printre boschete de
trandafiri pînă-n faţa unei case cu două caturi. Un tînăr îmbrăcat în haine
de catifea neagră, strînse pe corp şi mirosind a parfum bun, se apropie de
trăsură. Era unul dintre secretarii lui Iojica. Al vestitului Iojica, acel
cancelar al principelui Transilvaniei despre care se vorbeau multe şi se
şopteau şi mai multe.
– Unde-i domnul Iojica? întrebă Szentiváni bine dispus.
Tînărul se înclină ceremonios.
– Vă roagă să-l iertaţi. Unele treburi grabnice îl reţin la curte.
27
– Lucrează atît de tîrziu?

– Oh! rîse tînărul. Timpul domnului cancelar e după împrejurări.
Uneori se vede lumină toată noaptea în odaia lui de lucru.
– Acum s-ar putea să fie o astfel de împrejurare?
– Una mai măruntă, domnule baron. Cu o jumătate de ceas înainte de
sosirea voastră, o ştafetă ne-a adus vestea despre capturarea unui lotru, pe
a cărui viaţă s-a pus preţ o sută de ducaţi de aur. E vorba despre un
oarecare valah de prin părţile Oltului, Ducu cel Iute. Excelenţa-sa domnul
cancelar mi-a destăinuit că la execuţie va asista chiar principele, în
persoană. Cred că mîine dimineaţă va fi greu de găsit un loc în piaţa cea
mare. Pentru domnia-ta aş putea să aranjez eu lucrurile. Cunosc o casă de
unde se vede minunat. De acolo veţi avea prilejul să urmăriţi execuţia
dimpreună cu domnul conte Teleki Lajos, căruia am avut deja plăcerea să-i
reţin două locuri. Dar poftiţi în casă! Am auzit că aţi vîndut castelul de la
Obreja pe un preţ foarte bun. De mult nu s-au mai făcut asemenea vînzări
mari pe aici.
Szentiváni aprobă din cap, bucuros de aprecierile tînărului. Vestea
prinderii lui Ducu îi umplea inima de fericire, gîndindu-se că Maria-
Florenţa va fi foarte dezamăgită. O privi cu coada ochiului, reţinîndu-şi pe
jumătate un zîmbet. Dar, spre mirarea lui, baroana rîse zgomotos, iar cînd
se potoli îi spuse cu mare siguranţă în glas:
– Pînă dimineaţă mai e mult. Cine se bucură prea devreme riscă să
plîngă mai tîrziu. Vînătorii ăştia au mai fost în mîinile voastre şi nu prea v-
au dat răgaz să-i judecaţi.
Tînărul secretar cătă spre ea mirat şi vru să-i spună o vorbă de duh.
Dar Szentiváni, care nu voia să scape de a asista la spînzurarea lui Ducu, îl
întrebă dulceag:
– Zici că domnul Teleki a reţinut două locuri?
– Da, excelenţă. Se pare că e foarte bogat. Aruncă în dreapta şi-n stînga
cu aurul şi cu banii. La sosire, a dăruit doi ducaţi slujitorilor casei. Mie mi-
a dat, de asemenea, doi ducaţi şi încă doi pentru vestea prinderii lui Ducu.
Am convingerea că cine stă în preajma domnului conte se umple de aur.
Szentiváni se încruntă. Prinse aluzia tînărului la faptul că el încă nu
umblase la buzunare. Îşi ascunse mînia, gîndindu-se că prin acest secretar
limbut va reuşi să afle multe lucruri folositoare, mai ales că viaţa de la
curtea principelui îi era aproape necunoscută. Rîse, iar cînd se întoarse
către secretar, în mînă îi străluci un ban de aur, cam la preţul unei
jumătăţi de ducat, şi tînărul îl luă fără multe fasoane.
– Ţi-am uitat numele, spuse baronul prietenos.
– Excelenţa-voastră are de reţinut atîtea lucruri importante, încît e
firesc să uite numele unui biet secretar de cancelarie. De fapt, am un nume
scurt şi uşor de reţinut. Mă numesc Ianoş Chioreanu.
28
„Nu e deloc prost, gîndi baronul. Întîi îmi atrage atenţia că nu e cazul
să-i reţin numele, apoi îmi strecoară o aluzie cam în doi peri că nu sînt în
stare să ţin minte un nume atît de uşor ca al lui. Sau, naiba ştie? Poate că
mă frămînt prea mult. Am auzit că la curtea principelui se cam vorbeşte cu
două înţelesuri şi că într-o discuţie trebuie să fii mereu la pîndă a prinde,
cum s-ar zice, înţelesul cel mai bun.‖
– Eşti valah? întrebă baronul.
Ianoş rîse, dezvelindu-şi dinţii frumoşi.
– Nu, excelenţă. Bunicii mei au fost valahi.
„Tot un drac, gîndi baronul. În sfîrşit, e bine cînd un valah se leapădă
de ai săi.‖
Chioreanu îi ghici gîndurile şi-şi ascunse un zîmbet batjocoritor.
Iojica veni tîrziu. Îmbrăcat simplu, în haine complet negre, părea mai
înalt şi mai slab decît în realitate. Nu purta podoabe, foarte la modă pe
timpul acela. Mersul lui falnic şi privirea aspră îi dădeau mai degrabă aerul
unui comandant de oşti. Vorbea măsurat şi potolit. Nimeni din cei care-l
cunoşteau nu putea afirma că l-a auzit ridicînd glasul, chiar în împrejurări
din cele mai deosebite.
Cancelarul schimbă la cină cîteva cuvinte cu Szentiváni şi cu Maria-
Florenţa. Le ceru chiar lămuriri în privinţa locului unde se vor stabili.
Baronul răspundea încercînd unele sentimente contradictorii. Se simţea din
cale-afară de mulţumit să şadă la masă cu Iojica. Omul acesta scump la
vorbă deţinea toate secretele cîrmuirii din Transilvania. Cuvîntul ca şi
hotărîrile lui se bucurau totdeauna de aprecierile lui Sigismund Báthory.
Mulţi socoteau că Iojica ar fi adevăratul conducător al principatului. Că în
ziua cînd i s-ar întîmpla o nenorocire acestui om, principele s-ar afla fără
pic de apărare în faţa zecilor de duşmani, toţi oameni cu greutate în rîndul
nobililor. Pe de altă parte, baronului îi displăcea aerul de superioritate pe
care-l afişa cancelarul în faţa lui şi a celorlalţi nobili, ştiind că Iojica se trage
dintr-o umilă familie de valahi bănăţeni. Iar faptul că se bucura de o
inteligenţă cu totul ieşită din comun nu echivala nici pe departe cu o obîrşie
aleasă.
În timp ce Szentiváni se frămînta cu asemenea probleme, doamna
Maria-Florenţa discuta plină de însufleţire.
– Am vrea să ne stabilim la Aiud, excelenţă, spuse ea. Avem acolo un
castel nu chiar atît de impunător ca Obreja, dar mai frumos şi mai apropiat
de unele dintre rubedeniile noastre. La Alba-Iulia nu ne-am gîndit
niciodată. Noi nu sîntem obişnuiţi cu viaţa de la curte. E adevărat, domnule
cancelar, că principele v-a oferit un titlu de nobleţe pe care l-aţi refuzat?
Iojica ridică spre ea ochii negri, pătrunzători şi un zîmbet fugar îi trecu
pe faţa severă. Îi plăcea femeia aceasta curioasă, cam provincială în
29
maniere, dar directă în discuţie, lipsită de meşteşugul de a trage de limbă.

Meşteşug de care se foloseau din plin doamnele de la curte.
– E adevărat, doamnă!
– De necrezut, murmură baroana. Pînă azi nu am auzit să refuze cineva
un titlu de nobleţe. Şi cum aţi motivat refuzul?
– Nu l-am motivat, dar cred că titlurile căpătate sînt haine de
împrumut. Ori îţi vin prea mici, ori prea mari.
– Poate titlul. Dar titlul e însoţit întotdeauna de unele proprietăţi.
– Proprietăţile le-am primit, doamnă, rîse cancelarul.
– Păcat! V-ar fi fost necesar şi un titlu.
Se opri brusc, speriată de ceea ce spusese. Mai speriat decît ea se arătă
baronul, care interveni, încercînd să dreagă ceea ce stricase Maria-Florenţa:
– Cu titlu sau fără titlu, excelenţa-sa e al doilea om al principatului. Cu
felul acesta de exprimare, doamnă, ţi-ai face aici la curte o sută de duşmani
pe zi.
– Şi o sută de prieteni, rîse încă o dată cancelarul. Întîlnim atît de
puţini oameni care spun ce gîndesc, încît trebuie să ni-i facem prieteni. Dar,
să nu uit. Nu vă pare rău după Obreja?
– Ba da. Ne-am obişnuit acolo.
– Poate că v-aţi grăbit cu vînzarea.
– E părerea mea, excelenţă. Din păcate, nu şi a domnului baron.
– Se spune că sub castelul Obreja s-ar afla unele bogăţii.
– Zvonuri, se încruntă baroana. Acum douăzeci de ani, soţul meu a
clădit Obreja pe ruinele vechiului castel. Un castel care aparţinuse unui
unchi de-al baronului. Mai precis: vechiul castel a fost al baronului Ioan de
Szentiváni. Cînd s-a clădit noul castel, toate ruinele au fost îndepărtate.
Soţul meu avea un plan al vechiului castel, cu toate tainiţele lui. Dar
căutările au fost zadarnice. Nu s-a găsit nimic – şi vă asigur că nici un
colţişor nu a rămas necercetat.
– Mă mir, spuse Iojica. Ioan de Szentiváni stăpînea peste şaizeci de mii
de iugăre de pămînt. Se spune că întreaga avere o depozitase în Obreja.
Într-o primăvară, castelul a fost atacat de turci. Luptele au ţinut vreo două
zile. Cînd au pătruns turcii în castel, baronul dispăruse fără urmă,
dimpreună cu banii, cu aurul şi cu mulţimea de bijuterii, a căror faimă
ajunsese la Constantinopol. Asemenea bogăţii nu pot dispărea chiar fără
urmă.
– Excelenţă, interveni Szentiváni cam plin de el. Se pare că acea cronică
rămasă din timpul asediului a fost mincinoasă. Douăzeci de ani am căutat
presupusa comoară şi sînt un om care ştie să caute.
– Ciudat! murmură cancelarul. La Constantinopol nu a ajuns nimic din
aurul lui Ioan de Szentiváni. Asta e lucru sigur. Mai aveţi acea cronică şi
planurile vechiului castel?
30
– Nu. Nu le mai am. Poate ştiţi că anul trecut cineva a pus foc unei aripi
a castelului. Ei bine, acele documente au ars dimpreună cu lucrurile de
acolo.
– Păcat! Unii cred că averea ascunsă de Ioan de Szentiváni trecea de un
milion de galbeni.
– Păcat de ce? întrebă Maria-Florenţa. Sub Obreja nu se găseşte nici
măcar o jumătate de galben. Mai degrabă cred că Ioan de Szentiváni a
reuşit să se strecoare printre turci, dimpreună cu aurul lui.
– S-ar fi aflat veşti despre el, replică Iojica.
– Poate. Dar tot aşa de bine s-ar putea ca baronul să fi picat la acea
vreme pe cine ştie ce mîini de lotri. Aceştia să-l fi omorît şi să fi dispărut cu
aurul. Cine mai ştie ce a fost cu adevărat?
– Ştiu oamenii din satele învecinate.
– Or fi ştiind, excelenţă. Or fi ştiind despre asediu. Asta ştim şi noi, dar
e cam puţin.
– Poate, încheie Iojica. În tot cazul, o avere de un milion de galbeni nu
trece neştiută de nimeni.
Dimineaţă, la micul-dejun, pe care-l luară destul de devreme, baronul
şi baroneasa nu mai avură satisfacţia să stea de vorbă cu cancelarul.
Maria-Florenţa se retrase destul de curînd în odaia ei, unde o aştepta o
vestită ghicitoare de prin partea locului. Rămas singur, Szentiváni îşi aminti
de Ianoş Chioreanu. Ar fi vrut să discute cu el în privinţa locului promis la
execuţia ce urma să aibă loc în dimineaţa aceea. Slujitorii casei îl informară
că secretarul plecase de cu noapte, undeva în afara cetăţii. Înciudat,
baronul porunci să i se aducă trăsura şi se îndreptă spre palatul
principelui.
Curtea palatului, înconjurată de ziduri înalte, pavată frumos cu piatră
de granit, era aproape pustie la ora aceea matinală. Principele şi curtenii se
sculau tîrziu. Numai treburile grabnice, cu totul ieşite din comun, reuşeau
să strice uneori acel obicei.
În curte, Szentiváni se întîlni cu tînărul conte Lajos Teleki, proprietarul
unor întinse domenii din nordul Transilvaniei. Îmbrăcat totdeauna în haine
scumpe, după ultima modă de la Viena sau Praga, Teleki era socotit arbitrul
eleganţei ardelene. Om de gust şi fin politician, priceput în afaceri şi lacom,
bătrînul Teleki strînsese averi uriaşe pentru acele timpuri. Tînărul Lajos se
ferea pînă şi de dregătoriile importante. Afemeiat şi curajos, fusese
amestecat în unele scandaluri prin capitalele Europei, dar cutezanţa lui,
dublată de isteţime şi de risipa de aur, îl scăpase cu obraz curat. Mai mult
chiar: datorită firii sale deschise şi vesele, reuşea adeseori să-şi facă prieteni
din cei mai înverşunaţi duşmani. Trecut de treizeci de ani, pe faţa lui
frumoasă apăruseră două cute adînci, care, în loc să-i dea un aer de
31
maturitate, îi sporeau farmecul. Înalt peste limita mijlocie, mersul şi ţinuta

lui mai păstrau ceva din supleţea adolescenţilor.
Văzîndu-l pe Szentiváni, Teleki îl strigă prietenos şi cu o anumită
nuanţă se respect. Baronul îi fu recunoscător pentru primirea aceea şi se
apropie bucuros. Contele îi strînse amîndouă mîinile, în semn de amiciţie,
apoi se întoarse pe jumătate către tînărul blond, spălăcit, care în afară de o
chelie destul de pronunţată nu se putea mîndri decît cu nişte pistrui mari,
grupaţi în jurul nasului ca nişte boabe de piper.
– Domnule baron, spuse Teleki, dumnealui e contele Szatmári, viitorul
moştenitor al bătrînei contese de Szatmári. Acea admirabilă doamnă care
nu-şi lasă nepotul să poarte o biată perucă, susţinînd că numai naturalul
are preţ în viaţă. Acea admirabilă doamnă care a tras cu arma după
dregătorii principelui. Acea doamnă care la peste optzeci de ani după
spusele altora şi la aproape şaizeci după spusele ei se ţine atît de bine încît
mai iese dimineaţa călare, să se plimbe pe frumoasele ei domenii. Acea
doamnă care a binevoit să-mi arunce în cap o salatieră de argint, numai
pentru faptul că am avut neprevederea să-i spun: „Doamnă, arătaţi
minunat‖.
– Mincinosule! mi-a strigat ea. Crezi că eu nu ştiu cum arăt? Chiar dacă
mai jumulesc eu ceva ani din vîrsta adevărată, pe care nu ţi-o spun, pentru
că eşti obraznic, ştiu cum pot arăta la anii mei. Haide mai bine să guşti
dintr-un vînat proaspăt şi să golim amîndoi o oală de pălincă. Pramatia asta
de nepot nu ştie să bea. Mă mir cum îl mai rabdă pămîntul.
Contele Teleki se întoarse sporovăind uşor către alt tînăr, înalt, cu ochii
gălbui, cu privirile moi ca de pisică, şi-l prezentă.
– Domnule Szentiváni, dumnealui e un vechi prieten, baronul Ştefan de
Zerind, fiul baronului Imre de Zerind. Şi acum, domnilor, pentru că
principele e în toane rele, propun să facem o plimbare şi să-l scutim de
prezenţa noastră măcar pentru azi.
– Credeam că va asista la execuţie, spuse Szentiváni, vrînd să arate că e
bine informat.
Contele rîse.
– Execuţia nu mai are loc, domnule baron. Sau, în orice caz, e amînată
pentru multă vreme. Ducu cel Iute a scăpat din mîinile oamenilor noştri.
Curierul care a venit azi-noapte ne-a informat că cei o sută douăzeci de
soldaţi care îl duceau legat burduf au fost atacaţi de unii prieteni ai
prizonierului. Aşa că, pînă una-alta, numărăm la apel cîţiva slujitori
credincioşi mai puţin. Principele e foc şi pară. N-aş vrea să fiu în pielea
celor care l-au escortat. A înjurat, a trîntit tot ce i-a picat în mînă, iar acum
doarme, obosit de asemenea trudă. Zău că nu e uşor să înjuri şi să spargi
tot ce-ţi pică prin apropiere!
32
Ceilalţi tuşiră cu înţeles şi se uitară temători împrejur. Doar unul ca

Teleki putea să facă asemenea ironie la adresa lui Sigismund, fără să-i pese
de urmări.
– Era atît de însemnată prinderea acelui lotru? îndrăzni Szentiváni.
– Poate, zise gînditor contele. Dar nu fuga lui Ducu l-a scos din fire pe
principe. Mai degrabă faptul că scrisoarea se află la el sau la prietenii lui.
– O scrisoare? se mirară cei trei.
– Da, domnilor. O scrisoare adresată sultanului. Va ieşi un tărăboi cum
n-a mai fost de mult pe meleagurile acestea. Principele ducea în secret
unele tratative cu turcii, pentru a ieşi din tabăra creştinilor. Vă închipuiţi ce
s-ar întîmpla dacă această scrisoare ar ajunge, de pildă, în mîinile
împăratului Rudolf.
– Nu mai povestiţi, domnule! strigă speriat baronul. Am putea fi traşi la
răspundere.
– Aşa e! zîmbi Teleki. Sînt lucrări care nu ne privesc. Sau poate că ar
trebui să ne privească. Dar iată-l pe contele Hans Beckembauer. Bună ziua,
domnule conte! Baroane Szentiváni, după cîte ştiu, aţi făcut afaceri din cele
mai bune cu acest domn. Sincer să fiu, îl cunosc doar de cîteva zile pe noul
castelan din Obreja, dar l-am îndrăgit atît de mult, încît întîlnirea de azi îmi
face mare plăcere.
Contele Beckembauer zîmbi şi se înclină politicos în faţa celor patru
nobili. Înalt şi spătos, cu părul galben-roşcat rebel pe fruntea largă,
îmbrăcat într-un costum vişiniu strîns pe corp, împodobit cu puţine
bijuterii, cu faţa lungă de un cot şi simpatică, avînd ochii albaştri, limpezi,
lasă o bună impresie celor care-l cunoşteau chiar numai pentru o clipă.
– E o mare cinste pentru mine, domnule conte. Atenţia voastră e plină
de bunăvoinţă, răspunse Beckembauer cu modestie.
„Pe legea mea, gîndi Teleki, iată unul dintre puţinii oameni care vin la
curtea principelui fără să afişeze cine ştie ce avere!‖ apoi spuse cu voce tare,
adresîndu-i un zîmbet fermecător:
– Presimt, domnule conte, că voi petrece multe clipe încîntătoare alături
de voi. Dar nu o văd pe sora voastră. Aud că în Transilvania nu s-ar afla o
călăreaţă mai desăvîrşită ca ea. Cît despre frumuseţe, spun unii că pînă şi
florile rare pălesc în faţa ei. Dacă e aşa, va trebui s-o aduceţi măcar la
balurile de la curtea principelui. Altfel, cred că roiuri de cavaleri vor pica în
ospeţie la Obreja, făcînd unele drumuri lungi pentru un zîmbet, pentru o
privire fugară sau poate lipsiţi de noroc. Şi nu cred că eu aş putea să mă
număr printre ultimii musafiri poftiţi sau nepoftiţi. De altfel, am avut
îndrăzneala să le trimit chiar în această dimineaţă doi cai de rasă cum nu
se mai află prin împrejurimi.
33
– Ah, m-am întîlnit cu ei aproape de Mureş, se entuziasmă

Beckembauer. Dacă sînt cei pe care i-am văzut, atunci nu mai încape
îndoială că e un dar regesc.
– Îi ducea un slujitor gras şi scurt, cu pălărie de paie?
– Întocmai.
– Aceia sînt caii pe care am avut cinstea să-i dăruiesc viitorilor prieteni
din Obreja.
– Sînteţi mărinimos, domnule Teleki.
– Nu. Nu sînt mărinimos, ci numai viclean sau prevăzător. Nu vreau să
mi-o ia alţii înainte. Şi acum daţi-mi voie să vă prezint nişte prieteni. Aceşti
domni îmi vor ierta numai în felul acesta necuviinţa de a fi uitat o clipă că
sîntem împreună. Pe domnul Szentiváni îl cunoaşteţi. Dumnealui e contele
Szatmári, iar acest tînăr care-mi face onoarea să se numere printre cei mai
apropiaţi e domnul baron Ştefan de Zerind.
Îşi strînseră mîinile cu voioşia celor tineri. Ştefan de Zerind ţinu ceva
mai mult mîna lui Beckembauer şi, privindu-l cu mare atenţie, spuse
şovăielnic:
– Am credinţa că ne-am mai văzut cîndva. Nu-mi amintesc unde şi
cînd. Poate mai de mult. Sau poate semănaţi foarte bine cu cineva dintre
cunoştinţele mele.
Beckembauer zîmbi. Nici cel mai fin observator nu ar fi putu ghici
tresărirea lui interioară. Într-o fracţiune de secundă, îl recunoscu pe Zerind.
Se întîlniseră la Constantinopol, pe vremea cînd Beckembauer se numea
Ion Cristu şi reprezenta acolo interesele lui Mihai, cel care avea să ajungă
domn al Ţării Româneşti. N-au stat niciodată de vorbă împreună, dar se
văzuseră la curtea sultanului.
– S-ar putea să ne cunoaştem, răspunse tînărul. Poate a-ţi umblat pe la
Viena sau prin Bavaria. Eu am călătorit mult.
– S-ar putea, rosti gînditor Ştefan de Zerind, fără să bănuiască nici pe
departe că din clipa aceea se află în mare primejdie.
34
Capitolul 4
C
ostache Caravană o luase înaintea grupului de fugari cu vreo
douăzeci-treizeci de paşi. Calul mergea molcom. Noaptea, lipsită
de lună, le îngreuna mersul. Nori mari se vălătuceau pe cer, iar
aerul era greoi şi stătut. Caravană discuta domol cu Zambilica, şi cuvintele
ajungeau la însoţitorii lui ca nişte bîzîituri ritmice, fără sfîrşit. Uneori,
vînătorul îşi curma vorbele furat de cine ştie ce gînduri. Zambilica se oprea
mirat, iar stăpînul se scutura de gîndurile acelea şi începea să sporovăie
uşor.
– O fiinţă mai a naibii ca tine nici n-am întîlnit. Mănînci, dormi şi
nechezi. Aşa e cînd nimereşti peste un stăpîn bun ca mine. Îţi faci de cap.
Mă mir că nu ţi-a trecut prin minte să te duc eu în spinare. Ai început să
faci pe grozavul că eşti deştept. Să ştii că numai proştii se cred deştepţi.
Cum îmi dau cîte-o părere, începi să strîmbi din nas şi să nechezi. Mă rog!
Eu nu spun că trebuie să fii de acord cu mine chiar în toate privinţele, dar
nici să nu uiţi că eu sînt cel care hotărăşte pentru amîndoi. De zece ani
umblăm împreună şi am fost mai mult singuri. Trebuia să stau şi eu cu
cineva de vorbă. Grea viaţă, Zambilico! Pe timp din ăsta de noapte, omul ar
trebui să stea la casa lui, în aşternutul călduţ. Să-şi audă copiii cum
vorbesc prin somn. Să se întoarcă pe partea cealaltă, înjurînd somnoros
cîinele care l-a trezit, fiindcă i s-a făcut lui de lătrat aşa, din senin. Ştii tu ce
înseamnă să ai casa ta, nevasta şi copiii alături de tine, ograda şi pămîntul
tău? De unde naiba să ştii? Parcă şi eu am uitat. Să stai seara cu mîinile
aduse sub cap şi să faci planuri. Să ieşi primăvara la prima arătură. Să
cerţi copiii pentru unele pozne. Să te duci prin vecini şi să mai schimbi o
vorbă. Tu habar nu ai de toate astea, Zambilico. Eşti cu gîndul numai la
iepele din Lunca Dunării. Ştii tu cum ar trebui să fie pentru fiecare om?
Cînd l-o deştepta cineva noaptea din somn, acela să fie un vecin, căruia-i
naşte nevasta, ori un oaspete drag venit de la drum. Poate că pe undeva o fi
asemenea fericire, dar la noi nu s-au pomenit astfel de timpuri. Dacă latră
cîinele, tresari din somn, speriat, închinîndu-te cu gîndurile la turci, la
tătari, la cine ştie ce călcări boiereşti sau la nişte lotri care omoară şi
jefuiesc fără teamă de pedeapsă. Aşa e pe-aici. Ţările mici au fost totdeauna
ameninţate. Vin turcii peste noi cînd te aştepţi mai puţin. Ne taie, ne
împrăştie, aduc domn nou fără să ne întrebe, ne jefuiesc şi ne pun să
lucrăm pentru ei. Vin tătarii, vin austriecii, vin leşii. Ţi-e mai mare dragul
cum se înghesuie peste cei mici. Crezi că eu nu am avut casă şi nevastă şi
35
copii? Am avut. Mi i-au tăiat turcii într-o noapte. Eu eram pe vremea aceea
un amărît care nu ştia să ţină măcar un cuţit de tăiat pîinea. Pe mine m-au
luat rob fiindcă eram voinic. De fapt, nici nu mă cheamă Caravană.
Adevăratul meu nume e Costache Cneazu. „Caravană‖ mi-au zis de cînd
colind lumea în lung şi-n lat. Nici prietenii mei cei mai buni nu ştiu cîte ţi-
am spus ţie. Eu nu am obiceiul să le povestesc oamenilor despre necazurile
mele, fiindcă le amintesc de necazurile lor. Dacă pot să le aduc bucurii şi
veşti bune, atunci nu-mi mai tace gura zile întregi.
Caravană opri calul şi se săltă în şa. La vreo cîteva sute de paşi în
stînga, zări nişte focuri.
Or fi ciobani, spuse Marcu.
– Nu. Nici vorbă, murmură Ducu cel Iute. Ciobanii fac un singur foc.
Acolo sînt patru. Dar nici oşteni de-ai lui Sigismund nu sînt. Aceştia nu
înnoptează în cîmp decît la vreme de război.
Descălecară şi-şi pregătiră armele. Caravană vru să plece în
recunoaştere, dar se opuse Chirilă.
– Tu eşti conducătorul, zise hotărît. Trebuie să rămîi pe loc şi să ai grijă
de oameni. Dacă se întîmplă ceva rău, vă dau de ştire prin şuierături.
După acele cuvinte, vînătorul dispăru printre tufele mari. Pe toată
întinderea aceea nu se auzea decît şuieratul vîntului, care întorcea
mlădiţele tufelor ca pe nişte rochii. Ploaia rămăsese undeva în urmă.
Trecuse mai bine de un ceas de cînd plecase Chirilă. Podarul şi băieţii erau
neliniştiţi. Caravană şi Ducu aşteptau fără teamă, cunoscînd bine dibăcia
cu care se strecura prietenul lor. Norii se vălătuceau pe cerul jos ca nişte
căpiţe uriaşe. Departe, poate deasupra Mureşului, se lumina treptat. Doar
prin părţile Blajului, furtuna de desfăşura în toată puterea ei.
Chirilă apăru la fel de neaşteptat după cum plecase.
– Avea dreptate Ducu, spuse el. Nu sînt ciobani şi nici oşteni de-ai lui
Sigismund. În jurul focurilor am numărat mai mult de şaizeci de cavaleri,
aflaţi sub comanda contelui Teleki. Din discuţiile purtate între ei, se pare că
principele ţine cu orice preţ să pună mîna pe noi. Întreaga Transilvanie
dintre Blaj şi Braşov e în alarmă. Sînt păzite drumurile, marginile de
păduri, podurile, hanurile, trecătorile şi satele. S-au pus posturi sau pînde
fixe, iar garnizoanele din Mediaş, din Sighişoara şi chiar Braşov ne vor
aştepta şi ele.
– Se pare că vom trece greu, se sperie Marcu.
– La dracu! rîse Caravană. Am trecut noi prin hopuri mai grele. Iar dacă
vor păzi ca cei de lîngă focuri, le putem lua şi încălţările din picioare.
– Dar n-am isprăvit, îl întrerupse Chirilă. Teleki pomenea despre o
afacere dintre Sigismund şi paşa Khidr de Timişoara. Poimîine, va pleca
dinspre Cîmpeni către Alba-Iulia un transport cu treizeci şi opt de ocale de
aur. Aurul acela va lua apoi drumul Timişoarei, iar Sigismund va primi în
36
schimb cinci sute de cai. Se pare că acest Khidr, cît o fi el de paşă, e cel mai
mare hoţ de cai din cîţi s-au pomenit pînă acum.
Auzind asemenea vorbe, Caravană rîse uşor, piţigăiat şi comandă plin
de ifose:
– Pe cai, domnilor! Surpriza pe care i-o pregătim lui Sigismund va fi atît
de grozavă, încît cred că după aceasta principele va turba definitiv, dacă
damblaua nu va avea nici o putere asupra lui. Vă rog să nu mă întrebaţi
nimic, dragii mei. Uneori, eu şi Zambilica avem nişte sclipiri de care trebuie
să se ţină seama. Aveţi încredere în Caravană, aşa cum aţi avut în multe
rînduri. După mine, domnilor!
Şi, spre mirarea celorlalţi, Costache întoarse calul, pornind îndărăt pe
drumul pe care veniseră. Ca de obicei, Caravană luă un avans faţă de
ceilalţi, iar aceştia păstrară distanţa, ştiind că în astfel de împrejurări
vînătorul avea multe de discutat cu Zambilica. Dar vorbele nu veniră prea
repede, şi din această cauză calul se opintea mereu, întorcea botul a reproş
sau călca ceva mai apăsat ca de obicei, iar vînătorul ghici că animalul se
simte ofensat de acea lipsă de atenţie. Tîrziu, cînd vorbele porniră molcom,
Zambilica deveni mai vioi şi-şi văzu de treaba lui, aţinînd cu multă atenţie
potecile pădurii, călcate doar cu puţină vreme înainte, în sens invers.
– Ştii cum e damblaua, Zambilico? întrebă vînătorul. Eu cred că ar fi
cam aşa: întorci gîtul niţel într-o parte şi rămîi cu el înţepenit. De fapt, cred
că toţi nobilii sînt atinşi de dambla. Prea umblă ţepeni. Iar cînd vor să se
uite în jos, nu-şi curbează gîtul. Se schimonosesc în toate chipurile,
coborînd privirile pe lîngă nas, şi se chiorăsc de mai mare dragul.
Sigismund Báthory ne caută între Blaj şi Braşov. Acesta e drumul cel mai
scurt spre Ţara Românească. Să caute mult şi bine. Eu mă întorc frumuşel
din drum, trec noaptea asta de Blaj şi de Alba-Iulia, aţinîndu-mă tot timpul
la nord de Mureş. Dacă nu ţi-a trecut prin minte o chestie ca asta – şi tu
eşti cal cu scaun la cap –, atunci să fii sigur că nici principelui nu i-a
trecut. El nu-şi poate închipui că eu mă aţin pe lîngă vizuina lupului, în
timp ce ar trebui să gonesc din toate puterile pe drumul Braşovului. Asta se
cheamă, printre oamenii subţiri, „strategie‖. Să nu crezi că nu am fi putut
trece prin barajul de oameni ai principelui. Am fi putut, dar m-am gîndit că
acei cinci sute de cai ai lui Khidr de Timişoara ar putea sluji foarte bine în
oştirea lui Mihai-vodă, domnul Ţării Româneşti. Pentru asta vom ieşi în
întîmpinarea celor care duc aurul spre Alba-Iulia. Sigismund are prea mult
aur. Armata noastră de la Dunăre nu are deloc. Slăbindu-l pe principe, care
urmăreşte cotropirea Ţării Româneşti, ne ridicăm noi mai puternici. În
sfîrşit, lucrurile astea tu le rumegi mai greu. Crezi că eu nu am băgat de
seamă că ai căscat de vreo cîteva ori, şi numai cînd ai auzit de iepele de la
Timişoara ai ciulit urechile. Auzi, Zambilico? Acum cîteva luni, Sigismund i-
a cerut domnului Mihai să ne prindă şi să ne trimită legaţi burduf la Alba-
37
Iulia. Ştii ce i-a răspuns Mihai-vodă? „Măria-ta, să ne ierţi de neputinţă!

Auzim că acei vestiţi vînători stau mai mult prin părţile Transilvaniei, chiar
prin apropiere de Alba-Iulia.‖ Tu îl ştii, Zambilico, pe Ion Cristu? Ei, na!
Cum dracu nu-ţi aduci aminte? Băiatul acela înalt, cu părul galben-roşcat.
Acum îl cheamă Hans Beckembauer. Al naibii, vorbeşte nemţeşte mai abitir
ca un neamţ. Cu el i-am pregătit o bucurie principelui. De fapt, am împînzit
Ardealul cu oameni de încredere. Semnul nostru de recunoaştere e un inel
de argint, pe care e gravată o frunză de stejar. Avem oameni şi în Moldova.
Ne-a intrat nouă şi lui Mihai-vodă o păsărică în cap, de care ai rîde şi tu.
Vrem să facem o ţară cu hotarele întinse pînă vor cuprinde toată suflarea
românească. Zici că e greu. Parcă eu spun că e uşor? Ne trebuie oşteni,
bani, multă viclenie şi niţică baftă. Ştii tu ce înseamnă să ai un om ca Ion
Cristu, la doi paşi de Alba-Iulia, în vreme de vrajbă cu Sigismund? Ion se va
pricepe să-i ridice pe cei două mii de iobagi împotriva principelui. Se zice că
sub castelul de la Obreja s-ar afla o comoară. Tare bine ne-ar prinde! Anul
trecut am intrat, într-o noapte, în castel dimpreună cu Ducu şi Chirilă. Am
găsit acolo planul vechiului castel şi o cronică din acele timpuri. Am pus
apoi foc acelei aripi de castel şi ne-am luat tălpăşiţa. Hîrtiile sînt acum în
mîinile lui Cristu. Roşcatul ăsta e unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai
noştri. S-ar putea să afle comoara.
Furtuna se potolise. Doar urmele ploii se mai păstrau încă în toată
puterea lor. Călăreţii lăsaseră în urmă de puţină vreme cetatea Alba-Iulia,
trecuseră de Şard şi se aflau într-un crîng cu copaci tineri, întins pe faţa
unui deal numit prin acele părţi Măgura Vulpii.
Se lumina de ziuă. Călătorii hotărîră să facă acolo un popas de cîteva
ceasuri. Măgura Vulpii, ridicat direct din cîmpia ca o tipsie, pare un deal
sau un munte de împrumut, cărat acolo de cine ştie unde, tras la rindea
sau la raşpel, pînă cînd colţurile, muchiile şi toate asperităţile s-au lepădat
de trunchi, iar ceea ce a rămas e un uriaş deasupra cîmpiei. Un uriaş cu
cojoc mare de brad, de fag, de cer şi de salcîm, de pruni pe jumătate
sălbăticiţi, de aluni cu coarda elastică. Un uriaş care domină cîmpia pînă
departe. Între Măgura Vulpii şi cetatea de scaun, cîmpia se îngustează
treptat, ameninţată spre stînga de înălţimi domoale, acoperite cu vii. Pe
măsură ce se apropie de Măgura Vulpii, cîmpia îşi subţiază mijlocul, iar
dincolo de acea semeaţă înălţime, ea transformă într-un fel de uluc prin
care se scurg la vreme de ploaie apele iuţi, venite de pe înălţimi. Pe aici
intră în Ţara de Piatră un drum veşnic măturat de ape. Călătorul obişnuit
cu drumurile prin Munţii Apuseni făcea popas la Măgura Vulpii, controla cu
grijă potcoavele calului, îşi încărca pistoalele şi numai după aceea pornea
mai departe.
Cînd soarele începu să-şi bată tăriile, călăreţii coborîră fără grabă spre
poale, acolo unde zăreau cîteva case răzleţe. În cătun aflară merinde pentru
38
ei şi pentru animale. Numai Caravană se ocupă de nişte lucruri greu de

priceput. Găsi acolo un fierar şi-i plăti omului să-i facă o roată cu şanţ la
mijloc, pusă pe un ax de fier, lung cam de un cot. Îi mai ceru fierarului un
cîrlig cu mînerul găurit, iar de prin vecini cumpără două funii zdravene,
lucrate din cînepă, cam la grosimea a două degete.
Părăsiră cătunul după vreo trei ceasuri, sătui şi odihniţi. Ocoliră
Măgura Vulpii şi se aţinură curînd pe lîngă apele Ampoiului, depărtîndu-se
de locurile umblate, afundîndu-se tot mai adînc printre munţi. Pădurile
mari de răşinoase nu aveau hotare prin părţile acelea. Spre seară, poposiră
pe un tăpşan înconjurat de stînci. Pînă la cină, Caravană se ocupă de rana
lui Ducu, sporovăind uşor şi constatînd mulţumit că vînătorul se
întremează destul de repede. Luă apoi toporul lui Marcu, îi încercă tăişul pe
degete şi-i chemă la el pe cei doi băieţi. Tot căutînd cu privirea, se opri în
faţa unui brad cu trunchiul gros cît o gură de găleată.
– Îl tăiaţi la înălţimea asta! porunci mustăcind. Cînd e gata, mă
chemaţi!
Băieţii se apucară să taie bradul cam la cinci coţi deasupra pămîntului.
După vreo jumătate de ceas, îl strigară pe vînător.
– Acum, uite ce faceţi, rîse Caravană văzîndu-i nedumeriţi. Ciopliţi la
capătul de sus în aşa fel, încît să băgăm fierul ăsta prin două urechi ale
bradului, iar roata să se învîrtească la mijloc. Sper că aţi priceput că e
vorba de un scripete. După ce isprăviţi, înroşim fierul în foc şi dăm găuri.
Pînă înnoptează, mai sînt vreo două ceasuri bune.
Isprăviră lucrul înainte de căderea nopţii. Caravană îi adună pe toţi în
jurul scripetelui şi le făcu o demonstraţie de pomină, despre care avea să se
vorbească multă vreme. Legă unul dintre capetele funiei de şaua Zambilicăi,
trecu funia peste roată şi, rămînînd cu celălalt capăt în mînă, le spuse:
– Fraţilor, observaţi, că de acest capăt e prins un cîrlig. Mai observaţi că
ne aflăm deasupra unui perete stîncos, înalt cam de trei staturi de om.
Peretele se continuă în lungul Ampoiului, pe cel puţin cinci sute de paşi.
Între peretele de stîncă şi Ampoi e o potecă. De jos, de pe potecă, nimeni nu
s-ar putea sui pînă la noi. Poteca e atît de îngustă şi de întortocheată, încît
caii şi călăreţii sînt nevoiţi să meargă unul în urma celuilalt. Acesta e
drumul cel mai scurt între Cîmpeni şi Alba-Iulia. Aurul lui Sigismund
Báthory va trece pe aici. Îl cară de obicei un măgăruş care, aşa micuţ cum
e, duce pe spinare pînă la şaptezeci-optzeci de ocale. L-am văzut în vreo
două rînduri ducînd aur. Acum cară doar treizeci şi opt de ocale, aşa că
merge şi el mai în voie. De obicei, transporturile sînt însoţite de cel mult
treizeci de oşteni. Cincisprezece merg în fruntea convoiului, iar
cincisprezece în urmă. Măgăruşul cunoaşte atît de bine drumul şi misiunea
pe care o are că nu e nevoie să fie purtat de căpăstru. Vedeţi brăduţul
acesta? Voi lega de el cealaltă funie. Pe aceasta mă las eu la vale ca
39
fulgerul, prind cîrligul de la prima funie de şaua măgăruşului, iar Zambilica

nu va avea decît să tragă la scripete. Din trei mişcări, mă caţăr şi eu pe
funia mea, scoatem desagii de pe spinarea măgăruşului, adunăm funiile şi
o luăm din loc. Pînă vor găsi oştenii un drum pe unde să se caţăre aici, noi
vom fi departe. Ce trebuie să faceţi voi? Tu, Pavele, te duci îndărăt o sută
cincizeci de paşi. Cînd apare dedesubtul tău primul soldat, tragi un foc de
pistol în aer. Tu, Petre, te duci înainte o sută cincizeci de paşi. După ce
trece de tine ultimul soldat, tragi şi tu un foc de pistol în aer. Asta-i tot. Pe
urmă o luaţi la goană spre locul acesta. Chirilă, tu stai cu cuţitele tale în
locul în care mă aflu eu acum! Dacă mă ameninţă ceva, ştii ce ai de făcut.
Poziţia asta e foarte bună. Cînd apare măgăruşul de după cotitură, din
spate nu-l mai vede nimeni cîteva clipe, iar oşteanul dinaintea măgăruşului
se va afla după cotitura din faţă. Tu, Marcule, vei avea grijă să nu scape
funia de pe roată, iar Ducu îl va mîna pe deal pe Zambilica!
Se opri încruntat. Chirilă rîdea ţinîndu-se cu mîinile de pîntece. Ducu îi
purta isonul. Doar flăcăii şi podarul nu se încumetară la asemenea lucru.
Afişînd ceva din obiceiurile Apusului la modă pe vremea aceea şi prin
părţile noastre, Costache înfipse o mînă în şold, scoase pieptul în afară şi
spuse din vîrful buzelor:
– Am plăcerea să vă anunţ, domnilor, că rîsul vostru sună a batjocură.
Pe Zambilica mea dacă nu mi se năzare întocmai!
Se părea că cei doi vînători nu auziseră cuvintele lui Caravană, lucru ce
îl făcu pe grăsun să repete mustrarea, luînd o atitudine şi mai băţoasă.
– Doar unul ca tine putea să născocească asemenea ispravă, zise
Chirilă privindu-l cu dragoste. Auzi, să ridice măgăruşul prin aer!
– Dar ce-ai fi vrut? Să ne batem cu oştenii? bombăni Costache mînios.
– Nu, nici vorbă. Ce vină au ei că transportă aurul?
Cînd se statornici noaptea de-a binelea, împărţiră între ei sarcinile de
veghe şi se întinseră pe culcuşurile de muşchi. Ziua următoare se anunţa
destul de agitată.
Noaptea se isprăvi în linişte. La ziuă, mîncară în grabă, pregătiră
scripetele şi se aşezară pe locurile hotărîte, în aşteptarea convoiului. Doar
Chirilă mai zăbovi o vreme să îndepărteze caii. Nechezatul lor ar fi putu să
le strice planul. Cît despre Zambilica, acel cal de pomină prin sluţenia lui,
rar dădea motive de îngrijorare. Caravană îl obişnuise de mult să-şi
înfrîneze nechezatul în momentul în care simţea alţi cai prin împrejurimi.
Timpul trecea greu. Ampoiul cînta subţire printre stînci.
– Eşti sigur că vor călători pe aici? întrebă Chirilă.
Vrînd să-şi dea importanţă, Caravană răspunse indirect:
– Doamne sfinte, cînd a greşit vreodată Costache în părerile lui?
– Şi dacă au schimbat ziua în care vor face transportul? continuă
Chirilă.
40
Omuleţul cătă la el cu mirare. Treptat, ochii lui bolbocaţi şi rîzători se

posomorîră. Nu-i părea rău pentru aur, cît îl necăjeau gîndurile că un plan
atît de frumos conceput de el se duce de rîpă. I-ar fi plăcut să se
grozăvească niţel, iar prietenii să-l privească plini de admiraţie. Dar
gîndurile nu se desfăşurară mai departe. Chirilă ridică mîna în semn că
auzul lui ascuţit prinsese un zgomot. Curînd, zgomotul de copite se auzi
destul de clar. Caravană se agăţă de funia lui, aşteptînd liniştit. Ducu cel
Iute se apropie de Zambilica, iar Marcu puse funia pe scripete. Trecură
cîţiva oşteni, ducîndu-şi caii de căpestre. Caravană îi numără. Erau
paisprezece. Asta însemna că în urmă se aflau tot pe-atîţia. După puţină
vreme, se auziră două focuri de pistol. Unul din faţă, celălalt din spate.
Măgăruşul ieşi de după cotitură, iar vînătorul se scurse pe stîncă la vale cît
ai clipi. Înfipse cîrligul în şaua măgăruşului, iar bietul animal, speriat de
moarte, simţi cum se înalţă fără să găsească sprijin sub picioare. Mai iute
decît măgăruşul, Caravană grăbi să se pună la adăpost. De după cotitură
apăru un călăreţ. La vederea măgăruşului, care o luase pe un drum atît de
original, omul rămase împietrit de uimire. Din faţă şi din spate se auzeau
strigătele oştenilor. Cele două focuri de pistol îi zăpăciră cu totul. Deruta lor
era cu atît mai mare, cu cît nu aveau posibilitatea să se vadă unii pe alţii.
În loc să se preocupe de o regrupare, se tupilară pe după colţuri de stîncă,
aşteptîndu-se la un atac venit de pe înălţimi. Cînd se dezmeticiră şi aflară
despre dispariţia măgăruşului, Caravană şi însoţitorii lui erau destul de
departe, pierduţi în inima pădurii.
41
Capitolul 5
nserase de mult. Vînătorii ştiau că oştenii nu le vor găsi urmele
Î prea curînd. Mergeau domol unul în urma altuia, călcînd pe

marginea unui pîrîiaş de munte. În faţa lor se ivi un platou neted ca
o cîmpie în miniatură.
– Iată un loc minunat pentru odihna din noaptea asta, observă Ducu.
Apa e la cîţiva paşi. Iarba e mare şi destulă pentru caii noştri flămînzi. Cred
că ar fi bine să-l aşteptăm aici pe Chirilă, să vedem ce veşti ne aduce din
spate. Cînd va sosi el, voi pleca eu să fac o recunoaştere în faţă. Toată ziua
am simţit că sîntem spionaţi de pe undeva. De fapt, nu am văzut şi nu am
auzit nimic. Mi s-a mai întîmplat lucrul acesta şi nu ţin minte să mă fi
înşelat vreodată. Ne aflăm într-o zonă primejdioasă.
– Mie-mi spui? aprobă Caravană muşcînd lacom dintr-o bucată de
pastramă veche, găsită prin buzunarele lui largi.
– Pe aici se strecoară pîlcuri întregi de căutători de aur. Dar nu-l caută
cu unelte de săpat, ci cu sabia şi pistolul.
– Îhî, aprobă din nou Caravană.
– Dacă sîntem urmăriţi, măcar să ştim la timp. Pe urmă e bine să aflăm
cine ne urmăreşte. E mare lucru să-ţi cunoşti duşmanul.
– Păi de urmărit ne-au urmărit oştenii, rîse Costache.
– Oştenii n-au răbdarea bandiţilor. Ei te atacă de cum te zăresc.
– Mofturi!
– Ar fi bine. Dar iată-l pe Chirilă. Cum e în spate, prietene?
– În spate e linişte. Oştenii s-au ţinut după urmele noastre pînă către
prînz. Adică nu chiar după noi. Le-am lăsat nişte urme care i-au făcut să se
învîrtească aproape în loc. După prînz, au renunţat. N-au curajul să se
avînte prin locuri necunoscute de ei.
– Ce ţi-am spus? chicoti Caravană scuipînd un sîmbure de prună
uscată.
– Atunci, e bine, murmură Ducu mulţumit. Cel puţin din partea lor nu
ne aşteptăm la necazuri. Eu plec să fac o recunoaştere înainte. Nu voi lipsi
mult. Costache a hotărît să poposim aici peste noapte. Alegerea e cum nu
se poate mai bună. Dinspre dreapta nu putem fi atacaţi. Peretele de stîncă e
prea drept pentru a putea umbla cineva pe el. Peretele din stînga mi se pare
la fel. Dacă ne aşezăm pe platoul acesta îngust şi lung, avem de privegheat
doar în spate şi în faţă.
42
Vînătorul descălecă şi, renunţînd la cal, se mistui în noapte. O luă

domol prin pîrîu. Apa nu era mai adîncă de două palme. Susurul ei
acoperea zgomotul paşilor. Se oprea din vreme în vreme şi cerceta cu
atenţie împrejurimile. Amintirea senzaţiei din timpul zilei nu-l părăsea nici
o clipă. Să le fi prins oare urma acei teribili aventurieri care pîndeau
călătorul zile întregi pînă socoteau că a sosit momentul de atac? În zona
aceea, opera banda faimosului Kunzli. Acel bandit a cărui ceată număra
mai bine de o sută de oameni şi despre care se spune că a adunat mai mult
aur decît principele Transilvaniei. Multe din poterele trimise pe urmele lui
nu s-au mai întors niciodată. Gurile rele spuneau că acel Kunzli ar fi în
legătură cu cîţiva dintre cei mai influenţi nobili ai principatului, dar
lucrurile nu se adeveriseră pînă atunci.
După un cot al pîrîului, se opri surprins. Un curent subţire de aer
aducea miros slab de fum pe ulucul acela dintre maluri. Mirosul venea din
stînga, de pe platou. Ieşi din apă şi se tîrî în direcţia aceea, adulmecînd
aerul ca un copoi dresat. Ajunse la un pîlc de brazi mult mai apropiaţi unul
de altul. Spre stînga, dincolo de brazi, începea o zonă de mărăciniş de
netrecut. Lîngă un foc ascuns cu dibăcie între cîteva pietre ca nişte lespezi
un bărbat îşi pregătea cina. O jumătate de iepure se rumenea încet pe
frigăruia de alun, pe care bărbatul o mînuia cu multă pricepere. Calul
slobod picotea la cîţiva paşi. Pădurea se liniştise şi nu se auzea împrejur
decît clipocitul apei. Un clipocit lin, odihnitor, care te îmbia la somn.
„E dibaci omul, gîndi Ducu. Nici eu nu aş fi găsit un loc de popas atît
de sigur. Cu toate că după haine ai zice mai degrabă că-i orăşean decît
vînător.‖
Şezu multă vreme nemişcat să ghicească alţi tovarăşi de-ai
necunoscutului, dar nimic nu se clinti prin împrejurimi. Se ridică şi porni
îndărăt pe drumul pe care venise. Probabil că acesta era omul care-l
spionase în timpul zilei. Ajunse în tabără la mai bine de un ceas. Prietenii îl
aşteptau cu cina. O cină destul de săracă.
– Ce veşti, prietene? îl întîmpină Chirilă.
– Aşa şi-aşa! La o vreo opt sute de paşi în faţa noastră, am zărit un foc.
Lîngă foc e un om. Focul e atît de bine ascuns, încît nu-l vezi decît cînd eşti
foarte aproape. Eu am ajuns la el luîndu-mă mai degrabă după mirosul de
friptură. La prima vedere, pare un călător destul de obişnuit. Dar dacă e
aşa, ce caută prin locuri atît de neumblate şi primejdioase? De obicei, prin
locurile acestea oamenii merg mai mult în grupuri. Asta e zona prin care
cutreieră cel mai temut bandit din Munţii Apuseni. Costache, tu ai auzit
despre faimosul Kunzli. Nu se poate să nu fi auzit, continuă el văzîndu-l pe
vînător atît de ocupat cu gustarea.
– N-am auzit. Îl cunosc.
43
– Lumea zice că banda lui numără peste o sută de capete. Spurcate

capete! Eu ştiu mai multe. Cu iscoade cu tot, s-ar putea ca numărul lor să
fie mult mai mare. Mai sînt şi alte cete, dar nu se prea amestecă pe
teritoriul lui Kunzli. S-ar putea ca omul să fie o iscoadă din bandă. Poate să
fie şi om de treabă. În cazul acesta, singura lui vină ar fi că e nătărău. Poate
ar fi bine să-l prevenim că locurile de pe aici nu sînt prea sigure. Deşi nu
cred că e cazul cu el. După straie, nu pare să fie căutător de aur. Arme nu
am văzut la el în afară de un cuţit cu care-şi pregătea cina. Poate că erau
aşezate în iarba mare.
– Dar cum erau hainele călătorului? se interesă, în sfîrşit, Costache.
– Mult prea elegante pentru asemenea locuri.
– Zău? Din ce în ce mai interesant. O să vedem îndată ce hram poartă.
Ne apropiem de el cu cît mai multă fereală. Apoi lăsaţi-l pe mîna mea.
Porniră toţi trei în lungul pîrîului. Nu mergeau iute. În astfel de treburi,
ei ştiau bine că pripeala ar fi fost de neiertat. Se opriră după o jumătate de
ceas în spatele brazilor, la cel mult douăzeci de paşi de necunoscut. Acesta
continua să mănînce liniştit, aşezat cu spatele spre vînători. Doar calul se
nelinişti, ridicînd capul şi ciulind urechile. Caravană îşi lepădă armele. Iar
după ce se asigură că totul e în ordine în ţinuta lui, porni tîrîş către
necunoscutul din preajma focului. Se strecura încet, fără gesturi mari,
inutile, iar clipocitul pîrîului se auzea la fel de limpede.
Costache vorbi în gînd cu Zambilica, ocolind cu grijă crenguţele uscate,
pipăind cu palmele de cîte două ori locul din faţă înainte de a se mişca. „La
un atac prin surprindere, totul e să fii calm, Zambilico. Te strecori uşor, ca
o nălucă, pînă în spatele omului, te ridici ca un hultan, îi pui o mînă
zdravănă în gît, genunchiul în şale şi-l întorci frumuşel pe picior. În mîna
liberă ţii cuţitul gata să loveşti şi atent la mîinile lui, şi mai ales la ochii lui.
Crezi că era bine dacă năvăleam asupra lui cu Ducu şi cu Chirilă? Nu era
bine. Întîi, pentru că omul în faţa unui singur ins îşi deschide pliscul mai
uşor. Apoi, s-ar putea să mai aibă alţi tovarăşi care să apară de undeva şi
să ne ia prin surprindere.‖
Ajunse în spatele omului. Îl auzi cum mestecă. Un salt fulgerător, şi
braţul oţelit al vînătorului îi prinse gîtul ca într-o menghină. De genunchi
nu mai avu nevoie, fiindcă, spre mirarea lui Ducu şi a lui Chirilă, Costache
Caravană, specialistul acestui soi de atac, zbură prin aer ca o minge mare şi
se rostogoli la cîţiva paşi. În clipa următoare, necunoscutul se aplecă
deasupra vînătorului şi-i lipi cuţitul de gît.
Aiurit de cele întîmplate, Caravană privi la omul de deasupra lui. Întîi i
se păru că visează şi nu pricepu în ruptul capului că a fost învins de o
puşlama prea tînără şi cu prea mult caş la gură, care mai mirosea a lapte
de mamă.
44
– Pe cinstea mea, murmură tînărul necunoscut trăgînd cuţitul de lîngă

grumazul vînătorului, ai un braţ de fier, domnule! Gata-gata să mă
sugrumi. Ridică-te! Un om cu asemenea braţe ca ale domniei-tale nu
trebuie să şadă în poziţia asta păcătoasă.
Auzind acele vorbe frumoase, Chirilă puse cuţitul în teacă, bucuros că
nu-l aruncase. Cît despre Caravană, acesta se ridică buimac, uitîndu-se
stingherit cître brazii după care aşteptau prietenii săi. Dar surprinderea
vînătorului, fu mai mare cînd îl auzi pe necunoscut adresîndu-se din nou:
– Cheamă-ţi prietenii, domnule Caravană! Sînt fericit să vă cunosc atît
pe domnia-ta, cît şi pe domnii Ducu cel Iute şi pe Chirilă Zece Cuţite.
Vînătorii ieşiră dintre brazi. N-avea nici un rost să se mai ascundă.
– Bună seara, domnilor! spuse tînărul necunoscut zîmbind. Vă rog să
luaţi loc în jurul focului. Mai am o jumătate de iepure. Pînă cînd sosesc
ceilalţi prieteni ai domniilor-voastre, îl pun pe frigare. Cam puţin pentru
atîtea guri de voinici sănătoşi, dar pe cinstea mea: dacă ştiam de ieri că voi
avea asemenea musafiri pentru care se roagă întreaga suflare românească,
aruncam cuţitul după o căprioară.
– Vînezi o căprioară cu un cuţit? explodă Caravană mînios. De una ca
asta, iartă-mă, dar nu te crede nici Zambilica.
– Vorbeşti de calul domniei-tale? Bun cal, domnule Caravană! trecu
străinul peste vorbele mînioase ale acestuia.
– Auzi, cu un cuţit! Fugi, d-aicea!
– De ce nu?
– Las-o moartă! Doar nu sîntem nici noi chiar de lîngă lingură.
– Dacă nu crezi, atîta pagubă! răspunse rece străinul. Apoi îşi îndulci
glasul. De fapt, nu merită să discutăm nişte lucruri atît de mărunte.
– Şi atît de gogonate, completă Caravană.
Chirilă se amestecă în vorbă:
– Dragul meu Caravană, se pare că domnul e un mare viteaz. Pînă azi
n-am auzit să fi scăpat cineva de sub braţul tău. Pe de altă parte, e şi
mărinimos. Nu ţin minte să fi făcut caz de biruinţa asupra ta. Văd că umbli
să-l superi cu tot dinadinsul şi ştiu că-ţi lipseşte asemenea obicei. De fapt,
la vreme grea am reuşit şi eu să vînez o căprioară cu un cuţit aruncat cum
trebuie. E foarte adevărat că din Maramureş pînă la Constantinopol şi de la
Buda pînă în ţara muscalilor nu mai ştiu pe altcineva să facă asemenea
ispravă. Eu nu am nici un merit. Se zice că m-am născut cu cuţitul în
mînă. Zicala asta nu e prea departe de adevăr. După cîte se pare, continuă
insinuant, domnul acesta nu poartă alte arme în afară de cuţitul din mîna
lui. Iepurele din frigăruie s-ar putea să fi picat de acel cuţit. Şi nu văd nici
un motiv pentru care nu am crede vorbele acestui domn.
– Fugi, Chirilă, d-aicea! rîse Caravană. De zece ani umblăm împreună şi
nu te-am auzit că s-ar putea vîna un iepure cu cuţitul!
45
Străinul se întoarse ostentativ cu spatele la Caravană.

– Aţi ghicit, domnule Chirilă, spuse el. Iepurele acesta a căzut de cuţit.
Iar pentru că am simţit în vorbele domniei-tale oarecare interes în privinţa
armelor mele, iată-le.
Cu o mişcare îndemînatică, trase de sub o lespede de piatră un brîu lat
de piele. În tecile brîului se adăposteau şapte cuţite.
„Începe să-mi placă omul, îşi mărturisi Chirilă. Se pare că e foc de isteţ.
A prins nuanţa din vorbele mele. Să dea Domnul să fie om de treabă! De
fapt, aşa arată pînă acum.‖
Apoi, cu voce tare:
– Pentru a încerca un aruncător de cuţite desăvîrşit, există o probă fără
greş. Arunci în sus un ciot de lemn. Dacă vîrful cuţitului atinge ţinta,
aruncătorul poate fi socotit un mare meşter. Cîndva am fost pus şi eu la
încercare cu ciotul şi n-aş putea spune că nu am avut emoţie.
Costache se grăbi să ridice un ciot de lîngă foc, dar Chirilă îl opri.
– Dragul meu, acum e noapte, şi şansele sînt mult mai mici decît ziua,
chiar dacă luna e atît de bogată în seara aceasta. Nici eu nu m-aş
încumeta. Pe urmă, s-ar putea ca domnul să nu fie dispus să ne arate
măiestria. Şi pe legea mea că nu i-aş lua-o în nume de rău dacă mă gîndesc
la felul în care i-ai vorbit.
Tînărul necunoscut se încruntă, ghicind în vorbele lui Chirilă niţică
neîncredere şi parcă o urmă de scuză pentru el. Se simţea de la o poştă
firea lui cinstită. Îşi încinse cu îndemînare brîul de piele, puse cuţitul în
teacă, lîngă celelalte, apoi se întoarse către Caravană.
– Aruncă, domnule, ciotul! Sper să-l nimeresc, mai ales că o parte din el
arde încă, astfel că voi putea urmări drumul pe care urcă.
Vînătorul nu se hotărî să arunce, aşteptînd ca tînărul să-şi pregătească
unul din cuţite, dar acesta părea că nici nu se interesează de un asemenea
amănunt.
– Cred că ar trebui să-ţi pregăteşti cuţitul, i se adresă Chirilă.
Tînărul zîmbi pentru prima oară de cînd se întîlniseră.
– Ar fi prea uşor să aştept cu cuţitul în mînă.
– S-ar putea să nu vă ajungă timpul, observă din nou Chirilă.
– Vom vedea.
În primul moment, Caravană fu tentat să arunce lemnul foarte sus şi
departe, dar firea lui cinstită trecătoare învinse acea slăbiciune. Ciotul se
învîrti prin aer, descriind o curbă roşiatică. Mîna tînărului se mişcă moale,
parcă lipsită de energie. Cei trei vînători, care nu se mirau din orice,
scăpară o exclamaţie de uimire. Cuţitul se înfipse în ciot şi căzu dimpreună
cu el la pămînt. Chirilă nu se mai putu stăpîni. Îi întinse mîna tînărului,
plin de entuziasm.
46
– A fost o lovitură straşnică, domnule! Pe legea mea! Credeam că nu se

mai află alt om în afară de mine căruia să-i reuşească o asemenea lovitură.
Cuţitul poate deveni o armă grozavă numai cînd ceri de la el tot ce poate să
dea. Mii de oameni poartă cuţite şi se cred înarmaţi. Nu mai încape îndoială
că domnia-ta eşti un mare ochitor. Poate cel mai mare pe care l-am văzut
vreodată. Există totuşi o deosebire între noi doi. O deosebire care mă
uimeşte. Eu cînd arunc prind lama între degete. Domnia-ta ţii cuţitul în
palmă, cu vîrful la vîrful degetelor. În definitiv, e bună şi metoda asta, dar
îţi micşorează forţa de aruncare. Ar mai fi poate şi o problemă de ochire. La
mine, cuţitul porneşte din dreptul umărului şi trece pe lîngă faţa mea, deci
prin apropierea ochiului drept. Asta înseamnă că am posibilitatea de ochire.
La domnia-ta, cuţitul porneşte din dreptul şoldului, avînd o diferenţă de
înălţime de cel puţin doi coţi. Şi cu toate aceste scăderi, se pare că lovitura
domniei-tale e fără greş, iar asemenea îndemînare se capătă după foarte
mulţi ani.
– Părerile domniei-tale sînt în parte adevărate, recunoscu tînărul. La
început aruncam şi eu ţinînd lama cu degetele şi mi-am dat seama că se
pierde tare mult timp. La metoda mea de aruncare creşte viteza şi chiar
posibilitatea de ochire. Să zicem că mi-a apărut o ţintă în faţă. Cuţitul stă
înfipt în teaca lui cu vîrful în jos, cum e şi firesc. Domnia-ta pierzi timp să
întorci cuţitul şi să-i prinzi lama între degete. Al doilea timp se pierde prin
ridicarea mîinii în dreptul umărului şi ducerea ei spre spate. La mine există
o singură mişcare, lungă. Trag cuţitul din teacă şi, în timp ce duc mîna spre
spate, pe lîngă şold, el se aşază singur în palmă. Iar cînd mîna cu cuţitul
revine în faţă, mîna se ridică pînă-n dreptul ochiului, astfel că posibilitatea
de ochire creşte. Deci, e vorba de o singură mişcare, lungă, curgătoare, iar
forţa de aruncare e destul de bună. Mă încumet să nimeresc pînă la
douăzeci şi cinci de paşi. Poate aţi observat în aruncarea mea o oarecare
încetineală. Aceasta e numai aparentă. În fond, e o anumită eleganţă a
aruncării, care se capătă cu timpul.
– Arunci atît de departe? se miră Chirilă. Păi cam asta e şi pentru mine
distanţa pînă la care am o oarecare siguranţă. Rămîn totuşi uimit de
precizia domniei-tale şi, dacă n-aş fi văzut cum ai lovit ciotul mi-ar fi fost
destul de greu să cred. Poate că acest fel de aruncare să fie mai bun decît al
meu. Am să-l probez cu prima ocazie. Am auzit de un singur om care ar mai
fi putu să facă o asemenea ispravă, dar omul acela e mort de vreo doi ani.
Era un tînăr de prin părţile Banatului. Sau cel puţin aşa se credea. Îl
chema Cae Indru. Eu nu l-am văzut niciodată, dar oamenii de toată
încrederea spuneau că acel Cae arunca atît de repede cuţitele, încît
duşmanii lui cădeau ca spicele sub seceră. Iar despre loviturile lui se spune
că nu-şi greşeau ţinta. Se mai vorbeşte şi azi că ar fi fost cel mai grozav
spadasin din Carpaţi. Că era un adevărat diavol cînd îşi rotea sabia printre
47
duşmani. Cică avea o lovitură numai de el cunoscută, care despica beregata

adversarului. Mulţi spadasini cu renume nu s-au sfiit s-o ia la goană din
faţa lui şi nu le-a fost deloc ruşine. Se pare că a fost un mare viteaz. Hm!
Poate că lumea a mai înflorit niţel lucrurile despre el. Păcat că nu şi-a pus
viaţa şi iscusinţa în slujba patriei. Ar fi fost nevoie de asemenea om. Despre
viaţa lui nu se vorbeşte tocmai frumos printre oameni. Parcă am auzit că ar
fi fost amestecat în nişte afaceri nu prea curate. Hm! Dar noi nu avem
dreptul să-l judecăm. Întîi, pentru că e mort, iar în al doilea rînd, pentru că
ce ştim despre el e numai din auzite. Şi lumea vorbeşte multe. Înfloreşte
lucrurile şi le încurcă de nu le mai dai de capăt. Se pare că a avut o moarte
năprasnică. Se spune că s-ar fi ascuns într-o colibă mare undeva prin
Munţii Semenicului. Că duşmanii lui au înconjurat coliba, dar nu au putut
pătrunde la el. Cîţi s-au apropiat de uşă s-ar fi ales cu cîte-un cuţit în piept.
Pînă la urmă au făcut şomoioage aprinse şi le-au tot aruncat cu săgeţile,
pînă cînd coliba şi proprietarul ei s-au prefăcut în cenuşă.
În timpul discuţiei, Ducu rămase mai la o parte, scump la vorbă aşa
cum îi era felul. Din locul acela remarcă încă o dată îmbrăcămintea
elegantă a necunoscutului, uimindu-se de cizmele lui cu croială frumoasă,
din piele de căprioară. Pantalonii, strînşi pe picioarele lungi, arătau a fi
dintr-un postav de cea mai bună calitate. Peste cămaşa de mătase,
dantelată, purta o vestă bine strînsă pe talie, după moda Apusului. Faţa,
prelungă, avea o anumită dulceaţă feminină. Părul căzut pe frunte îi da acel
aer tineresc al băieţilor încă neformaţi. Mişcările corpului aveau oarecare
moliciune, ca de pisică în timp de linişte. Moliciune care, după cum
observase ceva mai devreme, se transforma fulgerător într-o mare
elasticitate a corpului. Mişcările lui şi vocea lui îi aminteau parcă despre o
veche cunoştinţă. Oare cine era omul acesta?
– După felul în care ne-ai poftit lîngă foc, se pare că ne cunoşti foarte
bine, continuă Chirilă. Eu nu prea ţin minte să fi avut plăcerea de a ne fi
întîlnit în vreo împrejurare.
– Adevărat! răspunse necunoscutul. Pînă în noaptea aceasta nu am
avut prilejul să vă cunosc mai de aproape, cu toate că despre domniile-
voastre am auzit de multă vreme. Iar cei care vă pomenesc nu uitau să
adauge multe vorbe de laudă. Cînd m-ai iscodit, domnule Ducu, am avut
plăcerea să-ţi simt prezenţa. Ştiu că puţin se pot lăuda cu asemenea
ispravă. Şi mult mai puţini ar fi aceia care l-ar putea urmări pe Ducu cel
Iute pînă la soţii lui, să le asculte discuţia, să mai aibă timp de întoarcere şi
să mănînce liniştit, aşteptînd atacul domnului Caravană. Ştiţi şi domniile-
voastre că viaţa de unul singur prin locuri nu tocmai sigure îţi cere unele
măsuri de prevedere.
– Ai făcut domnia-ta asta? întrebă Caravană uimit.
– Aşa se pare, îngînă Ducu, parcă amuzat.
48
– Straşnică întîmplare! zîmbi Chirilă. Prietenului Caravană i-ai dat o

lecţie de trîntă, şi nu sînt mulţi care ar putea face asemenea lucru. Lui
Ducu i-ai dat o lecţie de pîndă şi de urmărire. Pe Ducu nu l-a păcălit nimeni
pînă azi în chestii d-astea. Mie mi-ai dat o lecţie de aruncare a cuţitului.
Ceva mai devreme poate că te-aş fi întrebat ce cauţi singur cuc pe
meleagurile acestea. Acum însă îmi dau seama că un om ca domnia-ta eşti
unul dintre aceia care ştiu cum nu se poate mai bine să se ferească de
primejdii.
Necunoscutul nu răspunse numaidecît, gîndindu-se că în orice caz
Chirilă putea să fie la fel de îndemînatic în a trage oamenii de limbă pe cît îi
mersese faima la aruncarea cuţitului. Obişnuit să nu-şi dezvăluie gîndurile
cu prea mare uşurinţă, tînărul hotărî să schimbe vorba printr-un atac
menit să-i încurce pe vînători:
– Vă credeam pe undeva prin părţile Braşovului. Principele
Transilvaniei a pornit mulţi oameni pe urmele domniilor-voastre. Se vede că
unele piedici v-au întors din drum.
La asemenea vorbe, Chirilă ciuli urechile.
– Aşa este, domnule. Drumul acesta e ceva mai sigur.
– Iar ocolul nu are importanţă cînd ai nişte cai buni. Apoi, drumul prin
ţara aurului e destul de interesant.
Chirilă rămase pe gînduri, întrebîndu-se ce urmărea necunoscutul. Iar
cînd răspunse, vocea lui fu destul de insinuantă:
– Da, domnule. Dacă nu-l făceam, ne lipseam de plăcerea de a vă întîlni
aici, în sihăstria asta. Îmi plac hainele domniei-tale. Asemenea haine se
potrivesc mai bine la oraş.
– Am o mare slăbiciune, rîse necunoscutul. Îmi place să mă îmbrac
bine. Întîlnirea noastră se pare că i-o datorăm lui Sigismund Báthory. Fără
măgăruşul lui nu am fi avut prilejul să ne cunoaştem. Sau, poate se ivea un
prilej mai tîrziu.
Vînătorii tresăriră la asemenea cuvinte şi prima lor pornire fu aceea de
a duce mîinile la arme. Din fericire, intenţiile lor nu se transformară în
gesturi. Totuşi, tînărul le ghici gîndurile şi nu se putu opri să aducă puţină
lumină.
– Domnilor, spuse zîmbind, am avut plăcerea să văd pregătirile pe care
le-aţi făcut pentru capturarea măgăruşului. Şi, pe cinstea mea, planul
domnului Caravană mi-a stîrnit admiraţia. Sigismund o să turbeze aflînd
asemenea ispravă, din care se alege destul de păgubit. Bănuiala ar fi putut
să cadă asupra lui Kunzli şi zău dacă mai avea importanţă o bănuială în
plus. Dar domnul Caravană a avut bunătatea să agaţe de şaua măgăruşului
un bileţel cu multe salutări principelui, din partea vînătorilor. Poate că e
mai bine aşa. Cele treizeci şi opt de ocale de aur vor lua drumul Ţării
49
Româneşti. Acolo e multă nevoie de aur. Sînt convins că nu veţi opri nimic
pentru domniile-voastre. El va avea o destinaţie mai bună.
– Domnule, îl întrerupse Chirilă mai puţin prietenos. Raţiunea mă
îndeamnă să te iau prizonier, avînd aceste drepturi prin faptul că ne-ai
spionat. În schimb, inima îmi spune că trebuie să am încredere în domnia-
ta. Pe noi vînătorii, rar ne înşeală inima. Îmi pare totuşi rău că nu pot
asculta de inimă. Predă-ne cuţitele! Vei merge cu noi pînă cînd vom socoti
că e cazul să-ţi dăm drumul. Poate că atunci îţi vom cere iertare.
Tînărul necunoscut îşi încrucişă braţele şi-l privi amuzat pe Chirilă.
– Problema s-ar pune şi altfel, domnule Chirilă. Şi eu am urmărit aurul,
aşa cum l-aţi urmărit domniile-voastre. Cred că nimeni nu-mi putea refuza
acest drept. Auzind discuţiile pe care le-aţi purtat, m-am lăsat păgubaş. Nu
e tocmai plăcut să renunţi la o asemenea pradă.
– N-am nici un motiv să te cred, spuse Chirilă întunecat. Te rog, predă-
ne cuţitele!
– O clipă! strigă Ducu. Nu putem să-i aducem o asemenea nedreptate
acestui om.
Vînătorul se întoarse mirat.
– Crezi că o fac bucuros?
– Nu o vei face deloc, prietene Chirilă! Domnul acesta m-a scăpat din
mîinile oamenilor lui Sigismund.
– Cînd?
– Acum cîteva zile. Asta s-a petrecut la hanul Butoiul Tămăduirii. Şi-a
riscat viaţa pentru mine, şi doar nu-mi era dator cu nimic.
– Nu mă aşteptam să mă recunoşti, rîse tînărul, surprins. Se vede că ai
ochi foarte ageri.
– Aşa se pare, recunoscu Ducu prietenos. Basmaua ţi-a acoperit bine
faţa, dar omul mai are unele mici particularităţi despre care poate că nici
nu ştie. Mişcările domniei-tale sînt moi, ca de pisică. Iar degetele mîinilor
subţiri, ca de domnişoară. Vocea părea altfel în noaptea aceea. Doar în
momentul cînd ai dat loviturile de sabie ea a devenit tărăgănată, ca şi
adineauri, cînd ai luat cuţitul de la gîtul lui Caravană şi l-ai poftit să se
ridice.
– Deci, zise necunoscutul, domnul Caravană a greşit cînd m-a atacat.
Domnul Ducu a greşit cînd m-a pîndit. Domnul Chirilă a greşit cînd a
încercat să se călăuzească după raţiune. Eu am greşit cînd am crezut că,
avînd basmaua pe faţă, nu voi fi recunoscut de nimeni. Cu toată isteţimea
şi priceperea noastră, rămînem, totuşi, nişte bieţi oameni.
Necunoscutul se întrerupse din vorbele lui şi rămase o clipă atent. Iar
cînd vorbi, vocea lui fu o şoaptă.
– Se apropie cineva de noi. Sper să fie prietenii voştri.
50
Chirilă ascultă şi el atent, dar nu mai fu nevoie. Din spatele brazilor îşi
făcu apariţia Marcu şi cei doi băieţi. Veneau încet, uitîndu-se la străin. Cînd
ajunseră foarte aproape, Marcu tresări puternic şi făcu un pas înapoi,
exclamînd:
– Cae Indru. Acest om e Cae Indru. Oare au înviat morţii?
– Nu te cunosc, rosti Cae.
Marcu bolborosi, uitîndu-se la el ca la o stafie:
– Aminteşte-ţi, dumneata, de o noapte cu ploaie mare! Acum doi ani. Pe
o vreme de ziceai că e vremea de apoi. În casa podarului de la Mureş, am
doborît împreună şase duşmani de-ai domniei-tale. Eu sînt podarul acela.
Faţa lui Cae Indru se lumină.
– Îmi amintesc, prietene. Mă bucur că ne întîlnim.
Cîteva clipe tăcură toţi, privindu-l pe Indru. Primul îşi reveni Chirilă.
– Iată, domnule, că focul vostru se stinge, iar jumătatea de iepure s-a
răcit de mult. Ce-ai zice dacă am cina împreună?
– Cred că aş primi cu plăcere, se lumină Cae.
Peste o jumătate de ceas, vînătorii şi tînărul acela ciudat şedeau în
jurul focului, gustînd în tihnă din iepurele rumenit. La picioarele lor, pîrîul
cînta zglobiu, nepăsător de cîte se întîmplau în pădure. Vorbele veneau rar,
acoperite de trosnetul vreascurilor care se transformau în jăratic.
– Ar fi plăcută o călătorie împreună, insinuă Ducu.
– Ar fi plăcută, consimţi Cae, dar drumurile noastre se despart. Mîine
seară am o întîlnire importantă la Sebeş. Spuneai, domnule Chirilă, că acel
Cae Indru şi-ar fi făcut un nume rău. Nu vreau să mă apăr. Lumea vorbeşte
multe. Vă pot răspunde însă printr-un exemplu. Aţi luat aurul lui
Sigismund. Lumea va zice că sînteţi de aceeaşi teapă cu faimosul Kunzli.
Numai domniile-voastre şi eu ştim că nu e aşa.
Tăcură cu toţii, recunoscînd multă dreptate în vorbele tînărului. Se
culcară tîrziu. Doar Chirilă rămase mai la o parte, să vegheze somnul
celorlalţi. Din locul acela îl auzi pe Caravană discutînd mînios cu Zambilica,
iar calul, cuminte şi resemnat, picotea molcom.
– Ai mai pomenit asemenea drăcovenie? Un flecuşteţ de băiat să mă
trîntească de faţă cu prietenii mei. Şi bine că nu mi-a rupt un picior sau o
coastă. Ce dacă îl cheamă Cae Indru? Te-ai făcut al dracului, Zambilico! O
vorbă nu scoţi. Măcar să mă aprobi. Altădată, cum deschideam gura săltai
căpşorul ăsta slut şi holbai ochii la mine. Cum o să mai fac eu pe grozavul
în faţa prietenilor mei după asemenea trîntă? Acum eu vorbesc, eu aud. În
toată Ţara Românească nu am văzut un cal mai nesimţitor. S-au despărţit
ei prieteni mai ai dracului decît noi. Crezi că-i mare lucru? Îmi iau frumuşel
şaua pe umăr şi mă tot duc în lumea mare. Ce dacă o să-mi curgă niţel
lacrimile? Cui îi pasă? Ai văzut ce mîini are?
51
Costache smulse de sub şa o pătură veche, găurită şi se înfăşură în ea

încercînd să adoarmă. Calul se foi o vreme neliniştit. Apoi îl împunse pe
vînător cu botul în spinare, iar acesta i se adresă somnoros:
– Lasă-mă, nătărăule, să dorm! Crezi că doi prieteni se despart doar
dintr-o ceartă? Certurile nu-i despart pe prietenii înţelepţi. La certuri se
spun cele mai mari şi mai multe adevăruri.
Capitolul 6
B
ătea vîntul. Cerul era jos. Norii zdrenţuiţi îşi depănau franjurile
pe crestele golaşe sau pe vîrfurile copacilor. Dinspre munţi se
lăsa către cîmpie, în miezul zilei, o întunericime ca în amurg.
Picături de ploaie, mari şi rare, cădeau pe pămîntul încins, lovind cu zgomot
sec. Un călăreţ, aplecat mult pe coama calului, se strecura iute prin
ultimele văi ale Apusenilor. Calul, înviorat de răcoare, fugea plin de o
neaşteptată vigoare. Atmosfera, învolburată, căpătase acea prospeţime pe
care o simţi la cîmpie abia după trecerea ploii. Cae Indru sorbea cu nesaţ
aerul puternic ozonat şi, îmbătat de goana sălbatică, zîmbea copilăros,
uitînd pentru o clipă amărăciunea care pusese stăpînire pe inima lui, de
multă vreme. Se simţea ca într-o dimineaţă dulce de vară, cînd puritatea
matinală te îndeamnă la călătorii pe care nu le-ai visat cu puţină vreme
înainte. Calul şi călăreţul ieşiră dintre dealuri. Munţii, rămaşi mult în
urmă, se confundau cu norii întunecaţi. Cae lăsă calul în voia lui, iar
zîmbetul acela copilăros i se şterse treptat. Se împlineau doi ani de cînd se
lăsase la fund, ascunzîndu-se de oameni. Doi ani de singurătate prin
munţi, prin locuri rar călcate de picior omenesc. Se maturizase în aceşti doi
ani. Sperase chiar că lumea a uitat de el. Că alte evenimente i-a prins pe
oameni în vîrtejul lor. O vreme, nădăjduise că se va putea statornici pe
undeva. I-ar fi plăcut să se ocupe de creşterea cailor, lăsînd sabia şi cuţitele
să ruginească, uitîndu-le pentru totdeauna. Rîse, gîndindu-se că apoi va
îmbătrîni un pic, va strînge ceva avere şi se va îngrăşa, ca orice creştin cu
frica lui Dumnezeu. Gîndurile acestea îi veniseră cîndva. Trecuse multă
vreme de atunci. Acum era convins că nu i s-ar potrivi o astfel de viaţă, care
nu se împăca în nici un fel cu firea lui.
Scrută împrejurimile. Se apropia seara. Peste un ceas avea să se
întîlnească într-o casă din Sebeş cu excelenţa-sa domnul Iojica Ştefan,
52
marele conducător al treburilor din Transilvania. Primul om al

principatului, după Sigismund Báthory. Acel principe mărginit, fluşturatic
şi îngîmfat. Gîndurile îl furară din nou, purtîndu-l pe aripile lor nevăzute
spre frumoasele plaiuri bănăţene. Revăzu în minte coliba din munţii
Semenicului. Acea colibă cu bîrne mari înnegrite de fum, din care se
avîntase în cea mai fantastică aventură, ajutîndu-l pe Iojica din umbră.
Cînd se întîlniseră pe Semenic, Iojica avea vreo treizeci de ani, o pungă
mare şi goală, o inteligenţă uluitoare, nişte haine care şedeau pe el ca
prinse cu ţinte, nişte visuri mari cît Munţii Semenicului şi o foame din cele
mai straşnice. Au discutat o iarnă întreagă despre libertatea omului şi a
popoarelor. Despre unirea românilor într-o ţară mare şi puternică. În
primăvară, cînd s-au topit zăpezile, şi-au scos mîrţoagele din adăposturi şi
au pornit spre Alba-Iulia cu doi galbeni în buzunare şi cu hotărîrea de a
transforma visurile lor în realitate.
Revăzu în minte, pe partea de răsărit a Semenicului, castelul familiei
Cristu. Locul unde gustase cîteva clipe de fericire, mult prea puţine în viţa
lui agitată. Aşezat la poalele munţilor, castelul familiei Cristu domina un
platou uriaş, înconjurat pe trei părţi de păduri nesfîrşite. Construit din
piatră şi lemn, pe care plantele agăţătoare formau tencuiala lor verde,
castelul îşi rezema spinarea de ultimii pereţi stîncoşi ai muntelui. Pădurea
semeaţă îşi apleca parcă aripile mari deasupra lui, fiindu-i pavăză bună pe
vremi de restrişte. Pe platoul imens, pîrîiaşele zburau sprintene printre
ierburi, fără îngăduinţă de odihnă. Păstrăvii se strecurau pe apă la deal ca
nişte păreri. Mirosna de brazi potolea aerul iute, dîndu-i parcă un gust
dulce, niţel amărui. Herghelii de cai pe jumătate sălbatici, cu picioarele
zvelte, cu trupurile lucioase şi elastice, cu ochii răi, neîncrezători, se
puneau pe goană din nimic, făcînd să duduie pămîntul sub copitele lor.
Platoul, caii şi pădurea cu hotarele greu de socotit, pe care nu le revendica
nimeni, erau bogăţiile familiei Cristu. Primăvara, devreme, înainte de
apariţia frunzei, se abăteau pe la castel negustorii de cai, şi afacerile familiei
de dovedeau a fi dintre cele mai fructuoase. Herghelii întregi luau drumurile
spre şes, părăsind platoul pentru totdeauna, petrecuţi de privirile triste ale
castelanilor.
Familia Cristu era destul de restrînsă. Primul în ordinea vîrstei, prima
locatară a castelului, era o bătrînă surdă de-a binelea, despre care nu ştia
nimeni cîte primăveri apucase. În afară de Bunica nu mai purta alt nume,
iar dacă avea unul, lucrul acesta nu mai prezenta nici o importanţă. Cui
voia să o asculte îi spunea poveşti lungi, cam încurcate, şi toate se învîrteau
în jurul cailor. Fiul ei, Petre Cristu, se apropia de şaizeci de ani. Înalt şi
ciolănos, cu părul roşu şi aspru, cu faţa colţuroasă, cu ochii cenuşii, reci,
nu se arăta o fire tocmai prietenoasă. Trăia mai mult printre cai. În serile
lungi de iarnă se aşeza uneori lîngă Bunica. Bătrîna începea o poveste
53
despre cai. Şi de fiecare dată povestea suna altfel. Apoi mai adăuga de la ea
prin locurile unde pierdea şirul povestirii sau pur şi simplu uita rosturile,
amintindu-şi de cutare sau cutare cal. Petre Cristu îi sorbea cuvintele,
aproba din cap cu plăcere, ochii lui căpătau căldură, şi povestea se înnoda
mereu ca un cîntec monoton. Al treilea castelan era Ion Cristu, fiul lui
Petre. Mult prea elegant pentru platoul acela singuratic, părea a fi un
musafir picat acolo pe neaşteptate. Învăţase de mic la Viena şi la
Constantinopol, simţindu-se atras de ştiinţă şi de cunoaşterea lumii, fără a
neglija însă călăria şi cunoaşterea armelor. Al patrulea şi ultimul castelan
era Stela Cristu, mezina familiei. O zvîrlugă de fată nurlie, cu părul roşu,
tuns băieţeşte, cu ochii mari, cenuşii, duri ca oţelul, în care mînia şi
dragostea de viaţă, bucuria şi tristeţea aveau o singură sclipire de lumină,
ca o notă muzicală ce nu poate exprima singură nici bucurie, nici tristeţe şi
nici un alt sentiment. Călărea pe deşelate mai bine ca un bărbat, iar
îngrijitorii cailor se uitau la ea ca la o minune. Părea o ciută zglobie, total
neştiutoare de frumuseţea ei. Cae o întîlnise în pădure. Şedea adunată
ghem, lîngă o tufă de merişor. Glezna îi era roşie şi umflată. L-a rugat s-o
ducă acasă şi i-a arătat cu mîna direcţia spre castel. S-a aplecat s-o ridice
în braţe, dar fata s-a tras îndărăt.
– Cum vrei să te ajut dacă nu mă laşi? o întrebase zîmbind.
– Dacă-mi dai calul domniei-tale, încalec singură.
S-a săltat în şa şi a dat pinteni calului, fără un cuvînt. Cae a rămas o
clipă descumpănit, murmurînd amuzat:
– Pînă azi nu a reuşit nimeni să-mi ia calul şi să mă lase mofluz în
mijlocul pădurii. A naibii fată! Iar despre mine, ce să mai zic? Deştept
bărbat!
Apoi se gîndi la calul fetei. Nu putea să fie prea departe. Îl căută prin
împrejurimi şi, cînd dădu cu ochii de el, rămase înmărmurit. Văzuse mulţi
cai buni în viaţa lui, dar un asemenea exemplar nu mai întîlnise. Parcă
întreaga natură i-a dăruit tot ce a avut mai de preţ. Cînd îi prinse căpăstrul,
pielea calului se înfioră, adunîndu-se în mii de zbîrcituri. Ochii îi erau răi,
ameninţători. Coama neagră, cu firele lungi, lucea ca unsă cu grăsime.
Încercă să se desprindă, ridicîndu-se pe picioarele din spate. Nu reuşi.
Dădu buzna peste om cu pieptul lui puternic, dar acesta prevăzuse atacul.
Trecu un ceas de luptă năprasnică, şi omul ieşi victorios. Simţindu-l potolit,
Cae îi prinse gîtul cu braţele. Trupul calului se înfioră uşor. Liniştea puse
stăpînire pe el cu încetul, în timp ce omul îi strecura la ureche o groază de
cuvinte dulci, ca de îndrăgostit. O ultimă încercare de răzvrătire fără sorţi
de izbîndă încheie pace între cal şi călăreţ. Urmă o goană îndrăcită pe
potecile pădurii, iar cînd se opriră lîngă treptele castelului, cîţiva îngrijitori
săriră într-o parte, închinîndu-se.
Bătrînul Cristu îşi făcu loc în faţă şi-i strigă aspru:
54
– Descalecă, domnule, de pe Vînt Sălbatic! S-ar putea să te

schilodească. Pînă şi pe fata mea a trîntit-o, măcar că sînt prieteni vechi. Şi
ca să-ţi spun drept, nu prea ştiu călăreţi prin împrejurimi care s-o întreacă
pe fata mea. Cînd începi să crezi că te-ai împrietenit cu el, atunci te aruncă
mai abitir din şa.
Cae descălecă fără grabă şi, înainte de a se despărţi de Vînt Sălbatic, îi
prinse botul şi-l sărută. Se depărtă apoi şi schimbă cîteva cuvinte cu gazda.
Dar calul, în loc s-o rupă la galop, cum îi era obiceiul, veni în spatele
tînărului şi-l împinse prieteneşte cu botul, spre uimirea oamenilor. În ochii
reci ai lui Petre Cristu apăru o lumină caldă.
– Se pare că eşti un mare vrăjitor de cai, spuse, şi oamenii se mirară
văzîndu-l că zîmbeşte.
– Nu-i destul să te pricepi la cai, răspunse tînărul. Trebuie să-i iubeşti
din tot sufletul, iar caii simt lucrul acesta chiar mai bine decît omul.
După asemenea vorbe, Cae Indru şezu multă vreme de taină cu
castelanul acela ursuz. Rămase peste noapte la castel. Ascultă una dintre
năstruşnicele poveşti ale Bunicii. Spuse şi el o poveste, cu un cal arăbesc,
şi nu mai părăsi locurile acelea. A doua zi, oamenii aflară că tînărul
devenise noul administrator al castelului în locul lui Ion Cristu, care
plecase la Constantinopol.
Au trecut cîteva luni. Stela Cristu începu să întîrzie în faţa oglinzilor, pe
care nu le lua în seamă altă dată. Devenise mai tăcută. În faţa
administratorului se îmbujora la faţă din te-miri-ce.
Venise o toamnă rea, cu ploi lungi şi semne de îngheţ. Într-o duminică
dimineaţa, trecură pe acolo nişte negustori de cai. Întîlnindu-l pe
administrator, schimbară între ei semne tainice. Îl întrebară pe gazdă, mai
pe ocolite, despre tînărul acela. Iar gazda, în afară de multe cuvinte de
laudă, nu ştia decît că-l cheamă Cociuban. La cîteva zile după plecarea
negustorilor, năvăliră în curtea castelului o droaie de călăreţi. Cae tocmai se
întorcea de pe platou, săltînd mulţumit în şaua lui Vînt Sălbatic. Înainte de
a intra în curte, îşi pironi ochii în pămînt şi opri calul. Unele urme de
potcoave, neîntîlnite la caii de pe platou, îi atraseră atenţia. Întoarse calul
pe jumătate, hotărît să facă un ocol prin pădure. În acel moment, călăreţii
ieşiră din ascunzătorile lor. O voce puternică făcu să răsune platoul, iar
pădurea tăcută repetă cuvintele:
– Eşti în mîinile noastre, Cae Indru!
Administratorul duse fulgerător mîna la brîu, în locul unde purta nişte
cuţite de care nu se despărţea niciodată. Doi dintre călăreţi se rostogoliră
din şa unul după altul. Vînt Sălbatic se întoarse din drum. Nu se cunoştea
cal care ar fi putut să-l ajungă.
Au trecut doi ani. Lumea îl credea mort. Poate şi Stela. O clipă, obrazul
lui Cae Indru împietri ca tăiat cu dalta. Se scutură din gînduri şi-şi strecură
55
calul pe uliţele înguste ale Sebeşului. Vînt Sălbatic opri la poarta unei case,
care apucase cîndva timpuri mai bune. Cineva deschise poarta. Călăreţul
înaintă printre nişte tufe de coacăze crescute în neorînduială. Descălecă în
faţa casei şi lăsă calul în voia lui. Un tînăr elegant, mirosind a parfum bun,
îl invită să intre.
– Poftiţi, domnule Indru! Excelenţa-sa vă aşteaptă.
Musafirul se opri în culoarul încăpător.
– Ce mai faci, domnule Ianoş Chioreanu?
– Mulţumesc! se înclină acesta. Mă bucur că un om atît de vestit ca
domnia-ta nu mi-a uitat numele. Poate că bucuria ar fi fost şi mai mare
dacă mi-aţi fi spus Ion.
– Adevărat! rîse Cae. Doar sîntem între noi.
Iojica îl aştepta într-o odaie puternic luminată. Şedea la masă, dus pe
gînduri. La intrarea musafirului, se ridică bucuros. Tînărul rămase lîngă
uşă. Se priviră în tăcere cîteva clipe, încercînd fiecare să observe ce s-a
schimbat în înfăţişarea celuilalt. Izbucniră în rîs şi se îmbrăţişară. Ion
Chioreanu aduse curînd o tavă pe care se odihnea bine rumenit un pui
dolofan, iar lîngă el şedea îmbietoare o carafă cu vin.
– Mănîncă, prietene! porunci Iojica. Cred că eşti obosit şi flămînd.
Musafirul nu se lăsă poftit de două ori. Tăbărî cu toată evlavia asupra
bunătăţilor, şi liniştea odăii fu curmată din vreme-n vreme de trosnetul
oaselor de pui. Iojica îşi cîntări oaspetele din priviri. Se mai maturizase
tînărul lui prieten. Se schimbase mult în cei doi ani. Pînă şi ochii inteligenţi
păreau mai adînci. Doar gesturile moi, parcă însoţite de o anumită lenevie,
rămăseseră aceleaşi. Ciocniră cîte-un pahar cu vin. Cancelarul abia îşi
muie buzele. În întreaga ţinută a excelenţei-sale nu mai rămăsese nimic din
aerul rece, distant, de la curte. Devenise un om simplu, bucuros că se află
în aceeaşi încăpere cu prietenul său, iar Cae simţi lucrul acesta şi dintr-o
dată totul i se păru frumos în odaie.
– Cum ţi se pare friptura?
– Puţină, rîse Cae.
– Şi cînd te gîndeşti că Chioreanu a pregăti-o pentru amîndoi!
– Nu-i pentru cine se pregăteşte.
– Hei, tinere, zîmbi cancelarul, nu ţi se pare că eşti cam necuviincios cu
al doilea om al principatului?
– Nu! Sînt doar nemulţumit că nu te afli pe primul loc.
– Ei, drăcie! murmură Iojica. Tu crezi că e uşor?
– Greu a fost pînă aici. Ţi-au trebuit o mulţime de paşi. Acum a mai
rămas doar unul.
– Unul care face cîţi toţi ceilalţi.
– Aiurea! Voi oamenii mari cam complicaţi lucrurile.
56
– Aşa am crezut şi eu multă vreme, redeveni serios Iojica. Acum îmi dau
seama, prietene, că sacrificiile pe care le-am făcut amîndoi nu şi-au atins
ţinta decît în parte. Eu am ajuns cancelarul principatului. Dar principe n-
am să fiu. Îmi lipsesc ajutoarele pe care nici tu nu mi le poţi da. Am visat
amîndoi în coliba de pe Semenic să dăm Transilvaniei un conducător bun.
Să le redăm românilor drepturile de care au fost păgubiţi. Acum sînt
cancelar şi ştii ce pot să fac pentru ei? Îl mai scap uneori pe cîte unul de la
plata nedreaptă. Îi strecor o vorbă bună altuia sau îl ajut pe careva cu nişte
bani. Ei, mai fac eu şi altele, rosti în continuare, văzînd încruntarea
prietenului său, dar e cam puţin faţă de cît am crezut că voi putea. Iar dacă
aş ajunge principe, tot n-aş putea face mai mult. Nobilii Transilvaniei ar fi
mereu mai puternici decît mine. Or, interesele lor de stăpînitori ai bogăţiei
şi ai iobagilor nu s-ar potrivi deloc cu ale mele. Unul sau doi oameni nu pot
schimba soarta unui popor, oricît de sus ar fi ei cocoţaţi. Asta e, prietene.
Te încrunţi degeaba. De cînd e lumea, planurile au rămas tot planuri. Cît ar
fi ele de bune, cînd ajung să se înfrunte cu viaţa, încep să-şi arate
neajunsurile.
– După cîte înţeleg eu, zise Cae ironic, ţi-e teamă să mergi mai departe.
Oare să-ţi fi pierdut ceva din vechile elanuri? Tot ce e bun pe lumea asta se
obţine greu, prietene. Ce obţii uşor şi fără trudă nu-i durabil. Ai dat o
bătălie mare ca să ajungi al doilea om al principatului. Vei mai da una ca să
ajungi primul. Apoi încă una, şi Dumnezeu ştie cîte, pînă cînd ne vom
impune planurile noastre. Şi abia pe urmă va începe lupta din nou pentru
alte gînduri, care ne-au scăpat pînă acum.
Cancelarul îşi privi prietenul bucuros. Rămăsese acelaşi om dîrz şi gata
de lucruri noi.
– Luptă, spuse gînditor. Da! Să luptăm! Dar încă nu sînt create condiţii
care să permită unui domn român să preia puterea principatului şi să-şi
impună punctul de vedere. Întreaga putere şi forţă economică se află în
mîinile nobililor. Să zicem că mîine Sigismund Báthory va cădea sub
lovitura unuia dintre cuţitele tale. Să zicem că i-aş lua locul. Cîţi dintre
nobilii principatului ar trece alături de mine? Cîţiva cărora aş putea să le
ofer unele avantaje materiale. Poate toţi. Dar oferindu-le lor avantaje noi,
înseamnă să jupoi şi mai rău populaţia iobagă. Ce am cîştiga? Faptul că aş
deveni conducătorul suprem al principatului? La ce bun? Dacă aş pregăti o
revoltă, s-ar afla. Ne trebuie un ajutor din afară. O revoltă a iobagilor ne-ar
lua mulţi ani de pregătire. Cu o putere armată venită din Moldova sau din
Ţara Românească, aş putea deveni principe. Aş ridica poporul la răscoală şi
am sfărîma puterea nobililor. Aş împărţi pămînturile şi bogăţiile. Aş ridica
alţi nobili dintre români. În acest scop, mi-am îndreptat privirile spre Mihai-
vodă, domnul Ţării Româneşti. Am auzit multe lucruri bune despre el. Dar
asta nu-i destul. Să-i vedem faptele viitoare. Poate că şi această lucrare va
57
cere timp mult. Vom aştepta. Eu aştept mai uşor. Tu, mai greu. Mi-ai
măturat duşmanii din drum cu sabia şi cu cuţitele tale şi nimeni nu a ştiut
despre ce-i vorba. Ţie ţi-a rămas un nume destul de pestriţ. Pe cînd eu mă
bucur de o situaţie deosebită.
– Nu mă plîng, răspunse Cae aspru. Cînd am pornit pe drumul acesta
nu m-am gîndit la cîştiguri pentru mine. Iar numele meu... ei bine, numele
meu ce importanţă are?
– Atunci, să nu mai vorbim despre asta pînă cînd va veni timpul
potrivit. Vom aştepta mişcările lui Mihai.
– Ce te face să crezi că Mihai-vodă ar fi omul care ne trebuie?
– Am cîteva motive.
– Crezi că sînt destule?
– Nu. Nu sînt destule, dar îs foarte interesante. Domnul Ţării Româneşti
pune la cale o revoltă împotriva turcilor. L-am vizitat, luna trecută, la el
acasă în cetatea Bucureştilor. Sigur nu prea avea încredere în mine. Mi-a
spus puţine, dar m-a lăsat să înţeleg multe. Eu i-am vorbit deschis. Cred că
a simţit lucrul acesta. Am discutat amîndoi despre planurile mele. Domnul
e dibaci. Nu mi le-a dezvăluit pe ale lui. M-a lăsat doar să le bănuiesc, şi ştii
ce m-a mirat mult? Pe undeva, gîndurile noastre de viitor se aseamănă. Nu
mi-a promis nimic, dar am plecat de acolo cu convingerea că vom lucra
multă vreme împreună. Am mare stimă pentru el. Abia s-a aşezat în
scaunul domnesc şi a şi început o lucrare de om prevăzător. Oameni de-ai
lui de mare încredere s-au mutat în Moldova, în sudul Dunării, la
Constantinopol, în Transilvania, în Ungaria, la muscali şi chiar la Praga,
aproape de curtea Împăratului Rudolf al II-lea. Dar astea nu de la el le ştiu.
Am şi eu sursele mele de informare. Curieri destoinici aleargă de la oamenii
lui spre Bucureşti, ducînd în buzunarele lor tot felul de ştiri care l-ar
interesa pe domn. În slujba lui Mihai-vodă s-au legat nişte oameni care nu
fac lucrurile pentru bani. E vorba de Chirilă Zece Cuţite, Costache
Caravană, Ducu cel Iute, Petrache cel Mic şi Niţă Praştie. Dacă asemenea
oameni s-au hotărît să-l slujească pe Mihai, înseamnă că domnul
plănuieşte lucruri mari. Ai auzit despre castelul de la Obreja?
– Da. E al baronului Albert Szentiváni.
– A fost, rîse Iojica. Acum e al contelui Hans Beckembauer.
– Şi ce ne interesează pe noi neamţul acela?
– Nu ne-ar interesa prea mult, dar pe neamţul acela îl cheamă, de fapt,
Ion Cristu. Un bănăţean dat naibii de simpatic.
Solniţa de lemn din mîna lui Cae se rupse în două. Iojica încruntă
sprîncenele abia vizibil. Ştia că prietenul lui nu-şi pierde cumpătul prea
uşor. Să fi fost mirarea atît de mare sau era altceva?
– Continuă! rosti musafirul, şi vocea lui păru destul de liniştită.
58
– Cine crezi că l-a speriat pe Szentiváni atît de tare încît a fost nevoit
să-şi vîndă castelul?
– Cristu?
– Aş!
– Tu?
– Ei asta-i! Ce interes aveam?
– Nu cumva Chirilă, Caravană şi Ducu?
– Întocmai, prietene.
– Nu înţeleg de ce a venit acel Cristu sub nume de împrumut. Cred că
mistificarea o să-i aducă o mulţime de neajunsuri.
– Motive sînt destule, îl întrerupse Iojica. Una dintre misiunile lui este
de a atrage pe saşii ardeleni într-o partidă favorabilă domnului Ţării
Româneşti. Îţi închipui că un român ar avea puţini sorţi de izbîndă într-o
asemenea lucrare.
– Şi dacă se descoperă că e român?
– Va pierde încrederea saşilor.
– Numai atît?
– Numai. S-a statornicit de mult obiceiul ca oamenii să-şi ia titluri şi
nume de împrumut. Sigur că astea dau loc la bănuieli, dar sper ca acest
Cristu să fie destul de priceput pentru a nu i se afla numele adevărat. De
fapt, a stat mai mult prin alte ţări şi nu e cunoscut nici măcar la curtea lui
Mihai.
– Cum ai putut ajunge stăpînul atîtor secrete? se miră Cae.
– Aş putea să-ţi întorc întrebarea, rîse cancelarul. Tu cum poţi mînui
atît de bine sabia? Crezi că am ajuns al doilea om al principelui chiar
numai cu ajutorul tău?
– Nu. Nu cred.
– Foarte bine! Înseamnă că mi-ai recunoscut şi mie nişte calităţi. Acum,
cînd am atîta putere, ar fi păcat să nu ştiu o mulţime de lucruri pe care
Sigismund nici nu le visează. Sigur că îi strecor şi lui cîte ceva, dar numai
ce cred eu că e necesar. Averea mea se ridică la o sută patruzeci de mii de
galbeni. Asta înseamnă aproape două mii de ocale de aur. Aş fi putut să fiu
de două ori mai bogat. Banii se duc însă pe unele informaţii. Plătesc regeşte
pe acei spioni iscusiţi care îmi strîng veşti de pe tot cuprinsul Transilvaniei
şi chiar de peste hotare. Dacă vrei să fii puternic, trebuie să ştii multe
despre alţii. Vrei să-ţi spun cine l-a scăpat de Ducu cel Iute din mîinile
soldaţilor în hanul Butoiul Tămăduirii?
– Unde-i hanul acesta? se prefăcu mirat Cae.
– La doi paşi de Sighişoara. De fapt, cred că îl cunoşti foarte bine.
– Eu?
59
– Tu. Doar nu Sfîntul Părinte. Unul dintre slujitorii hanului se află în

slujba mea. Îţi închipui că o încăierare ca aceea nu trece neobservată, mai
ales în vreme de linişte.
– Şi cum a putut să mă recunoască?
– Ei, de recunoscut nu te-a recunoscut, dar din raportul lui am înţeles
că în noaptea aceea a trecut pe acolo un mare aruncător de cuţite.
– Poate a fost Chirilă, rîse Cae.
– Aiurea! Îţi cunosc bine cuţitele.
Zicînd acestea, cancelarul puse pe masă un cuţit.
– De unde veneai în noaptea aceea? se interesă Iojica.
– De nicăieri. Locuiam la han.
Fu rîndul cancelarului să facă ochii mari.
– La han? Nu merge, băiatule! În hanul acela nu se aflau pasageri în
afară de Ducu.
– Era, totuşi, o doamnă. Doamna Cociuban.
– Şi ce-i cu asta?
– Mai nimic. Dar sub cămaşa de noapte a doamnei Cociuban se afla, de
fapt, Cae Indru.
– De necrezut! murmură Iojica, surprins. Oricît de bine s-ar travesti un
bărbat, un ochi ager descoperă de la o poştă că-i lipsesc unele haruri
femeieşti.
– Sînt absolut de acord, îl întrerupse tînărul. Aveam însă grijă să mă
întîlnesc seara cu oamenii hanului, iar la lumina slabă a lumînărilor trec
multe amănunte neobservate. Apoi, trebuie să-ţi fac o mărturisire. Cînd
aveam vreo şaisprezece ani, am colindat Austria cu o trupă de actori. Iar o
perucă bună şi cîteva sulimanuri nu sînt tocmai de lepădat în astfel de
ocazii.
Iojica se ridică de la masă şi se rezemă cu spatele de uşă. Îi venea greu
să se despartă atît de curînd de prietenul său. Ar fi vrut să-l ştie în preajma
lui. Să-l vadă bucurîndu-se de tinereţe şi de viaţă, iar asupra numelui său
să nu şadă cuvinte de ocară. Oftă, ştiind că ceasul acela e încă departe.
– Vei sta aici o săptămînă, spuse blînd, aproape duios. Va fi o
săptămînă de refacere. Arăţi cam jigărit. Doi slujitori vor avea grijă să nu-ţi
lipsească nimic. Te-am văzut intrînd pe poartă călare. Nu sînt mare
priceput la cai, dar un asemenea animal frumos am întîlnit foarte rar. De
unde-l ai?
– E o poveste lungă, murmură Cae tărăgănat, şi faţa i se crispă uşor.
Urechea fină prinse nuanţa schimbată a glasului lui. Prefăcîndu-se a
nu fi observat nimic, se interesă grijuliu:
– Ai bani? M-am gîndit să-ţi las o mie de galbeni. Sînt în sertarul mesei.
De fapt, aş vrea să nu uiţi că jumătate din averea pe care o am ţi se cuvine
de drept. Îţi stă la dispoziţie cînd doreşti. Tot în sertarul mesei vei găsi şi o
60
scrisoare către Mihai-vodă. Peste o săptămînă pleci la Bucureşti. Tu vei fi

omul care va lua hotărîri acolo, în numele meu. Toate ştirile mi le anunţi
prin curier. Te vei opri în drum, la Braşov. În mahalaua Scheiului e o
cîrciumă renumită, căreia-i zice La Berbecul Gras. Proprietarul e unul chel
şi mărunt, cu faţa mirată ca de iepure. Îl întrebi de Sile Adormitu. Acesta e
omul meu. Prin el vom ţine legătura. E cel mai descurcăreţ dintre băieţii
mei. El a descoperit toată tărăşenia cu noul castelan din Obreja. Auzi, Cae?
Are Beckembauer acela sau Cristu, cum l-o chema, o soră frumoasă cum
nu s-a pomenit în toată Transilvania.
Tînărul tresări din nou, lăsîndu-l nedumerit pe cancelar. Tăcură o
vreme, fiecare cufundat în gîndurile lui. Se făcuse tîrziu. Lumînările
scăzuseră la jumătate.
– Caută să-l convingi pe Mihai-vodă că avem acelaşi drum, continuă
Iojica, parcă visător. Că poate să se bizuie pe ajutorul meu, iar acest ajutor
nu e de lepădat. Vorbeşte-i despre proiectele noastre! El va fi puternic
numai cînd va uni toate pămînturile româneşti sub un singur conducător.
Poate greşesc lipsindu-mă în aceste luni care urmează de prezenţa ta. Am
unele greutăţi. Principele a cam scăpat de sub influenţa mea, aflînd unii
sfătuitori printre nobili. Aceştia l-au hotărît spre o prietenie cu turcii, în
dauna creştinilor. Sigismund s-a grăbit să trimită o solie la Constantinopol.
În scrisoarea adresată sultanului, cerea în schimb alipirea la principatul
Transilvaniei a Ţării Româneşti şi Moldovei. O dată cu plecarea acelei solii,
am început să mă neliniştesc pentru viaţa mea. Iată primul gînd care m-a
îndemnat la întîlnirea noastră de azi.
– În cazul acesta, ar fi mai bine să rămîn.
– Nu! Mi-am luat unele măsuri. Ştiam că Ducu, Chirilă şi Caravană dau
tîrcoale castelului din Obreja. Am făcut în aşa fel încît vînătorii să afle
despre scrisoarea lui Sigismund. Acum, principele e înfricoşat. Şi-a dat
seama de greşeală. Dacă scrisoarea ajunge în mîinile împăratului Rudolf, se
pot schimba multe în Transilvania, înainte de o intervenţie turcească.
– Eşti mai tare decît mă aşteptam, rîse Cae.
– Sînt silit să fiu tare. Cu un principe ca Sigismund nu ştiu niciodată
dacă peste un ceas voi mai fi cancelar sau voi mai fi în viaţă. Acum, pare
să-mi arate oarecare bunăvoinţă. M-a rugat să-i găsesc acea scrisoare
încăpută pe mîinile vînătorilor.
– Şi ce hotărîre ai luat? Îi urmăreşti pe vînători?
– Nici gînd, zîmbi aspru Iojica. Atîta vreme cît Sigismund e
înspăimîntat, se pot pune la cale multe lucruri bune, spre folosul
creştinilor. Iar Mihai-vodă va avea asupra lui o armată care i-ar putea
aduce multe foloase.
Trăsura excelenţei-sale ieşi pe poartă şi se mistui curînd în întunericul
nopţii. Culcat între pernele moi, Iojica părea să doarmă. Dar gîndurile
61
puternicului cancelar se călătoreau iute. Îl cunoştea prea bine pe Cae ca să

nu-şi dea seama că se petrecuse ceva cu el. Nu i se întîmpla prea des
tînărului său prieten să-şi piardă cumpătul la uzul unui nume. În seara
aceea, tresărise de două ori. Să-şi fi pierdut oare proverbiala stăpînire de
sine? Greu de presupus. Încercă să recapituleze discuţia. Tresărise o dată la
numele lui Cristu. Emoţia fusese atît de puternică, încît solniţa de lemn se
sfărîmase în mîna lui. Tresărise a doua oară, aflînd despre sora lui Cristu.
Asta dovedea fără îndoială că tînărul îi cunoştea pe castelanii din Obreja.
Sau, în orice caz, numele lor îi amintea o întîmplare cu totul aparte. „Voi
cerceta toate astea, hotărî el. În definitiv, Indru e singurul meu prieten.‖
În casa modestă din Sebeş, Cae Indru stinse lumînările multe şi se
aşeză pe patul curat, cu miros dulce de busuioc. Dar, cu toată oboseala
unei zile petrecute în şa, nu-i era somn. Gîndurile lui se reîntoarseră la
platoul de la picioarele Semenicului. O fată cu părul roşu ca flacăra ieşea
dimineaţa la capătul platoului, şi rîsul ei era primul semn al unei zile
frumoase. Oare a uitat Stela Cristu de zilele acelea de vară, cînd călăreau
amîndoi prin locuri rar călcate de picior omenesc? Mirosna amăruie a
brazilor îi îmbăta. Se strigau unul pe altul printre stîncile multe, iar stîncile
repetau numele lor lungind silabele parcă înadins. Se aplecau la izvoare să
bea apă din pumni. Acolo îşi vedeau feţele una lîngă alta. Stela tulbura apa
cu vîrful degetelor, iar feţele se apropiau şi se depărtau, într-un joc straniu.
Într-o zi, îl rugase să-i arate cum se mînuie sabia.
– Am să-ţi arăt ceva mai bun. Ia cuţitul acesta şi încearcă să nimereşti
bradul de acolo!
– N-am să pot.
– Ştiu că nu poţi acum. Dacă vrei, vezi nodul acela micuţ de pe tulpină?
– Da.
– Ei bine, dacă vrei, poţi ajunge să împlînţi cuţitul în el de la
cincisprezece paşi.
– Eu? s-a mirat zîmbind. La asemenea distanţă nu cred să poată chiar
un bărbat, oricît ar fi el de priceput.
O clipă îl încercase vanitatea şi nu s-a putu opri să nu se laude un pic:
– Uite, am să încerc eu.
Mîna se mişcă moale. Cuţitul zbură ca o săgeată şi se înfipse în mijlocul
nodului. Stela făcu ochii mari şi nu-şi putu înfrîna un gest de admiraţie.
Apoi, rîse:
– Cred că a fost o întîmplare, domnule Cociuban.
– Nu cred în întîmplări. Iată, mai am la mine cîteva cuţite. Le voi înfige
în jurul celuilalt.
Cuţitele fulgerară unul după altul şi se înfipseră în jurul primului, aşa
cum prevăzuse el. Stelei îi pierise graiul. Se uita la el de parcă îl vedea
pentru prima oară. Iar cînd îi vorbise, glasul ei păruse mai matur.
62
– Seara m-am gîndit de multe ori la domnia-ta, domnule Cociuban.

Parcă aţi fi doi oameni. Unul bun ca un copil. Celălalt – aspru şi
neînduplecat. Unul încet, pe jumătate adormit. Celălalt – fulger şi trăsnet.
Se roşise uşor la faţă, dar nu se oprise.
– Cînd te apropii de Vînt Sălbatic, parcă dormi. Cînd te ridici în şa, te
prefaci în fulger. Ochii domniei-tale sînt cruzi şi întunecaţi. Unde ai învăţat
să arunci astfel cuţitele? Unde ai învăţat să vorbeşti frumos şi să te porţi ca
un om de seamă? Cine eşti domnia-ta, domnule Cociuban? Nu-mi răspunde
acuma dacă nu vrei. Aşteaptă să ne împrietenim mai mult. Nu-i aşa că nu
mai pleci de la noi? Asemenea locuri frumoase nu mai întîlneşti nicăieri.
«Cine eşti domnia-ta, domnule Cociuban?» o imită Cae răsucindu-se în
aşternut. „Cînd o fi aflat adevăratul meu nume, cu siguranţă că s-a îngrozit
şi i-a părut rău pentru toate zilele acelea petrecute în tovărăşia mea.‖
63
Capitolul 7
H
anul Privighetoarea de Aur avusese cîndva un vad, poate dintre
cele mai bune. Aşezat în partea de nord a Bucureştilor, aproape
de zona marilor lacuri, părea mai degrabă o fortăreaţă cu turnul
lui înalt din cărămidă şi piatră. În timpul verii, iedera acoperea turnul pînă
sus, dînd un farmec aparte cărămizilor măcinate pe la capete. Zidul de
piatră, gros cam de doi paşi, înconjura terenul dintre două uliţe. În curtea
hanului se intra printr-o poartă mare de fier, care stătea deschisă din zori
pînă tîrziu după miezul nopţii. Curtea, acoperită cu troscot, era tăiată de o
alee pietruită, mărginită de tufe de trandafiri. La vreo treizeci de paşi, aleea
se despărţea în două mai înguste. Una ducea în spatele clădirii, către
grajdurile mari, care puteau adăposti la nevoie aproape o sută de cai.
Cealaltă se oprea la şoproanele acoperite cu verdeaţă, sub care se înşirau
pe timp de vară mese lungi de brad.
Privighetoarea de Aur cuprindea nouă camere spaţioase, la etaj, lăsînd
la o parte turnul cu cămăruţele lui scunde şi înguste ca nişte chilii. Jos se
aflau doar două încăperi, o sufragerie uriaşă, o bucătărie şi o odăiţă în
spatele bucătăriei, unde se odihnea jupîn Christache Mutu cu soţia, la
ceasurile cînd musafirii potoliţi îşi vedeau de treburile lor.
De fapt, vadul nu se putea numi slab nici în vara anului 1594. Doar
necazurile erau altele. Ceva mai încolo, pe colţul străzii, un grec pe nume
Vanghelatos deschisese un han la concurenţă, pe care îl botezase destul de
original Hanul Boierilor. E drept că şi Privighetoarea de Aur purta un nume
destul de interesant, şi poate că lucrurile ar fi mers bine pentru amîndouă
hanurile dacă grecul nu ar fi urmărit să rămînă singurul hangiu în toată
partea de nord a Bucureştilor. Clienţii de la Hanul Boierilor nu erau cu
nimic mai simandicoşi decît cei ai lui Christache Mutu. Dar grecul, prin
aluzii, prin vorbe mai directe, îşi făcea clienţii să se simtă mai de soi decît
cei de la Privighetoarea de Aur. La Vanghelatos, pînă şi mîncărurile
căpătaseră nume pompoase, iar vestitele vinuri româneşti găsiră un „naş‖
cam zurbagiu, care le botezase din nou, cu nişte nume năstruşnice.
Zidurile Privighetorii, cu platformele lor ca nişte terase în miniatură, se
continuau în pămînt, împrejmuind nişte pivniţe lungi şi cam încurcate,
întunecoase şi umede, în care te puteai pierde cu cea mai mare uşurinţă. În
pivniţele păstrate mai bine, butoaiele pline şedeau rînduite frumos pe grinzi
64
de stejar. Şi nimeni, poate că nici chiar hangiul, nu ar fi putut spune cît vin
se găseşte acolo.
Christache Mutu se mişca veşnic printre clienţi, ducîndu-şi cu
demnitate burta ca o provă de vapor, aşteptînd ca slujitorii să umble în
toate cu bună rînduială. Un observator dibace ar fi remarcat, poate, că din
vreme-n vreme Christache cotrobăia prin tejgheaua mai bătrînă decît el,
care de multă umblătură semăna cu o şuncă afumată, scotea banii mai
mari, îi număra din ochi, îi arunca într-o pungă veche şi strecura punga
unei bătrîne, care o apuca repede. Femeia picotea, cît era ziua de mare, pe
un scăunel aflat la capătul tejghelei. Doar cînd simţea punga, ochii i se
deschideau cam cît la o pisică pe vreme de lumină mare. Punga dispărea în
fusta ei largă, iar stăpîna fustei se mistuia către pivniţe şi apărea curînd în
afara hanului, lîngă zidurile bisericii Sfîntul Paraschiv. Traversa curtea
mult prea iute pentru vîrsta ei şi se pierdea într-o uliţă îngustă.
Uneori către seară, Christache Mutu se uita îngrijorat spre poartă,
aşteptîndu-se la cine ştie ce buclucuri din partea concurentului. Kir
Vanghelatos ţinea pe mîncare şi băutură vreo zece haidamaci. În partea
aceea a Bucureştilor se ştia că haidamacii nu erau oamenii grecului. Se
aflau în slujba unui Roco Perisini, despre care se vorbea mult – şi nu tocmai
bine. Sosit în Bucureşti îndată după înscăunarea lui Mihai-vodă, Perisini se
dovedi a fi prieten bun al ienicerilor în cetate. Poate să fi fost chiar
conducătorul lor din umbră. Casa lui era un adevărat palat, cu gărzi la
porţi şi cu o armată cam sălbatică, formată din aproape o sută de
haidamaci, aduşi cine ştie de pe unde. Unii spuneau despre el că ar fi cea
mai bună spadă din răsăritul Europei, lăsîndu-l la o parte pe acel faimos
preot iezuit părintele Grasa, care fusese la vremea lui profesor de scrimă pe
undeva prin apusul continentului. Într-un timp destul de scurt, Perisini
trimisese cu sabia în lumea drepţilor atît de mulţi creştini şi necreştini, încît
oamenii fugeau din calea lui şi se simţeau fericiţi dacă scăpau doar cu nişte
înjurături piperate. Cînd apărea pe stradă, însoţit de haidamacii lui, strada
se golea iute de lume şi vai de aceia care nu apucau să se mistuie la timp,
într-o curte sau la loc adăpostit. Sfida cu bună-ştiinţă autorităţile şi nici
chiar domnul ţării nu îndrăznea să-l certe cu judecată. Unii şopteau că la
Perisini ar fi a doua curte domnească, dacă nu prima, iar boierii băteau în
faţa lui temenele mai abitir decît în faţa lui Mihai-vodă.
Îmbrăcat după moda veneţiană, cu pantaloni pînă aproape de
genunchi, continuaţi de ciorapi lungi, cu vestă scurtă acoperită de
ceaprazuri, cu pălărie mare şi pelerină bogată, Roco făcea parte din lumea
bărbaţilor eleganţi ai Bucureştilor. Faţa măslinie, cu ochii adînci, umbriţi de
gene lungi, întoarse, gura frumoasă, umerii largi şi şoldurile înguste erau
darurile de preţ ale străinului. Vorbea limba valahă binişor şi se putea
folosi, la nevoie, de tălmaci în limbile turcă, nemţească, franţuzească şi mai
65
ales italiană. Părea a nu fi străin de oarecare cultură, iar vorbele lui de duh
făceau de multe ori ocolul oraşului. Prin ce împrejurări intrase în legătură
cu Kir Vanghelatos nu ştia nimeni. Poate că negustorul îi plătea un
oarecare tribut, punîndu-se sub protecţia lui, sau poate că legăturile lor
erau mai adînci.
Uneori, Perisini ieşea din Hanul Boierilor urmat de suita lui şi intra la
Privighetoarea de Aur. Atunci, Christache Mutu era cuprins de panică,
avînd motive dintre cele mai serioase. Haidamacii aruncau din faţa lui Roco
mesele cu muşterii cu tot, puneau pe goană consumatorii din partea
rezervată boierilor şi se aşezau la chef mare. În asemenea împrejurări,
afacerile lui Christache se împuţinau văzînd cu ochii, iar pagubele nu erau
dintre cele mai neînsemnate. Perisini alegea un colţ al lui, de unde
cuprindea cu privirea celelalte mese. Hangiul îşi punea slujitorii pe două
rînduri, umblînd grijuliu, aşteptînd comenzile mari, care nu erau niciodată
plătite. Îi plăcea să stea de vorbă cu Mutu şi cu slujitorii hanului în felul lui
mucalit, spre marea veselie a haidamacilor. Clienţii trecători prin Bucureşti
rămîneau liniştiţi pe la mesele lor dacă nu-i avertiza nimeni. Mai rămîneau
şi din localnici. În special curioşii, riscîndu-şi chiar cîteva coaste pentru a
vedea o păruială zdravănă, din care ieşeau totdeauna învingători oamenii
lui Perisini.
Într-o sîmbătă seara, intrară pe poarta larg deschisă a Privighetorii de
Aur şase bărbaţi cu hainele colbuite de drum. După îmbrăcăminte, nu
tocmai arătoasă, locul lor ar fi fost printre clienţii de mîna a doua. Călătorii
duseră caii către fundul curţii şi-i predară unor rîndaşi, dimpreună cu nişte
bacşişuri grase, care se întîlneau rar în acea parte a hanului. Scăpaţi de
povara cailor, oamenii se îndreptară spre cel mai frumos colţ al Privighetorii
de Aur, unde feţele de masă, duşumeaua şi mobila străluceau de curăţenie.
Christache Mutu îi zări de lîngă tejghea. Mînios de atîta îndrăzneală, se
grăbi să-i întoarcă din locul acela nepotrivit cu starea lor. La mijlocul
drumului, hangiul se opri mirat şi nu-şi putu reţine o exclamaţie de
bucurie:
– Să mă trăsnească dacă ăştia nu sînt cei mai de seamă oaspeţi pe
care-i primesc de un an încoace! Iată-l pe Costache Caravană, la fel de slut
ca şi Zambilica. Domnul Chirilă Zece Cuţite parcă s-a mai lungit niţel, iar
Ducu cel Iute, cu figura lui de domnişoară sau mai degrabă de călugăriţă
tînără, ar putea să cînte în strană la Sfîntul Paraschiv. Pe ceilalţi trei nu-i
cunosc, dar dacă or fi la fel de viteji pe cît sînt de voinici, atunci merită şi ei
un loc în colţul acesta.
– Christache băiatule! strigă vesel Caravană. S-a împlinit un an de cînd
nu am mai călcat pe aici. După cît bag de seamă, ţi-a mai crescut burta
cam cît un harbuz. Ia spune: ai locuri de odihnă pentru noi?
66
– Dacă am? se fandosi hangiul. Pentru domniile-voastre sînt gata

oricînd să alung o duzină de clienţi care înoată numai în aur.
– Ştiu asta, rîse Chirilă. D-aia am şi venit la tine. Dar de ospătat crezi
că găseşti ceva? Pe vremuri, plecam de la tine gîfîind ca după caznele
iadului şi crăpau hainele pe noi de atîta osînză.
Hangiul îi privi galeş, prefăcîndu-se a se gîndi îngrijorat. Bărbia groasă i
se răsfrînse peste gulerul cămăşii. După o vreme, cînd crezu că i-a ţinut
destul ca pe jăratic pe acei clienţi dragi, ochii lui mici şi vioi sclipiră vesel.
– Dacă am de mîncare şi băutură? Auzi, Doamne, întrebare! Asemenea
ocară nu mi s-a mai făcut demult. Hai s-o luăm cu încetişorul. Ce-aţi zice
pentru început de nişte trandafiri olteneşti, pipăraţi de ţi se face gura ca
porţile iadului? Lîngă asemenea cîrnăciori nu merge ţuica de tescovină.
Numai pruna spală usturimea. Ţuica de Piteşti are dichisul ei. Merge doar
pe inima goală. Ţuica de Vîlcea pare subţire şi apoasă. Cînd bei, parcă o
legiune de draci lucrează la lărgirea stomacului. După trandafiri merge
nişte brînză de oaie, numai aşa ca temelie, pe care poţi clădi cu toată
nădejdea. Pe urmă un borş de măruntaie acrit cu corcoduşe, făcut de
Smaranda mea chiar adineauri. La sfîrşit n-ar strica nişte pui înecat în
mujdei de usturoi.
Ochii musafirilor se lărgiră cu sclipiri lacome, spre bucuria lui
Christache Mutu, care se simţi dintr-o dată o persoană de mare importanţă.
Cît despre Caravană recunoscut ca mare mîncău, acesta rămase în extaz ca
la o slujbă frumoasă şi-i dădu peste mînă lui Chirilă cînd vînătorul vru să-i
şoptească ceva la ureche.
– Şi ce ne dai ca udătură la puiul cu mujdei? întrebă Ducu înghiţind în
sec.
– Aici e mai greu, făcu hangiul, şăgalnic. Vinul de Segarcea aspreşte
inima, dar moaie genunchii. Cel de Drăgăşani se lipeşte de tine ca o muiere
şi nu te lasă de lîngă el pînă la ziuă. Vinul de Odobeşti e ca sărutul
fecioarei: niţel amărui. Vinul de Tîrnave are miros de suflet de sfînt. Pe ăsta
trebuie să-l bei închinîndu-te. Îţi toarnă în oase nouăzeci şi nouă de ocale
de putere şi-ţi fură gîndurile. La prima cană îţi arată drumul spre rai. La a
doua cană îţi dezvăluie iadul cu toţi dracii din el, dacă îţi lipseşte a treia
cană. Cotnarul e altfel. După prima cană simţi cum îţi cîntă un cor de îngeri
în gură. După două căni înghiţi corul de îngeri cu trîmbiţe şi cu aripi cu tot,
să le arăţi de ce eşti tu în stare. Vinul de Babadag e greu ca nisipul din care
îşi trage seva. Cel de Teaca sau de Şarad e bun pentru leacuri. Din ăsta,
oamenii cuminţi beau cu degetarul. Pe omul sănătos îl doboară în două
ceasuri. Pe cel beteag îl tămăduieşte chiar cînd e cu un picior în groapă.
Vinurile de Arad şi de Lipova sînt grase ca laptele de mamă. Străinii care
nimeresc la mine pentru o noapte vor să guste din toate butoaiele, dar nu
se pot hotărî înainte de o lună şi pleacă tot nedumeriţi şi se bat între ei şi-şi
67
mută fălcile, fără să se poată lămuri care din aceste vinuri ar fi cel mai bun.
Am avut muşterii care au plecat de aicea năuci, blestemîndu-mi pivniţele şi
făcînd jurăminte că nu vor mai călca pe la Privighetoarea de Aur. După un
timp, se întorceau pocăiţi şi cu lacrimi în ochi, rugîndu-mă să le iert
nesocotinţa. Vinurile de Huşi au nimicit două oşti polone care au călcat
Moldova în urmă cu vreo cincizeci de ani. Se zice că polonii erau mulţi cîtă
frunză şi iarbă. Veniseră să radă Moldova din temelii. Domnul Moldovei nu
apucase a ridica oastea de ţară şi se afla la mare strîmtoare. Cineva dintre
oamenii lui l-ar fi sfătuit să le lase în drumul polonilor cam la o mie de
butoaie cu vinuri de Huşi. Polonii călăreau semeţi cu hatmanii în frunte, cu
săbiile lor straşnice ridicate în dreptul umerilor, cîntînd în gura mare:
„Prin Pocuţia la vale,

Vin polonii tot călare.‖
Cînd au dat de vin, fiind cunoscători buni ca şi ai noştri, polonii au pus

tabăra la o margine de pădure. La prima oală de vin, polonii au răcnit din
toate puterile:
„Pentru victorie! Moarte moldovenilor!‖
La a doua oală au răcnit iar:
„Trăiască moldovencele şi pacunele noastre! Fete ca ele nu se află în
toată lumea. Să vină a treia oală!‖
La a treia oală au răcnit iar:
„Să vină, a patra oală! ’răiască ’oldovenii, ’oldovencele ’răiască ’inul de
’uşi!‖
A cincea oală nu a mai avut la cine să vină. Domnul Moldovei cu
oamenii lui le-au cules armele şi i-au lăsat să doarmă ca pe nişte creştini de
treabă. Cîte unul dintre poloni se trezea o clipă, deschidea ochii mari şi
cînta satisfăcut:
„ ’rin ’ocuţia la ’ale

in ’olonii tot ’ălare.‖
Pe urmă cădea ca trăsnit lîngă oala lui, visînd la cine ştie ce fapte de
arme. Cînd s-au trezit, i-au condus ai noştri pînă la graniţă. Acolo s-au
despărţit fără supărare, dar polonii nu s-au putut opri să nu le zică:
„Lasă, că o să nimeriţi şi voi pe la noi! Şi noi avem vinuri bune.‖
Vinurile noastre de Soroca şi de Tighina au cruţat pămînturile Moldovei
de multe călcări ale tătarilor. Odată a venit la noi un negustor veneţian,
mare şugubăţ. Şi, ca să arate că ştie româneşte, a început să îndruge
repede în păsăreasca lui cam şmecherească:
68
„Cotnareasa, Segarcisa, Tîrnavestu, Odobesta, sarmalustia, chiftelina

del Moldova.‖
Am rîs de veneţian. Era al dracului de glumeţ şi mai ştia şi altele, pe
care ni le-a spus la fel de repede şi de şugubăţ:
„Domini Stefani magiore, una grandisima bazilica Putna, extra formoza
fata del rumana, una picolina naţione ciomăgire crunto per turco linga
podul Magiore.‖
Christache Mutu mai şezu de taină multă vreme cu acei oaspeţi dragi.
Caravană muşcă zdravăn din trandafirii olteneşti, ardeiaţi, şi-i dădură
lacrimile. Cuvintele lui de supărare stîrniră veselia celorlalţi.
– Christache băiatule, ai pus pulbere aprinsă în cîrnăciorii ăştia. Tu ai
fi bun de bucătar în război. Dar nu la ai noştri; la inamic.
Începu să însereze. Era o seară frumoasă, cu lună mare, cu răcoare
dulce de stepă. Christache trecu în odăiţa lui din spatele bucătăriei, se
aşeză cu evlavie în faţa unei icoane şi începu să se roage din tot sufletul:
– Adu-l, Doamne, pe Roco Perisini în seara asta! Fă, doamne, o minune
şi îndreaptă-i paşii încoace!
Se pare că Dumnezeu îi auzi chemarea fierbinte. Perisini sosi la
Privighetoarea de Aur cam peste un ceas, urmat de cincisprezece din
haidamacii lui. Dar înaintea lui Perisini mai intrară doi călători în han.
Primul înalt şi deşirat, construit parcă numai din oase de împrumut, care
nu se prea loveau unul cu altul, cu o figură lunguiaţă ca un bot de vulpe,
îmbrăcat cu nişte haine uşoare şi largi, îşi găsi un loc printre clienţii de
rînd. Al doilea era Cae Indru. Se aşezase în colţul musafirilor de soi, abia
liberat de vînători. Aceştia plecaseră obosiţi pe scări în sus, către odăile
pregătite cu dichis de Smaranda Mutu.
Cînd apăru Perisini, în curtea hanului se făcu linişte. Mulţi se ridicară
grabnic de la mese, gata s-o ia din loc. Haidamacii rostogoleau dinaintea lui
mesele cu consumatori cu tot, măturînd calea şi scoţînd chiote de plăcere.
Cînd ajunseră aproape de Cae, se opriră nehotărîţi. Eleganţa tînărului îi
descumpăni. După îmbrăcăminte, părea să fie un fiu de mare boier. Dar
Perisini se sinchisea prea puţin de marii boieri. Şi dacă îi opri pe haidamaci
să-l arunce de acolo cu masă cu tot, fu numai o inspiraţie de moment.
Christache Mutu se înfăţişă de îndată, făcînd unele temenele, dar nu atît de
adînci pe cît s-ar fi cuvenit. Haidamacii traseră o masă lungă în apropiere
de cea a stăpînului, hotărîţi să petreacă o seară frumoasă.
– Ia spune, Mutule, strigă Perisini, fripturi aveţi? Văd că boi sînt destui.
– Da, domnule, avem fripturi, răspunse mieros hangiul, pricepînd
insulta. Dar ăştia pe care-i vedeţi domnia-voastră nu sînt de soi. Nişte boi
buni de rasă mare ne-au picat abia adineauri.
Italianul tresări. Haidamacii se ridicară pe jumătate, cu mîinile pe săbii,
dar el le făcu semn să rămînă liniştiţi, gîndindu-se că s-a întîmplat ceva cu
69
hangiul dacă s-a apucat aşa din senin de asemenea obrăznicii. Pînă acum îi
suportase toate insultele şi toate pagubele fără să crîcnească. Să fie cumva
tînărul de alături cauza care-i dădea asemenea curaj lui Mutu? Nu-i venea
să creadă, mai ales că omul nu părea să fie însoţit de slujitori. Îl privi pe
Indru cu coada ochiului. Acesta mînca liniştit, parcă absent la tot ce se
întîmplă în jurul lui. Purta o sabie de bună calitate. Mulţi purtau săbii
bune, puţini însă ştiau să le folosească. „Pînă nu beau o oală de vin, gîndi
în continuare Perisini, nu are rost să mă înfurii. În definitiv, am venit să mă
înveselesc niţel, şi zău că sînt curios pînă unde va merge hangiul cu
obrăznicia lui! În tot cazul, în seara asta termin cu el.‖
– Mutule, strigă bine dispus, adu pentru mine o oală de Cotnari, iar
pentru băieţii ăştia, ca de obicei, Drăgăşani! Vinul de Drăgăşani e uşor la
băut şi duce la chef. Cotnariul e mai năbădăios. Parcă mă bate gîndul să-ţi
dărîm şandramaua în seara asta.
– Îndată, domnule! zise Mutu. Numai că ar mai trebui o mică
trebuşoară. Adică, o bagatelă pentru domnia-ta.
– Nu înţeleg, se miră oaspetele.
– Nu-i nimic, domnule! vorbi hangiul cu un aer senin. Vă lămuresc eu.
Pentru domnia-voastră vînd numai cu plata înainte. Pentru vechile chefuri
făcute la mine şi pentru unele pagube nu vă cer nimic. Să fie pomană! Dar
pentru astăzi vreau şi eu partea mea. Zău, m-am hotărît să nu mai fac
pomeni.
Haidamacii săriră pentru a doua oară de la masă. Un gest al stăpînului
îi potoli.
– Cred că ai dreptate, spuse Perisini aruncînd o pungă cu aspri pe
masă, spre disperarea oamenilor lui, care nu mai înţelegeau nimic.
– Aşa e, domnule! aprobă Mutu. Şi încă ceva: la cel mai mic semn de
scandal, vă dau afară.
De data aceasta, chiar şi Perisini simţi că nu mai are aer destul. Reuşi
totuşi să zîmbească, socotind că va face o seară de pomină la Privighetoarea
de Aur. Clienţii mai vechi crezură că Mutu nu mai e în minţile lui. Unii
plecară înainte de a începe furtuna, dar cei mai mulţi rămaseră, chiar cu
riscul de a se alege cu cîteva coaste rupte. Numai hangiul îşi văzu liniştit de
treburi. Chemă slujitorii şi le dădu comenzile necesare, observîndu-l cu
coada ochiului pe Perisini. Ştia că după cele ce-i spusese va ieşi cu tărăboi
şi cu bătaie mare, din care mulţi vor pleca pe poarta Privighetorii cu
picioarele înainte. Mai ştia că se poate bizui pe vînători.
Cae Indru observase intrarea în han a lui Perisini. Ideea cu răsturnatul
meselor îl supărase. Auzise cîte ceva despre acest veneţian. Unii spuneau că
ar fi cea mai bună „spadă‖ din Bucureşti şi chiar din Balcani. Alţii şopteau
că trăieşte din jafuri şi că averea lui întrece închipuirile cele mai îndrăzneţe.
Poate că din toate era cîte ceva adevărat.
70
La rîndul lor, clienţii de la mesele obişnuite se aşezară în aşa fel încît să

aibă timp şi loc destul pentru fugă, înainte de a cădea vreo urgie. Numai
clienţii străini de Bucureşti, puţini la număr, rămaseră liniştiţi, văzîndu-şi
de vinul lor.
Perisini bău cu poftă vinul rece, scos din pivniţele adînci. Apoi i se
adresă jupînului, atît de liniştit şi de potolit, încît nu se mai auzi în tot
hanul zarvă de glasuri.
– Hangiule, mi-ai plăcut în seara asta. Credeam că n-o să aud niciodată
de la tine nişte vorbe mai ca lumea. Vitejii s-au cam împuţinat în ziua de
azi. După cum eşti tu de viteaz la gură, nu mă îndoiesc nici un moment că
şi mîna ta e la fel de lungă. Pentru banii pe care ţi-i plătim, zău că merită să
ne dai şi niţică distracţie. Am hotărît să te baţi cu unul dintre oamenii mei.
Cu care vrei tu. Ei, hai, nu mai holba ochii! Avem dreptul şi noi la un pic de
veselie. Hei, daţi-i careva o sabie!
I se oferi degrabă mai multe. Hangiul se trase îndărăt. Unul dintre
haidamaci aruncă sabia la picioarele lui.
– Îndrăzneşte, hangiule! zîmbi italianul. Dacă nu ridici sabia pînă
număr la trei, flăcăul ăsta de ispravă o să-ţi taie întîi o ureche, apoi pe
cealaltă. Pe urmă are să te radă frumos. Unu... doi...
Haidamacul ridică sabia cu intenţia vădită de a-l lovi pe bietul hangiu.
Cae se aplecă puţin într-o parte. Palma lui veni fulgerător în faţă, iar în
clipa următoare cuţitul trecu peste masa lui Roco, pătrunse în braţul
haidamacului, rămînînd acolo şi pendulînd uşor. Totul se petrecuse atît de
repede, încît oamenii rămaseră înmărmuriţi. Perisini se dezmetici primul.
Sări în picioare înjurînd, urmat de oamenii lui. Clienţii meselor de mîna a
doua se pregătiră să fugă, dar curiozitatea fu mai mare decît frica.
Haidamacii se năpustiră asupra lui Indru, fără să mai aştepte porunca
stăpînului. Primul dintre ei, un flăcău voinic, se prăbuşi la picioarele
tînărului, ca secerat. O fracţiune de secundă îi trebui lui Cae pentru a
desluşi pricina. Omul fusese lovit în ceafă de un pietroi cît pumnul, venit de
undeva din mulţime. Al doilea haidamac primi în piept un cuţit venit de sus
de pe scări. Cuţitele lui Cae nu mai porniră. Peste gălăgia care se iscase,
glasul lui Chirilă Zece Cuţite se auzi puternic:
– Hei, domnilor, nu toţi o dată! Aşteptaţi să facem puţină ordine!
Vînătorii coborîră scările în goană, urmaţi de Marcu şi de băieţii lui.
Cînd dădură de Cae Indru îl salutară bucuroşi. Perisini rămase cu gura
căscată, recunoscîndu-l printre vînători pe Costache Caravană. În clipa
următoare, scoase un şuierat puternic, în semn de atac. Haidamacii porniră
mai precauţi. De două ori, mîna lui Chirilă se mişcă fulgerător, şi de fiecare
dată rîndurile atacatorilor se răriră cu cîte unul. De două ori fulgerară
cuţitele lui Indru şi fu rîndul lui Chirilă să se minuneze. Ducu cel Iute
încrucişă sabia cu un lungan. Dar schimbul de lovituri fu atît de iute, încît
71
oamenii se mirară cînd îl văzură pe haidamac lăsîndu-se sub masă fără

vlagă. Costache Caravană ştia că măciuca lui nu e bună contra săbiilor, aşa
că se apucă să vorbească în gînd cu Zambilica: „Dragul meu, tactica de
luptă se schimbă de la caz la caz.‖
Măciuca zbură prin aer. La capătul drumului întîlni o căpăţînă, iar
stăpînul căpăţînii se lungi creştineşte pe duşumea. În faţa acestei situaţii
dezastruoase, haidamacii se traseră îndărăt, uluiţi. Vocea lui Chirilă tună
din nou:
– Aruncaţi armele şi lipiţi-vă de perete!
Unul dintre haidamaci ridică împotriva lui Chirilă un picior de masă.
Vînătorul zîmbi. O piatră venită din mulţime îl culcă la pămînt pe agresor.
Într-un loc mai larg, Perisini se învîrtea cu sabia în jurul lui Cae, iar
loviturile lui scoteau spectatorilor strigăte de groază sau de admiraţie. Indru
se mişca parcă prea încet. Avea o anumită lenevie în mişcări, iar ochii lui,
pe jumătate închişi, păreau ai unui om aproape adormit. În fiecare clipă se
părea că va fi străpuns, dar de fiecare dată ieşea din raza periculoasă cu o
alunecare moale.
– O să-l împungă pe Cae, şopti Caravană lui Ducu.
Tînărul zîmbi.
– Să-i ardem una la căpăţînă, continuă Caravană. Eu îl ştiu pe italian.
De sabia lui nu a scăpat nimeni pînă azi.
Ducu urmări atent mişcările şi loviturile lui Cae. Era singurul specialist
între ceilalţi şi recunoscu iute măiestria tînărului.
– Eu îi ard una lui Perisini cu măciuca, insistă Caravană.
– Mai taci naibii din gură! se răsti Ducu rîzînd. Asemenea luptă vezi o
dată la o sută de ani. Ai, bre nea Caravană, te-ai supărat? Nu vezi ce
paradă are Cae?
Perisini se învîrtea mlădiu ca un şarpe şi vorbea necontenit. Era o bună
metodă de a-i distrage atenţia adversarului. Tînărul îi răspundea calm, cu
vocea niţel tărăgănată.
– Eşti un spadasin bun! spuse Perisini.
– Ca şi domnia-ta! i-o întoarse Cae.
– Ai parat multe lovituri care pe altul l-ar fi dat gata. Spune, eşti valah?
– Da, domnule.
– Curios! Nu ştiam că valahii pot să mînuiască atît de bine o sabie. Sau
poate că s-a întîmplat cu domnia-ta o minune.
– Sînt multe minuni de acestea la noi, domnule Perisini.
– Parcă n-aş crede. Sabia se mînuie cum trebuie numai în Apus. Acolo
sînt şcoli pentru spadasini.
– Una dintre aceste minuni e lîngă noi, continuă calm Indru. Se
numeşte Ducu cel Iute. Mulţumeşte cerului că nu ai încrucişat sabia cu el.
Nu aş fi în stare să pariez nici o ceapă degerată pe pielea domniei-tale.
72
– Aiurea! zîmbi Perisini.

Săbiile scînteiau şi se încrucişau fulgerător. Şuieratul lor spinteca aerul
dimpreună cu ele, îngheţînd inimile oamenilor care făcuseră cerc în jurul
celor doi spadasini.
– Ştii multe, rîse Perisini. Dar ce nu ştii domnia-ta e lovitura aceasta
dată de la înălţimea şoldului, cînd sabia pătrunde adînc în stomac.
Italianul făcu vreo cîteva mişcări înşelătoare. Lucră cu sabia sus la
înălţimea feţei, coborî iute şi treptat la piept, se ridică din nou, apoi se
desprinse o clipă de apărarea lui Cae. Perisini fandă lung. O fracţiune de
secundă, sabia păru să intre în stomacul tînărului. Se auziră unele
exclamaţii de groază şi chiar Ducu simţi un fior. Dar exclamaţiile se
schimbară în uimire, Perisini scăpă sabia. O tăietură lungă îi despicase
braţul de la cot pînă la palmă, iar proprietarul ei privi năucit împrejur.
– A fost o lovitură bună! spuse Cae. Dar domnia-ta ai cunoscut doar
atacul nu şi apărarea. Mai ai de învăţat, domnule. Puteam să te omor. Din
păcate, îmi plac spadasinii buni, domnia-ta faci parte dintre aceştia. În
situaţia în care te afli nu cred să mai putem continua lupta. Ia-ţi, domnule,
ce ţi-a mai rămas dintre pramatiile care te slujesc şi mergi să te îngrijeşti!
Haidamacii plecară ducîndu-şi răniţii. Cinci dintre ei rămaseră pe loc.
Nici un leac din lume nu le-ar mai fi fost de folos. Îşi încheiaseră fără noimă
socotelile pămînteşti.
Unii dintre clienţi plecară degrabă, răspîndind prin oraş acea ştire
despre grozava lecţie de scrimă pe care o primise Roco Perisini de la un
tînăr călător. Alţii cerură băutură, cu gîndul s-o facă lată în seara aceea de
pomină. Hangiul îi pofti să părăsească hanul, strigînd în gura mare că nu
primeşte plată, fiindcă o dată pe an are şi el dreptul să facă cinste. Clienţii
părăsiră Privighetoarea de Aur cu părere de rău. Zadarnic le explică Mutu
că Perisini, şi chiar ienicerii, ar putea ataca hanul cît de curînd. Oamenii
rămaseră la părerile lor, socotind că la un eventual atac ar putea da o mînă
de ajutor acelor viteji care puseseră pe goană ceata lui Perisini. Printre
aceştia se afla un lungan slăbănog, cu faţa ascuţită ca de vulpe. Omul se
apropie de Cae, îşi scoase pălăria mare, cu borurile cam pleoştite, salută
adînc, măturînd podeaua cu ea, şi spuse cu oarecare ifose:
– Sînt Sile Adormitu, servitorul domniei-tale.
– Te-am văzut mai devreme, zîmbi Indru. Ai doborît cu o piatră pe unul
dintre cei care mă atacau.
– Întocmai, domnule! Aveţi ochiul ager! Aşa e! Aste e arma mea de
căpetenie: arunc piatra. Rar se întîmplă să greşesc ţintele. E o armă ieftină.
Totdeauna am cinci sau şase pietre în buzunar. Pe timp de pace folosesc
pietre rotunde. La vreme de război trec la cele cu colţuri.
– Ai venit iute de la Braşov, remarcă tînărul.
73
– Cît am putut de iute, domnule. Cum am primit mesajul pe care aţi

avut bunătatea să-l lăsaţi cîrciumarului de la Berbecul Gras, am pornit la
drum. Iar Bucureştiul şi Privighetoarea de Aur nu-mi erau tocmai
necunoscute. Pe urmă, vă închipuiţi că aflînd despre numele noului stăpîn
m-am grăbit cît am putut de tare. Nu oricine are prilejul să-l slujească pe
domnul Cae Indru. Al doilea motiv, tot atît de puternic, ar fi acela că mă
aflam cu buzunarele goale. Nu pot suferi sărăcia. Cum dau de ea, fug de-mi
sfîrîie călcîiele.
– Dar dacă nu poţi ocoli sărăcia ce faci? întrebă Indru amuzat.
– Şterpelesc, domnule.
– Înseamnă că nu voi fi prea sigur de avutul meu.
Sile îl privi cu îndrăzneală.
– De la stăpînii mei am furat numai cînd i-am părăsit.
– Şi i-ai părăsit des?
– După împrejurări, domnule.
– Cîţi ani ai?
– Patruzeci.
– Serviciul la mine nu va fi prea uşor, mai ales dacă eşti însurat.
– Nu sînt. Am fost acum vreo cîţiva ani.
– Şi cum de te-ai despărţit?
– Despărţit? Sînteţi prea bun, stăpîne. Nu m-am despărţit. Am luat-o la
sănătoasa cît m-au ţinut picioarele.
– Era rea de gură?
– Mai rău. Mă bătea, domnule.
– Pe dumneata? se miră Cae.
– Vă miraţi fiindcă n-aţi cunoscut-o, se întunecă Sile. Nevastă-mea,
adică fosta nevastă, e cu un cap mai mare ca mine – şi după cum vedeţi, nu
prea fac parte dintre cei mărunţi. Pumnul ei e cît un caş de Dobrogea. Asta
s-a născut femeie din greşeală. Cînd m-a cunoscut eram într-o încăierare
cu doi zdrahoni, care mă burduşeau de mai mare dragul. Unuia i-a zdrobit
falca dintr-o palmă. Pe celălalt l-a ridicat în mîini şi l-a aruncat peste o
tejghea. Mai mare jalea. Nici el n-a rămas întreg, nici tejgheaua. Muşchii
mîinilor ei sînt ca ai mei la picioare. Cînd era în toane rele, numai cu piatra
o ţineam la respect. Odată m-a prins la una Vasilica din Scheiul Braşovului.
A dărîmat uşa cu umărul şi dintr-o rotire a fărîmat mobila din odaie. Dacă
nu găseam o fereastră să mă strecor, azi n-aş mai avea plăcerea să vă
slujesc.
– Şi de atunci nu te-ai mai întîlnit cu ea?
– M-a ferit Dumnezeu. Ar fi ceasul meu de pe urmă dacă s-ar întîmpla
să nu am o piatră la îndemînă.
– Bine, prietene, răspunse Cae amuzat. Rămîi în serviciul meu. La ziuă
am să-ţi dau nişte bani. Vreau să te îmbraci mai frumos.
74
– Oh, nu-i nevoie! Cît a ţinut încăierarea, vecinii mei numai la buzunare
nu s-au gîndit.
Cae se încruntă.
– Treaba asta nu-mi place!
– Nici mie, domnule. De fiecare dată am remuşcări. Uneori îmi dau
lacrimile şi simt un nod în capătul pieptului, de supărare, gîndindu-mă cu
cîtă trudă cîştigă boierii banii aceia. Îmi vine chiar să-i dau îndărăt, dar nu
mai ştiu de la cine i-am luat.
– Cîţi bani ai?
– Cred că vreo cinci sute de aspri, plus o pungă a lui Perisini.
– Şi pe el?... rîse Cae.
– Da, domnule. Sînt un mare păcătos. Din cauza lui cred că nu voi mai
ajunge niciodată să văd împărăţia cerurilor, unde îngerii nu sînt însuraţi şi
poartă un singur rînd de haine. Culmea e că lui Perisini nici nu pot să-i
înapoiez punga. M-ar tăia bucăţele înainte de a-i spune că mă căiesc din
toată inima. De fapt, cred că nici nu voi mai avea prilejul. Se pare că vom fi
atacaţi. Văd că hangiul se pregăteşte de apărare.
Între timp, marea poartă de fier fusese încuiată şi proptită cu grinzi.
Vînătorii se apropiară de Cae, în frunte cu Costache Caravană.
– A fost o lovitură pe cinste, spuse omuleţul. De douăzeci de ori am
crezut că italianul va ieşi învingător fără multă bătaie de cap. Dacă nu era
Ducu prin apropiere, îi ardeam una cu măciuca. Poate că nu ar fi fost prea
cinstit, dar cu asemenea pramatie ar fi pierdere de timp să te mai gîndeşti
la luptă dreaptă. Ţi-ai făcut un mare duşman, domnule Indru. Mînia lui
Roco te va urmări zi şi noapte. Din orice casă poate veni un glonţ sau o
săgeată. Din orice mîncare ţi se poate trage moartea. Perisini e mare dibaci
în folosirea otrăvurilor. Cu noi va fi mai greu. De obicei, umblăm numai în
grup. S-ar putea ca mînia lui să ne ajungă chiar în această noapte. Omul
acesta e prietenul ienicerilor din oraş. Nici domnul Ţării Româneşti nu se
încumetă să se împotrivească pe faţă garnizoanei turceşti. Noi vom încerca
s-o facem. Dacă ne înghesuie cu numărul lor, avem loc de scăpare prin
pivniţele hangiului. Din pivniţe se poate ieşi prin nişte coridoare a căror
taină o ştie doar Christache Mutu. De mult nu m-am bătut cu turcii. Parcă
mă mănîncă palmele. Şi poate dă Dumnezeu să-şi încerce puterile cu noi.
Prietenii mei m-au ales conducătorul apărării. Ai ceva împotrivă?
– N-am, răspunse tînărul. Eu şi slujitorul meu sîntem bucuroşi să-ţi
ascultăm poruncile.
„Pe Zambilica mea, gîndi grăsanul, tînărul acesta e om cu scaun la cap!
În asemenea împrejurări, voinicia nu face două parale fără şiretenie.
Slujitorul, cu botul lui de vulpe, cu părul rar şi roşcat, seamănă ca două
picături de apă cu Zambilica. O fi ceva de mintea lui dacă îl slujeşte pe
Indru!
75
– Ei, domnilor, se întoarse apoi spre acei călători care rămaseră la han.
Noi sîntem opt. Domniile-voastre sînteţi zece. Hangiul şi cu oamenii lui sînt
nouă. Înseamnă că sîntem douăzeci şi şapte de bărbaţi şi o femeie. O mică
armată, o casă cu ziduri ca de cetate şi un loc de retragere pe care o să vi-l
arăt numai în caz de mare nevoie. Are cineva dintre domniile-voastre ceva
de spus?
Un bărbat între două vîrste, cu părul cărunt, făcu un pas înainte.
– Am vrea ca apărarea s-o conducă acest tînăr, care a reuşit o biruinţă
atît de strălucitoare împotriva italianului. Zău că merită acest lucru, iar
cinstea va fi de partea noastră.
Costache tuşi stînjenit. Dar Cae salvă situaţia, adresîndu-se
necunoscutului pe un ton de mare politeţe:
– Propunerea voastră mă onorează, domnule. Dar dacă aţi şti cine este
domnul care ne face cinstea să ne conducă, sînt sigur că aţi fi de acord că o
alegere mai potrivită decît a lui nu s-ar putea. Numele lui e Costache
Caravană.
Necunoscutul tresări. Se înclină şi spuse bucuros:
– Deci, domnia-lui e acel aprig şi iscusit vînător despre care am auzit
atîtea lucruri mari. Se spune că nu-l întrece nimeni în şiretenie. Ei, nu mai
am nimic de spus. Cred că am încăput pe mîini cum nu se poate mai bune.
Costache se lumină la faţă de plăcere, deşi i se păruse că străinul
vorbise cam încet şi nu auziseră chiar toţi acele cuvinte de mare laudă. Cît
despre Indru, acesta îşi cîştigă prietenia grăsanului fără pic de ranchiună
pentru trînta din pădure.
Vînătorul puse pîndari pe ziduri şi dădu un ocol hanului, controlînd cu
grijă fiecare ieşitură de zid. Cei care nu făceau parte din echipa de pază se
întinseră pe mesele lungi şi încercară să aţipească, avînd armele la
îndemînă.
Noaptea călduroasă de vară trecu în linişte. Nici dimineaţa nu aduse
vreo ameninţare. Doar către prînz veni la poartă un călăreţ, cu un mesaj
din partea lui Roco. Ducu luă mesajul şi îl citi cu voce tare:
„Domnilor, ştiu că v-aţi pregătit de apărare, crezînd că voi veni să mă
răzbun. Poate că altul ar fi făcut-o. Mie nu-mi plac răzbunările cînd
lucrurile se desfăşoară cu dreptate. Gluma şi încăierarea le-am pricinuit eu.
Deci, nu vă găsesc nici o vină. Singurul răspunzător de cele întîmplate sînt
eu. Dacă scuzele pe care vi le adresez sînt suficiente, v-aş rămîne foarte
obligat. Iar pentru împăcarea noastră definitivă, aş fi onorat să-mi fiţi
oaspeţi poimîine seară pe la ceasurile opt.
Al vostru, Roco Perisini.
11 iunie 1594.‖
76
– Să-l ia naiba! se încruntă Costache. Vrea să ne prindă într-o capcană.

Eu îl ştiu pe italianul acesta viclean şi nu ţin minte să fi cerut cuiva iertare.
Nu ne ducem nici în ruptul capului. Are cineva altă propunere?
– Eu sînt de părere să primim invitaţia, răspunse Cae. În bîrlogul
duşmanului afli totdeauna multe lucruri. Dacă garnizoana turcilor
stăpîneşte Bucureştiul, iar acest om e prietenul lor, nu văd cu ce am fi mai
primejduiţi în casa lui decît în altă parte.
– Ai vorbit cum nu se poate mai bine, interveni Chirilă. Ce spui,
Ducule?
– Ce să spun? Eu sînt curios din fire. Mergem!
– Să nu uitaţi că am fost împotrivă, se mînie Costache.
– Nu uităm, prietene, îl domoli Chirilă. Dacă nu ne mai întoarcem, ai să
fii cu sufletul împăcat.
– Aiurea! Crezi că vă las singuri?
După prînz, hanul îşi deschise larg porţile, iar clienţii nu se lăsară prea
mult aşteptaţi. Doar Cae Indru părăsi hanul, spre dezamăgirea lui
Christache. Urmat de Sile Adormitu, tînărul se mistui în nişte străduţe
întortocheate. Curînd, cei doi călăreţi se opriră în faţa unei case boiereşti,
ascunsă într-o pădure de castani. Adăpostită de ziduri înalte, curtea
umbroasă îşi ducea traiul ei de tihnă, ferită de priviri iscoditoare. Bătură în
poartă o singură dată. Un bărbat mărunt şi gras, cu înfăţişarea de guşter,
deschise bombănind şi-i pofti în curte.
– Bine te-am găsit, jupîne Calapăr! zise Cae. Îţi mai aduci aminte de
mine? După cum te încrunţi, se pare că m-ai uitat.
– Dacă nu te recunoşteam, stăteai mult şi bine la poartă. Lăsaţi caii în
voia lor şi poftiţi în casă!
Ajunseră într-un cerdac larg. Răcoarea parcă te îmbia la odihnă. Mobila
din răchită albă, cu fotolii bogate, covoarele scumpe, lucrătura frumoasă de
lemn a cerdacului, tăvile de argint risipite într-o dezordine plăcută arătau
că stăpînul casei se bucură de o stare materială mai mult decît bună.
Se aşezară. Jupîn Calapăr lovi uşor palmele. O femeie măruntă,
pătrată, cu faţa plină, mustăcioasă şi vioaie, îmbrăcată în mătăsuri
scumpe, îşi făcu apariţia însoţită de două tinere fete. La vederea
neaşteptatului musafir, gura distinsei doamne Calapăr luă o formă
curioasă, ca deschizătura unui pepene vîndut pe încercate. Apoi, gura se
deschise larg, pînă cînd căpătă forma unei felii cu mulţi sîmburi albi.
– Bată-te norocul, măi băiete! spuse apăsîndu-şi mîna pe sînul cît o
clopotniţă. Sînt patru ani de cînd nu te-ai mai arătat pe la noi. Tare te-ai
făcut frumos şi voinic!
Indru se repezi în întîmpinarea ei şi o luă în braţe. Îi sărută ochii,
îngropaţi sub sprîncenele stufoase.
77
– Stai că mi-ai rupt oasele! se fandosi madam Calapăr, fără să-şi ia

mîinile de pe umerii tînărului. Ia spune-mi, craiule, pe unde mi-ai umblat
atîţia ani?
– Ei, sînt multe de spus, rîse Cae.
– Bine, vorbim noi mai pe urmă. Să spună băiatul mamei ce-ar vrea să
mănînce.
– Nu sînt flămînd.
Femeia se încruntă. Sprîncenele stufoase ieşiră înainte ca nişte ţepi, iar
ochii umezi rămaseră pironiţi asupra lui.
– Eşti slab ca o smochină.
– Parcă ziceai adineauri că m-am făcut mai voinic.
Femeia aruncă mîinile spre tavan într-un gest teatral.
– Auzi-l, Doamne, cum vorbeşte! Voinic? E numai osul şi pielea de
domnia-ta. Hei, fetelor, ce staţi ca năroadele? Cum vedeţi un bărbat frumos,
înţepeniţi locului. Le mai cunoşti, domnule Cae, pe fetele mele? Au crescut
mai mult în lături. Seamănă cu mine. De fapt, nu mă plîng. Dacă aş fi
bărbat nu mi-ar plăcea slăbănoagele. Hai, năroadelor, aduceţi degrabă nişte
faguri şi apă din fîntîna aia veche! Ştiu că-ţi plac fagurii, domnule Cae. Pînă
gustaţi din faguri, mă duc eu să îngrijesc de prînz. Cu zdrahoancele astea,
care nechează cînd văd un bărbat mai acătării, poţi muri de foame. După
încruntările bărbatului meu să nu te iei. L-am văzut de o mie de ori
rugîndu-se pentru sănătatea domnie-tale. Dar dumnealui cine e?
– Sînt Sile Adormitu, doamnă, umil slujitor al domnului Indru, se
înclină acesta pînă aproape de duşumea.
– Ai să stai cu noi la masă!
– Nu se cade, doamnă.
– Nu zău! În casa mea, numai eu ştiu ce se cade şi ce nu.
Femeia se mistui undeva prin odăile multe şi întreaga casă răsuna de
gălăgie veselă. Sile plecă prin curte, gîndindu-se că stăpînul său ar vrea
poate să rămînă de taină cu gazda.
Jupîn Calapăr şedea scorţos în fotoliu, mult prea îngust pentru
grăsimea lui. Bărbia revărsată, peste cămaşă, semăna cu un guler masiv.
Ochii mari, albicioşi îl măsurau pe oaspete cu o căutătură severă. Doar
mîinile mici, cu podul palmelor ca nişte perniţe, se mişcau fără astîmpăr,
fiind singurul semn că bătrînul nu e chiar atît de liniştit pe cît voia să pară.
Nu-i plăcură cearcănele din jurul ochilor lui Cae. Cu siguranţă că tînărul
pierduse multe nopţi. Să fi rămas pe mîna lui, ar fi scos din el un negustor
fără pereche. L-ar fi învăţat toate pehlivăniile negustoreşti. L-ar fi oprit de la
viaţa asta de vagabond, fără nici un Dumnezeu. „Cu siguranţă că nu are o
leţcaie, se gîndi el. Chiar dacă stăpîneşte un cal care valorează cît zece
armăsari buni, tot nu se cheamă că ar fi mare lucru.‖
Cae îl întrerupse din gînduri.
78
– Ia spune, nea Calapăr, ce fel de om e domnul Ţării Româneşti?

– Ce-ţi veni aşa tam-nisam să mă întrebi de vodă!? se miră gazda.
– Mîine dimineaţă mă întîlnesc cu el.
– Domnia-ta? Poate vrei să-i ceri o slujbă.
– Nu cred. Pentru aşa ceva aş veni la nea Calapăr.
– Atunci?...
– Atunci ce?
Calapăr se mînie brusc.
– Atunci, pentru ce te duci la el?
– Avem o discuţie în taină.
– Ete-te, măăă...! Te pomeneşti că te-ai apucat de o viaţă mai
cumsecade. Poate ai şi bani.
– N-am prea mulţi la mine. Doar o mie de galbeni. Dar ce importanţă
au banii?
Calapăr îşi schimbă pe loc atitudinea ironică de pînă atunci.
– Ai zis că ai la domnia-ta o mie de galbeni. Asta înseamnă că mai ai şi
în altă parte.
– Aş putea să mai am încă de şaptezeci de ori pe-atîta. Adică un prieten
care mi-a propus această sumă.
– Sper că ai primit-o, dacă nu ţi-a cerut în schimbul ei să-l omori pe
sultanul turcilor, dimpreună cu jumătate din locuitorii Constantinoplului.
– Da’ de unde?! Ce să fac cu atîţia bani?
– E nebun, Doamne! se văită gazda. Mai nebun decît credeam eu. Încă
nu am auzit despre un om care să dea cu piciorul la asemenea avere.
– Ei, uite că a venit vremea să auzi, glumi Cae. Dar te întrebasem ceva.
Despre bani vorbim noi mai tîrziu, dacă vrei.
Calapăr se aşeză mai bine în fotoliu. Băiatul ăsta sucit îi plăcea din ce
în ce mai mult. Şi picase tocmai la timp să-l mai scuture niţel din amorţeala
lui. O înviorase şi pe jupîneasa Calapăr. De cînd venise el, parcă toată casa
era plină de lumină. Măcar de n-ar mai pleca din nou. Îi datora
recunoştinţă lui Cae. Îl scăpase din mîinile tătarilor, cu ani în urmă. Atunci
hotărîse să-l facă negustor şi să-l însoare cu una dintre fetele lui, cu toate
că nu ştia despre el de unde vine, cine e şi ce rosturi are pe lume. Despre
recunoştinţă sau despre bani nici nu vrusese să audă. Acum îl crezu cînd
află că a refuzat o avere atît de mare. Unul ca el era în stare de asemenea
lucruri.
Se aşeză mai bine în fotoliu şi începu să vorbească domol:
– Cu Mihai-vodă am făcut negustorie pe vremuri. Era cam de vîrsta
domniei-tale. Poate că-ţi şi seamănă. Doar că el purta barbă şi avea umerii
mari şi rotunzi, ca nişte bolovani. Era aprig la afaceri şi mintea luminată.
Eu, care cunoşteam la pehlivănii cu duiumul, mă sfătuiam de multe ori cu
el. A strîns o avere destul de frumoasă. Apoi, a dat mai mult de jumătate
79
din ea ca să capete unele favoruri la Constantinopol. Acum e domn. Un

domn nou, ca toţi domnii. Nu-i ştiu gîndurile şi nici părerile. La turci e
dator vîndut. Iar turcii nu au nici un Dumnezeu cu domnii Ţării Româneşti.
Numele lui e de stăpîn. Dar pe cine stăpîneşte cînd e slugă la turci? Mi-e
milă de el. Turcii intră în palatul lui şi-l înjură şi-l ameninţă cu moartea. El
tace, pleacă fruntea, zîmbeşte şi nimeni nu ştie ce gînduri are. Pe unii
domni i-am înţeles. Au venit la putere cu gîndul de jaf şi de îmbogăţire.
Mihai a sărăcit de cînd e domn. În locul lui, ori mi-aş pune juvăţul de gît,
ori aş fugi şi aş lăsa totul baltă. Pînă la urmă, or să-l omoare turcii. Cam
asta e tot ce pot să-ţi spun despre el. Poate ar trebui să-ţi mai spun că
turcii omoară şi-i jefuiesc pe creştini de multe ori chiar lîngă zidurile
palatului domnesc. Mihai priveşte neputincios şi tace. Dacă tot a intrat în
asemenea ciorbă, măcar de-ar şti să-i linguşească pe turci. În fiecare
dimineaţă mă aştept să aud că a fost omorît sau legat şi trimis plocon la
Constantinopol. Dacă nu l-au dărîmat pînă acum, e doar pentru faptul că
turcii şi cămătarii mai speră să-şi primească partea lor. Cînd se vor
convinge că nu mai au ce aştepta, pielea lui Mihai nu va mai valora nici
măcar o jumătate de aspru. Trăieşte aici în Bucureşti un oarecare Perisini.
Din cîte bănuiesc eu, italianul ăsta unelteşte să pună mîna pe scaunul lui
Mihai. Dar asta rămîne între noi. Dacă ar afla Perisini, pot să-mi fac
rugăciunea din urmă. Ştii ce m-a uns pe suflet aseară? A venit la mine un
prieten şi mi-a spus că pe jigodia de Perisini l-ar fi tăiat un tînăr la hanul
Privighetoarea de Aur. Straşnic trebuie să fie omul acela! Dacă l-aş
cunoaşte, i-aş pupa mîna, aşa bătrîn cum sînt. Prietenul nu ştia cum îl
cheamă pe tînărul acela, dar mi-a promis că se interesează, ca să ne putem
ruga pentru sănătatea lui. Cetatea Bucureştilor a încăput pe mîini rele şi
nimeni nu are curaj de răzbunare. Cînd auzi de cîte-o asemenea faptă,
parcă respiri în voie.
Doamna Calapăr veni către seară în odaia lui Cae. Tînărul sări bucuros
din pat şi-i luă tava grea din mînă.
– Ţi-am adus nişte dulceaţă de trandafiri, cu toate că nu prea meriţi
dacă ai avut neruşinarea să mă faci să-ţi duc dorul vreme de patru ani. Am
plîns de multe ori şi m-am gîndit la toate relele din lume.
Cae zîmbi.
– Nu te mai hlizi atîta! se oţărî ea. Ai merita o bătaie în toată legea. Şi
mare lucru dacă ai să scapi din mîinile jupînului Calapăr. A aflat adineauri
că l-ai împuns cu sabia pe unul Rucă sau Rică Pri... Nu ştiu cum dracu’ îl
cheamă, Doamne iartă-mă! Hai vino colea lîngă mine, pune căpăţîna asta
goală pe genunchi şi povesteşte-mi tot ce ai făcut în aceşti patru ani. Ia
spune, ai vreo drăguţă?
Cae păli uşor, dar ochiul femeii prinse schimbarea aceea abia vizibilă
şi-i cercetă faţa cu atenţie.
80
– Doamne sfinte! se sperie ea. Să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit de vreo

fată care nu vrea să ştie de domnia-ta. Nu cred să fie asemenea fiinţă în
toată lumea. Văd că te încrunţi. Cînd te încrunţi crezi că eşti mai frumos. O
să rămîi cu nişte zbîrcituri de mai mare dragul. Dacă nu vrei să-mi spui, eu
am răbdare. Într-o zi ai să vii singur să-ţi descarci sufletul.
Se auzi o bătaie în uşă. Domnul Calapăr intră timid, tîrîndu-se ca un
guşter. Bărbia îi tremura uşor, semn că era din cale-afară de neliniştit. De
cînd aflase că Indru îi dăduse acea lecţie lui Perisini îi venise să chiuie de
bucurie sau să-şi dea cu pumnii în cap de spaimă pentru viaţa tînărului. Ar
fi vrut să-l certe şi să-l binecuvînteze pentru nechibzuinţa lui, dar nu mai fu
în stare să-i spună măcar pe nume, aşa că începu să vorbească la
întîmplare, în timp ce guşa i se zbătea ca un pui golaş prins la strîmtoare.
– Domnule Cae, domniile-voastre ar trebui să se odihnească, dar
doamna Calapăr şi cu mine vă batem la cap ca nişte nărozi ce sîntem.
Cae se opri cît îl ţinu puterile, să nu rîdă.
– Hai, bre nea Calapăr, vorbeşte ca lumea! Ce naiba te-a apucat?
Bătrînul parcă nici nu auzi vorbele acelea. I se păru chiar că nu vorbise
cu tot respectul, ceea ce îl făcu s-o ia de la capăt.
– Dacă suferiţi de oarecare junghiuri sau ceva reumă pe la picioare, vă
face tăicuţa Calapăr o baie clasa-ntîi, cu mirodenii şi alte dichisuri. Le
ungem binişor cu miere de albine şi cu seu. Albinele care au fătat, nu
albinele fetele... ce fete? Numai muierile... adică, vreau să zic, care au roit...
femeile nasc... te doare numai cînd e vreme de ploaie...
Madam Calapăr se uită la bărbat cu gura căscată. Apoi se mînie
cumplit şi zbieră aprig:
– Ce tot îmi baţi cîmpii aicea, jupîne Calapăr? Eşti cam băut în seara
asta.
– Eu? mîrîi bătrînul, pentru prima oară de cînd era însurat. Se vede că
nu te-am scărmănat de mult.
– Pe mineee...? Ia mai du-te naibii!
81
Capitolul 8
P
alatul domnesc era cufundat în întuneric. Trecuse de miezul
nopţii. Gărzile, cu făclii în mîini, ocoleau zidurile mari, călcînd
apăsat. Zgomotul paşilor se auzea pînă departe. Pietrele străzii au
noaptea un vaiet al lor, tînguios şi straniu. Sub paşii rarilor trecători, se
înfioară şi scot ţipete lungi, liberînd poate tot ce au adunat ziua, cînd dorm
indiferente şi calme. Sus pe ziduri, santinelele încercau să-şi alunge
somnul. Doar dinspre cancelaria domnească răzbătea printre copacii mulţi
o lumină palidă. Mihai-vodă şedea singur la o masă de lemn lungă şi nu
prea înaltă, cu faţa ascunsă în palmele mari. Lumînările de seu se mistuiau
domol. Aşa nemişcat, domnul Ţării Româneşti părea toropit de somn după o
zi grea de lucru. Uneori se scutura de gîndurile lui şi asculta atent vîntul de
afară, care freca de fereastră o crenguţă de castan. Aştepta nişte prieteni
vechi şi dragi. Amintirea lor îl duse cu mulţi ani în urmă, cînd gustase
unele clipe de fericire. Dar fericirea aceea era atît de depărtată, încît nu mai
ştia sigur dacă existase cu adevărat sau fusese mai mult o plăcere.
„Pe domnii de dinaintea mea nu-i pot judeca, gîndi el. Au făcut şi ei ce
au putut pentru poporul acesta. Unii dintre ei au venit poate la domnie cu
gînduri de căpătuială. Cine ştie cît o fi de adevărat lucrul acesta? Alţii poate
că ar fi încercat ceva, dar le-a lipsit curajul. Turcii au fost şi sînt prea
puternici. Numai o lovitură năprasnică i-ar da peste cap la noi şi în Balcani.
Voi reuşi eu, oare, să dau acea lovitură? La începutul domniei vedeam
lucrurile mai uşor. Acum, parcă mi-e frică. Nu pentru mine. Pentru
nereuşită. Oare trebuie să crezi orbeşte într-un ţel pe care ţi l-ai propus?
Cine ştie? E adevărat că între Bucureşti şi Ploieşti sînt trei poşte de drum,
dar dacă nu crezi cu toată convingerea că vei ajunge pe jos pînă acolo, s-ar
putea să te opreşti speriat la jumătatea drumului, văzînd cît mai e înainte.
Dar acţiunile omului şi reuşita lor nu atîrnă numai de el. Se pot ivi atîtea.
Aveam mult curaj la început. Acum, curajul s-a transformat în chibzuială.
N-am oameni de încredere destui. În schimb, am o groază de duşmani
printre boieri. N-am oşti şi n-am bani. Vistieria e goală. Aş putea ridica o
oaste ţărănească. Dar ţăranilor nu le-am dat nimic din drepturile lor. Ar fi
meritat o slobozenie de la mîna boierilor. Dacă le-aş da acum acea
slobozenie, în cîteva zile s-ar isca răzvrătirea tuturor boierilor. Iar o oaste
ţărănească fără pregătire şi fără arme nu poate fi opusă puhoiului turcesc,
înarmat pînă-n dinţi. Pe ajutor străin te sprijini ca pe-o haină de împrumut.
82
Ţi-o cere cînd ai mai multă nevoie de ea. Ar mai fi timpul să mă las
păgubaş. Timp ar fi, dar pentru mine nu mai există întoarcere. Cineva
trebuie să încerce să scuture jugul turcesc. Acela voi fi eu. Dar pînă cînd voi
mai îndura umilinţe şi batjocuri? Cît voi mai zîmbi supus, cînd
comandantul ienicerilor mă înjură în faţă şi mă ameninţă cu iataganul?
Pînă cînd mă voi preface că nu ştiu nimic despre acel Roco Perisini care se
închipuie de pe acum domn al Ţării Româneşti? Poporul mă crede fricos şi
laş. Mulţi au început să-şi piardă speranţele puse în mine. Dintre marii
boieri, doar fraţii Buzeşti şi Calomfireştii îmi ştiu gîndurile. Doamne,
grozavă va fi răzbunarea împotriva turcilor! La mînie, parcă încep să cred
mai mult în reuşită. Le pregătesc turcilor o bucurie, pe care nu o vor uita
nici peste o mie de ani.‖
În încăperea alăturată se auzi un zgomot de paşi. Mihai îşi trase mîinile
de pe faţă cu un gest moale. O draperie grea, cu falduri multe, fu împinsă în
lături. După ea, apăru clucerul Ieremia Băicoianu. Tînărul se înclină uşor.
– Măria-ta, au venit. Sînt alături.
Ochii obosiţi ai domnului sclipiră o clipă.
– Pofteşte-i, Băicoiene!
Odaia de lucru a domnului era destul de simplă, potrivindu-se mai
degrabă unui oştean decît conducătorului Ţării Româneşti. O masă lungă
de stejar, cu incrustaţii pe margini, cîteva scaune cu spătarele lungi şi
drepte, înşirate în lungul pereţilor acoperiţi cu mătăsuri în tonuri albastre,
o panoplie încărcată cu arme grele, mult prea mari pentru un om obişnuit,
un scaun cu jilţ pentru vodă, în care Mihai se aşeza destul de rar,
dispreţuind eticheta de curte. Doar covorul imens de Keşan, lucrat în tonuri
calme, părea să fie singurul lucru mai de preţ în odaia aceea.
La intrarea oaspeţilor veniţi într-un ceas atît de nepotrivit, dar aşteptaţi
cu multă nerăbdare, Mihai-vodă se ridică vioi, uitînd de oboseală. Înalt
peste limita obişnuită, cu umerii rotunzi, puternici, abia stăpîniţi de
postăvarul croit pe corp, cu mare uşurinţă în mişcări, cu acea căutătură
iute, cuprinzătoare, domnul avea toate harurile unui oştean de seamă. Faţa
severă, cu umerii obrajilor musculoşi, era completată de o barbă rotundă,
uşor adusă înainte, cu cîteva fire de păr cărunt care arătau începutul de
toamnă al domnului.
Ieremia Băicoianu feri în lături draperia, lăsîndu-i să intre în ordine pe
Costache Caravană, Chirilă şi Ducu cel Iute.
– Să trăieşti, măria-ta! spuseră oaspeţii, nu tocmai sfioşi.
– Dimpreună cu cei mai viteji oameni ai ţării! le-o întoarse vodă. Hei,
Costache, parcă te-ai făcut mai frumos.
– Ca şi Zambilica, măria-ta. Între Dunăre şi Carpaţi nu dibăceşti alţii
mai frumoşi.
– Aşa e! rîse domnul. Ce mai face mustăciosul tău armăsar?
83
– Rage!
– Poate vrei să zici că nechează.
– Rage! M-a pus dracu’ să-l dau la iesle dimpreună cu măgarii lui
Christache Mutu. Cînd îl aud mă apucă damblaua. Aşa-mi trebuie dacă l-
am băgat în societatea măgarilor! Un animal mai zurbagiu ca ăsta nici că s-
a pomenit. Culege toate năravurile proaste.
Caravană se uită cam chiorîş. Vodă se făcu stacojiu la faţă din cauza
rîsului şi abia putu să îngîne printre lacrimi:
– Dacă zici tu, aşa o fi.
– Să mor dacă te mint, măria-ta! S-a împrietenit cu măgarii. La ceilalţi
cai nici nu vrea să se mai uite. Între măgari e cel mai frumos. Roiesc
măgăriţele în jurul lui de mai mare dragul. M-am gîndit că poate fi
îndrăgostit de una dintre ele. Îndrăgostiţii sînt toţi cam într-o ureche. Anul
trecut m-am întîlnit cu un prieten de prin părţile Aradului. Măria-ta ştii cît
e de slut Zambilica. Părul pe el e lăţos şi lung de două palme. În faţă i-au
crescut mustăţile şi barba ca la patriarhi. M-am plîns prietenului că
Zambilica nu prea are noroc în dragoste. Omul s-a uitat la el, cînd dintr-o
parte, cînd din alta. La urmă mi-a zis şi el într-o doară: „Mă, Costache, cred
că iepele fug de el din cauza părului. Ce-ar fi dacă te-ai apuca să-l
bărbiereşti? Cunosc eu un bărbier bun la Şiria. Du-te la el şi spune-i că l-
am rugat eu să-l bărbierească! Pe urmă te întorci la mine şi-l băgăm între
iepele mele. Am să leg iepele. Dacă nici bărbieritul nu-l ajută, nu mai e
nimic de făcut cu el!‖ M-am dus la Şiria la bărbierul acela. A lucrat omul la
el de dimineaţă pînă seara. Cînd m-am întors să-l iau pe Zambilica,
înnoptase, aşa că nu l-am putut vedea la chip. L-am pipăit uşor cu palma
şi-i simţeam pielea sub mînă ca un fund de copil. I-am plătit omului. Către
miezul nopţii am poposit într-o pădure. Măria-ta ştii cum doarme
Zambilica. Fac un căpătîi mare, şi zdrahonul naibii pune căpăţîna alături
de mine. M-am trezit cînd a răsărit soarele. Mă ştii că nu sînt fricos. Dar
cînd l-am văzut la lumina zilei a îngheţat inima-n mine, am scos un ţipăt de
groază şi am rupt-o la fugă. Zambilica după mine, cum are el obiceiul. Cînd
m-am dezmeticit i-am prins frîul în mînă şi am luat-o pe jos către prietenul
acela. Nu era chip să-l încalec. Alunecam de pe el cum aluneci iarna pe
gheaţă. Chiar şi prietenul a cam intrat la idei cînd l-a văzut. L-am băgat la
iepe şi ce crezi că au făcut, măria-ta?
– Au rupt funiile şi au luat-o la sănătoasa.
– Aş! Au rupt ele funiile, dar s-au strîns ciopor în jurul lui, care de care
mai drăgăstoasă. Am zăbovit două luni la prietenul acela, pînă cînd s-a
făcut părul la loc. Am plecat amîndoi fără păreri de rău. Iepele nu-l mai
luau în seamă de cînd îi crescuse părul.
84
Se aşezară la masă. Mihai porunci vin şi gustări. Un slujitor de casă

grăbi să aducă la îndeplinire porunca. Băicoianu ieşi după el şi-i spuse în
şoaptă:
– Să nu aduci vin în pocale scîrboase de argint! Vinul îşi sloboade
aroma în oale de pămînt ars şi în ulcele de lemn.
Aşteptară vinul privindu-se în tăcere. Abia după ce închinară de
sănătate ca nişte vechi şi buni prieteni porniră să discute în tihnă.
– O iscoadă mi-a adus vestea că la Obreja s-a aşezat un stăpîn nou,
vorbi domnul. Aţi lucrat cum nu se poate mai bine. Ion Cristu e ca un cui
înfipt doar la o poştă de cetatea de scaun a lui Bàthory. Va trebui să mai
batem cîteva cuie din astea în principatul Transilvaniei. Petrache cel Mic şi
Niţă Praştie mi-au trimis o solie din Moldova, prin care mă anunţă că s-au
cumpărat două moşii. Una lîngă Focşani, alta lîngă Iaşi. La Focşani s-a
aşezat un nepot de-al fraţilor Buzeşti. Unul mărunţel şi oacheş, iute la
treburile de seamă. O sută de oşteni ai Buzeştilor trebăluiesc acolo,
îmbrăcaţi în haine de servitori. Împotriva turcilor mă pregătesc temeinic de
cîteva luni. Armata Bucureştilor numără în prezent o mie cinci sute de
oameni. Cam puţini. Mai puţini cu vreo şase sute decît cei din garnizoana
turcească. Dar adevărata armată o pregătesc în taină pe plaiurile dintre
Cîmpina şi Telega. O armată îmbrăcată în uniforme, cu arme de foc şi cu
tunuri. Acum, numărul acestor oşteni abia trece de trei sute. Mîine vor mai
sosi acolo încă trei sute cincizeci de tineri între douăzeci, douăzeci şi patru
de ani. Ascunşi între pădurile mari şi dealuri, tinerii oşteni mănîncă, dorm
şi se instruiesc în mînuirea armelor. Am cumpărat postavuri şi cămăşi cu
zale de la negustorii din Braşov. Am cumpărat albituri, puşti şi două tunuri
de la sîrbi. Niţă Praştie şi Petrache cel Mic mi-au adus două mii de perechi
de cizme uşoare de la cazaci. Am pregătit totul pentru două mii de oşteni.
Dar nu mai am bani. Nu mai am nimic. Am cumpărat aproape o mie de cai.
Mi-ar mai trebui încă pe atîţea.
– Cinci sute îi vei primi peste două zile, îl întrerupse Chirilă. Sînt de la
paşa Khidr de la Timişoara. Dacă mai aveam bani, putem să cumpărăm de
trei ori mai mulţi.
Faţa domnului se lumină de plăcere la asemenea veşti.
– Încă e bine, prieteni! continuă el. De oameni nu vom duce lipsă. Cîţiva
trimişi de-ai mei cutreieră satele ţării şi adună tineri. Fiecare tînăr primeşte
patru galbeni pe lună şi parte din pradă în viitoarele bătălii. Au nevoie de
acest ajutor. În satele din lungul Dunării, oamenii pier de foame. Turcii
adună tot ce găsesc. Trec Dunărea în pîlcuri mari şi duc cu ei spre sudul
Balcanilor tot ce le cade în mînă. Femeile şi copii, de teamă de a nu cădea
în robie, stau prin păduri. Tinerii vin bucuroşi sub arme. Dacă am avea
bani, am putea ridica o armată de peste treizeci de mii de oameni. Ceva vom
face noi în orice caz. Vom avea o armată, prieteni, care se va mişca mai iute
85
decît vîntul. Care va şti ce are de făcut pe cîmpul de luptă. Turcii nici nu
visează la asemenea lucrare din partea noastră. Dar va trebui să fim cu
ochii-n patru pentru a nu-i lăsa să prindă de veste. Doar cîţiva oameni din
jurul nostru, dimpreună cu fraţii Buzeşti, ştiu ce se petrece pe plaiurile de
lîngă Cîmpina.
– Buzeştii sînt bogaţi, măria-ta, interveni Ducu. Ar putea să ajute
această armată.
– O ajută, zîmbi domnul. S-au obligat să aducă pînă la sfîrşitul lunii
patru sute de tineri cu îmbrăcăminte nouă din postav, patru sute de cai,
patru sute de săbii veneţiene şi o sută de pistoale. Preda Buzescu a plecat
undeva prin apropierea Belgradului, prin locurile unde haiduceşte viteazul
Baba Novac. Haiducul acela se pare că ţine ascunse nişte tunuri luate de la
turci.
Chirilă rămase pe gînduri. Dacă la începutul discuţiei crezuse destul de
puţin în ridicarea unei astfel de oştiri, acum ea parcă se înfăţişa sub ochii
lui mîndră, puternică, gata să lovească asemenea unui trăsnet. Mihai-vodă
îi ghici gîndurile şi se bucură şi el, ştiind că un general de armată mai bun
decît Chirilă n-ar găsi niciodată. Apoi se întristă, ştiind că după datină
numai boierilor li se cuvine asemenea cinstire.
– Asta înseamnă că de-acum într-o lună să ajungem la o armată de
aproape o mie de oameni, observă Costache. Dar instruirea oamenilor nu se
face de azi pe mîine. Asta cere timp şi nişte oameni care să ştie să-i
pregătească. Eu cred că va trebui să-i împarţi în pîlcuri. Unii să ştie să
mînuiască sabia. Alţii să tragă cu arcul fără greş. Ar mai fi nevoie de
puşcaşi buni, iar vreo cîţiva să ştie să umble cu tunurile. Nici arta
călăritului nu trebuie uitată. Apoi să ne gîndim la iuţeala cu care va umbla
această armată. O armată călare, fără fierăraie multe pe ea, umblă ca un
fulger.
– Mi-ai luat vorba din gură, Costache, spuse domnul ridicîndu-se de la
masă. Foarte curînd, va fi împărţită aşa cum ai propus tu. Un pîlc va intra
sub conducerea ta, pentru instruirea cu pistolul, dacă vrei.
– Mai încape vorbă? rîse Costache, bucuros că va ajunge în sfîrşit să
conducă un grup mai mare de oameni. Ducu cel Iute se va ocupa de grupul
lui de spadasini. Va fi prima şcoală românească de spadasini. Petrache cel
Mic va instrui un pîlc de trăgători de armă. Nu cunosc pe cineva să tragă
mai bine decît el.
– L-ai uitat pe Chirilă, măria-ta, îi aminti Costache.
– Nu l-am uitat nici o clipă. Chirilă va fi conducătorul vostru. L-am
lăsat mai la urmă pe Niţă Praştie. Va avea şi el oamenii lui. Nişte oameni
despre care se va auzi chiar peste o sută de ani. Oamenii lui Niţă vor învăţa
să se strecoare în spatele duşmanului. Să-l hărţuiască. Să se furişeze la
muniţia lui şi să-i dea foc. Să-i aprindă merindea la vreme de noapte şi să
86
aducă spaima. Să meargă departe în spatele duşmanului şi să-i taie

aprovizionarea. Pînă acum, lucrurile astea se făceau la întîmplare. Noi vom
lucra organizat. Cu turcii ne vom strica pe la mijlocul toamnei. Avem la
îndemînă cîteva luni bune.
– Locul unde se instruieşte această armată nu e bun, interveni Chirilă.
Prin acele locuri e umblătură multă.
– Şi ce propui? îl fixă vodă cu privirea.
– Sus plaiul Bucegilor.
– Da. La asta m-am gîndit şi eu de la început. Dar în vîrful muntelui va
fi greu cu aprovizionarea.
– Nu va fi uşor. În schimb, pe acolo nu umblă decît ciobanii şi păsările
cerului. Aprovizionarea se poate face pe samare.
– Atunci, în calitate de conducător, te vei ocupa de lucrul acesta. Vara
va fi aşa cum propui, dar iarna, oştirea nu poate trăi pe înălţimile acelea
pustii. Deci, iernatul va fi pe la poalele munţilor.
– Fără îndoială, măria-ta.
Costache se foi pe scaun mustăcind, Mihai, care-i cunoştea firea, i se
adresă poruncitor:
– Hai, dă-i drumul! Te frămîntă ceva.
Omuleţul se scărpină cu două degete pe creştet şi-şi frecă mîinile aprig,
semn că lucrul pe care avea să-l spună e de cea mai mare importanţă.
– Măria-ta, zise cu glasul lui ascuţit, cunoaştem un om care ne întrece
în dibăcie pe toţi la un loc.
Domnul se încruntă, bănuind pentru o clipă o linguşire din partea
vînătorului. Dar tot aşa de iute, faţa lui se lumină şi-şi făcu reproşuri că-l
bănuise pe Caravană de asemenea pornire.
– Cine e omul acela?
– Un tînăr care după faţă ai zice că încă nu a fost înţărcat de mă-sa. Un
tînăr care a dat cu mine de pămînt de am crezut că va rămîne Zambilica pe
drumuri.
– Măi să fie! zise domnul ţării.
– Un tînăr care se bate cu sabia atît de leneş, încît ai zice că doarme.
Un tînăr care l-a luat în sabie pe Roco Perisini cum ai lua o găluşcă în
ţepuşă.
Faţa lui vodă străluci de plăcere.
– Numele lui, prietene!
– Un tînăr care zvîrle cuţitul chiar mai bine decît Chirilă.
– Numele lui, lua-te-ar naiba! strigă entuziasmat domnul Ţării
Româneşti.
– Un tînăr care s-a luat la bătaie cu toată gloata lui Perisini. Unul din a
cărui mînă sare cuţitul. Cum sare lăcusta. Un tînăr care adulmecă urma în
pădure mai bine decît Ducu.
87
– Costache, îl dojeni domnul, eşti în stare să omori un om sănătos cu

vorbăria ta. Cine e omul acela?
– Cae Indru, explodă Caravană triumfător.
– N-am auzit de numele acesta.
– O să auzi, măria-ta.
– Unde se află acum?
– Nu ştim.
– Atunci vorbim degeaba, spuse vodă dezamăgit. Căutaţi-l pe omul
acela, s-ar putea să ne fie de mare trebuinţă! Iar acum, cred că a sosit
momentul să-mi daţi scrisoarea lui Sigismund Bàthory.
– Ai aflat despre ea, măria-ta? se miră Ducu.
– După cum vezi! Ieri am primit o solie de la principele Transilvaniei.
Solul era numai lapte şi miere. Mi-a adus în dar cîteva scule de aur.
Niciodată nu s-a arătat Sigismund atît de binevoitor. Se vede că scrisoarea
pe care aţi pus stăpînire îl interesează în mod deosebit. Pot
s-o văd?
Chirilă scoase din buzunar cele trei bucăţi de scrisoare, le potrivi una
lîngă alta şi i le întinse domnului. Mihai citi fără grabă. Sprîncenele lui mari
se adunară într-o încruntare uşoară. Scoase un şuierat de surpriză, apoi
rămase multă vreme pe gînduri.
– Deci asta era, murmură într-un tîrziu. Acesta era motivul pentru
care-mi oferea cu atîta prietenie un castel în Munţii Făgăraşului. Ei bine,
scrisoarea asta merită mai mult.
– Ai de gînd s-o înapoiezi, măria-ta? se încruntă Caravană.
– Să o ce? Nu, prietene. Am gînduri ceva mai bune. Dacă Sigismund
vrea de la turci Ţara Românească, ei bine, vrem şi noi principatul
Transilvaniei. Numai că nu-l vom cere nici de la turci, nici de la creştini. Iar
pînă atunci, se cuvine să-i dăm lui Bàthory prima lovitură. Puterea lui stă
pentru un moment în mîinile împăratului Rudolf al doilea. Curtea imperială
de la Praga va primi această scrisoare. Şi multă vreme de acum încolo,
Bàthory va fi ocupat să recîştige încrederea şi bunăvoinţa împăratului,
lăsîndu-ne pe noi să ne vedem de treburile noastre. Iar în al doilea rînd,
prin această scrisoare îi vom dovedi lui Rudolf credinţa noastră faţă de
cauza creştinilor. Pentru asta îmi va trebui un curier bun. Un om care să
ajungă la Praga cu scrisoarea. Acesta va fi primul meu curier secret. Poate
că va fi unul dintre voi. Am să mă mai gîndesc vreo cîteva zile.
Ieşiţi din palatul domnesc, vînătorii priviră oraşul cu plăcerea
nesăţioasă a celor care stau multă vreme departe de el. Văzut de pe locurile
acelea înalte, la lumina zorilor, oraşul se prezenta în toată splendoarea lui,
cu turle de biserici înalte, de pe care abureala nopţii fugea sub tăria
soarelui. Casele mari cu două-trei caturi se întindeau spre apus în şiruri
lungi, frumoase prin varietatea lor asimetrică. Frumoase prin turnuleţele lor
88
şi terasele largi, cu multe ornamente, cu chioşcurile lor ascunse în

verdeaţă, cu grădinile mari, în care arborii bătrîni cu trunchiurile lor
groase, cu coroanele ca nişte pălării imense, dădeau o notă de linişte şi
calm.
În mahalaua ţiganilor, aflată spre sud, casele scunde cu streşinile mari,
păreau să stea în genunchi pe lîngă turnurile de apărare. Pereţii, din
chirpici, aveau ferestrele înfundate cu fîn sau cu buruieni la vreme de
iarnă. Hoţii şi haidamacii oraşului nu se abăteau niciodată prin locurile
acelea ferite de prădăciuni. Doar năvălitorii turci sau tătari dădeau buzna
pe acolo cu gînduri de jaf, iar cînd părăseau mahalaua se întîmpla să nu-şi
mai afle caii, căruţele şi nici chiar armele. Ţiganii, prietenoşi, îi întîmpinau
veseli. Se încurcau în picioarele lor, cereau, strigau, le băgau mîinile prin
buzunare, le ghiceau în ghioc, în coji de ouă, în creastă de găină, în pene.
Le făceau vrăji, cîntau cîntece nemaiauzite, dansau în pieile goale, plîngeau
şi se văitau, lustruiau încălţările năvălitorilor, ţesălau caii şi se mistuiau cu
cai cu tot, fără urmă. Pofteau cîte doi-trei năvălitori prin case şi nu mai
ieşeau de acolo nici unul dintre neprevăzătorii invitaţi. Sărutau mîinile
năvălitorilor şi-i lăsau fără ghiuluri. Îi cărau prin stepa Bărăganului să le
arate locuri unde se ascundeau comori, îi puneau la muncă, şi după cîteva
zile de căutări le arătau alte locuri şi scăpau de mînia lor prin fugă.
Spre răsăritul oraşului, casele ascunde, multe la număr, spoite în alb
arătau cochete ascunse în vegetaţia bogată. Dar vînătorii care colindaseră
oraşul în lung şi-n lat ştiau că toate căsuţele acelea mărunte, uitate de
Dumnezeu, înghesuite unele-n altele, cuprindeau cea mai mare parte a
populaţiei oraşului. În casele acelea, oamenii se culcau tîrziu şi se sculau la
primul cîntat al cocoşilor. Erau oamenii care trăiau de azi pe mîine, iar
viitorul lor de bunăstare se prezenta ca o enigmă a cărui dezlegare nu avea
sorţi de izbîndă. Ei furnizau mîna ieftină de lucru pentru toate tocmirile
oraşului şi pentru ocazii neprevăzute. Din curţile înguste, în care tufănica şi
regina-nopţii, cîrciumăreasa şi laleaua încercau să dea mizeriei o oarecare
notă de cochetărie, ieşeau dimineaţa slujitorii, calfele şi ucenicii, îngrijitorii
oraşului, negustorii de mărunţişuri ce-şi cărau mărfurile în tîrne de nuiele,
măturătorii, cerşetorii şi pungaşii, spălătoresele şi spoitorii. Familiile veşnic
ameninţate de oamenii stăpînirii, de turci sau de tătari, de bogătaşii puşi pe
petrecere şi de ienicerii aflaţi în preajma domniilor scurte şi nesigure, îşi
păstrau coeziunea în funcţie de hazard. De aici se recrutau fetele de
petrecere, cu voia sau cu sila, iar marile dureri ale acestor locuri mizerabile
se consumau tăcute, fără putinţă de alinare. Aici, fetele stăteau ascunse
prin poduri sau îşi aflau sălaşul în pivniţe întunecoase. Cele mai curajoase
dintre ele îşi ungeau feţele, îşi ciunteau părul, încercînd să fie cît mai puţin
atrăgătoare. În locurile acestea organizau ienicerii potere, furîndu-i în toiul
nopţii pe tinerii voinici care nu aveau încă vîrsta majoratului. Sub pază
89
mare şi pe tăcute, flăcăii luau drumul Constantinopolului, umplînd golurile

din armata otomană. În serile lungi şi calme de stepă, mamele îşi trăiau
bucuria de a fi împreună întreaga familie ca pe-un lucru cu totul ieşit din
comun. Iar în rugile lor de toate zilele, cuvintele „Doamne, nu despărţi
familia noastră‖ nu lipseau niciodată.
Dinspre satele vecine intrau prin porţile oraşului căruţele cu lapte, cu
legume, cu nutreţuri pentru cai. Uruitul lor se auzea de departe, ca un
zumzet neîntrerupt. Prin curţile boiereşti, servitoarele şi oamenii casei
umblau fără zgomot. Străjile de noapte se trăgeau la odihnă, mergînd în
neorînduială. Gunoierii cu cărucioarele lor lungi şi murdare se mistuiau ca
nişte ciocli spre gropile din preajma marilor lacuri. Începea o zi ca oricare
alta. O zi anonimă ca şi oamenii care se îngrijeau de curăţenia oraşului, la
ceasurile cînd stăpînii se întorceau de pe o parte pe alta în aşternuturile
calde.
Vînătorii păşeau tăcuţi, fiecare cu gîndurile lui. Se apropiau de
Privighetoarea de Aur, unde-i aşteptau paturile curate, cu pernele moi şi cu
miros de busuioc. Dintr-o străduţă lăuntrică se auziră ţipete sfîşietoare. Se
repeziră în direcţia aceea. Cînd dădură colţul, se pomeniră lîngă patru
ieniceri care, după toate semnele, erau beţi. Aceştia încercau să tîrască o
copilă aproape despuiată spre o trăsură aflată ceva mai încolo. Lîngă poarta
unei case, un bărbat între două vîrste gemea uşor încovoiat pe marginea
şanţului.
Văzîndu-i pe vînători, turcii le făcură semn să-şi urmeze drumul. Iar
cînd se convinseră că aceştia au de gînd să se amestece în treburile lor,
lăsară fata şi ridicară iataganele. Cuţitul lui Chirilă zbură scurt prin aer şi
se înfipse în stomacul unuia. Ducu sări într-o parte, evitînd lovitura de
iatagan. Ar fi putut să-l cruţe pe ienicer, dar mînia lui fu prea mare.
Costache Caravană slobozi pistolul şi spuse în treacăt:
– Iartă-l, Doamne! Robul tău Caravană l-a trecut în rîndul sfinţilor.
Isprăviră iute cu ei. De fapt, fusese mai mult un masacru decît o luptă
în toată puterea cuvîntului. Ajutat de Costache, bărbatul se ridică buimac.
Nu era rănit, ci mai degrabă ameţit de vreo lovitură.
– Intraţi iute în casă! îi sfătui vînătorul.
Copila şi bărbatul se mistuiră undeva în curte.
– Cred că ar fi bine să ne despărţim de domnii aceştia fără prea mare
tămbălău, spuse Costache. Dacă intrăm în vrajbă cu trupele de ieniceri va
trebui să stăm mai mult ascunşi. Haideţi cu ei în trăsură! Am eu o idee care
nu cred să fie tocmai rea.
Îi îngrămădiră pe morţi în trăsură şi lăsară perdelele. Chirilă şi Ducu se
aşezară lîngă ei. Caravană se sui pe capră şi dădu bice cailor. După o
vreme, opriră în faţa unei porţi de lemn nu tocmai arătoasă. Chirilă împinse
poarta, iar trăsura se pierdu într-o curte largă, printre boschete neîngrijite.
90
Un bărbat scurt şi gros, cu urechile mari, păroase, care răspundea la

numele de Isaia, le ieşi în întîmpinare. Sprîncenele lui groase păreau
atîrnate direct de rădăcina nasului borcănat. Văzînd trăsura cu însemne
turceşti pe ea, Isaia nu tresări. Săltă doar uşor din sprîncene, preţuind-o
din ochi, apoi se trase într-o parte şi le făcu semn oaspeţilor să intre în
casă.
– Jupîne Isaia, spuse Chirilă zîmbind în faţa calmului olimpian al acelui
om, înainte de a ne bucura de ospitalitatea dumitale cred că ar fi bine să
punem caii şi trăsura într-un loc mai ferit.
– Intraţi! Am eu grijă.
– Ar mai fi totuşi un amănunt, stărui Chirilă. În trăsură se află patru
domni care ar dori să fie îngropaţi cît mai anonim.
– Am să mă ocup şi de ei.
– Poate că n-ar strica puţină grabă.
– Eu numai pe grabă lucrez. Cînd veţi ieşi din casă va fi totul cum e mai
bine.
Intrară în casă. O femeie slăbuţă cu mers rigid ca de stafie le aduse
băuturi răcoritoare. Isaia îi lăsă la masă şi se strecură pe tăcute afară.
După un ceas îşi făcu apariţia frecîndu-şi mîinile.
– Trăsura nu e nici rea, nici bună. Dar cei patru cai fac toate paralele.
Iată banii domniilor-voastre. Opt mii de aspri pentru cai, cinci sute de aspri
pentru trăsură. Scădem o mie cinci sute de aspri la cheltuieli de
înmormîntare şi rămîn şapte mii de aspri. Caii şi trăsura au suferit unele
modificări de înfăţişare. În seara asta voi fi la Giurgiu, iar la noapte vor
intra în stăpînirea unuia care aprovizionează garnizoana turcească din
cetate. Dacă mi-o aduceţi îndărăt peste două zile, o revînd garnizoanei din
Brăila. Şi încă ceva! În cazul în care mai aveţi domni ca aceştia care vor să
fie îngropaţi anonim, vă fac reducere la cheltuielile de înmormîntare.
– Ţi-au rămas armele lor, rîse Caravană.
– Aşa e! Pentru arme nu vă dau nici un ban. Românii n-au bani să-şi
plătească armele.
– Pe Zambilica mea că ai vorbit cum nu se poate mai bine! Cunoşti uliţa
Ancorei?
– O cunosc.
– În capătul uliţei e o casă cu gard de nuiele. Un vişin îşi lasă crengile
peste gardul acela. Du-te cu banii acolo! Proprietarul e unul înalt şi slăbuţ,
cu semn de tăietură pe frunte. Lui i se cuvin banii sau poate copilei care
locuieşte acolo.
– Am înţeles! se înclină Isaia.
Trecuse de ceasul prînzului. Peste oraş se abătuse curînd o ploaie
scurtă. Apa se scurgea iute pe lîngă rigole, cărînd cu ea murdăria străzilor.
Dinspre parcul palatului domnesc răzbea o mirosnă amăruie de flori de tei.
91
În jurul porţilor se aflau ca de obicei o mulţime de oameni. Unii erau

creditori şi stăteau la pîndă din obişnuinţă. Cerşetorii şi vagabonzii
aşteptau să le pice vreun noroc ivit din senin. Cîţiva ieniceri veniseră să-l
înjure pe vodă. Boierii însoţiţi de slujitori înarmaţi intrau şi ieşeau grăbiţi
cu treburile lor. Dincolo, de zidurile palatului se pătrundea greu. Oştenii
din gardă erau cu ochii-n patru.
Cae Indru se prezentă la poartă însoţit de Sile. Calul său atrase privirile
admirative ale cîtorva cunoscători.
– Vreau să-l văd pe domn, i se adresă ofiţerului de gardă.
– Şi eu vreau să-l văd pe sultan, rîse ofiţerul. Ca să intri la vodă ar
trebui să-mi arăţi nişte scrisori. Sau să te aducă cineva dintre boierii noştri.
Poate că vii cu lucruri de seamă, dar eu nu am de unde să ştiu. Nu cunoşti
pe nimeni din divanul boierilor?
– Nu cunosc.
– Înseamnă că nu eşti de pe-aici.
– Aşa e. Sînt din Transilvania.
– Şi nu ai chiar nici o scrisoare la domnia-ta?
– Ba am cîteva.
– Atunci, e mai uşor. Dă-mi-le!
– Nu pot.
Ofiţerul se scărpină după ureche îngîndurat.
– Care e numele domniei-tale? Am să anunţ cancelaria domnească.
– Indru, prietene. Cae Indru.
– Domnia-ta? tresări ofiţerul. Prietene, ai bunătatea şi desfă puţin
pelerina! Mulţumesc! Intră, intră! Cînd ajungi în faţa treptelor de colo,
întreabă de cancelarul Ieremia Băicoianu. Poftim, prietene! Slujitorul ar
trebui să aştepte cu caii la poartă. Să intre şi el! Ah! Iată-l pe boierul
Băicoianu. O clipă, clucere!
– Ei, ce mai e? întrebă Ieremia cu glas uşor obosit. Iar vreo cerere de
intrare la Vodă? Pe mîine, prietene. Acum, pic din picioare de oboseală.
– Ascultă! şopti ofiţerul. Vezi colo lîngă poartă un tînăr înalt, cu
pelerină?
Băicoianu privi cu coada ochiului şi înclină capul.
– Sub pelerină are un brîu în care stau înfipte cîteva cuţite.
– Să-i fie de bine!
– Stai, clucere, nu te grăbi! Omul acesta m-a scăpat cîndva dintr-un
mare necaz. Du-l te rog la Vodă!
– Fie! Care e numele lui?
– Cae Indru.
– Mai spune o dată! tresări Băicoianu.
– Ţi-am spus. Cae Indru.
– Eşti sigur?
92
– Aş cum sînt sigur de mine.

– Mă bucur, prietene, că nu l-ai respins. Domnule Indru, poftiţi!
Ofiţerul îşi reluă locul alături de poartă. Cei doi tineri porniră unul
lîngă altul, studiindu-se din priviri. Sala de primire era ticsită de curteni şi
boieri. Mihai-vodă şedea pe o canapea îngustă, alături de scaunul domnesc,
spre dezamăgirea cîtorva dintre boieri care ţineau la eticheta de curte.
Coroana şi buzduganul domnesc se rătăciseră parcă triste într-un colţ al
canapelei. Domnul ţării se întreţinea cu Vintilă Băicoianu, tatăl clucerului.
Unii dintre curteni încercau să tragă cu urechea la discuţia aceea, ştiind că
Vintilă e omul cel mai bine informat din Ţara Românească. Dar cuvintele
ajungeau pînă la ei ca un bîzîit fără noimă, fiindcă domnul se pricepea să-i
ţină la distanţă doar cu o încruntare.
Ieremia prinse braţul lui Cae şi-l strecură pe tînăr printre boieri pînă-n
dreptul unei uşi cu draperii grele.
– Rămîneţi aici! îi şopti clucerul. Am să vă anunţ lui vodă.
Ieremia se apropie de Mihai-vodă cu un aer vesel, iar domnul ghici că-i
aduce o veste bună.
– Credeam că dormi la ora asta! se răsti vodă. Nu-mi plac tinerii care nu
se odihnesc după o noapte albă.
Ultimele cuvinte aveau în ele o anumită căldură, pe care tînărul o simţi
ca pe-o alinare.
– Măria-ta, şopti repede, alături de draperia care dă spre camera de
lucru se află un tînăr cu pelerina neagră. Numele lui e Cae Indru.
Vodă nici nu clipi. Spuse doar, printre dinţi, parcă adresîndu-se lui
Vintilă:
– Bine! Du-l în odaia de lucru!
Mihai îşi plimbă privirile prin sală indiferent. Asupra lui Cae, ochii lui
stătură o clipă. După o jumătate de ceas îşi concedie curtenii şi intră în
camera de lucru.
– Ia loc, tinere! spuse aspru.
– Nu se cuvine, măria-ta! zîmbi Cae.
– Ei, asta-i! Ştiu eu ce se cuvine unui viteaz.
Tînărul îl privi surprins.
– Nu ştiam că măria-ta mă cunoaşte. Să nu mă asemuiţi cu cineva.
– Dă pelerina la o parte! rîse vodă. Aşa! Văd sub pelerină cîteva cuţite
frumoase. Nu cred să le porţi la brîu numai de plăcere. Iar o pelerină pe
vreme de căldură ca asta îşi are rostul ei. Vrei să arunci unul din cuţite
sus, în colţul de lemn al uşii?
Domnul nu-şi termină bine vorba, cînd cuţitul se înfipse adînc în locul
acela. Faţa lui Mihai se umplu de bucurie şi admiraţie.
93
– Cred că lucrezi mai iute decît Chirilă Zece Cuţite, chiar dacă pari cam
leneş în mişcări. Am auzit multe lucruri despre domnia-ta. Mi-ar plăcea să
am un asemenea slujitor.
– Doamne, pentru asta am venit, rosti Cae. Iată un mesaj din partea
cancelarului Transilvaniei, Ştefan Iojica.
– Îi cunoşti conţinutul?
– Da. Iojica vă roagă să discutaţi cu mine aşa cum aţi discuta cu el.
Sînt un fel de trimis neoficial al Transilvaniei. Aş dori să nu se afle lucrul
acesta. Mai ales să nu se afle la curtea lui Sigismund Bàthory.
Mihai tăcu o vreme şi se plimbă cu paşi mari prin odaie. Se întoarse
brusc. Ochii lui ca oţelul scrutară adînc faţa tînărului.
– Să am încredere în domnia-ta şi în Iojica Ştefan?
– Încercaţi, măria-ta!
– Poţi să-mi dai o dovadă prin care să te cred?
– Pot. În urmă cu nişte ani, Mihai-vodă, pe atunci ban al Craiovei, a fost
condamnat la moarte. Domnul ţării se temea de el. Poate că aflase printr-o
întîmplare că Mihai e fiul lui Pătraşcu-vodă. Vă amintiţi, măria-ta, că era o
dimineaţă ploioasă. O burniţă care ţinea de cîteva zile. Aţi aşezat fruntea pe
butuc, dar călăul nu a îndrăznit să ridice securea şi să lovească. Acel călău
era unul dintre oamenii mei. Vechiul călău pierise cu cîteva luni înainte, în
urma unei împunsături de cuţit. Pe vremea aceea, banul Craiovei se afla
sub pază domnească. Eu am prevăzut că Mihai va fi condamnat la moarte.
Aşa se explică dispariţia vechiului călău. Dacă ar fi murit înainte de
execuţie, ar fi dat loc de bănuieli. Vă mai amintiţi, măria-ta, că seara aţi fost
pus în libertate? Că un necunoscut v-a condus către o trăsură la care erau
înhămaţi şase cai? Abia aţi părăsit închisoarea, cînd au venit gărzile lui
Mihnea cel Rău să oprească liberarea. Domnul se răzgîndise. Înainte de
plecarea cailor l-aţi întrebat pe omul acela: „Cui trebuie să-i mulţumesc
pentru viaţa mea?‖ Omul nu a răspuns. V-a lăsat o pungă cu cincizeci de
galbeni şi s-a depărtat în noapte. Ei bine, omul acela e Cae Indru.
– Domnia-ta?
Faţa lui vodă păli uşor. Îşi aminti de seara aceea ploioasă. De goana
sălbatică a cailor prin ploaia care curgea fără întrerupere. Se gîndise multă
vreme de atunci încoace la necunoscutul acela.
– Dumneata? spuse iar. Dar cine eşti dumneata, Cae Indru?
– Măria-ta, cînd va veni vremea voi vorbi mai mult, se înclină Cae.
Vodă îl privi multă vreme, iar cînd vorbi din nou, glasul lui căpătă o
anumită asprime, ca de părinte care-şi încearcă fiul într-o lucrare dintre
cele mai grele.
– Cunoşti Praga?
– Aproape ca Bucureştiul, măria-ta.
– Te-ai încumeta la un asemenea drum?
94
– Fără şovăială.
– Vor fi primejdii.
– Sînt obişnuit cu ele.
Pe faţa severă a domnului apăru un zîmbet abia vizibil.
– Tovarăşii de drum ai domniei-tale vor fi Caravană, Ducu şi Chirilă.
– Nici nu se putea o companie mai plăcută.
– Bănuieşti cam despre ce-ar fi vorba.
– Nu bănuiesc, măria-ta. Sînt sigur. În mîinile voastre a ajuns o
scrisoare a lui Sigismund, adresată sultanului. Această scrisoare va lua
calea către curtea imperială din Praga.
– Ce te face să crezi?
– Două lucruri. Întîi, convingerea că a sosit momentul să-l scuture pe
principe, cu atît mai mult cu cît urmăreşte să cuprindă Ţara Românească.
În al doilea rînd, pentru o solie obişnuită, ai trimite unul dintre marii boieri,
nu nişte vînători.
– Aşa e! rîse vodă. Cum crezi că s-ar putea face un asemenea drum?
– Ocolind principatul Transilvaniei. Ştiu că pînă aproape de Timişoara
se pot schimba caii la fiecare poştă. De la Timişoara în sus, ne vom
descurca în vreun fel.
– Ai putea pleca în seara aceasta?
– Nu, măria-ta. În seara aceasta, eu şi ceilalţi vînători sîntem poftiţi la
palatul lui Perisini. Ar fi păcat să nu aruncăm o privire prin bîrlogul lui.
– Veneţianul acela e din cale-afară de primejdios.
– Şi noi sîntem primejdioşi, măria-ta.
95
Capitolul 9
C
înd intră Cae Indru la Privighetoarea de Aur, Caravană se reţinu
cu greu să nu tragă un chiot de bucurie. Îi făcu semn de departe
cu amîndouă mîinile şi-i arătă o oală cu vin.
– Că ne ducem la Perisini fără domnia-ta nu era cine ştie ce rău, strigă
vînătorul. Dar să nu guşti asemenea vin înseamnă că te-ai dat de partea
păgînilor şi-ţi rămîn închise pe veci toate drumurile către rai. Am cunoscut
un popă de prin părţile Buzăului, care la prima cană se închina cu toată
evlavia, apoi îmi povestea minunea din Cana Galileii. La a doua cană îmi
aducea aminte că cea mai mare virtute a omului este cumpătarea. La a
treia cană îmi povestea că preoţii sînt mai puţin păcătoşi decît oamenii de
rînd, însă episcopul poate fi socotit cel mai mare sfînt din regiune. La a
patra cană voia să-mi arate cum i-a dat el o palmă unuia care intrase
acoperit în biserică. La a cincea cană se lăuda că-i rupe un picior hoţului de
episcop, care-l jumulea în fiecare toamnă de un butoi cu vin.
– Te cred, rîse Cae. La băutură se spun multe adevăruri. Am cunoscut
un popă de prin părţile Tîrnavelor, care nu-i primea pe enoriaşi la sfînta
spovedanie pînă cînd se lămurea că sînt beţi criţă.
– Şi femeile? se miră Costache.
– Nu. Femeile nu aveau dreptul să bea. Şi aşa îi împuiau urechile cu
toate drăciile lor.
Însera. Christache Mutu aprinse opaiţele şi feştilele lumînărilor.
– Ar fi timpul să plecăm, propuse Cae.
– Încă nu, domnule, interveni Chirilă. Aşteptăm nişte prieteni care au
sosit abia azi de dimineaţă. Poate că ai auzit de ei. Unul e Petrache cel Mic,
iar celălalt – Niţă Praştie. Merg şi ei la Perisini. Toţi şase formăm o mică
armată greu de biruit.
– Parcă mai erau nişte prieteni cu domniile-voastre.
– Vorbeşti de Marcu şi de băieţii lui? Au plecat acum două ceasuri.
Unele treburi grabnice i-au chemat prin părţile Cîmpinei. Dar iată că sosesc
Petrache şi Niţă.
Cae îi privi cu interes. Petrache cel Mic era un bărbat mare de statură,
cu umerii şi şoldurile cam otova, semn că trecuse binişor peste patruzeci de
ani. Niţă Praştie avea în el ceva de ţîrcovnic, înalt, slab, uşor adus de spate.
Buza de jos, ţuguiată mult înainte, îi dădea un aer parcă batjocoritor.
– Acesta e domnul de care v-am vorbit, arătă Caravană spre Indru.
96
Îşi strînseră mîinile.

– Te miri că sînt voinic? rîse Petrache. După nume ar trebui să fiu
mărunt. Am însă un frate care e cu un cap mai mare ca mine.
– Eu ce fac? întrebă Sile Adormitu.
– Îi ţii tovărăşie clucerului Ieremia Băicoianu.
Palatul lui Roco Perisini avea aspect de fortăreaţă. Zidurile puternice
din piatră, groase de un cot, puteau să reziste chiar la un asediu. Ferestrele
mici de la parter purtau zăbrele de fier groase cît funiile. Intrarea principală
era păzită de patru oşteni îmbrăcaţi în cămăşi grele de zale. Dincolo de uşă
se ridicau două trepte largi, din marmură albă, care duceau într-o sală
imensă, pătrată, cu coloane rotunde, vopsite în roz, cu mobilă puţină în
jurul pereţilor. Doi slujitori îmbrăcaţi în minunate straie greceşti făceau
primul oficiu de gazde. La capătul sălii se deschidea pe dreapta un coridor
larg, punctat în cîteva locuri cu uşi înalte, mascate de draperii. În stînga, o
scară din lemn de stejar, cu minunate încrustaţii, ducea undeva la etaj,
terminîndu-se cu un parmalîc întărit în fier forjat, reprezentînd crengi de
arbori cu frunze. Tavanul se încheia în formă de boltă, atrăgînd atenţia prin
vopseaua de culoarea cerului şi prin nenumăraţi îngeri pictaţi cu migală pe
acel fond. Luate separat, coloanele, scara, parmalîcul şi tavanul, fiecare
aducea o notă de gust şi rafinament. Dar în ansamblu dădeau un ton greoi,
ţipător, prin nefericita împerechere de culori, multe la număr.
Slujitorii trăiau undeva în spatele palatului, în nişte case mici din
cărămidă roşie, spre deosebire de haidamacii care formau garda personală a
lui Perisini. Aceştia locuiau chiar în palat, ocupînd o aripă ceva mai scundă,
cu încăperi largi, mobilate frumos. Nu călcau prin locuinţă decît în acele zile
în care erau chemaţi. Atunci rămîneau sfioşi lîngă uşă, aşteptînd ordine sau
pedepse, de care nu erau scutiţi. De fapt, poruncile ajungeau la ei prin
căpetenia lor, un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu ochii duri, cenuşii,
care se numea Samuel. Partidele de scrimă, zilnice, Perisini le făcea cu el, şi
puţini ştiau că veneţianul ieşea învingător din an în paşte. Spre deosebire
de haidamaci, Samuel ocupa un apartament somptuos chiar în apropierea
stăpînului. În afară de nume, haidamacii nu ştiau mai multe despre
Samuel. Poate că Perisini ştia, dar cine s-ar fi încumetat la asemenea
întrebare? Samuel ieşea rar cu stăpînul. Pe haidamaci îi ţinea în frîu cu
privirea lui tăioasă. Lucru de mirare, fiindcă nimeni nu-i văzuse vreo
pornire violentă, chiar în ocazii dintre cele mai rele.
Noaptea de stepă cobora calmă peste cetatea Bucureştilor. Perisini şi
Samuel şedeau în jilţurile moi din imensa sufragerie a casei.
– Crezi că vor veni? întrebă veneţianul.
– Poate, răspunse calm Samuel. Dar asta are o însemnătate mai mică.
Mă tot întreb ce au căutat vînătorii în toiul nopţii la palatul domnului. Ce
urmăreşte Mihai? Crezi că vodă nu ştie că-i porţi sîmbetele? Că pîndeşti o
97
ocazie ca să-i iei locul la domnie? Mă nelinişteşte vizita vînătorilor la palat.

Ce legături or fi între ei şi domn?
– Dacă vin, vom afla în seara aceasta.
– Crezi?
– Ascultă, băiatule! făcu Perisini blînd şi cam plin de el. Există de la
începutul lumii încoace două metode prin care poţi afla nişte secrete. În
prima sînt amestecaţi banii. Unde nu ajută banii, tortura face totul. Cu
vînătorii ne vom păstra pungile şi vom lua altele pe deasupra.
Constantinopolul va plăti pentru fiecare dintre ei cîte două mii de ţechini de
aur. O mică avere, fără să mai vorbim de recunoştinţa turcilor. Douăzeci de
ieniceri, aşteaptă în cămările din spate să-i preia de la noi. În noaptea asta,
vînătorii prinşi în lanţuri trainice vor lua drumul spre Giurgiu, iar mîine vor
coborî spre Balcani. Dacă avem de aflat ceva, să fii sigur că vom afla în
noaptea asta. Cît despre Mihai-vodă, eu rămîn la părerea că e un fel de
mălai-mare.
– Te înşeli! zîmbi aspru Samuel. Mihai-vodă e mai vulpoi decît ne
închipuim. Toate casele din jurul cazărmii ienicerilor sînt pline de oşteni
valahi îmbrăcaţi în straie de tîrgoveţi.
– Mofturi! bombăni Roco. Armata lui vodă numără abia jumătate din cît
ar trebui să aibă pentru a-i egala pe ieniceri. Ar fi curată nebunie din partea
lui să încerce oarecare vrajbă. Unde mai pui că garnizoana turcească din
Giurgiu e la doi paşi de Bucureşti?! Armatele de la Brăila, Silistra şi Hîrşova
pot pica asemenea trăsnetului în caz de răscoală. Nu, Samuel! N-ai
dreptate! Lasă-l pe domn în seama mea!
– Să nu greşeşti, spuse întunecat Samuel. Priveşte cu atenţie asupra
domnului şi mai ales asupra acelor vînători. Poate nu ar strica să-i primeşti
cît se poate de bine. Renunţă la planurile tale de răzbunare!
– A, nu! rîse Perisini. Se vor tîrî chiar în noaptea asta la picioarele mele.
Am să-i jupoi de vii.
– În cazul acesta, vei primi numai jumătate din preţ.
– Nu-ţi face griji! Mă opresc eu la timp, dar petrecerea va fi mare în
seara aceasta.
– Mă îndoiesc. Eu îi cunosc mai bine pe vînători. Iar la urma-urmelor,
s-ar putea să nu răspundă invitaţiei.
– Dacă nu vin, mîine îi aduc ienicerii pe tavă.
– Să nu iasă altfel. Azi-dimineaţă au sosit la Bucureşti Petrache cel Mic
şi Niţă Praştie. Împreună cu tînărul acela care te-a împuns destul de
elegant, ca să zic aşa, sporesc numărul vînătorilor la şase sau şapte. Ai
văzut cum lovesc. Sînt iuţi ca fulgerul. Dar să nu uităm. Azi la prînz, Cae
Indru i-a făcut o vizită lui Mihai-vodă. Au stat de taină mai mult de două
ceasuri. Nici boierii cei mari nu stau de taină două ceasuri cu domnul.
– Eşti bine informat, recunoscu satisfăcut Perisini.
98
– Am şti şi mai multe dacă am lucra amîndoi. Din păcate, domnia-ta îţi
pierzi vremea prin cîrciumi. Te interesează mai mult femeile şi scandalurile
decît oamenii din jurul domnului. Ştii că pe căpăţîna lui Indru s-au pus
cîndva în Transilvania două sute de ducaţi de aur? Lumea de acolo îl crede
mort. Ei bine, cum se face că a înviat aşa dintr-o dată?
– Dă-l naibii! se răsti Perisini, mînios de mustrările prietenului său.
– Nu spune aşa! Dacă vrei să fii domn al Ţării Româneşti încă înainte de
Crăciun, ia aminte la tot ce se întîmplă în jurul tău! Pe vînători ai timp
destul să-i pedepseşti. Răzbunarea e arma prostului! Încearcă să-i atragi de
partea noastră. Poate că ai să reuşeşti cu ajutorul banilor.
– Am haidamacii.
– Toţi la un loc nu preţuiesc în zilele lor bune cît unul dintre ei.
Roco Perisini îl privi ironic.
– Zău? Cu haidamacii mei şi cu ienicerii pîrjolesc cetatea Bucureştilor
în două ceasuri. N-am nevoie de vînători. Au căpătat oarecare faimă fiindcă
nu şi-au găsit naşul pînă acum.
– Las-o moartă, Roco! făcu domol Samuel. Deocamdată, se pare că tu
eşti finul lor.
Perisini se încruntă doar o clipă, apoi zîmbi amuzat, gîndindu-se că
venise vremea să-i arate prietenului său cum îi doboară pe acei invicibili
vînători cu un singur bobîrnac.
– Ienicerii şi haidamacii au forţă, dar le lipsesc viclenia şi inteligenţa,
continuă Samuel.
– Nu-mi trebuie viclenie. Iar inteligenţa o avem noi. Aştept doar firman
de domnie de la sultan. Pe urmă ai să vezi de ce e în stare Perisini.
– Nu uita că eşti străin într-o ţară în care oamenii nu-şi pun nici un fel
de nădejde în tine. Trebuie să fii şi tu puternic. Iar pentru a fi puternic îţi
trebuie prieteni în ţară.
– Voi aduna în jurul meu sute de haidamaci. Mii de haidamaci. Toate
lucrările mari din istorie s-au făcut cu forţa, nu cu prietenia. Apoi să ştii că
frica supuşilor e cea mai trainică prietenie. Dacă nu iese nimic din
încercarea noastră, rămînem săraci. Turcii nu mai lucrează pe credit. Vor
banii înainte şi nici atunci nu se ştie dacă-mi vor da firmanul. Or, tu ştii că
banii intraţi pe mîna turcilor sînt ca şi cînd i-ai arunca într-o prăpastie fără
fund. Ca să preîntîmpinăm o catastrofă, e necesar să-i punem pe turci în
faţa unui fapt împlinit.
Un slujitor anunţă vizita vînătorilor. Cînd intrară, Perisini se ridică pe
jumătate din jilţul lui. Mai sprinten şi mai calm, Samuel făcu o plecăciune
adîncă în faţa lor.
– Eram sigur că veţi veni, zise mulţumit veneţianul, încercînd să-şi
ascundă un zîmbet batjocoritor. Nişte oameni ca domniile-voastre sînt prea
generoşi ca să nu uite o întîmplare nefericită.
99
– Iar noi eram siguri că ne aşteptaţi cu multă nerăbdare, zîmbi Cae. Vă

închipuiţi că nu putem trece cu vederea o asemenea invitaţie, cînd te
poftesc la ei nişte mărimi ca domnul Perisini şi Mehmed-paşa, comandantul
trupelor de ieniceri.
– O, rîse Perisini, invitaţia e numai a mea. Mehmed-paşa nu are
cunoştinţă de această întîlnire.
– Atunci se pare că m-am înşelat, zise Cae. Înseamnă că cei douăzeci de
ieniceri care au venit la domnia-ta acum vreo două ceasuri sînt doar în
trecere. Sau poate că au prieteni printre slujitorii palatului.
Veneţianul tresări înciudat, dar Samuel interveni calm:
– Ienicerii vin deseori la noi, domnule Indru. Petrec dimpreună cu
slujitorii noştri şi pleacă fără să supere pe cineva.
– Se vede treaba că merg la petreceri înarmaţi pînă-n dinţi. Cel puţin
aşa i-am văzut mai devreme.
Veneţianul nu răspunse numaidecît. Remarcase că, dintre toţi vînătorii,
cel mai de temut părea să fie Cae. Mintea lui arăta la fel de ageră ca şi
mîna. Samuel vru să răspundă. Perisini îi făcu semn să tacă şi vorbi el.
– Văd că şi domnia-ta ai venit la ospăţ încins cu sabia. Asta ar însemna
oare că eşti înarmat pînă-n dinţi?
– Chiar aşa, domnule. Am o mulţime de arme la mine, şi nu dintre cele
mai slabe.
– Ciudat pentru o invitaţie la cină!
– Nimic nu e ciudat pe lumea asta dacă încerci să-i înţelegi rostul.
– Înseamnă că v-aţi temut de vreo cursă?
– Văd că şi domnia-ta te-ai gîndit la asemenea lucru, interveni
Caravană.
Pentru a limpezi lucrurile mai degrabă, Indru încercă să forţeze nota
discuţiei, cu toate că atmosfera dintre ei arăta şi aşa destul de încărcată.
Gazdele nu-i poftiseră să şadă, afişînd încă de la început o gravă lipsă de
respect.
– Ce mai face mîna domniei-tale? întrebă pe un ton jumătate ironic,
jumătate prietenos.
Roco se întunecă la mînie. Numai rafinamentul lui deosebit îl opri să
dea dovadă de aprigă răzbunare înainte de a se juca puţin cu aceşti
nespălaţi aşa cum se joacă mîţa cu şoarecele.
– Poftiţi la masă, domnilor! spuse blînd. Toate bunătăţile acestea vă
aşteptau. Mîna merge spre însănătoşire. Iar cealaltă... ei bine, cealaltă s-ar
putea arăta mult mai primejdioasă. Dar să petrecem şi să uităm de toate
necazurile. Nu are rost să vă faceţi griji, chiar dacă în casă şi în jurul ei se
află douăzeci de ieniceri, peste şaizeci de haidamaci şi cam tot atîţia
servitori.
100
– Ei, spuse Chirilă fără să ia în seamă ameninţarea străvezie a gazdei,

auzisem că domnul Perisini dă nişte ospeţe împărăteşti. Să mă fi înşelat
oare sau a sărăcit gazda noastră? Pe masa asta nu văd decît nişte
compoturi de prune.
Perisini îl privi batjocoritor.
– Nu, domnii mei! Compoturile sînt pentru mine. Bucătarul avea zi
liberă azi şi înţelegeţi că nu puteam să-i fac o nedreptate. Chiar nu vă e
teamă că aţi nimerit într-o cursă din care nu mai e nici o scăpare?
Niţă Praştie băgă mîna în compotieră, aruncă o prună în gură, scuipă
sîmburele departe pe covor, mai luă încă vreo cîteva, înfruntînd privirea
contrariată a veneţianului, şi vorbi cu gura plină, semn de mare necuviinţă:
– Ba ne e frică. Grozave prune, domnule Perisini sau... ăă... parcă aşa
te cheamă. Eu mă dau în vînt după prune.
Zicînd acestea, mai scuipă cîţiva sîmburi pe faţa de masă albă,
imaculată.
Un asemenea tupeu îl lăsă cu gura căscată pe Roco. Chiar şi Samuel,
atît de calm în orice împrejurare, îi privi pe vînători cu admiraţie rău
ascunsă.
– După cîte văd, mă înfruntaţi, zise gazda cu voce joasă. Cred că a venit
vremea să isprăvim această comedie. Peste o sută de oameni aşteaptă doar
un semn...
– Zău...? îl întrerupse Petrache cel Mic. Înseamnă că ne-ai preţuit bine,
meştere Perisini. Doar o mică armată s-ar încumeta împotriva noastră. Eşti
prea mărunt, domnule, pentru a înghiţi o găluşcă mare!
– Voi ţine seama de vorbele acestea, zise mînios veneţianul.
Cu un gest iute, apucă de masă un fluier de argint.
– O clipă, domnule, Perisini! îl opri Cae continuînd să zîmbească. Îmi
plac glumele tari. Dar să nu mai glumim pe seama ienicerilor. Sînt şi ei
nişte bieţi oşteni. E grea viaţa de oştean. Puţină băutură, cîteva prietenii
întîmplătoare şi o mulţime de amărăciuni. Soldatul e cel mai prietenos om
din lume. Numai pe cîmpul de luptă e fiară. Adineauri m-am despărţit de
un oştean dintre cei mai de seamă. E vorba despre clucerul Ieremia
Băicoianu. Avea chef de vorbă şi de petrecere. L-am rugat să ne aştepte
pînă ieşim. Era cu vreo două sute de oameni.
La asemenea veste, gazda nu-şi putu reţine o tresărire violentă. „Dacă e
adevărat ce spune omul acesta, gîndi el, sînt cel mai mare nătărău din
lume. Te pomeneşti că Mihai-vodă a hotărît să termine cu noi în noaptea
asta! Înseamnă că nu i-am preţuit cum se cuvine pe domn, pe Indru şi pe
prietenii lui.‖
Samuel ghici gîndurile lui Perisini şi găsi pe loc un pretext să verifice
spusele lui Cae Indru.
101
– E o cinste pentru noi să-l ştim pe domnul Băicoianu la poartă, dar

cinstea e şi mai mare dacă îl poftim în casă, la un pahar de vin bun.
Oamenii lui ar putea să-l aştepte.
Zicînd acestea, deschise uşa de la intrare şi ieşi repede. Se întoarse
curînd. Pe faţa lui se putea citi o mare părere de rău.
– Nu poate veni, spuse abătut. Aşteaptă gărzile de noapte, avînd a le da
porunci.
– În cazul acesta, nu ne rămîne decît să petrecem împreună, propuse
Roco Perisini, schimbînd o privire cu Samuel.
Vînătorii şedeau încruntaţi. Numai Cae zîmbea. Samuel simţi primejdia.
Poate că niciodată nu se aflase într-o situaţie mai critică decît în clipa
aceea. Chirilă juca în palmă unul dintre vestitele lui cuţite. Caravană se
uita la patul pistolului de parcă atunci îl vedea pentru prima oară.
– Domnilor, să nu ne pripim! Spuse comandantul haidamacilor. A fost o
glumă. De fapt, nici glumă n-a fost. Am făcut o prinsoare cu Perisini că
domniile-voastre nu ştiţi ce e frica. Am pierdut. Recunosc. Pentru un
asemenea lucru ar fi păcat să-i vedem pe oamenii lui Băicoianu
încăierîndu-se cu ienicerii. Vă închipuiţi că Mehmed-paşa comandantul
garnizoanei, nu ar sta cu mîinile-n sîn aflînd că ienicerii lui au suferit unele
stricăciuni. Cine ştie ce încurcătură ar putea ieşi dintr-o asemenea
încăierare?!
– Dar cine vorbeşte despre o încăierare? se miră Indru. Nu cred să se fi
întrebuinţat asemenea vorbă între noi. V-am spus că ne plac glumele tari.
Domnul Perisini a avut bunătatea să glumească de două ori. Data viitoare
va fi rîndul nostru. Numai cu compotul nu ne împăcăm.
Perisini respiră uşurat, înţelegînd foarte bine vorbele tînărului.
Ostilităţile dintre ei erau amînate pentru altă ocazie. Bătu din palme. Uşa
zbură într-o parte cu mare violenţă. Haidamacii dădură buzna, cu săbiile în
mîini. La vederea lor, gazda se făcu stacojiu.
– Nu pe voi v-am chemat, animalelor! Băutura v-a luat minţile.
Prea tîrziu. Pistoalele lui Petrache şi Caravană fulgerară scurt. De două
ori porniră cuţitele lui Chirilă şi tot de atîtea ori cele ale lui Cae. Haidamacii
rămaşi în picioare făcură ochii mari şi se traseră îndărăt peste cei din spate.
În sfîrşit, Samuel împinse uşa după el. Cînd se întoarse către vînători era
alb la faţă.
– De necrezut, murmură Perisini. Şi nimeni nu ştiu dacă veneţianul se
referise la acel incident neprevăzut sau la formidabila iuţeală cu care se
apăraseră vînătorii. Să vină slujitorii! Să-i care pe răniţi din locul acesta!
Şapte dintre haidamaci zăceau fără suflare pe duşumea. Samuel îi privi
în treacăt şi se convinse că nu mai sînt în viaţă.
Gazdele îi poftiră pe vînători în altă încăpere. Curînd apărură slugile cu
tăvi de argint şi cu veselă multă, aşa cum se cuvenea pentru nişte musafiri
102
aleşi. Fripturile de potîrnichi şi salatele, pregătite cu mare dichis de vestitul

bucătar al lui Perisini, îi îmbiau pe oaspeţi. Iar vinurile servite în potire de
aur parfumară întreaga odaie.
– În sănătatea lui Mihai-vodă! închină Caravană.
Acesta fu semnalul de pace între meseni.
– Şi în sănătatea voastră, stimaţi musafiri! se aplecă ceremonios
Perisini. Aş vrea să fim prieteni.
– Acolo unde se întîmplă dragoste şi suflet curat se nasc uşor
prieteniile, i-o întoarse Caravană.
– Aşa e! Sper ca vizita aceasta să fie începutul unei
prietenii.
– De fapt, ce urmăreşti, domnule Perisini? întrebă aspru Chirilă.
– Prietenia voastră, domnilor, zise cu sinceritate Samuel.
– La ce v-ar folosi?
– Avem unele lucrări care nu se pot face fără ajutorul unor oameni de
seamă.
– Îl aveţi pe Mehmed-paşa şi pe turci, murmură Ducu.
– Prieteniile cu turcii au fost întotdeauna trecătoare.
– E adevărat, replică Indru, dar noi nu sîntem oameni de seamă.
– Sînteţi buni luptători, scăpă o vorbă Perisini.
– Împotriva cui aţi vrea să luptăm? se miră Cae.
– Împotriva nimănui, se amestecă Samuel înjurîndu-l în gînd pe
veneţian. Ştim că nu aveţi nici un stăpîn. Că nu vă prisosesc banii. Că
duceţi o viaţă grea. Domnul Perisini are în slujba lui nişte haidamaci care
nu fac două parale. Fiecare dintre ei primeşte cîte patru galbeni pe lună,
haine, arme, casă şi masă. Dacă v-ar propune domnul Perisini cîte o sută
de galbeni pe lună, ce aţi zice?
– Că sînt prea mulţi pentru o biată slujbă şi prea puţini dacă încearcă
să ne cumpere, chicoti Caravană.
– Să zicem cîte o mie de galbeni pe lună pentru fiecare, propuse
veneţianul, spre mirarea lui Samuel.
– Mult, domnule Perisini, deveni serios Costache. Dacă ne-ai fi promis
vreo zece galbeni pe lună n-am fi primit, dar rămînem cu convingerea că
urmăreşti o afacere cinstită.
– Ai vorbit cum nu se poate mai bine, recunoscu Samuel. Să nu mai
discutăm despre asta! Poate că într-o zi cînd veţi afla gîndurile noastre ne
veţi ajuta fără să mai amestecăm banii în discuţie.
Se apropie miezul nopţii. Vînătorii plecară. Perisini scăpă o înjurătură.
Samuel zîmbea calm.
– Cred că-i mai bine aşa, dragă Perisini. Vînătorii nu se lasă uşor prinşi
într-o cursă. Ai văzut cum lucrează. Îi vom urmări şi poate că vom afla mai
multe decît ne-ar fi spus ei. În noiembrie se întoarce marele-vizir Sinan-
103
paşa din Ungaria. Pînă atunci vom măslui destule dovezi împotriva lui
Mihai-vodă. Mehmed-paşa va susţine acele dovezi. O sută de mii de galbeni
vor intra în cortul vizirului. Bătrînul e lacom. Dacă îi mai promitem încă pe
atît, ar fi în stare să ne ofere căpăţîna sultanului. În orice caz, va trebuie să
aranjăm totul înainte ca marele-vizir să ajungă la Constantinopol. Mehmed-
paşa îl va aştepta la Belgrad, dimpreună cu tine. Eu rămîn aici. În ziua în
care vă veţi înfăţişa vizirului, va ajunge acolo vestea că necredinciosul domn
al Ţării Româneşti a fost omorît. Cu uciderea domnului mă însărcinez eu.
Pînă să afle pretendenţii din Constantinopol, tu vei fi înscăunat în palatul
domnesc. Iar firmanul de domnie îl va căpăta Sinan pentru tine. Deci:
răbdare, prietene! În noiembrie vei fi domn al Ţării Româneşti...
104
Capitolul 10
ntr-o dimineaţă de la începutul lui octombrie, ieşi pe poarta cetăţii
Î Alba-Iulia o trăsură purtată de şase cai împodobiţi cu ciucuri şi

alămuri. Opt călăreţi îmbrăcaţi în haine de gală conduceau trăsura
formînd un mic alai sclipitor de eleganţă. Soarele se ridicase de mult, dar
aerul de toamnă era iute, înţepător. Cancelarul Ştefan Iojica săltă perdelele
trăsurii şi privi cu nesaţ peisajul tomnatic. Sus către culmile dealurilor
domoale, prin viile coapte, oamenii ieşiseră la cules. Frunzele viţelor băteau
în roşcat, iar pe spinările dealurilor se statornicise în toată voia culoarea
galbenă. Iile albe cusute în arnici negru, comînacele mari ale fetelor şi
femeilor, legate cu baiere sub bărbie, apăreau şi dispăreau printre tufele
viţelor. Flăcăii şi bărbaţii, cu mînecile cămăşilor albe sumese pînă la coate,
cărau coşurile grele de struguri către butoaiele mari. Boii dejugaţi coborau
leneşi prin pîraie, acolo unde iarba îşi mai păstra încă frăgezimea de
primăvară. Copiii, cu pălăriile lor mari de paie trecute peste vară prin multe
hopuri, se mişcau ca nişte raţe sătule şi se mistuiau prin pîraie gînditori ca
nişte oameni în toată firea, apoi apăreau surîzători, cu mişcări mai vioaie,
cu privirile din nou lacome. Mirosna piersicii culese tîrziu cobora către
cîmpia neruşinată şi dulce, ameţindu-i pe cei care se aflau în drum spre vii,
înviorîndu-le pasul. Gîştele şi cocorii întîrziaţi se călătoreau către sud în
stoluri mari, scoţînd strigăte lungi, parcă de rămas-bun. Oamenii se opreau
o clipă din lucru, ridicau feţele către cer, cu mîna streaşină la ochi,
urmăreau stolurile gînditori, şi pentru cîteva clipe veselia îşi pierdea
strălucirea.
În curtea castelului de la Obreja se încheiaseră pregătirile de primire a
înaltului oaspete. Contele Beckembauer, îmbrăcat într-o frumoasă uniformă
vişinie, coborî treptele de la intrarea principală a castelului, păşind uşor în
urma Stelei. Într-o rochie simplă, albastră, cu mînecile lungi, cu părul
bogat ridicat în coc greu, fata părea o floare rară şi gingaşă, răsărită printre
dalele de piatră şi marmură.
Iojica înaintă cu paşi mari spre tînăra castelană, uitînd pentru un
moment de Beckembauer, uimit de asemenea frumuseţe. Se aplecă adînc în
faţa ei. Mai adînc decît obişnuia în alte ocazii.
Stela aruncă o singură privire sfioasă asupra înaltului oaspete. Una din
acele priviri specific femeieşti, în care ochiul ager descoperă cele mai mici
amănunte de îmbrăcăminte, de ţinută, de trăsături. O privire nevinovată,
105
fulgerătoare şi suficientă. Statura înaltă şi slabă, faţa palidă şi

îmbrăcămintea din postav negru îi dădeau cancelarului un aer de preot.
Doar ochii vii, pătrunzători, contrastau cu înfăţişarea. Fata încercă o mică
dezamăgire. Şi-l închipuise masiv şi aspru, încărcat de arme şi decoraţii,
peste o îmbrăcăminte sclipitoare.
Se aşezară pe scaune moi în sala de primire, şi abia atunci cancelarul
se scutură de tonul oficial folosit la intrare.
– Iată, domnule conte, că azi am plăcerea să vă întorc vizita.
– Vă aşteptam, de mult, excelenţă, se înclină gazda, ar fi un prilej
minunat pentru domnia-voastră să petreceţi cîteva zile în Obreja. Aerul de
aici nu are uscăciunea celui de la şes şi nici umezeala celui de la munte.
– Ştiu, prietene, oftă cancelarul. Din păcate, ceasurile de răgaz sînt
puţine. Vremurile sînt grele şi pline de primejdii. Nobilimea ardeleană s-a
împărţit în fel de fel de tabere şi lucrează din umbră la surparea domniei
principelui Sigismund Bàthory. Sinan-paşa pretinde să-i trimitem ajutoare
de bucate şi de soldaţi pentru luptele din Ungaria. Împăratul Rudolf
priveşte cu interes principatul Transilvaniei şi nu s-ar da îndărăt de la
anexarea noastră la imperiu. Moldova şi Ţara Românească se mişcă, avînd
gînduri pe care nu le cunoaştem bine. Mihai-vodă ne-a cerut ajutor de
soldaţi, poate cu gîndul de a întări domnia lui cam şubredă. Pe la Nistru
umblă tătarii şi cazacii, cu scopuri de jaf. Toate astea iau ceasuri multe,
domnule Beckembauer. Sînt totuşi fericit că am avut o clipă de răgaz în
care să-i pot prezenta omagiile noastre celei mai frumoase domniţe din
principat. Şi zău că nu ştiu ce să admir mai întîi la tînăra contesă:
frumuseţea sau graţia?
Stela Beckembauer roşi uşor şi răspunse, fără urmă de cochetărie:
– Sînteţi prea bun, excelenţă, cu o biată fată ca mine. Fetele
Transilvaniei sînt renumite în frumuseţe.
– Aşa e, domniţă! recunoscu oaspetele. Dar domnia-ta eşti regina lor.
Am auzit că fratele a primit pentru voi o mulţime de cereri în căsătorie. Iar
în fruntea peţitorilor s-ar afla contele Lajos Teleki. Acel bărbat frumos şi de
neam pe care nu a reuşit să-l încurce nici chiar fetele Apusului.
– Sora mea nu se gîndeşte la căsătorie, interveni contele.
– Cu atît mai rău pentru peţitori! zîmbi cancelarul. Mă îndoiesc ca o
domniţă ca Stela Beckembauer să nu aibă o dragoste cît de mică, ascunsă
pe undeva prin tainiţele inimii.
Fata păli uşor. Iojica se prefăcu a nu fi observat şi se întinse mai
departe la vorbă:
– Aud că vreo cîţiva dintre peţitori s-au şi împuns niţel cu săbiile. Mai
mare jalea, domniţă, mai ales că tinerii noştri nobili umblă destul de
stîngaci cu asemenea scule.
106
– Dar, excelenţă, rîse contele, în privinţa săbiilor nu se pot apropia toţi

oamenii de perfecţiune. Asemenea oameni se nasc rar, iar faima lor se
răspîndeşte cu repeziciune. Sînt puţini oameni care să nu fi auzit despre
Ducu cel Iute.
– Sau despre Cae Indru, completă cancelarul privind-o cu coada
ochiului pe Stela.
– Indru nu mai trăieşte, după cîte am auzit, spuse aproape tăios
Beckembauer.
– Cine ştie?! zîmbi pentru prima oară Ştefan Iojica.
Tînăra fată părea să-şi fi pierdut respiraţia. Se uita cînd la fratele ei,
cînd la cancelar. Colţurile gurii îi tremurau uşor. Încerca să se stăpînească,
dar eforturile făceau şi mai vizibilă neliniştea de care era cuprinsă.
– Omul acela a murit, excelenţă, se înfurie contele. Iar pentru el,
moartea era mai bună decît viaţa.
– Sînteţi nedrept, conte! Cae Indru trăieşte, şi faima lui bună se întinde
mereu.
– De unde ştiţi că trăieşte? îngînă Stela cu glasul abia auzit.
– Oh, domniţă, aş fi prea slab cancelar dacă nu aş şti măcar cîte ceva
despre oamenii cei mai de seamă. Ieri am primit unele vorbe din Ţara
Românească. Aţi auzit despre faimosul spadasin Roco Perisini?
– Am auzit, murmură contele. Oamenii spun că ar fi cel mai de seamă
spadasin din această parte a Europei.
– Al doilea, domnule, rîse Iojica. Sau poate al treilea sau al patrulea. Pe
domnul Perisini l-a înţepat Indru cu sabia, ca pe-un şobolan. Ce inimă o fi
în viteazul acela, Dumnezeu ştie. S-a încăierat cu cincisprezece din oamenii
lui Perisini, într-unul din marile hanuri bucureştene. Mi se pare, la
Privighetoarea de Aur sau cam aşa ceva. Din întîmplare, se aflau acolo şi
alţi viteji. E vorba de Costache Caravană, Chirilă Zece Cuţite şi Ducu cel
Iute. Ei bine, italianul plînge şi azi după oamenii pe care i-a pierdut. Se
pare că acel Perisini e o mare pramatie şi umblă cu gîndul să-i răpească
scaunul de domnie lui Mihai-vodă. În sfîrşit, asta e treaba celor de acolo.
Mi-ar plăcea să am un prieten cum e Cae Indru.
– Am auzit că ar avea un nume rău, observă tînărul.
– Rău? Eu cred că nu prea ne putem lua după tot ce se aude.
La puţină vreme după prînz, înaltul oaspete îşi luă rămas-bun de la
îndatoritoarele gazde. Aşezat între pernele trăsurii, Iojica uită să mai
contemple frumoasele şi bogatele locuri din lungul Tîrnavei Mari. Zîmbea
fericit, gîndindu-se că aflase în ziua aceea o taină ascunsă cu grijă de Cae şi
Stela. Că îi aduse poate fetei o rază de bucurie. Ar fi putut să înfăţişeze
adevăratul suflet al lui Indru, dar asta ar fi însemnat să-şi dezvăluie
planurile. Momentul pentru asemenea lucrare se afla încă departe.
107
În odaia ei de dormit, Stela Cristu, falsa contesă Beckembauer, plîngea

domol, dar faţa îi era luminată. Erau primele lacrimi de bucurie. Din vreme-
n vreme, pornea cîte-o rugăciune de mulţumire, pe care nu reuşea s-o ducă
pînă la capăt, furată de o mulţime de gînduri. Dar ele rămîneau neclare, în
timp ce buzele repetau fără odihnă şi fără înţeles frînturi din rugăciune, iar
numele lui Cae Indru se intercala printre cuvintele pioase. Apoi se domoli.
Iar cînd se domoliră şi gîndurile, îşi făcu loc îndoiala. Cancelarul nu-l
văzuse pe Cae. Auzise doar despre lupta aceea cu Perisini. Poate că cineva
folosea acolo în Ţara Românească numele lui Cae. Dar cancelarul pomenise
şi despre faimoasele sale cuţite. Un alt bărbat atît de iscusit în mînuirea
sabiei şi a cuţitelor nu ar fi avut nevoie să-şi ia nume de împrumut.
Reconstitui în minte întreaga discuţie purtată cu înaltul oaspete, încercînd
să prindă cele mai mici amănunte, şi rămase împietrită de uimire. Ori
fusese o întîmplare cu totul şi cu totul ieşită din comun, ori Iojica venise la
Obreja numai pentru a aduce la cunoştinţă că Indru se află în viaţă. Că
numele lui e mai puţin pătat de cît se vorbea. Reconstitui din nou întreaga
conversaţie şi observă cu adînca ei intuiţie feminină că înaltul oaspete
manevrase în aşa fel discuţia încît să se ajungă la Cae. Dar ce urmărea
Iojica?
Însera. Umbrele se aşezau leneşe prin colţurile odăii, dînd lucrurilor
dimensiuni noi. Refuză mîncarea din seara aceea şi rămase mai departe cu
gîndurile ei. Îşi aminti ziua cînd vrăjmaşii lui Indru şedeau la pîndă. Îl
văzuse pe Cae de sus de la fereastră, sosind călare pe Vînt Sălbatic. Ţipătul
ei nu a ajuns pînă la el, dar în clipa aceea şi-a dat seama că-l iubeşte. Că îl
iubise de fapt din ziua cînd s-au întîlnit în pădure. Că se bucura dimineaţa
cînd îi auzea glasul. Că nopţile i se păreau lungi pînă a doua zi, cînd
porneau împreună după hergheliile multe. În primele luni de la dispariţia
lui Cae au venit tot felul de veşti despre el. Nişte păstori văzuseră coliba în
care se adăpostea sus în inima Munţilor Semenicului, căzînd peste el
cuprinsă de flăcări, spre bucuria duşmanilor care o înconjurară. Oamenii
dintre cei mai de vază îi rosteau numele cu dispreţ. Treptat, dragostea ei
amorţise. Parcă şezuse undeva ghemuită şi ascunsă. Acum ţîşneşte din
ascunzătoarea ei ca o flacără mistuitoare. Apoi gîndurile ei se întoarseră.
Cae plecase de doi ani fără să dea un semn de viaţă. Înseamnă că el n-a
iubit-o. Poate că interesul pe care i-l arătase el să fi fost o simplă pornire de
prietenie. Sau, poate că a iubit-o şi s-a ferit din calea ei ştiindu-şi trecutul
atît de neclar. Ori o fi trecut în Ţara Românească tocmai pentru a începe o
viaţă cinstită. Prostii! Cae nu putea fi un om necinstit! În fond, cine era Cae
Indru? Mulţi vorbiseră despre el, dar nimeni nu ştia de unde a apărut, care
îi este familia, care sînt locurile copilăriei lui. Unii spuneau că ar fi locuit o
vreme prin Banat. Şi Iojica pomenise despre asta, Iojica... Iojica... dar Iojica
se trăgea de pe undeva din Banat. Discutaseră împreună despre înălţimile
108
frumoase şi sălbatice ale Semenicului. Iojica pomenise de un anume timp

petrecut acolo. Dar şi Cae pomenise cîndva despre un anume timp petrecut
acolo. Iar timpul lui Iojica şi cel al lui Cae coincideau. Poate că Iojica şi Cae
se cunoşteau foarte bine şi nu era exclus să fi existat între ei o oarecare
prietenie.
Se apropiau zorile. Trecuse o noapte de nesomn. Stela era istovită. De
cîteva ori rostise numele lui Indru şi i se păruse că nu e singură în odaia
aceea întunecată. Nu! Indru nu a iubit-o. Un om ca el ar fi răsturnat lumea
să o găsească. Sau, poate e altfel. Poate că o iubeşte mai mult decît îşi
închipuie ea. Zîmbi. Oamenilor le place să creadă în lucrurile care le convin.
Poate între credinţă şi nădejde e doar un pas. Poate că sînt surori gemene.
Sau poate credinţa oamenilor s-a născut din nădejde. Şi e atît de minunat
să crezi, să speri, să-ţi faci o mulţime de visuri! Să-ţi închipui şi să visezi şi
să fii fericit măcar atît cît durează visul.
Era aproape convinsă că Iojica ştie mai multe despre Cae. O vizită la
cancelar ar fi adus mai multă lumină. Cu aceste gînduri, adormi obosită.
Cînd se trezi, se apropia prînzul. Fratele Stelei şedea pe un scaun aproape
de pat.
– Ah, erai aici? spuse, parcă speriată în timp ce se ridica din aşternut.
– Aştept de vreo două ceasuri, zîmbi Ion Cristu, falsul conte
Beckembauer. Eram îngrijorat. Aseară nu ai venit la cină. Te-am lăsat cu
gîndurile tale. Dimineaţă am mîncat iar singur. Mă gîndeam să nu fii cumva
bolnavă. Acum m-am liniştit, chiar dacă arăţi cam trasă la faţă. Cred că ai
adormit tîrziu.
– Aşa e, frate fragă! M-am tot gîndit la vizita cancelarului.
– Numai la asta?
Fata roşi.
– Nu numai la asta. M-am gîndit şi la Cae Indru.
Pronunţase numele şovăielnic, parcă speriată.
– Eram sigur că nu l-ai uitat, spuse fratele cu dragoste. Noi ne tragem
din nişte oameni care nu pot iubi de două ori. În cei doi ani care au trecut
m-am ferit să vorbim despre asta, dar ţi-am ghicit gîndurile mereu. Şi mie
mi-a fost drag Indru. Omul acela avea ceva care te făcea să-l îndrăgeşti.
Cînd l-ai cunoscut, erai o fetiţă zvăpăiată. Acum eşti fata cea mai peţită din
Transilvania. Cei mai de seamă tineri îţi caută urmele. Dacă trăieşte cu
adevărat, domnul Indru nu te-a învrednicit în aceşti doi ani măcar cu
vestea că s-ar afla în viaţă. Mă întorc şi zic astfel: Poate că nu a îndrăznit.
Poate că suferă gîndindu-se la tine. Poate că ne-a pierdut urma. Dar s-ar
putea foarte bine să nici nu-şi mai aducă aminte de fetiţa aceea din Munţii
Semenicului. Eu nu am nimic împotriva lui. Iar asupra inimii tale hotărăşti
singură. Mă gîndesc totuşi că, chiar dacă te-ar iubi, omul acesta e o taină
109
nu numai pentru tine, ci chiar pentru toată lumea care-l cunoaşte. Un om

care umblă cu nume de împrumut are ceva pe suflet.
– Şi numele nostru e acuma de împrumut, îl întrerupse Stela.
– Adevărat, dar noi slujim o cauză.
– Şi de unde ştii că nu face şi el acelaşi lucru?
– Despre trecutul lui se vorbeşte destul de urît.
– Poate că vorbele nu sînt adevărate. Şi să mai ştii, frăţioare, că eu... că
eu... nu de acel trecut m-am îndrăgostit, ci de om.
Ultimele vorbe fură mai mult o şoaptă.
– Doamne sfinte! murmură Ion Cristu. Cu cît mă gîndesc mai mult la
omul acesta, cu atît ajung la nişte păreri care mă năucesc. Am refăcut în
minte toată discuţia cu Iojica. De cînd oare se interesează nişte oameni care
conduc treburile principatului de un coate-goale ca Indru? Cum de ştie
cancelarul că Indru se află în Ţara Românească? Şi mai pe urmă, de ce a
venit Iojica la noi? Din discuţia care s-a purtat, pare să fi venit numai ca să
ne vorbească despre Cae Indru.
Rămaseră pe gînduri. Afară se încălzise ca în vreme de vară.
– Dar de ce să ne povestească tocmai nouă? tresări fata.
– Ai dreptate! spuse descumpănit Ion Cristu. De ce tocmai nouă? Nu
cumva cancelarul ştie cine sîntem noi? Iar dacă ştie, de ce nu a luat măsuri
împotriva noastră? Poate că Indru e omul lui. Nu! Nu, surioară. Mă încurc.
Mintea mea a luat-o razna. Părerile astea nu au temei. Cred că a fost o
simplă întîmplare cînd s-a vorbit despre tînărul acela. Îţi dai şi tu seama că
oamenii trebuie să discute despre ceva.
– Şi dacă totuşi cancelarul a venit numai ca să ne strecoare o vorbă
despre Indru?
– Nu văd pentru ce-ar fi făcut-o.
– Poate cu un scop.
– Nu-l văd.
– Nici eu, frăţioare, dar asta nu înseamnă că nu ar putea să fie unul.
Poate că ştie cine sîntem. Poate că e prieten cu Indru.
– Hai, că o luăm iar de la început, zîmbi Ion. Cred că e mai bine să
aşteptăm. Timpul va face lumină.
– Eu plec la Bucureşti, îngînă ea.
– Doar n-ai să alergi după omul acela! se încruntă fratele.
– Alerg după fericire.
– O fericire închipuită.
Dar văzînd-o gata să izbucnească în plîns, continuă înduioşat:
– Sau adevărată! Uite ce-ţi spun eu: Azi sînt prins cu o groază de
treburi. Voi coborî din nou sub castel.
110
– Tot mai crezi în comoara fostului Ioan de Szentivàni? se interesă fata,

uitînd pentru o clipă de problemele ei. Nepotul bătrînului, domnul Albert de
Szentivàni, a căutat-o vreme de douăzeci de ani.
– Am studiat multă vreme documentele rămase. Acum sînt convins că
averea lui Ian de Szentivàni nu a părăsit Obreja nici în timpul asediului şi
nici pe urmă. O vreme am mers pe urmele baronului Albert, folosind
planurile vechiului castel, şi am cercetat subterană cu subterană. Cred că
aici a fost greşeala. Ioan de Szentivàni era prea inteligent ca să nu găsească
o ascunzătoare sigură. Hai să-ţi citesc şi ţie scrisoarea rămasă de la bătrîn.
A fost scrisă în prima zi de asediu. Iată, o am la mine.
Scoase din buzunar o hîrtie uşor îngălbenită de vreme, cu un scris
mărunt, aproape indescifrabil. De la primele fraze, Stela închise ochii,
revăzînd parcă întreaga panoramă înfricoşătoare a acelui asediu.
„E cald. Turcii atacă zidurile fără întrerupere, încă din zorii zilei. Se
ridică pe scări lungi. Îi împingem şi îi aruncăm de pe ziduri, dar apar alţii,
parcă tot mai mulţi. Pe morţii noştri au început să bată muştele. Nu avem
vreme să-i îngropăm. Am dat poruncă să-i ardem. I-au aruncat slujitorii
peste grînele noastre aprinse. Vîntul nu adie. Mirosul de carne friptă s-a
lipit de hainele noastre. Sîntem cu fiecare ceas mai puţini. Dacă nu primim
ajutoare pînă mîine, turcii vor intra în castel. Dar aurul meu nu va încăpea
în mîini străine. Am să-l ascund cu grijă. Poate că nu va fi descoperit
niciodată. Mai bine aşa decît să se bucure duşmanii de el. Pivniţele noastre,
multe, sînt ca nişte drumuri nesfîrşite. Fîntînile sînt adînci ca fundul
pămîntului. Aurul e la picioarele mele. Culoarea lui nu mă mai desfată.
Toate sînt deşertăciuni. Slujitorii mei luptă pe ziduri. Voi căra singur aurul
acesta, care în clipa de faţă nu-mi aduce nici putere, nici glorie şi nici
siguranţă că voi mai apuca ziua de mîine. Dealul Căpudului e la doi paşi.
Dacă aş fi pasăre mi-ar trebui cîteva bătăi lungi de aripi în zbor pe
deasupra Tîrnavei, către libertate. Poate m-aş aşeza pe turla bisericii din
Cistei.
Se apropie seara. Aurul e la adăpost bun acum. Sînt obosit. Oamenii
bătrîni obosesc iute. E cald. Hainele îmi sînt umede. Măcar de-ar adia puţin
vîntul, să împrăştie mirosul greu.‖
Ion Cristu întinse hîrtia pe masă şi o netezi îndelung cu podul palmei
ca pe-un prieten vechi.
– Ce spui, surioară?
– Spun că baronul Albert a căutat aurul douăzeci de ani.
– A căutat prost.
– Parcă tu ai căutat mai bine!
– Cred că mă voi întîlni cu aurul foarte curînd. Ştii tu unde a greşit
Albert? S-a luat după planurile castelului. Astea l-au purtat aiurea douăzeci
111
de ani, prin zecile de subterane. Un singur lucru i-a scăpat. Cel mai
nevinovat şi mai adevărat din toate.
– Care?
– Scrisoarea aceasta. A citit-o fără s-o ia în seamă, aşa cum am făcut şi
eu.
– Dar scrisoarea nu dă nici un indiciu.
– Crezi? ia să vedem. „Voi căra singur aurul acesta.‖ Deci ştim de la
început că numai el se va ocupa de ascunsul aurului. Să citim mai departe.
„Sînt obosit. Oamenii bătrîni obosesc iute.‖ Am mai aflat deci că e bătrîn.
Un bătrîn care lucrează singur. Să mai vedem ce ne mai transmite acel
bătrîn. „Dealul Căpudului pare la doi paşi de aici. Dacă aş fi pasăre mi-ar
trebui cîteva bătăi de aripi în zbor pe deasupra Tîrnavei, către libertate. Aş
putea să mă aşez pe turla bisericii din Cistei.‖ Eşti atentă, surioară?
– Da. Dar nu am înţeles mare lucru pînă acuma.
– Aşteaptă! Încă nu am terminat de citit toată scrisoarea. Ei bine, să ne
întrebăm acum: Unde putea să şadă baronul Ioan de Szentivàni cînd a scris
aceste rînduri? Scrisoarea ne spune că a stat într-un loc de unde vedea
turla bisericii din Cistei şi dealul Căpudului.
– Ar fi putut să stea în multe locuri, observă fata.
– Aşa am crezut şi eu la început. M-am interesat însă la cîţiva bătrîni
din comuna Cistei şi am aflat unele lucruri interesante. Un oarecare Alimpe
Marcu îmi spunea că un văr de-al lui era slujitor la castel. Vărul pierise în
asediu, dar Alimpe auzise de la el că lui Ioan de Szentivàni îi plăcea să şadă
în odaia de lîngă vechea capelă. Ai reţinut amănuntul acesta?
– Sigur. Continuă!
– Dar noi mai ştim că, acum douăzeci de ani, Albert de Szentivàni a
reclădit castelul, fără să aducă mari modificări. Acum, haide cu mine,
surioară!
Porniră pe un coridor lung, care ducea către aripa de nord-vest a
castelului. Ieşiră într-o curte mică, pătrată. O străbătură cu paşi repezi. Un
slujitor se grăbi să le deschidă uşa de trecere către vechea aripă a
castelului, părăsită de multă vreme.
– Iată, surioară, şi Cristu făcu un gest larg cu mîna; în stînga vechea
capelă, iar în dreapta odaia care-i plăcea bătrînului Ioan. Între capelă şi
odaie se află această uşă de legătură. Priveşte prin ferestrele capelei!
Stela se apropie înfiorată, închinîndu-se cu smerenie. Rămase cîteva
clipe în faţa unui altar lung şi îngust, pe care trona o statuetă de argint,
reprezentînd un Crist. De acolo trecu la fereastră.
– Ei, ce vezi?
– Văd apele Tîrnavei, turla bisericii din Cistei şi dealul Căpudului.
– Foarte bine! Acum, să trecem în odaia baronului.
112
De la uşă îl izbi miros de aer stătut. Praful gros şi pînzele de păianjen

întinse ca nişte evantaie arătau că odaia şi capela nu mai fuseseră vizitate
de multă vreme. Cu tot aspectul ei de locuinţă nefolosită, încăperea avea
ceva atrăgător. Poate căminul înalt, cu doi îngeraşi de bronz, tavanul de
lemn sculptat cu migală sau mobila grea de stejar împrumutau odăii o
anumită căldură.
Cei doi tineri se apropiară de fereastră.
– Ce vezi de aici, surioară? întrebă Cristu, aplecîndu-se peste umărul ei.
– Văd apele Tîrnavei, clopotniţa bisericii din Cistei şi dealul Căpudului.
Dar asta tot nu spune nimic.
Tînărul zîmbi.
– Ia să ne mai uităm pe scrisoare. „Aurul e la picioarele mele. Culoarea
lui nu mă mai desfată. Slujitorii mei sînt pe ziduri.‖ Acum, să ne gîndim
puţin. Omul era bătrîn. Era singur. Stătea în această odaie, şi aurul se afla
la picioarele lui. Trebuie să-l transporte într-o ascunzătoare. Subteranele
cele multe şi mari se aflau departe de locul acesta. Dacă trecea prin curtea
mare cu aurul, risca să fie văzut de oamenii lui. Apoi, trebuie să ne gîndim
că un om bătrîn ca el nu ar fi putut să care tot aurul la asemenea distanţă.
Dar noi ştim că şi sub aripa aceasta se află nişte subterane. Poate că ar mai
trebui amintit ceva. Subteranele de aici sînt mai mult nişte hrube
neîngrijite. Cred că, la vremea lor, ele au fost săpate aici cu un scop, dar nu
s-au folosit, din cauza apei. Din tavane şi de-a lungul pereţilor se prelinge
apă. În asemenea situaţie, cei care le-au construit au lăsat zidurile de
întăritură neterminate. Nişte pivniţe umede nu folosesc nimănui. Prin unele
locuri s-au prăbuşit tavanele sau bucăţi mari de pereţi. Am vizitat aceste
pivniţe. Sînt mai mult nişte hrube. Nu se pot compara cu subteranele din
cealaltă parte a castelului. Acelea sînt întărite cu ziduri groase de piatră şi
cărămidă. Coridoarele lungi au stîlpi de susţinere. Acolo s-ar putea crede că
s-ar afla unele ascunzători secrete. Şi, totuşi, aurul a fost ascuns aici.
– Simple păreri, frăţioare.
– Am să-ţi arăt îndată că aceste păreri sînt întărite chiar de scrisoarea
bătrînului baron. Te rog să mă asculţi cu atenţie. „Se apropie seara. Sînt
obosit. Oamenii bătrîni obosesc iute. E cald. Hainele îmi sînt umede.‖ Citind
din fugă scrisoarea îţi vine să crezi că hainele lui erau umede din cauza
transpiraţiei produse de căldură. Or, noi ştim că nu hainele sînt umede din
cauza transpiraţiei, ci schimburile.
– Am priceput! strigă fata cu entuziasm. În pivniţele acestea se prelinge
apa din tavane. Deci, hainele baronului erau umede din cauza picăturilor
de apă.
– Întocmai, surioară, zîmbi tînărul. Dar să coborîm în hrubele acelea.
Adică, vom reface drumul parcurs de bătrîn.
113
Ieşiră în coridor. Zgomotul paşilor pe dalele de marmură se auzea ca un

ţipăt lung. La capătul coridorului coborau nişte scări. Numărară douăzeci
de trepte acoperite pe margini cu pămînt căzut din tavan. Era un pămînt
galben, cleios. Se opriră la capătul de jos al treptelor, încercînd să-şi
obişnuiască ochii cu întunericul de acolo. Departe, cam la o sută de paşi, se
vedea o pată luminoasă. Era lumina zilei.
– Aici nu avem nevoie de torţă, spuse tînărul. Lumina aceea din faţă e
la capătul hrubelor, care se sfîrşesc într-un pîrîu.
Picăturile de apă cădeau în băltoace cu un sunet sinistru.
– Ţi-e frică, surioară?
– Nu. Dar simt umezeală sub picioare. Să mergem!
Păşeau încet, ţinîndu-se de mîini. Ocoleau cu grijă mormanele de
pămînt căzute din tavan. În dreapta şi-n stînga, hrubele se ramificau.
Lighioanele mărunte se strecurau iute, scornite din culcuşurile lor. Le
auzeau fîşîitul, fără să le vadă. Ajunseră curînd la capătul hrubelor. Soarele
de octombrie le izbi ochii violent. Pîrîul cobora în pantă dulce şi se mistuia
undeva sub zidurile castelului. Pe marginile pîrîului, tufele mari de soc şi de
bozie se îndesară una în alta, formînd un gard viu. Ele apărau malurile de o
eventuală surpare. Se prinseră de tufe şi ieşiră în curtea din spatele
castelului, lîngă magaziile multe şi mari.
– Nu e un loc tocmai prielnic pentru ascuns o comoară, observă Stela.
– Tocmai acest lucru l-a păcălit pe nepotul baronului şi chiar pe mine,
răspunse tînărul. Albert de Szentivàni a căutat aurul în subteranele de sub
aripa principală, bănuind că s-ar afla acolo unele ascunzători secrete. A şi
dat peste ele, dar erau goale. Ai văzut de ce nu putea bătrînul Ioan să
transporte aurul pînă acolo. Aurul se află aici, în locul unde nu ar fi căutat
nimeni. Voi veni după-amiază să-l caut. Poate că va dura luni, dar sînt
sigur că mă aflu pe drumul cel bun.
– Ar trebui să iei nişte slujitori.
– Nici vorbă de aşa ceva, rîse tînărul. Dacă Albert de Szentiváni ar afla
că am găsit aurul, mi l-ar cere. Iar legea e de partea lui, fiind singurul
moştenitor al bătrînului. Dacă voi găsi aurul, el va căpăta întrebuinţări mai
bune decît i-ar da baronul. În Ţara Românească e nevoie de mult aur.
114
Capitolul 11
C
am la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti, patru cai
înşăuaţi şedeau plictisiţi lîngă un salcîm bătrîn. Nişte cai
ciolănoşi, cu boturile mari, cu picioarele butucănoase, pline de
rosături. Căscau des şi-şi aruncau din cînd în cînd boturile în dreapta sau
în stînga, ferindu-se de muşte. Sile Adormitu moţăia întins pe spate, cu
pălăria trasă peste faţă. La cîţiva paşi de el, trei bărbaţi aşezaţi pe vine
jucau un joc de noroc, avînd fiecare în faţă o grămăjoară de monedă
măruntă. Întreaga cîmpie din jurul lor părea cuprinsă de un somn liniştit.
Pe cerul curat şi înalt nu se avînta nici o pasăre. Mirosna de flori de cîmp
nu se simţea în aer, stînd cuminte şi potolită la rasul pămîntului. Plantele
arse de arşiţă se chirciseră, căutînd parcă se se ascundă de razele
nemiloase. Pe pămîntul crăpat, gîzele căutau ascunzişuri. Ieşeau la lumină,
rămîneau cîteva clipe nemişcate, apoi dispăreau cu mişcări sprintene către
locurile ferite de soare. Deasupra pămîntului stăruia o abureală. Un fel de
spuză sau transpiraţie a naturii.
Era ultimul val de căldură care se abătea asupra bărăganului înainte
de răceala şi ploile toamnei. Asemenea căldură la mijloc de octombrie nu
mira pe nimeni. Iar pe cei trei jucători nu-i supăra cu nimic. Erau atît de
adînciţi în jocul lor, încît, dacă s-ar fi desfăşurat un război crîncen la
treizeci de paşi mai alături, nici nu l-ar fi băgat în seamă şi nu i-ar fi putut
distrage cu nimic de la îndeletnicirea aceea. Mîinile lor, nu cine ştie ce
curate, umblau iuţi, iar înjurăturile pipărate se amestecau cu unele chiote
de satisfacţie. Transpiraţia curgea liniştită pe feţele lor cam şui şi îşi vedea
de treburile ei, ascunzîndu-se în bărbile neîngrijite.
Sile Adormitu ridica din vreme-n vreme pălăria de pe faţă, se răstea la
cei trei jucători s-o lase mai moale cu gălăgia, şi gîndurile lui se călătoreau
pline de veselie. „Iată, îşi spuse el zîmbind, a venit vremea ca domnii
Caravană, Chirilă şi Ducu să-şi aibă servitorii lor. S-ar putea ca domnul
Cae Indru să-mi tragă o bătaie soră cu moartea, fiindcă am dispărut de vreo
două săptămîni fără să las o vorbă. Zău dacă am pomenit asemenea
cavaleri care să nu se îngrijească să fie slujiţi! Norocul lor că au dat peste
un om cuminte ca mine. E drept că ăştia trei sînt făcuţi parcă să fure pînă
şi ouăle de sub cloşcă, dar alţii mai buni ca ei nu s-ar fi putut găsi în toată
cîmpia Bărăganului. Unul e Sile Adormitu, şi ochii lui se pricep la oameni
cum se pricepe samsarul la caii de rasă.‖
– Hei, Tufănel, Găluşcă, Toroipan, ia lăsaţi jocul acela şi veniţi încoa’!
115
Cei trei îşi văzură înainte de treabă.

– Pe porţile iadului, strigă Sile, vă crăp capetele alea slute dacă mă
faceţi să strig a doua oară!
Aşteptă cîteva clipe, iar cînd văzu că nici unul nu întoarce faţa spre el,
duse mîna la buzunarul doldora de pietre.
„Dacă arunc prea tare, gîndi el, va trebui să alerg iar cîteva zile pînă
găsesc un alt slujitor în loc. Pe urmă, zău dacă merită să te apuci de o
groapă în mijlocul Bărăganului, mai ales pe asemenea căldură, cînd
pămîntul e tare ca fierul!‖
Se sprijini într-un cot şi aruncă piatra fără prea mare forţă. Găluşcă se
rostogoli pe spate, parcă mirat. Tufănel şi Toroipan ridicară frunţile şi
puseră mîinile pe ciomege.
– Pe toţi dracii şi tartorii iadului! urlă Sile. Dacă se mai întîmplă o dată
una ca asta, vă rup oasele. Hei, Găluşcă, treci şi tu mai aproape! Aşa! Mi-aţi
jurat să-mi daţi ascultare pînă vă predau în mîinile stăpînilor voştri. Vreau
să fac oameni din voi, nătărăilor.
– Sînt bogaţi stăpînii? se interesă Găluşcă mîngîindu-şi cucuiul.
– Bogaţi? se miră Sile. Cresus era un biet neisprăvit pe lîngă ei.
– Cine?
– Cresus.
– Aha!
Cei trei nu auziseră despre Cresus, dar bănuiau că fusese şi el un om
destul de înstărit. În schimb, Sile Adormitu citi în sufletele lor şi zîmbi cu
îngăduinţă. Mirosise cîte ceva din moda Apusului, care-l atrăgea ca un
magnet. Zile întregi visa cu ochii deschişi clipa în care Cae Indru s-ar purta
asemenea marilor cavaleri de la curtea Franţei. Se dădea în vînt după
vorbele subţiri, după îmbrăcămintea cu datelărie şi alte nimicuri, după
salutul acela pompos, cînd cavalerul duce piciorul stîng mult înainte, se
aplecă peste el pînă aproape pe pămînt şi mătură cu pălăria în jurul lui pe o
arie de cel puţin doi paşi. Găluşcă, Tufănel şi Toroipan puteau deveni nişte
servitori fără pereche tocmai pentru faptul că nu ştiau nimic. E mai uşor să
porneşti la drum cu unul care nu ştie nimic decît cu o pramatie pe jumătate
formată aiurea, pe care nu mai ai cum s-o îndrepţi.
– Hei, nătărăilor! strigă arzînd de dorinţa de a trece la fapte chiar în
clipa aceea. Am să vă arăt eu cum trebuie să vă prezentaţi în faţa stăpînilor!
Sări în picioare, se depărtă vreo zece paşi, se întoarse şi porni îndărăt
cu pasul apăsat, cu privirea mîndră, aruncată în sus către cer, cu o mînă în
şold. După cîţiva paşi, se împiedică într-o tufă de ciulini. Veni în nas, dar se
sprijini cu mîinile de pămînt şi scăpă o înjurătură aprigă:
– Paştele şi grijania…
116
Se ridică iute şi păşi la fel de ţanţoş. La trei paşi de Găluşcă, se opri.

Aruncă stîngul mult înainte, se culcă pe el, învîrti pălăria peste mărăcini şi
spuse cu emfază:
– Sile Adormitu, monseniore, supusul vostru servitor.
Cu un gest teatral, păşi mai la o parte şi strigă aspru:
– Aţi priceput? Găluşcă, ia treci şi prezintă-te lui Toroipan, ca şi cînd el
ar fi stăpînul tău!
Găluşcă se depărtă zece paşi. Duse o mînă în şold, aruncă ochii spre
cer, veni pînă la tufa de ciulini, se aruncă peste ea, aşa cum făcuse
Adormitu, şi înjură, cu faţa strălucind de mulţumire:
– Paştele şi grijania…
– Dobitocule! urlă Sile. Paştele şi grijania le-am spus eu fiindcă m-am
împiedicat în tufă.
Găluşcă se lumină la faţă şi înjură cu plăcere:
– Arhanghelii şi mormîntu…
Sile se luă cu mîinile de păr.
– Doamne, îl omor! Nu trebuie să înjuri, dobitocule! Toroipan, treci tu în
locul lui!
Măgulit de atenţie, Toroipan se ridică greoi, îşi săltă pantalonii cu
coatele, scuipă printre dinţi cam cît o bătaie de pistol şi se aşeză în locul lui
Găluşcă. Aruncă mîna în şold cu atîta vigoare, încît îl durură coastele două
zile după aceea, bătu cu picioarele desculţe peste mărăcini, în timp ce prin
minte îi umblau nişte înjurături care ar fi pus pe goană o ceată de ucigaşi,
ajunse în faţa lui Tufănel, se opri la trei paşi, întinse piciorul înainte, căzu
cu stomacul pe genunchi şi rămase lat, ca şi cum l-ar fi pocnit cineva cu o
măciucă în capul pieptului.
– Eu sînt de vină! bombăni Sile. Trebuie s-o iau cu binişorul. Tufănele,
vino cu mine! Aşa, băiatule! Haide, bate pasul!
– Păi ciulinii?
– Aşa e! Săracul de tine! Eşti desculţ. Bate şi tu mai uşurel!
Ajunseră în dreptul lui Găluşcă. Sile apucă piciorul lui Tufănel, îl duse
înainte, îi încovoie spinarea peste picior şi-i roti mîna cu pălăria.
– Prezintă-te! se răsti el.
Tufănel strigă amarnic:
– Tufănel, monseniore, supusul vostru servitor.
– Tufănel şi mai cum? întrebă Sile.
Tufănel holbă ochii.
– Care e celălalt nume?
– Tufănel, domnu’ Sile.
– Bă! zbieră Adormitu. Cum îţi mai zice?
– Mînă-lungă, domn’ Sile.
117
– Asta-i porecla, nătărăule! Cum te mai strigă acasă? Cum îţi zice taică-
tu?
– Boule! răspunse Tufănel cu seninătate.
Sile Adormitu făcu eforturi să nu-l pocnească.
– Mă Tufănele, cum te dezmiardă mă-ta? Cum te strigă ea cînd e în
toane bune?
– Hai la mama, Tufănele!
– Bine, bine! „Mă cam pripesc şi eu. S-o luăm cu încetişorul.‖
După vreo două ceasuri, cei trei învăţară să se prezinte atît de elegant,
încît Sile se jură pe toţi tartorii iadului că-i înţoleşte cum n-au visat ei nici
în visurile lor cele mai aiurite.
– Cu sabia ştiţi să umblaţi?
– Nu, strigară cei trei în cor.
– Am să vă cumpăr săbii.
– Nu se poate cu bîta? întrebă Tufănel.
– Nu, prietene! Sabia e armă de cavaler. Cu timpul, s-ar putea să
ajungeţi şi voi cavaleri. Iar la nişte haine frumoase, bîta n-are ce căuta.
Acum arătaţi ca nişte spurcăciuni. Tu de cînd nu te-ai spălat, Găluşcă?
– De ce să mă spăl?
– Ei, mai vorbim noi. Încălecaţi şi ţineţi-vă după mine! Către prînz o să
treacă spre Bucureşti un boier mare. Am eu o treabă cu el. S-ar putea să
aibă şi o pungă. În cazul acesta, punga va fi a voastră.
După un ceas, ajunseră într-o pădure. La umbra pădurii, oamenii şi
animalele se mai înviorară. Cei trei se grăbiră să înceapă iar jocul, dar Sile
adună banii cu grijă şi-i puse în buzunar. Pe drumeagul din pădure se auzi
curînd tropot de cai. Roco Perisini apăru printre copaci, urmat de
haidamacii lui. Sile îşi scoase pălăria, afişă un zîmbet cît putu el mai puţin
ipocrit şi salută adînc, aplecîndu-se mult pe coama calului.
– Cu umilă îngăduinţă, domnule Perisini, vă salut în numele meu şi al
acestor distinşi cavaleri.
Veneţianul se încruntă.
– Ce doreşti?
– Doresc sănătate luminăţiei-tale.
– Bine! Dă-te la o parte!
Sile nu se clinti din loc şi-l privi cu prefăcută umilinţă.
– Monseniore, vremurile sînt aspre. Atît de aspre încît nu ştim dacă mai
trăim de azi pînă mîine. Despre prostime nu vorbesc. Ăştia se duc în iad cu
toţii. Dar nobilii… cavalerii..
– Ce tot îndrugi acolo? se mînie Persini.
– Sufletul, monseniore. De suflet trebuie să ne îngrijim cît mai sîntem în
viaţă. Daniile şi pomenile sînt răsplătite înzecit pe lumea cealaltă. Ce
contează punga voastră şi caii voştri cînd e vorba să-ţi mîntui sufletul?
118
Priviţi-i pe aceşti distinşi cavaleri! Priviţi caii lor! Pe asemenea ciurucuri e

un sacrilegiu să călătorească nişte cavaleri atît de distinşi. D-aia mă
gîndeam. Pentru sufletul vostru nu e cine ştie ce pagubă. Doar să
descălecaţi. Iar dacă aveţi şi o pungă, nu mai încape îndoială că în toate
rugăciunile noastre veţi ocupa locul cel mai de seamă.
– Lua-v-ar dracu’ de puşlamale! zbieră Perisini. Cărăţi-vă pînă nu
umblu la mînerul sabiei!
– Monseniore, continuă blînd Sile, sîntem gata să ne dăm viaţa pentru
voi…
– Cum o să ne dăm viaţa? îl întrerupse Găluşcă. Le luăm caii, şi gata!
Sile se aplecă din nou ceremonios, fără să piardă din ochi mîinile lui
Perisini.
– Monseniore, nu te lua după gura acestui om! E prost. Numai proştii
spun cele mai mari adevăruri din lume.
Veneţianul privi în lături, gîndindu-se că acele puşlamale mai au ortaci
ascunşi prin apropiere. Altfel, cu siguranţă că nu ar fi îndrăznit să-l
oprească. Ar fi fost o joacă pentru el să-i ucidă pe toţi patru de unul singur,
dar trebuia să fie cu băgare de seamă. Purta la el un lucru atît de
important, încît nu putea să rişte o luptă cu prea mulţi. Ochii lui nu
descoperiră nimic printre copacii rari, astfel că tatonă terenul răstindu-se:
– În lături, scîrbelor, pînă nu vă crăp capetele!
– Pe cazanele iadului! zîmbi Sile. Şi domnia-ta spui adevăruri mari.
Persini nu mai putu răbda asemenea ofensă. Ridică sabia. Roibul său
se săltă în două picioare. Haidamacii îşi urmară stăpînul. Sile Adormitu
aruncă piatra pe care o avea în mînă abia cînd veneţianul ajunse la cîţiva
paşi. Sabia lui Persini căzu cu zgomot în iarbă, iar stăpînul ei se lăsă moale
pe gîtul calului. Tufănel, Toroipan şi Găluşcă îşi săltară ciomegele lor din
lemn tare de corn. Cei doi haidamaci încercară cu săbiile unele scheme
tactice, dar, spre norocul lor, oamenii lui Sile nu se pricepeau la asemenea
manevre. Bîtele lor umblară iuţi şi cu mare folos. În mai puţin de un minut,
slujitorii lui Persini coborîră de pe cai cu capetele înainte şi rămaseră în
iarbă cu acea creştinească evlavie specifică celor care dorm în tihnă.
Sile prinse cu îndemînare punga veneţianului. Apoi îi scotoci
buzunarele cu toată căinţa de care era în stare, dar nu mai află alţi bani.
Doar o scrisoare cu sigiliul rupt fu tot ce întîlni. Fiind curios din fire, citi
scrisoarea şi fluieră uşor. Împături apoi scrisoarea cu grijă, şi după o clipă
de gîndire o puse înapoi în buzunarul lui Persini. Iar cînd operaţiunea fu
isprăvită cu tot dichisul, strigă vesel spre ceilalţi:
– Pe cai, domnilor!
Găluşcă, Tufănel şi Toroipan se priviră miraţi. Pînă în clipa aceea nu le
vorbise nimeni atît de frumos. „Pe cai, domnilor!‖ — zău că suna frumos!
119
Privirile lor căpătară o anumită semeţie, şi în clipa aceea uitară că toată

viaţa trăiseră în umilinţă.
– Pe cai, domnilor! strigară şi ei într-un glas, lepădînd mîrţoagele şi
încălecînd pe caii celor trei.
Înfipt în şaua lui Persini, Găluşcă nu mai simţi tăria soarelui din
Bărăgan. Gîndurile lui se călătoreau molcom. I-ar fi plăcut să se afle la el,
în mahalaua Opincarilor, iar cineva să-l strige cu tot respectul: „Domnule
Găluşcă, iartă-mă că te supăr! Am venit să-mi dai un sfat!‖ Sau „Domnule
Găluşcă‖, ori chiar „Monseniore Găluşcă, eşti poftit la cutare boier, care ar
vrea să stea de taină cu domnia-ta‖. Mai mult nu putu să-şi imagineze,
fiindcă se înecă de emoţie. „Fir-ar a naibii, gîndi vesel, pînă acum nu m-au
încercat asemenea păreri! Şi poate că voi ajunge acolo, ţinîndu-mă după
poruncile domnului Sile. Iar dacă domnul Sile, care arată a om de soi, e şi
el slujitor, se cheamă că stăpînii lui se află în rîndul boierilor mari.‖
Gîndurile lui Sile scăpărau vesele. „Ştirea pe care i-o duc domnului Cae
mă scapă de toate păcatele din urmă şi de cele pe care le voi mai face de
acum înainte. Şi mare lucru dacă n-o să dea mîna cu mine. S-ar putea
chiar să mă îmbrăţişeze sau să-mi spună că sînt om de nădejde sau ceva
asemănător. Tot aşa de bine s-ar putea ca această întîmplare să facă om
din mine. Poate chiar boier. Aiurea! Nu mi-ar plăcea. Mă simt bine aşa cum
sînt. Dar ce naiba au ăştia trei de nu se mai înjură şi merg atît de
gînditori?‖
Chiar în clipa aceea îl auzi pe Găluşcă strigînd cu vocea subţiată şi
moale:
– Hei, domnule Tufănel, domnule Toroipan, ce spuneţi de căldura asta?
– S-o ia naiba! răspunse Toroipan aspru. Adică… ă… ă… e tare cald azi,
domnule Găluşcă. Nu-i aşa, domnule Tufănel?
– Oh, domnii mei, cînd e cald, e cald! se fandosi Tufănel ridincîndu-se
în scări plin de semeţie.
Sile Adormitu îşi reţinu un zîmbet. Iar după un moment de gîndire
strigă, pe tonul cel mai firesc din lume:
– Domnilor, am călărit straşnic. Iată că se zăresc zidurile Bucureştilor.
– Aşa e! întări Găluşcă. Să fiu al nai… să mă arză… pe cinstea mea că
ne-am întors ca vîntul!
Îşi petrecură o bună parte din ziua aceea pe la croitori, pe la cizmari şi
pe la negustorii de haine. Caii se mistuiră, fără urmă, în curtea lui Isaia.
După mai puţin de un ceas, bătrînul pehlivan le oferi alţi cai, aproape la fel
de buni. Către seară, cei patru călăreţi ieşiră pe poarta de nord a cetăţii
Bucureştilor, într-o goană sălbatică. Iar cînd se lumina de ziuă, urcau
domol prin inima Bucegilor, dinspre Peştera, către Babele. Aerul era iute şi
tăios. Soarele parcă avea zimţi de aramă. Undeva pe Omul, zăpada arunca
suliţe lungi, care-i făceau pe cei patru să clipească des ori să privească mai
120
mult în coamele cailor. Vîntul nu adia. Pădurile de brazi păreau încremenite

ca şi culmile mari, pe care se sprijineau într-un picior.
De după o curmătură apărură zece bărbaţi, îmbrăcaţi la fel şi înarmaţi
ca de război. Conducătorul lor, un tînăr căruia abia îi mijise mustaţa, le
făcu celor patru un semn poruncitor.
– Încotro, prieteni?
– Spre tabăra oştenilor, zîmbi Sile Adormitu.
– Aveţi vreo hîrtie la voi?
– Nu, hîrtie nu avem, dar îl căutăm pe domnul Cae Indru.
– Ce aveţi cu el?
– Sînt slujitorul lui.
– Dar dumnealor?
– Tot slujitori.
– Vă las să treceţi, prieteni, dar vă previn că toţi cei care ajung în tabăra
noastră şi nu sînt de-ai noştri nu mai coboară în vale decît cu picioarele
înainte. Cinci dintre oamenii mei vă vor însoţi. Predaţi-le armele! Le veţi
primi în tabără.
Cei patru lepădară pistoalele şi săbiile, grăbind în urma grupului de
oşteni. După o jumătate de ceas ajunseră la Babele. Unul dintre oşteni
plecă în căutarea vînătorilor. Sile Adormitu, care văzuse la viaţa lui multe
oştiri, nu-şi putu reţine un murmur de admiraţie. Cam la trei mii de oşteni
îmbrăcaţi la fel, cu cizme înalte şi moi, cu pantaloni şi tunici strînse pe
corp, cu căciuli brumării pe cap, se aflau împărţiţi pe pîlcuri de cîte-o sută
de oameni. Caii lor, ţesălaţi proaspăt, străluceau de curăţenie ca şi
harnaşamentele pe care le purtau. Comenzile răsunau scurt, iar pîlcurile se
rupeau dintr-o dată şi se refăceau în cîteva minute, se întorceau din goana
cea mai mare, fără să strice rînduiala, se împărţeau în triunghiuri sau se
desfăceau într-o linie lungă, ca pentru o încercuire. În stînga se aflau
aliniate frumos vreo cincizeci de barăci de lemn, adăpostite cu tîlc într-un
uluc al munţilor, ca un şanţ imens. Adăpostul lor era atît de perfect, încît
nimeni nu ar fi bănuit asemenea construcţii pe vîrf de munte. La capătul
barăcilor, nişte şoproane mari, cu iesle pline de fîn, arătau a fi locul de
odihnă pentru cai.
Oşteanul se întoarse curînd, însoţit de Costache Caravană. Vînătorul se
apropie încruntat. Îl privi pe Sile doar în treacăt. Ochii lui stăruiră mai mult
asupra lui Toroipan, Tufănel şi Găluşcă.
– Ce e cu ăştia? se întoarse din nou spre Sile.
– Sînt viitorii voştri servitori, domnule Caravană.
– Ai noştri ce?
– Servitorii, bîgui speriat Sile.
121
Faţa vînătorului se destinse cu aceeaşi iuţeală cu care se încruntase.

Ei, drăcie! Sile acesta e dat dracului. Recunoscu în sinea lui că pînă în ziua
aceea nu-i trecuse prin minte un lucru atît de straşnic.
Sile ghici bucuria din sufletul vînătorului şi se întoarse grav spre cei
trei.
– Prezentaţi-vă, domnilor!
Acesta era numărul lui tare. Şi, într-adevăr, Tufănel, Toroipan şi
Găluşcă se întrecură pe ei. Săltară cu dreapta pălăriile mari, încărcate cu
pene, se aplecară mult pe gîtul cailor, cu gesturi pline de eleganţă, şi
strigară unul după altul:
– Tufănel, monseniore, servitorul vostru.
– Găluşcă, monseniore, servitorul vostru.
– Toroipan, monseniore, servitorul vostru.
Caravană simţi că plesneşte de bucurie. Răspunse la salut cam în doi
peri, fiindcă nu se pricepea la fandoseli din astea, şi scăpă printre dinţi fără
să vrea:
– Să fiul al dra… să n-am parte de Zambi… Hm! Straşnici flăcăi! Bravo,
Sile! Acum n-am vreme pentru voi. A venit chiar acum Mihai-vodă şi avem
unele treburi grabnice. Duceţi-vă la bucătărie să vă ospătaţi! Au acolo nişte
fripturi de mînzat mari cît pălăria. După ce pleacă vodă, o să stăm de vorbă.
Pe o ridicătură de pe platoul acela imens, Mihai-vodă părea încremenit,
una cu calul său mare, cu şa galbenă, lipsită de podoabe. Lîngă domnul
ţării, suita era destul de mică. Doar trei persoane. Clucerul Ieremia
Băicoianu, aghiotantul domnului; boierul Vintilă Băicoianu, care cu toată
vîrsta lui înaintată şedea în şa drept ca un tînăr, şi Chirilă Zece Cuţite.
Oştenii isprăviseră manevrele şi defilau în rînduri strînse pe pîlcuri, iar în
faţa fiecărui pîlc, la zece-cincisprezece paşi, călărea comandantul pîlcului.
Faţa lui vodă strălucea de mulţumire. Uitase grijile multe şi lipsa de bani.
Uitase batjocurile turcilor şi ameniţările cămătarilor. Avea în sfîrşit o
armată. O visase în atîtea rînduri. Chirilă şi oamenii lui făcuseră minuni
într-un timp mult prea scurt pentru asemenea lucrare. Ţinuta mîndră,
armele sclipitoare, exerciţiile de scrimă, de tragere, de tragere cu arcul, cu
arma, arătau iscusinţa cu care lucraseră vînătorii. „Dacă numărul oştenilor
ar fi de zece ori mai mare, gîndi el, aş ajunge cu asemenea oaste pînă la
Constantinopol.‖
– Spune-mi, Chirilă, se întoarse domnul, cît timp ai putea face cu
oastea asta de la Bucureşti la Giurgiu?
– Trei ceasuri, măria-ta.
– Aşa m-am gîndit şi eu. Avem cea mai iute oştire din partea aceasta a
Europei. Ştii tu care e greşeala ardelenilor, a polonilor sau a oamenilor
împăratului Rudolf? Caii şi călăreţii sînt prea încărcaţi de alămuri şi
fierărie. O asemenea armată se mişcă încet, fără vlagă.
122
– Foarte adevărat, măria-ta! O armată iute izbeşte mai temeinic, prin

surprindere. Pierderile sînt mai mici tocmai datorită iuţelii. I-am văzut pe
poloni luptînd împotriva tătarilor. Polonii purtau apărători pentru cai şi
multă fierărie pe corp. În luptă se mişcau ca nişte femei în a noua lună. Şi
nu uita, doamne, că polonii sînt oameni dintre cei mai aprigi şi mai viteji.
Oştenii noştri au cîte-o simplă cămaşă de zale adăpostită sub haină. Cu
asemenea greutate măruntă, se vor mişca printre duşmani ca nişte viezuri.
Acum, cînd s-au înmulţit armele de foc, o armată greoaie e sortită pieirii.
Păcat, măria-ta, că nu am putut aduce sus şi tunurile. Avem nouă tunuri.
Ne-ar fi trebuit de zece ori pe atîtea, dar nu avem de unde să le luăm. Asta e
arma viitorului. Dacă aş avea o armată cu o mie de tunuri, nu mi-ar sta
nimeni în faţă. Trebuie, din păcate, să mă mulţumesc doar cu atît. Nu mai
spun că muniţia e scumpă, iar noi am prăpădit multă pentru pregătirea
oştenilor. Cu arcaşii e mai simplu. Arcuri ne facem singuri. Săbii găsim mai
uşor, cu toate că şi din săbii am prăpădit o mulţime. Am vorbit cu un mare
pehlivan din Bucureşti. Unul Isaia. Mi-a făgăduit o mie de săbii, dar nu ştiu
de unde vom lua banii pentru ele. Tabăra asta înghite bani cu lopata. Iar
dacă ne mai vin o mie sau două de tineri, nu văd cum o mai scoatem la
capăt. Încălţările au început să se strice. Ne-ar trebui nişte cizmari sau alte
cizme în loc. Mîncarea costă o avere.
Chirilă îşi conduse înalţii oaspeţi către o baracă. Se aşezară pe scăunele
cu trei picioare meşterite de oşteni. Sosiră curînd Caravană, Ducu cel Iute,
Cae Indru, Petrache cel Mic şi Niţă Praştie. Vodă le făcu semn să se aşeze.
– Iată, fraţilor, spuse aspru; acesta e al doilea sfat de război. Primul l-
am ţinut cu marii boieri. S-ar părea că am puţini oameni de încredere, dar
nu-i aşa. Alături de noi mai sînt încă trei mii de oşteni şi alte mii de oameni
care nu şi-au pierdut încă speranţa în mine. Vom vorbi în numele lor.
Armata din Bucegi ne-a adus o datorie de douăzeci şi cinci de mii de
galbeni, pe care încă nu ştim de unde să-i luăm. Fiecare zi ne costă bani
mulţi. În afară de asta, încă cinci sute de tineri vin de prin părţile Olteniei
să mărească numărul oştenilor. Buzeştii mi-au adus cinci mii de galbeni.
Cam puţin pentru averea lor, vor zice unii. Dar să nu uităm că fraţii Buzeşti
au cumpărat pentru armata din Bucegi nouă tunuri, cărate tocmai de prin
părţile Belgradului, şi au îmbrăcat şase sute de oşteni. Domnul cancelar al
Transilvaniei, Ştefan Iojica, ne-a trimis patru mii de galbeni, din averea lui
personală. Eu sînt atît de sărac astăzi, încît abia am făcut rost de două mii
de galbeni. Cu unsprezece mii de galbeni nu ne putem plăti datoriile. Avem
o singură scăpare: să începem lupta cu turcii cît mai iute. Nădăjduiam să
ajungem la măcar zece mii de oşteni cînd vom porni lupta, dar acum văd că
nu e chip. Totuşi, nu vom fi chiar lipsiţi de oştire. Cancelarul Transilvaniei
ne-a promis două mii de oşteni înarmaţi bine. Alţi două mii cinci sute de
ardeleni vor trece în Moldova. Aron-vodă va începe răscoala împotriva
123
turcilor în aceeaşi zi cu noi. Rămîne doar ca Iojica să-l convingă pe

principele Sigismund Báthory să aprobe aceste oşti. Credem că va reuşi.
Oştile palatului din Bucureşti cuprind o mie opt sute de oameni. Boierul
Vintilă Băicoianu va mai ridica cinci sute de ţărani înarmaţi cu furci şi
topoare, care vor aştepta în pădurile din jurul Bucureştilor. Cu aceştia vom
începe răscoala. Armata din Bucegi va rămîne pe loc, gata de plecare în
orice moment. Cred că nu o voi folosi în această răscoală. De ea am nevoie
abia în marea înfruntare cu oştile turceşti. Pînă atunci, nădăjduim a mări
numărul oştenilor de aici. Aceasta va fi surpriza pe care le-o pregătesc
turcilor în înfruntarea din vara viitoare: să apar în faţa lor cu o oştire
despre care nici nu au visat. Dar pînă atunci, nici aliaţii noştri din
Transilvania sau din Moldova nu trebuie să ştie despre existenţa ei.
Iată care ar fi planul meu de răscoală. În Bucureşti sînt cam o mie
şapte sute, pînă la două mii de ieniceri. Garnizoana turcească din Giurgiu
numără patru mii de oşteni otomani. În Brăila sînt şase mii. În Hîrşova
cinci mii, şi în Silistra trei mii. În total, cam douăzeci de mii de oaste
turcească. Aceştia nu vor porni spre Bucureşti fără ordin de la
Constantinopol. Iar pînă să sosească ordinul, ar putea să dureze, după
socotinţa noastră, cam patru zile. Ar fi timp să începem nimicirea lor pe
rînd. Şi ştiţi de ce-i vom bate? Turcii sînt prea semeţi, prea plini de ei ca să-
şi poată închipui că am putea încerca o răscoală. Au cîştigat atîtea bătălii
grele. Dacă vor vedea o răscoală nu-i vor da de la început importanţa care
se cuvine. Or, cu noi, tocmai asta îi va pierde. Noi sîntem atît de mărunţi,
încît se vor gîndi că ne vor împrăştia numai cu o încruntare a ienicerilor.
Cînd se vor trezi va fi prea tîrziu. Armele noastre de luptă vor fi viclenia şi
iuţeala. Am hotărît să pornim răscoala în şaisprezece noiembrie. În ziua
aceea îi vom pofti pe ienicerii din Bucureşti şi pe toţi cămătarii la casa
vistiernicului Dan, ca să-şi primească datoriile. Cînd se vor strînge toţi – şi
cred că vor fi cam la două mii –, vom încuia porţile şi vom da cu tunurile şi
cu armele în ei, în aşa fel încît să nu mai iasă nimeni viu de acolo. O
greşeală cît de mică ne-ar putea duce la pierzanie. Dar nu vom greşi. Am
chibzuit totul cu multă răbdare. La fel va face şi Aron-vodă în Moldova. Acei
ieniceri care s-ar întîmpla să nu vină la casa vistieriei vor fi vînaţi de oştenii
noştri. Porţile Bucureştilor vor fi bine păzite. Nici o ştire nu va ieşi dincolo
de ziduri. La casa vistieriei vor conduce măcelul clucerul Ieremia şi Stroe
Buzescu. Avem credinţă că pînă seara nu va mai rămîne în viaţă nici un
păgîn din cetatea Bucureştilor. Apoi, vom porni în mare grabă să atacăm pe
rînd Giurgiu. Brăila, Hîrşova, Silistra şi toate întăriturile turceşti de la
Dunăre.
– Planul e şubred, măria-ta, îl întrerupse Caravană.
Vodă îl privi mirat şi spuse, fără urmă de supărare:
– Am venit aici ca să ne sfătuim. Îţi aştept părerea, prietene!
124
– Nu a mea, făcu vînătorul întinzînd mîna spre Cae Indru. El va vorbi.

– Aştept, repetă calm domnul Ţării Româneşti. Unde am greşit, ajutaţi-
mă!
– Măria-ta, se înclină Cae, nu-i vorba de greşeală. Turcii ştiu că va fi
răscoală în ziua de şaisprezece noiembrie.
Ochii lui Mihai se făcură dintr-o dată mici, ca două vîrfuri de cuţit.
Clucerul Băicoianu sări de pe scaun. Vintilă Băicoianu făcu un gest aprig
de mînie şi disperare. Domnul îşi reveni primul şi întrebă cu voce joasă:
Unde a încăput trădarea?
Se pare că la curtea lui Aron-vodă, măria-ta. Cineva dintre oamenii lui
a trădat. Cancelarul Ştefan Iojica mi-a trimis ieri o scrisoare. Iată ce scrie
acel mare prieten al nostru: „În ziua de unsprezece octombrie a pornt spre
Giurgiu o ştafetă de şase ieniceri, purtînd o scrisoare. Acea scrisoare era
adresată emirului Ibrahim, care e în trecere de la Constantinopol spre
Timişoara. Comandantul ienicerilor din capitala Moldovei îi aducea la
cunoştinţă emirului că se pregăteşte o răscoală în Moldova şi în Ţara
Românească, în ziua de şaisprezece noiembrie.‖
Cum o fi aflat Iojica despre asta? întrebă Mihai, fără să arate prea
tulburat.
Iojica e cel mai informat om din părţile noastre, răspunse Cae. Dar asta
nu e totul, schimbă vorba tînărul. Porunciţi-mi să-l aduc pe slujitorul meu
aici.
Adu-l degrabă!
Cae se întoarse curînd cu Sile Adormitu. Lunganul se aplecă plin de
graţie, mătură duşumeaua cu pălăria şi spuse din vîrful buzelor:
– Sile Adormitu, măria-ta.
– Vorbeşte! grăi domnul, aruncîndu-i o privire iscoditoare.
– Doamne, povestea e cam lungă. Am s-o scurtez pe cît pot. Acum trei
zile umblam prin tot Bucureştiul în căutarea unor servitori pentru
Caravană, Chirilă şi Ducu. De fapt, îi găsisem, şi de bucurie umblam pe
străzi cam cherchelit. Parcă mă trăgea aţa către palatul lui Roco Perisini. M-
am învîrtit o vreme pe la poartă. Eram gata să mă depărtez de un loc atît de
neprielnic. Am văzut însă un ienicer sosind în goana calului. Dacă eram
treaz, îmi vedeam de drum. Dar în starea în care mă aflam, mi-am zis: „Ia
vezi tu, Sile, ce caută ienicerul acesta aici?‖ L-am aşteptat să iasă. Omul nu
mai era grăbit. Şi cum sînt curios din fire, parte rea, moştenită de la tata,
m-am gîndit că n-ar strica să-l trag niţel de limbă. M-am apropiat de el, am
ridicat mîinile în sus, m-am aplecat cu ele pînă la pămînt şi i-am zis în
turceasca lui: „Luminăţia-ta, ştiu un loc unde s-ar putea bea o ulcică de vin
bun şi s-ar putea ciupi o vădană pe cinste‖. Auzind asemenea vorbe
frumoase din partea mea, turcul s-a împăunat niţel şi s-a luat după mine,
iar eu i-am tras mereu cu „luminăţia-ta‖, care vedeam că-l bucură grozav.
125
Coranul îi opreşte pe ieniceri să bea, dar nu am văzut pînă azi ienicer care
să fugă din faţa unei ulcele cu vin. I-am dat să bea, i-am adus o pramatie
de femeie care ştie să-l prostească pe om şi am aflat că Mehmed-paşa,
comandantul ienicerilor din Bucureşti, şi-a scrîntit un picior. Că la Giurgiu
poposise emirul Ibrahim, al treilea om după sultan în Împărăţia Turcească,
şi că emirul îl poftea degrabă pe Mehmed pînă la Giurgiu. Cum
comandantul nu putea să călărească, i-a dat însărcinare lui Perisini să facă
acel drum. Aflînd asemenea lucruri, m-am postat lîngă palatul lui Roco.
Spre seară l-am văzut ieşind pe poartă, urmat de doi haidamaci. Cînd să
plece, s-a întors în scări şi i-a spus prietenului sau servitorului său: „Mîine
la prînz sînt îndărăt‖.
M-am luat după ei. Au ieşit prin poarta de sud a Bucureştilor şi s-au
mistuit pe drumul către Giurgiu. A doua zi la prînz, adică ieri, l-am aşteptat
pe domnul Perisini în Pădurea Popilor. Mă însoţeau Toroipan, Găluşcă şi
Tufănel, noii servitori despre care am mai pomenit. L-am oprit din drum pe
Roco Perisini şi i-am zis cu toată umilinţa: „Monseniore, vă salut în numele
meu şi al acestor nobili cavaleri. Pentru mîntuirea sufletului vostru nu sînt
de ajuns numai rugăciunile voastre. Ar mai fi nevoie şi de unele milostenii.
D-aia ne-am gîndit că o să aveţi bunătatea să dăruiţi acestor domni caii
voştri, iar dacă se întîmplă să aveţi şi o pungă, vă veţi afla la loc de cinste în
toate rugăciunile noastre viitoare.‖
Cu toată situaţia grea, Mihai-vodă slobozi un hohot de mare rîs.
– Ai cutezat să-l înfrunţi pe Roco Perisini?
– Păi cum, măria-ta? Eu sînt mai curios decît o femeie.
– Asta nu-i rău! Spune mai departe!
– Se vede treaba că Roco Perisini nu prea se gîndea la milostenii şi la
viaţa de apoi. S-a repezit cu sabia asupra mea. L-am ţintit cu o piatră cam
cît un iepure de şase săptămîni. Am nişte pietroaie care nu iartă. Găluşcă,
Toroipan şi Tufănel au tăbărît cu bîtele peste săbiile celor doi haidamaci.
Rar am văzut asemenea ciomăgeală. Cînd mi-am dat seama că sînt ameţiţi
de-a binelea cu toţii, i-am căutat niţel lui Perisini prin buzunare. Am dat
peste o pungă şi peste o scrisoare. Punga am asigurat-o în buzunarul meu,
iar scrisoarea am citit-o, ca orice creştin curios şi cu frica lui Dumnezeu.
Prin acea scrisoare, emirul Ibrahim îi dădea ordin lui Mehmed-paşa să
pună oştile de ieniceri din Bucureşti în stare de alarmă. Că urmează a se
face o răscoală în Bucureşti, la şaisprezece noiembrie. Că la cincisprezece
noiembrie, adică mai devreme de răscoală cu o zi, să-l pună în lanţuri pe
Mihai-vodă şi să-l trimită la Constantinopol. Că nu era nici o pagubă dacă
se dovedea cumva mai tîrziu că n-ar fi fost vorba de o răscoală. Mihai nu-şi
plătise datoriile către Poartă, aşa că punerea lui în lanţuri se dovedea
necesară. Iar dacă încăpuseră cumva în mintea domnului unele gînduri de
răscoală, nu putea fi ales un moment mai nimerit decît cu o zi înainte de
126
acea lucrare cînd s-ar putea prinde mai multe fire care ar arăta, poate, dacă
domnul a fost ajutat şi de cine a fost ajutat. Iar scaunul domnesc să încapă
în mîinile lui Persini, pînă cînd sultanul îl va hotărî pe noul domn. Am
împăturit scrisoarea cu grijă, am pus-o la loc în buzunarul veneţianului,
băieţii mei au încălecat pe caii celor căzuţi şi cam asta e totul, măria-ta.
Cînd s-o fi trezit Perisini şi o fi văzut că are scrisoarea în buzunar, şi-a
închipuit că a fost atacat de nişte lotri puşi pe jaf.
– Cum ziceai că te cheamă? se interesă vodă.
– Sile Adormitu, măria-ta.
Mihai-vodă scoase un inel de pe deget şi-l trecu în palma lunganului.
Acesta trînti un genunchi în duşumea, simţind o durere pînă-n creştet.
Domnul rămase o clipă pe gînduri. Curînd, ridică fruntea lui mare şi
porunci:
– Niţă Praştie, ia un cal bun! Să nu te opreşti din drum pînă la Aron-
vodă! Spune-i domnului Moldovei tot ce ai auzit aici! Şi mai spune-i că am
hotărît să schimbăm ziua răscoalei! Ea va porni la paisprezece noiembrie.
127
Capitolul 12
L
a şaisprezece octombrie 1594, principele Transilvaniei,
Sigismund Báthory, îl primi în palatul lui din Alba-Iulia pe paşa
Khidr de Timişoara. Erau de faţă: cancelarul Ştefan Iojica,
Gaspar Korniş comandantul armatelor ardelene; Ştefan Bocskay unchiul
principelui; părintele Carrillo acel preot iezuit, prieten şi bun sfătuitor al
princepelui; contele Lajos Teleki, baronul Ştefan de Zerind şi contele
Beckembauer.
Khidr de Timişoara se aşezase pe o sofa largă, în apropierea principelui,
iar cei peste cincizeci de însoţitori aşteptau în picioare, la o bună distanţă
de tronul princiar. Khidr nu avea nimic din obrăznicia şi trufia
comandanţilor turci. Mărunt şi îndesat, am putea spune chiar plinuţ, cu
faţa mată şi ochii vioi, ar fi arătat ca un călugăr cucernic dacă şi-ar fi
schimbat hainele. Se aplecase ceremonios în faţa principelui, lucru de
mirare la un paşă turc. Şi nu pomeni de la început despre solie, angajîndu-
se în nişte discuţii menite a sparge gheaţa dinaintea tratativelor. Îi făcu
chiar pe curteni să rîdă, povestindu-le o păţanie hazlie, astfel că pe
nesimţite se statornici între oaspeţi şi gazde o atmosferă calmă, plăcută.
Doar cancelarul Iojica se gîndi îngrijorat că va avea un adversar inteligent.
Mult prea inteligent şi rafinat ca să nu le dea de furcă în timpul tratativelor.
Lucru ce îl făcu să fie foarte atent la toate vorbele turcului.
Musafirul nu se grăbea. Abia după prînz păru ceva mai hotărît, şi
cancelarul ghici că a sosit momentul tratativelor. Turcul era într-o vervă
îndrăcită. Povestea cînd în păsăreasca lui, pe care o înţelegeau mai greu,
cînd într-o nemţească fără cusur. Şi lucru nemaiîntîlnit pînă atunci împărţi
cîteva daruri celor de faţă. Principele primi din mîna turcului un medalion
bătut în nestemate.
– Dacă ştiam că daţi asemenea ospeţe strălucite, spuse Khidr zîmbind,
eram de mult oaspetele vostru. Despre nobilii ardeleni auzisem o mulţime
de lucruri bune, dar nu mi-am închipuit să-i întreacă în vorbele de duh pe
cei de la Praga sau Veneţia. E adevărat că eu sînt un biet oştean care se
bucură destul de rar de un ospăţ ca cel de azi ori de o primire atît de
strălucită. Noi oştenii nu prea sîntem primiţi bine nicăieri. Pe unde trecem
noi, oamenii se ascund ca de ciumă. Mă bucur că am venit să aduc pace.
Cu luminăţia-sa marele-vizir Sinan-paşa te poţi aştepta la orice. Ar fi putut
să-mi dea ordin să vin încoace în fruntea unei armate de cincizeci de mii de
oameni. Norocul meu şi al vostru că l-am aflat în toane bune.
128
Principele era gata să izbucnească la asemenea ameninţare indirectă

care deschidea porţile tratativelor, dar un zîmbet al cancelarului îl opri la
vreme.
– Ar fi putut să dea un asemenea ordin, interveni Iojica, dar luminăţia-
sa marele Sinan-Paşa e un general prea iscusit pentru a porni o treabă fără
sorţi de izbîndă. La început de iarnă, marii comandanţi nu pornesc un
război pe pămînt străin, unde nu-i aşteaptă nici alimente, nici linişte la
locurile de popas. Iar un război în asemenea condiţii îţi aduce numai
pagube. Îţi dă mai puţin decît îţi poate oferi un prieten. Or, după cîte ştim,
între noi şi Poarta Otomană sînt relaţii de mare prietenie.
Pe faţa lui Khidr nu se putu observa nici cea mai mică urmă de
dezamăgire, iar zîmbetul pe care-l afişase nu scăzuse cu nimic. Dar mintea
lui ageră lucra fără astîmpăr. Nu-i reuşise prima lovitură, dar îi vor reuşi
altele. Iar omul cu care avea de luptat se dovedise a fi nu principele, ci
cancelarul.
– Numai încape îndoială că aţi spus nişte mari adevăruri, se adresă el
direct cancelarului. Pritenia noastră cu principatul Transilvaniei e un lucru
de netăgăduit. E o prietenie care vă aduce multe foloase. Doar ştiţi bine că
nici o forţă din lume nu se poate măsura cu cea a Imperiului Otoman. Noi
vă garantăm şi astăzi graniţele stabilite. Iar dacă marele-vizir a avut un
moment de mînie, aceasta a pornit de la faptul că în august trebuia să
sosească la Belgrad un ajutor prietenesc din partea Transilvaniei. Un ajutor
stabilit prin tratative.
– Impus, luminăţia-ta, îl întrerupse cancelarul. Noi ne-am plătit tributul
anul acesta cu mult înainte de termen. A cere mai mult înseamnă a sărăci
un prieten. Oare e în obişnuinţa ţărilor mari să-şi jumoale prietenii în
numele prieteniei? E oare dorinţa marelui sultan de a-şi sărăci prietenii?
– Nu, nici vorbă de aşa ceva, zîmbi Khidr. Marele-vizir a pus tabără de
iarnă la Belgrad. În primăvară, oştile lui vor porni spre apus. În vederea
pregătirilor, are nevoie de arme, de bani, de cai şi de trupe. Or, Transilvania
e atît de bogată, încît ar putea dărui prietenilor turci de zece ori pe cît i se
cere. Iar pentru puţinul pe care l-am cerut avem putinţă de plată. Ştim că
împăratul Rudolf şi Veneţia şi Scaunul Papal doresc o alianţă creştină
împotriva noastră. E firesc să fie aşa. Dar cît de puternică va fi această
alianţă? De cînd e lumea, în toate alianţele s-a văzut că unul merge hăis şi
altul cea. Iar la primejdie mare, alianţele se destramă de parcă nici n-au
fost. Şi fiecare caută să tragă spuza pe turta lui. Ce garanţii oferă alianţa
creştină Transilvaniei? Mergînd cu noi, principatul are numai de cîştigat.
Am mai spus că avem putinţă de plată. Ce-aţi zice dacă într-un viitor
apropiat măritul principe Sigismund ar avea încuviinţarea sultanului spre a
lărgi hotarele Transilvaniei peste Ţara Românească şi Moldova?
129
– Am zice că Imperiul Otoman nu-şi mai ţine făgăduielile făţă de acele

ţări.
Turcul păru încurcat doar o clipă.
– De ce? Întinzînd Transilvania, noi nu ştirbim nimic din drepturile
celor două state.
– Numai libertatea lor, spuse aspru cancelarul.
– Libertatea? Dar ce e libertatea? Un moft, domnule cancelar. Cui
foloseşte în vremurile noastre? Şi la urma urmei, ar trăi valahii mai rău sub
noi decît sub voi? încheie el rîzînd.
Principele şi Bocskai, şi Corniş părură încîntaţi de asemenea
propunere. Iojica ştia însă că turcul promitea uşor tocmai pentru că un
asemenea lucru nu s-ar fi putut înfăptui. Transilvania ar fi devenit mult
prea puternică. Ar fi ajuns un ghimpe de temut în coasta Imperiului
Otoman. Mai ştia că ţările mari nu dăruiesc teritorii, ci acaparează. Iar
turcii n-ar fi dat din mînă bogăţiile celor două ţări. Bogăţii peste care
stăpîneau cum credeau ei de cuviinţă. Se prefăcu, totuşi, a crede în
promisiunile turcului şi întrebă naiv:
– În faţa acestui viitor, dar, nu vor fi prea mari pretenţiile voastre?
– Doar sîntem între prieteni, rîse turcul. Să zicem că aşteptăm la
Timişoara peste două săptămîni cinci mii de cai, opt sute de care cu
merinde, o sută de mii de ducaţi şi şase mii de oşteni oaste aleasă, cu arme,
cu tunuri şi cu plată de la principele Transilvaniei.
Auzind asemenea cifre, Sigismund transpiră de mînie. Ar fi vrut să-l
înjure pe turc, simţindu-se la adăpostul împăratului Rudolf, dar Iojica
interveni din nou la timp.
– Termenul e prea scurt, luminăţia-ta, iar cererea voastră e mai puţin
prietenoasă. Şi nu avem nici chezăşie de la sultan că vom putea lărgi
graniţele noaste.
Dacă nu ar fi rostit asemenea vorbe, turcul ar fi intrat la bănuială,
văzînd mînia rău ascunsă a principelui.
– Şi ce propuneţi? întrebă Khidr.
– Să dăm un sfert din ce aţi cerut, pînă la douăzeci noiembrie.
– Şi restul?
– Restul după primirea firmanului de la Poartă, care să ne permită
lărgirea graniţelor.
– Puţin! observă turcul. Ştiu că este la voi o zicătoare: „Prietenul la
nevoie se cunoaşte!‖
– Adevărat, luminăţia-ta! Dar mai avem una: „Nu da pasărea din mînă
pe cea de pe gard!‖
– Frumoasă zicătoare! observă Khidr. Mi-e teamă însă că această
zicătoare l-ar supăra foarte rău pe marele nostru vizir. Eu am adus aici
cuvîntul lui.
130
– Nu se va supăra, interveni cancelarul. Luminăţia-sa e un om umblat

şi înţelept. Spune-i că mai avem o zicală, care sună cam aşa:
„Nemulţumitului i se ia darul!‖
– Îi spun. Însă ar fi bine să nu uitaţi că eu am adus aici cuvîntul lui.
– Dar fără firman, observă Iojica zîmbind.
– E ultimul cuvînt? se întunecă pe neaşteptate Khidr.
– Nu, luminăţia-ta! Nu e ultimul. Am vrea să ne sfătuim. Pînă atunci,
vor veni aici dansatoare şi pehlivani de-ai noştri să lumineze chipul vostru
încruntat.
Principele şi cancelarul se retraseră într-o cămăruţă alăturată. Abia se
închise uşa în urma lor, că Sigismund izbucni furios:
– Cum ai putut să promiţi atîtea daruri, cînd ştii că e vrerea noastră să
ne tragem cu alianţă către creştini?
Iojica zîmbi, iar principele se linişti ca prin farmec, ştiindu-i bine
vicleşugurile.
– Măria-ta, Khidr ne-a promis Ţara Românească şi Moldova, deşi ştia
bine că nu ni le vor da niciodată. Eu i-am promis în numele vostru un sfert
din ce mi-a cerut şi ştiu că va avea nimic de la noi. La viclenie răspundem
cu viclenie. Acum, la început de iarnă, turcii nu pot veni cu armată peste
noi. Dar ar putea să bată marginile principatului cu pierderi grele pentru
Transilvania. I-am făgăduit turcului puţin, pentru a nu-l lăsa să bănuiască
ceva din gîndurile noastre.
– Şi cum ai să te descurci la douăzeci noiembrie?
– Atunci nu va mai fi nevoie. Turcii se vor lua cu mîinile de păr.
– Nu înţeleg.
– Te voi lămuri, măria-ta. În Ţara Românească şi în Moldova se
pregăteşte o răscoală cam în jurul lui cincisprezece noiembrie. Turcii nu-i
vor da importanţă în primele zile. Cînd se vor trezi, va fi destul de tîrziu.
– Crezi una ca asta? întrebă surprins principele.
– Nu cred, măria-ta. Ştiu.
– Dar oştile turceşti din Ţara Românească şi din Moldova nu vor sta cu
mîinile-n sîn.
– Sigur, măria-ta. Vor sta cu ele pe piept.
– Domnule cancelar, se încruntă Sigismund, ştii mai multe decît vrei să
spui.
– Ştiu doar cît trebuie.
– De ce nu am fost înştiinţat mai de mult?
– Eu nu vin la principele Transilvaniei cu zvonuri.
– Şi dacă nu reuşeşte răscoala împotriva turcilor?
– Principele Transilvaniei va avea grijă să reuşească, se înclină
cancelarul.
– Cum?
131
– Trimiţînd două mii cinci sute de oşteni în ajutorul lui Mihai-vodă şi

tot pe-atîţia lui Aron-vodă.
– Asta înseamnă atac pe faţă împotriva turcilor, se încruntă din nou
principele.
– Înseamnă primul act mare. Prima dovadă a lui Sigismund Báthory că
e de partea creştinilor, răspunse rece cancelarul. Iar această dovadă e
necesară la Praga, după scrisoarea din primăvară.
– Turcii sînt puternici.
– Şi noi, măria-ta.
– Deci, pornim război împotriva Porţii?
– Pornim victorie împotriva Porţii.
– Primejdios, domnule cancelar. Alianţa creştină încă nu e formată.
– Primejdios va fi abia la primăvară. Căzînd întreaga Ungarie, va cădea
şi principatul Transilvaniei. Turcii ne-au ocolit pînă acum, tocmai pentru că
nu au fost destul de puternici.
– Fie! hotărî Sigismund. Acum ori mai tîrziu, tot trebuie să începem.
Cancelarul răsuflă uşurat.
– Deci, îi mai dăm ceva lui Khidr?
– Îi mai promitem, măria-ta. Pînă la răscoală nu avem nevoie de harţă
cu turcii.
132
Capitolul 13
mbrăcat într-un capot mare, înflorat, Perisini şedea trîntit cu faţa-n
Î sus pe o sofa din salonul cel mare al casei sale. Samuel îi deschidea
cu grijă o cataplasmă pe cucuiul cît o nucă, rezultat al întîlnirii
veneţianului cu Sile.
– Dacă lovitura nimerea ceva mai jos, la tîmplă, observă Samuel, cred
că te pregăteam la ceasul acesta pentru îmbălsămat. Greşeşti, dragă
domnule Roco, bizuindu-te pe iscusinţa cu care mînuieşti sabia. Iată că
sabia nu ţi-a fost de nici un folos. Pramatia care ţi-a ieşit în cale nu te-a
poftit la o luptă de tactică şi de măiestrie. Dacă purtai, ca orice om cuminte,
unul sau două pistoale înfipte la brîu, ai fi stat altfel de vorbă cu omul
acela.
– Pe toţi dracii! izbucni Roco. N-ai de gînd să mă slăbeşti cu observaţiile
tale?
– Nu, n-am de gînd! răspunse calm Samuel. Sîntem tovarăşi într-o
afacere în care au fost puse în joc viaţa şi averea noastră. Dacă pînă acum
am primit să-ţi fiu slujitor, de azi înainte eu voi fi acela care va porunci. Ai
făcut atîtea prostii în ultima vreme, încît mă văd silit să iau această
măsură.
Perisini se ridică, parcă muşcat de şarpe.
– Tu să-mi dai mie porunci? Te-am strîns de pe drumuri şi ţi-am dat un
acoperiş sub care să dormi. Ţi-am dat să mămînci tocmai cînd crăpai de
foame. Ia-ţi catrafusele, domnule Samuel! Ia-ţi catrafusele şi du-te dracului,
pînă nu-mi ies cu totul din sărite!
Samuel îl ascultă liniştit. Nici un muşchi de pe faţă nu trădă mînia de
care era cuprins. Un zîmbet ironic îi apăru, şi Perisini ar fi trebuit să ia
seama la zîmbetul acela. Cu o mişcare îndemînatică, prinse braţul
veneţianului şi-l răsuci scurt. Acesta îşi încordă toate puterile ca să se
libereze, dar nu reuşi. Mîna lui Samuel părea o menghină, iar vocea lui
blîndă se auzi limpede:
– Ascultă bine, Roco! Jumătate din ce am adunat aici e al meu. Ştii şi
tu că sînt mai priceput decît tine. Haidamacii nu te iubesc. Ai fost crud cu
ei. Pe cei doi care te-au însoţit la Giurgiu i-ai pus în fiare, cu toate că
marele vinovat erai tu. Eu le-am dat slobozenie. Cu Mehmed-paşa eşti
tovarăş de afaceri. Eu sînt şi tovarăş, şi prieten. Aş putea eu să-ţi spun
„Perisini, ia-ţi catrafusele şi pleacă!‖ N-o fac. Mie-mi place să joc cinstit.
Joacă la fel! E singura ta şansă.
133
Îi dădu drumul cu un gest de silă. Roco rămase în poziţia aceea multă

vreme, recunoscînd adevărul spuselor lui Samuel. Făcuse multe prostii care
puteau să-l coste. La Giurgiu plecase numai cu doi servitori ca să-l
întîlnească pe emirul Ibrahim. Cei care l-au atacat ar fi putut să-i ia
scrisoarea. Norocul lui fusese că nişte simpli tîlhari ca aceia se interesau nu
de o scrisoare, ci de o pungă.
– Deci, vei fi domn în locul meu? întrebă într-un tîrziu.
Samuel îl privi mirat.
– Eu domn? De ce? Domn vei fi tu, iar eu voi fi umbra ta. Parcă spuneai
că ţi s-a părut a-l cunoaşte pe banditul care te-a lovit cu piatra.
– Cred că l-am mai văzut pe undeva.
– Încearcă să-ţi aminteşti! Poate că nici nu e tîlhar. Vreo iscoadă de-a
lui Mihai-vodă te-o fi urmărit. O fi citit scrisoarea şi o fi pus-o la locul ei în
buzunar.
– Nu se poate. I-ar fi luat vreme. Pe mine m-a ameţit doar o clipă.
– Cine ştie cît de lungă o fi fost clipa aceea?! Şi zici că emirul Ibrahim a
plecat de la Giurgiu la Timişoara?
– Aşa e! A plecat chiar în momentul în care ne-am despărţit.
Samuel rămase multă vreme pe gînduri, cu faţa parcă tristă, parcă
încruntată. Doar cînd vorbi din nou, faţa lui căpătă limpezimea obişnuită.
– Am trimis acum un ceas o ştafetă să-l cheme aici pe Mehmed-paşa. O
să discutăm împreună. Va trebui să luăm toate măsurile pentru a-l scoate
pe Mihai-vodă dintre zidurile palatului domnesc, unde se simte în
siguranţă. Dacă ştirile aflate de la Ibrahim sînt adevărate, dacă răscoala
Moldovei şi a Ţării Româneşti e plănuită pentru şaisprezece noiembrie,
timpul e destul de scurt. În ajun de răscoală, ştafetele umblă ca nişte
furnici. Să prindem ştafetele. Sînt convins că Indru şi prietenii lui ştiu
despre această răscoală. Că vor pune umărul la desfăşurarea ei. Din
păcate, acei vînători au dispărut acum cîteva luni şi nu mai ştie nimeni
nimic despre ei.
– Şi dacă nu e vorba de nici o răscoală? întrebă Roco.
Samuel zîmbi.
– Auzi, au românii o zicătoare care sună cam aşa: „Pînă nu faci foc nu
iese fum‖. Şi mai au una: „Buturuga mică răstoarnă carul mare‖.
– Cam multe zicători au românii ăştia! observă cu dispreţ veneţianul.
– Multe şi înţelepte. Dar iată că soseşte Mehmed-paşa. Să trăieşti o mie
de ani, luminate Mehmed!
– Alah e mare! rosti comandantul ienicerilor.
Faţa lui oacheşă strălucea de mulţumire.
– Ai citit scrisoarea lui Ibrahim? se interesă Perisini.
– Ai citim. Trei estem emirii la Imperiul Turcesc. Ei mare boieri la noi.
Coborîtori din Fatima estem. Ei sfat bun dat la sultan. Ibrahim vorbim
134
mult, cunoaştem puţin. Gîndim la el numai răscoale. Mehmed cunoaştem

bine ghiaurii români. Ăştia fricoşi estem. Ienicerii stăpînim Bucureştii şi
Ţara Românească. La Giurgiu, ieniceri estem. La Brăila, la Hîrşova, la
Silistra, tot ieniceri estem. Mihai-vodă slugă la Mehmed estem. Cîine estem.
Răscoală nu estem, bre. Ghiaurii puţini şi fricoşi.
– Crezi? îl întrerupse Samuel. Acum o sută de ani, românii din Moldova
au biruit cîteva oşti otomane. Ai auzit de Ştefan cel Mare?
– Auzim, auzim, rîse turcul. Asta atunci.
– Ascultă, Mehmed, spuse blînd Samuel. Tu eşti comandant peste vreo
două mii de ieniceri, dar visezi să conduci o armată mare. Dacă începe o
răscoală pe care nu o poţi opri şi ai norocul să scapi cu viaţă, ai să fii fericit
dacă vei ajunge un simplu ienicer. Dacă potoleşti o răscoală, poţi ajunge
comandant de armată, aşa cum doreşti. Acum, să cîntărim lucrurile. Cei
mai mulţi dintre domnii Moldovei şi Ţării Româneşti au luat scaunele de
domnie destul de săraci. Tu ştii cum se capătă un scaun de domnie. Ei
bine, la puţină vreme după înscăunare au făcut averi mari. Mihai-vodă cînd
s-a aşezat pe scaunul de domnie era bogat. Acum e sărac lipit. Care e
cauza?
– Asta nu ştim, spuse mirat turcul.
– Sigur că nu ştii, dar ai fi putut să te întrebi. Dacă omul acesta nu
vrea să se îmbogăţească şi îşi risipeşte averea pentru treburile ţării,
înseamnă că urmăreşte ceva. Asta mă face să cred că emirul Ibrahim a fost
bine informat.
– Tu, Samuel, ghiaur deştept estem! Eu nu gîndim asta.
– Cred că nu te-ai gîndit. Tu eşti oştean. Pentru tine gîndim eu şi
Perisini. Dacă vrei să ajungi comandant mare, nu aştepta prilejul! S-ar
putea să vină tîrziu sau niciodată. Pregăteşte-l tu! Să zicem că nu va fi
răscoală în ziua de şaisprezece noiembrie. În ziua de paisprezece noiembrie,
cîţiva oameni de-ai mei vor ieşi în stradă şi vor striga: „Moarte turcilor!‖ Vor
trage cu armele şi vor face tămbălău mare. Tu te duci la palatul domnesc cu
o mie de oameni şi-l legi pe Mihai. Cine va putea să spună că nu a fost
început de răscoală? Mai ales că Ibrahim ştie despre această răscoală. Iar
dacă Mihai-vodă a plănuit cu adevărat o răscoală, cu atît mai rău pentru el.
– Aferim! strigă turcul. Dar nu putem lega la Mihai-vodă. Nu ştim cine
protector estem la Constantinopol. Poate Sinan-paşa. Sau poate chiar
sultanul. Atunci, eu pierdem capul.
– Ai porunca lui Ibrahim.
– Dacă protector mare estem la Constantinopol, nu bine.
– Asemenea prilej nu mai găseşti.
– Mai gîndim, încheie turcul.
*
135
În ziua de 10 noiembrie 1594, Mehmed-paşa intră în curtea palatului

domnesc, însoţit de cincizeci de ieniceri. Cei care-l cunoşteau îi adresară
obişnuitele saluturi şi temenele, dar comandantul nu catadicsi să
răspundă. Mergea iute, cu faţa încruntată, cu privirea scînteietoare de
mînie.
Mihai-vodă şedea pe un scaun de răchită, la umbra copacilor mari. Se
întîmplase o zi de noiembrie călduroasă şi limpede, cum sînt puţine la
asemenea vreme de toamnă tîrzie prin părţile Bărăganului. Grupuri de
boieri se plimbau pe aleile răcoroase, odihnindu-se după o adunare de
Divan prelungită pînă către prînz.
La apariţia lui Mehmed-paşa, boierii se opriră simţind din privirile lui
că s-ar putea isca o furtună mare.
– Unde-i cîinele? răcni turcul, căutîndu-l cu privirea pe domn.
– Dacă vorbeşti de măria-sa domnul Ţării Româneşti, iată-l! răspunse
ameninţător clucerul Băicoianu.
Banul Mihalcea şi fraţii Buzeşti duseră mîinile la junghere. Mihai-vodă
ridică braţul domol, iar oamenii lui rămaseră liniştiţi, în bună rînduială.
– Alah cu tine, Mehmed! spuse blînd, cu umilinţă. Care e pricina
supărării tale?
– Fiu de căţea! răbufni Mehmed fără să ia în seamă privirile
ameninţătoare ale celor din jur. Am să te tîrăsc de barbă pe lîngă zidurile
Bucureştilor.
– Ascultă, Mehmed! zîmbi domnul. Un singur semn de-al meu ar fi de-
ajuns ca să nu mai ieşi viu din palat. N-o fac, pentru că sînt prietenul
turcilor. Dar nici nu mă sili.
Mehmed privi o clipă în jurul lui şi-i păru rău că nu venise la curte cu
toţi ienicerii. Emirul Ibrahim avea dovada trădării domnului. Poate că
nimeni nu i-ar fi luat în nume de rău moartea lui Mihai. E drept că dacă ar
fi venit cu toţi ienicerii nu ar fi putut intra în palat fără luptă. Ca vechi
ostaş, nu credea nici o clipă în pregătirea unei răscoale. Pentru un
asemenea lucru, Mihai ar fi avut nevoie de oaste numeroasă. Or, de la
începutul domniei acestuia nu se făcuse nici o chemare la oaste. În
Bucureşti ca şi în restul ţării nu se aflau oameni sub arme. Întreaga oaste a
lui Mihai, în număr de vreo două mii şi ceva de oşteni, îşi avea locul în
Bucureşti. Garnizoana ienicerilor, aflată sub comanda lui, era mai
numeroasă. Deci, aşa nu putea fi vorba de o răscoală. Ar fi însemnat curată
sinucidere pentru domn.
– Îţi vorbesc prieteneşte, interveni din nou Mihai-vodă după un moment
de chibzuială. Ştiu că ienicerilor şi cămătarilor le datorez mulţi galbeni. S-a
nimerit să vii tocmai într-o zi bună. Iată că a sosit vremea să vă primiţi
banii. Am făcut rost de galbenii pe care-i datorez. Aurul e pe drum. În cîteva
136
zile va fi aici. Deci, în ziua de paisprezece noiembrie voi plăti datoriile

domniei şi ale ţării, pînă la ultimul galben. Nimeni nu va fi uitat.
Faţa turcului se lungi de uimire, iar în ochi i se strecură un licăr de
lăcomie.
– Tu, Mehmed, continuă domnul zîmbind, nu m-ai împrumutat cu
nimic. Dar, din prietenie, domnul Ţării Româneşti te trece pe răboj cu
douăzeci de mii de galbeni.
– Primim eu banii aceştia? întrebă cu neîncredere turcul.
– Te îndoieşti de cuvîntul domnului? se încruntă vodă.
– Toţii banii dai la mine?
– Pînă la ultimul galben, Mehmed. Ienicerii vor primi peste datorie cîte
treizeci de galbeni fiecare. Pentru aceşti bani m-am îndatorat la boierii mei
şi mi-am vîndut toate avuţiile. Vreau, în schimb, garanţii că voi avea o
domnie lungă. Că în viitor ienicerii şi comandantul lor vor veni la domnul
Ţării Româneşti cu prietenie şi umilinţă.
– Facem act! strigă Mehmed, ştiind că nu-l va respecta.
– Aşa e bine! aprobă Mihai reţinîndu-şi un zîmbet. Acum, spune-mi,
prietene, care e pricina supărării tale?
– Măria-ta, o întoarse comandatul, unsprezece dintre ieniceii mei cei
mai buni ai fost omorîm, trecut două nopţi.
– Adică acum două nopţi au fost omorîţi unsprezece ieniceri?
– Aşa cum spus.
– Cine a îndrăznit una ca asta? se încruntă domnul.
– Cae Indru, Costache Caravană, Chirilă Zece… Zece Iatagane, Ducu cel
Iute şi slujitori de la ei.
– Povesteşte, comandante! îl îndemnă vodă aşezîndu-se mai bine în
fotoliul de răchită.
Turcul nu fu poftit să şadă şi nici nu văzu un scaun prin apropiere, dar
trecu peste această necuviinţă, cu gîndul la cei douăzeci de mii de galbeni.
– Povestim, povestim, începu el domol. Ienicerii plecat Ploieşti,
petrecere. Făcut bairam. Ei dus femei ghiaure la Bairam. Femei făcut mare
tărăboi. Vînătorii aflat acolo şi pornim la luptă cu iatagane zburătoare.
Omorîm la ei unsprezece ieniceri, care oştean mare estem la noi. Noi aflam
şi trimis ieniceri prindem vînători. Vînători dispărem. Vrem măria-ta
prindem vînători şi ai predam la ieniceri.
– Dacă au dispărut, de unde să-i iau?
– Perisini spus, măria-ta, ştim unde ascuns vînători.
Mihai îşi reţinu o tresărire şi continuă să zîmbească prietenos.
– Facem tîrg, Mehmed. Eu îi caut pe vînători şi ţi-i predau. Tu mi-l
predai pe acel Persini, care se crede domn al Ţării Româneşti.
– Asta nu putem. Persini prieten de la Ibrahim estem.
137
– Dacă nu l-am legat pînă acum pe acel Perisini, am făcut-o numai din
prietenie pentru tine şi pentru emir. Uite ce ne-am gîndit: În ziua de
şaisprezece noiembrie ţi-i predau pe acei vînători. Tu îl aduci pe acel
Perisini legat. Emirului Ibrahim am să-i dau treizeci de mii de galbeni şi are
să-i treacă supărarea.
Mehmed tresări vizibil: „Cîinele de ghiaur se va răscula deci în ziua de
şaisprezece. Înseamnă că ştirile emirului nu sînt vorbe goale. Îmi voi lua
banii în ziua de paisprezece, iar în cincisprezece tunurile mele vor bate
zidurile palatului.‖
– Estem bun tîrg! rîse Mehmed.
De la palatul domnesc se abătu pe la Perisini. Veneţianul porunci vin
rece şi mîncăruri alese. Iar turcul povesti despre cele discutate cu Mihai.
Aflînd că domnul urmăreşte să-l prindă, Roco slobozi nişte înjurături
pipărate. Cînd se potoli, începu să rîdă.
– Ia banii, Mehmed, în ziua de paisprezece! Apoi, avem noi grijă de
cîinele acesta!
Samuel, care tăcuse pînă atunci, se amestecă în vorbă:
– De unde are Mihai-vodă aşa, pe nepusă masă, aproape o jumătate de
milion de galbeni?
– Ce ne pasă nouă? ripostă Perisini.
– Eu cred că ne pasă. De ce a plănuit răscoala pentru ziua de
şaisprezece? De ce-şi plăteşte datoriile cu două zile înainte? Aici se ascunde
ceva.
Mehmed îl privi ţintă, zguduit de acest adevăr. Dar veneţianul îi dădu
un răspuns la fel de tare:
– Îşi plăteşte datoriile mai devreme cu două zile ca să adoarmă
bănuielile turcilor în faţa unor eventuale pregătiri de răscoală. Primind
banii, turcii îşi vor cam face de cap. Asta e tocmai ce urmăreşte acel cîine.
Galbenii nu-i va pierde. Dacă face răscoală, peste două zile îi va tăia pe
turci şi-şi va lua banii îndărăt.
– Îi va lua de la ei: dar de la cămătari? întrebă Samuel.
– De cămătari va mai avea nevoie, rîse Perisini.
– Nu cred. Întîi, nu cred că Mihai dispune de atîţia bani. Domnul acesta
e mai viclean decît pare. Te sfătuiesc, Mehmed, să chemi degrabă două mii
de ieniceri de la Giurgiu.
– Ai cerut, dar comandant de la Giurgiu nu dam la mine ieniceri.
Trebuim firmam de la Poartă. Emir Ibrahim ai trimis vorbă venim la cetate
Bucureşti cu două mii cinci sute de ieniceri.
– Şi cînd va sosi?
– Asta nu ştim. Alah ştim.
– Trimite degrabă ştafetă să se grăbească! Cere ajutor la Brăila, la
Hîrşova! Ai putea cere chiar de la Silistra.
138
– Brăila, Hîrşova şi Silistra nu dam ajutor. Nu prieteni de la Mehmed.

„Un asemenea imperiu destrămat şi plin de neînţelegeri ca acesta, mă
mir cum de se mai menţine‖, gîndi Samuel. Apoi zise:
– În zilele de doisprezece şi treisprezece vom vedea dacă sosesc banii
domnului. Dacă nu vor sosi, va trebui să-l atacăm pe Mihai-vodă de îndată.
Ienicerii noştri sînt mai numeroşi şi mai bine înarmaţi decît oştenii
palatului domnesc. În ziua de paisprezece să nu te duci la vistierie,
Mehmed! Rămîi în palatul tău, cu tunurile şi cu armele pregătite. Îndată
după împărţirea banilor, îl vom lega pe domn. Perisini îi va lua locul, iar de
rest să nu te mai îngrijeşti. Dacă toate lucrurile ies cum am plănuit noi, la o
săptămînă după ce se va aşeza în scaunul domnesc, Perisini îţi va dărui o
sută de mii de galbeni.
– Aşa voi face, încuviinţă Mehmed-paşa, gînditor.
– Şi să nu uit, spuse din nou Samuel. Două sute de ieniceri ar fi bine să
se instaleze chiar de azi în palatul nostru. Asta aşa, ca măsură de
prevedere.
139
Capitolul 14
n după-amiaza de 13 noiembrie a anului 1594 intrară pe poarta de
Î nord a Bucureştilor patru care, străjuite de două sute de oşteni de-

ai lui vodă. Butoiaşele cu galbeni, rînduite frumos, erau
descoperite, iar soarele aspru de toamnă dădea sclipiri aurului. Cîţiva
slujitori cocoţaţi lîngă butoiaşe treceau galbenii printre degete, strigînd
veseli că domnul îşi plăteşte datoriile. Şi doar ei ştiau că butoiaşele sînt
pline cu pietre, că numai deasupra lor se aflau cîteva rînduri de galbeni. La
vederea atîtor bogăţii, mulţimea se înghesuia curioasă şi lacomă, iar oştenii
luptau din greu ca să deschidă calea liberă către vistierie. Ştirea se răspîndi
iute în toate colţurile Bucureştilor. După ce se mistuiră carele în curtea
vistieriei, cîteva sute de oşteni urcară pe ziduri şi umplură tunurile, gata de
bătaie. Acea măsură nu miră pe nimeni, fiind vorba de asemenea avere
uriaşă. Oamenii domniei bătură străzile strigînd şi îndemîndu-i pe toţi
creditorii să se înfăţişeze a doua zi dimineaţă, la ceasurile opt, în poarta
vistieriei. Iar evenimentul acela fu discutat prin hanuri, pe străzi şi în casele
oamenilor pînă după miezul nopţii.
În dimineaţa următoare, de cum începu să se lumineze, cămătarii
veniră grabnic şi făcură coadă lungă, îmbrîncindu-se cu gălăgie mare lîngă
poarta încuiată a vistieriei. Grupuri mari de curioşi se adunară mai la o
parte, dimpreună cu unii care aşteptau să le pice vreo pleaşcă. Mehmed-
paşa opri la palatul său aproape două mii de ieniceri, dar pe măsură ce se
apropia ceasul plăţilor, ienicerii dispăreau grabnic, făcîndu-se a fi uitat de
poruncă. Astfel că, pe la opt, comandantul se pomeni că rămăsese cu vreo
zece oameni. Mehmed înjură pe toate tainele Coranului, hotărît să-şi
pedepsească aprig oştenii. Pînă la urmă, se potoli şi aşteptă liniştit, avînd
promisiunea vistiernicului Dan că i se va aduce partea lui de galbeni.
În casa lui Perisini se făcură unele pregătiri de luptă, conduse de
Samuel, spre hazul veneţianului. Iar cînd toate fură isprăvite cu bună
rînduială, cei doi asociaţi trecură în salon şi se aşezară în jilţurile moi,
aşteptînd veşti de la spioni trimişi la vistierie. Aproape de ceasul plăţilor
sosi de la palatul lui Mehmed un om de legătură şi-i vesti că acolo mai
rămaseră în jurul comandantului vreo zece ieniceri credincioşi. Auzind
asemenea ştire, Perisini rîse cu poftă. Samuel, alb ca varul, porni iute către
odăile haidamacilor. Le găsi goale. Haidamacii plecaseră şi ei pe la vistierie,
trecînd peste poruncă. În clipa aceea, Samuel pricepu că ziua răscoalei e
140
tocmai ziua în care se aflau. Că se pregătise ceva diabolic. Şi că nimic nu

mai poate întoarce lucrurile. Că nu mai există nici o ieşire. Nu încerca să se
liniştească. Ştia, din păcate, că intuiţia şi logica nu-l păcăliseră niciodată.
Se lovi cu palmele peste faţă de necaz şi poate că era pentru prima dată în
viaţa lui cînd îşi exterioriza
astfel sentimentele. Pricepuse în sfîrşit că nu se putea găsi o lovitură
mai bună ca aceasta. Mihai îi avea pe cămătari şi pe ieniceri prinşi într-o
cursă fără ieşire. Nici că se afla o viclenie mai mare, prin care domnul să-şi
adune toţi duşmanii la un loc şi să-i doboare cu tunurile şi să-i împroaşte
cu săgeţile, fără putinţă de apărare. Ieşi în stradă cu disperarea întipărită
pe faţă, urlînd:
– Trădare!
Dar strada era plină de lume veselă, grăbită. Glasurile lor acopereau
glasul lui şi nimeni nu-l luă în seamă. Alergă înapoi şi strigă din uşa
salonului:
– Sutem pierduţi, Perisini! Am înţeles planurile lui Mihai. Nici eu nu aş
scăpa un asemenea prilej, cînd îi ai pe toţi ienicerii în mînă.
– Aiurezi! se răsti Roco. De o săptămînă spui la prostii cu carul.
Din depărtare se auzi bubuitul tunurilor. Veneţianul tresări. În schimb,
Smauel îşi regăsi calmul obişnuit.
Cu puţin înainte de ceasurile opt, clucerul Ieremia Băicoianu întări
gărzile de la porţile Bucureştilor. Iar într-o zi ca aceea, nimeni nu avu ochi
să observe asemenea măsură. Porţile fură zăvorîte. Comandanţii porţilor
primiră poruncă de a nu le slobozi fără hîrtie de la curtea domnească.
Printre miile de oameni aflaţi în faţa vistieriei apărură pe neobservate o
seamă de bărbaţi încinşi cu săbii sau cu arcuri atîrnate pe umeri. Sus pe
ziduri oştenii lui Mihai-vodă şedeau în linişte lîngă tunuri. Boierii şi Preda
Buzescu schimbau glume între ei şi nimeni nu le căta în seamă. Cînd se
împliniră ceasurile opt, slujitorii deschiseră porţile mari. Mulţimea
creditorilor se buluci, strivindu-se unii pe alţii, fiecare încercînd să treacă
înaintea celuilalt din teama de a nu se isprăvi aurul înainte de a le veni
rîndul. Cei care apucară să intre primii fură ienicerii lui Mehmed şi abia în
spatele lor se adunară cămătarii. Întreaga gloată privea nerăbătoare spre
cerdacurile pustii. Cîţiva slujitori încuiară porţile pe dinafară. În curte părea
să se afle un viespar dintre cele mai îndrăcite. Stroe Buzescu ridică braţul
deasupra capului. Cînd îl lăsă pe lîngă corp, tunurile începură să împroaşte
de sus de pe ziduri. În clipa aceea, creditorii şi ienicerii pricepură că nu mai
încape scăpare. Curînd, pe deasupra Bucureştilor se ridică un fum gros cu
miros de pucioasă şi de carne friptă. Iar groaza şi scîrba îi cuprinseră chiar
şi pe cei de pe ziduri.
141
Auzind bubuitul tunurilor, Mehmed-paşa porni către vistierie în fruntea

celor zece ieniceri credincioşi. Dar abia părăsi curtea, cînd îi apăru în faţă
un grup de călăreţi.
– Parcă ne căutai, meştere Mehmed, se auzi glasul lui Caravană. Uite că
am venit la întîlnire. Pînă azi te-ai numit simplu, Mehmed. De azi încolo te
vei numi Sfîntul Mehmed-paşa. Dar înainte de a te trece în rîndul sfinţilor
nu mă lasă inima să nu-ţi dau o veste bună. La ceasul acesta, numai tu şi
aceşti zece ieniceri vă mai aflaţi în viaţă. Domnul Ţării Româneşti a pornit
lupta împotriva Imperiului Otoman. Şi nu ştiu, zău, dacă are să-i fie bine
chiar sultanului vostru. Pe tine am fi putut să te lăsăm cu viaţă. Dar nu
meriţi, Mehmed. Tu ai trădat haina de oştean şi ai dat-o pe cea de lotru.
Mehmed îl asculta doar pe jumătate. Ochii lui urmăreau miraţi norii de
fum care se ridicau dinspre vistierie. Tunurile bubuiau fără întrerupere, iar
pe străzile vecine se auzea strigărul mulţimii, ca un vuiet neîntrerupt:
– Moarte turcilor!
Trezit parcă din visare, Mehmed repezi mîna spre pistol. Fu cel din
urmă gest al lui. Cuţitele lui Cae şi Chirilă fulgerară prin aer şi se înfipseră
adînc în pieptul lui. La zece minute după aceea, clucerul Ieremia Băicoianu
veni în goana cailor, cu peste o sută de ostaşi. În dreptul celor unsprezece
morţi se opri îndelung şi scoase un oftat de uşurare. Descălecă fără grabă şi
trase cele două cuţite din pieptul comandantului, ştiind că vînătorii
trecuseră pe acolo.
Îndată după prînz fu slobozită poarta de nord a Bucureştilor. Şiruri
lungi de care duceau morţii departe în cîmpie, către gropile săpate
proaspăt. Mii de tîrgoveţi se adunaseră în grupuri mari aproape de poartă.
Priveau gînditori acea imensă procesiune şi nu ştiau bine dacă ar fi timpul
să se bucure sau să tremure de groază. Bucureştiul se curăţase de duşmani
în mai puţin de o jumătate de zi, dar Imperiul Otoman era faţă de Ţara
Românească asemenea unui elefant lîngă un purice. Răzbunarea turcilor
putea să fie cumplită. Doi călăreţi în straie sărace se apropiară de poartă,
încercînd să iasă dimpreună cu acele care mortuare. Păreau grăbiţi şi se
strecurau cu multă fereală. Din mulţime se desprinse un bărbat înalt.
Vocea lui limpede îi făcu pe cei doi să tresară.
– Hei, Perisini… Samuel! O clipă, domnilor!
Omul acela era Cae Indru. Veneţianul scăpă o înjurătură şi încercă să
dea buzna. Mîini puternice prinseră caii. Înconjuraţi de vînători, cei doi fură
siliţi să descalece. Vînătorii îi conduseră într-un loc mai liniştit, departe de
mulţime.
– Îţi aminteşti, domnule Perisini, despre o anumită discuţie pe care am
avut plăcerea s-o purtăm la hanul Privighetoarea de Aur? întrebă Cae. Nu
răspunzi. Mă rog! Am să-ţi aduc eu aminte. Atunci susţineai că e o minune
că un valah ştie să se bată cu sabia. Nu ne cunoşti bine, omule. Eu te-am
142
cruţat atunci. De data asta, domnul Ducu cel Iute nu te va cruţa. El e o altă
minune românească. Noi românii avem tare multe minuni. Iată-l pe domnul
Sile Adormitu. Te-a doborît de pe cal doar cu o piatră. Domnul Chirilă
doboară vrabia din zbor doar cu un cuţit. Mi-ar trebui multă vreme ca să-ţi
înşir măcar o parte din minunile româneşti. Ultima minune ai văzut-o azi.
Pe Mihai-vodă îl credeai fricos şi prost. Ei, uite că a omorît într-un ceas
peste două mii cinci sute de turci, fără să piardă un singur oştean.
Domnule Ducu, ia-ţi omul!
Ducu trase sabia şi salută scurt, dar cu multă politeţe. Faţa lui tînără
cu trăsături dulci ca de fată se destinse uşor într-un zîmbet abia înflorit.
– Poate că ar mai fi o cale, domnilor, îi opri Samuel. Nu cerem îndurare,
ci un simplu tîrg. Averea domnului Perisini se ridică la douăzeci de mii de
ducaţi de aur şi optzeci şi cinci de mii de galbeni. Banii sînt ascunşi într-o
firidă din pivniţa casei. Îi veţi găsi uşor. Acum, la început de revoltă, Mihai-
vodă va avea mare nevoie de bani. Fără bani, nu va putea să strîngă oşti.
Luaţi banii şi daţi-ne cale liberă!
– Trădătorule! strigă Perisini, alb de furie. Cu ce drept ai dezvăluit locul
ascunzătorii banilor?
Samuel nici nu clipi cînd răspunse:
– Ştii că-mi place să joc cinstit. Cînd am venit în Ţara Românească nu
aveam bani. Averea aceasta a fost strînsă aici. Li se cuvine acestor domni.
Dacă am pierdut, măcar să pierdem cu eleganţă.
– Turcii vor fi peste două săptămîni în Bucureşti. Din această cetate
blestemată nu va mai rămîne piatră pe piatră, grăi Perisini ameninţător.
– Lasă, domnule Perisini, nu ne duce dumneata grija interveni Chirilă.
Ţi-am oferit o şansă pentru a-ţi arăta de ce sîntem în stare.
– În gardă, domnule, strigă Ducu!
Săbiile se mîngîiară aspru cîteva clipe. Ochii lui Roco erau roşii şi răi ca
ai unui cîine încolţit. Încercă unele
lovituri laterale, înşelătoare. Ducu pară cu promptitudine, fără să dea
un singur pas îndărăt. Lupta pe viaţă şi pe moarte părea o joacă pentru el.
După acele lovituri, Perisini strecură dibaci sabia sub garda vînătorului.
Acesta pară cu o lovitură dată de sus în jos. Pe faţa veneţianului apărură
broboane de sudoare. Adversarul părea de oţel. Cîteva clipe, săbiile şuierară
aspru. Roco nu mai lucra metodic. Lovea la întîmplare. Dăduse tot ce ştia.
Îşi reveni pe neaşteptate. Pe faţă îi apăru un zîmbet rău. Vînătorul ghici
următorul atac în sclipirea ochilor lui Roco. Pară cu îndemînare
împunsătura directă, din faţă, şi porni pentru prima oară la atac. Perisini se
îndoi domol şi căzu în genunchi, cu beregata străpunsă.
Cae Indru se întoarse fără grabă către prietenul mortului.
– Domnule Samuel, eşti liber să pleci! Nu ştiu ce mă face să-ţi dăruiesc
viaţa. Poate inteligenţa domniei-tale. Poate un dram de înţelegere. Ai vrut
143
să-l vezi pe Roco domn al Ţării Româneşti. Ţi-am ghicit jocul de mult. N-ai
reuşit. Umblă sănătos! Depărtează-te de pămîntul românesc! A doua oară,
dacă te întîlnesc, nu voi mai fi binevoitor.
Samuel nu scoase o vorbă. Îşi ridică pălăria, în semn de salut, şi vru să
se mistuie prin poarta de nord a Bucureştilor.
– O clipă, domnule Samuel! strigă din nou Cae. Nu vrem să încapă nici
o solie către Poartă înainte de a ne asigura noi împotriva turcilor. Rămîi în
Bucureşti. Nimeni nu se va atinge de domnia-ta pînă ce vom avea putinţa
să-ţi dăm cale liberă.
– Aţi socotit cu mare înţelepciune, domnule Indru, se înclină Samuel.
Dacă aş fi plecat, garnizoana turcească din Giurgiu ar fi aflat în cîteva
ceasuri despre răscoală.
Străinul se pierdu curînd în mulţimea tîrgoveţilor.
– Ai făcut rău slobozindu-l, domnule Cae! zise Costache Caravană.
Samuel va ascunde aurul din nou.
– Nu, prietene. Mă pricep la oameni. Către seară, vom merge să ridicăm
aurul din casa lui Perisini. Iar dacă Samuel ar rămîne să lupte alături de
noi împotriva turcilor, aş fi din cale-afară de bucuros. E unul dintre cei mai
isteţi oameni din cîţi am întîlnit pînă azi.
Dinspre palatul domnesc se auzeau urale puternice. Mihai-vodă rupea
însemnele datoriilor şi anunţa poporul că s-a tras de sub jugul turcesc.
Vorba lui limpede şi puternică se auzea pînă departe:
– Şi a venit vremea să ne ridicăm împotriva duşmanilor. Să dărîmăm
jugul turcesc. Să ştim că tot ce se agoniseşte aici e al nostru. Să nu mai fim
jumuliţi şi jefuiţi în numele unei ipocrite piretenii. Să fie capitala ţării cu
adevărat la Bucureşti, nu la Constantinopol. Să nu ne mai înveţe nimeni
cum să trăim şi cum să ne chivernisim. Să facem a se şti că dragostea de
ţară şi de libertate sînt mai puternice decît tunurile şi oştile cotropitorilor.
Să facem a se şti că naţiunile mici nu sînt şi nu trebuie să fie la cheremul
cuiva. Iar zicătoarea românească s-o înveţe toţi duşmanii şi să n-o uite
niciodată: „Buturuga mică tăstoarnă carul mare!‖
144
Capitolul 15
P
este Cîmpia Bărăganului se porniră primele semne de iarnă. Era
în ziua de 17 noiembrie 1594. O ploaie subţire, măturată de vînt,
se spulbera fără încetare, gonind vieţuitoarele spre ascunzişuri
tainice. Către prînz se transformă în măzăriche cu bob mărunt, înţepător,
care suna aspru pe pojghiţa subţire de îngheţ ce acoperise cîmpia pînă
departe. În acea zi, a treia după uciderea turcilor, Mihai porni în grabă cu
oştile sale afară din cetatea Bucureştilor. Călare pe un cal alb, focos,
domnul ieşise prin poarta de sud, privind cu dragoste spre miile de oameni
care-i strigau numele şi-i făceau semne prieteneşti. Faţa lui, încă tînără,
frumoasă, cu trăsături parcă dăltuite, era plină de lumină. Vîntul rece îi
învăluia pieptul puternic şi-i răcorea fruntea înfierbîntată. Un an întreg,
supuşii îl crezuseră slab şi fricos. Fusese un an de căutări. De planuri şi de
chibzuială adîncă. Umblase pribeag ca o umbră printre zidurile palatului
domnesc. Nu-i păsase atît de batjocura turcilor, cît îl duruseră acele
căutături mirate şi mîhnite ale unora dintre oamenii lui. Îl amărîseră
privirile indiferente ale mulţimilor. Îl crezuseră trădător şi fricos. Acum,
oamenii îl aclamau şi-l înţelegeau, şi parcă în privirile lor calde se ghicea
părerea de rău că gîndiseră altfel despre el. Acum ştiau că nu luase scaunul
domnesc în scopuri de îmbogăţire sau de fală. Ştiau că e de-al lor. Că e cu
trupul şi sufletul alături de ei. Îi era cald de atîta bucurie. Simţea nevoia să
se descheie la gît.
În faţa lui călăreau vînătorii. Îi privi din spate pe rînd, cu toată
dragostea. Vînt Sălbatic, acel cal cum nu văzuse mai frumos, sălta sprinten,
ducîndu-l pe Cae Indru ca pe-un fulg. Tînărul acesta cu mîna şi mintea
agere făcuse întreaga legătură cu principatul Transilvaniei. Dar la curtea
din Alba-Iulia, numele lui era de ocară. Ce tainice legături se aflau între el
şi Iojica? Ce-l mîna pe acest minunat tînăr să-şi primejduiască viaţa pentru
Ţara Românească? Cine era oare acest Cae Indru? Negăsind răspuns, îşi
mută privirile către Costache Caravană. Vînătorul părea un bolovan mare,
legat pe şaua Zambilicăi. Un cal cu nume de iapă. Un bărbat cu figură de
bîlci, cu inima mare şi vitează. Era tot ce ştia despre el. Chirilă Zece Cuţite
nu se afla printre vînători. Îl întîlnise cu ani în urmă, prin munţi. Nu ştia de
unde vine şi încotro merge. Se legase între ei o tainică prietenie. Acel om
uscăţiv şi scump la vorbă, cu privirea aspră, îi pomenise pentru prima oară
despre nenorocita soartă a poporului român, împărţit şi resfirat sub diferite
stăpîniri. Cine era Chirilă şi din ce locuri se trăgea el, rămăsese o taină ca şi
145
numele lui de acum, care nu putea să fie acesta. Îl privi pe Ducu cel Iute.
Acea sabie aprigă. Acel băieţandru cu figură de fată, care roşea din te-miri-
ce pînă-n albul ochilor. De unde răsărise tînărul acesta? Iată o grămadă de
oameni despre care nu ştia decît că-i sînt prieteni. Îşi mută privirile la
Petrache cel Mic. Bărbat cît un munte, cu accent moldovean, cu voce
năprasnică şi ochi de copil. Îl întîlnise cîndva la o stînă în Parîng. Ce vînturi
îl purtau oare pribeag? Niţă Praştie. Lunganul cu zîmbet naiv, care lua
vrabia din zbor cu praştia, nu vorbea niciodată despre el.
Domnul zîmbi gîndindu-se că încă nu se pomenise o prietenie ca a lor
în care să nu ştie mai nimic unii despre alţii. O singură trăsătură comună
le găsi tuturor: iubeau neamul românesc mai mult decît îşi iubeau viaţa. Şi,
vorba lui Cae Indru: „Erau doar cîteva din minunile neamului nostru‖.
Vodă se ridică în şa. La spatele lui călăreau veseli Stroe Buzescu,
clucerul Ieremia Băicoianu, banul Mihalcea, căpitanul Cocea, vistiernicul
Dan şi bătrînul Vintilă Băicoianu, urmaţi de două mii de călăreţi, în care
vîntul se izbea neputincios ca într-un zid. „Două mii de călăreţi, zîmbi vodă.
Iată prima din cele două ştiri cu care pornesc împotriva unui imperiu. Să
zîmbesc oare pentru naivitatea mea sau pentru curajul meu? Pentru curaj!
Primul hop l-am trecut fără să pierd un singur oştean. Dar cîte hopuri va
mai trebui să trec? Oare cîţi dintre cei care au plecat acum cu mine vor mai
apuca primăvara? Ce gînduri năroade! Cum de-mi veniră după primul hop?
Oare se strecoară cumva frica în sufletul meu? Sigur că se strecoară. Adică,
nu! Adevărul e că mi-a fost frică de la început. Zău că-mi vine să rîd! Două
armate, una din două mii de oameni şi alta de trei mii cinci sute, împotriva
unui imperiu? Cui nu i-ar veni să rîdă? Ei bine, mi-e frică. Dacă nu mi-ar fi
frică, aş fi nebun. Oare ce-i frica? Să fie un simţămînt care se naşte din
senin sau un rezultat al raţiunii? La mine e un rezultat al raţiunii. Cu cît mî
gîndesc mai mult, cu atît mi-e mai frică. Zău că mi-e al dracului de frică!
Cinci mii cinci sute de români împotriva unui imperiu care poate ridica,
fără să-i pese, sute de mii de oşteni. Un imperiu care a zdruncinat din
temelii Asia, Africa şi jumătate din Europa. Doamne, ce-o să mai clătinăm
imperiul acesta! Se vede că toate naţiunile mari au o anumită lăcomie.
Privesc spre popoarele mici cum priveşte lupul către miel. Calcă peste ele
cum calcă zimbrul o crenguţă. Am văzut o dată un zimbru care a călcat
într-un spin, şi din spinul acela i s-a tras moartea. Fiecare om are dreptul
la viaţă, la libertate, la dragoste, la bucurii, la visuri. Dacă îi iei aceste
lucruri, e pe jumătate mort. Oare Cae Indru şi prietenii lui de ce-şi pun
viaţa în primejdie? S-a născut oare sultanul turcilor cu alte drepturi?
Doamne, iartă-mă!‖
Bucureştiul rămăsese departe. I se vedeau doar turnurile înalte. Oastea
lui Mihai-vodă se afla în două păduri. Din faţă apărură călăreţi. Erau oştile
Transilvaniei, conduse de Horváth Mihály, Bekes Ştefan şi Király Albert.
146
Cele două oşti se întîlniră curînd. Boierii şi vînătorii se desfăcură în lături,

lăsînd domnului drum de întîlnire cu comandanţii lui Sigismund. Căpitanul
Király Albert, născut undeva în provincia Gemeri din Ungaria de Sus, se
făcuse vestit în războaiele conduse de Ştefan Báthory, regele Poloniei,
împotriva muscalilor. Înalt şi suplu, cu ochii scînteietori de inteligenţă, cu
faţa deschisă, prietenoasă, plăcu de îndată lui Mihai-vodă. Tînărul
comandant îl privi pe domnul Ţării Româneşti, bucuros că chipul lui falnic
e aşa cum şi-l închipuise. Cu un gest firesc, degajat, îşi săltă căciula mare,
brumărie şi făcu o plecăciune adîncă în faţa omului care îndrăznise a da
atît de mare stricăciune trupelor de ieniceri. Horváth şi Bekes abia
catadicsiră să-şi plece uşor frunţile. Domnul, nevanitos din fire, nu dădu
importanţă unui lucru atît de mărunt şi le răspunse la salut cu prietenia
datorată unor aliaţi.
– Fiţi bineveniţi în tabăra noastră! strigă prietenos.
– Noi n-am venit în tabăra domniei-tale, răspunse acru Horváth.
Stăpînul nostru, principele Transilvaniei, ne-a trimis în Ţara Românească
pentru a o scăpa de turci. Vom lucra aşa cum vom crede de cuviinţă,
pentru faima principelui nostru. Alt conducător nu avem.
Király Albert se săltă în şa scînteind de mînie, şi glasul său se auzi pînă
departe:
– Cine a venit pentru faimă poate pleca acasă!
– Ai vorbit bine, prietene! se încruntă Mihai-vodă. Principatul
Transilvaniei e la fel de ameninţat ca şi Ţara Românească. De nu vom fi
uniţi, turcii ne vor bate pe rînd. Iar dacă numai pentru faimă aţi venit în
părţile acestea, e mai bine să vă întoarceţi acasă. Nu avem nevoie de
asemenea aliaţi.
– Ai să dai socoteală în faţa principelui! se oţărî Bekes.
Mihai îl privi aspru, iar glasul lui avea rezonanţe metalice cînd îi
răspunse:
– Domnul Ţării Româneşti nu dă socoteală decît în faţa lui Dumnezeu.
Pieriţi din faţa mea, altfel pun să vă bată cu ciomegele, ca pe nişte slugi
răzvrătite!
– Acasă, cîinilor! urlă Király Albert ducînd mîna la sabie.
– Veţi plăti amîndoi pe loc! strigă Horváth, făcînd semn trupelor, aflate
destul de aproape.
Mihai-vodă se ridică în scări şi întinse mîna spre pădure.
– Priveşte, Horváth! Priveşte, Bekes!
Cei doi întoarseră capetele. Dinspre una din păduri se apropia în
rînduri strînse o armată numeroasă. În fruntea ei călca mîndru Preda
Buzescu, însoţit de Chirilă Zece Cuţite.
Văzînd asemenea primejdie, cei doi comandanţi mai lăsară din trufie.
Totuşi, Horváth scoase sabia pe jumătate împotriva lui Király. Cuţitul lui
147
Cae îi curmă gestul, înfigîndu-se adînc în braţ, ceva mai jos de cot. O clipă
fu primejdie de încăierare între armate. Bekes se uită pe rînd la oamenii lui
Vodă. Frica i se citea pe faţă. Cu un gest violent, întoarse calul şi dădu
ordin trupelor lui să-l urmeze. Horváth făcu la fel. Dar, spre mirarea lor,
abia îi urmară vreo opt sute de oşteni. Şi chiar printre aceştia, mulţi trecură
cu privirile în pămînt. Cei o mie şapte sute de transilvăneni de sub
comanda lui Albert făcură o manevră iute şi se regrupară în spatele
drumului. Cînd totul se termină cu bună rînduială, Király Albert se înclină
adînc şi strigă, să se-audă pînă departe:
– Aşteptăm comanda voastră, măria-ta!
Vodă se ridică în scări, iar comanda lui fu destul
de scurtă:
– Spre Giurgiu, prieteni!
La un semn al Domnului, comandantul ardelenilor trecu în faţă între
Cae Indru şi Costache Caravană.
– Ai mînă iute, domnule! îi spuse Albert lui Cae în loc de mulţumire.
– Şi inimă prietenoasă, rîse acesta.
Chirilă se alătură Domnului, din mers. Armata Bucegilor se vedea
limpede pe liziera pădurii.
– Aştept ordine, măria-ta! spuse aspru.
– Ordine? rîse Vodă. Te voi dezamăgi. Trei mii şapte sute de oşteni îmi
ajung pentru Giurgiu. Du-te cu oastea înapoi în Bucegi! Va veni o vreme
cînd voi avea mare nevoie de aceşti oameni. Pînă atunci nu mă ating de
armata din Bucegi.
– Cum a fost la Bucureşti, măria-ta?
– Cum a fost, ce?
– Lupta. Cîţi oameni am pierdut? Aud că după plecarea mea cetatea
Bucureştilor a fost atacată de un detaşament de turci aflaţi în trecere prin
aceste locuri.
– Lucrurile nu stau chiar aşa, rîse vodă. Alaltăieri mi-a venit ştire că
vreo trei sute de turci trec dispre Timişoara către Giurgiu. Ieremia
Băicoianu i-a înconjurat cu o mie de oameni. N-a fost nici o luptă. Pe turci
i-am pus să întărească zidurile Bucureştilor.
– Atunci, te las cu bine, măria-ta!
– Cu bine, comandante!
Armata Bucegilor se împărţi în pîlcuri mici şi o luă fiecare în altă
direcţie, cu consemn de întîlnire sus pe platoul de lîngă Babele. Aşa făcuse
şi la venire, astfel că nimeni nu-şi închipui o asemenea armată.
Oastea lui vodă îşi urmă drumul ei către Dunăre. După vreo două
ceasuri, apăru în zare cetatea Giurgiu. Mihai îşi struni calul şi-l aduse în
frunte, lîngă vînători.
148
– Oraşul are o mie cinci sute de ieniceri şi patru mii de oşteni pedeştri,
îi spuse lui Király. Nici o ştire nu a scăpat de la Bucureşti încoace. Dacă-i
prindem nepregătiţi, îi dăm uşor peste cap. Ne vom strecura pe lîngă
pădurea din dreapta. Aşa vom fi văzuţi mai greu. Cînd vom ajunge la pomul
acela rotat, ne despărţim într-un arc mare. Domnia-ta în stînga, eu în
dreapta. Iscoadele mele au adus ştiri că turcii din Giurgiu îşi văd în linişte
de treburile lor. În asemenea situaţie, cred că vom răzbi uşor. Totul e să ne
mişcăm iute, pînă nu apucă să organizeze apărarea oraşului.
Király salută scurt şi-şi adună comandanţii de pîlcuri din mers. Erau
ceasurile douăsprezece şi jumătate. Poleiul parcă nu mai arăta atît de aspru
în apropierea Dunării. După două ceasuri, oraşul era în flăcări. Peste trei
mii de turci trecuseră prin săbiile creştine. Încolonaţi aşa cum veniseră,
oamenii lui vodă luară drumul Bucureştilor. În urma oastei, trei sute de
care duceau arme turceşti, alimente şi haine. Patruzeci de mii de galbeni
adunaţi din oraş fură împărţiţi frăţeşte între oşteni, după datină. Două sute
cincisprezece oşteni nu-şi primiră drepturile, rămînînd să doarmă pentru
totdeauna în pămîntul de la marginea Dunării.
Ştafetele iuţi porniră spre Constantinopol, ducînd primele veşti despre
cele două mari stricăciuni făcute de Mihai turcilor, în mai puţin de o
săptămînă. Numele domnului Ţării Româneşti, necunoscut pînă atunci,
începu să circule de-a lungul Balcanilor şi chiar la Constantinopol. Iar
negustorii trecători pe la Giurgiu purtară cu ei nişte vorbe care umplură de
uimire multe dintre capitalele Eurpei.
Domnul îşi spălase mîinile şi faţa, dar hainele îi erau mînjite de sînge
de sus pînă jos. Cei care-l văzuseră luptînd îl asemuiau cu un fulger picat
din senin. Glasul lui mînios părea bubuit de tunet. Nimeni nu băgase de
seamă să fi lovit de două ori în acelaşi duşman. O singură lovitură de sabie
zdrobea orice împotrivire. Părea un munte care se prăvale, dărîmînd totul în
calea lui. În timpul năprasnicei lupte. Cae Indru călări la dreapta domnului.
Cuţitele lui zburau rar prin aer, dar de fiecare dată ele ajungeau în clipa în
care viaţa lui vodă era în primejdie.
Oştile puseră tabără mare la mănăstirea Sfinţii Petru şi Pavel, aflată
cam la un sfert de ceas călare departe de Bucureşti. Domnul intră în
palatul domnesc, unde iscoade bune îl vestiră că emirul Ibrahim vine
dinspre Timişoara cu două mii trei sute de ieniceri.
Albert Király scrise o lungă scrisoare către Sigismund Báthory, din care
spicuiră printre altele: „… iar măria-ta să nu creadă în urzelile lui Bekes şi
Horváth. Rar mi-a fost a vedea oameni cu mai mare necuviinţă şi laşitate.
Tactica de luptă a celor din Ţara Românească se osebeşte de a noastră.
Domnul Mihai spune mereu că avîntul şi repeziciunea sînt armele cele mai
sigure. Nu i-am cunoscut pînă acum pe aceşti oameni. Alături de ei, parcă
ai siguranţă dinainte că vei cîştiga lupta. Cînd sînt respinşi, se agaţă de
149
duşman de parcă sînt lipiţi de el. Cînd crezi că au fost răpuşi, atunci scot
strigăte mai mari de biruinţă. Şi se aruncă unul pentru celălalt în
primejdie, lucru destul de rar prin alte părţi. Pe unde am luptat eu înainte
era altfel. Numai prietenii se ajutau între ei. Şi fiecare lupta să-şi apere
viaţa lui. Comandanţii şedeau în urmă şi conduceau atacurile din locuri
ferite. Mihai-vodă luptă numai în fruntea oştilor. În luptele de la Giurgiu i-
am vorbit despre rostul comandantului. A rîs. M-a lămurit că el are oşti
puţine şi nu se bizuie pe număr şi pe arme. Asemenea tactică merge numai
la armatele mari. Că domnul trebuie să fie în frunte ca pildă de vitejie, iar
conducerea luptei se poate face şi din locurile primejdioase cînd ai oşti
puţine. Acum îi dau dreptate. E înţelept şi viteaz. În două ceasuri a
spulberat oştirea turcească din Giurgiu. Răcnetul domnului m-a făcut să
mă cutremur – şi măria-ta ştii că nu sînt fricos din fire. Dar cum scriu eu
aici nu pot cuprinde sub pînă cum s-au fost întîmplat. Am văzut mulţime
mare de turci lepădînd armele, fugind şi strigînd cu groază «Mika-li-oglu».
Albert Király
20 noiembrie 1594‖
Mihai-vodă se aşeză pe o bancă tare, de lemn, din odaia lui de lucru.
Era obosit. În ochi i se citea un licăr de mulţumire. „Am trecut şi al doilea
hop. Urmează al treilea şi cîte or mai veni după el. De fapt, e doar
începutul. Cîinele de Ibrahim vine asupra Bucureştilor cu două mii trei sute
de ieniceri, numai oaste aleasă. Al treilea hop trebuie sărit fără pierderi din
partea oştilor noastre. Ibrahim e viclean. Îl vom bate prin viclenie.‖
– Auzi, Băicoiene? strigă după un timp de gîndire. Către seară, pofteşte-
i pe vînători în ospeţie la noi! Am nevoie şi de sfatul lor. Să intre pe poarta
cea mare şi să bată tobele cînd vor intra ei! Acum nu ne mai ferim
prieteniile de nimeni. O clipă! Era să uit: Spune bucureştenilor să nu mai
umble cu frică pe străzi. Să doarmă cu uşile descuiate şi să-şi scoată fetele
de prin pivniţe. Să răsufle în voie, ca gospodarul în casa lui. Cînd crezi că
va ajunge Ibrahim aici?
– Mîine către prînz, măria-ta. În drumul lui nu a făcut stricăciuni ca de
obicei. E vulpe vicleană acest emir. Se poartă de parcă nu ar şti nimic din
ce s-a petrecut aici.
– Ne vom purta şi noi la fel, zise vodă. Dacă va fi să dăm luptă cu el, nu
o vom da în oraş. La început de iarnă ar fi greu să dregem unele stricăciuni
mai mari. Mîine dimineaţă ne mutăm în tabăra de la mănăstirea Sfinţii
Petru şi Pavel.
150
Capitolul 16
A
doua zi la prînz, emirul Ibrahim se opri cu oştile la marginea
Bucureştilor şi luă cvartir acolo, punînd împrejur întărituri de
tunuri. Văzînd asemenea gloată de turci, locuitorii se speriară şi
se uitau miraţi de pe ziduri după oştile lui vodă plecate în grabă.
Turcul trimise solie la domn, vestindu-l că vrea să ierneze la ţară, iar
după datină ar avea nevoie de ceva bucate pentru ieniceri şi zece mii de
forinţi. Solii găsiră poarta palatului încuiată. Oştenii de pază îi înştiinţară
că domnul nu se află în Bucureşti.
– Se ascunde, cîinele, între zidurile palatului, strigă Ibrahim. Te dibui
eu, pui de năpîrcă!
Porni spre palat într-o vizită, chipurile de prietenie, în fruntea a două
mii de ieniceri. Trecînd prin oraş se purtă binevoitor. Într-o piaţă aruncă
din mers cîteva monede de aur pentru miluirea săracilor. Cînd află că
palatul e cu adevărat pustiu de domn şi de oşteni, turbă de mînie, dar îşi
ascunse cu grijă supărarea sub un zîmbet plin de bunătate. La ieşirea din
oraş îl întîmpinară Cae Indru dimpreună cu cîţiva boieri.
– Alah să fie cu tine, Ibrahim! îl salută Cae.
– Şi cu voi, prieteni! Oare preaînţeleptul domn al Ţării Româneşti
poposeşte cumva la Tîrgovişte? Alah să-l ţină în pace!
– Da’ de unde, luminăţia-ta?! Mihai-vodă poposeşte în tabăra de la
mănăstirea Sfinţii Petru şi Pavel. E foarte aproape de aici.
– Aţi pus tabără de iarnă afară din oraş? se miră emirul.
– E loc mai mult acolo pentru cei zece mii de oşteni.
– Zece mii? se încruntă Ibrahim. De ce atît de mare oaste?
Avem ştiinţă, luminăţia-ta, că la primăvară măritul vizir Sinan-paşa va
porni luptă mare cu Apusul. Ca supuşi vrednici, ne-am gîndit să intrăm
atunci cu oştirea sub comanda marelui-vizir. Dar despre asta îţi va da mai
multe lămuriri domnul Ţării Româneşti. Văzînd oastea luminăţiei-tale, ne-a
poruncit să-ţi prindem calea şi să te poftim degrabă în tabăra noastră.
„Nu are el zece mii de oşteni, gîndi Ibrahim, dar pînă aflu numărul lor
nu mă încumet la nimic.‖
– Să mergem! răspunse brusc, lepădînd ienicerii şi păstrînd lîngă el
cincizeci de suitaşi.
Mihai-vodă şi Ibrahim se întîlniră într-o odaie nu prea mare din
clădirea mănăstirii. În sobele mari ardea un foc vesel, dînd odăii o
151
atmosferă calmă, prietenoasă. Luară loc unul în faţa celuilalt, în nişte jilţuri
înalte şi moi.
– Ai mulţi oşteni, observă Ibrahim.
– Şi mulţi duşmani, luminăţia-ta.
– Pe timp de iarnă, nimeni nu se încumetă la război.
– Asta m-am gîndit şi eu, zîmbi vodă. Dacă îi slobod pe la casele lor, în
primăvară nu mai am putinţa să-i adun, din lipsă de bani. S-ar putea să fac
rost peste iarnă de ceva bani, dar acum nu am destui galbeni să le dau
lefile din urmă. Dacă nu-i plătesc, la primăvară nu mai pun mîna pe ei.
– Mîine îţi trimit banii de care ai trebuinţă, promise emirul. Nu se cade
să ţii în leafă pe timp de iarnă atîta armată. Ea apasă greu vistieria ţării. Te
poftesc mai pe seară în tabăra mea, să facem socotelile.
„Să pofteşti pe mutu! gîndi vodă reţinîndu-şi un zîmbet. Mîine pe
vremea asta aş fi dincolo de Dunăre, cu căpăţîna în fundul unui sac. Lasă,
că ai să vezi tu la noapte pe dracu’.‖
– În astă-seară nu am putinţă, răspunse Mihai. Unele lucrări grabnice
mă opresc aici. Dar dacă luminăţia-ta m-ar pofti mîine la prînz, ar fi multă
cinstire pentru mine.
Ibrahim aprobă bucuros, gîndindu-se că mîine la prînz îşi va rîndui
ienicerii pe picior de plecare. Îl va prinde pe Mihai şi, pînă să afle românii,
se va adăposti cu domnul ghiaur în cetatea Giurgiului.
Înnoptase de mult. Peste Bucureşti se abătu o pală de vînt călduţ, ca
un protest împotriva iernii. Pe cerul închis multe nopţi la rînd apărură ici-
colo cîteva stele. În curtea bisericii Bunavestire se statornicise liniştea.
Biserica fusese ridicată cu cîţiva ani înainte, în curtea palatului doamnei
Mavrotidis, acea grecoaică văduvă şi evlavioasă care de la mila proniei
cereşti ţinuse vreo trei sau patru bărbaţi cu binecuvîntare şi încă vreo doi
sau trei păstraţi în rezervă pentru unele cazuri de trebuinţă. Gurile rele
spuneau că grecoaiaca îşi otrăvise primul soţ. Că unchiaşul acela – care să
tot fi avut cam la optzeci de ani se dovedise cam muieratic. Gurile rele mai
spuneau că doamna Mavrotidis era în al douăzeci şi cincilea an al vieţii şi se
prezenta grozav de frumoasă şi nurlie. Aflînd despre unchiaşul ei că se cam
abate pe la unele văduvioare de prin împrejurimi, tînăra femeie îşi otrăvise
soţul într-un moment de gelozie şi luase drumul către Dunăre. De atunci
nu se mai auzise nimic despre ea. Palatul, rămas cu multă mobilă scumpă,
înconjurat de ziduri puternice, slujise în vremea din urmă ca loc de popas
sau de iernare unor trupe de ieniceri.
Emirul Ibrahim dormea liniştit în patul frumoasei grecoaice, fără să
viseze măcar la primejdia în care se afla. Odăile multe şi biserica adăpostiră
pe cei mai mulţi dintre ieniceri. Iar cei care nu încăpură în numeroasele
odăi ocupară cămăruţele foştilor slujitori. Pe la colţuri de curte se
rînduiseră străji. Tunurile rămaseră dincolo de ziduri, aşezate în poziţie de
152
luptă. Alte tunuri fură aşezate în faţa porţilor grele, gata să sloboadă foc în
caz de atac al românilor.
În spatele palatului se întindea pînă departe o pădure cu copacii rari şi
cu tufăriş mult. Spre dreapta, zidurile palatului coborau pînă la malul
Dîmboviţei. Apa, care prinsese înainte cu cîteva zile o pojghiţă subţire de
gheaţă, curgea liniştită, atingînd zidurile de piatră cu clipocit lin. Cîteva tufe
cu rădăcinile ieşite dintre pietrele zidurilor îşi aplecau mult crengile crude,
mîngîind apa.
Trecuse de miezul nopţii. Gărzile turceşti se schimbaseră de mult.
Vîntul se mai înteţise şi făcea să geamă pădurea. Cae Indru se ridică de sub
o tufă. Apa Dîmboviţei îi ajungea pînă la genunchi. Mişcîndu-se, îl călcă
zdravăn pe Costache Caravană. Vînătorul îşi înăbuşi o înjurătură şi se gîndi
nu tocmai satisfăcut: „Dacă m-ar vedea Zambilica în ce nămol şi apăraie am
ajuns, s-ar îmbolnăvi de inimă rea. S-ar putea să mai fie prin apa asta nişte
lipitori mari cît iataganele. Parcă e mare lucru să se urce pe mine cîteva?
Astea se bagă pe unde nici nu crezi şi îţi sug sîngele şi te vlăguiesc. Poate că
am niţel noroc. Acum, la sfîrşit de noiembrie, or fi intrat şi ele la iernat. Pe
urmă, nu se ştie dacă văd ele noaptea prin apă.‖
Cae îl izbi cu cotul. De frica lipitorilor, începuse să bombăne. Mai
şezură un timp nemişcaţi. Numai vîntul se auzea. La cîţiva paşi de ei se afla
o gură de canal ca o mică peşteră săpată în zid. Cae se aplecă spre canal şi-
i pipăi pereţii. Caravană nu putea trece pe acolo. Pereţii erau prea apropiaţi.
Rămînea să străbată singur drumul acela, care ducea probabil undeva în
subsolul palatului. Un zidar care lucrase cîndva la acea canalizare spusese
că pe acolo se poate ajunge în palat cu oarecare uşurinţă. De reuşita lui
Cae depindea întreaga acţiune din noaptea aceea. Canalul nu mai fusese
folosit de multă vreme. Pereţii lui erau uscaţi. Tînărul judecă mult înainte
de a se face nevăzut pe drumul acela neobişnuit. Dacă întîlnea surpături pe
canal, era nevoit să se întoarcă. Se mai putea întîmpla să nimerească într-o
bucătărie sau într-o baie. Iar acelea să fie ocupate de turcii care se
odihneau la asemenea vreme. Sau se putea ca întreg canalul să se termine
undeva cu nişte tuburi mult prea înguste pentru un loc de trecere. Zidarul
de la care luase informaţii spusese că nu mai ştie dacă se mai făcuseră ceva
lucrări la canalizarea veche. Timpul era preţios. Îi şopti lui Caravană să se
întoarcă în pădure şi să aştepte la locul de unde plecaseră. Intră în canal cu
oarecare greutate şi începu să se tîrască. Umerii lui ştergeau pereţii.
Cloaţele de cărămidă îi juleau mîinile. Pe măsură ce înainta, duhoarea era
de nesuportat. În unele locuri trebuia să-şi adune mult umerii. Ajunse
curînd la o ramificaţie. Două canale ceva mai înguste se continuau în
dreapta şi stînga. Îşi urmă drumul constatînd cu necaz că pereţii deveniseră
ceva mai strîmţi. I se păru o veşnicie de cînd se tîra pe drumul acela.
Fruntea lui se izbi de un zid. Tresări speriat, bănuind o prăbuşire mai veche
153
care-i stăvilea drumul. Dar mîna care pipăia nu mai simţi zidul. Se ridică în
picioare. Săltă mîinile deasupra capului, fără să dea de un acoperiş. Pereţii
din jur erau alunecoşi. Începu să pipăie fiecare palmă de perete. Întîlni o
nouă gaură de canal, ridicată ceva mai sus. Se strecură pe ea şi-şi continuă
drumul tîrîş. Undeva în faţa lui întunericul părea ceva mai slab. O rază de
speranţă încolţi în inima tînărului. Îşi îndoi sforţările şi nu mai luă în
seamă unele zgîrieturi. Ajunse, curînd, într-un nou cămin. Deasupra lui se
zărea cerul. Un cer întunecos şi aspru. Pereţii căminului erau din cărămidă,
pe care se formase cu timpul o pojghiţă de muşchi alunecos. Un om
îndemînatic ar fi putut să se caţere pe el cu oarecare greutate, mai ales că
adîncimea lui nu depăşea două staturi de om. Prinse în palmă o ieşitură a
zidului, cătă sprijin pentru picioare şi înaintă cu multă precauţie. Afară,
vîntul cînta subţire în crengile copacilor. Cae Indru ieşi în dreptul unei foste
bucătării. Tufele mari, crescute în neorînduială, îl adăpostiră curînd. Pe
zidurile înalte nu se auzea zgomot de paşi. Străjile dormeau cu siguranţă în
apărătorile de cărămidă. Sub şoproanele lungi, caii nu-şi aflau astîmpăr. La
unele ferestre se vedeau lumini palide. Tînărul se mişcă repede de lîngă
zidurile palatului. I se părea că se despărţise de Caravană cu cine ştie cîte
ceasuri înainte. Ochii lui ageri se obişnuiră iute cu întunericul de afară.
Trecu de un nou colţ al masivei clădiri. Spre dreapta se vedea destul de
lămurit o arcadă, pe sub care înainta o cărare pînă la un bazin cu apă.
Ocoli bazinul. Portiţa de fier din zidul împrejmuitor trebuia să fie prin
apropiere. Dacă nu se aflau străji în locul acela, însemna să aibă noroc din
plin. Se lăsă totuşi la pămînt şi se tîrî spre zid. La cel mult douăzeci de paşi
în faţa lui, doi oameni şedeau de vorbă. Erau străjile turceşti care păzeau
uşa aceea dosnică. Acoperit de tufele dese, înaintă cu multă bagare de
seamă. Îl mai despărţeau cel mult zece paşi. Trase din teacă două dintre
faimoasele sale cuţite, dar nu îndrăzni să le arunce. Un strigăt ar fi fost de-
ajuns pentru a ridica tot palatul în picioare. Nu se aşteptase la asemenea
ghinion. Dacă turcii ar fi pus o singură strajă acolo, treaba s-ar fi rezumat
la o simplă joacă pentru el. Timpul se scurgea repede. Trebuia să se
grăbească. Luă de pe jos un bulgăre de pămînt şi-l aruncă în zid, ceva mai
încolo. Turcii se opriră din vorbă. Spera că, alarmat de zgomot, va porni
numai unul în direcţia aceea. Dar, spre necazul lui, cele două străji merseră
împreună. Abia se depărtară cei doi, cînd îi încolţi în minte un plan nou.
Lîngă uşă se afla o adîncitură. Din cîteva salturi, îşi găsi adăpost acolo.
Străjile reveniră. Erau în dreptul lui la cel mult un pas. Tînărul prinse cîte
un cuţit în fiecare mînă. Cele două străji se schimbau de pe un picior pe
celălalt. O clipă, se întoarseră cu spatele spre zid. Era clipa pe care o
aşteptase Cae. Făcu un salt. Braţele lui loviră aproape în acelaşi timp. Unul
dintre cei doi gemu puternic, dar geamătul se pierdu în foşnetul vîntului.
154
De-a curmezişul uşii se afla un drug mare de fier, prins în nişte inele
fixate în zid. Trase drugul fără multe eforturi, semn că prin uşa aceea se
mai umblase chiar de curînd. Scoase din buzunar o cheie grea, de formă
ciudată, cu trei colţuri. Broasca alunecă, scrîşnind uşor. Deschise uşa şi se
strecură afară, aproape de malul Dîmboviţei. O cărăruie pe care nu o
observase mai devreme ducea pe lîngă zidul împrejmuitor, direct în pădure.
Caravană aştepta ascuns în întunericul primilor copaci. Undeva în
depărtare cîntau cocoşii dinspre ziuă. O mie de oşteni înarmaţi cu topoare
scurte şi grele păşeau pe vîrful picioarelor în urma lui Cae Indru.
Cînd se lumină de ziuă, întreaga oaste otomană trecuse pe sub
topoarele româneşti. Mai rămăsese în viaţă doar comandantul, marele-emir
Ibrahim. Acel conducător fălos, care visase că va duce cu el căpăţîna lui
vodă, chiar în ziua aceea.
Căzură astfel în mîinile românilor cam la trei mii de cai, douăzeci de mii
de galbeni, cincisprezece mii de forinţi, arme, nouă tunuri şi multe bagaje.
Clucerul Ieremia Băicoianu îl duse pe emir la paltul domnesc, în faţa lui
vodă. Ibrahim era îngrozit. Nu-şi putea ierta greşeala de a nu fi pus mare
pază în jurul palatului. Trufia îl nimicise. Încercă să-l sfideze pe domn, dar
se vedea de departe că teama e mai puternică decît aerul pe care şi-l luase.
– Ai să plăteşti cu viaţa, cîine, pentru stricăciunea pe care ai făcut-o! se
răsti el. Ştii bine că sînt sfetnicul sultanului.
– Va veni şi rîndul stăpînului tău, răspunse domol vodă. Pregăteşte-te
de moarte, Ibrahim! Roagă-te lui Alah al vostru pentru păcatele tale!
Pînă în clipa acea sperase că Mihai-vodă nu va îndrăzni să-l omoare. Pe
faţă i se aşternu o paloare ca de om care şi-a pierdut respiraţia. Se uită
împrejur, dar nu văzu feţe încruntate, ci calme, semn că nu se mai poate
negocia nimic. Buzele începură să-i tremure.
– Plătesc răscumpărare, bolborosi căzînd în genunchi. Cincizeci de mii
de galbeni.
– Nu, Ibrahim!
– O sută de mii. Sînt mai bogat decît marele-vizir. În două săptămîni
aveţi banii.
– Nu, Ibrahim! spuse vodă din nou. Pe voi v-a ajuns judecata. Aţi călcat
numai prin grădinile vecinilor, fără milă, şi nu puteţi aştepta îndurare de la
cei pe care i-aţi supus cu iataganele.
– Am putea să facem un tratat de alianţă. Puterea mea e mare la
Constantinopol.
– Ştiu, Ibrahim, dar la ce ne-ar folosi? Ţările mari nu au respectat
niciodată tratatele cu ţările mici.
– Voi căpăta pentru tine domnia pe viaţă.
– Mi-am luat-o singur.
– Şi nu mai există altă scăpare?
155
– Nu, Ibrahim! Nimic din viaţa ta nu îţi asigură dreptul la milă.

– Dar sînteţi nebuni de legat! Cu ce vă ridicaţi voi împotriva noastră?
Cu o mînă de oşteni? Adunaţi-vă minţile pînă nu e prea tîrziu! Ce va mai
rămîne din Ţara Românească la primăvară?
– Nu ne duce grija! Voi nu mai ştiţi de mult să vă bateţi!
Gărzile îl tîrîră afară. Se isprăvise cu al treilea hop.
156
Capitolul 17
L
a 28 noiembrie 1594, oaspeţi de seamă fură primiţi în castelul
din Obreja. Contele Beckembauer dimpreună cu Stela făcură
onorurile de gazde lui Sigismund Báthory. Tînărul principe intră
în castel urmat de cea mai strălucitoare suită a Transilvaniei, din care nu
lipseau cancelarul Ştefan Iojica, Gáspár Kornis comandantul armelor
ardelene, Ştefan Bocskai unchiul principelui, contele Teleki, baronul Ştefan
de Zerind şi acel vestit călugăr iezuit Carrillo, despre care se ştia că e
împuternicit să se amestece în toate treburile de seamă a principatului.
Tînărul Sigismund, îmbrăcat într-un costum de mătase albă, peste care
purta o pelerină de aceeaşi culoare, căptuşită cu piei mărunte, nu se
împodobise potrivit timpului rece şi ploios, dar ştia că albul îl prinde de
minune. Înalt şi subţire, cu faţa măslinie parcă bronzată, cu fruntea largă,
cu ochii strălucitori, inteligenţi, făcea parte dintre acei tineri care plac de la
prima vedere. Doar glasul lui puţin strident contrasta oarecum cu
înfăţişarea plăcută.
– Te vedeam rar la curtea noastră, conte, spuse principele. Iar tînăra
contesă nu ne-a dat pînă acum prilejul să-i admirăm frumuseţea.
– Cred că dragostea faţă de stăpîn nu se măsoară prin numărul
vizitelor, se înclină îndrăzeţ Beckembauer.
– Bun răspuns, domnule! rîse Sigismund. Mă conving din nou că eşti
un om de spirit. Asta în ceea ce te priveşte pe domnia-ta, pe care te-am
văzut la curte în cîteva rînduri. Dar ce va răspunde contesa? Ştiu că nu am
avut plăcerea s-o vedem pînă acum. Oare ne-a mers un nume rău prin
aceste locuri?
Se întoarse către Stela cu un gest iute, încercînd să braveze timiditatea
pe care o simţea în faţa unei femei frumoase.
Fata zîmbi abia perceptibil.
– Ştiu că măria-ta iubeşti mai mult armele şi nu ai fi avut ochi pentru o
biată copilă ca mine.
Sigismund se încruntă o clipă, gîndindu-se că Stela făcuse aluzie la
presupusa lui impotenţă. Gurile rele şopteau că nimeni n-ar fi avut ştiinţă
că principele s-a culcat cu vreo femeie. Dar norul de pe fruntea lui Báthory
trecu la fel de repede cum venise. În glasul şi în ochii ei nu se putea citi
decît sinceritate.
157
– Aţi auzit, domnilor? rîse principele. Cea mai frumoasă fată a

Transilvaniei se numeşte pe sine o biată copilă. Pe toţi dracii! E prima
noastră frumuseţe!
– A doua, măria-ta! Spuse Bocskai rece. Prima e principesa!
– Ah, da! se încruntă principele. Într-adevăr, principesa e cea mai
bogată!
Fu un moment penibil, pe care cancelarul, cu obişnuitul lui tact, îl
înlărură iute, obţinînd o privire de recunoştinţă din partea lui Sigismund.
– Nu vi se pare, măria-ta, că domnul conte Teleki e cusut la gură?
Se porni un hohot de rîs. Iar contele, care nu mai roşise de pe la
cincisprezece ani, se pomeni că-i ard obrajii.
– Aşa e, conte! se miră principele. Ţi-au dispărut vorbele de duh de cum
ai intrat în Obreja. Oare dragostea face casă bună cu pierderea graiului?
– Lucrurile se arată mai grave, zîmbi contele. Se pare că mi-am pierdut
capul.
– Ce spui, contesă, de nenorocirea asta? se întoarse principele
insinuant către Stela.
– Cred că domnul conte l-a pierdut de multe ori. Nu-i va fi greu să-l
regăsească.
Se stîrni un hohot mare de rîs. Numai Sigismund rămase îngîndurat.
La aluziile lui aproape directe, fata răspunsese cu un refuz delicat, cum
numai Iojica ar fi fost în stare. Contele Teleki simţi un junghi în inimă. Stela
îi reproşase cu multă delicateţe trecutul lui presărat cu femei. Nu avea
încredere în el. Cel puţin, aşa putea deduce din vorbele ei. De fapt, nici el
nu crezuse vreodată că s-ar putea îndrăgosti cu adevărat. Acum se purta ca
un băieţaş abia trecut de vîrsta copilăriei. Nu îndrăznise să ceară mîna
Stelei. Îl rugase pe principe s-o facă în numele lui, sperînd că asemenea
protecţie înaltă îl va ajuta.
Principele îi ghici gîndurile şi făcu o nouă încercare ceva mai directă:
– Nu crezi, contesă, că l-ai putea ajuta?
Stela îl privi limpede cu ochii ei cenuşii ca oţelul. Iar în cuvintele ei nu
se simţi nici cea mai uşoară urmă de ironie.
– Ba da! Îl voi ajuta cu plăcere pe domnul conte, dar căutările cer timp
îndelungat. Uneori, mai mult decît
ne închipuim.
Răspunsul ei era în doi peri. Totuşi, contele se mulţumi cu acesta şi
puse capăt discuţiei prin răspunsul lui:
– Voi aştepta.
Discuţiile trecură pe alte făgaşuri, spre bucuria celor de faţă, care
şezuseră încordaţi cît durase peţitul.
– Avem ştiri noi din Ţara Românească, zise principele, satisfăcut.
Oastea noastră a făcut mari stricăciuni turcilor. În trei bătălii, sultanul a
158
pierdut peste opt mii de oameni, numai oaste aleasă. De la noi s-au
petrecut doar vreo două sute de oşteni. Albert Király lucrează bine pentru
noi.
Iojica îl afurisi în gînd pe principe, observînd că acesta nu pomeneşte o
vorbă despre Mihai-vodă şi despre vitejii lui. Apoi văzînd că Sigismund îi
trage înainte cu asemenea gogoşi, se hotărî să intervină:
– Oştile noastre au fost binevenite după măcelul de la Bucureşti, măria-
ta.
– Care măcel? se interesă Beckembauer.
Iojica îl privi mirat. Se răzgîndi. Ştirea nu avusese timp să ajungă.
– În cetatea Bucureştilor se aflau vreo două mii şi ceva de ieniceri.
Mihai-vodă i-a păcălit promiţîndu-le ceva bani şi i-a atras la vistierie pe toţi.
Românii au încuiat porţile, au pus foc palatului vistieriei şi au bătut-o cu
tunurile. Nu a mai rămas în viaţă nici unul dintre ieniceri. Acesta a fost
primul semnal de revoltă împotriva turcilor. La cîteva zile după măcelul de
la Bucureşti, Mihai-vodă şi-a unit oastea cu cei o mie şapte sute de oameni
conduşi de Albert Király şi a atacat cetatea Giurgiului. S-a făcut victorie
mare la Giurgiu. Oştile de acolo au trecut pe sub săbiile creştine. Domnul
Ţării Româneşti s-a întors de la Giurgiu tocmai la vreme. Emirul Ibrahim
venea către Bucureşti cu două mii de ieniceri. Avem ştire proaspătă că o
mie de oşteni de ai lui Mihai-vodă au răpus întreaga oaste condusă de
Ibrahim.
Se auzi un murmur de neîncredere. Cancelarul se prefăcu a nu observa
şi-şi continuă povestirea.
– Ibrahim s-a încuiat peste noapte în palatul unei grecoaice, aflat în
afara zidurilor cetăţii. Românii i-au surprins în timpul nopţii şi i-au tăiat
pînă la unul. Se crede că Ibrahim ar fi promis domnului o sută de mii de
galbeni în schimbul vieţii sale. Iar domnul a respins asemenea tîrg. Meritul
de seamă este al domnului Ţării Româneşti, dar tot din acele înştiinţări
sigure aflăm că cele trei bătălii au fost cîştigate prin iscusinţa unor viteji pe
a căror viaţă noi am pus plată în aur. E vorba de Cae Indru, Costache
Caravană, Chirilă Zece Cuţite, Ducu cel Iute, Niţă Praştie şi Petrache cel
Mic. Se spune că aceşti oameni fac izbîndă cît o oaste întreagă. Iată, măria-
ta, că Mihai-vodă s-a înconjurat de luptători pe care ar fi încîntat să-i aibă
oricare dintre domnii Europei.
– Sînt nişte lotri! spuse cu dispreţ Sigismund.
– Asta afirmă duşmanii lor. Şi au destui. Cine ar putea să-i învinuiască
de tîlhărie? Despre Cae Indru s-a spus că e tîlhar la drumul mare, dar
nimeni nu s-a plîns că i-ar fi luat punga. Să nu ne luăm după simple
scorneli, măria-ta.
– Lumea vorbeşte, interveni Bocskai. Şi nu prea iese fum de unde nu e
foc.
159
– Numai despre oamenii de seamă vorbeşte lumea. Despre principele

nostru s-a spus că ar fi în legătură cu acel bandit numit Kunzli. Că de aici
se trage averea lui. Despre domnia-ta, domnule Bocskai, se vorbeşte că
urmăreşti scaunul principatului. Despre mine se spune că sînt omul
turcilor şi că numai pe faţă mă interesez de o alianţă cu creştinii.
– Eşti bine informat! rîse principele.
– Altfel nu aş putea fi cancelarul măriei-tale.
Răspunsul îi plăcu mult lui Báthory, ceea ce-l făcu mai binevoitor.
– Parcă spuneai ceva despre acei vînători. Continuă, domnule!
– Domnul cancelar are totdeauna o vorbă bună pentru acei vînători,
insinuă cu răutate prost ascunsă Gáspár Kornis.
Cancelarul îl privi blînd. Ştia unde bate Kornis. Duşmănia lor era veche
şi bine ascunsă.
– Aşa e! zise mirat principele. Le acorzi prea multă atenţie, domnule
cancelar. Ai putea să răspunzi la insinuarea lui Kornis?
– Am răspuns mai devreme. Iar ca om de stat aş mai adăuga doar că nu
aş merita să mă număr printre slujitorii voştri dacă mi-ar lipsi însuşirea de
a cunoaşte oamenii care ne fac mare trebuinţă.
– Crezi că ar fi fost bună pentru noi prietenia acelor vînători?
– Eu nu am dreptul să cred. Sînt sigur. Şi mai ştiu că ne-am putea lipsi
de jumătate din oastea Transilvaniei, pe care o conduce cu atîta pricepere
domnul Kornis, dacă i-am avea prieteni.
– Pînă azi nu am mai auzit asemenea lucruri, mîrîi Kornis.
– Rău, domnule comandant! Ca soldat, ar trebui să le auzi.
– Poate că ar fi bine să le acordăm iertare, spuse Sigismund.
– Nu iertare, măria-ta! Noi ar trebui să le cerem iertare pentru prigoana
pe care am făcut-o asupra lor.
Principele se încruntă aprig.
– Ai întrecut măsura, domnule cancelar! Principele Transilvaniei să
ceară iertare unor coate-goale? Unor vîntură-lume? Haida-de!
– Se pare că ai uitat că îi vorbeşti principelui nostru, puse Kornis paie
peste focul care era gata să izbucnească.
– Nu principele, măria-ta! răspunse calm cancelarul, fără să ia în
seamă vorbele comandantului. Se poate găsi o cale. Iar domnul Ţării
Româneşti nu s-a sfiit să-l sărute pe Cae Indru, de faţă cu întreaga oştire.
– Să le dăm nişte bani, propuse Báthory.
– Vînătorii nu lucrează pe plată. Acel Perisini despre care avem ştire că
urmărea să apuce scaunul de domnie al Ţării Româneşti le-a promis
unsprezece mii de galbeni pe an pentru fiecare dintre ei dacă vor intra în
slujba lui.
Cei de faţă scăpară o exclamaţie.
– Trebuie să fie foarte bogaţi dacă au respins asemenea sumă.
160
– În afară de caii, de armele lor şi de îmbrăcămintea de pe ei nu au

nimic.
– Grozav! se entuziasmă principele. Cu siguranţă că sînt nebuni.
– Măria-ta, spuse grav cancelarul, la 15 noiembrie l-ai trimis pe domnul
Kornis cu oaste mare să bată cetatea Oradiei şi să-i alunge pe turci. S-a
întors fără izbîndă – şi nu s-a luptat rău. Dacă îi avea cu el pe acei nebuni,
lua Oradea cu numai jumătate din oastea care l-a însoţit.
Se auzi o exclamaţie de uimire, dar toţi ştiau că Iojica nu vorbea
niciodată prăpăstii. Iar principele intui că nu i-ar susţine cu atîta căldură
pe acei oameni dacă nu ar urmări un scop de mărirea puterii Transilvaniei.
– Ducu cel Iute l-a omorît pe contele Bindász! strigă Kornis. Un
spadasin ca el nu mai găseşti în tot principatul.
– Şi nici pramatie ca el, răspunse tăios Iojica.
– A fost, totuşi, un omor.
– Nu! Luptă cinstită cu sabia. Nu prea eşti bine informat, domnule
comandant.
– Chirilă Zece Cuţite i-a omorît pe solii turcilor chiar în Alba-Iulia.
– Iar turcii au ars un sat de munteni din Ţara Românească.
– Costache Caravană l-a jefuit pe principe de treizeci şi opt de ocale de
aur. A lăsat chiar o scrisoare, prin care ne dă de ştire. N-o să zici că nu e
adevărat.
– Domnule Kornis, scrisul nu dovedeşte nimic. Scrisoarea o putem
pune pe numele lui Caravană eu sau dumneata, sau Kunsli. Iar dacă ar fi
adevărat, nu i-am putea reproşa nimic. Era hăituit de oamenii noştri pe
nedrept şi putea să pună la cale o răzbunare măruntă.
– Treizeci şi opt de ocale sînt o răzbunare mică? Haida-de!
– Destul, domnilor! interveni Sigismund cu blîndeţe. La 18 decembrie
vom da un bal la curtea noastră din Alba-Iulia. Principele Transilvaniei îi
pofteşte pe vînători la balul acela.
Faţa lui Iojica era de nepătruns. Obţinuse o victorie de dragul lui Indru.
Pe de altă parte, vînătorii, avînd mînă liberă pe aceste meleaguri, ar fi putut
lucra mai bine în folosul românilor. Ştiindu-l pe principe cît de uşor se
încinge şi că moare de curiozitate să-i cunoască pe vînători, spuse prefăcut:
– Măria-ta, s-ar putea ca acei domni să respingă nobila voastră
invitaţie.
– Pe toţi dracii! se înfurie pricipele. Ia măsuri, domnule cancelar, să nu
se întîmple una ca asta! Scoate-i de sub urmărirea legilor noastre! Arată-ţi
cunoscuta dumitale dibăcie!
– Voi lua toate măsurile, se înclină cancelarul.
– Ah, măria-ta! zîmbi ciudat Kornis. Cînd e vorba de interesele
domnului Iojica, se vor lua cu siguranţă toate măsurile.
161
– Eşti nedrept, comandante! se răsti Sigismund. Ochii lui aruncau

văpăi de mînie. Ar trebui întîi domnia-ta să te bucuri cunoscînd asemenea
viteji. Nu-mi plac slujitorii care în afara unei duşmănii rău ascunse nu mai
vor să ştie de nimic. Dacă aceşti oameni nu-ţi plac domniei-tale, îi plac
principelui. Căpitanul nostru, domnul Albert Király, îi laudă pe vînători
chiar mai mult decît o face domnul cancelar. Ei bine, comandante, ard de
dorinţa să-i cunosc. Domnia-ta ştii cum a fost cucerit palatul în care se
odihneau cei două mii trei sute de ieniceri ai emirului Ibrahim? Nu ştii. Un
singur om a descuiat porţile. Omul acela e Cae Indru. Aud că e voinic şi cu
ochii limpezi ca un răsărit de soare. Că e şiret ca vulpea cînd pleacă la
vînat. Că e iute ca şoimul. Că la Giurgiu s-a aruncat în faţa lui Mihai-vodă,
apărîndu-l de lovitura unui topor. Şi puţin a lipsit să nu-şi piardă viaţa. Ei
bine, domnule Kornis, cîţi dintre oamenii mei şi-ar pune viaţa în pericol
pentru mine?
Comandantul armatelor ardelene plecă ochii, stăpînindu-şi mînia.
Pierduse şi această dispută cu Iojica, dar se gîndi că cine va rîde la urmă va
rîde mai bine. Principele se înflăcăra iute, dar se şi schimba iute. Va avea
grijă el ca la 18 decembrie vînătorii să fie arestaţi chiar din ordinul
principelui.
Sigismund se întoarse către tînăra castelană. Faţa lui îşi recăpătase
limpezimea obişnuită. Îi zîmbi fetei cu multă bunătate. Stela răspunse la
zîmbet coborînd uşor frumoasele ei gene şi înclinîndu-se cu graţie. Privirea
tînărului principe stărui îndelung asupra ei. Se reculese brusc, parcă trezit
dintr-un somn. Glasul lui suna atît de straniu, încît contele Teleki tresări
înmărmurit.
– Contesă Beckembauer, principele vostru vă pofteşte la balul din 18
decembrie.
Înalţii oaspeţi plecară. Contele Teleki şi baronul Ştefan de Zerind se
răzleţiră de suita principelui. Călăreau domol prin pădurea de dincolo de
Mureş. Pe faţa contelui stăruia cînd fericire, cînd nesiguranţă.
– Iată-te pe jumătate logodit, spuse Zerind.
– Din păcate, numai pe jumătate, rîse aspru Teleki.
– Crezi că faci o afacere bună?
– Nu o afacere, prietene. Iubesc.
– Cu atît mai rău pentru tine. Mi-am amintit cine e contele Hans
Beckembauer.
– Şi eu ştiu. E un băiat adorabil.
– Poate că vrei să spui, o lichea.
Teleki se întoarse ca muşcat de şarpe.
– De Zerind, măsoară-ţi vorbele! Nu mă face să uit că sîntem prieteni.
Baronul zîmbi calm, jucîndu-se uşor cu cravaşa.
162
– Tocmai pentru că sîntem prieteni, vreau să-ţi deschid ochii.

Beckembauer nu e conte. Se numeşte Ion Cristu. L-am întîlnit la
Constantinopol, unde susţinea interesele lui Mihai-vodă.
– Minţi!
Faţa lui Teleki era albă ca varul.
– Ştii că nu am obiceiul. Contesa Beckembauer o fi o biată femeie de
rînd.
– Ea o femeie de rînd? Dar eu nu merit să-i fiu nici măcar slujitor. Ai
mai spus cuiva lucrul acesta?
– Nimănui.
În primul moment, contele se gîndi să-l taie cu sabia pe Zerind. Să ducă
taina cu el în mormînt. Firea lui bună învinse.
– Ascultă, poţi păstra o taină?
– Pot, dar tot se va descoperi pînă la urmă. S-ar putea să sfîrşească
amîndoi în lanţuri sau chiar mai rău.
– Nu se va descoperi nimic. Am să-i iau pe… cum ai zis că-l cheamă pe
Beckembauer?
– Ion Cristu.
– Am să-l iau pe Cristu cu mine, departe de aici. El îmi va fi frate,
prieten şi cumnat, iar Stela – cea mai fermecătoare soţie.
– Cine ştie ce trecut are această Stela Cristu?! zîmbi cu înţeles baronul.
S-ar putea să te căieşti dacă vei fi pripit.
– Ascultă, Zerind! Te pricepi la femei cum mă pricep eu să cînt popeşte.
Pe urmă, să nu uiţi un lucru: Ion şi Stela sînt oameni cu multă învăţătură.
Iar Mihai-vodă nu şi-ar fi încredinţat interesele de la Constantinopol pe
mîna oricui. Cred că numai unele interese politice l-au făcut să vină aici
sub nume de împrumut. Pe mine chestiunile politice nu mă interesează.
Jură că ai să păstrezi taina!
– Jur cînd vrei, dar am o rugăminte!
– Spune-o!
– Tu ai un castel frumos lîngă Dej. Aerul de acolo mi-ar face bine.
– E al tău! Jură!
– Lîngă Baia-Mare ai douăzeci de mii de iugăre de pămînt arabil şi un
castel care ar trebui reparat. Îmi plac locurile acelea.
Contele Teleki tresări şi răspunse în scîrbă:
– Sînt ale tale! Jură!
– Lîngă Haţeg ai o crescătorie de cai.
– Altceva? întrebă Teleki cu o notă joasă în glas, pe care celălalt nu o
remarcă.
– Am o datorie de trei mii de ducaţi.
163
Teleki simţi în tot corpul un moment de sfîrşeală. Îşi privi prietenul cu

anumită obidă, dar nu întîlni decît un surîs batjocoritor. „Doamne, gîndi
tînărul, în ce şi în cine să mai cred?‖ Apoi spuse, aproape blînd:
– Te-am crezut prieten, Ştefan de Zerind. Acum îţi cunosc sufletul de
cîine. Descalecă, domnule!
Săbiile lor scînteiară printre copaci. Frunzele moarte parcă prindeau
viaţă sub picioarele lor, împrăştiindu-se în vîrtejuri. Zgomotul aspru al
oţelului răsuna ciudat în pădurea tăcută. Umărul lui Teleki se roşi de sînge
de la primul asalt. Era din vina lui, fiindcă se lăsase purtat numai de mînie.
Porni să lucreze metodic. Pe drumeagul din pădure se auzea tropot de cai.
Călăreţii intrară în luminiş o clipă după ce Zerind se prăbuşi cu pieptul
străpuns.
– Ce s-a întîmplat, domnule conte? întrebă un ofiţer fără să-l observe pe
Zerind. Principele ne-a trimis după domniile-voastre. Doreşte să vă
vorbească. Dar… pe sfînta Cecilia, domnul de Zerind horcăie!
Alergă spre muribund şi se aplecă asupra lui.
– Mă auziţi, domnule de Zerind? Ce s-a întîmplat?
– O mică neînţelegere cu Teleki, vorbi parcă teafăr acesta. Contele Be…
Beckembauer nu e… Se întrerupse brusc şi scoase un horcăit uşor. Sau
mai bine zis un oftat.
Teleki simţi că trebuie să facă ceva. Că trebuie să cîştige timp. După
unele semne, Zerind era pe ducă. Scoase un strigăt, iar corpul lui se
rostogoli pe un maldăr de frunze. Ofiţerul sări către el.
– Doamne sfinte, dar aici a fost un adevărat masacru! Ah, drace! Văd că
umărul domnului conte s-a înroşit de-a binelea. Dacă e atinsă inima, s-a zis
cu el. Hei, soldaţi! Apropiaţi-vă şi daţi-mi o mînă de ajutor.
Alergă din nou la Zerind şi se aplecă deasupra lui. Baronul nu mai
răspunse. Era mort. Teleki bănui ce se petrece dincolo şi scoase un suspin
de uşurare. Apoi avu o senzaţie de greaţă şi-şi pierdu cunoştinţa. O ştafetă
porni în galop spre curtea princiară, cu ordine pentru felcer. Alaiul îşi urmă
drumul tăcut. Principele îşi aminti de acei vînători. Pe faţa lui se întipări un
aer visător. Cancelarul ar fi dat mult să cunoască gîndurile lui Sigismund şi
cu siguranţă că i-ar fi prins bine. Dar principele se feri de data aceasta să-şi
consulte sfetnicul. Simţea că va trece greu timpul pînă la 18 decembrie. Nu
se gîndise niciodată pînă atunci că i-ar face plăcere să-i cunoască pe
vînători. Îi socotise mai mult nişte lotri. Dacă acei oameni erau cu adevărat
atît de puternici, zău că meritau o oarecare atenţie. „A sosit vremea să-mi
întind stăpînirea pînă la Dunăre şi pînă la Nistru, gîndi el. O voi face, chiar
fără voia împăratului Rudolf şi a turcilor. Turcii trec prin unele momente
grele. Războaiele din Asia le-au slăbit puterile. În primăvară vor porni război
împotriva Moldovei şi a Ţării Româneşti. Voi da ajutor românilor. Dacă vor
birui printr-o minune românii, mă voi transforma din aliat în stăpîn. Iar
164
dacă vor birui turcii, mă voi pune la adăpost, cerînd ajutor împăratului. Pe
vînători îi voi atrage de partea mea. Între un principe al Transilvaniei şi un
biet domn al Ţării Româneşti, cred că vor avea destulă minte să facă o
alegere care-i onorează.
165
Capitolul 18
C
roitorul braşovean Izidor Cipai rămase înmărmurit pomenindu-se
cu zece clienţi dintr-o dată. Nişte clienţi nerăbdători care voiau să
se îmbrace din cap şi pînă în picioare în numai două zile.
Zadarnic le explică el că nu ştie să facă pălării şi cizme. Că pelerinele şi
vestoanele şi cămăşile iau multă vreme de lucru. Năstruşnicii clienţi o
ţineau una şi bună că în două zile vor să aibă totul nou pe ei. Iar pentru a
întări pretenţiile ce le aveau, trîntiră pe masa de croitorie o pungă burduşită
cu galbeni.
Ultimul argument fiind din cale-afară de convingător, domnul Izidor
dădu alarma pe la prieteni, pe la cunoscuţi, alergă cu picioarele lui scurte,
transpiră, se certă cu lucrătorii lui şi cu jumătate din meşterii Braşovului,
iar a treia zi de dimineaţă se prezentă într-o casă din Schei. Îl urmau zece
lucrători şi furnizori, cu întreaga comandă, din care nu lipseau nici pintenii
noi şi nici penele din frumoasele pălării. Asemenea unui comandant de
oaste, domnul Izidor Cipai se oprea în dreptul fiecăruia dintre darnicii lui
clienţi, observînd, corectînd pe loc unele cusururi, admirînd şi dînd sfaturi.
În faţa lui Caravană rămase multă vreme pe gînduri. Pantalonii clientului
erau gata să crape, acoperind cu mare greutate picioarele ca butucii şi
burta strînsă în sus ca o guşă, care se răsfăţase în vechii pantaloni.
Folosind nişte adaosuri de postav, Izidor Cipai reuşi să-şi termine isprava
cu toată lauda, iar la urmă nu se putu reţine:
– Herr Caravană, purtăm sănătos nădragi extra!
Dacă lucrurile se desfăşuraseră binişor acolo unde fusese vorba de
Costace Caravană, la Găluşcă Izidor transpiră de-a binelea, gîndindu-se cu
jale că e mai uşor de îmbrăcat un dovleac aşezat în coadă decît asemenea
specie de om.
După două ceasuri, cei zece bărbaţi, împodobiţi cu tot ce găsise Izidor
mai frumos în Braşov, încălecară pe caii lor odihniţi şi sprinteni, urmîndu-
şi drumul spre Alba-Iulia. În frunte călărea Cae Indru. Vînt Sălbatic o luase
înaintea celorlalţi cai cu multe lungimi. Avea chef de goană îndrăcită şi
numai vorbele de mustrare ale tînărului îl mai domoleau din avîntul pe care
şi-l luase. Găluşcă, Toroipan şi Tufănel îşi loveau din vreme-n vreme săbiile
cu palma plini de fală, cu toate că nu prea ştiau să umble cu ele. Se strigau
unul pe altul subţiindu-şi vocile şi se săltau în şa fioroşi, spre hazul
celorlalţi. Dar dintre ei, cel mai al dracului se dovedi Tufănel, căruia îi
166
venise cheful pe neaşteptate să-şi schimbe numele. De fapt, la primul popas

începu o adevărată ţesătură de cuvinte prin care căuta să insinueze noul
său nume. Iar dacă ceilalţi doi nu pricepură chiar pe loc, vina nu era în nici
un caz a lui.
– Hei, domnule Găluşcă! spuse cu voce groasă. Eşti sigur că postavul
hainelor noastre e de cea mai bună calitate? Hm! Să nu-mi spui mie Tufan
dacă negustorul acela nu ne-a păcălit cu postavul. Simt cum mă apucă
mînia acum, cînd aflu asemenea treabă. Te asigur, domnule Toroipan,
spuse celuilalt tovarăş, că la întoarcerea mea de la domnul Sigismund
Báthory, Izidor Cipai nu va mai scăpa de această sabie nici în gaură de
şarpe. Am să-l înţep cu ea pînă cînd va cădea în genunchi şi-mi va spune
cu lacrimi în ochi: „Domnule Tufan, iartă-mă!‖ Poate că atunci să mi se
moaie inima şi să-i răspund: „Piei din faţa mea, secătură! Tufan nu-şi
spurcă mîinile cu tine.‖ Domnul Tufan, nobilul meu părinte, avea o vorbă:
„Să-l ierţi, Tufan fiule, pe cel care ţi-o cere! Aşa sîntem noi cei din familia
Tufan.‖
Auzind asemenea limbuţie, Toroipan nu se mai putu stăpîni şi zbieră la
el din toate puterile, încercînd să-l oprească:
– Bă, Tufănele, mai taci dracului din gură! Ce te-a apucat de turui ca o
moară stricată?
Ochii lui Tufănel scăpărară de mînie în faţa unei asemenea lipse de
politeţe. Ar fi vrut să-i răspundă tăios. Cu nişte cuvinte care să-l facă praf
pe Toroipan şi să-l pună pe gînduri pe prietenul Găluşcă, dar vorbele acelea
mari şi frumoase nu-i veneau în minte, oricît se chinui el. Broboane de
transpiraţie îi apărură pe frunte din cauza efortului, dar nu putu găsi decît
un singur cuvînt, pe care îl pronunţă totuşi cu întreaga lui satisfacţie:
– Herr.
Toroipan îi urmări cu atenţie faţa chinuită şi se întrebă în gînd: „Ce
dracu’ o fi avînd Tufănel?‖ Apoi, cînd nu găsi nici un răspuns, zise:
– Ai spus ceva?
– Am spus. Sigur că am spus. Am spus „herr‖.
– Herr? Ce dracu’ mai e şi acesta, bă Tufănele?
Tufănel îl privi de sus, dispreţuitor. O privire nimicitoare, care-l ului de-
a binelea pe Toroipan.
– Herr înseamnă „domnule‖ pe nemţeşte. De ce rabdă pămîntul nişte
oameni ca tine care nu-şi bat capul să înveţe măcar nemţeşte? Familia
Tufan vorbeşte în casă trei sau patru limbi. Domnul Tufan-tatăl ştie chiar
mai multe.
Toroipan cătă cu milă la prietenul lui, gîndindu-se că s-a ţicnit de-a
binelea de cînd cu sabia şi cu ţoalele noi. Nici prin minte nu-i trecu unde
bătea Tufănel.
167
– Ia ascultă, bă Tufănele! o întoarse mînios. Ce tot mă iei pe mine cu

Tufan în dreapta, Tufan în stînga? Ce, nu-l ştiu eu pe taică-tu? Pe nea
Tufănel? Nu vindeţi voi linguri de lemn în piaţă la Zece Mese? Care limbi
ştiţi voi?
Tufănel chibzui îndelung înainte de a-i răspunde, iar cînd simţi că şi-a
adunat cele mai bune cuvinte, răspunse de sus:
– Foarte adevărat, herr Toroipan! Familia mea a fost o familie de
negustori. La poarta domnului Tufan-tatăl opreau cele mai arătoase trăsuri
cu boierii care tratau cele mai de seamă afaceri la noi.
– Auzi-l, Găluşcă, pe nebunu’ ăsta ce îndrugă! strigă Toroipan
crucindu-se. La care poartă, bă? Că voi nu aţi avut gard de cînd vă ştiu.
Tufănel se ridică dintr-un salt. Duse mîna la pălărie, salută adînc şi
spuse:
– Domnule Toroipan, va trebui să încrucişăm săbiile. Nimeni din familia
Tufan nu ar putea ierta asemenea obrăznicie. În gardă, domnule!
– Stai cuminte, bă! spuse domol Toroipan. Ce te-ai supărat? Nici nu
ştim să ne batem cu săbiile. Dacă vrei cu ciomagul, e altă socoteală.
– Nu, cu săbiile!
– Eşti cam într-o ureche! Ce, vrei să ne scoatem ochii cu fierăraiele
astea ascuţite? Nu mă bat nici în ruptul capului!
– Bineee… nu ne batem! Dar recunoşti că eu mă numesc Domnul
Tufan?
– Recunosc, Tufănele, dacă vrei tu. Parcă trebuie să faci atîta tărăboi!
Tufănel se întoarse cu un aer trimfător.
– Ai auzit, domnule Găluşcă? Recunoaşte.
– Am auzit, domnule Tufan, răspunse Găluşcă, mai isteţ decît ei.
Vînătorii poposiră către seară la hanul Butoiul Tămăduirii, aflat într-un
colţ de pădure nu tocmai departe de cetatea Sighişoarei. Afară începuse să
plouă mărunt. În sufrageria mare a hanului ardea un foc vesel într-un
cămin mare cît o cămară. Văzînd că-i sosesc musafiri, hangiul înteţi focul.
În jurul unei mese, cîţiva soldaţi de-ai principelui îşi sorbeau vinul din
carafe mari, vorbind zgomotos. Cae Indru îl recunoscu printre cei de la
masă pe Baltazar şi-şi reţinu un zîmbet. Oşteanul tresări la rîndul lui, iar
după ce se foi o vreme se apropie timid şi întrebă:
– Înălţimea-ta, nu vă fie cu supărare, aveţi cumva o soră?
Cae Indru răspunse cu bunătate:
– Am. Am chiar mai multe.
– Dar una frumoasă, cu părul niţel cărunt? Care zicea că e de neam
mare şi cu oala aia de vin…
Cae se prefăcu a-l privi mirat, iar oşteanul simţi că se pierde cu totul.
– Care zicea că nobilii… care am avut cinstea…
– Vorbeşti de doamna Cociuban?
168
Baltazar se lumină la faţă.

– Chiar aşa, înălţimea-voastră! Dacă o vedeţi, să-i spuneţi că eu…,
adică domnul Baltazar, a avut cinstea să-i trimită… cele mai respectuoase
omagii.
– Îi spun, prietene, cînd mă întorc în Bucureşti.
– Acolo stă doamna?
– Acolo.
Baltazar nu mai ştiu ce să întrebe. Sau poate ştia, dar îi lipsea
îndrăzneala. Salutînd cam în doi peri, nesigur pe picioare, oşteanul se
retrase între ai lui, gîndindu-se că nu i-ar fi prea greu să facă un drum pînă
în cetatea Bucureştilor cu prima ocazie care s-ar ivi.
Hangiul nu era mai puţin surprins, dar trăgînd cu urechea la discuţia
dintre Cae şi Baltazar se lămuri iute. În privinţa lui Ducu nu fu prea
surprins văzîndu-l printre acei simandicoşi oaspeţi, ştiind că pe vînător nu-l
paşte nici o primejdie. Pe uşa hanului era lipit un ordin prin care se stingea
urmărirea lui şi a prietenilor.
La un semn al hangiului, slujitorii alăturară cîteva mese. Dinspre
bucătărie se simţeau nişte mirosuri îmbietoare. Cae porunci mîncare şi
băutură şi pentru masa oştenilor. Aceştia îi mulţumiră zgomotos, iar oalele
cu vin apucate de mîini harnice abia îşi trăgeau sufletul între două urări de
sănătate.
Curînd, Găluşcă, Toroipan şi Tufănel trecură la masa oştenilor, unde se
simţiră mai în voie. Cuprins de o mare fericire, Găluşcă observă cîtă
impresie făcuse îmbrăcămintea lor asupra acelor oşteni. Se schimbară între
ei o sută de gingăşii şi atenţii. Iar cînd toate astea se domoliră, Găluşcă avu
grijă să le reînnoiască. Simţind că Baltazar e şeful lor, se aplecă tainic spre
el şi-i şopti, astfel încît să audă toată lumea:
– Îl vezi pe domnul acela înalt, cu faţa frumoasă?
– Îl văd.
– Dumnealui e domnul Cae Indru. E prima sabie din lume. Alături e un
domn mai mărunt, cu figură de băieţaş. L-ai văzut?
– Da, domnule! tresări Baltazar, amintindu-şi de noaptea în care
pierduse patru oameni încercînd să-l ia prizonier.
Ordinul de pe uşa hanului îl ferea de necauri. „A dracului e politica!‖
gîndi el.
– El e a doua spadă din lume, continuă Găluşcă. Oştenii scoaseră
exclamaţii de mirare, spre satisfacţia celor trei.
– Dumnealui e domnul Tufan. În ordine, ar fi a treia spadă din lume.
Tufănel simţi cum i se moaie picioarele pe la încheieturi, de plăcere şi îl
privi pe Găluşcă plin de adîncă recunoştinţă. Iar cînd grăsunul dori să
continuie îi luă vorba din gură:
169
– De fapt, lumea spune că eu, domnul Găluşcă şi domnul Toroipan am

fi cam de forţe egale şi de multe ori s-a întîmplat ca într-o încăierare unde
eu nu am apucat să împung mai mult de trei-patru inşi, domnii aceştia să
ia în vîrful săbiilor cîte-o duzină. De multe ori, domnul Tufan-tatăl, nobilul
meu părinte, spunea că ar fi bine să ne astîmpărăm pînă nu lipsim ţara de
dincolo de Dunăre de partea bărbătească. Şi te rog să mă crezi, domnule
Baltazar, că domnul Tufan-tatăl a fost un mare spadasin la viaţa lui.
– Care spadasin, bă Tufănele? întrebă Toroipan, ceva mai greu de cap.
A pus nea Tufănel mîna vreodată pe sabie? Dă-te, mă, în cîştig cu
minciunile tale! Care ai străpuns tu cinci inşi cu sabia?
Tufănel şi Găluşcă îl priviră veninoşi. Iar dacă privirile lor ar fi putut să
ucidă, bietul Toroipan ar fi trecut în lumea drepţilor fără să mai aibă timp
de o rugăciune cît de scurtă.
– Te-ai îmbătat, prietene! spuse Găluşcă rîzînd. Nu-i nimic! Domnii
aceştia ştiu de glumă.
Toroipan cătă spre el cu ochii înceţoşaţi.
– Care îmbătat, bă Găluşcă? Nea Tufănel… nobilu… pfui! Ai, că sînteţi
grei! Nobilu… Auzi, nea… acesta… Baltazare? Nea Tufănel… nobilu, care cu
lingurile de lemn… la piaţă… La Zece Mese… Fir-aş al naibii! Mor, bre! Ăştia
amîndoi îngheaţă apele cînd le umblă morişca. Cu sabia… Cu cinci inşi…
care cinci inşi, bă Tufănele? Auzi… bre, Baltazare… ăştia au sabie de azi-
dimineaţă.
– Scuzaţi, domnilor! interveni Găluşcă. Nobilul nostru prieten, domnul
Toroipan, s-a cam… hm… a cam întrecut măsura. Al naibii vin!
Oştenii i se scuzară din toată inima. Se cam întrecuseră şi ei cu
închinatul cănilor. Totuşi, pe feţele lor se strecură o oarecare îndoială.
Tufănel, observînd că vorbele lui Toroipan semănaseră neîncredere, se
ridică destul de nesigur pe picioare. Cînd îşi regăsi cît de cît echilibrul, trase
sabia şi o ridică deasupra capului ca pe-un ciomag, fandă de vreo cîteva ori
împleticindu-se, apoi se opri cu acel calm plin de măreţie pe care ţi-l dă
puterea vinului mult şi zise:
– Domnule Baltazar, mi-ai plăcut! Să mă arză focu’ dacă te mint! Eşti
un om de viaţă, bre! Uite îţi arăt o figură. Auzi, nea Baltazare? Asta e figura
domnului Tufan-tatăl şi a mea. Bă, Baltazare, ia fii atent la mişcarea asta!
Ridici ciomagul… asta… sabia deasupra capului cînd adversaru’ vrea să te
dilească la bilă. Aşa se apără loviturile de ciomag… adică de sabie. Îl apuci
cu amîndouă mîinile de capete, şi adversaru’ nu mai are spor. La loviturile
laterale îl duci drept pe lîngă corp, ţinîndu-l tot de amîndouă capetele.
Baltazar şi oştenii făcură ochii mari, fapt care-l obligă pe Găluşcă să
intervină degrabă:
– Pînă acum, tactica la sabie a fost cu o singură mînă. Vedeţi şi
domniile voastre că într-o singură mînă nu ai putere ca în amîndouă.
170
– Şi nu vă tăiaţi la mîini în propria sabie? se interesă Baltazar uluit.

– Nu, domnule! Purtăm mănuşi. Nişte mănuşi de fier. Fiecare mănuşă
cîntăreşte cît un cap de vacă.
*
Înnoptase devreme. Pe la cinci ceasuri după-amiază, se lăsase
întunericul. Un întuneric de iarnă urîtă, fără zăpadă, cu vînt aspru, tăios.
În curtea palatului princiar de la Alba-Iulia soseau primii invitaţi. Trăsurile
elegante, purtate de cai de rasă, opreau pe rînd la peron, puternic luminat
de opaiţele multe. Balul principelui aduna în seara aceea elita nobilimii
ardelene şi nimeni nu se gîndise o clipă la un refuz al invitaţiei, fie că nu
dorea să se pună rău cu Sigismund Báthory sau numai din simplă
curiozitate. Prezenţa vînătorilor, pe a căror capete se pusese cîndva preţ în
aur, făgăduia să fie sarea şi piperul acelei seri. Curtenii şi invitaţii se uniră
iute în cercuri, după felul în care se cunoşteau între ei, întrebîndu-se dacă
vînătorii vor avea destulă îndrăzneală să se înfăţişeze. Mîndrele doamne
chicoteau între ele pe seama principelui gîndindu-se că principele va trece
prin momente destul de grele cînd vor apărea acei neciopliţi care, cu
siguranţă, dormiseră mai mult prin colibe şi nu erau în stare să
deosebească o doamnă de un cerb şi poate că nici nu ştiau să vorbească.
Stela Cristu fu înconjurată iute de un grup mare de admiratori. Se sprijinise
palidă de marginea unei canapele, iar vorbele pline de duh ale tinerilor
nobili zburau pe lîngă urechile ei fără să le prindă înţelesul. Curînd, avea să
pornească balul. Aşteptau doar sosirea principelui. După spusele
cancelarului, vînătorii nu erau dintre aceia care se lasă prea mult aşteptaţi.
Tînăra fată arunca mereu privirile către uşă. Avea să-l întîlnească pe Cae
Indru după doi ani. Se întreba dacă înfăţişarea lui se schimbase. Dacă nu-
şi pierduse cumva aerul acela somnoros, care îl prindea atît de bine. Tinerii
curtezani ridicară din umeri miraţi. Stelei i se dusese vestea nu numai
pentru frumuseţe, ci şi pentru isteţime. Or, nu prea remarcaseră aşa ceva
la ea. Sau poate că aerul ei absent se datora unei cauze pe care încă nu o
înţelegeau. Îi urmăriră privirile. Acele priviri furişate spre uşă. Contele
Teleki era parcă mai frumos ca oricînd. Paloarea căpătată după rana de la
umăr îl prindea de minune. Ochii lui negri şi vii arătau adînci, gînditori.
Remarcase şi el că Stela nu se află în apele ei. Abia îi aruncase o privire în
treacăt. Pe cine aştepta ea oare?
Principele îşi făcu apariţia pe una din uşile laterale. Se formă repede un
culoar de trupuri vii. În urma principelui călca uşor acel popă iezuit Alfonso
Carrillo, prietenul, dascălul şi sfătuitorul său. În dreapta lui Carrillo trecu
gînditor cancelarul Iojica, îmbrăcat în nelipsitele lui haine negre. Părea mai
gînditor ca de obicei.
Baronul Albert de Szentiváni dispăruse la braţul doamnei baroane
Maria-Florenţa de Szentiváni, încurcat în dantelele ei multe.
171
– N-au curajul să vină, şopti baronul. Mă mir că principele nostru a

putut să facă asemenea invitaţie unor lotri.
– Să crezi domnia-ta că nu vor veni! răspunse înţepată Maria-Florenţa.
Ce i-ar opri să vină? Teama? Haida-de! Ăştia nu ştiu ce e teama. S-ar putea
ca la ceasul acesta să se afle chiar printre noi. În atîta lume cîtă e aici, cine
i-ar mai recunoaşte?
Auzind asemenea vorbe, Szentiváni se întoarse degrabă şi-şi plimbă
privirile prin mulţime.
Principele se aşeză pe tronul lui aurit, împodobit cu nenumărate pietre
de preţ. Carrillo rămase în picioare, alături de cancelar. Aşteptau amîndoi
să audă dorinţele lui Sigismund. În faţa tronului, păstrînd o oarecare
distanţă, se grupară nobilii, avînd în frunte pe cei mai de seamă dintre ei.
Bijuteriile doamnelor scînteiau în lumina puternică. Tăcerea se aşternu atît
de adîncă, încît cel mai uşor foşnet de rochie părea de nesuportat.
Principele îşi privi supuşii gînditor. Printre cei mai de seamă îi remarcă pe
comandantul Kornis, pe contele Teleki, pe Beckembauer, pe contele
Francisc Teke, alături de slăbănoaga lui doamnă şi cele trei fiice, una mai
frumoasă ca alta. Privirea lui se opri o clipă asupra Stelei, şi faţa i se
lumină de plăcere.
– Crezi că vor veni vînătorii aceia? se întoarse brusc spre cancelar.
– Cu siguranţă, măria-ta. Aseară au fost văzuţi la hanul Butoiul
Tămăduirii, la un sfert de ceas călare de cetatea Sighişoarei. Au înnoptat
acolo. O ştafetă a gonit încoace peste noapte şi ne-a adus această veste.
– Domnule Iojica, rîse pentru prima oară în seara aceea principele, sînt
sigur că eşti omul cel mai bine informat din întreaga Transilvanie.
– Adevărat! răspunse acesta simplu. Şi odată cu mine, şi măria-ta!
– Aşa este! întări principele. Ce m-aş face fără domnia-ta?
Comandantul armatelor ardelene, domnul Kornis, tresări auzind lauda
lui Báthory. Dacă principele o ţinea aşa, erau puţine şanse să-i poată aresta
pe acei vînători. Doar Carrillo observă tresărirea lui Kornis. Ca să-l
liniştească, îi făcu un semn discret. Dar acel semn tainic nu scăpă ochiului
ager al lui Iojica.
– Măria-ta, îndrăzni contele Francisc Teke, am auzit că avem oaspeţi de
seamă… hm… din Ţara Românească. Să fie oare vorba despre acei vînători
pe ale căror căpăţîni s-a pus preţ de aur? Nu cumva am pus asemenea preţ
pe nişte fantome?
– Nişte fantome despre care căpitanul nostru, domnul Albert Király, ne
scrie că au făcut mari stricăciuni turcilor, zîmbi Sigismund.
– Se cade oare să-i primim? întrebă cu multă îndrăzneală contele. Dacă
nu sînt fantome, cu atît mai rău pentru ei. Am auzit că ne-ar fi păgubit de
nişte aur. Şi multe lucruri rele s-au pus în seama lor. Oare putem sta la
balul măriei-tale alături de nişte lotri?
172
– Eu stau, se încruntă Sigismund. Cine să simte ofensat e liber să

plece. Chiar dacă voi rămîne singur, tot îi aştept.
Fu rîndul contelui să se înfurie. Familia lui se bucura de unele drepturi
pe care nu le aveau ceilalţi şi hotărî să se folosească de ele.
– Avem dreptul la unele lămuriri, zise mîndru. Ţinem două mii de oşteni
în armata Transilvaniei. Oşteni pe care îi îmbracă familia noastră. Unele legi
mai vechi ne împuternicesc să cerem lămuriri în toate problemele legate de
bunul mers al principatului.
– Aşa e, domnule Teke! sări cancelarul în sprijinul principelui. Dar aici
nu-i vorba despre problemele Transilvaniei, ci de nişte invitaţi ai principelui,
ceea ce nu-i totuna.
– Să avem iertare! interveni Kornis. Nouă şi domnului conte nu ne este
indiferent bunul renume de care se bucură curtea din Alba-Iulia.
Cancelarul făcu un semn împăciuitor cu mîna, iar din gestul acela,
Kornis îşi dădu seama vag că Iojica pregăteşte un răspuns tăios. Îl cunoştea
bine şi ştia cu precizie că făcuse vreo greşeală pe care o va specula
cancelarul.
– Toţi ne interesăm de bunul renume al curţii noastre, zise Iojica parcă
din vîrful buzelor. Domnul Kornis a uitat, se pare, că nu dispune de
drepturile pe care le are domnul Teke. Iar pentru faptul că a îndrăznit să-l
înfrunte pe măria-sa principele, cred că îl vom chema curînd în faţa unui
tribunal. Recunoaşteţi, domnule comandant, că aţi face la fel dacă un
căpitan de-al vostru ar îndrăzni?
Kornis păli. Făcuse o prostie din care nu prea avea scăpare. Îl privi
rugător pe Carrillo. Iezuitul se dovedise meşter în multe chichiţe şi-l
înfruntase de nenumărate ori chiar pe Iojica.
– Vă cer iertare, domnule cancelar! se ridică greoi Carrillo. Domnul
Kornis nu are drepturile pe care le are domnul conte, dar nici nu i-a cerut
socoteală pricipelui. A afirmat doar că nu-i este indiferent bunul renume al
curţii noastre. Ca bun patriot şi ca bun supus al principelui, era normal să
spună un asemenea lucru.
Cancelarul rămase pe gînduri. Principele îl privi mirat. Iar ceilalţi
ascultători crezură că iezuitul îl băgase în cofă pe tăiosul Iojica. Carrillo
zîmbi ironic. În schimb, principele izbucni nerăbdător:
– Aşteptăm părerea voastră, domnule cancelar.
– O aveţi, măria-ta! Întîi nu voiam să-i răspund domnului Carrillo, fiind
convins că domnia-sa a remarcat tonul cu care a vorbit domnul Kornis.
Dacă nu l-a remarcat nici el şi nici onoraţii oaspeţi pe care avem cinstea să-
i găzduim, nu mai am nimic de spus.
Carrillo tăcu. Nu avea ce să răspundă. Întreaga asistenţă remarcase
tonul mînios al comandantului. Îl afurisi în gînd pe Iojica, fără a se putea
reţine să-i admire inteligenţa sclipitoare. Kornis, simţind că toate privirile
173
sînt aţintite asupra lui, trase sabia cu un gest teatral şi o aşeză la picioarele
principelui. Dar Sigismund dorea să fie generos în seara aceea. O privi din
nou pe Stela Cristu. Obrajii ei erau palizi. Poate din cauza acelui incident
neplăcut. Pentru ea hotărîse să facă un gest măreţ. Dacă ar fi ştiut
adevărata cauză a palorii tinerei fete, poate că multe din planurile lui s-ar fi
schimbat în seara aceea.
– Ridică-te, domnule Kornis! spuse blînd. Pune sabia la locul ei! De
sabia domniei-tale mai avem multă nevoie. Iar dumneata, domnule conte
Francisc Teke, cred că ai dreptul la un răspuns. Îl vei avea. În seara aceasta
va fi aici un loc de judecată. Îi vom judeca pe acei vînători dimpreună cu
toţi musafirii noştri şi nu cred că ei vor avea ceva de pierdut. Mai degrabă
cred că au fost nedreptăţiţi de noi.
În timp ce erau aşteptaţi cu atît de însemnată nerăbdare, cei zece
vînători intrară în cetatea Alba-Iulia. În frunte călărea de data aceasta
Costache Caravană, absorbit cu totul de gîndurile lui. Nu-i plăceau
asemenea vizite. Domnii şi principii se jucau prea uşor cu promisiunile.
Dacă principele urmărea prinderea lor, nici nu se putea o capcană mai
bună ca aceasta. O nelinişte ciudată stăruia asupra lui. Şi cu cît se apropia
de palat, cu atît îi creştea neliniştea.
În urma lui Costache călărea Ducu. Bănuitor şi precaut, îndrăzneţ şi
curios din fire, tînărul spadasin nu ar fi renunţat la vizita aceea pentru
nimic în lume. Chiar dacă principele ar fi urmărit prinderea lor, o asemenea
înjosire pe care ar fi căpătat-o Sigismund i-ar fi purtat un nume rău prin
toate capitalele Europei. Un om de talia lui nu se putea face de rîs.
Chirilă Zece Cuţite era nemulţumit. Principele şi curtenii lui nu-l
interesau. Gîndurile lui rămăseseră în cetatea Bucureştilor, acolo unde
Mihai-vodă avea mare nevoie de ei. Nu renunţase la drumul acesta, numai
cu gîndul că s-ar putea lega o mai mare prietenie între curtea lui Sigismund
şi cea a lui vodă.
Cae Indru nu avea nici el motive să fie prea vesel. Iojica îl înştiinţase în
scrisoarea trimisă drept invitaţie că Stela Cristu şi contele Lajos Teleki sînt
pe cale să se logodească. Ştirea o strecurase printre rînduri, înconjurată de
alte evenimente petrecute în Transilvania. Tînărul bănuia acum că Iojica
intuise în vreun fel vechea lui prietenie cu Stela. Nu-i lua în nume de rău
Stelei că se pregătea de logodnă. De fapt, nu avea nici un drept asupra fetei.
Cu siguranţă că îl şi uitase. Au stat atît de puţin împreună! Poate că Teleki i
se potriveşte mai bine. Îl ştia pe conte. Acesta îi putea oferi bogăţie şi
strălucire. Îi putea asigura o viaţă liniştită. El era un biet vîntură-lume, fără
avere şi fără căpătîi. Smuci, puternic de căpăstru. Vînt Sălbatic se ridică în
două picioare. Se scutură din amărăciunea lui şi-şi mîngîie calul cu
dragoste. Primise invitaţia numai la gîndul că o va revedea pe Stela. Şi din
această cauză, drumul de la Bucureşti pînă la Alba-Iulia i se păruse de
174
două ori mai lung. Dreptul s-o vadă nu i-l putea lua nimeni. Şi poate că era
pentru ultima oară. Se gîndi la viitoarele înfruntări cu turcii. Îi aşteptau
lupte mari şi grele. Se va preface că n-o cunoaşte, rămînîndu-i satisfacţia
unei priviri de-o clipă.
Majordomul curţii anunţă cu o voce puternică:
– Domnul Chirilă Zece Cuţite.
Vînătorul călcă pe dalele de piatră fără să pară cît de puţin tulburat. De
la uşă la tronul principelui, curtenii se împărţiră iute, lăsînd un culoar viu
între ei, şi nu s-ar fi putut spune că nobilii aceia cu nume atît de mari şi de
cunoscute nu se înghesuiră, împingîndu-se graţios şi călcîndu-se pe
picioare. Statura înaltă şi falnică a renumitului vînător smulse un murmur
de admiraţie. Ochii lui ca jăraticul atraseră privirile doamnelor ca un
magnet uriaş. Acesta era deci omul care umblase ani în şir prin
Transilvania ca o umbră, împărţind moartea în rîndul acelora care scăpau
de sub judecata legilor părtinitoare. El era acel teribil vînător care
condamnase la moarte o întreagă solie turcească şi îndeplinise sentinţa
chiar în cetatea de scaun, iar oştile principelui l-au căutat neputincioase. În
jurul lui se ţesuseră legende unele mai aproape de adevăr, altele înflorite în
fel şi chip. Chirilă nu luă în seamă murmurele din jurul lui. Înaintă hotărît
spre principe, fără să se uite în dreapta sau în stînga. Se opri la cîţiva paşi
de tron, scoase pălăria cu un gest aspru şi salută scurt. Poate prea scurt,
ca în faţa unui egal al său.
Sigismund Báthory îşi ascunse mînia sub un zîmbet maliţios, fapt care
nu-i scăpă lui Iojica. Iar cancelarul nu se bucură deloc observînd că în sală
apăruseră pe neaşteptate mai mulţi oşteni decît se obişnuia.
– Domnul Costache Caravană, strigă majordomul.
Omuleţul acela rotund, cu ochii niţel bolboşaţi, parcă a mirare, stîrni
printre privitori cîteva zîmbete de îngăduinţă. Nu prea arăta a luptător, iar
pe faţa lui grăsuţă nu se putea citi măcar o urmă de inteligenţă. Şi doar îi
mersese faima despre şiretenia lui. Numai Bocskai tresări, şoptindu-le
vecinilor că îl văzuse pe acest grăsun, care umbla pe un cal cu nume de
iapă, doborînd într-o ocazie patru oameni vestiţi luptători cum ai doborî
nişte pui de găină. Astfel, crescură din nou acţiunile lui Costache, iar dintre
toţi, cea mai încîntată de asemenea veste păru a fi baroana Maria-Florenţa
de Szentiváni.
– Domnul Ducu cel Iute, se auzi dinspre intrare.
Tînărul păşi printre curteni uşor îmbujorat. Acesta să fi fost oare
marele spadasin care-l trimisese în lumea drepţilor pe Roco Perisini? Parcă
era greu de crezut. Să fi fost oare acesta omul care îl găurise cu sabia pe
contele Bindász, acel spadasin fără egal în Transilvania?
– Domnul Cae Indru!
175
La auzul acestui nume, Stela Beckembauer îşi reţinu cu greu un ţipăt.

Faţa îi păli brusc, dar spre norocul ei, cei din jur nu aveau ochii pentru ea
în acele momente. Doar Ştefan Iojica observă tulburarea fetei şi se convinse
definitiv că-l iubeşte pe Cae. Apariţia tînărului stîrni murmure de admiraţie.
Omul acesta cu faţa prelungă, dulce, parcă lucrată din marmură, cu
statura înaltă şi elastică, plină de tinereţe, cu privirea niţel somnoroasă, nu
arăta nici pe departe a tîlhar, aşa cum îi mersese numele. Pe acest om îl
sărutase Mihai-vodă, de faţă cu întreaga oştire. Cae se opri o clipă lîngă
uşă. Nu se arăta grăbit, ca ceilalţi. Privirea lui cuprinse fără grabă acea
mulţime curioasă. O fracţiune de secundă, ochii lui zăboviră asupra Stelei,
ca din întîmplare. Fata căută sprijin şi se rezemă de Teleki, aflat alături.
– Domnul Niţă Praştie.
Înalt şi subţire, cu pălăria mare uşor trasă pe frunte, cu privirea furişă,
parcă la pîndă, faimosul aruncător de praştie trecu absent printre rîndurile
nobililor.
– Domnul Petrache cel Mic!
Se auziră din nou murmure. Petrache cel Mic arăta cît un munte clădit
numai din muşchi.
– Domnul Sile Adormitu!
Sile păşi în sală cu acea eleganţă specifică unor cavaleri din Apus. Doar
inima lui se făcuse mică, aflîndu-se pentru prima oară într-o situaţie de
mare cinste.
– Domnii Găluşcă, Toroipan şi Tufan-fiul!
Cei trei voinici, cu mutrele lor cam ipocrite, păşiră în sală umăr lîngă
umăr, zăngănindu-şi săbiile şi pintenii, călcînd apăsat şi semeţ, hotărîţi să
nu-şi cedeze unul altuia întîietatea, făloşi cum îi învăţase domnul Sile,
izbind cu coatele în trecere pe nobilii curioşi. Ajunşi în apropierea
principelui, scoaseră un picior mult înainte, îşi prinseră pălăriile cu un gest
larg, se aplecară mult pe piciorul din faţă şi salutară adînc, măturînd
podeaua cu penele pălăriilor, executînd cel mai desăvîrşit salut cavaleresc.
– Fiţi bineveniţi, domnilor, Găluşcă, Toroipan şi Tufănel! spuse
principele citindu-le numele de pe un bileţel aflat alături.
– Tufan! îl corectă Tufănel.
– Tufan! aprobă principele.
– Fiul! murmură Tufănel.
– Fiul! fu de acord Sigismund.
Curtenii se apropiară, curioşi să asculte discuţia dintre principe şi
vînători, păstrînd totuşi o distanţă respectuoasă de vreo zece paşi.
– Iată, domnilor, zise principele zîmbind, ani de zile trupele mele nu au
putut să vă aducă în faţa noastră, iar o simplă invitaţie ne dăruieşte
această plăcere.
176
– Ceea ce dovedeşte, măria-ta, că buna înţelegere valorează mai mult

decît forţa armelor! răspunse aspru Chirilă.
– Buna înţelegere sau iscusinţa, zîmbi principele.
Caravană se încruntă uşor. Cae Indru păru dintr-o dată mai somnoros
decît fusese. Ducu privi în tavan, căutînd parcă un punct anume. Sile îşi
pipăi buzunarul în care purta o singură piatră. Coatele lui Petrache cel Mic
se desfăcură niţel de lîngă corp. Dar nimeni dintre ei nu făcu o mişcare mai
aparte în faţa acelor cuvinte care semănau a trădare. Principele urmări
atent feţele vînătorilor şi-i socoti mai puţin inteligenţi decît le mersese
faima.
– Oare dragostea sau admiraţia pentru curtea noastră v-a făcut să
răspundeţi atît de iute acelei invitaţii? Zău că nu e de glumă să faci un
asemenea drum din cetatea Bucureştilor pînă la Alba-Iulia, doar pentru un
bal!
– Am răspuns invitaţiei unui principe, răspunse tăios Cae Indru.
Domnul Ţării Româneşti ne-a însărcinat să aducem măriei-tale vorbe de
sănătate. Baluri avem şi în cetatea Bucureştilor, şi nici acolo nu prea ne
îmbulzim la ele. Unele lucrări grabnice şi primejdioase lasă balurile pe
planul al doilea. Iar dacă în atenţia măriei-tale a fost numai invitaţia la un
bal, atunci cu adevărat distanţa între Bucureşti şi Alba-Iulia este foarte
mare.
Cae vorbise astfel, hotărît să limpezească lucrurile. În schimb,
principele îşi muşcă buzele de supărare auzind insinuantul răspuns al
vînătorului şi nu se putu opri să răspundă mai aspru decît ar fi vrut:
– Domnul Ţării Româneşti e slujitorul nostru, iar voi, domnilor, sînteţi
abia slujitorii lui. Orice slujitor are datoria să se înfăţişeze înaintea
stăpînului la prima poruncă.
Cae îşi dădu seama de situaţia grea în care intraseră. Numai un
răspuns plin de îndrăzneală ar mai fi putut îndrepta lucrurile. Şi, spre
uimirea mulţimii de curteni, zîmbi candid.
– Domnul Ţării Româneşti e slujitorul lui Dumnezeu şi al ţării sale! Alt
stăpîn asupra noastră. Cîtă vreme ne-aţi poruncit, nu am venit la curtea
din Alba-Iulia, măria-ta. Şi nici cu forţa nu ai putut să ne aduci.
În sală se produse mişcare. Asemenea îndrăzneală devenise cu totul
primejdioasă.
– Uiţi unde te afli! strigă principele, mînios.
– Nu uit. Măria-ta şi-a uitat datoriile de gazdă!
Observînd mînia principelui, Kornis se repezi şi puse mîna în pieptul lui
Cae. O clipă, ochii tînărului se îngustară. Mîinile i se mişcară parcă leneş,
iar comandantul se izbi puternic cu fruntea de dalele de piatră. Soldaţii
făcură un pas. Dar vocea cancelarului îi opri să-l facă şi pe-al doilea.
– Să nu-i atingă nimeni!
177
Principele vru să dea ordin de arestarea cancelarului dimpreună cu

vînătorii, dar Iojica i-o luă înainte.
– Aceşti oameni sînt musafirii principelui. Ridică-te, domnule Kornis!
Cum ai îndrăznit să nesocoteşti voinţa principelui? Ai primit vreo poruncă
din partea măriei-sale? Mi se pare că pentru a doua oară în această seară
meriţi să fii judecat.
Îi întoarse comandantului spatele cu o mişcare aspră şi continuă în faţa
lu Sigismund:
– Măria-ta, mă rog pentru iertarea domnului Kornis, care prin purtarea
lui ar fi putut face o ruptură între noi şi curtea din Ţara Românească.
Aceşti oameni sînt trimişii lui Mihai-vodă. La curtea noastră nu s-au mai
întîmplat asemenea lucruri de ocară.
Principele înţelese aluziile cancelarului şi-i fu recunoscător că-l scosese
dintr-o mare încurcătură. Cu cîteva clipe înainte, era gata să-i aresteze
chiar el, cuprins de furie. Dar furia trebuia s-o reverse asupra cuiva, iar ţap
ispăşitor nimeri Kornis.
– Comandante, se pare că nu te simţi prea bine în această seară. Cred
că ar fi mai bine pentru sănătatea domniei-tale să te retragi şi să te
odihneşti. Nu vom uita să te chemăm cînd se va ivi prilejul nimerit. Eşti
liber, domnule, să mergi să te cauţi de sănătate.
Kornis salută palid ca un mort şi se retrase. Pierduse bătălia cu Iojica
şi, pe deasupra, intrase în dizgraţie.
Tot cancelarul fu cel care făcu să treacă acel moment neplăcut, ştiind
cît de mult iubea Sigismund meşteşugul armelor.
– Măria-ta, am auzit că aceşti domni au adus mari foloase creştinilor
păgubindu-i pe turci prin iscusinţa armelor şi a gîndului. Poate că ar trebui
să-i răsplătim aşa cum numai principele Transilvaniei ştie s-o facă. Iar
aceşti domni ar putea să ne dăruiască o seară deosebită arătîndu-ne ceva
din iscusinţa lor în mînuirea unor arme care le-au făcut mare faimă chiar
pînă în capitalele din apusul Europei. Cred că regele Franţei, care iubeşte
ca şi pricipele nostru vitejia şi iscusinţa, ar da mult ca să vadă un
asemenea spectacol.
La auzul acestor vorbe, principele se domoli cu totul, reuşind chiar să
rîdă vesel. Trebuia să nu scape fericitul prilej. Numai dacă acei vînători
erau cu adevărat pricepuţi.
– Poate am vorbit cam aspru, domnilor, se întoarse către oaspeţi. Am,
totuşi, convingerea că meritaţi asemenea vorbe, de vreme ce nu aţi găsit de
cuviinţă să vă înfăţişaţi mai devreme în faţa noastră şi să ne arătaţi că aţi
fost urmăriţi nu totdeauna pe drept. Dar să lăsăm aceste lucruri! Ideea
domnului cancelar e cum nu se poate mai bună! Poate că în felul acesta
vom reuşi să aducem printre noi puţină căldură.
178
Curtenii aprobară zgomotos propunerea. Vînătorii priviră întrebători

spre Cae, considerîndu-l pe tăcute conducătorul lor. Tînărul se gîndi că
primejdia încă nu e cu nimic înlăturată. Iar o demonstraţie de iscusinţă şi
forţă nu strică. Ba dimpotrivă: e bună totdeauna, fiindcă intimidează. Îşi
croise în minte un plan de acţiune şi poate că propunerea venea tocmai la
timp.
– Plăcerea ar fi de partea noastră! hotărî el. Cu ce ar dori măria-ta să
începem?
– Cred că o luptă cu sabia ar fi un început bun. Din păcate, nu avem
adversari pe măsura voastră, domnilor.
– Avem! spuse repede Carrillo. Ştiind că i-ar plăcea măriei-tale un
asemenea spectacol, ne-am îngrijit din timp. Părintele Grasa a fost un
renumit profesor de scrimă, iar cavalerul Jan Siloky se pare a fi cea mai
bună spadă a Transilvaniei.
– Aşa e! aprobă Sigismund, încîntat.
Carrillo făcu un semn. Dintr-o încăpere alăturată îşi făcură apariţia
părintele Grasa şi Jan Siloky, urmaţi de un slujitor care purta patru săbii
cu vîrfurile boante. Cae făcu un gest de invitaţie spre Ducu. Tînărul îşi
deschise propria sabie şi o lăsă în mîinile lui Tufănel. Înaintă apoi vreo cîţi
paşi, făcu o reverenţă adîncă în faţa celor doi spadasini şi întrebă politicos:
– Cine dintre domniile-voastre îmi face cinstea să începem?
Corrillo hotărî în locul lor:
– Domnule Siloky, fă-ne plăcerea şi arată-i domnului Ducu măiestria
domniei-tale!
Cunoscînd bine dibăcia lui Grasa, îl păstră pentru Cae Indru, convins
prin simplă impresie că poate mai mult decît Ducu, avînd astfel prilejul de a
asista la un spectacol cum nu se întîlnesc multe. Dar după primele
schimburi de lovituri dintre Ducu şi polonez, iezuitul exclamă în gînd: „Pe
toţi dracii, Doamne iartă-mă, flăcăul acesta pare un pui de diavol. Parează
tot ce i se trimite, şi încă nu a atacat pînă acum. Dar iată că Siloky
pregăteşte o lovitură mare. Ah, Ducu a parat lovitura! Totuşi, văd că dă
îndărăt în faţa polonezului.‖
Cei doi se mişcau repede. Fulgerau scurt, lucrînd metodic, încercînd
ici-acolo, căutînd punctele slabe, pregătind atacul decisiv prin mişcări
înşelătoare. Din sală se auzeau murmure de admiraţie. În faţa unui Siloky
dezlănţuit, vînătorul para calm, retrăgîndu-se pas cu pas. Iar cînd pe faţa
polonezului apăru un zîmbet de superioritate, Ducu porni un dans îndrăcit
în jurul lui. O lovitură dată năprasnic, lîngă umăr, aruncă sabia
polonezului cît acolo, punînd capăt luptei.
Polonezul rîse prietenos şi observă fără supărare:
– Domnule, sînteţi mai bun! Am simţit acest lucru de la primul schimb
de lovituri. Nu mi-am închipuit că ar putea să mă biruie cineva în partea
179
aceasta a Europei. Şi zău că nu prea am obiceiul să mă laud! Aţi atacat o

singură dată. În rest, domnia-ta ta te-ai jucat cu mine, parînd parcă în
glumă tot ce ţi-am trimis.
– Mai încercaţi o dată! strigă Sigismund entuziasmat.
– De prisos, măria-ta! răspunse polonezul. Domnul acesta e tot ce am
văzut mai bun în scrimă pînă azi!
La un semn al lui Carrillo, părintele Grasa se apropie de Indru, purtînd
cele două arme sub braţ. Şi nu s-ar fi putut spune că iezuitul ar fi fost o
figură tocmai comună. Întreaga lui făptură era formată din linii parcă
întrerupte pe undeva. Cu toată înălţimea respectabilă, mîinile îi atîrnau
pînă aproape de genunchi. Fruntea ţuguiată, străjuită de nişte urechi
clăpăuge, scotea parcă mai mult în evidenţă faţa oacheşă, ca un triunghi,
cu gura subţire suptă înăuntru, pierdută sub nasul coroiat şi lung, în formă
de plisc. O figură mai şuie decît a părintelui Grasa cu greu s-ar fi putut
dibăci cale de o sută de mile împrejur.
– Domnilor, luă cuvîntul Carrillo, părintele Grasa a fost mulţi ani
profesor de scrimă. Numele lui a ajuns cunoscut la Paris, la Veneţia şi la
Madrid. Din şcoala sa au ieşit spadasini cu mare faimă. Cred că măria-sa
principele şi domniile-voastre veţi avea un spectacol rar dacă şi domnul Cae
Indru se va ridica la aceeaşi înălţime.
Grasa îl salută adînc pe Indru. Vînătorul îi răspunse cu politeţe.
Aleseră armele şi se aşezară în gardă. Iezuitul se dovedi pe cît de mare
spadasin, pe atît de mare vorbăreţ. Spre deosebire de Jan Siloky, nu lucra
iute. Sabia lui descria curbe mari, leneşe, dar fiecare lovitură avea o precizie
milimetrică. Asalturile de la înălţimea pieptului se schimbau pe neaşteptate
în lovituri laterale, întrerupte brusc prin împungeri cu fandări lungi. După
vreo cinci minute de luptă, iezuitul zîmbi mulţumit şi i se adresă lui Cae cu
vocea lui catifelată:
– Signor Indru, am avut plăcerea să vă ofer întregul alfabet al scrimei şi
rar mi-a fost dat să văd un adversar ca domnia-ta, care să cunoască toate
literele. Vom trece acum la combinaţii de litere. Adică la cuvinte. Dacă şi
aici veţi avea răspunsuri tot atît de elegante, nu ne mai rămîne decît să
abordăm fraza. Dincolo de cuvinte au trecut puţini spadasini, iar numele lor
a rămas mare. Dar fraza, unde sînt atîtea combinaţii de cuvinte, triază fără
milă. Spadasinii care trec de frază nu mai au nimic de învăţat. Dar dintre
aceştia se nasc unul la douăzeci de ani. Atenţie, domnule, am intrat în faza
cuvintelor! Sabia lui Grasa capătă iuţeala pe care nu o avusese la început.
Zeci de mişcări înşelătoare şi iuţi, date la înălţimea capului sau coborîte la
pîntece, pregăteau de fapt adevărata lovitură lucrată metodic. Cae apăra
magistral şi nici o clipă sabia lui Grasa nu reuşea să se desprindă într-o
lovitură clară. Curtenii şi invitaţii urmăreau cu sufletul la gură acea
180
gigantică desfăşurare de măiestrie, iar principele uitase pur şi simplu unde

se află şi strigă în gura mare cuvinte de satisfacţie.
– E un spectacol grandios, îi şopti Carrillo. Am colindat, măria-ta,
Europa în lung şi-n lat, dar nu am văzut asemenea spectacol. Priveşte-l pe
Indru! Parcă i-ar spune cineva care va fi următoarea lovitură a părintelui
Grasa. Omul acesta nu se apără ca toată lumea. Simte dinainte lovitura
adversarului.
Timpul trecea iute şi nimeni din sală nu se gîndea la el. Pe fruntea lui
Grasa, transpiraţia apăruse în broboane mari. Ceru o clipă de răgaz,
aprobată cu mărinimie de Cae Indru. Iezuitul îşi şterse fruntea cu o batistă
oferită amabil de vînător. Privirile lui cătară cu admiraţie spre tînărul
adversar.
– Fraza, domnule. Fraza va decide! zise Grasa, pregătindu-se de noi
asalturi.
De data aceasta, sabia lui se mişcă atît de iute, încît era greu de
urmărit. Scula aceea sclipitoare parcă se transformase într-o viperă al cărei
şuierat pregătea muşcătura. Loviturile iuţi se rupeau brusc, fiind
continuate cu asalturi largi, mai mult laterale, pentru a distrage atenţia lui
Cae. Ajunseră amîndoi într-un colţ al sălii. Pe faţa şuie a iezuitului apăru
un dram de lumină.
– Să nu tresari, domnule Indru, la ceea ce îţi voi spune! Zîmbeşte,
domnule! Pe toţi dracii Doamne, iartă pe robul tău, îmi placi din ce în ce
mai mult! S-ar putea să ai neplăceri cu principele. Cu el nu ştii niciodată
cum se termină o discuţie. S-ar putea să vă pună în lanţuri.
– Ştiu! răspunse Cae, la fel de încet.
– Ţi-ai luat unele măsuri?
– Da.
– Atunci, e bine, domnule! Să le oferim acestor nătărăi tot ce poate da
scrima mai frumos! Unul ca domnia-ta se naşte o dată la douăzeci de ani.
Dacă vrei să scapi singur, lasă-te împins către coridorul din spate. Acolo vei
găsi o fereastră. Dacă sari prin ea, ajungi în parc.
Cae zîmbi ciudat. Iezuitul îşi dădu seama că nu-şi va părăsi tovarăşii.
Din clipa aceea simţi pentru vînător una din acele simpatii care se nasc
spontan şi nu mor niciodată. Îşi aminti că se făcuse preot dintr-o pornire pe
care nu şi-o putuse explica mai pe urmă. Dusese o viaţă asemănătoare cu a
acestui tînăr. Liber ca un vultur. Înconjurat de prieteni devotaţi. Renunţase
la toate pentru bogăţie şi confort. Pentru o moarte lentă spirituală şi fizică.
Cu gîndurile aiurea, făcu unele greşeli. Tînărul adversar nu profită de ele şi-
i fu recunoscător pentru acea mărinimie. Puse capăt luptei printr-un semn
cu palma. Îl salută pe Cae mai adînc decît pe principe. Iar în vorbele lui se
putea observa o sinceritate de netăgăduit.
181
– La curtea Spaniei sau a Franţei, domnul acesta ar putea trăi în mare

cinste. Asemenea cinste se pare că a obţinut-o deja la curţile din Bucureşti
şi Alba-Iulia. Sînt fericit că am avut prilejul să întîlnesc asemenea sabie,
care se naşte o dată la douăzeci de ani. Adică una într-o generaţie.
– Se pare că balul nostru s-a transformat într-o încercare de arme, rîse
principele. Ce propun nobilii mei invitaţi? Să continuăm sau să deschidem
balul?
– Să continuăm! strigară invitaţii.
– Despre faimoasele voastre cuţite s-a vorbit mult, domnilor, interveni
Carrillo adresîndu-se lui Chirilă şi lui Cae. Propun să aşezăm două lumînări
la zece paşi. Sper să nimeriţi asemenea ţinte subţiri.
– Puţin! observă Chirilă.
– Atunci, la cincisprezece paşi vă convine?
– Cu o condiţie, monseniore! îl întrerupse Cae. Ţintele să fie mişcătoare.
Faţa lui Carillo se lungi de uimire. Iar în sală se auzi un murmur de
neîncredere.
– Nu e prea greu, domnilor?
– Nu! răspunse aspru Chirilă. Cine se oferă să plimbe lumînările?
În sală nu se mişcă nimeni. Pericolul era din cale-afară de mare.
Costache Caravană şi Ducu făcură un pas înainte. Li se alăturară în grabă
contele Teleki, părintele Grasa, Jan Siloky, ceilalţi vînători şi chiar contele
Beckembauer. Curajul acestor oameni îl mişcă pe Sigismund Bathory. Într-
un elan care-l uimi pe Carrillo, se ridică de pe tron şi strigă:
– Voi fi şi eu unul dintre aceia care vor mînui ţintele. Iar dacă domnul
cancelar ar vrea să-mi dea o mînă de ajutor, n-ar fi rău.
Se auziră proteste. Pînă la urmă, principele fu nevoit să renunţe în
favoarea lui Teleki şi Beckembauer. Se făcu o linişte de moarte. Cae îl privi
pe conte zîmbind. Iar Teleki avu norocul, fără să ştie, că încăpuse în faţa
cuţitului unui om cinstit. O cît de mică neatenţie voită i-ar fi curmat zilele
frumosului conte. Dar lui Cae nu-i trecu prin minte aşa ceva. Stela Cristu
devenise galbenă şi, fără să-şi dea seama, făcu un pas înaintea celorlalţi.
Nobilii din jur crezură că se teme pentru viaţa lui Teleki. Numai cancelarul
ştia adevărul. Stela bănuia că Indru aflase despre o eventuală logodnă între
ea şi conte şi se temea pentru Cae. Va rezista Cae oare unei tentaţii atît de
mari?
La trei paşi unul de altul, Beckembauer şi Teleki porniră dinspre
peretele lateral, purtînd fiecare dintre ei cîte-o lumînare puţin ridicată
deasupra capului. Două mişcări fulgerătoare, elegante şi două cuţite
scînteiară prin aer. Din sală, care aştepta cu sufletul la gură, izbucniră un
ropot de aplauze şi strigăte de admiraţie. Cele două cuţite tăiaseră
lumînările.
182
Principele îşi reţinu cu greu un tremur nervos, dar nimeni nu luă în

seamă un lucru atît de firesc. Fusese o încercare de iscusinţă făcută pe viu
şi s-ar fi putut termina cu un accident regretabil. În timp ce slujitorii
purtau pe tăvi mari de aur pocale cu vestitul vin de Tîrnave, cei doi vînători
îşi puseră nepăsători cuţitele la brîu.
– Cred că domnul Indru aruncă mai repede, spuse Sigismund.
– În schimb, Chirilă are forţă mai mare, completă Cae.
– Nici vorbă! zîmbi Chirilă. Ai şi viteză, şi forţă mai mare decît mine.
Modestia lor făcu mare impresie asupra celor prezenţi, iar de undeva
din sală se auzi o voce:
– Dacă principele nostru nu are nimic împotrivă, să bem în cinstea
acestor viteji!
– În sănătatea lor! sări principele.
Atmosfera rece de la început se încălzise vizibil. Cae începu să spere că
vor termina seara cu bine. Privirile curtenilor erau binevoitoare. Cît despre
principe, acesta uitase cu desăvîrşire discuţia aceea. Chiar Carrillo, care
complotase cu Kornis, îşi schimbase în mare măsură gîndurile, fiind şi el
un mare amator de asemenea spectacole. Figurile ipocrite ale lui Găluşcă,
Toroipan şi Tufănel îl atrăgeau. Pregătise şi pentru ei trei adversari de
valoare, iar o partidă de scrimă cu trei perechi odată nu era tocmai de
lepădat. Gîndindu-se astfel, îşi rosti invitaţia cu cea mai desăvîrşită politeţe:
– Dacă domnii Găluşcă, Toroipan şi Tufănel ar dori să ne ofere o lecţie
de scrimă, le-am rămîne îndatoraţi.
– Tufan-fiul! interveni aspru Tufănel.
– Vă cer iertare, domnule Tufan-fiul! se înclină iezuitul. Avem pentru
domniile-voastre adversari pe măsură. Iar dacă numele vostru nu a căpătat
faima pe care-o merită, aveţi prilejul s-o cîştigaţi în această seară.
Auzind asemenea propunere năstruşnică, cei trei îngheţară de groază.
Indru se pregătea tocmai să intervină, dar lui Tufănel îi trecu prin minte
una din acele idei formidabile care se nasc în mintea unui om obişnuit o
dată la o viaţă.
– Monseniore, spuse imitîndu-l pe Indru, domnul Tufan-tatăl, nobilul
meu părinte, despre al cărui meşteşug în mînuirea sabiei cred că aţi auzit
în multe rînduri, are o vorbă: „Nu te arăta puternic în armele pe care le ştiu
prietenii şi duşmanii! Arată-le ce poţi cu arme pe care nu le cunosc ei!‖
Toroipan tuşi năprasnic. Tufănel îl privi aprig o clipă, apoi zîmbi subţire
şi se întoarse către Carrillo.
– Am să vă arăt o luptă cum n-aţi mai văzut. Să fiu al nai... să dea
boala-n... pe cinstea mea de cavaler, domnilor, că veţi vedea o luptă cum nu
a mai fost la această curte! Cu săbiile v-au mulţumit domnii Indru şi Ducu.
La naiba cu săbiile! Vrem ceva mai nou!
183
Toroipan tresări mulţumit, amintindu-şi de ciomege. Cu siguranţă că

Tufănel făcuse aluzie la ele. Era dat naibii Tufănel ăsta. Aicea bătea Tufănel
cu vorba. Al naibii lingurar!
– Aşa e! sări cu gura, prinzînd curaj. Tufănel ştie ce spune. Tat-su, nea
Tufan, nobilu... ăla de vindea linguri la Zece Mese şi sucitoare şi blaturi de
lipii...
– Mai taci dra... Opriţi-vă, domnule Toroipan! sări Găluşcă mînios.
Apoi se întoarse către principe şi zîmbi galeş.
– Domnul Toroipan pe cît e de viteaz pe-atîta e lipsit de darul vorbirii.
Cu voia domniei-sale, am să vă spun ce tot îndruga el acolo. Trăsni-l-ar...
Dumnezeu să-l ţină! Care va să zică, Tufan-tatăl nobilu... ăă... lovea cu
ciomagu la lingurică. Adică zise, văzînd că ceilalţi nu pricep la capătul
pieptului. Cu o singură lovitură dărîma zece mese. Învîrtea ciomagul pe
spinările duşmanilor ca pe sucitor şi cădeau oamenii în faţa lui laţi ca nişte
lipii. Asta e!
Toroipan nu putu să rabde asemenea neobrăzare şi fu gata să
intervină. Dar un cot în stomac dat pe neobservate de Găluşcă îi luă piuitul
şi restabili ordinea între ei.
– Porunciţi, monseniore, slujitorilor continuă Tufănel să caute la şeile
cailor noştri. Vor găsi acolo trei ciomege. Am să mă bat singur împotriva
domnilor Găluşcă şi Toroipan şi nimeni nu va putea spune că nu va fi o
luptă pe viaţă şi pe moarte. Păcat că nu se află aici domnul Tufan-tatăl! Ar
face o vînzare de linguri... adică ar fi în stare să bată întreaga suflare din
această încăpere.
După puţină vreme, slujitorii aduseră cele trei ciomege zdravene, din
lemn de corn. Se făcu loc mult spre fundul sălii. Fiecare dintre cei trei îşi
prinse ciomagul cu ambele mîini. Toroipan lovi cu toată puterea spre
căpăţîna lui Tufănel. Femeile din sală închiseră ochii. Bărbaţii mai slabi de
fire scoaseră exclamaţii de spaimă. Cu o mişcare uluitor de iute, Tufănel
făcu un pas înainte spre mîinile lui Toroipan în timp ce ridica deasupra
capului propriul lui ciomag, ţinut zdravăn de capete. În felul acesta, lovitura
îşi pierdu aproape întreaga forţă. Genunchiul lui Tufănel izbi în stomacul
lui Toroipan ca într-un sac şi tot în aceeaşi clipă sări într-o parte şi duse
ciomagul pe lîngă corp, ferindu-se de lovitura lui Găluşcă. Lingurarul părea
un titirez între cei doi. Se schimbau lovituri năprasnice, în stare să omoare
un bou dacă şi-ar fi atins ţinta. Privitorii erau convinşi că o asemenea
dispută nu se poate încheia fără o victimă. Nu mai asistaseră la o astfel de
luptă şi nici nu bănuiseră că bătaia cu ciomegele ar putea fi chiar mai
spectaculoasă decît scrima. Fiecare lovitură aplicată de unul dintre cei trei
putea aduce moartea dacă nu era parată la timp şi cu mare iscusinţă. Şi
fiecare lovitură smulgea celor prezenţi exclamaţii de spaimă sau de mirare.
184
Toroipan încercă o lovitură de împungere cu vîrful ciomagului.

Lingurarul sări aprig îndărăt, parînd în acelaşi timp o lovitură dată la
picioare de către Găluşcă. Fu rîndul lui Tufănel să atace. Cîteva mişcări
înşelătoare îi derutară pe cei doi. Ciomagul lui Găluşcă zbură în secunda
următoare în peretele aflat la cîţiva paşi. Din perete căzu o bucată de
tencuială. Găluşcă vru să se repeadă după armă, dar lingurarul, mai iute,
puse piciorul pe ciomagul căzut. Cu un gest de resemnare, Găluşcă se
retrase lîngă vînători. Rămas de unul singur, Toroipan suportă din ce în ce
mai greu asalturile lui Tufănel. Lingurarul se prefăcu a se împiedica şi-i
întoarse spatele. Acesta era unul dintre trucurile lui preferate. Toroipan lovi
năprasnic în direcţia capului. De data asta, strigătele de spaimă fură destul
de puternice. Tufănel sări sprinten cu spatele sub braţele lui Toroipan. O
mişcare scurtă şi îndemînatică îl aruncă pe bietul Toroipan ca pe-un sac de
grăunţe.
Lupta se isprăvise. Aplauzele pentru Tufănel răsunară multă vreme.
Doar principele nu luă parte la ele. Oamenii aceştia erau cu adevărat nişte
virtuoşi. Acum îşi explica foarte bine cauza pentru care nu putuseră fi
prinşi în atîtea rînduri de către oamenii lui. Nu se îndoia o clipă că şi ceilalţi
vînători care nu-şi arătaseră măiestria îşi aveau numerele lor. Dacă şi
inteligenţa le era la fel cu măiestria, oamenii aceştia reprezentau o forţă
nemaiîntîlnită. Iojica şi Kiraly nu exageraseră cu nimic în laudele lor.
Avîndu-i în slujba lui pe aceşti zece oameni ar fi putut îndrăzni mai mult
decît pînă acum. Le va dărui bani şi aur cît n-au visat ei să aibă. Dar
înainte de a şi-i face slujitori îi va aresta. Întîi, pentru a le dovedi lor şi
altora iscusinţa şi puterea lui. Apoi, pentru a le arăta că e un stăpîn
generos, iar omul acceptă mai uşor o situaţie de mărire înălţîndu-l direct
din mizeria închisorii. Îi va scoate din închisoare după trei zile. Ei vor fi
garda lui personală şi poate chiar oamenii lui de taină. Nici unul dintre
marii nobili ai Transilvaniei nu va mai îndrăzni să cîrtească. Va da sentinţă
împotriva oricui de aici din palat pe tăcute şi tot pe tăcute va fi şi executată,
fără ca cineva să afle vreodată adevărul. Va înjgheba o armată cum nu a
mai fost. Moldova şi Ţara Românească vor fi înglobate principatului. O
armată uriaşă s-ar putea ridica din cele trei ţări. Cu asemenea armată, ar fi
o jucărie să ocupe Ungaria şi Polonia. Să-i strivească pe turci şi pe tătari.
Iar el să devină un fel de arhanghel al creştinilor. Se căzni o vreme să afle
un nume potrivit unei ţări atît de întinse. Nu găsi nimic de seamă şi se
posomorî brusc.
Ceru o cupă cu vin şi-şi muie buzele în licoarea gălbuie. Cînd se hotărî
să le vorbească vînătorilor, glasul lui era deosebit de blînd.
– Ne-aţi arătat lucruri frumoase, domnilor. În zilele şi săptămînile
următoare cred că vom vedea la domniile-voastre alte lucruri de măiestrie.
185
Chirilă îşi prinse mustaţa subţire cu buzele. Costache îşi bolboşă ochii
mai mult decît o făcea de obicei. Ducu pipăi instinctiv cu cotul mînerul
sabiei. Indru zîmbi ironic.
– Ne pare rău că nu vă putem împlini voia, spuse molcom. Lucruri
grabnice ne cheamă în Ţara Românească. Vom pleca mîine în zori.
– Veţi pleca atunci cînd voi hotărî eu! se înfurie Sigismund.
– V-am mai spus, măria-ta, că noi nu avem stăpîn, zise Chirilă.
– Veţi avea de azi înainte!
– Doar cu voia noastră! rîse Caravană.
– Sau fără voie.
– Mulţi s-au căit încercînd să ne impună voia lor, zîmbi Cae.
– E o ameninţare? strigă principele.
– Nu! o povaţă, murmură Niţă Praştie.
– „Sînt daţi naibii! gîndi Sigismund, fără să-şi arate veselia. Au curajul
să mă înfrunte chiar în mijlocul oamenilor mei.‖
Prefăcîndu-se grozav de supărat, se ridică de pe tron şi strigă:
– Gărzi, arestaţi-i!
Ofiţerii şi oştenii aflaţi pe lîngă pereţi făcură un pas înainte. Cancelarul,
alb la faţă de mînie şi ruşine, vru să intervină energic, dar în clipa aceea se
petrecu un lucru de necrezut. Una din acele fapte care aduc a sminteală la
prima vedere. O faptă despre care se vorbi multă vreme în întreaga
Transilvanie şi chiar mai departe.
Dintr-un salt, Cae îl prinse în braţe pe principe. Chirilă îi propti vîrful
cuţitului lîngă beregată. Ceilalţi vînători făcură cerc în jurul lor. Carrillo,
aflat mai aproape, vru să intervină, dar un pumn formidabil aplicat de
Costache îl aruncă cît colo. Fu un moment de uluire generală, de care
profită Indru, strigînd puternic:
– Toată lumea să treacă la pereţi! Liberaţi ieşirea! Dacă încercaţi o
mişcare duşmănoasă, principele va muri în aceeaşi clipă.
De undeva se auzi un ţipăt puternic:
– Atenţie, Cae!
Vînătorul se aplecă brusc, dimpreună cu principele. Un foc de pistol
răsună în apropiere. Cel care trăsese căzu străpuns de sabia lui Ducu.
Indru recunoscu strigătul. Era al Stelei Cristu.
– De îndată ce sîntem în siguranţă îl liberăm pe principe, zise Chirilă.
Domnule cancelar, porunceşte să fie aduşi caii noştri lîngă treptele de la
intrare!
– Ce garanţii ne daţi că-l veţi libera pe principe? întrebă cancelarul.
– Cuvîntul nostru, răspunse Cae.
– Îmi ajunge, domnilor! se înclină Iojica.
186
Poruncile lui fură aduse grabnic la îndeplinire. În sala de bal domnea o

linişte de moarte. Dar, spre surprinderea tuturor, Sigismund, care nu era
un fricos, zîmbea galeş, uitîndu-se pieziş spre cuţitul lui Chirilă.
Vînătorii porniră încet către uşă. Tufănel, Toroipan şi Găluşcă încheiau
acel cortegiu ciudat învîrtind săbiile ca pe nişte ciomege. Uşa se închise în
urma lor, iar zgomotul ei, destul de obişnuit, păru în sală ca o detunătură
de armă. Dinspre curte se auzi răpăit de copite. Vînătorii nu întîlniră pe
străzile cetăţii nici un obstacol. Ajunseră la porţi. Un ofiţer cu o făclie în
mînă se apropie de călăreţi.
– Deschide! ordonă principele.
Ofiţerul săltă făclia şi-l recunoscu pe Sigismund, aşezat pe Vînt
Sălbatic în faţa lui Cae.
– Măria-ta... ăă... îndată.
Ieşiră în cîmpie. Zăpada căzută proaspăt crescuse de o palmă. Vîntul
adia molcom. Fulgii mari le răcoreau feţele încinse. Ajunseră cam la o milă
depărtare de cetate.
– Opriţi! strigă Cae. Măria-ta, eşti liber!
Sigismund sări sprinten în zăpadă. Cu un gest iute, smulse de pe deget
un inel.
– Iată, domnule Indru, un semn de preţuire din partea principelui
Transilvaniei. Dacă aţi avea încredere, v-aş pofti îndărăt. Doresc din tot
sufletul prietenia voastră. Abia acum vă cunosc bine. Aţi avea încredere în
cuvîntul meu?
– Nu, măria-ta! răspunse Cae. Poate că timpul va reuşi să ne apropie.
– Ce-mi reproşezi?
– Nehotărîrea. Eşti schimbător, măria-ta!
– Atunci, să hotărască timpul, domnilor! încheie trist Sigismund
Bathory.
Vînătorii dispărură în noapte. Principele îi auzi o vreme cum se
depărtează în galopul cailor. Apoi se întoarse domol către cetate, simţind
cum l-a cuprins frigul.
– Sărmană vanitate omenească! rosti el. Am pierdut nişte oameni viteji
datorită firii mele uşuratice. Am vrut să mă fălesc în faţa curtenilor mei cu
iscusinţa mea. Sărmană iscusinţă! L-am dispreţuit pe Mihai-vodă. Dar el a
ştiut să-şi apropie asemenea oameni. Ce am realizat eu pînă acum? Nimic.
Mă ţin de baluri şi de petreceri în vreme ce Mihai se apără cum poate de
ienicerii sultanului. Dacă pierde el, voi pierde şi eu. Turcii nu vor întîrzia să
calce Transilvania. Iar Rudolf al doilea... Dumnezeu ştie ce urmăreşte acest
Rudolf. Sînt un principe slab. Ce oameni am pierdut! Poate că prin cancelar
am să le cîştig prietenia. Şi dacă le voi cere să mi-l aducă legat pe sultanul
turcilor, pe cinstea mea că ăştia sînt în stare s-o facă! Avea dreptate
187
cancelarul cînd spunea că domnul Kornis ar fi cucerit cetatea Oradei dacă-i

avea alături pe vînători.
Tresări. Din faţă se auzea tropot de cai mulţi.
– Îndărăt, nătărăilor! începu să strige cît îl ţinea gura.
Curînd, primii călăreţi se opriră lîngă el. Un ofiţer descălecă şi-i oferi
calul şi pelerina. Peste un sfert de ceas, Sigismund se întoarse în sala
tronului şi, spre uimirea curtenilor, se aşeză calm. Porunci să i se schimbe
încălţările, iar cînd lucrarea fu isprăvită cu bună rînduială strigă vesel:
– Să pornească balul!
Nobilii se priviră miraţi, neştiind ce să mai creadă.
Pe drumul care ducea spre Blaj, unsprezece călăreţi alunecau prin
noapte ca nişte năluci. Indru se apropie de cel de-al unsprezecelea tovarăş
de drum.
– Domnule, cred că trebuia să te întorci de mult, observă el.
– Trebuia, dar nu mă mai întorc! rîse părintele Grasa.
– Te vor regreta la curte.
– Nu cred. Pe unde trec eu nu rămîn regrete.
– E un fel curios de a vedea lucrurile. Ce ai de gînd să faci?
– Încă nu ştiu.
– E şi ăsta un răspuns!
– Nu am altul mai bun la îndemînă.
– Mi se pare că eşti pe cale să părăseşti o viaţă de belşug.
– La naiba! strigă preotul iezuit. Pentru una de libertate.
– Libertatea e mai scumpă decît bogăţia! zîmbi Cae.
– Îi cunosc preţul.
– Şi te încumeţi?
– Te cred. Voi dormi de multe ori călare. Toată averea mea va fi calul,
armele şi ce am pe mine. Voi flămînzi de multe ori. Trăiască viaţa liberă!
Dacă nu vă vedeam pe voi, rămîneam mai departe unde eram. Dacă aţi fi
doi, poate că v-aş stingheri, insinuă el. Unde sînt zece, al unsprezecelea
trece neobservat. Am trăit viaţa aceasta, domnule Indru. Acum mă întorc la
ea. M-am săturat să mint şi să linguşesc. Să-mi plec spinarea şi să suport
ironii pentru o mîncare aleasă, o pungă plină şi un pat bun. Dacă mă
primiţi, sînt al vostru. S-ar putea să-mi treacă nebunia de acum. Sau să-mi
fac alte planuri. Pînă atunci însă, vă ofer prietenia şi sabia mea. Le primiţi?
– Mai încape vorbă? rîse Chirilă, care trăsese cu urechea.
Costache Caravană călărea ceva mai în urmă, aflîndu-se într-o mare
discuţie cu Zambilica. Şi chiar dacă vîntul fura multe din vorbele lui, calul
era mulţumit că-i aude vocea piţigăiată, care susura dulce ca mierea de
mai.
– Ai văzut-o pe baroana Maria-Florenţa de Szentiváni? De unde naiba s-
o vezi, dacă erai în grajd? Dai din cap ca prostul şi cînd trebuie, şi cînd nu
188
trebuie. Doar un sfert de ceas mi-am încrucişat privirile cu ea. Strajnică

muiere, Zambilico! Mă mai întorc eu pe aici. Cred că şi ea m-a plăcut niţel.
Baronul? Dă-l naibii! Cu un dos de labă îl fac marchiz.
Sile Adormitu călărea absent. Avea sufletul greu, încărcat de păcate,
astfel că n-ar fi fost de mirare să-l audă cineva vorbind singur.
– Cinci pungi destul de dolofane, două brăţări grele de aur şi un
piaptăn cu pietre preţioase. Cred că n-o să mă trimită domnul Indru cu ele
îndărăt. Nici nu mai ştiu de la cine le-am luat. În înghesuiala aia nu am
avut vreme să mă uit la cinstitele feţe ale păgubaşilor. La naiba! Principele
nu avea nimic în buzunare. Prea ne-am grăbit să plecăm. Avea monseniorul
Carrillo un lanţ mare de aur, cu o cruce cît un mîner de sabie.
Pe dealul din dreapta al Mediaşului se afla o biserică veche, cu turnuri
multe şi ziduri împrejmuitoare puternice. Văzută din afară, părea destul de
măruntă şi sărăcăcioasă. Biserica făcea parte din ordinul iezuiţilor şi tot din
partea aceea îi veneau şi veniturile.
– După mine, domnilor! strigă părintele Grasa, îndreptînd calul către
porţile mari, cufundate în întuneric.
– Crezi că e bine să ne oprim aici? întrebă Cae.
– Te cred. Aici vom dormi în siguranţă ca în fundul pămîntului. Tainele
bisericilor sînt multe şi mari. Dumnezeu să le ţină!
Bătură în poarta de fier. Un călugăr cu o figură de şobolan deschise o
ferestruică. Iezuitul se apropie şi discutară în şoaptă. După o vreme,
ferestruica se închise la loc, iar foarte curînd se auzi dincolo de poartă un
zornăit mare de chei. Ţinută de călugăr, poarta se deschise atît cît fu
necesar pentru intrarea celor unsprezece călăreţi. Dincolo de poartă, zăpada
acoperea iute urmele cailor. Călugărul-şobolan se mistui undeva printre
clădirile scunde. Reapăru pe neaşteptate, însoţit de alţi doi călugări cam
somnoroşi. Aceştia mînară caii către grajdurile bisericii. Cel cu figura de
şobolan îşi conduse oaspeţii spre o clădire cu înfăţişare impunătoare,
înconjurată de brazi înalţi. Intrară într-o încăpere lungă, întunecoasă şi
caldă. Şobolanul aprinse în grabă nişte lumînări şi mai dichisi tacticos
cîţiva buşteni în căminul uriaş. Pocnetul lemnului încins de foc răsuna
plăcut în încăpere. Flăcările vesele întăreau lumina slabă din odaie,
descriind figuri ciudate pe pereţi. Afară urla vîntul. O cină scurtă, cu
friptură rece şi cîte-o cană cu vin, încheie noaptea aceea de pomină.
Iezuitul, simţindu-se ca la el acasă, împărţi unele ordine, pomenind mereu
numele lui Carrillo.
Se deşteptară a doua zi destul de tîrziu. Afară se oprise ninsoarea, dar
cerul era închis şi jos. Caii, odihniţi şi sătui, ca şi stăpînii lor, aşteptau gata
înşăuaţi să pornească la drum.
189
La curtea din Alba-Iulia, balul se desfăşurase în toată splendoarea lui,

chiar dacă invitaţii aşteptau cu nerăbdare să se întoarcă pe la casele lor şi
să comenteze în voie acele întîmplări cu totul ieşite din comun.
Stela Cristu dansase plină de graţie cu contele Teleki, dar după faţa ei
absentă se vedea cît colo că gîndurile i se călătoreau cine ştie pe unde. Nici
contele nu era în apele lui. O auzise pe fată scoţînd strigătul acela de
avertizare pentru Cae Indru. Un asemenea strigăt putea fi scos numai de o
mamă pentru fiul ei sau de o femeie îndrăgostită care-şi vede iubitul în
mare pericol. Ştefan de Zerind îi atrăsese atenţia asupra falsei contese.
Ştefan de Zerind nu se pricepea la femei, dar el se pricepea oare? Îşi înfipse
unghiile în palme. Dar cînd o privi din nou îi găsi în priviri acea puritate pe
care o au numai tinerele cu sufletul curat ca lacrima. Purtările ei alese şi
exprimarea îngrijită dovedeau din plin o origine nobilă. Înţelepciunea ei şi
vorba liniştită arătau un interior echilibrat. Toate aceste însuşiri i le
cunoştea foarte bine Teleki, dar despre trecutul ei, despre legăturile ei şi
gîndurile ei nu ştia nimic. Îl strigase pe Cae, temătoare pentru viaţa lui.
Exista oare o legătură între ea şi acel falnic vînător? Ce întrebare! Altfel, ce
rost ar fi avut să-l strige pe numele lui mic? Sau fusese doar o simplă
întîmplare? Poate o simpatie de moment, pe care vînătorii o cîştigaseră în
inimile multora dintre nobilii aflaţi acolo. „Încerc să mă mint, zîmbi el. De ce
nu au strigat alte femei numele lui Cae‖? Ştia că din momentul acela nu va
mai avea linişte. O iubea prea mult pe Stela, iar acest lucru îl îndemna să
afle totul despre tînăra fată. „Sau poate că e mai bine să nu ştiu nimic.‖ Ce
mă interesează pe mine legăturile ei din trecut? Dar prezentul? Prezentul
stă pe temelia trecutului. Voi cerceta această temelie, ca să pot înţelege
prezentul. Iar primele urme va trebui să le iau de la curtea lui Mihai-vodă,
dacă e adevărat că Beckembauer se numeşte Ion Cristu. Se mai gîndi multă
vreme la Cae Indru, convins că e cel puţin un prieten bun al Stelei. Dar nu
era singurul care se gîndea la tînărul vînător. Cancelarul, fără să ştie ceva
din gîndurile principelui, socoti cu amărăciune că întregul plan de apropiere
între vînători şi curtea din Alba-Iulia eşuase. Totuşi, în timpul balului,
purtarea lui Sigismund fusese destul de bizară. S-ar fi aşteptat să-l vadă
furios. Dar principele zîmbea din cînd în cînd şi nu arăta să fie pornit. Nici
Stela Cristu nu-şi mutase gîndurile de la Cae. Îl văzuse de aproape doar în
trecere, dar fusese de ajuns pentru a-i reţine fiecare trăsătură în parte.
Trăsături pe care avusese de multe ori credinţa că le-a uitat. Doar cutele
aspre, abia vizibile, din colţurile gurii erau noi. Ele dovedeau că tînărul
trecuse prin multe greutăţi din ziua în care se văzuseră ultima oară.
Sperase că lucrurile se vor desfăşura în linişte. Îşi închipuise în fel şi chip
clipa în care tînărul o va invita la dans. Văzuse în visările ei fiecare gest pe
care l-ar fi făcut în momentul acela. Trăise clipele acelea şi fusese fericită
pentru fiecare gest în parte. În odaia ei din Obreja şi-l închipuise pe Cae
190
apropiindu-se de ea. Se uita în ochii lui şi încerca să-i spună din priviri
ceea ce nu ar fi îndrăznit altfel. Îşi închipuise momentul în care se va ridica
să pornească alături de el pe dalele de piatră din sala balului. Făcuse zeci
de plecăciuni în faţa unui sfeşnic vechi, care ţinea locul lui Indru, şi fiecare
plecăciune i se păruse că are neajunsul ei. Gîndurile o duseseră chiar mai
departe. Dacă ar fi ieşit din sala de bal şi ar fi rămas numai ei doi. Dacă
Indru ar fi încercat să o sărute. Uită pentru o clipă unde se află şi strînse
puternic mîna lui Teleki. Se dezmetici iute şi-i dădu drumul. O prinse din
nou, speriată de gestul ei. Iar Teleki citi în sufletul ei zbuciumat. Şi nu
încercă nici un moment de gelozie sau de supărare, lucru care-l uimi peste
măsură. Stela se pierdu iar în gîndurile ei. Trecuse atît de aproape de ea,
încît i-ar fi fost de ajuns un pas ca să se atîrne de gîtul lui. Şi cu mare
greutate reuşise să nu facă pasul acela. Se maturizase Indru. Parcă mai
crescuse, iar umerii lui deveniseră ceva mai largi. Numai vocea, puţin
tărăgănată, rămăsese aceeaşi. Cînd trecuse pe lîngă ea, ochii lui fuseseră
aspri şi reci. Doar muşchii feţei parcă îi tremuraseră uşor, ca la mînie sau
la emoţie. Simţise totuşi, cu acel instinct femeiesc fără greş, că privirile lor
nu s-au întîlnit întîmplător. Că ochii lui o căutaseră. Că gîndurile lui o
împresoară. „Sînt nebună, se întristă ea. Un semn cît de mic, tot ar fi putut
să-mi facă. Sau dacă mă iubeşte ar fi putut să dea ochilor puţină căldură.
Aş fi înţeles. Dar dacă Indru ştie că am fost peţită de contele Teleki? În
cazul acesta, l-am pierdut cu siguranţă. Dar nu poţi pierde ceva ce nu ai
avut niciodată. Că mă iubeşte o ştiu numai din presupuneri. Ah, Doamne,
cît sînt de nenorocită! Oare e suficient să te vaiţi? La ce bun? Oftatul nu
aduce nimic. Trebuie să lupt. Am să alerg după el. Am să-l caut acolo în
Ţara Românească. Mă voi arunca la picioarele lui de va fi nevoie. Mă voi
umili, dar voi afla adevărul. Altfel nu am linişte.‖ Zîmbi în sfîrşit.
Mulţi se gîndiseră în seara aceea la Cae Indru. Numai baroana Maria-
Florenţa de Szentiváni făcuse notă aparte. Surprinsese în cîteva rînduri
privirile înflăcărate ale lui Costache Caravană. Remarcase chiar o ocheadă a
vînătorului. O supărase ocheada doar pe moment. La drept vorbind, nu o
supărase. O surprinsese. Un asemenea lucru nu i se întîmplase niciodată.
În fond, îi plăceau grozav oamenii care umblau fără ocoliş. „M-a plăcut,
gîndi ea. Interesant bărbat! Doamne, ce ochi focoşi are! Şi ce pumn! Dacă
lovea ceva mai tare, mîine purtam haine de doliu după monseniorul
Carrillo. Păcat că au plecat atît de repede! Te pomeneşti că s-a îndrăgostit
de mine! De fapt, nu sînt nici eu chiar de lepădat! Unii bărbaţi se dau în
vînt după grăsane. E drept că nici eu nu am stat chiar cu mîinile-n sîn. I-
am răspuns privirilor cît am putut de bine. Puteam să-i răspund la
ocheadă. Naiba să mă ia, că nu mă pricep la nimic! Te pomeneşti că mi-a
scăpat printre degete! Acum sînt în drum spre cetatea Bucureştilor. Cine
ştie cînd ne vom mai întîlni?! Poate niciodată. Aiurea! Parcă eu mă las după
191
noroc? Îl găsesc şi în gaură de şarpe. Să-l ferească Dumnezeu pe ăla de care

mă îndrăgostesc! A naibii dragoste! M-a prins ca o fulgerare scurtă. Ce mai?
Sînt îndrăgostită ca o toantă! Parcă e mare lucru o vizită în Ţara
Românească? Numai de n-ar cădea prins la turci. Dar şi acolo dau eu de el.
Pe mine cînd mă apucă, sînt dată naibii. Dar pînă cînd plec după el ce fac?
Pînă atunci, un om de-al meu ar putea să-i ducă viteazului vînător un răvaş
de dragoste. Să nu creadă că sînt nesimţitoare. Poate că el nu are asemenea
curaj. Vitejii ăştia cînd dau de dragoste adevărată încep să bată în
retragere. Ei, cu mine nu-i merge. Cu toate că, dacă stau să mă gîndesc
bine, nu prea arată el ca unul care ar da bir cu fugiţii. Oricum, e mai bine
să-mi iau eu măsurile mele. Poate că nu e bine să-i dau prea multe
avansuri de la început. De ce să-i arăt că sînt o pradă uşoară? Îi scriu doar
cîteva rînduri prietenoase. Să zicem: „Dragul meu Costache Caravană‖.
Aiurea! Mă atîrn de gîtul lui chiar de la început cu asemenea rînduri. E prea
intim. Mai bine «Nobile viteaz». Nu zău! Nici nu va şti cui îi este adresată
scrisoarea. Poate ar fi mai nimerit «Domnule Costache Caravană». Nu sună
rău, dar e niţel cam rece. Ei, şi? Doar n-o să-i spun că sînt nebună după el.
Asta o să vadă el pe urmă. Am găsit! «Dragă Prietene Costache Caravană.»
Mai departe, să zicem: «Te-am văzut la balul principelui.» Prost! Doar ştie şi
el că nu l-am văzut în vîrful muntelui. Să zicem mai bine «Ţi-am simţit focul
ochilor...» La naiba! Parcă mă miorlăi pe lîngă el. Ceva mai calculat, nu
strică într-o scrisoare.‖ Simţi cum o ia cu transpiraţie. „Deci, «Atenţia pe
care am avut cinstea să mi-o acordaţi mi-a făcut multă plăcere» Ei, nu zău!
Înseamnă să-i spun de la obraz că mi-a plăcut ocheada. Doamne,
dar greu e să compui o scrisoare de dragoste! Mă înfurii degeaba. O
scrisoare nu se face cît ai bate din palme. O să mă gîndesc eu în zilele
următoare. De asemenea, o să-i dau poruncă omului meu să afle ce hram
poartă domnul Caravană. Cred că nu e însurat. Care nebună ar sta cu un
asemenea vîntură-lume? De domnul Szentiváni mă despart, dacă vreau,
într-o clipă. Nu mişcă el în faţa mea. De fapt, am să-i spun de la obraz că
mă despart de el fiindcă e un papă-lapte. Că vreau să-mi refac viaţa din
dragoste. Care nătărău de bărbat s-ar opune cînd e vorba de fericirea a
două fiinţe?‖
– Ce tot bombăni acolo? se interesă baronul Szentiváni.
– Mă gîndesc, domnule, tresări ea. Unul dintre noi doi trebuie să
gîndească. Iar după cum vezi, nu domnia-ta eşti acela care e sortit să facă
asemenea lucruri.
Baronul avu una din rarele lui sclipiri ironice.
– Foarte bine, doamnă! Gîndeşte! Cu vremea, ai putea ajunge la
rezultate bune.
Maria-Florenţa i-o întoarse veninos:
192
– Nu cred în sfatul acesta! Domnia-ta faci glume proaste de douăzeci de

ani.
Porniră să se certe metodic. Cu un anumit dichis, acumulat într-o
experienţă îndelungată. Cearta se desfăşura domol ca un ritual. Frazele şi
reproşurile rămăseseră aceleaşi de-a lungul anilor. Dar căpătaseră o
anumită şlefuire. Iar cuvintele de prisos, care nu loveau direct, fuseseră
eliminate în folosul schimbului de păreri concis şi sobru. Astfel că cearta lor
de acum era mult superioară în conţinut uneia întîmplate cu zece sau
cincisprezece ani în urmă, cînd experienţa casnică nu se definitivase în
amănunţime. Şi tonul era altul. Epitetele nu nu mai erau însoţite de acea
explozie de mînie tinerească de la începutul căsniciei. Acum cîştigaseră în
valoare tocmai prin blîndeţea cu care îşi aruncau epitetele, ca nişte oameni
de ştiinţă care afirmă un adevăr cu toată convingerea şi cu toată
argumentaţia, fără să folosească răcnetul sau măcar săltarea vocii cu un
semiton. Ajunseseră chiar în situaţia să-şi zîmbească blînd, amintindu-şi
unul altuia cusururile ca în faţa unui fapt împlinit din care nu mai există
ieşire. Or, toate lucrurile acestea se învaţă numai după o îndelungată
activitate de ceartă conjugală. Se cunoşteau atît de bine, încît fiecare ştia
răspunsurile celuilalt. Ba mai mult: erau ca doi medici psihiatri care ştiu
cum va reacţiona celălalt în momentul următor. Lucrul acesta îl ajuta mult
pe Szentiváni şi-l scăpa de o eventuală vătămare a fizicului său din partea
doamnei baroane. Avea el cunoştinţă de unele intonaţii foarte joase în
vorbele doamnei. Acesta era pentru el semnul că nu ţine să întindă coarda
prea mult. Se oprea prudent, îi dădea dreptate, mai suporta unele
mărunţişuri, gîndindu-se că data viitoare va inaugura cearta de unde
rămăseseră, avînd vreme destulă să se gîndească la noi săgeţi veninoase,
care ar putea s-o surprindă nepregătită.
A doua scrisoare a lui Albert Király către principele Transilvaniei.
„Astăzi, din harul Domnului, la 27 decembrie 1594, din cetatea

Bucureştilor.
Prin grija măriei-tale s-au înfiinţat în faţa noastră alaltăieri căpitanul
Jan Siloky dimpreună cu o mie de oşteni din cetatea Braşovului. Astfel că
oastea Transilvaniei pe lîngă Mihai-vodă s-au ridicat la trei mii de oameni.
Dar nici domnul Ţării Româneşti nu au stat în răgaz. După cele mari
biruinţe asupra păgînilor, s-au chemat la oaste în leafă, iar acuma oştirea
lui vodă numără cam la cinci mii de oşteni tot unul şi unul, chiar dacă
încape ceva lipsă din partea armelor. Alaltăieri am fost avut cinstea să
petrecem sfînta seară a Crăciunului dimpreună cu Mihai-vodă şi cu acei
vestiţi vînători la care s-au mai adăugat, spre mirarea noastră, părintele
Grasa, despre care cred că s-au cam lepădat de cele sfinte. Vinurile bune au
193
curs din belşug şi multe cupe au fost închinate în sănătatea măriei-tale. S-

au cîntat colinde cum n-am mai auzit şi s-au făcut focuri mari în curtea
palatului domnesc. Căpitanul Siloky ne-au adus zece legături cu cîte trei
sute de galbeni fiecare, spunîndu-mi că din voia măriei-tale acei bani vor
trece în stăpînirea vînătorilor, adică fiecăruia cîte-o legătură. Am făcut aşa
după cum am primit poruncă. Părintele Grasa aflîndu-se păgubit, Mihai-
vodă a luat trei sute de galbeni de la vistiernicul Dan şi i-a făcut şi lui parte.
Tot alaltăieri, către prînz, oştile noastre au fost chemate la palatul
domnesc, unde li s-au plătit lefurile în cea mai bună rînduială. Iar peste
leafă a dat Mihai-vodă cîte cinci galbeni pentru fiecare din aceşti oşteni ai
măriei-tale. În altă parte a curţii s-au plătit oştile lui vodă, iar cei care au
intrat în oaste doar de cîteva zile au primit leafa pe o lună, ca şi oştenii
vechi. S-au mai dat, măria-ta, slobozenie pe trei zile oştenilor să petreacă
după pofta inimii şi multă mîncare bună a încăput pentru fiecare.
În noaptea de Crăciun s-a ţinut sfat de taină în cămara de lucru a lui
vodă. Acel vînător pe nume Costache Caravană i-a povestit domnului
despre păţania petrecută la curtea din Alba-Iulia. Domnul a rîs mult şi s-a
veselit. Noi am crezut că-i va cădea cu supărare, însă nici gînd de-aşa ceva.
Domnul a spus că măria-ta eşti prea înţelept şi nu crede că ai avut de gînd
a face stricăciune unor oameni viteji. Mai degrabă ar crede că s-a petrecut o
glumă, iar măria-ta le-ai fi arătat pînă la urmă toată preţuirea care se
cuvine. Şi dacă oştile Transilvaniei nu s-au pornit la urmărirea vînătorilor,
asta întăreşte şi mai mult părerea lui.
După asemenea vorbe am văzut că Mihai-vodă nu este numai un mare
viteaz, ci şi un foarte priceput gînditor. Lăsînd la o parte acele lucrări,
Mihai-vodă a grăit mult despre unele cheltuieli de oaste şi întărirea celor
două cetăţi ale Bucureştilor şi Tîrgoviştei. S-au mai pomenit şi despre unele
lucrări de mărire a satului Ploieşti, despre deschiderea unor ateliere de
ţesut lînă, de tăbăcit piei, de căciuli şi cojoace şi unele ateliere de cioplitură
în lemn, care au plată bună la Braşov şi Sibiu. Fiind vorba despre
asemenea treburi ale Ţării Româneşti, am vrut să ne ridicăm, dar Mihai-
vodă ne-au zis că pentru prieteni el nu are nici un fel de ascunzişuri.
Pe urmă au mai arătat că toate acele cheltuieli au lăsat vistieria
aproape goală, iar de la populaţia sărăcită nu-i putinţă a se mai aduna ceva
bani. Atunci s-au ridicat de pe scaunul său domnul Cae Indru, care i-au
vorbit lui vodă cam aşa: «Măria-ta, sîntem în plin război cu turcii. Să nu
aşteptăm primăvara, cînd or începe ei să se mişte. Atunci vor veni puhoi
asupra noastră. Nu se supără sultanul că i-am tăiat cîteva mii de turci. Se
va supăra numai atunci cînd îi vor lipsi acei trei sute de mii de galbeni pe
an pe care îi primea de la noi, dimpreună cu şaptezeci şi cinci de corăbii cu
făină, cu unt şi cu miere. De acei două mii de cai, douăzeci de mii de miei,
trei sute de flăcăi pentru armata ienicerilor şi o sută de fecioare hărăzite
194
haremurilor. De cele o sută de corăbii cu lemn de brad pe alese şi de alte

ciubucuri. Acum nu e destul de supărat, socotind că o să ne dea peste cap
cu un singur bobîrnac, în primăvară ori în vară. Şi chiar dacă ar turba de
mînie nu poate arunca la timp de iarnă oştiri mari asupra noastră, iar dacă
stau ei pe loc, nu trebuie să stăm noi. Slăbindu-i pe turci, căpătăm noi mai
multă putere. Bogatele cetăţi Hîrşova şi Silistra parcă ne îmbie. Garnizoana
din Hîrşova numără cam la şapte mii de oştire turcească. La Silistra ar fi
cam tot pe-atîta. Cu prada pe care o găsim acolo putem plăti oştile noastre
pe toată vremea de iarnă şi chiar pe primăvară. Vistieria ar putea să
primească şi ea un folos mare, iar prada obişnuită de cai, de arme şi de
haine ar prinde bine oştenilor noştri. Aşa că noi, vînătorii, am face bine
dacă ne-am trage chiar de mîine către cetatea Hîrşovei. Iar dacă măria-ta
primeşte sfatul nostru, să vină în faţa cetăţii numai cu cinci mii de oaste
uşoară, fără arme grele şi bagaje multe, pentru a se mişca mai uşor. În
dimineaţa de Anul Nou, măria-ta să-i atragă pe turci către gheaţa de pe
Dunăre. Noi vom avea grijă să le facem stricăciune din spate, fără veste. Iar
băgînd oarecare groază în ei, îi vom sparge fără pierderi prea mari.»
Mult s-au bucurat Mihai-vodă la asemenea vorbe înţelepte. Şi a dat
poruncă să pornim de poimîine două mii de oşteni de la noi şi trei mii din
oastea Ţării Româneşti, chiar sub conducerea domnului.
După acele multe sfaturi, fecioare mîndre de boieri au venit şi ne-au
prins mîinile şi ne-au tîrît după ele într-o încăpere unde era cheful în toi.
Au rămas numai vodă cu boierii şi acei vînători. Am băgat atunci de seamă
că Mihai-vodă a ştiut cum să scape de noi fără să încapă supărare. Aveau
de taină numai între ei. Mai ştiu, măria-ta, că vodă ar avea o armată mare
ascunsă pe undeva şi că acea armată e condusă de marele boier Preda
Buzescu. Am văzut această armată, cînd au fost scos Mihai cetatea
Bucureştilor de sub turci. Dar am văzut-o numai de departe. Să fi tot fost
atunci ca la două-trei mii de oşteni îmbrăcaţi unul ca altul. Am încercat a
dibui locul unde stă aşezată acea armată, dar nu a fost chip să aflu ceva. La
curtea lui vodă nu şopteşte nimeni o vorbă despre asta. Am să mai încerc
pentru a-ţi da de ştire.
Dacă mila lui Dumnezeu ne va mai ţine cu zile după luptele grele care
ne aşteaptă, voi trimite pradă din cele două cetăţi şi răvaş despre sănătatea
oştenilor. Parcă am mai multă crezare de izbîndă acum, cînd ştiu că
domnul Indru şi prietenii lui pleacă la Hîrşova. Cu asemenea oameni nu
încape o cetate necălcată de noi.
Albert Király‖.
*
Zăpada Bărăganului scîrţîia aspru sub picioarele cailor. Soarele colţat
după atîtea zile noroase îşi cam da aere ca în timpul verii, dar nu reuşea
decît să facă zăpada scînteietoare de-ţi lua ochii. Vîntul adia uşor, dar
195
înţepat, iar cerul înalt mărea parcă nemărginirea Bărăganului. Urmele de

animale îngheţaseră în zăpadă şi se aruncau ca un vaier lung către hăurile
cerului. Prin cătune se simţea miros ademenitor de mîncare caldă, iar din
coşurile caselor scunde se ridica fumul în fuioare lungi. Urmele de sănii se
încrucişau pe zăpadă. Ceva mai departe de sate, ele se amestecau într-una
singură, încolăcindu-se printre păduri, prin locuri ştiute numai de localnici.
Cam la două ceasuri de aşezarea Brăilei, cei unsprezece vînători opriră
caii într-o pădure bătrînă, cu copacii rari şi groşi de pe margini. O
gospodărie singuratică, destul de arătoasă îşi trăia veacul ei într-o poiană
largă. În jurul casei, cîteva coteţe, un grajd destul de încăpător, o viţă-de-vie
agăţată pînă la acoperiş, o cocină din care se auzea grohăit de porci
aduceau o notă de bunăstare. Curtea, împrejmuită cu gard frumos de
nuiele, mai cuprindea unele clăi cu fîn, iar mai spre fund se vedeau ceva
pomi, ale căror tulpini, protejate împotriva iepurilor cu împletituri de nuiele,
lăsau să se vadă că proprietarul ar fi un bun gospodar, chiar dacă se
aventurase în asemenea pustietate, departe de alte locuinţe. Vreo şase cîini,
unul mai mare decît altul, ieşiră de sub clăile de fîn, ridicînd pădurea în
picioare cu lătratul lor. Gospodarul, o matahală de om între două vîrste, ieşi
din casă numai în cămaşă, cu mînecile sumese, purtînd un topor cît toate
zilele. Faţa lui roşie plesnea de sănătate, iar pieptul lui mare şi păros abia
încăpea în cămaşa desfăcută la gît. Văzînd musafirii, tresări bucuros.
Aruncă o bucată de lemn după cîini, împrăştiindu-i, şi se buluci degrabă
la poartă.
– Nici că se putea să picaţi mai bine, domnule Caravană! strigă
mulţumit. Nebunele astea de muieri au făcut sarmale de Crăciun, să ţină
un an. Săptămîna trecută mi-a picat un cuscru de prin părţile Focşanilor
cu două sănii, dar nu goale. Altfel, îl alungam de la poartă şi asmuţeam
javrele pe el. Cu două butoaie pîntecoase pe sănii, mari şi rotunde, parcă
gata să nască. Pe cuscru l-am alungat a doua zi. Asemenea pramatie mi-ar
fi băut tot vinul înainte de Bobotează. Al dracului moldovean! Cînd pune
găleata la gură se albeşte la faţă de zici că i-a sunat ceasul din urmă! Cînd
o lasă din mînă goală cam pe jumătate, simţi cum se face frig în casă. Cîinii
se ridică de pe unde sînt aciuaţi şi urlă a pagubă. Pe urmă i se îmbujorează
umerii obrajilor ca merele noastre roşioare culese toamna tîrziu. Îşi şterge
mustăţile mari, mănîncă o bucată de slănină cît o cărămidă, un tîrn de
ceapă, curăţă şi restul din găleată, face o cruce mare de-un stînjen, duce o
rugă subţire lui Dumnezeu şi ciupeşte nurorile de fund. Iar după ce-l
căptuşesc nurorile de scatoalce, se întinde pe pat şi se vaită că la cei
şaptezeci şi cinci de ani, petrecuţi în mila Domnului, se simte slăbit de
puteri şi că numai printr-o minune cerească mai apucă vreo treizeci-
patruzeci
de primăveri.
196
Gazda îşi luă seama de la poveştile lui şi strigă spre casă:

– Niculae, Vasilee! Puneţi mîna pe cai, neisprăviţilor, şi duceţi-i în
poiată!
Doi bărbaţi sub treizeci de ani, cu părul căzut pe ochi, dădură năvală în
curte. Feţele lor aprinse şi hainele subţiri, cam în neorînduială, arătau că se
hîrjoniseră între ei sau cu ceva parte femeiască.
Vînătorii observaseră că interiorul e mai încăpător decît părea de afară.
Patru femei cu o droaie de copii în jurul lor priviră mirate puhoiul de
musafiri.
– Astea-s nurorile mele, Dumnezeu să le ţină! spuse gazda. Nepoţi am
nouă. Trei au murit, iar doi sînt pe drum. O să-i botezăm după Paşte.
Nebunele astea fac la copii de te-apucă durerea de cap. Nu-i chip să mă
înţeleg cu ele. Cînd le spun s-o lase mai domol cu înmulţitul, sar toate
patru cu gura pe mine şi-mi spun că aşa le-a povăţuit popa din satul vecin.
Că porunca sfîntă spune: „Creşteţi şi vă înmulţiţi ca păsările cerului!‖ Se
împreună de-a valma cu nătărăii mei de feciori. Noaptea umblu după ei prin
poduri, prin fînul din poiată şi-i despart şi îi strig „Niculae!‖ „Da, tăicuţă.‖
„Tu eşti însurat cu Mărioara. Vezi că e lîngă Vasile! Ia-o, nătărăule!‖
„Vasile!‖ „Da, tăicuţă.‖ „Tu eşti însurat cu Bălaşa. Dă-i-o, Dumitre!‖
„Gheorghe!‖ „Da, tăicuţă!‖ „Ia-ţi pramatia de lîngă Niculae!‖ „Ioane, unde-i
Leana, zurliule?‖ „Fă lumină, tăicuţă, s-o văd la faţă!‖ „Ei, cum e?‖ „E cu
mine, tăicuţă.‖ „Bine! Duceţi-vă Dracului!‖
Nurorile rîd cu pumnii la gură. Au feţele roşii şi pline de sănătate. Le
place şi lor gluma acestui hîtru. Gazda nici nu mustăceşte măcar. Se uită
încruntat de parcă ar fi toate adevărate. Iar vocea lui pare aspră, deşi nu
convinge pe nimeni.
– Dar poftiţi, domniile-voastre, în odaia de alături! Leano, unde-i mă-ta?
– Dă mîncare la porci, tăicuţă.
– Mărioară!
– Da, tăicuţă.
– Mai adu o masă şi pune feţe curate! Nu pe ăla, toanto! Ăla e patul.
Numai cu ochii după pat sînteţi.
Vînătorii se aşezară pe laviţe lungi, galbene, sclipitoare de curăţenie.
Afară fulguia uşor, iar vîntul parcă se mai înteţise. Cîteva vrăbii speriate se
zbătură pe lîngă streaşina casei.
– Iat-o şi pe soaţa noastră! se agită gazda. Nevastă dragă, dumnealor
sînt oaspeţi de seamă. Cînd am văzut unsprezece cai la poartă am crezut că
au dat năvală turcii. Dar nici aşa nu sîntem mai cîştigaţi. Au tăbărît asupra
noastră unsprezece guri de voinici flămînzi. Pune de mîncare şi de băutură
aşa cum te pricepi tu!
Apoi se întoarse către oaspeţi.
197
– Nu ştiu cum naiba s-a măritat ea cu o pramatie ca mine. Se vede

treaba că pătimeşte cine ştie ce păcate mai vechi ale moşilor noştri.
Femeia zîmbi prietenos şi spuse fără urmă de sfială:
– De treizeci de ani mă tot gîndesc să-l las şi să iau unul mai puţin
zurbagiu. Dar nu mă îndur. Cine ştie pe ce mîini ar putea să încapă?! Vara
munceşte cît zece. Iarna bea, mănîncă şi se uită după muierile altora. Cînd
îl scap din frîu, pleacă după prima catrinţă care-i iese în cale, cum pleacă
mielul după oaie. Seara potriveşte cuvintele şi le pune pe cîntec. Flăcăii şi
fetele de prin sate vin la el să înveţe cîntece noi, scornite de el. Cînd sînt în
casă, vinde fiecare cîntec flăcăilor pe o vadră de vin. Cînd lipsesc, le vinde
numai fetelor, pe cîte-o sărutare.
– Şi nu vă e greu traiul în mijlocul pădurii? se inte-
resă Cae.
– Nu! răspunse gazda. Iarna, turcii nu se abat prin păduri. De pe la
începutul lui septembrie pînă în aprilie nu vezi picior de turc prin pădure.
Primăvara îngropăm tot avutul nostru. Femeile, vitele, oile iau drumul spre
munte, prin locuri necălcate de picior omenesc. Eu şi băieţii rămînem aici.
La marginea pădurii avem lanuri mari de grîu. Pămîntul e bun şi gras. Ne
dă mai mult decît ne trebuie. Dacă vin oamenii stăpînirii după biruri ori
turcii după jaf, n-au ce să ne ia. Casa e goală, iar noi în zdrenţe. Cum vine
toamna, dezgropăm lucrurile, punem haine bune pe noi, aducem acasă
femeile, pruncii şi animalele şi o ţinem pe huzur toată iarna. Dacă nu ne-ar
ameninţa asemenea primejdii, aţi vedea aici case şi acareturi de v-aţi cruci.
Omul poate multe cînd e liber şi lăsat în pace să-şi vadă de treburi.
– Poate că ar fi mai bine într-un sat, observă părin-
tele Grasa.
– Nu e rău nici în sate. Pe unde umblă turcii şi oamenii stăpînirii, să tot
trăieşti! Casele scunde din chirpici plesnesc de sănătate. Şi te uiţi prin
crăpături de afară în casă şi din casă afară. Gardurile împrejmuitoare
lipsesc, fie că proprietarii lor le-au băgat pe foc pentru a nu le mai purta de
grijă sau numai din prevedere, ştiindu-se că gardurile la vreme de plimbare
pe neaşteptate mai mult îl încurcă pe om. Coteţe de porci nu se zăresc prin
apropiere, semn că acei gospodari ori au scîrbă de asemenea animale, ori
le-au mîncat cu coteţe cu tot. Găinile îşi găsesc locul de somn prin
corcoduşii din curte. Găinile din soiul acesta sînt slăbănoage, cu picioarele
lungi şi subţiri, parcă înşurubate pe corp. Asemenea slăbiciune ar putea să
fie mai mult un moft muieresc, de posturi lungi pentru slăbire, aflat la
modă în aceste timpuri, cînd chiar cocoşii cu scaun la cap ţin sec pînă pe la
mijlocul verii.
Gazda se ridică şi se uită afară.
– Se porneşte viscol mare, spuse la o vreme. Copacii se apleacă
îndărătnici. Ascultaţi! Urlă pădurea. Parcă e un vaier lung. Pînă la ziuă o să
198
ajungă zăpada la burta cailor. Asemenea viscole ţin cîte-o săptămînă şi

chiar mai mult. Bine că aţi nimerit la noi înainte de viscol. Pe asemenea
potop, nici animalele sălbatice nu mai nimeresc la culcuşurile lor.
– Plecăm! hotărî Cae. Mîine s-ar putea să nu mai avem putinţă de
plecare.
– Vă rătăciţi cum vă văd şi mă vedeţi! se alarmă gazda. Lupii umblă în
cîrduri mari. O să vă ia urma şi nu e chip să scapi de ei. La vremea asta
sînt flămînzi şi răi ca diavolii.
După un sfert de ceas, cei unsprezece călători părăsiră ograda acelei
gazde primitoare şi se îndepărtară spre sud, mînaţi din spate de vîntul
aspru.
În dimineaţa de Anul Nou apărură pe neaşteptate la porţile Hîrşovei
cam la o mie de călăreţi. Cu o seară înainte, se zvoni în oraş, nu se ştie de
unde, că Mihai-vodă cu o mie de călăreţi ar oblici să facă unele stricăciuni
la Hîrşova. Caraiman-paşa, comandantul oraşului şi al cetăţii, ridicase
peste noapte ca la şapte mii de oşteni, gata de luptă. Un duşman care
număra doar o mie de oameni trebuia lovit scurt, fără hărţuială aducătoare
de pagube. Gerul aspru amuţise susurul Dunării. Ceaţa de dimineaţă acum
se ridica în fuioare lungi, acum se lăsa greoaie la rasul pămîntului. Oştenii
lui Caraiman-paşa ieşiră prin poarta dinspre Dunăre. Pîlcul celor o mie de
români acum se vedea limpede, acum se ascundea în rosturile ceţii.
Caraiman-paşa aşteptă liniştit în fruntea oamenilor săi momentul în care
călăreţii lui vodă vor ieşi iar din ceaţă. Cînd veni acel moment prielnic, dădu
poruncă de năvală mare. Românii, atît de puţini la număr, păreau pierduţi.
Se vedea limpede că vor fi daţi peste cap. Mai rămăseseră ca la o sută de
paşi între cele două oştiri, cînd se auziră din spatele turcilor unele
bubuituri mari. O parte a zidului cetăţii sări în sus, ca aruncat din praştie.
Aceasta fu clipa de pierzanie a turcilor. Crezînd că sînt atacaţi din spate,
unii întoarseră caii şi se ciocniră cu cei care nu apucaseră a face acea
manevră. Zăpăceala îi pierdu pe turci. Alte detunături răsunară parcă din
toate părţile. Printre oamenii lui Caraiman se zvoni că încăpuse trădare.
Căpitanul Cocea, conducătorul celor o mie de călăreţi, începu să taie cu ai
lui şi nu aflară multă împotrivire. Ienicerii şi restul de oaste aleasă se
răzleţiră, se rupseră. După un ceas, lupta era încheiată. Trei mii de turci
zăceau pe gheaţa Dunării nepăsătoare sau pe zăpada din faţa porţilor,
trecuţi prin săbiile româneşti. Ieremia Băicoianu şi Albert Király ajunseră la
tunurile turceşti şi constatară cu uimire că servanţii lor erau cei unsprezece
vînători. De cum săriseră zidurile în aer, turcii lăsaseră tunurile în plata
Domnului, crezînd şi ei că românii pătrunseră în cetate prin alte părţi şi-i
atacau din spate. Iar tunurile încăpute pe mîini harnice doborîră spatele
armatei lui Caraiman. Se adunară lucruri şi scule de preţ. O mie de sănii
luară drumul Bucureştilor.
199
Către seară, se strigară numărătorile. Armata lui Mihai număra la apel

mai puţin cu două sute şi ceva de oameni. Cam la o sută de răniţi fură
urcaţi în săniile mari.
A treia zi pe la prînz, căzu Silistra. Aflînd cu spaimă de fulgerătoarea
cădere a Hîrşovei, turcii părăsiseră degrabă cetatea şi oraşul, pornind către
sud. Cei două sau trei mii de oşteni cercară o oarecare harţă. Dar stăteau
împotrivă cu teamă, privind îndărăt la zidurile cetăţii. Iar după ceva
schimburi de pistoale şi săbii, se încuiară între ziduri. Alte patru sute de
sănii cu pradă porniră spre Bucureşti, în urma oştirii lui vodă. Zăpada
scîrţîia aspru sub copitele cailor. Promoroaca se prinse pe bărbile vitejilor
oşteni, dar inimile erau calde, iar voioşia răzbunării învingea oboseala
acelor aspre încercări. În jos, către pragul Munţilor Balcani, şi chiar mai
departe, numele lui Mikal-oglu îşi făcu mare răsunet atît pe buzele turcilor,
cît şi pe ale creştinilor. Turcii îl blestemau pe vodă, îngroziţi. Creştinii îi
rosteau numele cu dragoste. Apăruse la Dunăre o sabie năprasnică. O sabie
care muşca tot mai adînc din trupul Imperiului Otoman.
Plecînd de la Silistra, domnul Ţării Româneşti călărea în fruntea oştirii,
înconjurat de marii boieri. Din spate se auzeau glume şi cîntece. Ar fi fost
prilej de bucurie pentru el. Dar nu zîmbea. Se simţea doar uşor ca atunci
cînd ai scăpat de un hop şi te pregăteşti pentru altul. Cele patru victorii
obţinute atît de uşor, împotriva acelor vestiţi oşteni otomani îi dădură prilej
de întrebări şi răspunsuri. „Oare numai vitejia şi iscusinţa românilor au
adus cîştigul acelor lupte? Nici vorbă! Mai era ceva. De prea mulţi ani, turcii
nu au cunoscut înfrîngeri. S-au obişnuit să domine şi să învingă. Au uitat
să umble cu grijă. Nu tactica de luptă le-a fost faima, ci numai groaza pe
care o răspîndeau. Armatele care le stăteau împotrivă se spărgeau de cum îi
vedeau apărînd. Cînd se vor trezi turcii, atunci va fi mai greu pentru români
şi pentru toţi cei care le stau împotrivă. Comandanţii lor sînt încă plini de
ei. Numai aşa se poate pricepe că emirul Ibrahim a fost în stare să se culce
liniştit cînd mă ştia doar la un sfert de ceas călare departe de el. Numai aşa
pricep că un comandant bătrîn cum e Caraiman-paşa a fost în stare să
plece orbeşte în luptă, fără a se gîndi la cine ştie ce şiretlicuri din partea
noastră. Iar în cetatea cîrmuită de el să poată pătrunde cei unsprezece
vînători cu atîta uşurinţă şi să arunce în aer zidurile cu praf de puşcă luat
din depozitele turceşti. Ar fi putut să-i împroaşte pe români cu tunurile de
la adăpostul zidurilor groase, ferindu-se de o năvală a noastră prin ceaţa
înşelătoare. Am avut pierderi puţine. Dar şi noi sîntem puţini. La vreme de
iarnă e greu pentru otomani să ridice oşti, dar nici pentru noi nu e uşor. O
călcare mai adîncă în Balcani pare destul de primejdioasă. Frigul şi zăpada,
lipsa de alimente şi de adăpost macină mai mulţi oşteni decît duşmanul.
Oastea din Bucegi e uşoară şi iute. Poate că vreo mie din ei ar putea fi
încercaţi. Dacă nu în jos prin Balcani, măcar să-i scuture pe turcii din
200
Dobrogea. Apoi va veni vara. Turcii pot pune pe picioare peste o sută de mii
de oşteni, chiar numai oaste aleasă. Armele lor de război sînt multe şi bune.
La vară se va hotărî viitorul nostru. Parcă mi-e teamă de vară. Nu am
prieteni buni în afara graniţelor. Turcii pot pierde zece bătălii. Noi nu avem
dreptul să pierdem măcar una. Aş putea ridica armata din Bucegi pînă pe la
vreo opt mii de oameni sau poate chiar ceva peste. Voi vedea de unde voi
scoate banii de trebuinţă. În armata aceea stau toate speranţele noastre.
Voi fi cu atît mai tare cu cît turcii vor crede că mă bizui numai pe oştirea cu
care am luat Hîrşova şi Silistra. Sigismund Báthory gîndeşte şi el să-şi
întindă puterea peste Ţara Românească, chiar dacă acum sîntem aliaţi.
Oştirea din Bucegi ar fi mirarea şi pierzania lui. În el nu am credinţă. În
schimb, mi-e drag Albert Király. Ungurul acesta are în el virtuţi de viteaz şi
de mare cinste sufletească.‖
Înturnîndu-se în cetatea Bucureştilor, domnul Ţării Româneşti avu
bucuria să afle că o mie de oşteni moldoveni aflaţi sub comanda căpitanului
Soare aşteaptă cu supunere ordinele lui vodă. Mai veniră de prin părţile
Serbiei ca la cinci sute de tineri cu inimile aprige, conduşi de vestitul
haiduc Baba Novac. Un vlăjgan mare şi gros, cu mustaţa ca vrabia, cu
nasul puternic şi cu ochii blînzi ca de copil.
Vistiernicul Dan căptuşise vistieria cu galbeni, cu aspri, cu ducaţi, cu
forinţi şi chiar cu ceva aur. Dar la asemenea armată care se apropia de
şapte mii de suflete şi încă o alta de aproape cinci mii ascunsă la poalele
Bucegilor, banii erau destul de nepotriviţi, lăsînd la o parte armata
Transilvaniei, care sta pe plată la vodă, cît şi toanele domnului de a face
daruri oştenilor, speriindu-l în fiecare clipă pe bietul vistiernic.
Aflîndu-se prilej de odihnă, Tufănel porni într-o dimineaţă către piaţa
Zece Mese, purtîndu-şi calul cu mare fală pe străzile atît de cunoscute.
Domnul Tufănel-tatăl, îmbrăcat cam subţire pentru o iarnă atît de geroasă,
umbla cu paşi mici în jurul rogojinei, întinsă direct pe zăpadă, şi striga cît îl
ţinea gura:
– Pomană! Ia pomană, neamule! Ia linguri! Ia sucitoare!
– Cum dai lingurile? întrebă o gospodină.
– De pomană le dau! sări Tufănel-tatăl, îngrozit că nu vînduse nimic
toată dimineaţa. Zece la un aspru şi una pe deasupra, cumătră.
– Scump! observă femeia.
– Ai zis scump? se miră Tufănel-tatăl. Află, cumătră, că firma noastră
vinde linguri care ţin din neam în neam. Noi fierbem lemnul de tei în
mirodenii. Ia vezi cum miroase! Cu o lingură din astea poţi mînca zeamă
chioară, dar capeţi în gură gust de bucate boiereşti.
– Ia slăbeşte-mă, măi nea Tufănele, cu firma şi cu gusturile dumitale!
se oţărî femeia. Care firmă?
201
Tufănel-tatăl nu-i mai răspunse. Faţa lui slăbănoagă se lungi de un cot

privind spre boierul acela cu sabie, cu haine scumpe şi cu podoabe, cu cal
falnic, de rasă bună.
– Bă Ciripoi, se adresă domnul Tufănel-tatăl concurentului de alături,
nu crezi că boierul ăsta ar cam semăna cu Tufănel al nostru?
– Ce să semene, bre? ţîştui vînzătorul de linguri.
E chiar el.
Tufănel-tatăl privi în jur cu teamă după oamenii stăpînirii. Dar nu văzu
oşteni de rînd. Ceva mai încolo, şedeau liniştiţi pe caii lor, ca nişte împăraţi,
doi boieri cu mutre parcă nu tocmai străine. Tufănel-fiul se înclină cu
eleganţă pe gîtul calului în faţa părintelui său. Lingurarul simţi că se
înnăbuşă de spaimă şi strigă aspru:
– Dă-te jos, pagubă! Coboară după cal pînă nu te dibuie oamenii
stăpînirii!
– Domnule Tufan, zîmbi Tufănel-fiul, în familia noastră nu s-au
pomenit pînă azi vorbe de ocară. Doar faptul că sînt nobilu’ vostru fiu mă
opreşte să pun mîna pe sabie.
– A turbat, săracu’! vorbi cu milă Tufănel-tatăl, uitînd să-şi mai frece
mîinile împotriva gerului. De cînd mă cheamă pe mine Tufan, nărodule? Şi
ţoalele astea scumpe de unde le-ai palmat?
Tufănel-fiul se încruntă şi se întoarse fălos către vînzătorul de alături.
– Domnule Ciripoi, crezi că domnul Tufan, părintele nostru, ar fi cumva
bolnav?
Lingurarul nu răspunse numaidecît. Pînă în ziua aceea nu-i mai
spusese nimeni domnule. Era foarte simplu că tînărul dăduse în mintea
copiilor sau poate chiar mai rău. Vreo dragoste nefericită să-l fi scos din
minţi. Îşi reveni iute şi făcu degrabă o socoteală în gînd. Calul o mie de
aspri, sabia cel puţin vreo sută, dacă nu mai mult, hainele tot cam pe-atîta,
ghiulurile din degete numai dracu’ ştia cît preţuiau. Pistoalele de la brîu
ajungeau la trei-patru sute de aspri.
– Bă, Tufănele, rosti aspru Ciripoi, ia-o din loc mai pe la dosuri, pînă nu
se strînge lumea în jurul nostru. Am eu un samsar de cai pe uliţa Zlătarilor.
Acolo vindem totul, cît ai clipi. Ce dracu’, vrei să dai de bocluc? Am furat şi
eu cai la viaţa mea, dar nu umblam, ca nătărăii, călare prin oraş. Întreabă-l
pe tat-tu cum ne furişam de nu ne ştia nici vîntu’, nici pămîntu’.
– Nea Tufănele, îmi dai lingurile? se amestecă femeia.
Bătrînul se uită pe lîngă ea cu gîndurile aiurea.
– Ia-le, bre! Se oţărî el. Azi e vineri. Eu împart de pomană vinerea, că
sîmbăta e gloată. Zi şi matale să trăiască domnul Tufan-tatăl! Tufan... dă-
te, mă, jos după cal, paguba naibii! Vrei să intrăm la belea? Să te dibuie
străjile? Că ăştia te miroase şi cînd lucrezi mai cu cap. Didino...! Fă, Didino,
n-auzi? Dar-ar boala... vin să-l vezi pe nebunu’ de frate-tu’!
202
Auzindu-se strigată, fata ieşi din mulţime. Era oacheşă şi cu ochii

umblăreţi ca de viezure. Cînd dădu cu ochii de Tufănel, faţa ei se lungi
brusc.
– Tii, da’ frumos eşti, frate! se miră ea. Parcă ai fi un boier din ăia mari.
Tufănel simţi că se îneacă de plăcere. Îi zîmbi surorii cu toţi dinţii lui
albi şi ascuţiţi ca de rozătoare. Apoi, cu un gest nu lipsit de eleganţă, se
întoarse în şa, strigînd din vîrful buzelor:
– Hei, domnilor Găluşcă şi Toroipan, apropiaţi-vă! Aceasta este
domnişoara Tufan, surioara noastră.
Cei doi se aplecară pe cai cu toată eleganţa de care erau în stare, fără
să ia în seamă încălţările mari şi sumanul peticit, în care tînăra părea
ascunsă ca într-o claie cu fîn. Fata era ageră la minte şi se feri a face vreo
observaţie supărătoare. Îi cunoştea pe Găluşcă şi pe Toroipan ca pe nişte
brezaie. De cînd dispăruseră ei, nu mai şterpelea nimeni în piaţă la Zece
Mese. Răspunse la salut cu bunăvoinţă şi continuă ideea fratelui cu cea
mai firească voce:
– Ai spus domnişoara Tufan, frate? Tu eşti un om înţelept! Cu siguranţă
că ai dibăcit numele nostru adevărat. Şi să dea boala-n... aş! Ăsta e numele
nostru!
Tufănel îi sorbi cuvintele ca un om însetat. Se găsea în sfîrşit cineva
care să-i ateste schimbarea numelui. Şi cine? Taman surioara Didina de a
cărei gură se temea el cel mai mult. O jumătate de mahala îi ştia de frică,
atît era de bătăuşă şi rea de gură. Fusese slujitoare la kir Panaiotis, ăla de
vindea covoare scumpe pe Uliţa Mare. Lui Panaiotis îi cam mersese vestea
că e muieratic. La vreo cîteva zile de la angajare, grecul a aranjat astfel
lucrurile să rămînă în prăvălie la vremea prînzului numai cu Didina. Şi s-a
mirat al dracului Panaiotis cînd a văzut că fata nu se prea sfieşte să rămînă
singură cu el. Celelalte ar fi început să urle şi să bocească.
– Vrem cercei frumoşi? o întrebase grecul.
– Vrem!
– Şi matasica?
– Şi!
– Basmaluţa vrem?
– Vrem!
– Şi fata ce dai la jupîn?
– Lasă, că vezi tu pe urmă.
Dacă ar fi avut Panaiotis gîndul ăla bun să descuie uşa şi s-o ia la
sănătoasa, ar fi fost lucrul cel mai înţelept din viaţa lui. Dar în loc de
asemenea pornire de izbăvire sigură, mai făcu un pas şi puse mîna pe bluza
Didinei. Mai către seară, l-au găsit slujitorii pe jupîn Panaiotis legat fedeleş
într-un raft. Îi lipseau toţi dinţii din faţă. O ureche îi fusese smulsă cu totul,
iar din barba lui rotundă şi frumoasă mai rămăsese cam jumătate.
203
Tufănel tresări auzind vocea nerăbdătoare a Didinei:

– Ai de gînd să înlemneşti aicea, frăţioare?
– Asta zisei şi eu, se amestecă Ciripoi. O luăm iute pe la dosuri, pînă nu
apucă potera să ne dea de urmă.
Dar ca un făcut, se întîmplă să treacă tocmai atunci prin piaţă un
detaşament de oşteni din gărzile Bucureştilor. Ciripoi prinse degrabă în
braţe rogojina cu lingurile şi se fofilă prin mulţime, pierzînd mai bine de
jumătate din marfă.
– Hei, flăcăule, se adresă Tufănel comandantului, eu sînt unul dintre
vînători.
– Vă cunoaştem! spuse cu respect oşteanul. Iar domniile-lor sînt domnii
Toroipan şi Găluş că. Cine nu cunoaşte nişte oameni atît de vestiţi?
Tufănel scoase din punga doldora un galben şi-l dărui oşteanului. Iar
Tufănel-tatăl simţi cum i se moaie picioarele în faţa atîtui bănet. Dar în
familia Tufan slăbiciunile erau trecătoare. Bătrînul săltă fruntea şi zise
cu importanţă:
– Bă, Tufănele... ăă... Tufane tată, cred că e vremea să ne uşchim spre
casă. Mă-ta... adică doamna Tufan, abia aşteaptă să te vadă. Dacă n-o fi
cumva cherchelită o să-i crească ochii cît cepele cînd o să te vadă. Face
afurisita naibii nişte afaceri de te doare mintea. Vinde lingurile numai pe
băutură. Didino, ce stai ca proasta? Adică domnişoară Tufan, ia de la fiul
nostru un galben! Sau poţi să iei doi ori vreo zece, să fie! Du-te în Uliţa
Mare după cumpărături, că aici nu are cine să schimbe un galben! Adică,
lasă! Mă duc eu. Că eu mă pricep la fineţuri d-alea boiereşti. Tufane,
frumosule, ia dă tu la tata punga aia! Ce te chiorăşti aşa? Sînt tac-tu,
nărodule! Dă banii pînă nu pun mîna pe un retevei! Hai, mînca-l-ar tata!
Sosiră la vreme de seară în cetatea Bucureştilor doi stegari aducînd
vestea că o seamă de oştire turcească se trage prin Balcani către Dunăre,
cu multă ameninţare. Mihai-vodă repezi degrabă iscoade iuţi, care cercetară
fără zăbavă acele veşti. La vreo două zile, tot către seară, iscoadele se
înfăţişară înaintea domnului cu multe lămuriri de spaimă. Oştirea turcilor
să tot fi avut ca la paisprezece mii de suflete, între care şi două mii de
ieniceri. Conducătorul oştirii purta după el domn nou, pe un oarecare
Bogdan-beizade, fiul fostului domn al Moldovei Iancu Sasul. Mai încăpură
alte veşti care arătau sosirea la Giurgiu a treizeci de mii de tătari, conduşi
chiar de marele-han. Hanul adăstase la Giurgiu avînd gînduri de
împreunare cu oştile turceşti. Asemenea veşti picate ca trăsnetul înfioraseră
poporul. Chiar şi bătrînii căpitani de vază plecară capetele în pămînt cu
mare tulburare. Nimeni nu se aşteptase la o lovitură atît de iute din partea
turcilor. Cînd începu a se întuneca se strînse în cămara de lucru a
domnului întregul sfat al oştirii. O parte din marii boieri rămăseseră
îmbufnaţi pe la casele lor, fiindcă nu se aflase nimeni a-i pofti la acel
204
însemnat sfat de taină. În apropierea lui vodă luaseră loc cei unsprezece
vînători, clucerul Ieremia Băicoianu, fraţii Buzeşti, banul Manta, banul
Mihalcea şi tînărul boier Radu Calomfirescu. Niciodată Ţara Românească
nu avusese un sfat al oştirii atît de tînăr. Niciodată parcă nu clocotiseră
atîtea energii tinere în jurul domnului. Nu se găseau printre ei acei boieri
fără vlagă, care să propună a se face unele daruri bogate duşmanilor,
evitîndu-se lupta. Vodă citi în ochii tinerilor aceleaşi gînduri pe care le avea
şi el. Şi mai ştiu vodă că în acele inimi tinere de viteji nu încăpea gîndul de
trădare ori de fugă. Se simţi dintr-o dată mai îmbărbătat şi dornic a se
întîlni mai degrabă cu duşmanii. Fără cine ştie ce introduceri, Mihai-vodă
arătă limpede situaţia grea în care încăpuse Ţara Românească.
– Va trebui să dăm luptă cu tătarii în plină cîmpie, spuse aspru. Dar
cunoaştem cît de bine ştiu să se bată tătarii în cîmpie, unde se simt la
largul lor. Iar numărul tătarilor e de şase ori mai mare decît al nostru.
Turcii sînt conduşi de Mustafa-paşa, acel agă care a luptat de multe ori
împotriva noastră şi ne cunoaşte puterea şi slăbiciunile. Alături de el stă la
pîndă Bogdan, gata să închine din nou ţara turcilor. Dacă nu izbîndim,
jafurile vor fi atît de mari, încît neamul nostru se va oropsi cu totul. Noi
trebuie nu să-i batem, ci să-i zdrobim. Aştept părerile sfatului.
– Ne împărţim în cete! propuse banul Manta. Cetele să atace pe rînd
numai la luptă de harţă. La un atac direct nici să nu ne fie gîndul. Cel mult
să-i porunceşti măria-ta lui Albert Király să facă faţă cu oamenii lui la
tătari. Oştile lui Sigismund ştiu să stea la tocmeală de arme. Noi să atacăm
numai pe de lături.
– Nu, Manta! zîmbi domnul. Ar fi pierzania noastră. Cu lucrările de
harţă i-am da hanului apă la moară. Lucrările de harţă se potrivesc la oştile
greoaie, încete. Or noi ştim că tătarii se bizuie tocmai pe repeziciune. Cît
despre Király, ei bine, el s-ar afla între tătari ca un bivol mare, împuns din
toate părţile. Oastea lui va sta la tocmeală de arme numai cu turcii. Tu ce
zici, Preda?
– Zic, măria-ta, că prietenul Manta e un mare viteaz, dar strategia n-a
prea făcut casă bună cu el şi nici cu mine. La subţirimi din astea cred că e
bine să-i ascultăm pe vînători. Ei ne-au ajutat în toate luptele cu isteţimea
şi priceperea lor. Iar acolo unde se face lumină, măria-ta vei gîndi pentru
toţi:
– După datină, întîi să vorbească marii boieri, răspunse aspru Chirilă.
– Marii boieri v-au dat întîietate, zise domnul la fel
de aspru.
– Prea bine, doamne! continuă Chirilă. Măria-ta ştii că între noi
vînătorii se află unul care ne întrece pe toţi în isteţime şi dibăcie. E vorba
despre Cae Indru.
205
Toate privirile se întoarseră către tînărul vînător şi nimeni nu se află

măcar o clipă supărat auzind lauda lui Chirilă.
– Domnul ţării e mai în măsură decît mine să hotărască, zîmbi Cae. Noi
ne vom ocupa de amănunte.
– Aici nu mai hotărăşte Vodă! îl întrerupse Mihai. Sfatul hotărăşte! Un
singur om nu poate hotărî soarta unui popor. Vorbeşte, prietene! Unde
greşeşti ne vom osteni cu toţii să găsim calea cea bună. Nu e vreme să ne
codim ca nişte muieri.
– Atunci, să pornim de la tătari, se încruntă Cae simţind arsura din
cuvintele lui Vodă. Totdeauna oştile mari s-au bizuit pe număr, măria-ta.
Măsurile de apărare şi le iau numai oştile mici. Dacă ţinem seamă de acest
lucru, eu cred că tătarii vor cădea într-o cursă de-a noastră. Să nu ne
lăsăm atacaţi. Să-i atacăm noi, dar nu ziua, ci noaptea, la loc de popas.
Atunci numărul oştenilor nu mai are valoare.
– Bun plan! strigă domnul entuziasmat. Va rămîne doar să-l discutăm
în amănunt. O încăierare deschisă cu tătarii nu ne-ar aduce izbîndă. Iar voi
ştiţi că noi nu avem dreptul să pierdem o bătălie, fiindcă sîntem puţini.
Sîntem puţini chiar dacă am avea lîngă noi armata Bucegilor. Ah, mare
păcat că nu o avem aici! Fără ea va fi şi mai greu. Nu mai e timp s-o
aducem.
– Din contră, măria-ta! Strigă Preda Buzescu. Chirilă a adus patru mii
de oşteni, care aşteaptă gata de luptă în pădurile de la jumătatea drumului
către Giurgiu.
– Hai să te îmbrăţişez, Chirilă! spuse domnul plin
de bucurie.
– Nu pe mine! se apără vînătorul rîzînd. Boierul Preda Buzescu mi-a dat
poruncă să aduc oamenii, de cum s-au răspîndit primele zvonuri despre
călcarea de la Dunăre.
– Predo! Predo, rîse vodă, eşti mai înţelept decît vrei să se vadă.
Continuă, Chirilă!
– Nu mai am nimic de spus, măria ta.
– Bine! Mai are cineva de adăugat la părerile lui Indru? Nu? Atunci, e
timpul să hotărîm. Căpitanul Baba Novac a mai adus din Serbia ca la o mie
cinci sute de oşteni. Cu cei dinainte şi cu aceştia, a luat drumul către
Dunăre încă de alaltăieri şi stă la harţă cu turcii. Altfel nu aveam timp să le
ieşim înainte la hotar. Dar să-i lăsăm pe ei! Avem nevoie de trei oştiri. Prima
ar fi a transilvănenilor, care e gata de luptă sub comanda viteazului ei
căpitan, Király Albert. Ea va sta la tocmeală de arme numai cu turcii. A
doua va fi formată din vitejii care au cucerit Giurgiu, Hîrşova şi Silistra. Iar
conducător va fi domnul ţării. Oştirea a doua va da piept cu turcii, dar nu
va intra în luptă de la început, ci numai cînd vor începe să se clatine
oamenii lui Király. Ei sînt înceţi, dar tari ca fierul. Sînt greu de urnit din
206
loc. După ce se va sta la tocmeală de arme în ceată, oamenii mei vor porni
ca o vijelie. A treia va fi oştirea Bucegilor, iar conducător Preda Buzescu.
Preda, vînătorii vor merge cu tine! Vă dau în seamă peste treizeci de mii de
tătari. Să-i tăiaţi fără milă!
– Greu, măria-ta, doar cu patru mii de oşteni, se înclină Buzescu.
– Dar cine spune că e uşor? zîmbi domnul. Tare aş fi vrut să schimb cu
tine, dar soarta războiului se hotărăşte
cu turcii.
– Nu de neizbîndă mă tem, doamne, răspunse Buzescu. Pierderile vor fi
mari. La nevoie, măria-ta ştii că vom muri pînă la unul.
– Ştiu, Predo, dar chibzuiala ta şi iscusinţa vînătorilor vor face mai mult
decît vitejia. Sfătuiţi-vă! Lupta la cîmp deschis nu vă poate aduce izbîndă.
Totul atîrnă de felul în care veţi folosi planurile lui Cae Indru.
– Aşa e, doamne! Plec totuşi cu inima strînsă. E prima luptă mare, la
care nu stau alături de măria-ta. Să-ţi păzeşti viaţa, doamne!
– Viaţa mea? rîse domnul. Dar ce înseamnă viaţa mea pe lîngă viaţa
poporului? Mi-o păzesc, Predo, să n-ai grijă! Iar dacă mor, o mie de viteji pot
să-mi ia locul. Poate că nici o domnie nu a văzut atîţia viteji, cîţi au încăput
la domnia noastră. Adică, nu! Greşesc. Viteji au fost şi vor fi totdeauna. Ei
se ridică la vedere numai atunci cînd găsesc în conducătorul lor aceeaşi
dragoste de neam şi de pămînt.
Îndată după ridicarea sfatului, Albert Király primi poruncă după
plecare. Domnul ţării îl ajunse din urmă cu oştile pe la jumătatea drumului.
Viteazul căpitan Király pusese tabăra în picioare cu acea iuţeală şi precizie
pe care o au numai marii comandanţi. În inima lui bravă nu încăpu
supărare că nu fusese poftit la sfatul de război. El bănuia de multă vreme
că vodă ţine ascunsă pe undeva o armată puternică. Nu-i lua în nume de
rău domnului faptul că nu-i dezvăluie taina acelei armate. În locul lui Mihai
ar fi făcut şi el la fel. Sigismund şedea mereu şi de multă vreme cu ochii
aţintiţi pe Ţara Românească. Şi numai unele temeri şi piedici trecătoare îi
siliseră să nu o supună.
În noaptea de 13 spre 14 ianuarie 1595, hanul tătarilor făcuse două
tabere, la Şerpăteşti şi la Putinei. Ceaţa deasă din timpul zilei îl împiedicase
a se uni cu oştirea turcească. Dar nu numai ceaţa. Hanul era prea mîndru
pentru a se apleca la comandă străină. Către miezul nopţii se retrase în
ultima despărţitură a cortului. Un foc bun de lemne încălzea încăperea.
Două femei tinere, îmbrăcate în mătăsuri uşoare, cîntau molcom lîngă focul
încins, aruncînd peste cărbuni unele ierburi frumos mirositoare. Corturile
celor douăzeci de mii de oameni care-l însoţeau cuprindeau cîmpia pînă
departe. Miile de creştini luaţi pradă fuseseră înghesuiţi lîngă nişte focuri
mari, fără să aibă acoperămînt deasupra lor. Vitele şi prăzile multe stăteau
de-a valma la mijloc de tabără. Marele conducător se simţea obosit şi
207
mulţumit de prăzile bogate. Concedie femeile cu un gest şi se întinse în

culcuşul de blănuri calde.
În tabăra de lîngă Putinei, nepotul hanului şezu de taină pînă tîrziu cu
cîţiva tineri de-o seamă cu el. Erau încărcaţi de bijuterii şi de haine scumpe
aduse din Ungaria, peste care trecuseră ca o grindină. Afară, ceaţa părea
mai adîncă decît în timpul zilei. Prietenii se despărţiseră după miezul nopţii.
Tînărul comandant îşi conduse musafirii pînă la uşa cortului. Sutele de
focuri mari abia pîlpîiau prin ceaţă. Era somnoros şi mulţumit. Găsise un
loc minunat de popas. Cei unsprezece mii de tătari care formau armata lui
se înghesuiseră într-o vîlcea mare, ferită de curenţi. Spre dreapta, tabăra
era mărginită de un pîrîu închistat în crusta groasă de gheaţă. În stînga,
pămîntul forma o cută înaltă de cinci-şase staturi de om, care se prelungea
ca un arc de cerc pînă către sud. Tînărul comandant se culcă liniştit. Lupta
cu românii putea veni oricînd, ştiind că va fi o biruinţă uşoară.
Noaptea se arăta adîncă şi calmă. Departe în cîmpie, Cae Indru dădea
ultimele sfaturi fraţilor Buzeşti:
– Întreaga oaste a Bucegilor să stea pe loc pînă cînd veţi primi
chemarea noastră! Tătarii au pus, ca de obicei, două rînduri de străji.
Rîndul din afară are străjile aran
jate cam din cincizeci în cincizeci de paşi. La fiecare foc veghează cîte-
un oştean. La rîndul dinăuntru, străjile sînt mai dese. Cam la treizeci de
paşi. Va trebui să facem o spărtură mare în cele două rînduri de străji, altfel
nu-i chip să aducem oastea în tabără înainte de a se da alarma. O mie de
oşteni să descalece şi să lase caii aici. Ei vor veni cu noi pînă la jumătatea
drumului către tabără.
Vînătorii pieriră curînd în ceaţa adîncă. Lăsară şi ei caii în grija lui
Tufănel, Toroipan şi Găluşcă. Nechezatul cailor i-ar fi dat de gol. Cu cît se
apropiau de tabăra nogailor, cu atît păşeau cu mai multă fereală. Focurile
de la primul rînd de străji nu se vedeau lămurit. Doar ceaţa arăta în locurile
acelea ceva mai roşcată. Chirilă Zece Cuţite, Costache Caravană, Ducu cel
Iute, Cae Indru, Petrache cel Mic, părintele Grasa şi Niţă Praştie se
depărtară unii de alţii cam la cincizeci de paşi, după cum erau aşezate
străjile. Noaptea nu era prea rece şi, dacă nu ar fi fost umezeala ceţei, s-ar
fi putut numi chiar caldă.
Cae se tîrî uşor pe creastă la deal. Zăpada întărită doar pe jumătate nu
pocnea sub greutatea corpului. Alături de foc se afla un pom răzleţ. Straja
nu dormea. Şedea rezemat cu spatele de pom şi îngîna o melodie tristă, cu
iz de chemări de stepă nesfîrşită. Se simţea în melodia aceea un dor adînc
sau poate doar o părere de rău. Cae se mişcă din nou. Tătarul îşi curmă
cîntecul parcă neliniştit. Îl reluă curînd. Cuţitul lui Cae nu lovi. Era pentru
întîia oară cînd nu îndrăznea să lovească. Nu putea curma prin moarte un
cîntec. Se ridică domol şi lipi cuţitul de beregata nogaiului. Omul tresări,
208
oprindu-şi un ţipăt. Flăcările focului îi luminară chipul răvăşit de spaimă.

Vînătorul îi făcu semn să coboare fără zgomot. Ajunşi la picioarele colinei,
Cae îl păli pe tătar cu mînerul cuţitului în creştet. Apoi scoase degrabă nişte
cureluşe subţiri, îl legă zdravăn în cojocul mare şi-i puse un căluş în gură.
Trecu mai bine de un ceas pînă cînd vînătorii se întîlniră în locul din
care s-au despărţit. Întreaga aripă de nord a tătarilor rămăsese fără străji.
Cuţitele vînătorilor lucraseră iute. O mie de oşteni din armata Bucegilor
porniră cu multă fereală spre tabăra nogailor. Erau înarmaţi numai cu
topoare scurte. Curînd, se auziră strigăte puternice. Mulţi dintre fiii
pustiului porniră buluc spre ieşirea din vîlcea, dar acolo îi aştepta Preda şi
Stroe Buzescu şi Calomfirescu, în fruntea a trei mii de oşteni.
Se lumina de ziuă. Ceaţa se ridica domoală sau fugea la rasul
pămîntului, zdrenţuită şi cu mişcări ciudate ca de ritual. Tătarii ieşiră din
încercuire cu eforturi şi pierderi grele. Lăsaseră în tabără mai bine de patru
mii de morţi, două mii de creştini adunaţi grămadă şi înspăimîntaţi şi toată
prada purtată de ei atîta amar de drum. Nepotul hanului gonea în fruntea
hoardei, fără gînd de oprire. Românii veneau din urmă, răcnind sălbatic,
ciopîrţind marginile hoardei fără încetare. Cînd se ridică ceaţa de-a binelea,
nepotul hanului cătă îndărăt la numărul urmăritorilor. Era limpede că
românii erau mult mai puţini. Tînărul comandant încercă o manevră de
înturnarea cailor către români. Dar manevra aceasta îi dădu cu totul peste
cap. Oastea Bucegilor îi prinse din coastă, fără a le da putinţa să-şi termine
manevra. Iureşul românilor îi rupse în mai multe grupuri. Preda Buzescu se
pomeni faţă-n faţă cu nepotul hanului. Tînărul nogai nu se dădu îndărăt de
la luptă. Se porni astfel o încercare cumplită de buzdugane. Văzîndu-şi
căpetenia în pericol, cîteva zeci de tătari grăbiră către cei doi. Prea tîrziu.
Nepotul hanului se prăvăli de pe cal, cu ţeasta zdrobită. Moartea căpeteniei
curmă orice împotrivire. Iar oştenii români nu se invitară la lovituri. Din cei
peste unsprezece mii de tătari aflaţi peste noapte în vîlcea, pieriseră mai
bine de jumătate.
După o vreme, armata Bucegilor se înturnă din drum şi-şi petrecu
noaptea la Putinei, în tabăra părăsită de tătari. Cu mult înainte de a se
lumina de ziuă, oştirea porni în trap întins către Şerpăteşti, de unde Ghazi-
Ghirai, hanul cel mare al tătarilor, mai ducea unele tratative cu turcii şi cu
pretendentul la scaunul de domnie al Ţării Româneşti, gîndindu-se destul
de puţin la înfruntarea cu oştile lui Mihai-vodă. Spre înserat se zvoni prin
tabără despre căderea hoardei de la Putinei. Auzind asemenea veşti, care
semănau a cine ştie ce glumă proastă, hanul dădu poruncă să-i biciuiască
pe flecari. Abia cînd îi fu adus dinainte trupul fără vlagă al tînărului nepot,
Ghirai cătă împrejur cu nelinişte. Chemă la el pe unii dintre cei care
scăpaseră cu viaţă în luptele de la Putinei. Aceştia se jurară în fel şi chip că
209
românii sînt atît de mulţi şi de puternici, încît numai printr-o minune ar

mai putea să scape de sub loviturile lor hoarda de la Şerpăteşti.
Cum se lumină bine, hanul dădu poruncă de plecare. Întrerupse
tocmelile cu turcii. Nu-l mai atraseră nici cele cincizeci de poveri de aspri
oferiţi de Bogdan în schimbul scaunului domnesc şi nici unele promisiuni
ispititoare ale lui Mustafa-paşa, comandantul turcilor. Strînseră corturile,
împachetară prăzile multe, şi întreaga oaste porni la drum, legănîndu-se
domol prin cîmpia fără sfîrşit, călcînd zăpada subţire sub copitele cailor,
lăsînd în urmă o dîră murdară de noroi.
Banul Manta rătăcise peste noapte cu vreo două mii de oşteni. Umblase
pe urmele unor cîrduri de tătari plecaţi după pradă de hrană. Cercînd să
treacă spre Hulubeşti, unde Mihai-vodă pîndea mişcările turcilor, Manta se
pomeni pe neaşteptate în faţa hoardei lui Ghazi-Ghirai. Ocol nu se mai
putea face. Hanul îşi desfăcu de îndată oştenii pe rînduri de bătaie, sperînd
să dea iute peste cap mica oştire. Manta se afla în clipa aceea la mare
strîmtoare. Nu se gîndi nici un moment la vreo încercare de fugă. Ar fi
însemnat să care toată hoarda după el pînă în tabăra lui Mihai-vodă. Îşi
tocmi oamenii într-un triunghi uriaş, cu unul dintre vîrfuri spre centrul
hoardei. Era o încercare disperată, fără prea mulţi sorţi de reuşită. Românii
se înfipseră adînc în rîndurile nogailor, încercînd să taie pîrtie printre ei.
Lupta se încinse din toate părţile. Curînd, călăreţii lui Manta începură să se
înghesuie unii în alţii sub loviturile nogailor. Douăzeci de mii de tătari se
strîngeau peste triunghiul acela viu ca nişte cleşte mari, din care nu se mai
afla ieşire. Cu faţa plină de sînge, banul Manta răcnea cuvinte de
îmbărbătare, dar ele se pierdeau neînţelese sub strigăte de moarte.
Deodată, Manta simţi că spre dreapta s-au slăbit chingile tătarilor. Din
partea aceea se auziră strigăte mari. Intrase în luptă căpitanul Baba Novac,
în fruntea a vreo mie cinci sute de oameni. Fostul haiduc pîndise de departe
plecarea tătarilor, fără a încerca să se apropie. Văzînd învălmăşeală,
bănuise că nogaii se încăieraseră cu ceva oşti româneşti. În felul acesta,
picase tocmai la vreme. Se apucă să taie sprinten, cercînd a se uni cu oştile
lui Manta. Lucrările de arme stătură o clipă în cumpănă la flancul drept al
tătarilor, dar Ghirai trimise degrabă forţe proaspete şi din nou hanul se
bucură prea devreme. Pe flancul stîng apăru dinspre o lizieră de pădure
armata Bucegilor. La început, ieşiră din pădure cam la o mie de călăreţi.
Hanul făcu faţă şi în partea aceea. Dar abia se încinse lupta mai aprig, cînd
ieşiră alţi o mie de călăreţi. Şi la puţină vreme, hanul văzu cu mirare altă
mie. Iar cînd apărură ultimii cinci-şase sute de călăreţi, Ghirai nu mai şezu
la tocmeală de arme. El nu avea de unde să ştie că nu mai erau şi alţi
români în blestemata aceea de pădure. Îşi aminti de vorbele celor scăpaţi cu
viaţă din măcelul de la Putinei, cum că românii ar fi cîtă frunză şi iarbă la
vreme de vară. Întoarse calul şi porni întins în direcţia Silistrei. Nogaii se
210
desprinseră din luptă cîţi dintre ei putură şi se aşternură la fugă după

hanul lor. Hoarda se aduna greu, ca un animal mare, vlăguit de lovituri.
Românii lipsiţi de bagaje călăreau sprinten, mînînd din urmă acea armată
uriaşă. Pe meleagurile Dunării nu se mai pomenise asemenea luptă din
goana cailor. Nogaii lepădară prăzile bogate, dar nimeni nu se uită la ele în
asemenea ceasuri de mînie. Armata Bucegilor secera marginile tătarilor.
Manta şi Novac veneau din urmă, cu strigăte mari. Pe zăpada subţire,
leşurile păreau de departe mii de muşuroaie de cîrtiţă. Lupta inegală se
desfăşură pe cale de vreo poştă. Iar cînd rămaseră românii în urmă, nimeni
din hoardă nu-şi îngădui o clipă de răgaz. Atît de cumplită se arăta groaza
lor. Pieriseră cam la şapte mii de tătari. Armata Bucegilor număra mai
puţin cu vreo două sute de oşteni. Greul îl suportase Manta. Aproape o mie
din oamenii lui căzuseră sub armele nogailor, dar biruinţa fusese nesperat
de mare.
Banul Manta şi căpitanul Baba Novac se despărţiră de oastea
Bucegilor, îndreptîndu-se către Hulubeşti. Mergeau iute, dornici să-i ducă
domnului o veste atît de mare. Armata Bucegilor înnoptă la Şerpăteşti.
Oamenii şi caii trecură la odihna atît de dorită după o zi ca aceea. Doar
comandanţii se adunară în sfat la vreme de seară tîrziu. Lucrările de arme
cu tătarii nu erau încheiate. Poate că mai umblau pe undeva pîlcuri mari,
după jaf. Hotărîră cu toţii să pornească a doua zi de-a lungul Dunării la
vînătoare de tătari.
Duminică, la 23 ianuarie 1595, Mustafa-paşa făcu unele mişcări de
vrajbă spre armata lui Mihai-vodă. Comandant vechi şi priceput la lucrările
de arme cu românii, Mustafa alese un loc de bătaie după gustul lui. Îşi
desfăşură oamenii pe pîlcuri cam de două mii de călăreţi. Ştia că armata
domnului nu trece de vreo unsprezece mii, chiar împreunaţi cu
transilvănenii. El dispunea de
şaisprezece mii de oşteni şi cam la patru mii sau cinci mii de tătari
răzleţiţi de hoarda cea mare. Mihai se mişca domol către duşman, pipăind
cu grijă fiecare bucăţică de pămînt. Cele patru mile care-l despărţeau de
turci le făcu în vreo trei ceasuri. Nu-i convenea locul de bătaie. Ar fi vrut să-
l atragă pe Mustafa printre păduri, dar ştia că nu-l va putea urni din loc.
Iar amînare de bătălie nu se putea face, mai ales că în tabăra turcilor
soseau mereu alte întărituri. Mustafa era unul dintre puţinii comandanţi
turci care luptau cu chibzuială, fără să pună bază pe renumele armatelor
otomane sau să-şi aplece inima spre trufie. Aşezat pe creasta unei coline
mai răsărite, Mustafa domina cîmpia cu privirea pînă departe. Cînd românii
sosiră destul de aproape, turcul porni la harţă un pîlc de tătari şi ceva oaste
aleasă. Albert Király făcu front îngust cu oastea greoaie şi solidă. Tătarii
sloboziră un stol de săgeţi neputincioase în faţa zalelor şi alămurilor care
împodobeau caii şi călăreţii. Se auzi curînd zăngănitul fierului. Mihai privea
211
liniştit, spre mirarea turcului, care aflase că domnul Ţării Româneşti

lucrează la război numai cu năvală mare. Îşi frămînta mintea să afle rostul
unei schimbări atît de neobişnuite. Pîlcul de tătari se clătină o clipă ca un
copac mare, iar cînd fu gata să se răstoarne, Mustafa ridică mîna în sus.
Porniră la atac şi ultimii tătari, însoţiţi de două pîlcuri de turci. Albert
Király nici nu înainta, nici nu se trăgea îndărăt. Părea zidit în locul unde
începuse lupta. Doar unele pîlcuri mici făceau mişcări strategice în spatele
primelor rînduri. Erau schimbările de împrospătare, care se executau
ordonat şi precis, ca la o simplă manevră. Turcii încercară o mişcare de
învăluire pe stînga. Mihai făcu semn căpitanului Baba Novac să le taie
drumul. Pe centru, Albert Király obosise. Oştenii lui se clătinau pentru
prima oară. Viteazul căpitan trecu în fruntea lor, şi lucrările de arme se
îndreptară, dar nu ţinură mult. Apoi, se îndreptară din nou. Intrase în luptă
şi Manta cu oamenii lui. Bătălia se răzleţise oarecum. Era tocmai ce aştepta
domnul Ţării Româneşti. Király simţi dintr-o dată o mare uşurare. Strigătele
românilor cuprindeau cîmpia. Mihai gonea în frunte. Oştirea se mişca după
el ca un tăvălug uriaş, în urma căruia nu mai rămînea nimic în picioare.
Soldat vechi şi priceput, Király desfăcu degrabă aripi largi în jurul
tăvălugului românesc, temîndu-se de o încercuire. Dar nu mai era nevoie de
asemenea măsură. Oştirea Bucegilor se apropia în goana mare a cailor, ca o
furtună. Cae Indru gonea mult înaintea celorlalţi. Nu se găsea în toată
cîmpia un cal care s-ar fi putut măsura cu Vînt Sălbatic. În ultima clipă
apărură lîngă vodă Buzeştii şi cei unsprezece vînători. Caii lor păreau scoşi
dintr-un cuptor încins. Mihai se ridicase în şa. Vechea lui bardă nu lovea de
două ori în acelaşi duşman. Zadarnic puse Mustafa stavilă mare de oameni
pe partea domnului. Zadarnic încercau să-l doboare. Viaţa lui încăpuse pe
mîna unor paznici de seamă. Cuţitele lui Cae şi Chirilă zburau rar, dar fără
greş. Cea mai mică ameninţare spre domn era curmată prin moarte. Ducu
şi Grasa făceau pîrtie pe de lături. Iezuitul se spurcase la unele înjurături
amestecate pe mai multe limbi. Costache Caravană discuta de zor cu
Zambilica, iar pistoalele din mîinile lui scurte nu aveau linişte. Zambilica
făcea şi el ce putea, speriind caii turcilor cu sluţenia lui şi mai ales cu
răgetul, care nu era nici de cal, nici de măgar şi nici de catîr, ci mai degrabă
de animal picat de pe altă lume. Petrache cel Mic isprăvise de mult muniţia
pistoalelor lui fără greş. Încăpuse în mîinile lui uriaşe o ghioagă cît toate
zilele şi nu se afla iatagan să-i stea împotrivă. Clucerul Băicoianu, cu faţa
plină de sînge, încît nu se ştia unde ar fi locul de rană, se arunca parcă
orbeşte înainte şi nimeni n-ar fi priceput cum scăpa de sub suliţe şi
iatagane. Tufănel, Toroipan şi Găluşcă intraseră pentru prima oară în
luptă. Se pricepeau ei ceva şi la săbii, dar nu le traseră din teacă. Ciomegele
lor ghintuite lucrau mai bine. Oştenii din armata Bucegilor tăiau metodic şi
cu o anumită eleganţă, învăţată de la vînători. Nimeni nu-şi lepăda
212
adversarul pînă nu se încheiau socotelile într-un fel. Iar acolo unde se

forma front organizat, oştenii se completau unii pe alţii ca nişte veterani ai
războaielor. Cam la o jumătate de ceas după năvală, cele două oştiri se
clătinară o vreme. Atunci intrară în luptă şi ienicerii, fala armatelor turceşti.
Apoi, cînd nu se mai aştepta nimeni la uşurare, cînd oboseala crispase
chipurile românilor, împotrivirea se rupse. Grosul turcilor se trase către
Dunăre, lăsînd harţă mare în spate. Românii stătură la harţă ceva mai
învioraţi, dar le lipsi puterea de a da năvală cu toţii peste cei care se
retrăgeau. Luptele răzleţe se isprăviră cu totul către seară. Turcii trecură
gheaţa Dunării şi se încuiară în cetatea Rusciucului.
A doua zi de dimineaţă, oştile româneşti se înfăţişară dinaintea
Rusciucului. Mustafa-paşa scoase degrabă oştile din cetate, dar cele
turceşti, formate din multă adunătură făcută peste noapte, se mişcară
încet. Mihai-vodă năvăli de data aceasta năprasnic. Trupele lui Mustafa se
resfirară fără a mai avea timp de unele mişcări strategice. Turcii erau,
totuşi, luptători falnici. Stătură la tocmeală de arme chiar lipsiţi de
organizare. Fu nevoie de strădanie mare din partea românilor. După vreo
două ceasuri, apărătorii Rusciucului cedară şi porniră la fugă în
neorînduială mare, lăsînd în faţa porţilor peste opt mii de morţi. Oraşul fu
trecut prin foc. Pe lîngă prăzile de război încăpură şi ceva jafuri, iar multe
dintre frumoasele turcoaice crescute în huzur alergară spre ascunzători, pe
jumătate dezbrăcate. Mustafa luptase pe viaţă şi pe moarte. Rămăsese
printre ultimii apărători. Ce mai scăpase din falnica oştire turcească se
strecura în goana cailor spre sud, către înălţimile Balcanilor, căutînd
scăpare din faţa celor care nu luau robi şi semănau moarte. Vînt Sălbatic se
înfierbîntase la drum, astfel că foarte curînd Cae Indru se pomeni în
mijlocul unei gloate de cincizeci pînă la şaizeci de otomani. Loviturile
curgeau din toate părţile, şi numai hărnicia armăsarului îl feri pe vînător de
unele necazuri. Calul se mişca iute ca o săgeată dintr-o parte în alta.
Cuţitele lui Cae zburau numai în clipele de mare cumpănă. Pe neaşteptate,
apăru în faţa lui acel comandant aprig care era Mustafa, poreclit Nebiruitul.
Săltă iataganul spre tînărul vînător, dar calul căzu sub el. În acelaşi
moment veniră şi ceilalţi vînători. Pîlcul de turci se resfiră iute, urmîndu-şi
goana în care se afla singura scăpare. Doi dintre ofiţerii turci rămaseră să-şi
apere comandantul. Fură luaţi prizonieri dimpreună cu Mustafa.
Românii erau obosiţi. Mulţi aveau trebuinţă de îngrijiri la rănile multe.
Domnul Ţării Româneşti domoli atacul. Vremea stăea către prînz. Mustafa-
paşa fu adus dinaintea domnului. Era mare de statură şi subţirel. Se
apropia de cincizeci de ani, dar părul său negru şi aspru nu se apleca spre
slăbiciune. Ochii verzui se încruntară sub sprîncenele bogate, aruncînd
priviri tăioase, de ură. Cînd ajunse la vreo zece paşi, se opri cu o mişcare
aprigă şi-i strigă lui vodă în cea mai curată limbă valahă:
213
– Omoară-mă, cîine! Am apucat ziua să văd slugile căzînd deasupra

stăpînilor.
Pe faţa lui vodă, nici un muşchi nu tresări a mînie. Înţelegea tot
zbuciumul unui mare comandant care pierduse acolo unde nu s-ar fi aflat
nici o tăgadă asupra victoriei. Îl cunoştea de mult pe Mustafa. Ajunsese
mare comandant din simplu ienicer, săltîndu-se pe acele trepte de ierarhie
militară numai prin alesele lui însuşiri de războinic. Se spunea despre el că
ar mînui iataganul cu multă pricepere. Că în toată oştirea otomană nu ar
avea egal. Că printre comandanţii de oşti ar fi fost cel mai de seamă strateg.
Vodă îi privi hainele zdrenţuite cu aer de cunoscător. După tăieturile multe
se vedea că se bătuse pe viaţă şi pe moarte, chiar atunci cînd nu mai erau
speranţe de victorie. Era plăcut să priveşti un om viteaz, fie că el se afla în
rîndurile duşmanului. Mai ştia vodă că Mustafa era unul dintre puţinii
comandanţi care după o viaţă de lupte nu agonisise nici un fel de avere,
strecurînd printre degetele lui mari prăzile bogate, adunate în războaie
lungi, pentru a face parte mai mare oştenilor.
– Eşti liber, Mustafa! grăi cu blîndeţe domnul. Noi avem adîncă preţuire
pentru viteji, iar domnia-ta eşti unul de seamă.
Auzind asemenea vorbe, turcul tresări din tot corpul, de parcă l-ar fi
biciuit careva. Îl măsură pe domn cu multă atenţie, ca pe-o marfă de
cumpărat. Privirile i se muiară trecător, parcă a zîmbet. Dar vocea lui
deveni şi mai aspră:
– Eu nu am nevoie de milă! Dăruieşte viaţa acestor viteji ofiţeri care au
rămas gata să înfrunte moartea
alături de mine!
– Sînt liberi, dimpreună cu domnia-ta! Prieteni, se întoarse vodă către
Cae Indru, domnia-ta părintele Grasa şi Ducu cel Iute, aveţi bunătatea şi
însoţiţi pe aceşti oameni pînă dincolo de tabăra noastră!
Din prada mare de război fură aduşi trei cai pentru prizonieri. De
asemenea, îşi primiră şi armele. Mustafa încălecă fără să-l mai
învrednicească pe vodă cu vreo privire. Porniră alături de vînători. Între cei
şase nu se schimbară cuvinte. Călărea fiecare cu gîndurile lui. Tabăra lui
Mihai-vodă rămăsese în urmă cu vreo două mile.
– Aici ne despărţim, domnilor! hotărî Cae.
– Nu înainte de a încrucişa armele! zise mînios comandantul. Aveţi ceva
împotrivă?
– Nu văd nici o piedică în această privinţă, zîmbi Cae. Purtaţi vreo
preferinţă pentru careva dintre noi?
– Nici una. Totuşi, dacă stau să mă gîndesc bine, domnia-ta m-ai luat
prizonier. Căzusem cu gloaba pe care călăream din simplă întîmplare.
– Atunci, e limpede, comandante. Ne vom bate împreună. Domnii care
te însoţesc ar putea face o partidă cu prietenii mei.
214
– Nu mai încape îndoială! aprobă Mustafa, iar vocea lui devenise pentru
prima oară mai prietenoasă. Ar fi o singură piedecă, mărturisi cu
sinceritate. Noi luptăm cu iataganele. Domniile-voastre nu aveţi decît săbii.
Or, se ştie că sabia nu are spor în faţa unui iatagan.
– În privinţa asta să nu te îngrijorezi prea mult, efendi Mustafa! rîse
Cae. Avem noi grijă să fiţi mulţumiţi pe deplin.
Mai schimbară unele amabilităţi, şi din asemenea discuţie cu greu s-ar
fi ghicit că se pregăteşte o luptă pe viaţă şi pe moarte. Descălecară. Mustafa
se dovedi un om fermecător. Spuse cîteva glume, de parcă nu ar fi pierdut o
bătălie. Pe toată cîmpia din jurul lor nu se zărea ţipenie de om. Turcii
salutară cu iataganele. Românii răspunseră cu vechile lor săbii.
– Numele vostru, efendi! se interesă comandantul.
– Cae Indru.
– Am auzit de domnia-ta. Se spune că eşti un mare spadasin. Iar
numele bun, ca şi cel rău, se răspîndeşte mai iute decît ar crede cineva. Să
te aperi cu nădejde, tinere domn! Pînă azi nu am întîlnit adversar care să-
mi stea înainte după trei sau patru atacuri. Te mai anunţ că voi risca mult.
Eu nu mai am nimic de pierdut. Dacă mă omori, scap de ruşinea înfrîngerii.
Dacă te omor, îmi răcoresc inima. Atenţie, efendi, începem!
După cîteva schimburi de lovituri, tînărul vînător înţelese că avea în
faţă un adversar deosebit de puternic, iar sabia se dovedea mai fragilă decît
iataganul. În schimb, Mustafa, care lucra admirabil cu lovituri laterale şi de
sus în jos, nu încerca împunsături. Iataganul nu se putea arăta folositor în
asemenea tactică. Mustafa lucra destul de încet, dar loviturile erau atît de
puternice, încît apărarea cu sabia fără mişcările sprintene ale corpului i-ar
fi dat putinţă lui Mustafa să-i rupă arma şi să-l taie cu uşurinţă. Din
această cauză, Indru se deplasa cu repeziciune, iar lama sabiei mai mult se
împletea cu iataganul decît să-i stea în cale. Turcul se dumeri la rîndul lui
după cîteva asalturi că are un adversar de mare clasă. Ochii îi luciră plini
de mulţumire. Loviturile lui căpătară dintr-o dată mai multă vigoare,
încercînd în special o priză asupra armei tînărului vînător. Cae se prefăcu a
apăra cu mare greutate ultimele asalturi date de sus în jos. Turcul simţi
îndată slăbiciunea şi insistă. Dar pe neaşteptate, vînătorul nu mai apără
lovitura cu ajutorul sabiei şi sări într-o parte. Mustafa se dezechilibră o
clipă. Suficient pentru a primi vîrful lamei lui Indru în piept. Scăpă
iataganul cu ochii parcă miraţi. Îndoi uşor genunchii şi căzu într-o parte.
Cae se aplecă grijuliu deasupra lui. Mîna comandantului alunecă încet spre
brîu, către locul unde se odihneau în tecile lor două pumnale cu mînerele
frumos lucrate. Ochii îl trădară. O sclipire ciudată îl avertiză pe tînăr de
pericolul în care se afla. Sări într-o parte, iar pumnul lui izbi încheietura
mîinii comandantului. Acesta scăpă un strigăt care nu era de durere, ci mai
mult de furie.
215
Tînărul se întoarse către ceilalţi luptători. Acolo se încheiaseră

socotelile ceva mai rapid, cu răni uşoare pentru amîndoi turcii, care se
pricepeau ceva mai puţin la mînuirea iataganelor.
– Comandantul vostru e mort, domnilor, spuse pe un ton plin de
politeţe. Luaţi-vă mortul! După cum văd, nimic nu vă împiedică să călăriţi.
În cîmpia pustie cu marginile uşor vălurite, zăpada arăta pătată din loc
în loc de petice mici de pămînt pe jumătate îngheţate. Ciulinii, peste care
trecuseră multe furtuni, mai rămăseseră ici-colo, dînd o notă de tristeţe
locurilor. Ofiţerii turci călăreau domol, ducînd între ei un cal pe care se
odihnea trupul fostului comandant. Vînătorii îi urmăriră cu privirile multă
vreme. Apoi, cu un oftat de uşurare, porniră în trap întins către tabăra lor.
Se încheiase acolo în cîmpie ultimul act al acelei campanii duse de turci şi
de tătari pentru cotropirea Ţării Româneşti. Un sfîrşit jalnic pentru Poarta
Otomană, care aştepta veşti de victorii mari.
Cei doi ofiţeri turci întîlniră curînd unele resturi de trupe care căutau
să se regrupeze în vederea unor noi lupte sau poate numai în vederea
organizării unei tabere de iarnă. Astfel, tinerii ofiţeri avură prilejul să-şi
îngroape comandantul cu cinstea care se cuvenea. Întîlniră cunoscuţi
cărora le povestiră lupta dintre Cae Indru şi Mustafa. Uimirea umplu
inimile celor de faţă. Părintele Grasa şi Ducu cel Iute avură acelaşi tain de
laude, iar numele lor se făcu iute cunoscut printre oştenii turci mari
iubitori de vitejii. Pînă către seară, cei cu imaginaţie bogată scorniră o
seamă de înfăptuiri nemaipomenite, puse pe seama vînătorilor.
A doua zi, ofiţerii se despărţiră de gazdele vremelnice şi se traseră
domol, în trapul mărunt al cailor, către Constantinopol, cărînd cu ei povara
unor ştiri cutremurătoare. Se înfăţişară sultanului arătîndu-se din nou
curajoşi. Vestea înfrîngerii se strecură ca un şarpe, ducîndu-se tîrîş de-a
lungul coridoarelor palatului, pătrunzînd pînă în seraiurile tăinuite pentru
muritorii de rînd. Ştirea ieşi din palat şi făcu ocolul Constantinopolului. Iar
de acolo plecă mai departe şi se răspîndi peste ţinuturi ca o molimă. De zeci
de ani, asemenea veşti nu mai spurcaseră urechile fiilor lui Alah. Cei doi
tineri ofiţeri îşi aflară liniştea sub învelişul apelor Bosforului. Atîta
răzbunare încăpuse în puterea sultanului.
Întregul imperiu turcesc trecea, de fapt, printr-o criză economică,
socială şi politică ale cărei urmări erau greu de prevăzut. Sultanul Murad al
treilea murise la 28 ianuarie, fără să mai apuce acele veşti de necrezut. Îi
luase locul fiul cel mai mare, Mohamed al treilea, poate cel mai crud stăpîn
al fiilor lui Alah. După înmormîntarea tatălui, făcută cu mult fast şi
strălucire, Mohamed îi pofti la un ospăţ pe cei nouăsprezece fraţi şi
douăzeci şi şapte de surori. Adică atîţia cîţi mai trăiau din cei o sută de
copii cîţi avusese Murad. Noul sultan îşi plînse tatăl dimpreună cu fraţii. Le
împărţi chiar unele dregătorii de seamă, stîrnind bucuria şi dragostea lor.
216
După ospăţ, dădu poruncă să fie duşi în odăi separate, unde îi aşteptau
călăii cu lanţurile lor de sugrumat. Noua domnie începuse printr-un
masacru înfricoşător. Oştile din Constantinopol se răsculară împotriva
crudului sultan, care luase domnia fără încuviinţarea lor. În provinciile
apropiate izbucni ciuma. Înfrîngerile de la Dunăre dezorganizaseră
transporturile de alimente din Balcani către Constantinopol. Mohamed
chibzui îndelung. Un singur om ar fi putut pune ordine în haosul care
domnea. Era vorba de marele-vizir şi general Sinan-paşa, aflat la vremea
aceea în Ungaria cu un corp de oaste. Fu chemat în grabă. Cunoscut ca
mare strateg şi om plin de înţelepciune, toate speranţele se îndreptară către
el. Sinan plecă din Ungaria în fruntea a peste trei mii de soldaţi, numai
oaste aleasă. Tăie Balcanii fără zăbavă, ajungînd la Constantinopol într-o
seară urîtă cu ploaie şi vînt, iar asemenea timp neprielnic asprise şi mai
mult inima sultanului. Marele-vizir lăsă în curtea palatului vreo patru sute
de oşteni, cîţi mai scăpaseră dintr-o cursă întinsă de vînători. Se înfăţişă
dinaintea sultanului, temîndu-se că nu va mai ieşi din palat. Pierduse
aproape trei mii de oameni într-o noapte cu ceaţă şi nu putea spune măcar
cîţi fuseseră duşmanii. Nişte prieteni de seamă interveniră pe lîngă sultan
cu daruri bogate şi unele vorbe de iertare. Luminăţia-sa amînă o pedeapsă
crudă pentru altă ocazie, mai prielnică, mulţumindu-se să-l trimită pe
Sinan în exil la Malgara. Acel mare-vizir şi general în faţa căruia
tremuraseră trei continente porni în surghiun, părînd a sfîrşi acolo o viaţă
tumultuoasă. Avea optzeci şi trei de ani. Noul mare-vizir Ferhat-paşa,
poreclit Characlan (şarpele negru), ajunse de potoli răscoala sfătuindu-l pe
sultan a face unele însemnate vărsări de aur şi de bani. Om chibzuit şi
energic, Ferhat adună degrabă la sfat pe toţi vizirii, pe comandanţii
ienicerilor şi pe toate căpeteniile de seamă. La propunerea lui, se discută
acolo un plan de contopire definitivă a Ţării Româneşti, a Moldovei, a
Transilvaniei, a zonei Belgradului, pierdută vremelnic, şi reluarea ofensivei
de supunere a ţărilor din apusul Europei. Ferhat obţinuse la acea întîlnire
două victorii de seamă. Prin hotărîrea de a porni la război, armatele îşi
mutau gîndul de la revoltă, fiind preocupate din nou de pregătirile necesare.
Reuşise apoi prin cîteva promisiuni să-şi apropie cele mai însemnate
căpetenii, asigurîndu-şi astfel o bună organizare armată în vederea ofensivei
de primăvară. Folosindu-se de unele vechi prietenii şi relaţii, aduse pe
corăbii unele alimente, înlăturînd foametea din Constantinopol măcar pe
cîteva luni.
Pe la sfîrşitul lui martie se porniră nişte călduri cum se arată prin
părţile Bărăganului doar la terminarea anotimpului de primăvară. Cîteva
ploi repezi spălară pămîntul de zgura iernii. Cerul se arăta înalt şi limpede.
În jurul cetăţii Bucureştilor ieşiseră plugurile. Din pămîntul reavăn se
ridicau aburii calzi. Iarba se săltase de vreo două palme, iar gîzele ieşeau de
217
prin culcuşurile lor, păşind la început cu neîncredere. Prin curţi înflorise

liliacul, răspîndind o mirosnă dulce. Căldura nu era lipicioasă, ca în
mijlocul verii, ci mai degrabă o mîngîiere. Pe la colţuri de străzi,
bucureştenii zăboveau de taină şi se amestecau în vorbă cunoscuţi şi
necunoscuţi. Ştiau că momentele de linişte sînt numărate. Că luptele cu
turcii vor izbucni mai grele ca niciodată. Încercau să guste zilele de linişte
clipă cu clipă, conştienţi că nu vor mai apuca multă vreme asemenea zile
frumoase. Copiii stăteau miraţi ca în fiecare primăvară şi urmăreau gîzele
multe. Iar gîzele măsurau gardurile de la un capăt la altul, folosind rare
clipe de răgaz. Belşugul cărat de peste Dunăre umpluse golurile lăsate de
turci de-a lungul anilor. Cîmpia Bărăganului îşi recăpătase puzderia de vite.
Vînătorii prinseseră în Balcani un convoi de peste patruzeci de mii de
capete mînate de cîteva pîlcuri de turci. Încă vreo treizeci de mii de capete
aduseseră oamenii lui Manta sau ai lui Baba Novac. Prin pădurile mari,
topoarele lucrau cu spor. Se tăiau lemne de lucru pentru case şi acareturi
noi.
Într-o dimineaţă, puţin după răsăritul soarelui, ieşiră prin poarta de
sud a Bucureştilor patru călăreţi îmbrăcaţi ca de drum lung. Cam la un
sfert de ceas mai ieşi un călăreţ, cu o figură cam şuie, care căuta să nu-i
scape din ochi pe cei patru. Grupul din faţă înainta în trapul cailor, avîndu-
l în frunte pe Cae Indru, iar ceva mai în spate pe vechile cunoştinţe Tufănel,
Toroipan şi Găluşcă. Dacă tînărul vînător se cufundase în gîndurile lui şi
acestea nu erau tocmai puţine, cei trei tovarăşi de drum se şuşoteau între
ei, cătînd mereu în spate, către călăreţul singuratic al cărui scop destul de
vizibil era să le ţină urma. La puţină vreme de la plecarea din Bucureşti, în
spatele urmăritorului se încinse la drum un călăreţ înalt şi slăbănog, cu
faţa şireată ca de vulpe. Omul era Sile Adormitu. Atent la mişcările celui din
faţa sa, Adormitu începu să-şi facă tot felul de idei. Să fi fost o simplă
întîmplare sau cel din faţa lui era vreo iscoadă a turcilor? Doar turcii aveau
interes la asemenea vreme să pîndească mişcările vînătorilor. Sile împinse
calul la galop şi nu trecu mult pînă ajunse lîngă acel călăreţ singuratic.
– Încotro, prietene? întrebă Adormitu mieros.
– Către Dunăre, grăi cu sfiiciune străinul.
Sile păru cam dezamăgit. Omul purta un cuţit la brîu, iar la şaua
calului un ciomag asemănător cu cele ale lui Tufănel, Toroipan şi Găluşcă.
– Cam în ce loc la Dunăre?
– Unde s-o nimeri, zise străinul senin.
– Poate că te plimbi niţel, insinuă Adormitu, iar în vocea lui se simţi o
uşoară undă ameninţătoare.
– S-ar putea şi asta.
Omul nu era cine ştie ce voinic. Pe faţa lui ascuţită se vedeau limpede
cîteva urme vechi de vărsat. Ochii îi umblau neastîmpăraţi ca la viezure.
218
Straiele bunicele arătau de la o poştă că sînt de împrumut sau stăpînul lor

le îmbrăcase pentru prima oară, după felul în care îl stînjeneau. Calul înalt,
cu picioarele lungi, nervoase ar fi dat poate acelui străin o ţinută mai aleasă
dacă nu l-ar fi trădat palmele omului. Nişte palme mari cu pielea crăpată cu
bătături vechi şi groase. Un om cu asemenea palme nu se putea trage din
rîndul boierilor.
– Auzi, prietene? reîncepu Sile. Prin pădurile astea umblă lotrii ziua-n
amiaza mare ca la ei acasă. Un om cu starea domniei-tale ar fi trebuit să
plece la drum însoţit de ceva slujitori. Mă mir că nu ţi-e teamă de o
asemenea primejdie.
– Păi văd că nici domniei-tale nu ţi-e teamă.
Sile îşi muşcă buzele de necaz, dar cînd vorbi din nou, vocea lui fu la fel
de mieroasă.
– Tocmai d-aia mă gîndeam să ne însoţim la drum. Care e numele
domniei-tale?
– Ciripoi-fiul, domnule.
– Ciripoi? se miră Sile. Nu cumva eşti prieten cu Tufan?
– Chiar aşa, domnule! Am fost vecini.
– Şi încotro, tinere Ciripoi?
– Mă ţin după nişte prieteni, domnule Sile.
– Mă cunoşti?
– Sigur.
– De ce nu mi-ai spus de la început?
– Dacă nu m-ai întrebat!
– Dar te-am întrebat unde mergi.
– Crezi că eu ştiu? Tufănel mi-a zis să mă ţin după ei, pînă cînd o avea
destul curaj să mă prezinte domnului
Cae Indru.
– Măi, să fie! Deci asta era. Dă pinteni calului, prietene!
După vreun ceas, cei şase călăreţi se abătură de la drumul Giurgiului,
călărind în josul Dunării spre locul numit pe atunci Cîrna Mică. Îi aştepta
acolo o plută. Locurile erau pustii de lume. Patru plutaşi ieşiră din
culcuşurile lor. Caii şi călăreţii se înghesuiră pe plută. Dunărea picotea
domoală. Doar mai pe firul ei încercă oarecare stavilă, căznindu-se a-i trage
la vale. Malul celălalt era la fel de pustiu. Oamenii şi animalele coborîră pe
uscat. Cae Indru dărui fiecărui plutaş cîte zece galbeni.
– Ştiţi ce aveţi de făcut? întrebă el.
– Da, domnule, răspunse unul mai vîrstnic. Vom sta de veghe zi şi
noapte. Cîte unul dintre noi va face pază la mal. Cînd va apărea careva din
domniile-voastre aici, e destul să ne strige numele pe rînd. Atunci, vom
scoate pluta ascunsă pe sub sălcii şi vom zori încoace. Dar legătura noastră
de căpetenie va rămîne cu domnul Găluşcă. I-am potrivit o colibă printre
219
stufărişul de aici. Chiar şi pentru dumnealui am tocmit un acoperiş cu

frunze de sălcii, la cazuri de ploaie. Nimeni nu poate bănui că se poate afla
asemenea ascunzătoare prin locurile astea. Din trei în trei zile, o să ducem
la vreme de noapte merinde pentru domnul Găluşcă.
Porniră cu toţii să recunoască ascunzătoarea, afundîndu-se adînc
printre ochiurile de apă şi smîrcuri, printre sălcii şi păpuriş. Cu greu l-ar fi
putut dibui cineva pe Găluşcă în asemenea labirint natural.
Plutaşii trecură curînd pe malul românesc. Cei cinci călăreţi se
despărţiră de Găluşcă, strunindu-şi caii spre sud. După vreo patru ceasuri,
zăboviră într-o pădure întinsă, cu copacii bătrîni. Porniră la deal pe malul
unui pîrîu mărginit de tufe dese de alun. Ajunseră la nişte rîpe dominate de
copaci înalţi. Între rîpele acelea se afla o locuinţă omenească despre care s-
ar fi putut spune cu oarecare bunăvoinţă că e o casă de gospodari. După
cum arătau împrejurimile era greu de presupus că stăpînul sau stăpînii
casei ar fi găsit acolo nişte mijloace de trai ceva mai acătării. Din casă ieşi
un bărbat mărunt, îmbrăcat într-o haină de oaie cu blana întoarsă
înăuntru. Purta pe cap un fes înalt cu ciucuri, iar picioarele îi erau apărate
de nişte cizme scurte, lucrate destul de grosolan. Nasul mare şi roşu părea
să fie singurul semn de voinicie al acestui om. Cît despre vîrstă, putea să
aibă patruzeci de ani sau tot atît de bine şaizeci de ani. Barba mare,
învolburată, ascundea pe trei sferturi o faţă negricioasă, luminată doar de
sclipirea vioaie a ochilor. După mersul tîrşîit arăta mai degrabă cea de-a
doua vîrstă. Se opri în faţa lui Indru niţel speriat, încercînd să-i cîştige
bunăvoinţa cu plecăciuni adînci. Tînărul vînător scoase din buzunar un inel
de argint, pe care un meşter
priceput gravase cu mare artă o frunză de stejar. La vederea inelului,
bătrînul deveni dintr-o dată mai ager, apropi
indu-se de prima vîrstă. Ochii lui străluciră veseli.
– Descălecaţi, domnilor! îşi pofti oaspeţii într-o românească la fel de
bună ca a oricărui bucureştean. Începusem să mor de urît în pustietatea
asta. Zău, să stai ziulica toată şi să nu ai altă treabă decît să bei o poşircă
de afine care-ţi întoarce sufletul pe dos, cred că nu se află mai mare osîndă.
Intrară în casă. Gazda le arătă laviţele din lungul pereţilor. În mijlocul
uneia dintre cele două încăperi se afla o masă cam şchioapă, care semăna
foarte bine cu laviţele. Alt mobilier nu se afla în acea locuinţă singuratică.
Nişte cojoace atîrnate pe pereţi, o vatră pentru foc şi un culcuş mare de
frunze părea să fie întreaga agoniseală a omului. Vasele de lut aşezate lîngă
vatră arătau goale, prevestind neajunsuri pentru nişte călători flămînzi.
Gazda observă privirile triste ale celor cinci şi începu să rîdă:
– Pentru asemenea oaspeţi de seamă se va găsi pînă la urmă ceva de-
ale gurii. Ce-aţi zice de nişte afumătură de porc? Dar să nu ne răcim gura
de pomană.
220
Începu să umble iute ca o sfîrlează. Puse peste cărbunii din vatră ceva
scoarţă uscată de copac. Focul se învioră. Adăugă buturugi. Şi pe cît se
înveseli focul, pe atît fumul începu să ia ochii musafirilor. Ieşiră cu toţii din
casă.
– Aşa e la început, se scuză gazda. Se împrăştie olecuţă de fum. Pe
urmă deschid uşa, iese fumul afară şi iese şi căldura. Dar nu mă opreşte
nimeni să înteţesc focul de la început.
Între timp, caii se traseră spre o căpiţă cu fîn. Musafirii mai zăboviră
prin curte, dar nu multă vreme. Veneau din casă nişte mirosuri care nu mai
lăsau nici o îndoială asupra calităţii bucatelor. Vînătorii înnoptară acolo.
Cînd se lumină bine de ziuă, porniră mai departe, spre sud, patru dintre ei.
Toroipan rămase să-i ţină de urît gazdei. După patru ceasuri de mers
aspru, vînătorii zăboviră din nou într-o zonă destul de sălbatică a Munţilor
Balcani. Noua gazdă îi primi la fel de bine ca şi prima, iar legătura dintre
călători şi gazdă o făcu vechiul inel de argint. Acolo rămase Tufănel.
A doua zi către prînz, Cae Indru şi Ciripoi se despărţiră de Sile
Adormitu, lăsîndu-l pe mîini bune, la gazdă sigură.
Către sfîrşitul lui aprilie, căldura se aşezase de-a binelea şi la
Constantinopol, dar străzile capitalei nu mai arătau vesele şi gălăgioase ca
în alţi ani. Prăvăliile multe şi bazarurile se goliseră de mărfuri, iar altele
proaspete întîrziau să se arate în rafturi. Marele-vizir Ferhat-paşa se
pregătea să părăsească oraşul în fruntea a paisprezece mii de ieniceri,
treizeci şi şapte de mii călărime străină cu plată şi încă vreo cincisprezece
mii de spahii. La 26 aprilie, Ferhat ieşi din Constantinopol cu oştile, făcînd
primul popas la castelele din Daud. Zece corăbii mari încărcară şaizeci şi
două de tunuri, multă muniţie şi ceva harnaşamente, dimpreună cu
corturile armatei. Corăbiile fură îndreptate spre Varna. Drumul lor se
continua de acolo, pe o rută lungă şi sigură, spre Chilia, apoi pe Dunăre în
sus pînă la Rusciuc, unde urma să-şi descarce preţioasa încărcătură.
Ferhat se dovedi bun organizator al uriaşei expediţii împotriva Ţării
Româneşti. El folosi calea apelor pentru bagajul greoi. Încredinţase
transportul unor armatori greci, mari specialişti în astfel de afaceri.
De îndată ce corăbiile dispărură în zare, de pe chei se desprinseră din
mulţimea de curioşi doi bărbaţi în caftane bogate, cu inele multe pe degete.
Caii arătoşi, împodobiţi cu scule de mare preţ, porniră în trap uşor.
Oamenii de rînd se traseră îndărăt din faţa acelor distinşi călători, lăsîndu-
le pîrtie mare de trecere. Abia cînd se văzură departe de gloată, cei doi
distinşi boieri turci începură să discute între ei într-o limbă care i-ar fi
surprins pe mulţi dintre fiii lui Alah.
– Dragul meu Ciripoi, zise cel mai înalt, presimt că măcar una dintre
aceste falnice corăbii nu va mai ajunge în portul de la Chilia.
221
– Sînteţi un om cucernic, domnule Indru. Numai oamenii cu frica lui

Dumnezeu au asemenea presimţiri. Eu sînt un păcătos şi mă aflu lipsit de
acele haruri. Dacă aş căpăta ceva lămuriri, ar fi numai spre binele meu.
– Toate la timpul potrivit, prietene, zîmbi Cae privind admirativ unul
dintre inelele multe care-i împodobeau degetele.
În seara de 29 aprilie, căpitanii celor zece corăbii se socotiră cu
adevărat mulţumiţi. Încheiaseră ultimele încărcături. Vreo două sute de
butoiaşe cu pulbere care-i aşteptaseră pe cheiul Varnei, din porunca lui
Ferhat-paşa. Înainte de amurg, butoiaşele, stivuite frumos şi ferite unul de
altul prin şomoioage mari de paie, se odihneau în pîntecele acelor corăbii.
Pe puntea Penelopei, kir Iani Xifandos, căpitanul corăbiei-comandant, îşi
făcea siesta aruncînd rotocoale de fum din pipa lui uriaşă. Echipajul
căpătase o învoire de cîteva ceasuri şi se răspîndise prin uliţele vechiului
port. Încă nu înnoptase. Din bucătăria corăbiei ieşeau mirosuri
ademenitoare. Kir Iani urmărea în minte unele socoteli băneşti. Părea să
aibă cel mult cincizeci de ani. Fără acele socoteli s-ar fi plictisit straşnic. Îi
plăcea să pălăvrăgească, să înjure şi să bea. Cui voia să-l asculte îi povestea
cu plăcere peripeţiile lui prin Marea Mediterană, ale cărei colţişoare le
cunoştea cum îşi cunoaşte buzunarele. Privi cheiul aproape pustiu cu o
oarecare scîrbă. Pe uscat devenea un simplu kir Iani. Dar sus, pe puntea
corăbiei, se simţea tot atît de puternic pe cît se arăta a fi sultanul turcilor.
Îşi curmă gîndurile brusc. Lîngă babalele din apropiere se opriseră doi
bărbaţi, mult prea distinşi pentru a trece neobservaţi de el. Cel mai înalt
veni chiar pînă la puntea de legătură cu uscatul. Avea o faţă zîmbitoare,
plină de bunăvoinţă. Kir Iani uită să mai tragă din faimoasa lui lulea.
– Mă aflu oare în faţa acelui vestit căpitan kir Iani Xifandos? întrebă
turcul într-o turcească destul de îndoielnică.
„Ţe o fi vrînd de la mine pezevenghiul ăsta de turc de mă ia asa
subţire?‖ se întrebă Iani.
– Oare să fii domnia-ta acel neînfricat căpitan al Penelopei, care
cunoaşte toate apele Pămîntului? Nu speram nici în vis că voi ajunge să
cunosc un asemenea erou.
„Mamă, ţe panglicar! Ăsta ori vrea să mă roage ţeva, ori îmi propune o
afaţere strasnică. Cu rugăminţile şi cu lingusirile o încurcă. Dacă e pornit
pe afaţeri, e omul meu.‖
– Cu plecăţiune, efendi! spuse cu voce mieroasă. Poftiţi mai aproape! De
multă vreme nu am mai stat la taclale cu oameni de vază ca domnia-ta.
Cae Indru păşi pe puntea Penelopei urmat de Ciripoi. Căpitanul le făcu
semn să şadă, preţuindu-le din priviri inelele multe.
– De unde mă cunoaşte luminăţia-ta? întrebă prevăzător grecul.
– Puţini oameni sînt aceia care să nu fi auzit despre kir Iani Xifandos, i-
o întoarse tînărul. Numele meu e Khidr.
222
– Rudă cu paşa de Timişoara?

– Frate.
Grecul cătă la Indru cu mult respect, apoi întrebă umil:
– Dar măritul domn care vă însoţeste?
– O, zise Indru zîmbitor, întrebaţi de vărul nostru? E surd, sărmanul. E
surd şi mut. A rămas aşa dintr-o luptă.
Kir Iani simulă oarecare mîhnire, dar trecu repede peste ea şi porni la
atac.
– Cu ţe putem fi de folos luminăţiei-voastre?
– Nu e mare lucru, spuse Indru. Vărul nostru vrea să ajungă la Chilia,
dar nu singur. E mare iubitor de femei. Îl vor însoţi unsprezece tinere fete.
„Aha! gîndi Iani. Păcătosul acesta le-a vîndut cuiva de acolo şi nu-mi
spune adevărul de teamă să nu-i cer parale multe.‖
– N-am loc, mărite Khidr se văită el. Penelopa e încărcată cu tunuri, cu
muniţie şi cu altele. Echipajul numără douăzeci de marinari, iar pe
deasupra mai găzduim patru ofiţeri trimişi de preastrălucitul nostru mare-
vizir.
– Păcat! se încruntă Cae. Aş fi plătit cîte douăzeci de ţechini pentru
fiecare.
Grecul ciuli urechile. Cîte douăzeci de ţechini pentru un drum aşa de
scurt? Dar asta era o mică avere.
– N-am loc, se tîngui de-a binelea Iani.
– Atunci, o să găsesc altă corabie. O să dau acolo la nevoie cîte treizeci
de ţechini. Iar pentru vărul nostru, mă gîndisem să ofer o sută de ţechini.
– N-am loc, bîigui mai mult de formă kir Iani.
– Ei, să nu mai vorbim despre asta! O să mă descurc eu. Păcat! Mă cam
grăbeam. Iar domnia-ta mi-ai plăcut mult. D-aia mă gîndisem să-ţi ofer cîte
cincizeci de ţechini pentru fiecare dintre femei şi încă două sute pentru
vărul nostru.
„Pentru atîta bănet, gîndi Iani cam ameţit, aş putea să omor jumătate
din echipaj, iar eu să dorm spînzurat de catargul cel mare. Pezevenghiul
ăsta cîştigă multe grămezi de aur cu femeile. Altfel, nu mi-ar fi oferit atîta
bănet. Adică şapte sute cincizeci de ţechini pentru treizeci şi ceva de ceasuri
de drum.‖
Cae ghici gîndurile căpitanului şi se ridică, gata de plecare. Dar grecul
se aruncă dinaintea lui, făcînd temenele adînci, şi strigă:
– O mie de ţechini, strălucitorule! Şi aşa o să am necazuri cu ofiţerii lui
Ferhat. Va trebui să le dau şi lor ceva.
– S-a făcut! hotărî Cae fără să clipească.
„Dobitoc ţe sînt! îşi zise grecul. Eu sînt cel mai de seamă nătărău din
cîţi a numărat familia Xifandos. I-am cerut puţin. Ăsta ar fi fost în stare să
223
mai adauge la această sumă uriaşă. Dacă nu mai iau ceva de la el pot să
mă fac mahomedan, că în Greţia nu mai am căutare.‖
– Ar mai fi mîncarea.
– Bine! Încă o sută de ţechini.
– Şi apa.
– Îţi mai dau zece ţechini.
– Dar e apă proaspătă, înţeleptule! strigă Iani.
– Nu mai dau nimic.
– Nici dormitul? ilustru coborîtor din Alah.
– Nici.
– Nici mirodeniile? viitorul mare-vizir.
– Nici.
– Măcar un bacşiş, viitorule sultan.
– Fie! Încă o sută de ţechini. Iată două sute de ţechini arvună.
– Sînt al tău, nepreţuitule! se înclină Iani.
– Aş vrea să văd cămara pe care o vei pregăti pentru vărul nostru,
porunci vînătorul.
– Îndată, biruitorule! Va dormi în cabina noastră. Iar doamnele să nu
aibă grijă, luminăţia-ta! Pehlivanii mei vor putea dormi la fel de bine pe
puntea Penelopei.
– Foarte bine, dar unde îţi sînt oamenii? se interesă aspru vînătorul. Nu
cumva aştepţi să capeţi un echipaj? În cazul acesta, va dura mult. O să-mi
iau arvuna îndărăt.
Auzind asemenea vorbe, kir Iani sări ca muşcat de şarpe.
– Nu, făcătorule de minuni! Echipajul e învoit. Am rămas numai eu şi
bucătarul. Mie nu-mi place uscatul.
Cae îi făcu un semn discret lui Ciripoi. Acesta rămase niţel mai în urmă
şi se trase domol către bucătărie. Kir Iani deschise uşa cabinei cu un gest
larg, mîndru de locuinţa lui, dar în clipa aceea simţi o lovitură în ceafă de
parcă s-ar fi prăbuşit peste el, catargul cel mare al Penelopei. Din bucătărie
se auzi o bufnitură surdă, urmată de glasul lui Ciripoi:
– Mamă, grozav cap are ăsta!
Focul din bucătărie trecu degrabă în pîntecele Penelopei. Paiele dintre
butoaiele cu pulbere se aprinseră cu flacără mare. Afară înnoptase. Doi
turci, cărînd cu ei două baloturi grele, părăsiră puntea. Mergeau grăbiţi. În
urma lor, o flacără uriaşă lumina marea şi uscatul pînă departe. Cei doi
lăsară poverile vii şi se mistuiră în întuneric. Penelopa coborîse în adîncuri,
ducînd cu ea opt tunuri şi toată încărcătura de corturi şi harnaşamente. Kir
Iani Xifandos şi bucătarul dormeau fără grijă pe chei, care se umpluse de
lume.
La 30 aprilie, Ferhat-paşa află despre dezastrul Penelopei. Mînia lui fu
cumplită. Şi cu cît judeca mai bine, cu atît se convingea că adevăratul autor
224
al acelei isprăvi era Sinan-paşa, duşmanul lui de moarte. Nenorocirile lui se

ţinură lanţ de atunci încolo şi cu fiecare nenorocire îl blestema tot mai aprig
pe fostul mare-vizir. Iar sultanul se convingea greu, dar sigur că Ferhat nu
e în stare să conducă o expediţie atît de mare. În aceeaşi zi, Ferhat porni cu
trupele spre Ciurli, apropiindu-se tot mai mult de ţinta călătoriei.
La 30 aprilie plecă spre Ţara Românească prima scrisoare a lui Cae
Indru. Nicicînd nu zburase prin Balcani un mesaj cu asemenea viteză.
Seara tîrziu, Mihai-vodă, dimpreună cu ceilalţi vînători, citi rîndurile lui
Cae.
„Măria-ta, poate că niciodată Ţara Românească nu a fost atît de
ameninţată ca acum. Ferhat-paşa se dovedeşte a fi un mare conducător de
oşti. A plecat la 26 aprilie din Constantinopol, în fruntea a şaizeci şi cinci de
mii de oşteni numai oaste aleasă. La Daud a făcut un popas destul de
scurt, dar a mai adunat încă vreo douăzeci de mii de oşteni. La 30 aprilie s-
a pornit la drum către Ciurli. Armata lui se mişcă încet şi organizat,
apropiindu-se tot mai mult de Dunăre. Nu se mută pripit dintr-un loc în
altul. El ştie că mergînd încet, îşi asigură şi locurile de popas, şi alimentele
multe, pînă la amănunt. L-aş fi vrut pe Sinan-paşa. El e năvalnic şi pripit.
Şi-ar fi sleit armata pe drum. Ferhat nu cară după el bagaje grele. Tunurile,
corturile şi muniţia au fost încărcate pe zece corăbii, urmînd să intre din
Marea Neagră pe Dunăre la deal pînă la Rusciuc, unde ar fi locul de
descărcare. Cu ajutorul noului meu prieten Ciripoi, am scufundat în port la
Varna una dintre cele zece corăbii. Dacă bunii mei prieteni Caravană,
Chirilă şi Ducu se află acolo, ar fi bine să pîndească drumul celor nouă
corăbii. Aceste corăbii nu trebuie să ajungă la Rusciuc. Acum sînt în drum
spre Chilia.
La Constantinopol se urzesc unele comploturi împotriva lui Ferhat.
Aceste comploturi sînt conduse de oamenii lui Sinan. Sultanul s-a făcut foc
şi pară auzind despre scufundarea corăbiei şi tot necazul a căzut asupra
marelui-vizir. Nimeni nu bănuieşte că ar fi fost acolo mînă românească. Noi
vom încerca să-i mai facem unele zile fripte vizirului. Dacă se hotărăşte
sultanul să-l schimbe, m-aş simţi mai uşurat.
Al vostru supus, Cae Indru.‖
Oştile lui Ferhat zăboviră la Ciurli. O aşezare pito-

rească, înconjurată de înălţimi împădurite, cu casele ascunse printre
boschete şi arbori înalţi, cu cîteva castele în ale căror construcţie se
împletea arta bizantină cu noutăţile arhitectonice ale noilor stăpînitori.
Aşezare cosmopolită, unde fiii multor popoare se amestecau într-o populaţie
pestriţă, de dată nu prea veche, păstrînd fiecare ceva din trăsăturile
neamului său. Turcii se remarcau prin vigoarea unui popor în plină
ascensiune. Bulgarii se deosebeau prin capacitatea lor de muncă. Grecii
225
aduceau inventivitatea cu care se puneau pe picioare din nimic. Evreii

conduceau cu înţelepciune comerţul şi finanţele la concurenţă cu fiii Eladei.
Armenii se remarcau prin spiritul lor aplecat spre cugetare adîncă. Sîrbii
aduceau atuurile lor de demnitate şi cinste. Italienii purtau cu ei seninul
locurilor de baştină, cu firea veselă, aplecată spre cîntec şi poezie.
Din Ciurli, Ferhat îşi hotărî următoarea etapă de popas. Tot din Ciurli
trimise o solie către hanul Ghirai, prin care îi poruncea să intre în Moldova
şi în Ţara Românească, la începutul lui iunie.
Cae Indru veni la Ciurli cu un car plin de mărunţişuri trebuincioase
oştenilor. Ciripoi şedea pe capră, ţinînd caii la pas domol. Vînătorul,
îmbrăcat în caftan simplu, potrivit unui astfel de negustor, oferea piepteni
şi oglinzi, esenţe de parfumuri şi pomezi, cercînd a-şi face prieteni mai ales
printre spahii, credincioşii lui Sinan-paşa. Acei faimoşi oşteni îşi arătau pe
faţă nemulţumirea de a merge la luptă sub comanda lui Ferhat. Curînd,
casa în care se adăpostea vremelnic tînărul fu vizitată de cîţiva ofiţeri
dornici să asculte un cîntec frumos despre Sinan, interpretat de Ciripoi,
care nu ştia o boabă turceşte. Dar nimeni nu lua în seamă la vorbele
stîlcite, legănîndu-se în alintarea cîntecului. Iar dacă Ciripoi nu stătea prea
bine cu limba lui Mahomed, în schimb vocea lui suna caldă, plină de
dulceaţă. Cîntăreţul de ocazie dădea ochii peste cap, se poticnea voit pe
alocuri, trecea de la şoaptă la răget, de la mimare la gesturi aspre şi iuţi,
astfel că bieţii ascultători, întîlnind pentru întîia oară o astfel de
interpretare, ascultau cu interes ori chiar cu evlavie cîntecul acela atît de
cunoscut.
Cae Indru ajunse curînd să se mişte în zona spahiilor ca la nişte
prieteni. Gărzile spahiilor îl întîlneau noaptea pe drumuri şi rar se întîmpla
să nu se afle printre ei un ofiţer cunoscut. Mărunţişurile din carul încărcat
la început se transformaseră în daruri împărţite cu pricepere. Într-o noapte
ceva mai aspră, scuturată de un vînt scornit din senin, două butoaie cu
praf de puşcă ajunseră în locuinţa lui Ferhat-paşa. Explozia puternică se
auzi pînă departe, punînd în alarmă întreaga oştire. Marele-vizir scăpă
teafăr. Muri, în schimb, unul dintre aghiotanţii lui, despre care se ştia că
este fiu de emir. Strigătele îndreptate împotriva lui Ferhat cuprinseră
Constantinopolul ca un cutremur. Sultanul ţinu sfat de taină, iar oamenii
credincioşi lui Sinan arătară că Ferhat e greoi. Că abia se mişcă spre
Dunăre. Că oştenii fug de sub comanda lui. Emirul, rău sfătuit, ceru
sultanului să se facă dreptate, punînd moartea fiului pe seama marelui-
vizir. Era începutul căderii lui Ferhat. La cîteva zile, un alt butoiaş cu
pulbere explodă în casa ocupată de cîţiva ofiţeri de spahii. Ofiţerii pieriră
făcînd vrajbă mare între camarazii lor şi Ferhat. Se ştia că marele-vizir nu-i
iubeşte pe oamenii lui Sinan.
226
La 11 iunie, Ferhat poposi în Rusciuc, ducînd după el o sută patruzeci

şi cinci de mii de oşteni. O armată uriaşă cum rar se întîmpla prin părţile
de la Dunăre. Meşteri de seamă porniseră la facerea podului de vase peste
Dunăre. Marele-vizir fu întîmpinat de beilerbeiul Rumeliei, Hasan-paşa,
care intră cu mare fală în tabără, ducînd cu el cinci sute de robi şi patru
mii de creştini luaţi în pradă din Ungaria. Satîrgi Mehmet-paşa fu numit
beiglerbei al Ţării Româneşti. El se înfăţişă curînd, purtînd după sine vreo
nouă mii de călăreţi.
Pe malul românesc şedeau la pîndă iscoadele lui Mihai-vodă, cercetînd
cu grijă fiecare mişcare a lui Ferhat. Podul peste Dunăre înainta încet, dar
sigur. Ordinea din tabăra turcească era fără cusur. Aprovizionarea cu
merinde mulţumea întreaga armată. Se simţea peste tot mîna de fier a
vizirului. Nimic nu se mişca fără ştirea comandantului suprem.
Ameninţarea arăta cu atît mai cumplită pentru Ţara Românească, cu cît
Ferhat se dovedea mai stăpîn peste acea imensă armată.
Cae Indru îşi încheiase misiunea din Balcani. Datorită curierilor săi,
Mihai-vodă aflase la timp despre solia trimisă de Ferhat hanului Ghirai.
Cunoscu şi drumul hoardei nogailor. Banul Manta şi căpitanul Baba Novac
îi aşteptară pe nogai la margini de pădure, cam în dreptul Focşanilor.
Veniseră mult prea repede şi nu apucaseră moldovenii a pregăti ceva
rezistenţă. Într-o dimineaţă, tătarii se pomeniră faţă-n faţă cu oştile lui
vodă. Surpriza fu atît de mare, încît nu mai avură timp nici a da bir cu
fugiţii, nici a se rîndui de bătaie. După o jumătate de ceas de încleştare se
rupseră unii de alţii, căutînd scăpare îndărăt. Pierdură peste cinci mii de
oşteni.
Vestea înfrîngerii tătarilor îl mîhni grozav pe Ferhat, dar din gura lui nu
se auziră strigăte de ocară şi nimeni nu-i văzu mînia de care era cuprins.
În vreme ce marele-vizir pregătea metodic călcarea Ţării Româneşti,
Buzeştii, Cae Indru şi Mihai-vodă şedeau de taină printre sălciile de la
malul Dunării, chibzuind şi luînd unele măsuri care grăbiră sfîrşitul puterii
lui Ferhat.
La 12 iunie, Mihai trecu Dunărea pe vase în dreptul Nicopolului, avînd
alături de el vreo cinci mii de oşteni din vestita armată a Bucegilor. Numai
tineri încercaţi şi iuţi. Sprinteni la arme şi chibzuiţi la lucrările de război.
Domnul Ţării Româneşti urmărea nu cîştigarea unei bătălii, ci răsunetul ei
la Constantinopol. De cum ajunseră la mal, oştenii porniră harţă mare cu
vreo douăsprezece mii de turci, oaste nu prea de soi, adusă de Ferhat
pentru paza podului de vase şi pentru unele transporturi. Avînd lucrare de
arme proastă, turcii se traseră îndărăt din tabără lăsînd morţi dintre ei o
mie şase sute. Oştirea Bucegilor puse degrabă stăpînire pe luntrile turceşti.
Să tot fi fost ca la vreo mie de bucăţi. Românii încărcară luntrile cu bucate
şi trecură Dunărea îndărăt, spre marea mirare a lui Ferhat, care sosi mai
227
apoi cu ceva oşti alese. Chiar un comandant prevăzător ca el nu se gîndise

la asemenea îndrăzneală.
Atît aşteptase Sinan. Oamenii lui lucrară pe lîngă sultan, arătînd că
Ferhat purtase lupta folosind întreaga armată de peste o sută cincizeci de
mii de oameni împotriva a patru pînă la cinci mii de români. Că pierduse
lupta din nepricepere, iar pierderile turceşti treceau cu mult peste douăzeci
de mii de morţi. Din clipa aceea se hotărî mazilirea lui Ferhat. Oştile Siriei,
credincioase lui Sinan, ajuns din nou mare-vizir, porniră ca un vîrtej să-l
prindă pe Ferhat. Marele comandant se întîlni cu ele şi-şi lepădă toate
bogăţiile în faţa lor. Lacomi de asemenea avere uriaşă, pe care fostul
comandant o purtase după el, ofiţerii tăbărîră pe pradă, uitînd de stăpîn.
Ferhat îi privi de pe un deal cum se încăierau pe aurul lui şi se depărtă
scîrbit în direcţia munţilor.
Sinan jură în faţa sultanului pe căpăţîna lui de vechi general că va
spulbera armata lui Mihai-vodă. Porni fălos din Constantinopol cu mult
alai, să ia în primire oştirea uriaşă strînsă de Ferhat cu atîta trudă.
În stepa Bărăganului se statornicise o vară călduroasă, cu ploi mai
puţine ca în alte dăţi. Pămîntul crăpat de secetă respira greoi. Vegetaţia
tînără se maturizase înainte de vreme, luîndu-şi culoarea galbenă, ca de
toamnă.
Pe drumurile de care, urmele roţilor se bătuseră în pămînt cu o
strălucire aparte, ca arama proaspătă. În răcoarea pădurilor se simţea
parcă mai multă animaţie. Doar la vremea prînzului, cînd cerul se apăsa
greu de căldură, pînă şi vieţuitoarele cele mai sprintene se aşezau să
lenevească în locurile unde umbra arăta mai deasă. Numai pe drumul
dintre Bucureşti şi Giurgiu vietăţile părăsiseră pădurile, trăgîndu-se în
lături cuminţi. Lăsînd la mijloc o pîrtie lată de o poştă. Poate presimţiseră
ceva. Sau le speriase mulţimea oamenilor.
Dinspre Giurgiu se tîra către Vadul Călugărenilor o armată uriaşă de
peste o sută optzeci de mii de oameni. Un monstru sau un tăvălug care se
rostogolea molcom, fără încetare. Capătul oştirii ajunsese la Călugăreni, iar
coada ei, formată din pedestrime, abia ieşise din Giurgiu. Unele iscoade îl
înştiinţară pe Sinan că oştile lui Mihai-vodă s-ar afla în strîmtoarea de la
Călugăreni. Marele-vizir nu avea timp de ocol. Acesta era drumul cel mai
scurt spre cetatea Bucureştilor. De fapt, abia aştepta să dea piept cu oştile
româneşti. Avînd asemenea armată nici nu putea spune că va face război
cu Mihai, ci mai degrabă că venise să-l spulbere cu totul. Era grăbit, aşa
cum îl ştia lumea. Drumul spre apus îi şedea în faţă. În fruntea unei
asemenea armate avea de făcut doar un simplu marş pînă la Viena şi chiar
mai departe. Supunînd acele teritorii la care rîvnise toată viaţa, putea apoi
să se retragă liniştit.
228
De partea cealaltă a Vadului Călugărenilor apăru cam pe la ceasurile

două după prînz călărimea uşoară a lui Sinan. Oştenii descălecară în văzul
românilor. Caii porniră să pască prin împrejurimi. Soldaţi vechi, pricepuţi
în războaie, turcii nu îndrăzniră a se apropia de podul îngust de peste
Neajlov. Cu toate că nu văzură nimic din oastea lui Mihai-vodă, acolo s-ar fi
aflat un loc de capcană cum nu se poate mai bun. Sinan ostenise pe un
deal din apropiere. Privi gînditor locurile de dincolo de smîrcurile
Neajlovului. Aflase că domnul îşi ascunsese oştile în pădurea de peste pod.
Mihai alesese pesemne poziţia de apărare undeva prin apropierea podeţului
de lemn. Era cald. Ar fi putut încă să facă un ocol. În strîmtoarea
Călugărenilor nu avea loc destul să-şi desfăşoare armata. Abia dacă
încăpeau în front de luptă zece-douăsprezece mii de oameni. Căldura îl
moleşise. Căscă şi se trase, dimpreună cu suita numeroasă, către locul de
popas.
Noaptea se lăsa încet. Turcii ocupaseră pe lumină de zi un deal
împădurit. Ceva pedestrime se aşezase în strîmtoare, făcînd unele pregătiri
pentru atacul din ziua următoare. Şaisprezece tunuri mari fură cărate pe o
înălţime prielnică. De acolo puteau să lovească dincolo de pod. Prin cîteva
încercări de harţă, Sinan se convinse definitiv că domnul român va face
apărare în preajma podului.
Cînd se statornici de-a binelea întunericul, unsprezece oameni ieşiră
din tabăra lui vodă. Făcură ocol mare, purtînd cu ei unele poveri. Erau
vînătorii. Ajunseră curînd între sălciile din marginea Neajlovului. Trecuseră
pînă acolo prin bălţi şi smîrcuri cercetate de ei la vreme de zi. Se lăsară
domol prin păpuriş, afundîndu-se uneori în apa nămoloasă pînă aproape de
umeri. Costache Caravană călca în urma lui Cae înfricoşat de moarte. „Pe
Zambilica mea, gîndi el, dacă nu umblă lipitorile pe mine ca furnicile! În
bălţile astea necălcate, lipitorile pot ajunge mari de-un cot. O asemenea
lipitoare se apropie scurt de om şi-i suge o căciulă de sînge cît ai clipi. Au
ele un fel al lor de a se apropia că nici nu le simţi. Te pomeneşti dintr-o dată
că nu mai ai sînge.‖ Rămase o clipă locului, înspăimîntat. Chirilă, care
venea în urma lui, se împiedică de el.
– Ce s-a întîmplat? îl întrebă în şoaptă vînătorul.
– E de rău! Auzi, Chirilă, lipitorile văd noaptea?
– De unde dracu’ să ştiu eu? Hai, dă-i drumul înainte!
– Nu mai pot merge. Am rămas fără sînge.
– Atunci, întoarce-te!
– Ai căpiat, săracu’ de tine! Cum o să mă întorc singur-singurel cu o
baltă de lipitori pe mine?
Puţin după miezul nopţii, ajunseră pe malul dinspre turci. Se mişcau
domol printre tufele mari, către înălţimea pe care se aflau rînduite frumos
cele şaisprezece tunuri. Două străji şedeau de vorbă pe o buturugă, la cîţiva
229
paşi departe de tunuri. Dincolo de tunuri dormeau vreo treizeci de oşteni.

Cae şi Chirilă se ridicară pe buza înălţimii şi priviră o vreme nehotărîţi.
Întunericul scăzuse mult. Noaptea era deosebit de limpede. Cele două străji
stăteau cu faţa spre ei. Dacă ar fi încercat să înainteze, străjile i-ar fi văzut
cu siguranţă. Cuţitele lor puteau nimeri bine pînă acolo, dar un ţipăt de
moarte ar fi ridicat în picioare o mulţime de turci. Făcură amîndoi un ocol
mare tîrîndu-se pe buza ridicăturii. Ajunseră curînd la oştenii care
dormeau. Dincolo de ei, doar la cincizeci de paşi, se vedea limpede o
mulţime de corturi. Trecură tîrîş printre cei care dormeau. Se temură
amîndoi doar de un singur lucru: să nu se afle printre cei care dormeau pe
înălţime oşteni care intrau în luptă pentru prima oară. Asemenea oameni
nu pot închide ochii toată noaptea. În schimb, veteranii dorm în noaptea
premergătoare atacului ca nişte prunci. Străjile se mutaseră între timp de
pe buturugă, rezemîndu-se cu spatele de ţeava unui tun. Costache scoase
fruntea peste buza ridicăturii şi-şi căută prietenii. În spatele străjilor se
ridicară două umbre. Cuţitele fulgerară scurt. Străjile făcură unele gesturi
dezordonate, dar mîinile vînătorilor lucraseră iute, prinzîndu-i strîns.
Trecu un sfert de ceas. De sub tunuri scăpărară nişte amnare. Noaptea
era calmă. Parcă tristă şi apăsătoare, cu toată lumina ei. De pe mica
înălţime izbucni pe neaşteptate o flacără uriaşă, urmată de unele explozii,
care se auziră pînă departe. Cele şaisprezece tunuri mari nu mai erau bune
de nimic.
Se apropiau zorile. În cortul lui Sinan intrară pe rînd, cu temenele
adînci, marii comandanţi Satîrgi-Mehmet-paşa, Hasan-paşa, Segban-başi,
Caraiman-paşa, Heider-paşa, beiul de Sivas – care conducea oştile Siriei –,
şi Husein, beiul Nicopolului. Marele-vizir îi privi încruntat. Era mînios cum
nu-l mai văzuseră de mult. Iar cînd îl zări pe Segban-başi – comandantul
artileriei –, Sinan îl ocărî cumplit:
– Pentru cele şaisprezece tunuri pierdute am să pun să te gîtuie de
îndată ce vom sfîrşi lupta, fiu de căţea!
– Mai am încă nouă turnuri la fel de bune, pe care le voi urca acolo,
îndrăzni Segban.
– Pe celelalte de ce nu le-ai păzit?
– Le-am păzit, luminăţia-ta. Am avut acolo de pază treizeci din cei mai
buni tunari. Aud că Mihai-vodă ar avea nişte slujitori care umblă ziua-n
amiaza mare fără să fie văzuţi de ochii oamenilor.
Sinan tăcu. Auzise şi el multe lucruri despre vînători. Le simţise
puterea în iarnă, cînd pierduse din cauza lor peste trei mii de oşteni, şi tot
vînătorilor avea să le mulţumească pentru pierderea viziratului. Numai
asemenea oameni ar fi putut intra printre tunurile lui Segban.
– Mihai-vodă va mai fi domn pînă mîine dimineaţă. Aud că armata lui
ar număra cam la treizeci de mii de oşteni. Noi avem o sută optzeci de mii.
230
Oamenii lui sînt de adunătură. Ai noştri sînt încercaţi în zeci de războaie.

Am putea merge spre Bucureşti făcînd un ocol ceva mai mare, căutînd
vaduri bune de trecere peste Neajlov. Ar fi o greşeală de neiertat. Oştile
valahilor ne-ar sta mereu în spate. Vom termina cu ei aici. Tu, Hasane, vei
cerca să treci bălţile mai jos de pod. Îţi dau cincisprezece mii de ieniceri,
Caraiman!
– Ascult, luminăţia-ta.
– Vei trece apa din sus pe pod. Îţi dau cincisprezece mii de spahii.
Satîrgi!
– Aici, luminăţia-ta.
– Tu vei sta lîngă mine! Aşază oamenii pe grupuri de cîte douăsprezece
mii! Cînd va obosi un grup, îl vom înlocui cu altul, din mers. Trebuie să
răzbim peste pod. Segban!
– Aştept, luminăţia-ta.
– Urci nouă tunuri pe înălţimea aceea! Atenţie să nu loviţi podul! Avem
nevoie de el. Aşezi treizeci de tunuri mici din jos pe pod şi alte treizeci mai
sus de pod! Cu atîtea guri de foc trebuie să răzbim degrabă. Acum plecaţi!
Se apropie zorile.
La margine de pădure, Mihai-vodă îşi adună comandanţii. Zîmbea. Zile
întregi fusese încruntat. Avea acum puterea să zîmbească în asemenea
clipe. Nimic din vocea lui nu arăta îngrijorare.
– Király!
– Porunceşte, măria-ta!
– Avem şaptesprezece tunuri. Sinan va încerca năvală mare peste pod.
Aşază treisprezece tunuri între copacii din dreapta! Atenţie să nu loviţi
podul! Numai aici ne putem bate cu marele-vizir. Sinan e un general mare.
Ştie să se bată. Va încerca să ne hărţuiască prin bălţi. Pune două tunuri
mai sus de pod şi două mai jos! Cocea!
– Avem şaptesprezece mii de oşteni. Turcii au o sută optzeci de mii. Va
trebui să le facem faţă. Iei două mii de oşteni şi aperi malul mai jos de pod!
Manta!
– Ai două mii de oşteni. Apără malul din sus de pod! Preda!
– Aici sînt, măria-ta!
– Oştile Bucegilor numără opt mii de oameni. Rămîi cu patru mii în
pădure! Király, ai cinci mii de oameni. Două mii vor sta la prima tocmeală
de arme cu turcii! Trei mii rămîn cu Băicoianu în pădure! Noi i-am mai
bătut pe turci. Îi vom bate şi azi!
Soarele se ridica domol peste bălţi. Se lăsase o linişte ca în preajma
furtunii, cînd întreaga natură parcă îşi ţine respiraţia. Pe coaja unui copac
231
răsturnat se tîra un melc. În urma lui rămînea o dîră subţire, albicioasă şi

strălucitoare.
Mihai ieşi din pădure. Se opri pe o mică înălţime, înconjurat de boieri.
Era măreţ în lumina dimineţii. Înfipt în şaua calului său voinic, părea
turnat în bronz. Cămaşa de zale de pe pieptul lui larg sclipea în bătaia
soarelui.
Tunurile lui Segban porniră să sloboadă foc. Erau primele salve de
încercare şi poate chiar semnul lor de atac. Puhoiul turcilor se urnea domol
către pod. Caii se aliniau în formaţie, mergînd la pas. Împrejur se ridica o
pulbere deasă. Mai sus şi mai jos de pod, turcii ieşiseră din spatele
copacilor şi aruncau scînduri peste bălţi. În faţa podului, Király îşi rîndui
cam la două mii de oşteni îmbrăcaţi în alămuri multe. În spatele lor, patru
mii de tineri din armata Bucegilor îşi domoleau caii nervoşi cu vorbe
drăgăstoase. Tunurile turcilor porniră să bată din toate părţile. O sută de
transilvăneni începură harţa la mijlocul podului. După ceva tocmeală
uşoară de arme, Satîrgi porni năvalnic să forţeze trecerea, cu douăsprezece
mii de oameni. În faţa puhoiului, transilvănenii nici nu se clintiră măcar.
Abia după vreun sfert de ceas, oamenii lui Király porniră să se retragă pas
cu pas, fără să-şi strice vreo clipă formaţia. Păreau legaţi unii de alţii. Turcii
trecură podul şi crezură dintr-o dată că au cîştigat bătălia, mai uşor decît
se aşteptaseră. Mihai-vodă ridică mîna. Tunurile lui Király bătură
năprasnic dincolo de pod, rupîndu-i pe cei care trecuseră de cei care
încercau să se apropie. Atunci intrară în luptă cei patru mii de oşteni din
armata Bucegilor. Se năpustiră atît de vijelioşi peste turci, încît îi rupseră în
grupuri mici. Sinan văzu pericolul şi-l trimise pe Satîrgi cu douăsprezece
mii de ieniceri să treacă podul cu orice preţ. Prea tîrziu: cei din faţa oştirii
Bucegilor dădură dosul şi se izbiră de oamenii lui Satîrgi, chiar în locul în
care împroşcau tunurile româneşti. Căzură mulţi dintre oamenii vizirului,
dar şi între românii de la pod se făcu o spărtură. Tunurile lui Segban aflate
pe acea mică înălţime loveau numai în plin. Mihai văzu primejdia şi mută
oştile ceva mai jos de pod. Doar ca la vreo mie de tineri se avîntară de
partea turcească. Turcii îi lăsară să treacă podul, fiind convinşi că-i vor
mătura iute din drumul lor. Două sute dintre români se rupseră spre
stînga, şi pînă să se dezmeticească Segban-paşa, ajunseră pe mica înălţime,
unde în jurul celor nouă tunuri nu se afla gloată prea mare. Trei dintre
tunuri fură aduse în grabă pe partea românească. Celelalte şase erau mult
prea grele. Tinerii atacatori le traseră pînă pe buza înălţimii, iar de acolo le
năpustiră în balta de la piciorul colinei. Pierderea celor nouă tunuri mari şi
a celor şaisprezece din noaptea trecută îi descumpăni rău pe turci. Fu un
moment de răgaz dinaintea mîniei lui Sinan. Oştile din pădure se
schimbară cu cele de la pod. Tunurile lui Király făceau prăpăd mare. Din
sus de pod, pe partea lui Manta, cîteva mii de turci răzbiră prin bălţi.
232
Pericolul începu să crească, mai ales că din jos de pod Cocea nu mai putea
face faţă multă vreme cu cei două mii de oameni pe care-i comanda. Sinan
simţi că victoria nu mai poate să-i scape şi forţă trecerea podului trimiţînd
în foc val după val, din oştile lui cele mai bune. Mihai scoase rezervele din
pădure. Lupta ţinu schimbătoare încă vreo trei ceasuri. Apoi se mutase pe
partea românilor. Oştile lui Mihai se rupeau încet de turci şi se trăgeau
către adăpostul pădurii. Abia în clipa aceea trecu Sinan în fruntea
ienicerilor, socotind că venise momentul hotărîtor. Transilvănenii din faţa
lui se rupseră în pîlcuri mici, neputincioase. Cîteva mii de ieniceri
înconjurară tunurile lui Király. Viteazul ungur lăsă tunurile şi porni în
fruntea a vreo patru sute de oameni către puhoiul care se scurgea de pe
pod. Ce încerca el era moarte sigură. Mihai-vodă nu se clintise pînă atunci.
Cuprinse dintr-o rotire a ochilor întreaga zonă de luptă. Peste tot se zăreau
numai turbane şi fesuri. Trase de la şaua calului barda lui mare. În spate
se auzi un zăngănit scurt. Oamenii lui vodă se aplecară pe cai, cu armele
pregătite. Erau ultimele rezerve. Cam la vreo cinci sute din cei mai buni
oameni din armata Bucegilor. De o parte şi de alta a domnului, vînătorii îşi
mînau caii intrînd pentru prima oară în luptă. Ajunseră la pod în aceeaşi
vreme cu vitejii lui Király. Cele două grupuri se uniră între ele. Înaintau
năvalnic în rîndurile turcilor asemenea unui burghiu. Pe de lături se făcuse
pîrtie. Barda lui vodă fulgera scurt. Domnului i se zbîrlise barba stufoasă,
ochii îi erau roşii şi răi. Glasul lui întrecea bubuitul tunurilor. Ajunseră să
calce pe pod. Caraiman-paşa le ieşi în faţă. Ridică iataganul deasupra
domnului, dar barda se abătu grea peste iatagan. Braţul cu iatagan cu tot
zbură într-o parte. Din gîtul lui negricios ţîşni un şuvoi de sînge. Sinan se
afla cam la jumătatea podului. Săltă amîndouă pistoalele spre vodă. Cuţitul
lui Cae îi nimeri calul între ochi. Animalul se ridică în două picioare, orbit
de durere, şi se prăbuşi în mlaştină, dimpreună cu stăpînul. În rîndurile
turcilor se auzi un strigăt de groază. Hasan-paşa, care tocmai se pregătea
să intre în luptă, dădu dosul, înspăimîntat. Se iscă învălmăşeală dincolo de
pod. Izbiţi din coastă şi din spate, ienicerii şi spahii urmară pilda deliilor,
prăvălindu-se îndărăt. Călcîndu-se unii pe alţii. Vodă ajunse pe neaşteptate
între corturile turcilor. Steagul cel verde al sultanului căzu în mîinile lui
Ducu. Văzînd asemenea prăpăd, Satîrgi-paşa se năpusti, în fruntea a două
pînă la trei mii de ieniceri, să apere steagul. Lupta se înteţi din nou, chiar
printre corturi. Mihai-vodă se pomeni răzleţit de ai lui. Un pedestraş rătăcit
în locul acela îl împunse pe vodă cu suliţa între coaste. Mihai lăsă barda şi
apucă suliţa cu amîndouă mîinile. Cae se afla departe, la mai bine de
treizeci de paşi. Cuţitul lui zbură prin aer şi se înfipse adînc în spinarea
pedestraşului. Vînt Sălbatic îl purtă ca o nălucă spre domn. De două ori
lovise Husein-paşa cu iataganul spre gîtul domnului. De două ori vodă,
lipsit de arme, se aplecă, scăpînd ca prin minune. A treia oară, Husein
233
rămase cu braţul ridicat la mijlocul drumului. Cuţitul lui Chirilă i se

înfipsese în gît, pînă la plăsele. Vodă se prăvăli de pe cal în aceeaşi vreme
cu Husein. Abia atinse pămîntul, şi se ridică, învingîndu-şi slăbiciunea. Cae
sări din şa, cu gîndul să-l sprijine. În clipa aceea, un turc înalt şi slăbănog,
despre care se află mai tîrziu că era comandantul trupelor siriene, ridică
pistolul spre domn. Cae Indru se aruncă dinaintea lui vodă şi primi focul în
piept. Apoi, corturile şi malul Neajlovului se răsturnă pe o parte, în rotiri
scurte. Cerul se lăsă dintr-o dată mai jos, iar pămîntul porni să se legene
uşor. Pentru ultima oară cuţitul tînărului se avîntă prin aer ca o săgeată,
iar comandantul oştilor Siriei se prăvăli de pe cal. Mihai-vodă îl prinse pe
Indru în braţele lui mari tocmai la vreme. Cae păru să se dezmeticească o
clipă. Încercă să zîmbească, dar numai ochii îi luciră, ca jăraticul. Îl privi pe
domn parcă de departe şi reuşi să bolborosească:
– Unchiule, se pare că am cîştigat bătălia.
Mihai-vodă tresări puternic. Îl privi lung şi-i mîngîie fruntea. Dar
tînărul nu mai simţi mîngîierea bunului său unchi.
Amurgul se lăsa domol. Oştile turceşti se adunau cu acea dezordine pe
care o aduce înfrîngerea. În tabăra lui vodă începură numărătorile. Domnul
Ţării Româneşti se afla întins în cortul său. Felcerul îi oblojise rana dintre
coaste, arătînd destul de îngrijorat. Ieremia Băicoianu anunţă lui vodă vizita
marelui cancelar al Transilvaniei.
– Să intre! se auzi vocea puternică a lui Mihai.
– Sper că rana măriei-tale nu e prea adîncă, se înclină Iojica.
– Nu. Putea să fie mai rău. Dar asta nu mai are importanţă pe lîngă cele
întîmplate azi.
Cancelarul îi privi cu atenţie faţa crispată de suferinţă. Era atîta
deosebire între omul acesta aspru la vorbă şi cu inima caldă, şi Sigismund,
de la care te aşteptai în orice clipă la un lucru neprevăzut! Nimic din vorbele
domnului şi din purtarea lui nu arăta că se cîştigase o victorie atît de
strălucită împotriva turcilor. Era acolo în jurul lui vodă o atmosferă de calm
şi linişte de parcă tot ce se întîmplase fusese absolut normal şi firesc.
Sigismund s-ar fi împăunat în fel şi chip cu asemenea victorie.
– Aud că eşti gata de plecare, domnule cancelar.
– Cu voia măriei-tale, aşa va fi. Voi povesti principelui toate cîte s-au
petrecut azi.
– Nu e destul! rosti domnul învingîndu-şi durerile. Turcii au fost bătuţi
azi, dar sînt încă puternici. Mîine vor încerca din nou să treacă Neajlovul.
Sinan a pierdut oşteni cît în trei bătălii. E şi el rănit. Dar am pierdut şi noi
mulţi oameni. Dacă principele s-ar afla aici numai cu zece mii de oşteni, în
două zile i-am duce pe turci din urmă cu băţul de-a lungul Balcanilor.
Multe promisiuni am primit de la principe, de la împăratul Rudolf şi de la
alţii. Dar de luptat, am luptat singur. În noaptea asta, în loc să am oşti
234
destule şi să gonesc după turcii învinşi, va trebui să încep retragerea spre

munţi. Cînd s-a mai pomenit, domnule cancelar, ca un învingător să fugă
din faţa învinsului? Sigismund se ţine de petreceri în loc să fie lîngă noi pe
cîmpul de luptă. Dacă pierdem noi, va pierde şi el. În cîteva săptămîni,
turcii vor face doar o plimbare prin frumoasele ţinuturi ale Transilvaniei.
Principele se arată a nu fi omul care i-ar ţine în loc. Vom încerca noi să-i
batem în munţi. Să-i spuneţi toate astea lui Sigismund. Mi-ar fi plăcut să
mai rămîneţi cu noi, domnule cancelar. Am fi călătorit împreună.
– Îl rog pe măria-ta să mă ierte! Niciodată nu am fost grăbit ca acum.
Viaţa singurului meu prieten e în mare primejdie.
– Nu înţeleg. Cine e acel prieten?
– Domnul Cae Indru, nepotul măriei-tale.
– Nepotul meu? Glumiţi, domnule cancelar, se încruntă vodă.
– Nu mi-aş îngădui asemenea glume.
– Am crezut că aiurează cînd a căzut, zise domnul mai mult pentru
sine. Nu. Nu e cu putinţă. Doar îmi cunosc nepoţii.
– E fiul fostului domn şi frate al măriei-tale, Petru Cercel.
Ochii domnului străluciră ciudat.
– De unde ştii domnia-ta atîtea lucruri?
Cancelarul zîmbi aspru.
– Sînt cancelar, măria-ta. Sînt bogat şi sînt prietenul domnului Indru.
Felcerul îi făcu semn lui Iojica să se retragă. Domnul se îngălbeni dintr-
o dată. Deci, rana lui era mult mai rea decît lăsa el să se vadă.
Înserase. Prin cîmpia Bărăganului se mişca iute o trăsură purtată de
şase cai de rasă. Pe o targă bine înţepenită de pereţii laterali ai trăsurii se
legăna domol Cae Indru. Cancelarul Iojica veghea lîngă el, dus pe gînduri.
Uneori, tresărea. I se părea că respiraţia uşoară a omului de pe targă se
oprise. În faţa trăsurii călăreau Costache Caravană, Chirilă Zece Cuţite,
Ducu cel Iute, părintele Grasa, Tufănel, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi. În
spatele trăsurii îşi mînau caii douăzeci de oşteni de-ai principelui. Vînt
Sălbatic, acel minunat armăsar al lui Cae, se ţinea slobod după caii celor
din faţă, cătînd din vreme-n vreme în dreapta şi-n stînga, parcă mirat.
Uneori, se repezea printre caii vînătorilor, adulmecînd. Apoi se domolea şi
se tîra încet mai departe.
Convoiul făcea popasuri scurte. Felcerul lui Iojica observa feşile
rănitului şi clătina din cap a neputinţă. Făcură ocol mare. Cetatea
Bucureştilor rămase undeva departe în stînga. Ar fi fost mai nimerit să
oprească, dar nu era chip. Doar doi oameni erau în stare să facă o minune
cu rănitul. Zimermann, felcerul principelui, şi Stela Cristu. Sile Adormitu
plecase ca un vîrtej să-i înştiinţeze. Dar drumul era lung. Numai mergînd în
întîmpinarea lor s-ar fi putut scurta acel timp atît de preţios. Oare va
rezista Cae Indru pînă atunci?
235
Se lumina de ziuă. Convoiul trecuse de Ploieşti şi se apropia de munţi.

Drumul devenise mai aspru. Hurducăturile se arătau înspăimîntător de
mari. Cancelarul aţipise. Pe faţa lui Cae stăruia aceeaşi paloare, care-i
îngrijora pe toţi. Vînătorii se rupeau pe rînd din faţa convoiului şi se
apropiau de trăsură. Apoi se întorceau fără să scoată o vorbă. Căldura
moleşitoare se mai domolise. Aerul devenise mai aspru, purtînd în el acea
mirosnă dulce de brad.
Cînd deschise ochii Cae Indru, era într-o dimineaţă. Prin perdelele
odăii, trase la o parte, năvălea soarele. Lumina zilei îi lovi ochii ca două
pumnale ascuţite. Îi închise cu greutate. Simţea o durere violentă în
pleoape. O mînă delicată, parcă mai mult o părere, îi mîngîia fruntea.
Deschise ochii din nou. Deasupra lui şedea aplecat un bărbat slăbănog, cu
nasul ascuţit ca un plisc de uliu. Ceva mai încolo, Ştefan Iojica, arăta ca un
tablou depărtat. Nasul ascuţit dispăru de lîngă faţa tînărului. Cae simţi din
nou pe frunte mîngîierea aceea uşoară. Urmări mîna fără grabă, mutîndu-şi
privirea încet. Fu prima lui tresărire. Faţa Stelei Cristu îi apăru la început
neclară. Apoi, privirile lui se limpeziră atît de bine, încît putu descoperi pînă
şi lacrimile care erau gata să coboare pe faţa palidă a fetei.
– Asta bun! Foarte bun! rosti omul cu plisc de uliu.
De sub fereastra casei se auzi vocea lui Ciripoi:
– O facem lată! Să mor dacă n-o facem lată!
– Hei, Ciripoi, învaţă să vorbeşti, nătărăule! strigă Tufănel.
Glasurile vesele se curmară brusc. Cineva închise fereastra.
Pe o bancă aşezată printre boschetele multe, baroana Maria-Florenţa de
Szentiváni discuta în gura mare cu Costache Caravană. Cele o sută
douăzeci de ocale ale simpaticei doamne luau parte la discuţie scuturîndu-
se în fel şi chip. Viteazul Costache Caravană – omul care dăduse piept la
viaţa lui cu sumedenie de duşmani, cu lipitorile din bălţile Călugărenilor şi
cu sluţenia Zambilicăi –, se trăgea îndărăt centimetru cu centimetru, ca în
faţa unei primejdii căreia nu-i putea face faţă.
– Am alergat încoace într-un suflet, domnule Caravană, se auzi glasul
aspru al baroanei. Credeam că şi domnia-ta eşti pe moarte. Eu nu mă dau
în vînt după bărbaţi, chiar dacă sînt oameni chipeşi ca domnia-ta. Îmi
place, în schimb, vitejia. I-ai bătut, domnule, pe turci. Lasă, nu mă
întrerupe! Ştiu eu ce spun. Eram sigură că nu vor trece peste domnia-ta.
Lasă-mă, domnule, să te îmbrăţişez cu toată admiraţia noastră!
Costache nu se temu de admiraţia făţişă a baroanei, ci numai de
braţele ei, care se destinseră ca două ţevi de tun. Încercă o mişcare de
retragere strategică. Prea tîrziu. Braţele îl prinseră ca într-o menghină.
236
Costache se pierdu cu un oftat între dantelele doamnei, şi ultimul lui gînd

fu îndreptat spre Zambilica. Spre acel cal dat naibii, care-l scăpase din
atîtea pericole. Dar Zambilica, aflat la cîţiva paşi, nu consideră că stăpînul
s-ar găsi în cine ştie ce situaţie grea şi-şi văzu de treabă, apucînd cu buzele
lui urîte o porţie mare de iarbă fragedă.
1974
- SFÎRŞIT -
Aventurile eroilor noştrii continuă în volumul Cavalerii
237
Cuprins
Capitolul 1 ................................................................................ 1
Capitolul 2 .............................................................................. 17
Capitolul 3 .............................................................................. 27
Capitolul 4 .............................................................................. 35
Capitolul 5 .............................................................................. 42
Capitolul 6 .............................................................................. 52
Capitolul 7 .............................................................................. 64
Capitolul 8 .............................................................................. 82
Capitolul 9 .............................................................................. 96
Capitolul 10 ...........................................................................105
Capitolul 11 ...........................................................................115
Capitolul 12 ...........................................................................128
Capitolul 13 ...........................................................................133
Capitolul 14 ...........................................................................140
Capitolul 15 ...........................................................................145
Capitolul 16 ...........................................................................151
Capitolul 17 ...........................................................................157
Capitolul 18 ...........................................................................166
Notă: Seria Cavalerilor cuprinde 4 romane scrise între 1974 şi 1977, acest volum fiind primul din
serie, iar ―Cavalerii Ordinului Basarab‖ fiind ultimul volum apărut.
Din punct de vedere temporal ultimul volum devine cap de serie, acţiunea sa petrecîndu-se în timpul
domniei lui Mircea cel Bătrîn, iar următoarele trei volume, aparute in ordine, au actiunea plasată in
timpul domniei lui Mihai Viteazul.
238
239
Seria Cavalerilor- Cartea a Treia
0
IOAN DAN
Cavalerii
fiului meu
Ion Gheorghe Dan
Capitolul 1
B
ătrînii valahi ştiau cîndva un cîntec de slavă închinat drumului
care duce de la Sighişoara către Alba-Iulia. Drum vechi cît
veacurile, păstrat cu sfinţenie de băştinaşi. Harnicii soldaţi din
Legiunea a Treisprezecea Gemina, ajutaţi de dacii localnici, i-au pus primele
rosturi de-a lungul Tîrnavei Mari, acea doamnă graţioasă între apele Transil
vaniei. Străjuite de dealuri atît pe dreapta, cît şi pe stînga, apa şi drumul se
încolăcesc domoale prin luncile nu prea largi, iar satele multe se
strîmtorează în jurul lor, sau se ridică semeţe pe coastele repezi. Casele
spoite în alb sau albastru, cu baticuri de ţiglă roşie, cu nelipsita floare de
muşcată la ferestre, cu pridvoarele frumos lipite şi largi, cu grădinile folosite
pînă la amănunt, cu şanţuri curate, peste care podiştile de lemn fac
legătura spre uliţe, aduc o notă de căldură cochetă acestor locuri
binecuvîntate. Troiţele, multe la cap de hotare, cioplite cu migală în lemn,
1
sînt frumoase ca femeile despuiate. Ele nu despart gliile una de alta, ci mai
degrabă sînt locuri de închinăciune şi meditaţie, sau locuri de slujbe cînd
întîrzie ploile. Obiceiuri vechi, rămase de la străbunii daci. Oraşele
Sighişoara, Dumbrăveni, Mediaş şi Blaj, presărate de-a lungul vechiului
drum, au păstrat în gospodăria migăloasă a grădinilor întregul parfum al
satului, chiar dacă mîndrele case şi-au adunat caturi îndreptate spre
mărire. Aici, aerul dulce nu are uscăciunea celui de cîmpie şi nici umezeala
greoaie din locurile muntoase. Dealurile înalte şi-au retras pădurile spre
creste, iar lanurile cu bucate sănătoase înaintează voiniceşte pînă în umbra
copacilor. Viile nesfîrşite, cuprinse de semeţia înălţimilor, sau îmbătate de
soare, se saltă într-un picior la vreme de vară, plesnind de sănătate trufaşă.
Doar toamna, cînd rodul greu ca sînul doicilor le oboseşte, se lasă cuminţi
peste strugurii galben-aurii, mari cît iepuroaicele fătate. Atunci, pe coastele
dealurilor fiecare zi pare o sărbătoare, iar desfrîul roadelor nu mai cunoaşte
margini. Pe timp de căldură, dimineţile semeţelor dealuri sînt limpezi ca
dragostea de mamă. Dar seara, înălţimile picotesc ameţite de mirosna
vegetaţiei, ca bătrînii pierduţi în amintirile multe. Ele domină liniştea
locurilor şi tresar doar în toiul verii cînd ploile cad vesele, iar norii se înjură
între ei şi se bat cap în cap ca berbecii. Clima blîndă, apele domoale,
cumpătate la mers, parcă îndoite spre meditaţie, dealurile care curg fără
întrerupere în două şiruri paralele, oamenii cu gesturi calme, cu vorbă
molcomă, completează un tot liniştit, plin de farmec.
În dimineaţa zilei de 29 martie a anului 1599, salvele de tun făcură să
tresară dealurile pînă departe şi multă vreme ele nu mai avură linişte. Dieta
din Mediaş primi cererea de abdicare a lui Sigismund Báthory şi îl proclamă
principe al Transilvaniei pe Andrei Báthory. Schimbarea petrecută între cei
doi veri nu părea să aibă însemnătate decît pe plan local, dar se dovedi
curînd că lucrurile stăteau cu totul altfel.
Cîteva ceasuri mai tîrziu, pe vechiul drum care duce de la Mediaş către
cetatea Alba-Iulia, se legăna domol o trăsură cu însemne princiare. La
spatele ei, un şir lung de călăreţi, oşteni şi nobili, forma alaiul. Sigismund,
cu faţa mai palidă ca de obicei, părea trist şi îngîndurat, spre deosebire de
noul principe care încerca nu fără eforturi să-şi ascundă bucuria. Ziua era
frumoasă, iar din pămîntul proaspăt arat se ridicau aburi în fuioare lungi.
Cei doi veri nu semănau între ei. Mai mare cu cîţiva ani, Sigismund era
înalt şi subţire, cu faţa măslinie, parcă bronzată. Părul căzut în plete bătea
uşor spre galben, aducînd feţei o strălucire aparte. Liniile moi din jurul
gurii şi ochii melancolici nu arătau o fire voluntară, ci mai degrabă una
aplecată către visare. Andrei se dovedea ceva mai scund, mai legat. Părul
bălai, uşor ondulat, îi încadra faţa rotundă, cu mici semne de îngrăşare
timpurie, cu osînză în jurul ochilor albaştri-verzui. Mîinile grăsuţe, cu
2
palmele ca nişte perniţe şi formele rotunde care se ghiceau sub

îmbrăcămintea frumoasă te duceau cu gîndul spre pictura lui Rafael. Noul
principe îşi păstrase haina lungă de cardinal, măiestrit ajurată pe la poale
şi tivită cu fir de aur. O cruce mare, bătută în nestemate, legată cu lanţ
gros, îi ajungea pînă spre brîu.
— Pari îngîndurat, vere, spuse cardinalul dînd glasului o notă voit
aplecată spre grijă.
— Nu. Nu chiar îngîndurat, răspunse fostul principe. Simt mai degrabă o
apăsare pe care nu mi-o pot explica.
— Să fie oare unele păreri de rău pentru lepădarea domniei-voastre de
tronul Transilvaniei?
Întrebarea cardinalului îl nemulţumi.
— Păreri de rău? zise ascunzîndu-şi supărarea. Nu cred. Cînd vor
apărea, nimic nu mă va opri să mă întorc aici, aşa cum ne-a fost
înţelegerea.
Auzind asemenea vorbe, Andrei nu-şi putu înfrîna o tresărire abia
vizibilă, iar pe faţa lui apăru o nuanţă de mînie. Totul fu ca o părere.
Suficient însă pentru ochiul ager a lui Sigismund.
— Cred că nu te-ai sfii să-mi doreşti moartea, dacă s-ar întîmpla să mă
întorc.
— Doamne iartă-l! spuse cucernic Andrei. Oare se cuvine să-i vorbeşti
astfel unui slujitor al bisericii?
— O! zîmbi Sigismund cu dispreţ rău ascuns. Doar sîntem între noi,
vere. De mine nu trebuie să te fereşti. Familia Báthory îşi are şi ea
„podoabele‖ ei, ca orice familie mare. Eu sînt nehotărît şi pripit, dar îmi plac
armele şi oamenii viteji. E un merit al meu că-mi recunosc nişte cusururi.
Domnia-ta eşti lacom şi făţarnic. Nu! Nu mă întrerupe! Doar nu ne aude
nimeni. În zilele noastre un mare prelat lipsit de făţărnicie ar fi ca
războinicul fără arme. Eşti viclean şi nu iubeşti oamenii. Eşti tînăr, zău,
chiar prea tînăr pentru atîta făţărnicie. Noi doi nu ne-am iubit niciodată,
dar am fi putut să ne respectăm. Te prefaci îndurerat ascultîndu-mă, cu
toate că nu e cazul. Nobila noastră familie a reuşit de minune să mă
convingă a-ţi preda scaunul principatului. Mîine plec. Peste trei zile voi fi
dincolo de graniţă, iar peste o săptămînă, mult prea departe pentru a-ţi mai
face griji în privinţa mea. Vei domni însă cu teama în suflet, gîndindu-te că
aş putea să mă întorc şi n-ar fi de mirare, încheie Sigismund fără să-i
treacă prin minte că din clipa aceea se afla sub ameninţarea morţii.
— Ah, vere, sînt adînc mîhnit ascultîndu-ţi vorbele de ocară! zise
cardinalul încercînd să dea glasului său cît mai multă tristeţe.
— Ei, la naiba! se mînie Sigismund. Ţi-aş fi acordat respect şi prietenie,
dacă după asemenea vorbe de ocară m-ai fi poftit să încrucişăm săbiile.
3
— Dumnezeu opreşte vărsarea de sînge, răspunse tînărul principe. Ne

vom ruga, vere, pentru păcatele voastre.
— N-am nevoie, dar te înţeleg. Domnia-ta nu vei avea niciodată prieteni.
— Îl am pe Dumnezeu.
— Pe Dumnezeu? se miră Sigismund. Atunci de ce ai rîvnit la titlul de
principe? De ce mi-ai pus toată familia pe cap? De ce nu ai rămas un
simplu cardinal?
— Căile Domnului sînt mari şi minunate, iubitul nostru văr.
— Aşa e! Domnia-ta vei ajunge departe folosind numele Domnului, sau
te vei poticni curînd. Eu am condus poporul Transilvaniei cu sinceritate.
Domnia-ta vii cu ipocrizie. Sînt curios pînă unde vei merge. Ipocrizia ajută
uneori să-i păcăleşti pe cîţiva din jurul tău, însă un popor... Nu uita că eşti
străin de principat. Că eşti cetăţean polon. Că numai prin bunătate şi
dragoste îţi vei apropia poporul.
— Sau prin forţă şi oprelişti, zîmbi pentru prima oară cardinalul.
— Poate. Şi eu m-am gîndit uneori la forţă. De fapt, am şi avut-o.
Domniei-tale îţi lipseşte.
— Domnul ne-a dat în schimb alte haruri, de care nu aţi avut parte,
dragă vere, spuse cardinalul mieros.
— Care?
— Fineţea şi inteligenţa.
— Ah, ah! scăpără de mînie Sigismund. Iată că începi să-ţi dai arama pe
faţă. Dacă nu ne batem azi, voi fi nevoit să te ciomăgesc în văzul oştenilor şi
al nobililor din alaiul nostru.
— Te-ai cam aprins vere, uitînd că-i vorbeşti prin cipelui Transilvaniei,
rîse batjocoritor cardinalul. Doar sîngele nostru comun mă opreşte de la
unele măsuri care s-ar impune.
Sigismund îl privi uluit. Cu cîteva ceasuri înainte fu sese un stăpîn
puternic. Nimeni nu-l silise la abdicare, chiar dacă nu se urziseră în jurul
său asemenea planuri. Acum, se afla neputincios în faţa unei lepădături.
„Degeaba mă împăunez în fel şi chip, gîndi el. Acest popă a fost numai
lapte şi miere pînă cînd mi-a luat întreaga putere din principat. Iată că
ipocrizia lui m-a păcălit de minune. Să fie oare drumul acesta mai bun?‖
Vorbele cardinalului îl scuturară din gîndurile acelea.
— Nu vom da curs mîniei, dragă vere, mai ales că îţi înţelegem tristeţea.
— Tristeţe? rîse fostul conducător al principatului, încercînd să-şi
ascundă supărarea. Nici vorbă! Ba chiar mă bucur că nu-ţi las o moştenire
prea bună. Împăratul Rudolf al doilea ar dori să anexeze Transilvania la
imperiu. Să ştii că împăratul are mîinile lungi. Ai să le simţi cît de curînd.
Pe mine m-a însurat cu Maria-Cristina, ruda lor apropiată şi cocota
numărul unu a imperiului, fără a mă putea împotrivi. Abia acum am scăpat
4
de ea, prin cedarea tronului Transilvaniei. Polonia, cu nobila noastră familie

care te-a recomandat atît de călduros, urmăreşte să-şi întindă stăpînirea
peste noi, pînă la Dunăre. Turcii pregătesc oştire pentru ocuparea
Transilvaniei înaintea polonilor. Tătarii sînt greu de oprit cînd pornesc
flămînzi prin aceste părţi. Populaţia cea mare a principatului o formează
valahii, pe care îi ţinem destul de greu spre răzvrătire. Saşii nu ne privesc
binevoitori. Secuii au sărăcit cu totul. Nobilii sînt dezbinaţi. Mulţi dintre ei
rîvnesc la tronul principatului. Chiar şi iubitul nostru unchi Bocskai. Un
vasal primej dios. Lîngă el te simţi mic şi neînsemnat. Acest Mihai-vodă e
omul pe care îl urăsc şi-l invidiez din toată inima. În luptele cu turcii şi
tătarii şi-a cîştigat atîta faimă încît strălucirea noastră a pălit cu totul. De
multe ori m-am gîndit că numele nostru ar fi căpătat mai multă fală dacă
am fi luptat personal sub steagurile lui.
— Şi ce te-a oprit? întrebă ironic Andrei.
Sigismund simţi ironia cardinalului, dar trecu peste ea, dornic să-şi
lămurească nişte gînduri mai vechi.
— Un singur lucru m-a oprit. Mihai-vodă e ca un copac uriaş. El prinde
toată arşiţa soarelui. Sub coroana unui astfel de copac ar fi pătruns destul
de rar cîte o rază de lumină pentru mine.
— Ah, drace, Doamne iartă-mă! se înfurie cardinalul. Au ajuns cei din
familia Báthory să-l invidieze pe un biet nespălat? Cine e acest Mălai-mare?
Un golan. O biată pramatie...
— Poate, îl întrerupse gînditor Sigismund. Ai să te loveşti de acest Mălai-
mare. Ai să-ţi rupi dinţii în coaja lui.
— Mai vedem noi, răspunse cu dispreţ noul principe. Domnia noastră va
începe cu alungarea acestui Mălai-mare, iar Ţara Românească va întregi
stăpînirea Báthorylor.
— Sau invers, rîse fostul principe. Cu toată viclenia domniei-tale, îţi vor
lipsi nişte prieteni şi un cancelar ca regretatul Iojica. Poate n-ar strica să
faci alianţă cu turcii. Acum sînt mai siguri decît împăratul Rudolf. Familia
noastră te-a adus pentru asta?
— Ne vom ruga Domnului să ne lumineze calea, zise Andrei cu prefăcută
evlavie, evitînd să-şi dezvăluie gîndurile.
— Te va îndemna oare Dumnezeu spre legături cu păgînii? iscodi
Sigismund.
— Ne vom ruga domnule, ne vom ruga, se închise şi mai mult în sine
Andrei.
— Roagă-te, vere! Eu nu sînt atît de evlavios, dar m-aş fi rugat dacă mi-
ar fi dăruit nişte prieteni ca aceia de care se bucură Mihai-vodă. Cu ei
alături nu aş fi renunţat la tronul principatului.
— Vorbă să fie! Am auzit despre aceşti lotri la curtea din Polonia. Nişte
5
neisprăviţi fără avere, fără nume, care ştiu să ţină în mîini o sabie sau un
pistol. Ei bine, din aceştia sînt cu nemiluita oriunde.
— Ia seama, sfinţia-ta! rîse fostul principe. Acei neisprăviţi îţi vor ieşi în
cale şi îţi vor zădărnici planurile cînd nu le vor fi pe plac. Chiar în clipa de
faţă s-ar putea să fie prin apropiere, gata să-ţi ghicească cele mai tainice
gînduri. Ei lovesc iute şi fără greşeală, apoi dispar de parcă îi înghite
pămîntul. Prin ei, Mihai-vodă e cel mai informat conducător din această
parte a Europei. Despre schimbarea din principatul Transilvaniei turcii vor
afla peste două săptămîni. Împăratul Rudolf, peste zece zile. Moldovenii
peste trei. Braşovenii, care sînt atît de aproape, peste două. Dar domnul
Ţării Româneşti va şti în noaptea aceasta, înainte de a se face ziuă.
— Cine sînt acei prieteni ai lui Mihai-vodă? se interesă cardinalul
îngîndurat.
— Primul şi cel mai de seamă ar fi domnul Cae Indru. Un tînăr înalt şi
frumos, cu ochii parcă adormiţi. Cu miş cările ca de pisică aflată la pîndă.
Armele lui sînt şapte cuţite pe care le poartă la brîu într-o centură de piele.
Cînd se află printre duşmani, aruncă atît de iute cuţitele şi atît de fără greş
încît ai crede că are ceva haruri diavoleşti. Uneori, adaugă la armele sale o
sabie sau spadă. În această parte a Europei nu cred să găseşti un spadasin
mai bun. În pădure adulmecă urma duşmanului mai bine decît lupul
flămînd. Iar şiretenia lui face cît toate celelalte haruri la un loc. Domnul
Costache Caravană poate să aibă patruzeci sau cincizeci, sau numai treizeci
de ani. La înfăţişare sea mănă cu un sac plin de grăunţe, aşezat pe două
buturugi. În luptă e sprinten ca un fulger. Pistoalele lui rar bat alături de
ţintă. Călăreşte o gloabă de armăsar cum n-am văzut altul mai slut.
Căpitanul Király povesteşte că în luptele de la Giurgiu, domnul Caravană
căzuse din şa sub loviturile turcilor. Zambilica, armăsarul său, s-a ridicat
în două picioare şi a scos nişte răgete ce nu erau de cal, speriind animalele
duşma nilor. Apoi l-a prins pe stăpîn cu dinţii şi l-a tîrît într-un loc ferit de
primejdie. Chirilă Zece Cuţite e un tînăr cu faţa veşnic aspră. Armele lui
sînt zece cuţite. Le aruncă departe, iar cei care îl cunosc nu-şi amintesc să-l
fi văzut greşind o ţintă. Ducu cel Iute seamănă mai degrabă cu o fată
sfioasă. Cînd scoate sabia, roşeşte ca tînărul novice aflat la prima întîlnire
de dragoste. Sub sabia lui au căzut răpuşi marii spadasini Bindácz şi Roco
Perisini. Lor li s-au alăturat Petrache cel Mic, un ochitor fără pereche în
lupta cu pistolul, Niţă Praştie, un lungan tăcut, cu mîna ageră şi grea, Sile
Adormitu, părintele Grasa, vechi şi cunoscut spadasin din Apus, Tufănel-
fiul, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi-fiul. Adunaţi laolaltă, valorează cît o oştire.
În luptele cu turcii şi tătarii, i-au adus domnului Ţării Româneşti multe
foloase. Iar secretele curţii noastre au ajuns de multe ori la ei. Pe capetele
lor au pus preţ în aur mulţi dintre duşmanii lui Mihai-vodă. Însă – fără
6
folos. Aceşti cavaleri ştiu să se ascundă şi să apară cînd te aştepţi mai

puţin.
— Sînt cumva lotrii care te-au răpit din cetatea Alba-Iulia?
— Chiar ei, se înveseli Sigismund. Iar dacă ar fi vrut să-i facă acelaşi
neajuns marelui sultan al turcilor, nu văd cine i-ar fi oprit.
— Ah, ah! rîse principele batjocoritor. De cînd am venit în principatul
Transilvaniei am auzit mereu vor bindu-se despre Mihai-vodă şi despre cei
care îl slujesc. Parcă toată lumea s-a prostit şi nu mai are ce discuta. Nu
cred nimic din toată faima care s-a adunat în jurul lor.
Frumoasa trăsură lăsă în urmă Blajul, trecu peste podul de lemn dincolo
de Tîrnava Mică, apoi caii se opintiră pe drumul ce urcă în pantă mare pe
sub dealul numit de localnici Hula Blajului. Un deal înalt, semeţ, asemenea
unui munte. Pădurea bătrînă ce-i ascundea coama se continua pe dealurile
în lanţ spre Crăciunelul-de-jos, Bucerdea grînoasă, Cisteiul românesc şi
Căpud, făcîndu-se una pînă la malurile Mureşului. Sus către creastă,
adăpostit sub coroanele copacilor mari, un călăreţ urmări multă vreme cu
privirea drumul trăsurii princiare. Era un bărbat cu ochii molateci, uşor
adormiţi, cu umerii largi şi braţele puternice, încheiate ca din greşeală cu
palme şi degete delicate ca ale femeilor. Îmbrăcămintea lui complet neagră,
ca şi pelerina, căpăta oarecare căldură de la albul imaculat al cămăşii. „Hai,
Vînt Sălbatec! se adresă armăsarului. Am văzut destul.‖
Cal şi călăreţ se mistuiră printre copacii mari, urmînd aceeaşi direcţie cu
trăsura princiară. Omul era Cae Indru.
Cu puţin înainte de asfinţitul soarelui trăsura ajunse în curtea
faimosului palat princiar din Alba-Iulia. Cei doi se despărţiră fără păreri de
rău. Sigismund îi aminti vărului că se va întoarce curînd. Cardinalul făcu
un semn de binecuvîntare asupra lui, blestemîndu-l în gînd, în timp ce
frumoasa-i faţa exprima o mare blîndeţe. Noul principe se grăbi spre
apartamentele îndelung pregătite de puzderia slujitorilor. Acolo îşi lepădă
ţinuta de drum pentru una cu multe bijuterii.
Cînd intră în sala tronului, mulţimea de curteni îl privi îngîndurată,
încercînd să-i ghicească măcar o parte din intenţii. Dar tînărul principe ţinu
o cuvîntare scurtă, amestecată cu multe citate din Biblie, astfel că floarea
nobilimii transilvănene se risipi către casă mai îngîndurată ca oricînd.
Rămas în cabinetul de lucru al noului cancelar Naprágy şi consilierului
Toma Ciomîrtan, principele dori să înceapă lucrările de politică ale
principatului chiar din prima zi de domnie.
— Tată, domnilor, spuse uşor afectat, a venit vremea să-i dăm
Transilvaniei orientarea care i se cuvine. Timpul nu ne îngăduie să facem
amînări. Domnule Naprágy, purtăm amîndoi haina bisericească. Domnia-ta
eşti episcop. Eu – cardinal. Nimic din ce nu-i place lui Dumnezeu nu se va
7
întîmpla sub această nouă domnie. Dar, tot aşa, nimic din gîndurile noastre
nu trebuie să ajungă în afara acestui cabinet, fără voia mea. Aranjamentele
politice se pregătesc în taină şi cu multă chibzuinţă. Domnule Ciomîrtan, se
întoarse către voinicul consilier, eşti un supus bun şi înţelept. Ne-ai fost
recomandat cu multă căldură. Sfaturile domniei-tale vor găsi preţuire în
faţa noastră. Prin slaba cîrmuire a vărului Sigismund, pe care îl iubim din
toată inima, această provincie nu are o situaţie prea bună. Pînă cînd se vor
limpezi apele, vom duce tratative cu turcii. Iată scrisoarea de prietenie către
Constanti nopol. Semneaz-o, domnule cancelar!
Naprágy tresări violent. Faţa lui răvăşită de timp se încreţi brusc,
asemenea unei pungi goale.
— Dar nu eu trebuie să semnez această scrisoare, ci principele
Transilvaniei.
— Semnează, Naprágy! Ne-am gîndit noi la toate.
— Nu! În felul acesta nu cred să ne înţelegem.
— O, dragul meu! zîmbi Andrei ascunzîndu-şi mînia. Sper să ajungi un
mare diplomat sub îndrumarea noastră. Domnia-ta eşti inteligent, dar îţi
lipseşte fineţea. Numai aşa se explică actul necugetat pe care l-ai făcut
acum un an. E vorba despre răscoala iobagilor unguri, condusă din umbră
de domnia-ta. Dovezile ne-ar îndreptăţi să te trimitem la spînzurătoare. Ne
opresc însă cîteva lucruri. Cel mai impor tant dintre ele constă în
convingerea noastră că nu ai urmărit eliberarea iobagilor ci, cum e şi firesc,
doar tronul principatului. Apoi, Biblia ne învaţă să iertăm greşelile altora.
Şi, în sfîrşit, eşti omul de care am nevoie să mă slujească. Pentru vechile
greşeli ale domniei-tale, ne vom ruga, domnule Naprágy.
Ameninţarea din vorbele principelui îl năuci dintr-o dată pe cancelar.
Dar Naprágy nu era unul dintre cei mai slabi oameni. Îşi reveni la fel de iute
şi încercă să înlăture pericolul cu ajutorul iscusinţei.
— Măria-ta, spuse umil, nu văd necesitatea semnăturii noastre pe un act
atît de însemnat. Numai ilustrul vostru nume îi poate da strălucirea
cuvenită.
— Ei, aşa parcă ne mai înţelegem, răspunse principele plăcut
impresionat de umilinţa cancelarului. Drumul pînă la Constantinopol e
lung. Dacă această scrisoare ar ajunge din greşeală la Praga, adică în
mîinile împăratului, aş fi învinovăţit de trădarea creştinilor. Semnătura
domniei-tale îmi deschide o portiţă.
— Iar mie, perspectiva de a rămîne fără căpăţînă, îl întrerupse furios
Naprágy.
— Nu, nu, dragul meu! Vei trăi sănătos atîta vreme cît te afli sub înalta
noastră protecţie.
— Dar turcii nu vor lua în seamă o solie trimisă de mine.
8
— O vor lua. O vor lua, să n-ai nici o grijă. Abia după ce voi primi firman
de domnie de la ei, mă vor socoti principe la Transilvaniei. Iar faptul că nu
am semnat acest act de legătură, îi va convinge de modestia noastră. Sem
nează, dragă Naprágy.
— Dacă această scrisoare nu va ajunge la turci, îmi iese nume de
trădător.
— Oare cine a fost hulit mai mult decît Christ? zîmbi principele.
Naprágy semnă, în timp ce broboane mari îi apărură pe faţa lungă şi
uscată.
„Ce lepădătură! gîndi Toma Ciomîrtan. Îi pune lanţul de gît nărodului de
episcop. Cu mine nu-i va merge.‖
— Acum, a doua scrisoare, domnule cancelar, zise cu blîndeţe Andrei. E
adresată împăratului Rudolf, căruia îi cerem să ne recunoască în postura
de principe al Transil vaniei şi să ne asigure sprijin împotriva turcilor.
Naprágy îşi mîngîie părul cărunt şi semnă, cuprins de un tremur nervos.
— A treia scrisoare va pleca la curtea din Polonia. Prin ea îl anunţăm pe
rege că vom intra cît de curînd sub suzeranitatea sa. Hatmanul Zamoyski
să pregătească oşti lîngă Zim, unde să aştepte semnalul nostru pentru
ocuparea Moldovei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti. Sem nează, sfinţia-ta!
Ieremia Movilă e vasalul nostru. Lui îi poruncim să pregătească oşti
împotriva lui Mihai-vodă şi-l asigurăm că Simion Movilă, fratele său, va
domni în Ţara Românească. Semnează, domnule cancelar! În Ţara
Românească vom domni noi, dar e bine să se bată alţii pentru scopurile
noastre. Asta se cheamă fineţe diplomatică, dragă Naprágy. A cincea
scrisoare e adresată lui Mihai-vodă. Pe el îl poftim să părăsească definitiv
scaunul de domnie şi chiar ţara. Domnule Ciomîrtan, zîmbi principele
satisfăcut, ai fost unul dintre secretarii faimosului cancelar Iojica. Te
preţuim fiindcă ai un cuvînt greu printre valahii iobagi, care formează
marea populaţie a principatului. Mîine în zori să înceapă a se pune hîrtii pe
la răspîntii de drumuri, să se afle că renumiţii lotri Cae Indru, Costache
Caravană, Ducu cel Iute şi Chirilă Zece Cuţite au fost puşi sub urmărirea
noastră. Pentru prinderea lor oferim opt sute de ducaţi. Adică o mică avere.
Te vei ocupa personal de această problemă dragul meu Ciomîrtan! Iar
prinderea lor va însemna primul act de loialitate faţă de noi.
„Acest popă e nebun de-a binelea, gîndi consilierul înclinîndu-se plin de
respect. Iţele pe care le încurcă prin cele cinci scrisori vor aduce multe
necazuri principatului. Acum l-aş fi preferat pe Sigismund, cu toate
cusururile sale. El avea măcar un dram de sinceritate. Cardinalul e ca o
viperă căreia te bucuri să-i zdrobeşti căpăţîna chiar dacă nu te atacă
direct.‖
După plecarea celor doi, principele primi un vizitator neobişnuit la palat
9
sub vechea conducere. Era un călugăr voinic, a cărui faţă ascuţită aducea
cu un plisc de şoim. Umerii lui mari se ghiceau rotunzi sub rasa bine
strînsă pe corp.
— Domnul cu tine, Zablije! spuse principele întinzîndu-i mîna pentru
sărutul protocolar. Cum stai cu sănătatea?
— Măria-ta, răspunse călugărul sfios, la cei patruzeci de ani petrecuţi în
harul Domnului, mă simt ca un flăcău. Iar lucrările ce le vom face în slujba
măriei-tale nu vor fi mai slabe ca altădată.
— Cîţi oameni ai adus?
— Patru.
— Cam puţini.
— Puţini, dar buni şi siguri.
— Ascult, Zablije! zîmbi cardinalul. Ce-ai zice dacă ţi-aş dărui cinci sute
de ducaţi?
— Numai ai mei? se sperie călugărul.
— Numai.
— Cu asemenea avere m-aş retrage undeva să trăiesc liniştit, în posturi
şi rugăciuni, pînă la adînci bătrîneţe. Dar suma e prea mare ca să nu-mi
ceri un lucru peste măsură de primejdios.
— Mîntuitorul nostru a trecut prin multe primejdii, fără a i se promite
cinci sute de ducaţi, dragul meu Zablije.
— Adevărat, măria-ta! Dar el era un sfînt, iar eu un biet călugăr care se
teme pentru viaţa lui.
Apoi, văzînd un licăr de mînie în ochii cardinalului, continuă:
— Însă, oricum ar fi, pentru voi sînt gata oricînd să-mi dau viaţa.
— Atunci, înseamnă că m-ai putea sluji chiar fără plată, observă
cardinalul ironic.
— Nu, măria-ta! se împotrivi călugărul. Fiecare trebuie să mănînce de
acolo de unde aleargă. Dacă se nime reşte să mănînce bine, va alerga
totdeauna, repede şi cu spor.
— Mda! Aşa e! Mi-ai fost de mare folos în Polonia. Îmi vei fi şi aici, unde
ne aflăm printre străini. Dacă eu o duc bine, îţi va fi bine şi ţie. Îl cunoşti la
înfăţişare pe vărul nostru Sigismund?
— Fără greşeală.
Cardinalul îşi încrucişă braţele şi păru trist. Zablije îşi înfrînă o tresărire
de groază, cunoscîndu-i gesturile dina intea unei hotărîri necurate.
— Vărul nostru ne va părăsi pentru totdeauna, spre marea noastră
părere de rău, zise Andrei abia auzit. Va ieşi mîine pe la ceasurile zece prin
poarta de nord şi va apuca drumul care duce în Munţii Apuseni. Pînă la
Cîmpeni îl vor însoţi şapte slujitori. Acolo îl aşteaptă peste o sută de oameni
cu aur şi cu bagaje multe. Ei bine, pentru izbăvirea sufletului său păcătos,
10
vărul nostru nu trebuie să ajungă viu la Cîmpeni.

— Vărul vostru? se albi la faţă călugărul.
— E voia lui Dumnezeu, spuse atît de blînd cardinalul încît Zablije se
strînse ca sub ameninţarea călăului.
Observîndu-i groaza, principele continuă la fel de blînd:
— E ultima ta încercare, dragă Zablije. După această lucrare eşti liber să
pleci şi să trăieşti după cum ţi-ai dorit.
— Nu, nu, măria-ta! se apără călugărul cu înverşunare stîrnită de frică.
Familia voastră e numeroasă şi puternică. Mă va dibăci şi voi ajunge sub
toporul călăului.
— Zablije! strigă principele cu asprime. Crezi că te-am chemat să stăm la
tocmeală?
— Chiar aşa, Doamne! se hotărî brusc ciudatul călugăr. Cînd voi primi
ducaţii care mi se cuvin?
— Ca de obicei, după ce se va petrece lucrarea, zîmbi cardinalul uşurat.
— Va fi greu. Cinci bieţi călugări împotriva a opt bărbaţi obişnuiţi cu
armele nu răzbesc totdeauna.
— Ştiu părinte Zablije. Dar unde nu ajunge puterea, folosim alte haruri.
Am fost de cîteva ori împreună pe Valea Ampoiului. Pe drumul care duce în
inima munţilor. Îţi aminteşti locul nostru de popas lîngă Stînca Dia volului?
— Cu ochii închişi, măria-ta.
— Asta e bine! În locul acela apele Ampoiului se strîng sugrumate de
puterea stîncilor. În dreapta, pereţii sînt înalţi cît muntele. În stînga, ei nu
trec de şapte-opt stînjeni. Pe sub peretele din stînga se strîmtorează o căra
re între apă şi stînci. Pe cărarea aceea vor trece drumeţii noştri. Tu şi
oamenii tăi veţi sta culcaţi pe stîncile din stînga. Pricepi?
— Da, se lumină Zablije. Vom avea fiecare cîte două pistoale. Cinci
oameni cu zece focuri ar trebui să fie orbi, dacă n-ar nimeri o ţintă atît de
apropiată.
— Întocmai, cuvioşia-ta! Peretele se continuă înalt înainte şi în spate pe
cel puţin două mii de paşi. Iată deci că veţi avea destul timp să vă mistuiţi
prin păduri departe de locul acela, iar slujitorii, neputincioşi în faţa stîncilor
drepte, vor crede că au fost atacaţi de banda faimosului Kunzli, sau de acei
aventurieri care cutreieră ţara aurului cu gînduri de jaf. Sau vom răspîndi
vestea că vărul nostru a fost atacat de oamenii lui Mihai-vodă. Cu ani în
urmă, tot la Stînca Diavolului, oamenii acestuia l-au păgubit de nişte aur
pe Sigismund.
— Aşa vom face. În zori, pornim călări pentru a avea asupra lor un avans
de cîteva ceasuri.
— Domnul cu tine! încheie discuţia cardinalul. Şi încă ceva: dacă
oamenii tăi vor încerca o trădare, avem destulă putere să-i găsim şi în gaură
11
de şarpe.
Zablije se închină adînc, ştiind că ameninţarea nu era adresată
oamenilor, ci lui.
*
Cînd se lumină de ziuă, ieşiră prin poarta de sud a cetăţii Alba-Iulia cinci
călugări cu bagaje multe, înghesuite în desagii mari aşezaţi pe cai dinaintea
lor. Nişte bieţi călugări cu hainele ponosite, cu încălţările vechi, rupte ici-
colo, aşa cum se cuvenea unor umile fiinţe bisericeşti care nu puneau preţ
pe lucrurile bune mai mult din sărăcie decît dintr-o pornire firească. După
feţele spăşite, după desagii peticiţi şi, mai ales, după rasele lor grosolane,
deco lorate de atîta purtat, cinstiţii călugări arătau cam pricăjiţi. Doar un
ochi atent, ager, ar fi remarcat, poate, caii celor cinci. Nişte cai frumoşi,
hrăniţi bine, mult prea de preţ pentru cinstitele feţe. Ochiul acela se nimeri
să fie al domnului Costache Caravană, aflat ascuns după nişte tufe mari,
nu departe de drumul care duce către Mureş. Posesorul ochilor ageri şi
curioşi seamănă uimitor cu un dovleac aşezat în cumpănă pe cal. Arătarea
de sub el se dovedea o sluţenie rar întîlnită prin acele părţi. Călăreţul nu se
putea mîndri cu o statură înaltă, dar pîntecul său cît o paporniţă plină îi
dădea o oarecare notă de greutate. Nasul cîrn, obrajii plini şi fragezi ca un
fund de copil, iar ochii niţel bolboşaţi îi dădeau parcă un aer mirat. Spre
deosebire de stăpîn, armăsarul se bucura de toate harurile unui animal
evlavios, aplecat spre posturi lungi, sau spre ajunări din cele mai severe.
Trupul arăta ca o covată pusă pe pirostrii. Botul prea îngust pentru un
animal obişnuit, urechile prea mari chiar la un măgar de rasă, mustăţile
lungi şi rare ca la patriarhi, smocurile de păr care îi atîrnau sub guşă ca
rufe le pe frînghie îi completau partea dinainte, împlinind un tot măreţ în
nemaipomenita lui sluţenie. Iar dacă stă pînul îl botezase pe armăsar cam
şugubăţ, Zambilica, faţă de atîtea haruri numele nu mai avea nici o
importanţă.
Asemenea pereche, aflată în zori la cel mult un sfert de ceas călare de
Alba-Iulia, nu ar fi mirat pe nimeni dacă cei doi s-ar fi dovedit localnici. Dar
aşa cum şedeau ascunşi după tufe, ori se fereau de eventualii trecători, ori
pîndeau pe cineva. Sau poate că amîndouă presupunerile îşi aveau rostul
lor.
Cînd cei cinci călugări se depărtară o bună bucată de drum, Costache
Caravană alunecă din şaua Zambilicăi, se apropie de nişte mărăcini uscaţi,
gata pentru a fi aprinşi, scoase amnarul şi dădu foc celor cîtorva paie
pregătite din timp. Focul se înteţi curînd, iar fumul era tocmai bun să fie
văzut de la o anumită distanţă. Numără apoi zece paşi de la foc, puse un
12
băţ scurt pe pămînt şi unul mai lung, în cruce peste primul. După aceea se
săltă sprinten în şaua calului. Mult prea sprinten pentru conformaţia
corpului său.
— Află, Zambilico, îi zise armăsarului, că în asemenea vremuri dacă n-ai
ochiul ager, o duci greu. I-ai văzut pe prea cinstiţii călugări de adineauri?
Ce să-i vezi? Tu dormi d-a-n picioarelea. Eu trebuie să am grijă de toate. Mă
mir că nu ţi-a venit cheful să te port eu în spinare. Dar să nu ne certăm de
dimineaţă că ne merge prost toată ziua. Cu asemenea cai nu umblă nişte
umili slujitori ai bisericii. Ca să nu mai vorbim despre chipurile lor care te
îndeamnă mai degrabă să-ţi asiguri pistoalele decît să te închini. Drace! Ia
uite că s-au abătut din drum. O iau peste cîmp. Măi să fie! După noua
direcţie ai zice că dau ocol pe dreapta şi se duc spre Măgura Vulpii. Adică
pe drumul care duce la Valea Ampoiului. Dar în cazul acesta nu înţeleg
ocolul. Ar fi putut ieşi din Alba-Iulia prin poarta de nord. Tu ce părere ai,
Zambilico? Taci? Află că te faci de rîs. Pînă şi o găină ar pricepe. Călugării
nu au folosit poarta de nord fiindcă doresc să nu le ştie nimeni drumul
către Munţii Apuseni. Pe şalvarii lui Mahomed, dacă nu o fi aşa! E ceva
necurat la mijloc. Sau duc o solie şi atunci sînt oamenii pe care nu trebuie
să-i scăpăm din ochi, sau fac o trebuşoară nu tocmai curată, în slujba unor
mărimi. Cum noi amîndoi sîntem nişte firi tare curioase, nu văd nici un
motiv bun să ne oprească a le ghici gîndurile. Prietenii Cae Indru, Ducu şi
Chirilă păzesc celelalte porţi ale cetăţii. Trebuie să aflăm orice mişcare a
noului principe. Numai aşa Ţara Româneas că va fi ferită de primejdii. Ai
priceput? Ei, uite că am ajuns la locul unde au părăsit drumul. Ia să le mai
las eu un semn prietenilor noştri.
Zicînd acestea, Caravană alunecă de pe Zambilica şi se apropie de un
copac tînăr. Îl rupse în două şi-l lăsă atîrnat cu crengile spre pămînt.
Numără apoi zece paşi de la copac, puse un băţ scurt pe iarba măruntă, iar
peste el unul mai lung, orientat spre urmele călăreţilor. Calul întoarse botul
într-o parte, foarte atent la preparativele stăpînului.
Dar nu numai Zambilica era atent. Aflat la pîndă în dreptul porţii
dinspre Teiuş, Cae Indru văzu fumul focului aprins de Costache. Vînt
Sălbatec, frumosul său armăsar, se înfrupta lacom din iarba umedă, plină
de sănătate, aflată din belşug pe fundul unui pîrîu secat şi nu prea adînc.
Pe muchea pîrîului se aprinse curînd un foc vesel. Cînd fumul începu să se
înalţe frumos, Cae numără zece paşi de la foc şi puse două beţe în cruce.
Apoi încălecă şi porni vijelios spre focul domnului Caravană. Dar nu se opri
acolo decît pentru a căuta semnul lăsat de prietenul său. Băţul cel lung îi
arăta direcţia în care pornise Caravană. După ce trecu de copacul rupt, sări
din şa, atent la urmele cailor. „Acestea sînt potcoavele Zambilichii, gîndi el.
Călcătura lui aruncată uşor în lături se deosebeşte de a oricărui cal.
13
Înaintea lui Costache sînt cinci cai. Nişte cai puternici, bine hrăniţi, după
cum arată călcăturile picioa relor din spate. Caii buni se lasă din vreme în
vreme pe picioarele dindărăt, gata să le ridice pe cele din faţă. Pe cei slabi şi
fără putere îi ghiceşti după urmele mai slabe din spate şi mai adînci înainte.
Dar nu sînt cai de oşteni. Caii oştenilor au călcăturile mai egale.‖
Ciudaţii călugări părăsiră cîmpul. Caii lor sprinteni intrară într-o pădure
cu copacii rari. Călăreţul din frunte, adică sfinţia-sa părintele Zablije, făcu
un ocol printre copaci, iar ceilalţi îl urmară miraţi de asemenea schimbare.
Zablije porunci să se strîngă bagajele laolaltă. Voluminoşii desagi erau plini
cu şomoioage de cîlţi. Mirarea celor patru călugări crescu şi mai mult cînd îl
văzură pe conducătorul lor umblînd cu amnarul şi cremenea sub desagi.
Focul mistui repede acele bagaje fără noimă la prima vedere.
— Aşa! spuse Zablije satisfăcut. Am plecat din Alba-Iulia cu bagaje
multe, cum se cuvine unor bieţi călu gări care trăiesc departe de păcatele
cetăţilor. Bagajele au fost pentru ochii lumii. Fără ele vom călători mai uşor.
E voia Domnului să facem chiar azi o lucrare din cele mai frumoase. După
asta veţi primi fiecare cincizeci de ducaţi.
Cuvioşii călugări ciuliră urechile auzind despre atîta bănet. La o sumă
atît de mare nu se gîndiseră nici chiar în visările lor cele mai năstruşnice.
Zablije îi privi cu multă bunătate, cugetînd fără patimă:
„După ce îl vom răpune pe Sigismund Báthory, am să-i omor pe rînd. N-
am eu nevoie de asemenea martori.‖
Spre amiază, călăreţii părăsiră Ampoiul şi se avîntară pe o coastă cu
pădurea destul de rară, iar după o jumătate de ceas opriră caii printre
brazii înalţi. Se aflau lîngă Stînca Diavolului. Strîns între pereţii de piatră ai
munţilor, Ampoiul şi-a transformat albia într-un uluc şlefuit pînă la
amănunt. În lungul ulucului apa cîntă copilăros de subţire, dar la bulboane
îşi dovedeşte puterea printr-un ţipăt fără sfîrşit.
Părintele Zablije se dovedi un om precaut, obişnuit cu treburi de soiul
acela. Îşi lăsă ortacii să se odihnească şi porni să cerceteze împrejurimile. În
spatele lor, la cel mult cincisprezece paşi, începea un mărăciniş printre care
se ames tecau vrejii de smeură abia muguriţi. Dincolo de mărăciniş locul
cobora în pantă moale, apoi începea să urce fără întrerupere. Abătîndu-se
puţin înspre dreapta, găsi un loc potrivit pentru priponirea cailor.
— Iată, sfinţiile-voastre, grăi Zablije satisfăcut, aici vom face din voia
Domnului acea lucrare frumoasă despre care v-am pomenit. Peste cîteva
ceasuri va trece pe cărarea de sub noi un boier mare dimpreună cu şapte
slujitori. Aveţi fiecare cîte două pistoale.
— Cam prea mulţi, observă unul dintre ei.
Zablije zîmbi cu bunătate, dar vocea îi era aspră cînd îi răspunse.
— Acesta e marele tău păcat, frate Clement. Vorbeşti cînd nu trebuie.
14
Cred că numai unele ajunări şi rugăciuni te vor vindeca de un atît de grav

neajuns.
— O, sfinţia-ta! răspunse cu năduf cel mustrat. Ştiu că limbuţia nu se
află printre harurile cereşti. Am încercat în fel şi chip să merg pe calea cea
bună. De zece ani port în sîn o labă a sfîntului Antonio cel tăcut. I-am
cîştigat-o la rişcă unui cuvios călugăr care slujea în mănăstirea Strahov din
Praga. Dar de multă vreme mă gîndesc şi mă socot că s-ar putea să fie o
imitaţie. Adică, să fi aparţinut unui păcătos oarecare. Dacă mai trec pe la
Praga, am să-i răsucesc bunătatea de gît cinstitului călugăr.
— S-ar putea să fie falsă, zise Zablije gînditor. Cînd vom prinde răgaz de
odihnă, o vom cerceta împreună. Poate facem schimb. Eu port la mine o
broască uscată. Broasca e adusă de la Lacul Minunilor. Îţi dau broasca şi o
jumătate din spinarea sfîntului Samuel cel Slăbănog.
— O broască?
— Ei, da! Ce te miri? Ţi-am zis că e din Lacul Minu nilor. Cînd apuc să
mă cherchelesc, păcătuind cu darul necurat al băuturii, broasca începe să
cînte. La chestii d-astea e dată dracului, Doamne iartă-mă!
— Ah, ah! se lumină Clement. Atunci, facem schimbul, sfinţia-ta.
— Mai vorbim noi. Acum e bine să tăinuim despre ce ne interesează. Cu
slujitorii boierului nu avem nimic. Iar despre o urmărire din partea lor nici
nu poate fi vorba. Ar trebui să alerge mult înainte sau îndărăt pînă să
găsească un loc bun de urcat aici. Deci, pistoalele noastre vor fi îndreptate
numai asupra boierului. După cum vedeţi, pe cărare nu pot merge doi călăreţi
alături. Aşa că va fi timp destul să vi-l arăt pe omul nostru. Sper să fiu
mulţumit de voi.
Călugării aprobară smeriţi. Zările erau limpezi ca ochii pruncului abia
înţărcat. Mirosna de brazi, uşor amăruie, înviora aerul. Pădurile de
răşinoase din dreapta şi din stînga Ampoiului se ridicau semeţe şi tăcute
pînă pe crestele mari. Tăcerea din lumea aurului se dovedea nefiresc de
adîncă. Dar călugării se aflau abia pe graniţa locurilor bogate în metalul atît
de preţios.
*
În timp ce sfinţiile-lor pîndeau trecerea lui Sigismund Báthory, Costache
Caravană se ţinea de pîrtia de urme. Zambilica, ofensat de tăcerea
călăreţului, călca fără tragere de inimă. Ghicindu-i supărarea, Costache
începu să sporovăiască uşor la urechile slutului armăsar, iar Zambilica se
învioră dintr-o dată. Din vreme în vreme, singuratecul călător aluneca de
pe cal şi lăsa unele semne tainice pentru prieteni. Cînd poposi la Măgura
Vulpii, tolănit în iarba grasă de atîta sănătate, auzi zgomot slab în
15
spatele său. Apucă pistolul cu un gest fulgerător şi se rostogoli într-o

parte, dar dintre copaci îşi făcu apariţia Cae Indru.
— Era chiar timpul să mă ajungeţi, zise Caravană cotrobăind prin
buzunarele fără fund ale hainei. Mi se urîse de atîta singurătate.
Indru îl privi amuzat. Rotofeiul său prieten scoase din adîncurile hainei o
bucată de brînză şi muşcă lacom.
— Vrei? întrebă Caravană arătîndu-i brînza a cărei culoare albă părea
destul de îndoielnică.
— Nu, mulţumesc! zîmbi Cae.
— Păcat! răspunse grăsunul. Brînza adevărată şi bună o dibăceşti întîi
după culoare. Cînd bate uşor în verde înseamnă că şi-a lepădat umezeala
din ea. E drept că miroase niţel, însă fără asemenea calităţi poate să nu fie
brînză, ci o lipie oarecare. Cunosc oameni care şi-au vindecat bojocii
mirosind brînză veche. Am un prieten în Cîmpia Zărandului. Brînză ca asta
n-am pomenit să mai facă cineva. El îmi zicea că brînza cu cît miroase mai
a dracului, cu atît devine mai gustoasă. Prietenul meu şi-a ridicat o căsuţă
la margine de codru. Într-o toamnă, avînd unele treburi prin acele părţi, mi-
am zis că n-ar strica să gust nişte brînză bună. Dar mă aflam în plină
pădure şi se lăsase o ceaţă aşa din senin. Era o ceaţă deasă printre copaci
de puteai să-ţi bagi degetele în ochi. M-am rătăcit. Chiar un vulpoi ca mine
pe asemenea ceaţă se dovedeşte neputincios. M-am gîndit că o să tremur
toată noaptea. Însă, pe neaşteptate, simt un curent de aer proaspăt.
Crengile de sus ale pădurii încep să geamă. Bătea vîntul. Şi cum şedeam
aşa cam trist, rezemat de şaua Zambilicăi, bag de seamă că în curentul de
aer se simţea un miros greu. Încalec pe Zambilica, ne luăm pe direcţia
curentului şi după trei ceasuri de galop ajungem la casa gospodarului. Un
ageamiu ar fi tremurat toată noaptea în pădure, gîndindu-se că mirosul
vine de la un stîrv, sau de la un dihor. Altădată m-am dus acolo cu un
prieten căruia am avut neprevederea să-i laud brînza din Cîmpia
Zărandului. Era un ins cam subţire, aplecat spre fineţuri şi lucruri de preţ.
Cînd ne apropiem la vreo două ceasuri călare de căşărie, numai ce îl văd pe
om că începe să se clatine. Zic:
„Ţi-e rău?‖
Zice:
„Simt în aer un miros ca de la o haită de dihori.‖
După un ceas, văd cum se ridică părul de pe calul prietenului meu.
Zambilica e rezistent la mirosul de brînză, dar calul acestuia se bălăbănea
cînd într-o parte, cînd în alta, ca beţivii. Însoţitorul meu era un om brav. A
rezistat voiniceşte pînă cînd am ajuns la vreo cinci sute de paşi în faţa
căşăriei. Acolo căzură ca trăsniţi şi om şi animal. Am descălecat degrabă.
Amîndoi se arătau fără vlagă. L-am strigat pe brînzar. Acesta s-a uitat lung
16
la ei şi mi-a zis:
„Mirosul de dihor omoară destul de rar un bărbat voinic. Dar cel de
brînză veche are putere chiar şi asupra dobitoacelor. Scoate-i de aici înainte
de a-i apuca damblaua!‖
Apoi ne-am depărtat de căşărie. După o goană de un ceas, prietenul şi-a
recăpătat vederea. Peste un alt ceas a mişcat o mînă, iar la jumătate de zi i-
a revenit graiul. Odată s-au abătut nişte lotri prin Cîmpia Zărandului cu
gîndul să prade căşăria. Pe cel mai slab dintre ei l-a doborît mirosul cam la
o poştă. Conducătorul lor, un zdrahon mare cît o uşă, a ajuns pînă în faţa
căşăriei unde a mai avut puterea să strige:
„Dau o baniţă cu galbeni celui care mă cară pînă după dealul de colo.‖
Apoi, a căzut lat. Acum opt ani găsesc în pădure o gloabă de catîr pe care
atîrna pielea ca poalele cămăşii ieşite din pantaloni. De slab şi de pricăjit ce
era, călca parcă în străchini. Mi-am zis să-l duc pînă la căşărie, iar dacă
moare, să-i tăbăcesc pielea. Cînd ajungem cam în bătaia mirosului, o dată îl
văd pe schilod că se îndreaptă de spinare şi porneşte la drum cu toată
nădejdea. Pe măsură ce ne apropiam, nărodul de catîr călca mai apăsat şi
mai sprinten. Iar cînd mai aveam doar un sfert de ceas pînă acolo, se pune
slăbănogul pe o goană că abia mă ţineam după el cu Zambilica. Ajungem în
căşărie şi mă uit mirat la arătare. Se învîrtea de colo pînă colo, fudul ca un
rege al catîrilor. Trăgea aer în piept pînă se umfla ca un cimpoi şi-l slobozea
parcă a părere de rău. După două săptămîni se rotunjise binişor. Am vrut
să-l iau cu mine, dar n-a fost chip. Se lăsa pe picioarele din spate şi-şi
bălăbănea căpă ţîna a nesupunere. N-am mai fost de mult pe la căşărie. Am
mai îmbătrînit niţel şi nu mai rabd atît de bine mirosul. Ultima dată am
plecat cu dureri de cap. Chiar şi Zambilica începe să tremure cînd simte
mirosul căşăriei.
— Mai taie lumea piroane, dar nu ca tine, rîse Ducu cel Iute făcîndu-şi
apariţia de după copaci.
— Să crezi tu că sînt piroane! bombăni Caravană. Am să te duc o dată în
Cîmpia Zărandului.
Ducu făcu o ocheadă spre Indru, observînd brînza din mîinile
grăsunului. Apoi lăsă armăsarul să pască şi se întinse lîngă prietenii săi,
dornic de puţină odihnă. Marele spadasin care îi găurise pe contele Bindácz
şi pe vestitul Perisini, arăta mai degrabă a copilandru ce se apropie de
vîrsta bărbăţiei aşteptînd să-i dea primele tuleie pe faţa curată. Avea genele
lungi, întoarse, nasul uşor coroiat, buzele puţin săltate la colţurile gurii, iar
părul creţ căzut pe frunte sporea aerul său de tinereţe. Doar umerii, ceva
mai largi decît obişnuiţii umeri ai băieţilor sub vîrsta maturităţii, îi dădeau
un oarecare semn de voinicie.
— Chirilă Zece Cuţite trebuia să ajungă înaintea ta, Ducule, observă
neliniştit Caravană.
— Aşa e. Mă miră lipsa lui.
17
— Poate că şi pe poarta păzită de el au ieşit călători, zise Cae.

— Poate, făcu Ducu gînditor, dar nu i-am văzut semnalul de fum.
— Plecăm fără el! hotărî Cae. Dacă mai întîrziem, s-ar putea să nu-i mai
ajungem pe călugării despre care mi-a vorbit Costache.
— Călugări? se miră Ducu. Dar ce avem noi cu nişte bieţi călugări?
— Dacă le-ai fi văzut caii, n-ai mai fi vorbit astfel, zise Costache. Ba cred
că ar fi fost destul numai faptul că şi-au ars bagajele în pădure.
— Am găsit urma de foc, răspunse Ducu. Pămîntul din vatră era cald.
După căldura pămîntului am socotit că focul s-a stins abia de un ceas.
— N-ai greşit, zîmbi Indru. Sîntem cu un ceas în urma călugărilor. Deci,
pe cai, prieteni!
*
Soarele trecuse puţin de cumpăna amiezii. Călugării picoteau pe Stînca
Diavolului. Cîntecul subţire al Ampoiului făcea parcă şi mai adîncă liniştea
locurilor. Dar ea se sparse curînd. Un zgomot de glasuri îi făcu pe călugări
să tresară. Primul dintre slujitorii lui Sigismund Báthory apăru după un cot
al cărării. Calul şi călăreţul trecură domol fără să bănuiască primejdia. Caii
se strecurau în şir indian, la pas, poticnindu-se în bolovănişul cărării.
Curînd ieşi la vedere Sigismund. Părintele Zablije făcu un semn scurt şi
ridică pistoalele dimpreună cu ortacii săi. Dar în aceeaşi secundă se auzi în
spatele lor vocea lui Caravană:
— Hei sfinţilor, aruncaţi pistoalele!
Călugării nu erau dintre aceia care se pierd cu firea. Săriră ca muşcaţi
de şarpe şi traseră în acelaşi timp asupra grăsanului. Un ageamiu în locul
lui Costache şi-ar fi aflat moartea. Dar focurile călugărilor nu mai întîlniră o
ţintă vie, ci numai stîncile. De după trunchiul unui copac bîzîi prin aer ceva
albicios. Părintele Zablije se îndoi de mijloc nedumerit, apoi căzu cu faţa
înainte. Unul dintre vestitele cuţite ale lui Cae Indru se abătuse asupra sa.
Buimac de cele întîmplate, părintele Clement apucă să tragă în direcţia lui
Cae. Pistolul grăsanului Costache fulgeră prin tre stînci, iar călugărul se
rostogoli pe povîrnişul dinspre Ampoi, pînă la picioarele lui Sigismund. În
faţa unui asemenea dezastru, cei trei călugări o zbughiră către pădure,
cătîndu-şi singuri pierzania. De două ori fulgerară cuţitele lui Cae. Doi
dintre fugari se poticniră parcă trăsniţi. Ultimul ajunse dincolo de tufişuri şi
se pomeni nas în nas cu Ducu. Văzîndu-l nu prea voinic la trup, călugărul
smulse toporişca de la brîu. Armă grozavă pentru un om dibaci. Marele
spadasin sări într-o parte evitînd năprasnica lovitură. Apoi fandă scurt,
încheind astfel măcelul.
Costache ieşi la vedere şi-l salută pe Sigismund cam în doi peri, neştiind
cum să i se adreseze acum cînd nu mai era principe.
— Ei, ce se petrece acolo sus, domnule Caravană? întrebă acesta.
— Pe Zambilica mea, nimic! rîse grăsunul. Ce a fost nu mai e ...
18
— Dar ce a fost?
În locul lui Costache vorbi Indru, care apăru alături, spre totala uimirea
a prinţului.
— Eşti sănătos, domnule Báthory?
— Da, domnule Indru, chiar foarte sănătos. Iar dacă poţi să-mi spui cine
e acest călugăr picat din cer la picioarele calului meu, ţi-aş rămîne
îndatorat.
— La asta mă gîndeam, zîmbi Cae. Domnul Costache are o frînghie
destul de trainică. Ar fi o nimica toată să te caţeri pînă la noi.
Sigismund se codi în prima clipă gîndindu-se la o cursă. Lepădă însă
iute acea bănuială. Indru şi Costache erau vrednici de toată preţuirea. Fu
coborîtă frînghia. Fostul principe o prinse cu îndemînare.
— Mă bucură întîlnirea cu domniile-voastre, spuse cînd se văzu sus.
— Merită să te bucure chiar din toată inima, prinţe, rîse Caravană.
Pramatiile astea îţi pregăteau prohodul.
— Mie? păli Sigismund.
— Aşa se pare, observă Cae. Dar iată că cel de colo se mişcă de-a
binelea.
Prinţul privi în jur.
— Ah, ah! observă el. Aici a fost o adevărată bătălie.
— Chiar aşa, interveni Costache. O mică bătălie pentru viaţa voastră
care a stat în cumpănă.
Porniră cu toţii spre călugăr. Acesta, prefăcîndu-se mai slăbit decît era,
murmură abia auzit:
— Domnul cu voi, păcătoşilor! Sînt părintele Zablije, umil slujitor al
bisericii. Oare se cuvine să lovească cineva într-un slujitor al celor sfinte?
Domnul să vă ierte păcatele mari!
— Ia mai du-te dracului! rîse Costache. Degeaba încerci să ne duci cu
vorba. Prin ţinuturile acestea au murit demult toţi ageamii. Iar cei care au
scăpat cu viaţă din boala prostiei, s-au tras la cîmpie. Acolo se simt la
largul lor. Adică, pot să bată cîmpii cît vor. Dar aici unde viaţa stă în
cumpăna armelor şi a chibzuielii, e greu să-l prosteşti pe careva. De unde
veneai, sfîntule?
— De la Zlatna, minţi Zablije. Am fost acolo să cum părăm nişte cai, atît
de folositori celor care stau departe de cetăţi şi oraşe.
Cae şi Ducu nu interveniră în discuţie, cunoscînd şiretenia fără seamăn
a grăsunului lor prieten. Costache nu întrebuinţa niciodată violenţa, la
modă în acea vreme, pentru a scoate de la un om toate informaţiile dorite.
Interogatoriul său se baza pe logică. O logică simplă, a unui om simplu, dar
cu inteligenţă scăpărătoare. Cînd adversarul se arăta la fel de puternic,
întrebuinţa alte haruri. În urmă cu vreo cîteva luni, oamenii lui Mihai-vodă
19
prinseseră un dregător turc venit cu gînduri ascunse în cetatea

Bucureştilor. Casnele n-au putut scoate o vorbă de la el. Costache
Caravană a cerut să fie închis alături de turc o zi şi o noapte. Cînd s-a
împlinit sorocul, avea toate informaţiile dorite.
— Frumoşi cai! observă Costache prefăcîndu-se a-l crede pe Zablije. Ar fi
totuşi nişte nelămuriri. Eu dacă veneam de la Zlatna către Alba-Iulia, mi-aş
fi continuat drumul pe sub stînci, nu prin locurile acestea neprielnice la
mers.
Călugărul avea răspunsul pregătit, dovedindu-se peste măsură de şiret.
— Aşa am făcut şi noi, domnule pînă la intrarea pe vale. Acolo, animalul
fratelui nostru Clement se scutură de povară şi se răsleţi către înălţimi.
Abia aici am apucat să-l prindem.
— Apoi, zîmbi Costache, obosit de atîta alergătură, v-aţi odihnit pe stînca
de deasupra Ampoiului.
— Chiar aşa, aprobă călugărul.
— Da, nu e rău! Vă odihneaţi cu pistoalele în mîini.
— Ah, domnule! spuse Zablije spăşit. Vremurile sînt grele prin aceste
părţi. Atît de grele încît chiar nişte umile feţe bisericeşti au nevoie de arme.
Ţara aurului e plină de oameni buni, dar şi de lotri.
— Deci aţi venit aici să vă odihniţi, lăsînd caii ascunşi la o distanţă de
trei sute de paşi? Eu totdeauna mă odihnesc alături de cal.
— Nu, domnule! Ne-am odihnit acolo. Aici am venit să căutăm un loc
bun de coborît în potecă. Auzind zarvă de glasuri în lungul Ampoiului, ne-
am pregătit de apărare. Apoi, v-aţi năpustit domniile-voastre peste noi.
— Eşti mare mincinos, jupîne călugăr. Te-am urmărit azi dimineaţă cînd
ai ieşit din Alba-Iulia.
— Nu-i adevărat! răspunse Zablije fără a-şi arăta surprinderea.
— Ai ieşit prin poarta de sud, continuă Costache rîzînd.
— Nu!
— Te-am auzit dintre mărăcinii de acolo cum puneai la cale uciderea
prinţului Sigismund.
— Nu-i adevărat!
— Ascultă, Zablije! continuă să rîdă Caravană. Am întîlnit la viaţa mea
vulpoi mai mari decît tine. Cu ăia mi-a fost mai greu. Tu eşti şiret, dar n-ai
trăit destul în pădure sau în locuri de mare primejdie, pentru a dibăci unele
haruri folositoare. Zici că vii de la Zlatna?
— Chiar aşa, domnule! răspunse hotărît călugărul.
— Mda! Nu eşti nătărău, cumetre Zablije, ci numai nepriceput.
Potcoavele cailor voştri sînt la fel. Ei bine, aceste potcoave pot fi văzute pe
tot drumul de aici pînă la Alba-Iulia. Acum ce mai spui?
Zablije nu era prost să nu recunoască nişte adevăruri limpezi ca lumina
20
zilei.
— E adevărat că venim de la Alba-Iulia, răspunse el. Dar asta nu
dovedeşte că am hotărît uciderea măriei-sale Sigismund Báthory.
— Bine! chicoti grăsunul. Am să-ţi arăt şi alte dovezi.
— Dar îl cunosc pe omul acesta, interveni mirat Sigismund. E omul de
încredere al vărului nostru Andrei Báthory.
— Deci e limpede, zise Cae.
— Chiar prea limpede, se îngălbeni Sigismund. Pramatia! O biată
pramatie în haină de cardinal. Ticălosul! Îi era teamă că mă voi întoarce în
scaunul principatului. Ei bine, mă întorc şi-l strivesc.
— Nu! Nu e bine, îl întrerupse Cae. Acum vărul vostru e principe. Acum
el are întreaga putere.
— Să-l las nepedepsit?
— N-am spus asta. Am spus doar să nu te întorci acum.
— Dar sînt un Báthory, domnilor.
— Şi el e un Báthory. Urmează-ţi drumul, prinţe! Răzbunarea cere timp
şi chibzuială.
— Ai dreptate, îşi reveni Sigismund. Întorcîndu-mă azi, mi-aş pierde
viaţa. Dacă a încercat o dată, nimic nu-l va opri să încerce şi a doua oară.
Ar mai fi totuşi o cale, continuă preocupat. Vă ofer două mii de ducaţi
pentru viaţa lui.
— Dar noi nu sîntem asasini, îl întrerupse Cae cu răceală.
— Ah, iertaţi-mă, domnilor! Mînia mă împiedică să judec. Da, da, mă voi
îndepărta de aceste locuri.
— E cea mai bună măsură, observă Cae.
— Aşa cred şi eu. Dar voi striga pe toate drumurile că a încercat să-mi ia
viaţa. Vor afla toţi nobilii principatului.
— Să nu afle! Pe nobilii principatului îi doare în cot de soarta voastră.
Cîţi dintre ei s-au grăbit să vă arate simpatia acum la plecare? Apoi, puţini
ar crede asemenea vorbe. Păstrează taina pînă se va ivi prilejul nimerit! De
fapt, e taina grea a unei familii mari.
— Poate că e mai bine aşa, oftă el. Iar acum a venit vremea să vă
mulţumesc. Noi n-am fost niciodată prieteni, domnilor.
— Nu-i vina noastră, zîmbi Ducu.
— Ştiu. E a mea. Fericit e domnul Ţării Româneşti că are asemenea
slujitori.
— Nu slujitori, prinţe, rîse Indru. Noi nu putem fi slujitorii unui om, ci
numai ai neamului nostru.
— Da, da, zise Sigismund, cu cît vă cunosc mai mult cu atît mă cuprinde
mirarea. Alţii în locul vostru m-ar fi lăsat să pier. V-aţi primejduit viaţa
pentru mine. Or, pri mej duirea vieţii nu se poate plăti în aur. Totuşi s-a ivit
21
prilejul să vă fac măcar un serviciu. Domnul Chirilă Zece Cuţite a căzut în

mîinile cardinalului. Căpitanul Jager l-a arestat în zori, chiar lîngă poarta
cetăţii Alba-Iulia. Nu-i va fi uşor prietenului vostru, mai ales că a doborît
patru dintre oştenii lui Jager.
— Prins? tresări Caravană. Dar nu există nici un ordin de urmărire
împotriva noastră.
— Există acum. Pentru capetele voastre, cardinalul oferă opt sute de
ducaţi.
— O! exclamă Ducu admirativ, am ajuns la preţ mare.
— E timpul să ne despărţim, hotărî Cae. Va trebui să luăm unele măsuri
pentru salvarea lui Chirilă .
— Va fi greu, observă Sigismund. Adică, nu. Cu domniile-voastre mă
aştept la orice.
Prinţul scoase o pungă ce se dovedea nu tocmai uşoară. Cotrobăi prin ea
şi alese trei inele în a căror montură strălu ceau pietre de mare preţ.
— Iată, murmură cu glasul înecat de emoţie, vă las nişte amintiri. M-aş
simţi umilit în faţa unui refuz.
— Nimeni nu poate respinge nişte amintiri, zise Caravană la fel de
emoţionat.
Îşi strînseră mîinile tăcuţi. Fostul principe nu mai avea nimic din vechiul
său aer arogant. Ar fi vrut să le spună acelor tineri cuvinte mult mai
frumoase, dar mintea lui se arăta neputincioasă după o astfel de încercare.
Întreaga lui fiinţă simţi nevoia unei mîngîieri. Dacă Indru şi-ar fi desfăcut
braţele, s-ar fi aruncat la pieptul lui şi nu s-ar fi ruşinat să plîngă. Pînă ieri,
fusese cel mai strălucitor om al principelui. Azi simţi pentru prima oară că e
singur. „Doamne, Dumnezeule! gîndi el. Toată simpatia şi strălucirea din
jurul fostei mele puteri se dovedeşte numai minciună. Cine şi-ar fi închipuit
că în clipele mele cele mai grele să-i am alături tocmai pe oamenii pe care i-
am prigonit cîndva. Fericit e conducătorul ce ştie să-şi aleagă prietenii!
Fericit e conducătorul care deosebeşte linguşeala şi făţărnicia de sinceritate
şi dragoste! Eu n-am văzut nimic atîta vreme cît am fost principe. Iar azi
culeg roadele.‖
Se scutură din gîndurile lui şi apucă frînghia cu un gest disperat, apoi
coborî printre slujitori şi se mistui în lungul Ampoiului.
— Eu plec la Alba-Iulia, spuse Cae, privind trist în urma lui Sigismund.
— Poate împreună cu noi, observă Ducu.
— Nu, prietene! Merg singur. Nu are rost să ne băgăm cu toţii în gura
lupului. Am un plan care cred că e bun. Pentru reuşita lui, ar fi bine să mă
aşteptaţi aici pînă la miezul nopţii. Să nu-i îngropaţi pe călugării morţi! S-ar
putea să avem nevoie de ei chiar azi. Dacă nu mă întorc pînă la miezul
nopţii, înseamnă că planul meu nu a reuşit. Atunci veţi hotărî voi salvarea
22
mea şi a lui Chirilă.

O pală de vînt îndoi vîrfurile brazilor făcîndu-i să cînte şi trecu prin
inima pădurii ca un fior.
23
Capitolul 2
C
înd gărzile porţii de nord îl aduseră pe Cae Indru în faţa
căpitanului Jager, acesta scăpă o exclamaţie de uimire:
— Pe piciorul de lemn al sfîntului Konrad cel milos, de mult n-
am mai avut o vizită atît de plăcută! Dar două arestări mari într-o singură zi
aduc mai multă bucurie decît poate suporta inima unui biet oştean. Dacă
eşti aici, înseamnă că şi prietenii domniei-tale sînt pe aproape. Deci bun
prilej să punem mîna pe ei. O să-i facă mare plăcere principelui, ştiindu-te
în lanţuri. Mi-aţi scăpat de atîtea ori încît numele meu s-a umplut de ocară.
Zău că meritam această satisfacţie! Luaţi-l! se întoarse către oşteni.
— O clipă, căpitane! zîmbi Cae. Doar nu-ţi închipui că am venit aici de
dragul vostru? Vreau să-i vorbesc principelui.
— Iar eu lui Mohamed, rîse Jager. Dar să nu mă înţelegi greşit, domnule
Indru. Cu toată ura pe care v-o port, nu vă pot refuza asemenea cerere.
Mi-e teamă însă că noul principe nu va dori să vă primească. O sută de
paşi ne despart de palat. Voi merge personal să-l vestesc pe Andrei Báthory.
Principele se afla într-o prelungită discuţie cu episco pul Naprágy, cu
domnul Kornis, comandantul oştilor Transilvaniei, cu Toma Ciomîrtan şi
contele Teleki. Intra rea căpitanului îl nemulţumi vizibil, chiar dacă acesta
era unul dintre puţinii oameni ce puteau să vină în faţa principelui la orice
oră.
— Ce doreşti, domnule Jager? întrebă cu răceală cardinalul.
— Doresc sănătatea măriei-tale, răspunse oşteanul, la fel de rece.
— Bine, mulţumesc! Altceva?
— O cerere de primire la măria-ta.
— Pentru cine?
— Pentru domnul Cae Indru.
Cardinalul sări entuziasmat de pe scaun. În jurul său se auziră unele
exclamaţii de mirare.
— Unde l-ai prins pe lotrul acela?
— Prins? Nu mă pot lăuda cu asemenea ispravă. Domnul Indru a venit
singur.
— Singur... murmură principele. Omul acesta ori e nebun de-a binelea,
ori curajul său întrece orice închipuire. E nebun. Altfel nu se poate. Ce zici,
Jager?
— Cred că a venit să-l scape pe domnul Chirilă. Dar arestarea lor îi va
aduce şi pe ceilalţi. Aceşti oameni îşi pun viaţa în pericol unii pentru alţii.
24
— Asta e şi dorinţa noastră. Pune-l în lanţuri!

— Să cred, oare, că îi refuzaţi audienţa?
— Doar nu-ţi închipui că voi sta de vorbă cu un lotru?
— Cuvîntul de ocară nu i se potriveşte, interveni contele Teleki zîmbind.
— Vai, dragă conte! răspunse cardinalul cu prefăcută obidă. I s-ar potrivi
oare un nume mai bun?
— Aşa se pare. Domnul Indru e consilierul lui Mihai-vodă, vasalul vostru
prin moştenire. Obîrşia lui nu se află cu nimic mai prejos decît a voastră.
— Decît a noastră? rămase perplex cardinalul.
— Absolut, răspunse Teleki, mirîndu-se că-i ţine parte unui om pe care
ar trebui să-l urască din toată inima. Cae Indru e fiul prinţului valah Petre
Cercel, fostul domn al Ţării Româneşti.
— Vai, vai! rîse cardinalul. Şi de ce nu e domn în locul lui Mihai-vodă?
— Îi lipsesc asemenea gînduri de mărire.
— Se pare că eşti bine informat, dragă conte.
— Nu mai mult decît alţii.
— Să fie oare şi domnul Chirilă fiu de prinţ?
— Nimeni nu ştie, măria-ta. În privinţa lui Chirilă s-au zvonit multe şi
poate fără temei. Valahii îi pomenesc numele în rugăciunile lor. Se zice că
multe dintre frumoasele fete ale Transilvaniei se culcă seara purtîndu-l în
gînd. S-au scornit legende în jurul său, dar s-au aflat şi lucruri adevărate,
care, chibzuite adînc, duc spre sminteală sau spre vitejie fără seamăn. În
urmă cu cinci ani, Chirilă era pus sub urmărirea legilor, ca şi azi. Ei bine,
omul acesta nu s-a sfiit să se strecoare în Alba-Iulia, unde cuţitele lui au
adus moartea unei solii turceşti.
— E un criminal, nu un viteaz, observă cardinalul.
— Numai la prima vedere. Solia turcească arsese în drumul ei un sat de
munteni din Ţara Românească. Atît el cît şi Ducu cel Iute au apărut acum
cîţiva ani la curtea din Bucureşti, alături de Costache Caravană. Poate că
nici Mihai-vodă nu cunoaşte amănunte asupra lor. Ultima dată l-am văzut
pe Chirilă la un bal dat chiar aici de fostul principe Sigismund. Cînd a
intrat în sală, s-a auzit un murmur de admiraţie. Poate nu pentru
frumuseţe, ci pentru măreţia lui. Atunci s-a petrecut un fapt cu totul ieşit
din comun. Măria-ta ştii că domnul conte Francisc Teke, cel mai bogat nobil
din Transilvania, are două fete: Marta şi Alberta. Le-a mers vestea pînă
departe pentru frumuseţea lor. Ei bine, contesa Alberta s-a smuls de lîngă
părinţi parcă vrăjită şi s-a apropiat de domnul Chirilă. Curtenii o priveau
înmărmuriţi. Chiar principele a cătat spre ea cu mirare. Alberta şi-a scos de
la gît o frumoasă cruce de aur bătută cu nestemate şi i-a dăruit-o lui
Chirilă. De atunci au trecut mai bine de patru ani. Marta s-a măritat cu un
baron din Bavaria. Alberta oftează poate şi azi. Se pare că marea dragoste a
25
acestui bărbat e dăruită în întregime neamului valahilor.

— Crezi că ar trebui să-l primim pe Indru? Întrebă cardinalul
impresionat.
— Nu cred nimic. Aici ar trebui să răspundă cancelarul vostru, domnul
Naprágy.
— Aşa, aşa! aprobă Andrei. Aşteptăm părerea domniei-tale, dragă
Naprágy.
— Nu! Nu el trebuie să vorbească! sări veninos rotofeiul Kornis.
Arestatului i se potriveşte mai bine nume le de lotru. Acum cîţiva ani nu s-a
sfiit să-l facă prizonier pe fostul principe al Transilvaniei, chiar aici în palat.
Cînd am încercat să mă împotrivesc, m-a lovit ca pe un om de rînd. Ani
întregi a iscodit prin împrejurimile cetăţii, dibăcindu-ne toate secretele
mari. Unde a fost prins Chirilă, măria-ta? Oare nu lîngă poarta cetăţii? Ar
mai trebui şi alte dovezi care să ateste că mai iscodesc şi azi la secretele
curţii noastre? Iată că noul arestat se afla tot prin apropiere şi vă asigur că
ceilalţi ortaci ai lor nu sînt prea departe. Pe aceşti oameni ar trebui să-i
spînzurăm fără nici o judecată. Sîntem la vreme de cumpănă, cînd secretele
noastre nu trebuie să încapă în mîinile altora. Dacă vom fi îndurători cu ei,
nu vom avea milă de noi.
Argumentele lui Kornis erau puternice şi făcură mare impresie asupra
lui Andrei Báthory.
— Se pare că ai mare dreptate, dragă Kornis, aprobă el. Noua politică a
Transilvaniei va suferi mult cu asemenea iscoditori aflaţi în prejma noastră.
Ne-am gîndit bine cînd am pus preţ în aur pe capetele lor de lotri. Îi refuz
audienţa, domnule Jager. Pune-l în lanţuri! La noapte îi vom trece prin
casne.
Căpitanul se înclină şi părăsi încăperea, dar se întoarse după un sfert de
ceas.
— Ei, ce mai e? întrebă principele mirat.
— Arestatul vă trimite prin mine o solie. Zice că ar fi ceva atît de grabnic
încît nu suferă nici cea mai mică întîrziere.
— Să auzim, să auzim, dragă Jager! Cum sună aceas tă solie?
— Doar un singur cuvînt, măria-ta.
— Un singur cuvînt? Dar un singur cuvînt n-a constituit niciodată o
solie. Rosteşte-l, domnule!
— Zablije, spuse Jager nepăsător.
Zîmbetul se şterse brusc de pe faţa cardinalului. Dacă trăsnetul ar fi
căzut lîngă el, n-ar fi rămas mai descum pănit. Încercă să se reculeagă fără
să reuşească deplin. Cuvîntul se abătuse asupra sa ca o lovitură de
măciucă. Mîinile îi tremurau atît de puternic încît fu nevoit să le ascundă
sub masă. Oaspeţii se priviră buimaci. Cînd reuşi să vorbească, vocea lui
26
răsună răguşită ca un hîrîit.

— Domnilor, doresc să rămîn singur. Adu-mi aresta tul, căpitane!
La apariţia lui Indru, privirea cardinalului era aspră, ameninţătoare. Dar
tînărul se apropie zîmbind, salută scurt, ca în faţa unui egal, şi aşteptă să i
se vorbească.
— Iată, zise principele, că nu ne-a fost greu să-i prindem pe doi dintre
lotrii lui Mihai-vodă. Acei lotri după care vărul nostru, Christ să-l ţină în
sănătate, a alergat atîta vre me! Văd că eşti bine priponit în lanţuri. Adică
aşa cum se cuvine. Lasă-ne singuri, Jager! Sînt un principe blînd, continuă
el după ce se închise uşa în urma căpitanului. Atît de blînd încît am hotărît
să stau de vorbă cu un lotru chiar dacă nu i-am înţeles cererea de audienţă.
Vorbeşte, omule!
Auzind asemenea insulte, ochii prizonierului de subţiară ca la pisici în
vreme de lumină mare. Dar pe faţa lui, principele nu putu citi altceva. Prin
pomenirea lui Zablije, Cae cîştigase prima bătălie cu cardinalul, însă
izbînda pînă la capăt cerea stăpînire de sine şi abilitate.
— Măria-ta, zise continuînd să zîmbească, sub vechea domnie am fost
prigoniţi. Apoi s-a dovedit că învinuirile ce ni se puneau în seamă erau fără
temei, iar Sigismund Báthory ne-a primit cu toate onorurile ce ni se
cuveneau. Sub noua domnie s-a pus preţ în aur pe capetele noastre. Eu şi
Chirilă ne aflăm în lanţuri. Pe ce se întemeiază această prigoană, măria-ta?
— Pe învinuirea că iscodiţi secretele principatului.
— Da, e o învinuire grea. Dar există măcar o singură dovadă în această
privinţă?
— Există, zise tăios principele. Ea stă chiar în prezenţa voastră aici.
— Asta nu e dovadă, ci o presupunere.
— Poate. În fond, ce vrei? Ai venit să discuţi măsurile noastre?
— Nu, trecu la atac Indru. Am venit să vă spun că vărul vostru, prinţul
Sigismund Báthory, e mort.
Deşi o dorea din tot sufletul, vestea venită din partea prizonierului îl
năuci cu totul. Dacă acest om cunoştea numele lui Zablije, dacă aflase
despre moartea vărului, cu siguranţă că ştia mai multe. „Ah, şi-a dat singur
osînda! gîndi cardinalul. Tînărul acesta va trebui să moară chiar azi, dar nu
înainte de a scoate de la el întreaga taină. Şi s-a nimerit cum nu se poate
mai bine. Vom pune pe seama lui uciderea vărului nostru.‖
— Iubitul nostru văr? întrebă cu prefăcută durere. Nu cred. Nu cred o
vorbă.
— Şi totuşi e mort, măria-ta. Am fost de faţă la acel asasinat.
— A... sa... si... nat? murmură cardinalul. Dacă ai fost de faţă, înseamnă
că eşti părtaş la crimă. Sau, poate chiar ucigaşul. Vei fi pus la casne în cel
mult un ceas.
27
— Dar pot răspunde şi fără casne, rîse Cae privindu-l ţintă. Nu eu sînt
părtaş la crimă, ci Andrei Báthory, prin cipele Transilvaniei.
Cardinalul se strînse parcă lovit de săgeată. Făcu totuşi un efort lăudabil
şi se ridică ameninţător.
— Cum îndrăzneşti?
Cae simţi că a venit momentul hotărîtor al disputei. Acum trebuia să
folosească întreaga lui dibăcie.
— Măria-ta, spuse rîzînd, am venit cu o propunere de pe urma căreia
principele Transilvaniei va ieşi în cîştig. Dar nişte tratative nu pot continua
cu insulte. Avem asemenea dovezi încît familia Báthory, împăratul Rudolf şi
întreaga populaţie a principatului vor cunoaşte numele adevăratului asasin.
Ei bine, am venit să vă propun distrugerea dovezilor.
Cardinalul îşi trecu limba peste buzele uscate, parcă umbrite de arşiţă.
— Vorbeşte, domnule! S-ar putea să te răsplătesc sau să te trimit la
spînzurătoare.
— Ultima ar fi o mare greşeală. Totdeauna tratativele au adus mai multe
foloase decît înfruntările. Dacă nu voi fi liber peste un ceas, prietenii mei
vor crede că trebuie să acţioneze aşa cum ne-am învoit înainte de a veni
aici. Am totuşi convingerea că ne vom înţelege, spre binele celor două părţi.
Vă propun, deci, predarea în mîinile voastre a celor cinci călugări, în
schimbul eliberării prietenului Chirilă.
— Dar cine-ţi spune că eu îi cunosc pe călugării despre care vorbeşti?
întrebă cardinalul batjocoritor.
— Ei spun. Avem mărturii scrise.
— Poate nişte mărturii luate sub ameninţarea armelor, spre discreditarea
noastră.
— Măria-ta, răspunse Cae atît de liniştit încît îl potoli cu totul. Să zicem
că ar fi aşa. Că am smuls acele mărturii sub ameninţare. Ei bine, fie! Putem
întrerupe tratativele. Prietenii mei îi vor preda pe călugări familiei Báthory,
iar familia va şti să afle adevărul.
În faţa unor asemenea argumente, cardinalul capitulă definitiv, convins
că nu există altă ieşire.
— Te ascult, domnule. Te ascult. Nu cred să fi pome nit despre
întreruperea discuţiei. Atît doar că tîrgul propus mi se pare plin de
cusururi. Nu-mi recunosc vreo vină în asasinarea vărului nostru, dar vreau
să evit un scandal acum la început de domnie. Ceea ce-mi propui nu mă sa
tisface. Îi voi primi pe călugări dimpreună cu dovezile. Pînă aici e limpede.
Rămîn însă cei şapte slujitori ai vărului nostru.
— În privinţa lor să nu vă faceţi griji. Ei nu i-au văzut pe asasini, iar
spaima lor a fost atît de cumplită încît au ridicat cadavrul lui Sigismund şi
şi-au continuat drumul în goana cailor.
28
— Fie! aprobă cardinalul. Mai rămîi domnia-ta dimpreună cu prietenii.

— Aşa e! rîse din nou Cae. Dar ce putem spune fără dovezi? Cine ar
îndrăzni să-l acuze pe principele Transil vaniei? Noi? Oare cînd au mai fost
crezute vorbele duşma nilor? Din contră, noi avem temeri, continuă Indru
cu dibăcie, aruncîndu-i o nadă.
— Voi? Nu înţeleg.
— Ar fi bine. Ar fi bine să nu arunci asupra noastră acel asasinat.
Cardinalul îşi reţinu un zîmbet, dar ochii îl trădară, astfel tînărul ghici că
muşcase din nadă.
„Ideea nu e rea, gîndi Andrei Báthory. Nărodul acesta mi-o aduce pe
tavă. Zablije şi cei patru călugări vor depune mărturie împotriva lui Indru şi
a lotrilor care îl însoţesc. Îl vom acuza de amestec pe Mihai-vodă, iar
dovezile vino văţiei lor vor ajunge la puternica noastră familie. Celor doi le
dau libertate azi, ca să-i prind mîine.‖
— Cum procedăm? întrebă cardinalul.
— Simplu, măria-ta. Trimite-l pe Jager la miezul nopţii lîngă Stînca
Diavolului! Noi vom fi sus, iar el pe vale. Cu ajutorul unei frînghii vom
coborî întîi trei dintre călugări. Căpitanul îl va slobozi pe Chirilă. Cînd
prietenul nostru va ajunge sus, vor urma ceilalţi doi călugări, dimpreună cu
dovezile.
— Aşa să fie!
— Dar nu e totul, continuă Cae. Măria-ta ai auzit despre noi că nu ne
lăsăm păcăliţi. La cel mai mic semn de trădare din partea oamenilor voştri,
lucrurile vor lua o întorsătură urîtă. Ne-am asigurat asemenea măsuri încît
e bine ca totul să se desfăşoare cu bună rînduială. Şi mai e ceva. Eu trebuie
să plec acum, altfel mi-e teamă să nu ajung prea tîrziu.
— Bine! hotărî Andrei. Deci, la miezul nopţii.
— La miezul nopţii, măria-ta.
Principele se apropie de uşă şi-l strigă pe Jager. Căpitanul intră în odaie,
gata să-şi ia prizonierul, dar rămase înmărmurit auzind noile porunci.
— Din clipa aceasta e liber. Desfă-i lanţurile!
— Prea bine, măria-ta. Deci e...
— Să-i dai armele, calul şi o scrisoare de trecere! Iar domnia-ta să te
întorci peste o jumătate de ceas! Am să-ţi încredinţez unele sarcini.
Cînd se despărţi de căpitan, Cae rosti jumătate în glumă, jumătate în
serios:
— Te dezamăgesc, domnul meu.
— Văd, răspunse acesta îmbufnat. Pe lîngă dezamăgire pierd şi ducaţii
promişi pentru arestarea domniei-tale.
— Ei, ei, n-ai muncit pentru ducaţii promişi. Eu am venit la Alba-Iulia de
bunăvoie.
29
— Şi pleci la fel, încheie căpitanul dezgustat.

După acele vorbe, fostul prizonier încălecă pe Vînt Sălbatec şi se depărtă
fără grabă către poarta de nord a cetă ţii. Nu departe de poartă se afla
vestitul han, Pivniţa Şardului, iar peste drum, la mare concurenţă, hanul
nu mai puţin cunoscut prin împrejurimi, Pîlnia Luminoasă. Călătorul
nehotărît putea să moară de foame sau de sete, dacă lua seama la
îndemnurile hangiilor. Proprietarul „Pivniţei Şardului‖, jupînul Ieremia
Cipcigan, zis Goliat, un bărbat mărunt, stafidit, uşor adus de spate ca o
coajă de nucă, şedea trei sferturi din zi pe un scăunel aşezat în faţa
hanului. De cealaltă parte, jupînul Romuluţ Tănase, bărbat cît un cal de
povară, cu fundul mare ca o covată, cu degetele mîinilor asemenea unor
cîrnaţi proaspeţi, avea scăunelul său, iar disputa verbală aruncată peste
drum de cinstiţii jupîni făcea parcă punte între cele două firme rivale. Dar
nici Cipcigan, zis Goliat, nici Tănase nu aveau porniri veninoase unul
împotriva altuia. Totul pornea de la neveste, care îi asmuţeau şi-i dăscăleau
cîte o jumătate de noapte. Nu s-au bătut împreună decît o singură dată. O
făcuseră în mijlocul drumului, pe graniţa dintre cele două hanuri, iar cele
două neveste îi asmuţeau pe de lături. Goliat, mărunt, pipernicit şi ager, îl
pocnise de cîteva ori pe Tănase, dar numai în partea de jos a trupului, după
cum îl ajuta înălţimea. Tănase, înalt cît o grindă, se învîrtea domol în jurul
lui Goliat, aplecat de parcă ar fi căutat ceva pe jos, însă nu reuşi să-şi
nimerească rivalul. Nemulţumit de imprecizia loviturilor sale, lui Tănase îi
veni în minte să se prăvale peste Goliat, iar lupta luă sfîrşit. După cinci zile,
în care frecţiile cu oţet şi lipitorile făcură adevărate minuni, Goliat îşi veni în
fire, dar la vreme de ploaie simţea unele dureri în oase.
Cînd apărea un client în mijlocul drumului, Goliat îi striga prietenos:
— Nu, domnule! Nu intraţi în hanul nostru! Mai bine poftiţi alături! La
noi, vinurile tari sînt în stare să doboare un om sănătos la trup. Dar peste
drum puteţi bea o săptămînă fără să simţiţi asemenea nenorocire.
— Ah, ah! striga Tănase de cealaltă parte. Intraţi, domnule, fără teamă la
vecinul nostru! Acolo găsiţi cele mai minunate poşirci şi spălături de vase
din tot ţinutul. Tămîiosul nostru de Cistei a doborît mulţi bărbaţi cu faimă.
Nu vă încumetaţi, domnule, spre năbădăiosul nostru tămîios! Dacă aveţi
însă ceva vătămătură, sau slăbiciuni ale bărbăţiei, ori gută, ori ţîfnă, sau
reumă, sau dureri de suflet, atunci nu s-ar afla leac mai potrivit decît vinul
nostru.
— Aşa e, domnilor! răspundea Goliat. Cu ani în urmă, bărbaţii smintiţi la
trup şi la minte foloseau tămîiosul, dar azi trăim alte timpuri. Gusturile s-
au făcut mai alese. Bărbaţii subţiri ştiu să preţuiască un vin roşu, adus de
pe dealurile Şardului. La prima vedere pare apos. După două căni simţi
cum se aprinde focul în vinele hodorogite, iar sîngele se învîrtoşează aspru,
30
dornic de viaţă. Puţini ştiu că vinurile de Şard vindecă femeile sterpe şi-i
întineresc pe patriarhi. Am văzut o femeie stearpă care a făcut cinci gemeni
după ce a gustat din vinul nostru roşu. Am văzut un unchiaş trăgînd la noi
cu gîndul să moară în tihnă. După o săptămînă, ne-a făcut întrebarea dacă
ştim o muiere trupeşă, bună de măritat cu un zurbagiu fără pereche.
— Nu minte, domnule! răspundea Tănase blajin. Intraţi acolo! Vecinul
ştie să prepare nişte miei arşi în spuză. La noi, sînt abia rumeniţi. Intraţi
domnule, acolo, unde cănile au fost spălate cu grijă acum treizeci de ani!
Noi le spălăm în fiecare zi, dintr-o aplecare prostească. La mine greu puteţi
vedea, pe gratis, mai mult de opt încă ierări pe zi. Dincolo, oamenii se
închină roşi de acreala păcatelor, cu gîndurile îndreptate spre posturi şi
rugă ciuni. La mine, şuncile afumate, mari cît un dos de vădană, cîrnaţi
lungi cît funiile, pîinea de casă cît un pîntec de iarbă, ţuica de Cricău cu
care otrăveşti sufletul întărind trupul, vinurile prea grele pentru nevolnici te
îndeamnă spre desfrînare.
Cei doi jupîni plecau o dată pe lună după cumpărături departe de Alba-
Iulia şi lipseau cîteva zile. Atunci, simpaticele hangiţe ieşeau în uliţă, gata
de păruială, spre marea satisfacţie a clienţilor. În acele zile, scăunelele
bărbaţilor nu mai foloseau pentru fund, ci mîngîiau reciproc zdra venele
căpăţîni ale ambiţioaselor proprietărese. Doamna Tănase era înaltă,
uscăţivă şi ciolănoasă, deosebindu-se de doamna Cipcigan, care se mîndrea
cu nişte fălci puternice cît două verze una lîngă alta, cu picioarele scurte,
cărora le atîrna la spate un butoiaş ce se sălta vesel după fiecare căl cătură.
Războiul se pornea psihologic din uşile celor două hanuri, cu vorbe
mieroase, ori cu vorbe cu tîlc, apoi începeau mişcările strategice de
intimidare. Poalele largi se ridicau în cap, arătîndu-şi una alteia respectul
cuvenit. Clienţii dădeau adevărată năvală spre hanuri, dornici de distracţii
picante, iar vînzarea băuturilor întrecea toate aşteptările.
Cînd apăru Cae Indru, Tănase şi Goliat îl îndemnară unul spre altul, dar
tînărul, bun cunoscător al locurilor şi obiceiurilor, intră dintr-o doară la
Pivniţa Şardului, gîndindu-se cu părere de rău că-i lipseşte vremea
necesară pentru a-i asculta pe hangii. Slujitorii îl înconjurară degrabă,
aşteptîndu-se la un bacşiş gras din partea unui tînăr atît de strălucitor, al
cărui armăsar ar fi stîrnit invidia celor mai de seamă dregători.
În timp ce mînca îngîndurat, privirile lui Cae se opriră întîmplător
asupra a patru oşteni, cam gălăgioşi după cîteva căni de vin bun. Astfel,
observă cu mirare că oştenii discutau aprins, arătînd cu mîinile către el.
După cîteva clipe se ridicară băţoşi, zăngănindu-şi armele şi se opriră la
cîţiva paşi.
— Domnule, zise cel mai voinic dintre ei, acum un ceas erai în lanţuri.
Te-am văzut cum te văd şi mă vezi.
31
— Da, zîmbi Cae. Asta era acum un ceas.

Răspunsul atît de liniştit îl zăpăci un moment pe uriaşul oştean. Îşi
reveni însă degrabă şi spuse ameninţător:
— Se pare că ai fugit, altfel am fi ştiut şi noi. Nimic nu se întîmplă aici
fără ştirea noastră.
— Am o scrisoare de trecere.
— Sînt multe scrisori mincinoase. Fă bine şi pofteşte cu noi! Sau te luăm
pe sus.
— Aş merge cu dragă inimă. Din păcate, sînt grăbit. Mai bine vă plătesc
o găleată cu vin...
— Auzi, auzi! rîse voinicul. Haide, scoală fără nazuri, înainte de a te
mirui cum se cuvine.
— Dacă nu vă potoliţi, vă rup urechile! răspunse Cae aspru.
— Pe trăsnetele şi fulgerele sfîntului Ilie! rîse uriaşul. Aţi auzit, fraţilor?
Nimic nu ne mai opreşte să-l cotonogim. Puneţi mîna...
Uriaşul nu mai apucă să-şi încheie porunca. Masa grea de stejar parcă
se prăvăli singură peste ei. Cae făcu un salt pînă lîngă perete. Unul dintre
oşteni se ridică mai sprin ten, cu pistolul în mînă. Cuţitul lui Cae zbură pe
distanţa scurtă de cîţiva paşi, înfigîndu-se în braţul oşteanului. Cineva
strigă din toate puterile:
— Fugiţi! Ăsta e Cae Indru.
Pe feţele oştenilor se întipări brusc o spaimă de moarte. Rămaseră
descumpăniţi acolo unde erau, neîndrăznind să facă vreo mişcare.
— Puneţi armele la locul lor! porunci Cae.
Oştenii îl ascultară aiuriţi, încurcîndu-se între ei.
— Cine e şeful vostru?
— Eu, îngînă uriaşul.
— Apropie-te!
— Să nu daţi, domnule! îl rugă oşteanul. Am auzit că lucraţi cu unele
haruri diavoliceşti şi nimeni nu vă stă împotrivă. Dacă ştiam de la început...
— Bine, bine! rîse Cae. Ştii să citeşti?
— Slab, domnule, dar mă descurc.
— Atunci, uită-te pe hîrtia de trecere!
Oşteanul privi hîrtia, chiar dacă literele îi jucau dinaintea ochilor.
— E în regulă?
— În cea mai bună regulă.
— Bine! E timpul să vă retrageţi! Pe tine puteam să te ucid, se întoarse
către cel cu pistolul, scoţîndu-i cuţitul din rană.
Oştenii o zbughiră afară. Cae îşi văzu mai departe de mîncare. După
cîteva minute simţi din nou că e privit. Un cerşetor îşi întinse mîinile
aproape de el. Poate unul dintre miile de cerşetori care cutreierau tîrgurile
32
principatului.
— Înălţimea-ta, grăi omul, chiar dacă am fost alungat de la alte mese,
mă pricep ca nimeni altul să ghicesc trecutul şi viitorul unui bărbat lipsit
de zgîrcenie.
Apoi şopti:
— Sînt Ion Chioreanu, fostul secretar al lui Iojica.
— Te-am recunoscut, murmură Cae, fără să-şi arate surpriza.
— Iată, înălţimea-ta, aceste mătănii sfinţite... am un mesaj pentru
domnia-ta. Îl găseşti sub şaua calului. Cu aceste mătănii i-am slujit pe
mulţi... mesajul e de la Toma Ciomîrtan, în care poţi să ai toată
încrederea... dar dacă nu doriţi...
Cae scotoci prin buzunare, îi dărui o monedă măruntă şi-i făcu semn să
se retragă. Cerşetorul mulţumi cu plecăciuni adînci, trecu pe la alte mese
înşirînd verzi şi uscate, apoi se mistui prin uşa de la ieşire.
Cae părăsi Alba-Iulia. Vînt Sălbatec, lăsat în voia lui, se întinse
voiniceşte la drum. Cînd ajunseră dincolo de Măgura Vulpii, lumina zilei se
îngîna cu amurgul. Abia acolo îşi îngăduiră un moment de odihnă. În vreme
ce calul muşca lacom din iarba fragedă, călăreţul scoase mesajul adus de
falsul cerşetor şi citi:
„Domnule Cae Indru,
Cunosc vechea prietenie dintre voi şi regretatul Iojica. Fostul cancelar al
Transilvaniei se putea numi fără gre şeală un mare român. Atît de mare încît
nu ne-am putut asemăna cu el. Înainte de a fi pus în lanţuri, Iojica mi-a
încredinţat patruzeci de mii de ducaţi, cu rugămintea să-i ţin la dispoziţia
voastră ca parte din averea ce vi se cuvine. De suma aceasta puteţi să
dispuneţi la prima cerere făcută domnului Izu Klein, starostele negustorilor
din Sibiu. Parola de recunoaştere este: «Prin moartea lui Iojica românii de
pretutindeni au pierdut un om de seamă».
Am devenit consilierul noului principe nu în scopuri de mărire, ci pentru a
continua lucrarea începută de Iojica şi Mihai-vodă, în vederea unirii tuturor
românilor.
Andrei Báthory e o pramatie fără nici un dumnezeu. În treburile
principatului nu se ridică la valoarea lui Sigismund. E atît de slab încît prevăd
înfruntări de oşti pe pămîntul Transilvaniei. Turcilor le-a făcut o scrisoare prin
care le cere firman de domnie. Pe poloni îi înşală cu altă scrisoare,
făgăduindu-le principatul dimpreună cu Moldova şi Ţara Românească, pînă la
Dunăre. I-a făcut scrisoare împăratului Rudolf, căruia îi cere sprijin împo triva
turcilor şi recunoaşterea lui ca principe. Îi porun ceşte lui Ieremia Movilă prin
altă scrisoare să strîngă oştile Moldovei, păcălindu-l că-i va da fratelui său
scaunul de domnie a lui Mihai-vodă. În ultima scrisoare îi cere lui Mihai-vodă
să părăsească Ţara Românească. Scrisorile nu sînt semnate de principe, aşa
cum s-ar fi cuvenit, ci de episcopul Naprágy, altă pramatie care e mai
primejdios decît cardinalul tocmai prin prostia şi aroganţa lui fără seamăn.
Sînt de părere să nu urmăriţi soliile. Lăsaţi scrisorile să ajungă la locul lor!
În felul acesta veţi trage mai multe foloase, ştiindu-le conţinutul.
33
Prin schimbarea din Transilvania, primejdia e mare pentru Ţara

Românească. Turcii se mişcă şi ei ameninţători acum la vreme bună de lupte.
Ţara Moldovei va strînge oşti. Hatmanul Poloniei, domnul Zamoyski, a pus
tabără lîngă Zim, hotărît să coboare spre Dunăre la cel mai mic semn a lui
Andrei Báthory. Din îndemnul prin cipelui, Kornis va strînge oşti lîngă Aiud.
Împăratul Rudolf e departe de a fi un bun om politic. S-ar putea ca viitoarele
sale hotărîri să fie chiar mai primejdioase decît tot ce v-am spus. În asemenea
situaţie, nu armele hotărăsc destinul Ţării Româneşti, ci viclenia.
Domnule Indru, Iojica avea o casă în Sebeş. Acolo v-aţi întîlnit cu el de
multe ori. Acum, casa e locuită de Ion Chioreanu, care lucrează pentru noi. Ar
fi bine să-i tri miteţi lui Chioreanu un om de legătură. Toate mesajele noastre
vor trece prin casa din Sebeş.
Al vostru, Toma Ciomîrtan.”
Cae aprinse hîrtia şi răspîndi cenuşa rămasă. La poalele munţilor se
aşeză înserarea. Crestele străluceau în lumină.
*
Costache Caravană nu era omul care să se mire din orice, dar în faţa
părintelui Clement, socotit mort, scoase un şuierat mai grăitor decît
cuvintele. După ce-şi reveni din uimirea firească, se apucă să-l repare
folosind unele oblojeli şi ierburi ştiute numai de el. Cînd isprăvi lucrarea
aşa cum se cuvine, porni un mic discurs ce produse asupra călugărului un
efect asemănător cu paralizia.
— Sfîntule, zise cu vocea lui piţigăiată, minuni se mai întîmplă... fiindcă
nu ca alţii... fără să mă laud... carele ar fi unul la zece mii... dar vă jucarăm
în foi de viţă... că dacă n-ai ochiul ager... numai laba aia de ziceam eu să
auzim de bine... şi poate chiar mai mult... pe Zambilica mea dacă mint! Alţii
numai cu farmece sau cu ceva moşmoande...
Costache se opri brusc văzîndu-l pe călugăr cu gura căscată de uimire.
— Ai priceput, sfîntule?
Clement se scărpină după ureche, năuc.
— Nu prea.
— Se poate, recunoscu grăsanul. Totdeauna cînd vreau să vorbesc în
pilde şi fineţuri o cam încurc... noi de la Adam şi Eva... fiindcă e bine să fii
copt... carele pre el şi pre alţii... fără a mai pune la socoteală haleala şi
mărunţişul... că bafta tot baftă rămîne...
— Nu, nu! îl întrerupse rugător Clement. Dacă vrei să-i zici ceva, ia-o pe
bucăţele!
— Aşa, aşa, sfîntule! aprobă Costache privindu-l cam nătîng. Taman asta
zisei şi eu. Cînd nu e prea lung, o descurc binişor... că şi alde ăia... carele
pre alţii... dar tocmai de sus de pe stîncă... unde altul rămînea lat... însă tot
laba aia...
— Ho, domnule, opreşte! se luă cu mîinile de păr Clement. De fapt, ce
34
vrei domnia-ta?
Costache zîmbi cu gura pînă la urechi.
— Păi, ziceam cum ai căzutără...
— E, bată-te norocul! se lumină acesta. Lasă că îţi spun eu cum a fost.
Glonţul domniei-tale s-a oprit în laba sfîntului Antonio cel tăcut, căreia i-
am pus cîndva înveliş de zale. Eu am picat de pe stînca aia mai mult de
spaimă. E drept că m-am zdrobit niţel, însă oblojelile făcute de domnia-ta
m-au uşurat. Of, of, greu a mai fost să scoţi o vorbă ca lumea! Nu prea
înţelegeam unde vrei să baţi.
— Să fie la mine ceva lipsă de judecată? întrebă Costache păstrîndu-şi
aerul nătîng.
— De! zise precaut călugărul. N-aş putea spune cu toată hotărîrea, dar
măcar cu harul vorbirii nu prea eşti dăruit. Cît despre mine, sigur că a fost
o minune din cele mari...
— Păi asta ziceam şi eu, sări Costache. Despre minuni, sfinţia-ta... că
strămoşii voştri, domnii Cain şi Isac, s-au bătutără ca chiorii... Isac l-a
omorît pe Cain, iar Noe şi domnul Avram...
— Ah, pe Sfintele Daruri! se tîngui Clement, impresionat de atîta prostie
şi ignoranţă. Poate vrei să zici Abel...
— Chiar aşa! se corectă Caravană. Abel şi Isac...
— Vai, vai, domnule! strigă Clement deznădăjduit. Ce-l amesteci pe Isac
în treaba aceea? Cain l-a omorît pe Abel.
— Zău? poate că unele cercetări făcute mai tîrziu l-au scos din cauză pe
domnul Isac...
— Ascultă, omule! zbieră Clement, cuprins de un tremur nervos. Cu
neştiinţa domniei-tale şi cu lipsa de har a gîndirii, eşti în stare să omori un
om sănătos. Iar pe un bolnav ca mine îl pui la casne.
Costache nu luă în seamă vorbele călugărului şi continuă băţos discuţia
pe teme religioase:
— Pe urmă inchiziţia, sfinţia-ta... carele mult bine au făcutără pe
Pămînt... a zis să fie post joia... că vinerile nu mai aveau căutare...
— Joia? se înfioră Clement. Taci, păcătosule! Cine ţi-a băgat în cap
asemenea trăsnaie?
— Păi... voi popii... carele...
— Noi? strigă Clement. Noi nu sîntem popi, ci călugări iezuiţi. Iar cei care
propovăduiesc despre post sînt chivernisiţi cu harurile dracului şi cu
spurcăciuni.
— Asta o spuneţi voi, iezuiţii... carele nu aveţi nici bise rică, nici măcar
schituri.
— Aiurea! spuse fălos călugărul. Ai fost vreodată în Polonia?
— N-am fost, minţi Caravană.
35
— Atunci, n-ai de unde să ştii. Noi avem la Zim cea mai frumoasă
biserică. Dacă ai vedea chiliile şi pivniţele noastre...
— O fi fost, rîse grăsunul. O fost pe timpuri. Dar acum nici măcar în Zim
nu mai poate fi o biserică de iezuiţi.
— Să fii domnia-ta sănătos! răspunse cam de sus călugărul. Acum două
săptămîni cînd ne-a luat de acolo părintele Zablije, biserica noastră era mai
frumoasă ca oricînd.
Vocea călugărului devenise atît de puternică încît Zablije, aflat ceva mai
încolo sub supravegherea lui Ducu, strigă supărat:
— Clement, Clement, potoleşte-ţi gura! Ţi-am spus că ăsta e marele tău
păcat. Nu vezi că domnul de lîngă tine te trage de limbă?
Clement închise gura nemulţumit şi-l privi cu superioritate pe Caravană
fără să bănuiască nici pe departe că se afla în faţa unuia dintre cei mai
şireţi oameni din cîţi întîlnise el. Nici Costache nu mai insistă. Obţinuse
destule informaţii.
*
În timp ce Cae Indru ieşi din Alba-Iulia prin poarta de nord, trăsura
contelui Teleki făcu acelaşi lucru la poarta de sud. Lăsînd la o parte
mijloacele de călătorie, singura deosebire se afla doar în direcţiile opuse
luate de cei doi călători. Trăsura contelui trecu Mureşul şi îşi continuă
drumul pe sub piepturile dealurilor Zăreş, Căpud şi jumătate din Hoanca,
abătîndu-se apoi la dreapta către faimosul castel din Obreja. În satul
Cisteiul românesc, oamenii se pregăteau de cină. Copii şi femeile săriră de
la îndeletnicirile lor, bulucindu-se pe la porţi, aşa cum le era obiceiul cînd
treceau mărimile ţinutului, dar nu văzură mare lucru. Perdelele trăsurii îl
fereau pe călător de ochii curioşi.
Lajos Teleki era proprietarul unor întinse domenii din nordul
principatului. Dispunea de cîteva castele răspîndite la Cluj, la Satu-Lung
lîngă Baia-Mare, la Dej, la Haţeg şi chiar în Alba-Iulia. Îmbrăcat totdeauna
cu haine scumpe, după ultima modă de la Viena sau Praga, contele era
socotit pe bună dreptate arbitrul eleganţei ardelene. Om de gust şi fin
politician, priceput în afaceri şi lacom, tatăl său, bătrînul conte Teleki
strînsese o avere uriaşă pentru acele timpuri. Lajos nu avea asemenea
porniri. Afemeiat şi curajos, tînărul fusese amestecat în unele scandaluri
prin capitalele Europei, dar cutezanţa lui dublată de isteţime şi risipa de
aur îl scăpaseră cu obrazul curat. Mai mult chiar, datorită firii sale deschise
şi vesele reuşea adesea să-şi facă prieteni din cei mai înverşunaţi duşmani.
Trecut de treizeci şi patru de ani, pe faţa lui frumoasă apăruseră două cute
adînci, care în loc să-i dea un aer de maturitate îi sporea farmecul. Înalt
peste limita mijlocie, mersul şi ţinuta lui mai păstrau ceva din supleţea
36
adolescenţilor.
Teleki se afundase gînditor între pernele din fundul trăsurii. „Iată, îşi
zise el, au trecut patru ani de cînd bat aceste drumuri. Dragostea mea
pentru frumoasa castelană din Obreja, în loc să se stingă, se aprinde mai
puternic. Timpul nu se arată un bun alinător. Inima contesei Stela
Beckembauer e dăruită de mult lui Cae Indru. Pentru mine i-a rămas
doar o părticică de prietenie. Ei bine, nu credeam că Lajos Teleki, în faţa
căruia s-au aplecat cu nădejde multe din frumuseţile Apusului, va
ajunge vreodată să se mulţumească doar cu fărîmituri. Adică nu! zîmbi
el. Prietenia ei nu e pentru mine o simplă fărîmitură, ci tot ce am eu mai
sfînt. Doamne, cînd s-a mai văzut pe lume un tînăr care să-şi
îndrăgească rivalul? Ţin la acest Cae Indru împotriva voinţei mele. Sau
poate nu ţin. Poate îl admir. Dar pasul dintre admiraţie şi prietenie e tare
mic. Indru e ceea ce aş fi vrut eu să fiu, dacă nu mi-ar fi lipsit voinţa. El
îşi pune viaţa în primejdie pentru neamul valahilor. Eu, pentru un iatac.
El doarme prin păduri, pe coclauri, aleargă prin ploaie, prin frig, se
avîntă în luptă fără să se gîndească la viaţa lui, îşi foloseşte inteligenţa şi
iscusinţa armelor pentru a-i răpune pe duşmanii neamului său. Din
această pricină îşi neglijează chiar dragostea. Azi şi-a pus viaţa în
primejdie pentru un prieten. Cîţi se pot lăuda cu asemenea lucruri? Eu
ce fac? Am moştenit o avere uriaşă, dimpreună cu un titlu mare. În
aceşti aproape treizeci şi cinci de ani m-am dovedit priceput să cer, să
poruncesc, să primesc. Se trezi din gîndurile lui. Frumoasa trăsură
intrase în vadul Tîrnavei Mari. Dincolo de apă drumul se continua în
pantă dulce. Sus pe meterezele castelului se aprindeau torţe pentru
veghea de noapte. Parcul imens de arini, de fagi, de salcîmi băştinaşi, de
arţari, de brazi aduşi cine ştie de pe unde, se întindea pe luncă şi pe deal
pînă departe către satul Mihalţ. Vechiul castel construit cîndva pe
cheltuiala marelui latifundiar Ioan de Szentiváni, se ridica semeţ
deasupra Tîrnavei ocupînd un loc frumos şi folositor din punct de vedere
strategic. Aşezarea lui gîndită cu temei domina locurile dintre
Crăciunelul-de-Jos şi Mureş. Pe la 1593, baronul Albert de Szentiváni,
urmaşul de drept al acelui Ioan care dispăruse fără urmă la un asediu
turcesc, reclădi o aripă a castelului părăginită în urma unei răscoale a
iobagilor. Din vechea latifundie se pierdură unele sate, dar cele mai de
seamă, adică Cisteiul românesc, Obreja, Mihalţul, Crăciunelul, Bucerdea
şi Peţălca, întinse pe douăzeci şi cinci de mii de iugăre, fură v îndute un
an mai tîrziu, contelui Hans Beckembauer. Cei peste două mii de iobagi
români se închinară după legile timpului noului proprietar. Preţul acelei
tranzacţii fusese atît de mare încît nobilimea principatului avu multă
vreme subiect de discuţie.
37
Baronul Albert nu fusese un mare iubitor de frumos, astfel că parcul imens

de odinioară căzuse într-o stare jalnică. Noul proprietar, mai bogat chiar decît
se crezuse, tocmi oameni pe plată bună, iar parcul reveni la veche strălucire.
Aleile îngrijite cu o piatră de rîu, băncile presărate ici-colo, poienile cu ronduri
de trandafiri, chioşcurile încîntătoare, mirosna aspră a atîtor esenţe de lemn şi
clipocitul molcom al apelor Tîrnavei, îmbiau la odihnă.
Pe dealurile nesfîrşite din spatele castelului, contele Beckembauer
înjghebase o mare crescătorie de cai, dovedindu-se mai priceput decît fostul
proprietar. La vremuri cu atîtea mişcări de oşti, caii se căutau pretutindeni,
iar preţurile nu erau de lepădat. În pivniţele castelului, folosite altădată
drept închisori pentru lotri, pentru iobagii prea îndrăzneţi sau pentru
oştenii ce se dovedeau căzuţi în vreo ispită, noul proprietar depozita vinurile
ce se înmul ţeau de la un an la altul. Castelanul nu se grăbea să le vîndă,
îndoindu-le preţul prin învechire. Pe dealurile dinspre Crăciunel, sarea
aflată prin adîncimi ieşea singură la suprafaţă în zecile de izvoare. Căruţele
castelului făceau transporturi de sare chiar pînă la pusta Ungariei.
Cu toate veniturile bune, cu toată frumuseţea şi bogăţia din jur, tînărul
castelan trăia retras, arătîndu-se rar la curtea din Alba-Iulia sau la
petrecerile nobililor învecinaţi. Sora lui, contesa Stela Beckembauer, despre
care se zvonise că ar fi cea mai frumoasă fată a Transilvaniei, urma pilda
fratelui, preferînd plimbările călare pe un minu nat cal dăruit de contele
Teleki. Puţini ştiau că cei doi fraţi se numeau în realitate Ion şi Stela Cristu.
Dar şi mai puţini erau cei ce aflaseră că falsul conte lucra acolo de cîţiva
ani pentru Mihai-vodă, domnul Ţării Româneşti.
Poarta cea mare a castelului, se deschise cu zgomot lăsînd loc de trecere
trăsurii lui Teleki. Majordomul tri mise vorbă stăpînilor şi se repezi să-l
primească pe musa firul picat la vreme de seară.
— Nu ştiu dacă surpriza e la fel de mare ca bucuria, strigă contele
Beckembauer de sus de pe scări.
Faţa lui simpatică, lungă de un cot, strălucea de plăcere, iar părul căzut
în neorînduială dovedea graba cu care ieşea înaintea musafirului. Picioarele
puternice şi lungi, pline de tinereţe, străbătură iute distanţa ce-i separa.
Braţele ca două morişti se desfăcură în lături, astfel că pieptul voinic primi
îmbrăţişarea musafirului.
Auzind exclamaţia de bucurie, pe care de fapt o aştepta, inima lui Teleki
tresări înviorată.
— Aş fi ingrat, răspunse musafirul, dacă nu ţi-aş mărturisi chiar de la
început că va trebui să împarţi bucuria cu tînăra contesă, dar nu în părţi
egale ca de obicei.
— Să înţeleg prin aceasta că îi aduci veşti? zîmbi castelanul în vreme ce
ochii lui inteligenţi sclipiră spre ironie.
38
— Ce altceva aş putea să fac acolo unde nu am alte speranţe?

— Eşti nedrept, domnule Teleki! Oare prietenia nu poate sta în cumpănă
egală cu dragostea?
— Niciodată. Sînt sentimente diferite, socotindu-le laolaltă ar fi ca şi cum
ai număra oile şi caii împreună. Dar iat-o pe sora voastră.
Tînăra contesă coborî scările în goană, sinchisindu-se prea puţin de
etichetă. Purta o rochie simplă de culoarea cerului, iar o şuviţă din părul ei
bogat, roşu ca focul, îi căzuse pe faţa îmbujorată. Mersul firesc, fără
artificii, îi scotea în evidenţă frumuseţea corpului, aplecată mai puţin spre
rotunjimi decît spre liniile lungi, delicate, care împli neau un tot plin de
farmec. Ochii ei cenuşii, strălucitori, îl cuprinseră pe musafir dintr-o
căutătură scurtă, parcă întîmplătoare, dar suficientă pentru a înregistra
cele mai mici amănunte.
— Sper să staţi mai mult la noi, domnule conte, spuse cu bucurie
nereţinută. Fratele meu nu va fi mai puţin încîntat decît mine.
— E o invitaţie care mă onorează, evită musafirul un răspuns direct.
Stela simţi delicatul refugiu şi fiindcă nu-i erau dragi prefăcătoriile, îl
ameninţă cu degetul.
— Of, domnule Teleki! Sînt puţini prietenii noştri, iar cei mai buni ajung
pe la noi doar în trecere. Sper să ne fii oaspete măcar o săptămînă.
— Mă predau, rîse musafirul fericit de bucuria ce strălucea în ochii ei.
Cît despre veşti, vor fi la plecare. Pînă atunci le voi ţine închise în mintea
mea fără să-mi pese de povara lor.
— Domnule Teleki, strigă fata roşind, cu toate rugă ciu nile ce le fac
pentru domnia-ta, vei ajunge cu siguranţă în purgatoriu păcătuind astfel.
Care fată, care femeie din lume ar putea rezista o săptămînă în faţa unor
veşti ce le-ar putea căpăta pe loc? Ar fi oare casne mai mari decît aceasta?
— Te rogi pentru mine? îngînă contele buimac.
— Uneori, zîmbi ea cuprinsă de sfială.
Intuind momentul greu ce picase peste cei doi, tînărul castelan interveni
la timp.
— Cred că pentru nişte oameni atît de retraşi ca noi, veştile bune ca şi
cele mai puţin bune sînt o adevărată înviorare.
— Aşa e! aprobă musafirul. Veştile sînt de mai multe feluri. Prima e
scurtă şi sper să vă facă multă plăcere. L-am invitat aici pe contele
Szatmári, viitorul moştenitor al bătrînei contese. E un tînăr fermecător, dar
nu se poate asemui nici pe departe cu mătuşa lui, doamna contesă de
Szatmári.
— Minunat, minunat, domnule Teleki! se entuziasmă castelanul. Aceste
ziduri vechi vor prinde puţină viaţă.
— Aşteptaţi, că nu e totul! se înveseli musafirul. Am invitat-o şi pe
39
bătrîna contesă. Tinerii nu prea fac tovărăşie bună cu bătrînii, dar această
doamnă, cam aiurită la prima vedere, merită să fie cunoscută de voi. E
vorba despre acea admirabilă doamnă care nu-şi lasă nepotul să poarte o
biată perucă, susţinînd că numai naturalul are preţ în viaţă. Acea doamnă
care a tras cu pistolul după dregătorii principelui. Acea doamnă care la
peste optzeci de ani, după spusele altora, şi la aproape şaizeci, după
spusele ei, se ţine atît de bine încît mai iese dimineaţa călare, să se plimbe
pe frumoasele ei domenii. Acea doamnă care a binevoit să-mi arunce în cap
o salatieră de argint, numai pentru faptul că am avut neprevederea să-i
spun: „Doamnă, arătaţi minu nat.‖ „Mincinosule! mi-a strigat ea. Crezi că
nu ştiu cum arăt? Chiar dacă mai jumulesc ceva din vîrsta adevărată, pe
care nu ţi-o spun pentru că eşti obraznic, ştiu cum pot arăta la anii mei.
Haide mai bine să mîncăm nişte langoşe călduţe şi să golim amîndoi o oală
de pălincă. Pramatia de nepot, nu ştie să bea. Mă mir cum îl mai rabdă
pămîntul.‖ Acum să trecem la celelalte veşti. În urmă cu patru ani,
Sigismund Báthory a dat acel bal de pomină, despre care aveţi ştire fiindcă
am fost împreună. După cum vă amintiţi, printre invitaţi se aflau şi trimişii
curţii din Bucureşti, adică tinerii Cae Indru, Chirilă Zece Cuţite, Costache
Caravană, Ducu cel Iute, Petrache cel Mic, Niţă Praştie, Tufănel, Toroipan,
Găluşcă şi Sile Adormitu. Domnii Tufănel, Toroipan, şi Găluşcă ne-au făcut
atunci o frumoasă demonstraţie de luptă cu bîta. Ei bine, ieri dimineaţă am
fost în Mediaş, unde am asistat la înscăunarea noului principe. Privind prin
mulţimea de gură-cască, văd un tînăr oacheş, înalt şi subţirel, cu mersul ca
de lăcustă. O figură atît de şuie ca a domnului Tufănel e greu să nu se facă
remarcată. Intuind pricina prezenţei sale acolo am plecat spre drumul care
duce către Dumbrăveni şi Sighişoara. La vreo cinci minute după ce salvele
au anunţat înscăunarea lui Andrei, îl văd iar pe Tufănel călare, gonind
parcă mînat din urmă de toate furiile iadului. Azi pe la prînz îl întîlnesc în
Alba-Iulia pe domnul Baltazar, comandantul garnizoanei din Sighişoara. Îl
ştiţi şi voi. Un lungan bărbos, cu o cicatrice mare pe faţă. Din vorbă în
vorbă, aflu că domnia-sa a făcut un chef straşnic la hanul Butoiul
Tămăduirii, situat în pădurea de dincolo de Sighişoara. Chefuise cu
grăsunul Găluşcă. În toiul chefului apare Tufănel, schimbă unele şoapte cu
Găluşcă, iar grăsunul se scuză în faţa lui Baltazar: „Domnule, continuaţi
cheful cu prietenul nostru. Eu sînt nevoit să dau o fugă la Braşov, unde
iubita noastră soacră e gata să-şi dea duhul. La noapte sînt îndărăt, dacă
nu vor crăpa caii de schimb sub mine.‖ Ei, ce ziceţi despre asta? rîse Teleki
privindu-şi gazdele amuzat.
— Ştiu eu? răspunse Beckembauer. Cred că domnul Găluşcă îşi iubeşte
soacra.
— Soacra? Nici vorbă. Tufănel şi Găluşcă îi duceau veşti lui Mihai-vodă.
40
Veşti privitoare la schimbarea din Transilvania. Tot din anumite izvoare ştiu
că domnul Toroipan locuieşte la hanul Berbecul Gras din Braşov. Cred că el
e soacra lui Găluşcă. Am mare admiraţie pentru Mihai-vodă. Cu asemenea
ştafete iuţi ştie tot ce se întîmplă în ţările vecine. Nici curtea de la Praga,
nici Constan tinopolul nu au o atît de bună organizare a ştirilor. Dar n-am
isprăvit veştile. Azi în zori a fost arestat Chirilă Zece Cuţite, chiar lîngă
Alba-Iulia. Cîteva ceasuri mai tîrziu mă aflam la palatul princiar într-o
discuţie cu Andrei Báthory, cu Naprágy, Ciomîrtan şi Kornis. În toiul
discuţiei apare căpitanul Jager şi-l anunţă pe cardinal că domnul Cae Indru
cere audienţă. Din zori se pusese preţ în aur pe vieţile acestor oameni ai lui
Mihai-vodă.
Auzind asemenea veste, contele Beckembauer nu păli aşa cum se
aştepta musafirul. Doar mîinile delicate ale frumoasei contese tresăriră
lung, ca o bătaie de aripi.
— Interesant, murmură castelanul. Să auzim în conti nuare. Bănuiesc
să fie o continuare.
— Da, o continuare grozavă. Cardinalul i-a poruncit lui Jager să-l pună
în lanţuri pe Indru, refuzîndu-i audienţa. La un sfert de ceas îl văd pe
căpitan că se întoarce. „Ei, ce mai e?‖ l-a întrebat principele. „Măria-ta, un
cuvînt din partea prizonierului.‖ „Ah, ah, rosteşte-l, domnule!‖ i-a poruncit
cardinalul-principe. „Zablije‖, a răspuns căpita nul. Auzind asemenea
cuvînt, cardinalul fu apucat de un tremur care ne-a uluit. Se albise la faţă,
iar în ochi i se citea groaza. Apoi ne-a poftit afară şi a cerut să-i fie adus
prizonierul. L-am văzut în lanţuri pe Cae Indru. Călca atît de calm şi de
zîmbitor încît m-am simţit dintr-o dată mic lîngă el. Din cauza surprizei
abia i-am răspuns la salut. Nu ştiu ce s-a petrecut între el şi principe. După
o jumătate de ceas era fără lanţuri. Nimic din înfăţişarea lui calmă, uşor
adormită, nu se schimbase. Dacă a scăpat dintr-o astfel de primejdie, cu
siguranţă că e un mare vrăjitor. Din păcate, domnul Chirilă e încă în
lanţuri.
— Ei, zise castelanul, acum cînd s-au isprăvit veştile, propun să intrăm
amîndoi în pivniţe. Vinul adus la masă îşi pierde strălucirea. Trebuie să
mergem la el în Sfînta-Sfintelor.
Gazda şi musafirul coborîră nesfîrşitele trepte. Slujitorii aprinseră făclii.
Nisipul greblat frumos îi îndemna parcă să calce în vîrfurile picioarelor. În
timp ce vechii prieteni se cinsteau din toată inima, Stela Cristu, falsa
contesă Beckembauer, urcă scările spre odaia ei. Abia acolo lacrimile
stăpînite atîta vreme alunecară domol pe faţa strălucitoare de tinereţe. Cînd
se simţi mai uşurată îşi închipui că se află într-o discuţie cu Indru.
„Te-am cunoscut sub numele de Cociuban, începu ea. Mai tîrziu am aflat
că te numeşti Cae Indru. După lupta de la Călugăreni, fostul cancelar Iojica
41
mi-a spus că adevăra tul nume al domniei tale e Marcu. Iată că de la tine
nu am aflat nimic, ci numai de la alţii. De acel ce se ascundea sub numele
de Cociuban m-am îndrăgostit cînd aveam şai sprezece ani. Ar trebui să-ţi
spun Cociuban, fiindcă de acest nume mi-am legat primele visuri, dar nu
pot. Ai apărut într-o dimineaţă la castelul nostru din Munţii Semenicului.
Veneai din pădure şi eu nu bănuiam că erai hăituit de duşmanii lui Iojica.
Erai înalt şi slăbuţ. Încă neformat. Mişcările tale erau moi, parcă leneşe, iar
ochii mereu subţiaţi ca atunci cînd te fereşti de lumină puternică. Arătai
molcom la fire şi cam încet. Zîmbeai rar, mai ales la supărare. Pentru
zîmbetul acela aspru, mi-ar fi plăcut să te văd mereu supărat. Purtai la brîu
şapte cuţite de care nu te despărţeai nici noaptea. Mă tot întrebam de rostul
lor. Odată mă despărţeam de castel prin pădure. Într-o poiană am întîlnit
doi lotri care s-au năpustit asupra mea. Am ţipat îngrozită fără să-mi dau
seama că te strig pentru prima oară pe nume. Nu-l strigasem nici pe tata,
nici pe fratele meu. Voi bărbaţii trăiţi momentele cu toată puterea aşa cum
le trăim şi noi, dar noi femeile mai avem harul de a ne gîndi mai tîrziu la
acel moment, desfăcîndu-l în mii de bucăţi, dînd interpretare fiecărui gest.
Acesta e unul din marile haruri femeieşti. În timp ce fugeam de lotri, ţi-am
auzit tropotul calului. Ai sărit din şa asemeni unui fulger. Am vrut să mă
adăpostesc în spatele domniei-tale, dar mi-ai dat un brînci care m-a
aruncat peste nişte tufe de boze. Cînd ai aruncat cuţitele spre cei doi, au
fost ca două lovituri de trăsnet. Abia ţi-am putut urmări mişcările iuţi. Dar
nu rănirea lotrilor m-a speriat, ci zîmbetul dom niei-tale, în care am
descoperit ceva înfricoşător. Fusesem o biată copilă proastă care dorisem
uneori să te văd supărat. În ziua aceea am descoperit că te iubesc. Dar am
mai descoperit ceva. Mi-am dat seama că mi-e un pic teamă de domnia-ta.
Totuşi nu te pot numi Cociuban. Nici Marcu nu te pot numi, chiar dacă e
nume de prinţ al neamului nostru. Dragostea mea s-a legat de Cae Indru.
Cînd ai dispărut de la castel, hăituit de duşmanii mulţi, m-am descoperit
dintr-o dată bătrînă la gînduri şi fără vlagă. Apoi am aflat că ai murit
acoperit de ocară, iar pentru mine zilele deveniseră ca şi nopţile, fără
strălucire. Cînd ai apărut la balul principelui Sigismund, după mai bine de
doi ani, mă aflam acolo alături de contele Teleki, care mă ceruse în
căsătorie. L-am refuzat. Care fată l-ar fi refuzat pe Teleki? Cred că ştiai ceva
în această privinţă. Cînd ţi-am auzit numele rostit, cînd ai intrat pe uşă,
întreaga mea viaţă mi se adunase în priviri. Ţi-ai rotit ochii prin sală fără
grabă. Asupra mea au zăbovit ca din întîmplare şi am simţit atunci cum mi
se sfîşie inima. Îmi făcusem atîtea planuri, atîtea visuri. Credeam că vom
dansa împreună. Că mă vei scoate din sala balului. Că mă vei săruta. Ar fi
fost împlinirea după anii aceia grei cînd te ştiusem trecut din viaţă. Nimic
din visările mele nu s-a împlinit. Adică nu. S-a împlinit ceva. Te-am văzut.
42
Umerii ţi se mai lărgiseră. Aveai un semn nou şi mic deasupra ochiului.

Principele v-a invitat să vă arătaţi măiestria la sabie în faţa părintelui
Grasa. L-ai învins, dar asta nu are însemnătate. Însemnat a fost doar faptul
că am trăit acea luptă alături de domni-ta. Cînd te apărai de loviturile iuţi şi
frumoase ale marelui spadasin, ochii ţi se îngustau ca o lamă de cuţit, iar
miş cările erau atît de leneşe încît credeam din clipă în clipă că vei pierde
lupta. Apoi, ochii s-au mărit brusc. Mişcările domoale s-au transformat în
fulgere, pînă cînd părintele Grasa şi-a cules arma de pe jos. Ce s-a petrecut
mai pe urmă a fost ca un vis rău. Principele a încercat să vă ares teze, dar
domnia-ta şi prietenii care te însoţeau l-aţi înconjurat pe Sigismund şi sub
ameninţarea cuţitului aţi ieşit din palat. În lupta de la Călugăreni te-ai
aruncat în faţa lui Mihai-vodă, ferindu-l de moarte. Focul din pistolul
turcului te-a lovit în piept. Ai mai avut putere să arunci cuţitul omorîndu-l
pe duşman. Apoi ai căzut în braţele lui Mihai-vodă. Printre ultimele cuvinte
ale domniei-tale s-a aflat numele meu. Iar eu crezusem atîţia ani că
niciodată nu te-ai gîndit la mine. Prietenii domniei-tale te-au adus în
Transilvania pe jumătate trecut din lumea aceasta. Domnul Ducu cel Iute a
venit în Obreja să-mi dea de ştire. Calul său a căzut sub dealul de lîngă
Tîrnava. Ducu s-a prăbuşit la picioarele mele. Atunci am înţeles că nu
numai eu te iubesc. Am ales cel mai bun cal şi am gonit într-un suflet.
Dincolo de Blaj am întîlnit trăsura cancelarului, care îmi ieşise înainte.
Iojica mi-a făcut loc lîngă el şi mi-a spus că de va fi putinţă de salvare a
domniei-tale, doi oameni ar fi în stare să înfăptuiască minunea. Eu şi
Zimmermann, felcerul principelui. Niciodată nu mi-am putut închipui să
aud tremurînd vocea aspră a lui Iojica. Apoi, cînd am văzut trupul vostru
fără cunoştinţă, am simţit cum fuge viaţa din mine. Dacă nu am căzut, a
fost o întîmplare. Luni în şir le-am petrecut la căpătîiul vostru şi fiecare
strop de viaţă care apărea în trupul vlăguit mă întărea şi pe mine. Într-o
dimineaţă te-ai sculat să te razi, dar slăbiciunea te-a făcut să te sprijini.
Peste un ceas a venit Sile Adormitu şi ţi-a dat vestea că se urzeşte un
complot împotriva lui Mihai-vodă. Te-ai îmbrăcat ca unul sănătos, m-ai
sărutat pe faţă din fugă şi ai plecat. Era primul nostru sărut. Adică nu.
Odată dormeai agitat. M-am aplecat şi te-am sărutat pe frunte şi am şoptit
fără să-mi dau seama: „Soţul meu.‖ Ai deschis ochii doar pe jumătate, iar
eu am crezut că pier în clipa aceea. Nici azi nu ştiu dacă m-ai auzit. Sînt
patru ani de cînd ai plecat. Ştiu că mă ocoleşti. Te-ai gîndit poate că viaţa
domniei-tale mereu în cumpănă, mereu pe drumuri, nu o poţi lega de a
mea. Ah, dragul meu Cae Indru, dar iată că ai ieşit mereu din toate
primejdiile. Într-o lume atît de agitată şi nesigură ca cea în care trăim, cine
mai poate fi sigur pe viaţa lui? Totuşi, un om ca tine nu e drept şi nu poate
să moară, iar eu nu mai am puterea să aştept. Te rog, îndură-te de mine!
43
Sînt şase ani de cînd sper. Curînd voi ajunge o fată bătrînă şi amintirile
mele au prea puţină strălucire.‖
Stela Cristu oftă resemnată. Apoi, îi auzi ca prin vis pe Ion şi pe Teleki
trecînd prin coridor cam afumaţi. Afară se înteţise vîntul. Ploaia iute
lovea neputincioasă în zidurile castelului. Doar sus pe metereze oştenii
de pază îi simţeau puterea.
Aşa cum i se poruncise, căpitanul Jager se prezentă peste un ceas în

cabinetul de lucru al principelui.
— Ah, iată-te, domnule! zise cardinalul împingînd hîrtiile de pe masă
într-o parte. Ia loc!
— Nu se cuvine, măria-ta.
— Lasă, lasă eticheta! Avem de vorbit. Din cîte am aflat, ai fost o
vreme comandant al garnizoanei din Sighişoara, cu o soldă de patru
ducaţi pe lună. Ce soldă ai acum?
— Cinci ducaţi, răspunse Jager întrebîndu-se unde vrea să ajungă
principele, dacă se interesa de veniturile sale.
— E mult sau puţin?
— Şi mult şi puţin, măria-ta. Adică mult pentru un vechi oştean ce se
mulţumeşte cu întreţinerea de la garnizoană şi cu o cană de vin bun. Puţin,
pentru unul hotărît să-şi întemeieze o familie, aşa cum e cazul meu.
— Mda! zîmbi principele, învăluindu-l cu o privire protectoare. Ne-am
gîndit să-ţi ridicăm solda la şapte ducaţi. Ce zici?
— E mai mult decît speram, răspunse căpitanul mirat.
— Ei, ei, s-ar putea să-i meriţi. Am nevoie de oameni de încredere. De
oameni în stare să intre în foc pentru mine. azi eşti căpitan. Mîine s-ar
putea să-i iei locul lui Kornis.
„Ce naiba o fi vrînd ăsta de la mine, de mă ia aşa pe departe? se întrebă
Jager. Doar asta-i datoria mea. Să-l slujesc.‖
— Ai putea să fii un asemenea om? întrebă cardinalul sfredelindu-l cu
privirea.
— Aş putea, măria-ta.
— Îmi placi, Jager. Eşti modest şi sîrguincios, tăcut şi inteligent. Iată
nişte haruri care te-ar putea duce mai sus decît speri. Poftim hîrtia prin
care îţi mărim solda! Partea ce ţi se cuvine din arestarea lui Chirilă Zece
Cuţite se ridică la o sută de ducaţi. Ia şi această hîrtie! Pentru zelul dove dit
azi în cazul domnului Indru, îţi mai dăruiesc cinci ducaţi. Acum ce mai
spui?
— Spun că sînteţi generos. Pînă azi n-am fost băgat în seamă la curtea
din Alba-Iulia. Eram o umbră necesară la uşa palatului. Un cîine de pază.
Oare să cred, măria-ta, că a sosit ceasul meu?
44
— Să crezi, Jager! spuse cu toată sinceritatea cardinalul. Cunoşti locul

de la Stînca Diavolului?
— Ca buzunarele mele.
— La miezul nopţii va trebui să fii acolo dimpreună cu Chirilă,
prizonierul nostru. Sus pe stîncă se vor afla Cae Indru, Costache Caravană
şi Ducu cel Iute. Cu ajutorul unei frînghii îţi vor coborî trei călugări.
Domnia-ta îl vei urca pe Chirilă. Cînd va ajunge el sus, vor urma nişte hîrtii
mincinoase şi încă doi călugări. Îi iei pe călugări sub pază personală.
Nimeni nu are voie să discute cu ei. Te voi aştepta aici înainte de apariţia
zorilor.
— Cîţi oameni să iau, măria-ta?
— Cinci sute.
— Dar nu mă duc la război. De zece ori mai puţini tot ar fi prea mulţi.
— Nu, Jager! îl întrerupse aspru cardinalul. Cinci sute nu sînt mulţi.
Oştenii să înconjoare toată zona, cu poruncă să nu ia prizonieri, ci să ucidă
tot ce întîlnesc viu.
— Nu-i drept fără judecată.
— Ah, ah, lasă prostiile, Jager! se încruntă principele. Crezi că acei
domni se vor da prinşi fără luptă? Din izbînda pe care o vreau, s-ar putea
să ieşi bogat. Cae, Chirilă, Ducu şi Costache preţuiesc, vii, opt sute de
ducaţi. Dacă îi aduci în lanţuri, primeşti această sumă. Dar dacă îi aduci
morţi, vei primi de trei ori atîta. Norocul nu se abate prea des asupra
omului. Nu lăsa să-ţi scape asemenea prilej, căpitane!
— Nu-l voi lăsa, zîmbi Jager.
Cînd înnoptă de-a binelea, ieşiră prin poarta de nord a cetăţii Alba-Iulia
cinci sute de călăreţi. Adică prin aceeaşi poartă părăsită de Indru cu două
ceasuri mai devreme. În timp ce trupa se mişca spre Măgura Vulpii, tînărul
ajunse aproape de Stînca Diavolului. Chibzuit, Cae îşi lăsă armăsarul într-
un loc ferit şi se strecură ca o umbră spre locul unde se despărţise de
prieteni şi prizonieri.
„Iată că nu ştiu ce s-a întîmplat în lipsa mea, gîndi el, iar prevederea e
mama înţelepciunii.‖
Pădurea dormea adînc. Susurul liniştit al Ampoiului parcă întărea
liniştea locurilor. Aerul era greu ca dinaintea ploii. Întunericul se dovedea
negru ca smoala. Din apropiere ţîşni o pasăre de noapte, fîlfîindu-şi aripile
domol. După zgomotul rar al aripilor, Cae pricepu că pasărea nu a fost
scornită din culcuşul ei. La vreme de primejdie, bătăile aripilor sînt scurte,
iar zborul se face la rasul pămîntului, nu în văzduh. Se opri după un sfert
de ceas, gîndindu-se: „Dacă nu s-a întîmplat nimic rău, acum sînt destul de
aproape ca să fiu auzit de către prietenii mei.‖
Duse palmele în jurul gurii şi scoase un ţipăt uşor, de bufniţă. La cel
45
mult douăzeci de paşi, răzbi un ţipăt asemănător. Indru răsuflă uşurat.

Peste cîteva clipe Ducu îi ieşi în întîmpinare.
— Totul e bine pe aici?
— Totul.
— În cazul ăsta, avem mult de lucru. La miezul nopţii, Jager îl va aduce
pe Chirilă sub Stînca Divolului.
— Ai reuşit să-l îndupleci pe cardinal?
— Nu să-l înduplec, ci să-l sperii. Totuşi, din partea lui ne aşteaptă
multe primejdii. În noaptea aceasta vom face schimb de prizonieri, cu
ajutorul frînghiei lui Costache. Aici voi rămîne singur. Voi doi luaţi caii
noştri şi ai călugărilor. Dincolo de muntele acesta începe un pîrîu. După un
ceas de mers ajungeţi la Poiana Zorilor. Să mă aşteptaţi acolo! La Stînca
Diavolului s-ar putea să fie horă mare.
— Nu plecăm nicăieri, zise Costache apropiindu-se. Am auzit că va fi
schimb de prizonieri. Crezi că principele ca scăpa asemenea prilej de a pune
mîna pe noi?
— Sigur că nu, răspunse Indru. Acesta e şi motivul pentru care vreau să
puneţi caii la adăpost. Jager va înconjura aceste locuri cu mulţi oşteni. Nici
eu nu aş scăpa un astfel de prilej.
— Tocmai asta ne face să rămînem alături de tine şi Chirilă.
— Hotărîm la urmă, fu de părere Ducu. Întîi să ascultăm planul
prietenului Cae. Fiindcă sînt convins că are un plan.
— Am.
— O clipă, interveni Caravană. În afară de Zablije a mai scăpat cu viaţă
un călugăr.
— Asta nu schimbă cu nimic planul meu. Dacă sînt bine legaţi amîndoi,
nu-mi vor da nici o bătaie de cap.
— În privinţa legăturilor, ştii că sînt meşter, chicoti grăsunul. Sînt
burduf amîndoi şi cu nişte căluşuri frumoase în gură. Zău că e o cinste
pentru ei să poarte nişte căluşuri meşterite de Caravană. I-am ascuns în
tufişuri, cam la cincisprezece paşi de Stînca Diavolului.
— Bine lucrat! aprobă Indru. Ei nu trebuie să cunoască pregătirile
noastre. Auzi, Costache? Oare dacă am despleti funia şi am împleti două
subţiri, ar avea destulă rezistenţă?
— Te cred. Sînt făcute din cînepă nouă.
— Atunci, la treabă! Eu despletesc. Tu şi Ducu împle tiţi. Trebuie să fim
gata înainte de miezul nopţii.
— Vom fi, dar nu prea le văd rostul.
— Tocmai pentru că nu ţi-am spus planul pînă la capăt. În timpul zilei
am cercetat peretele muntelui din dreapta. La înălţimea de cinci-şase
stînjeni se află o vatră. Cine ajunge pe vatra aceea îşi poate continua
46
drumul spre creastă. Va trebui să atîrnăm acolo o frînghie de la vatră în jos.

Oricît de mulţi oşteni ar ajunge aici, vor fi neputincioşi în faţa pereţilor
drepţi de piatră. Adică vom ieşi din încercuire de parcă am zbura peste
crestele munţilor. La aşa ceva nu se va aştepta Jager.
— Propun să plece numai Costache cu caii, interveni Ducu. Pentru atîta
treabă nu-i nevoie de doi oameni. Eu voi rămîne aici. În timp ce tu vei sta
pe Stînca Diavolului la schimb, mă furişez prin împrejurimi, pentru a
urmări mişcările oştenilor.
— Adausul la plan nu e rău! observă Cae.
Lucrară iute. Mîinile lor meştere la asemenea treburi isprăviră frînghiile
într-un ceas. Cu puţin înainte de miezul nopţii, Costache porni cu caii spre
Poiana Zorilor. Cae făcu un ocol mare, pînă găsi un loc bun de urcuş.
Ajunse pe vatră, nu fără greutate, fixă frînghia de rădăcinile ieşite ale unui
brad şi se lăsă apoi să alunece de-a lungul frînghiei. Ducu îl aştepta
neliniştit de întîrziere. Răsuflă uşurat cînd îl simţi lîngă el. După douăzeci
de paşi, ajunseră din nou pe Stînca Diavolului. Apoi, abia avură timp să-i
care pe călugări la locul de schimb, cînd se auzi glasul lui Jager:
— Eşti aici, domnule Indru?
— Aici, căpitane. Bună seara!
— Tot respectul nostru! răspunse Jager politicos. Putem începe
schimbul?
— Îndată. Numai să fixez frînghia. L-aţi adus pe domnul Chirilă?
— Da, prietene, răspunse acesta. Sînt aici sub stîncă. Domnul Jager m-a
îndatorat cu această plăcere. Calul meu e sub mine. Din păcate nu-l putem
căra sus. I-am promis unui oştean o răsplată bună, dacă se va îngriji de el.
Căpitanul e de părere să cobori pentru a-l lua în primire şi a schimba unele
amabilităţi. Dar domnia-sa e însoţit de vreo cinci sute de oşteni, aşa că
propun să amînăm această plăcere pînă la o împrejurare mai nimerită.
— Regretul e de partea mea, rîse căpitanul. Întîlnirile cu domniile-
voastre au început să devină o sursă de cîştig bun. Îmi aduc ducaţi. Păcat
că noaptea e atît de întunecoasă. V-aţi fi bucurat de salutul nostru.
În timp ce se schimbau asemenea amabilităţi, Ducu făcu un ocol mare
prin împrejurimi. Se tîra uşor, ca o adiere. Nimic nu se clintea în urma lui.
— Gata, domnule Jager, putem începe, strigă Cae.
Zicînd acestea, începu să-l coboare pe Clement. Curînd îi veni rîndul lui
Zablije. Apoi, primul mort.
— Ah, ah! exclamă Jager. Călugărul acesta e ţeapăn de-a binelea. Nu
ştiu dacă schimbul se desfăşoară în regulă.
— Ştie principele, bravă Cae.
„Pe toţi dracii! gîndi căpitanul. Cardinalul nu mi-a pomenit nimic despre
asta. Sper să nu am necazuri.‖
47
După asemenea cugetare se întoarse către Chirilă.

— Urcă, domnule! A fost o plăcere pentru noi şi trag nădejde să ne mai
întîlnim.
— Ne-am întîlnit de multe ori, spuse acesta şi de fiecare dată plăcerea a
fost de partea mea.
Căpitanul înţelese ironia, astfel că răspunse acru:
— Aşa e, domnule!
Cînd ajunse Chirilă sus, Cae îi şopti repede:
— Mergi douăzeci de paşi spre dreapta, pînă ai să dai de peretele
muntelui! Pipăie cu mîna de-a lungul peretelui şi vei simţi o frînghie! Urcă
pe frînghie pînă te loveşti de nişte rădăcini de brad! Agaţă-te de ele şi ai să
ajungi pe o vatră! Să mă aştepţi în locul acela!
— Ei, ei ce se întîmplă acolo? îşi pierdu răbdarea căpitanul, bănuind
şoaptele celor de sus.
— Îndată, îndată, rîse Indru. Pari grăbit, domnule Jager, dar nouă nu ne
displace întîlnirea cu voi, mai ales în situaţia de faţă, cînd ne desparte
asemenea obstacol.
— O, o! gustă gluma căpitanul, am ştiut totdeauna că sînteţi un om de
duh. Dar să mă ia naiba! Şi acest călugăr e mort.
— Ca şi ultimul, domnule Jager. Doar nu-ţi închipui că întîlnirea dintre
noi a fost amicală?
— Nu-mi închipui nimic. În schimb mi-e teamă că schimbul dintre noi
are unele cusururi.
Cae nu-i răspunse. De undeva din apropiere se auzi un ţipăt de bufniţă.
Era semnalul lui Ducu, iar tînărul pricepu că întreaga zonă e înconjurată
de oşteni. Apoi, auzi lîngă el o şoaptă:
— Lasă-l naibii! Peste cîteva clipe, drumul nostru spre frînghie nu va mai
fi liber. Zgomotele din jur se înteţiră brusc. Indru nu-l mai legă pe ultimul
călugăr mort, ci îi dădu brînci de sus de pe stîncă. La spatele lui se
precipitară sumedenie de paşi. Dar el nu făcu greşeala să alerge. Ridică un
bolovan greu cît un copil şi-l aruncă spre stînga. Atraşi de zgomot, oştenii
dădură năvală în direcţia bolovanului. Tînărul alunecă spre frînghia
salvatoare ca o nălucă. Apoi îl auzi pe Jager:
— Domnule Indru, de data aceasta nu mai scăpaţi, iar plăcerea va fi de
partea noastră.
De undeva, parcă din cer, îi răspunse un hohot de rîs. Jager înjură
groaznic. Indru trase frînghia şi-şi continuă urcuşul alături de Chirilă şi
Ducu. Spre creastă, pădurea fremăta uşor. La Stînca Diavolului, oştenii se
loveau între ei pe întunericul de nepătruns.
48
Capitolul 3
n prima duminică de iunie a anului 1599 intrară prin poarta de nord
Î a Bucureştilor doi călăreţi cu hainele colbuite de drum lung. Cel din

faţă părea un dovleac aşezat în cumpănă pe cal. Arătarea de sub el
se dovedea o sluţenie rar întîlnită în Cîmpia Bărăganului. Al doilea călăreţ
era un lungan cît o grindă, cu faţa roşcată adusă înainte ca un bot de
vulpe, cu părul roşu săltat pe creştet asemenea unei creste de cocoş.
— Nu crezi, dragă domnule Sile Adormitu, întrebă primul călăreţ, că s-ar
cuveni să ne udăm gîtlejurile după atîta oboseală?
— Pe porţile iadului, domnule Costache! răspunse al doilea călăreţ
înviorat dintr-o dată. Aveţi unele idei adînci, izvorîte dintr-o meditaţie
îndelungată. Nu-mi trecuse prin minte asemenea desfătare a corpului,
datorită firii mele lipsite de haruri înalte. Ultimul chef l-am făcut cu
părintele Grasa şi nu mă ruşinez a vă mărturisi că sfinţia-sa m-a băgat sub
masă după primele două găleţi cu vin. Atunci, sau poate ceva mai tîrziu,
mi-am dat seama de toată păcătoşenia mea trupească. Dacă mi se va
întîmpla asemenea lucru şi cu domnia-voastră, să nu-mi interpretaţi slăbi
ciunea ca o lipsă de respect. Va fi suficient să mă stropiţi cu apa unei găleţi
pentru a mă readuce în simţirea spiritului. Apoi voi avea cinstea să vă fac o
cîntare la ureche. Am o voce care te bagă în răcori.
Ajunşi printre primele case, călăreţii îşi domoliră caii obosiţi, iar privirile
lor cătară lacome împrejur, aşa cum se întîmplă celor ce lipsesc de acasă
multă vreme. În timpul nopţii plouase peste oraş. O ploaie scurtă, bogată,
care dărui zorilor o atmosferă calmă, răcoroasă. Mirosna florilor de salcîm
stăruia în aer dulce-amăruie, ca un parfum înviorător. Soarele de dimineaţă
ştergea urmele ploii, dar întreaga atmosferă a oraşului părea că întinerise
peste noapte. Prin curţile gospodarilor, pietrişoara se umflase brusc de atîta
sănătate. Stînjeneii, cam plini de ei, sfidau căldura cu săbiile întinse
bătăios în jurul minunatelor flori albastre, iar tufele de regina-nopţii, înalte
cît omul, îşi strîngeau petalele ofensate, gata să le redeschidă la cel mai mic
semn de slăbiciune a soarelui. Casele boiereşti, multe la număr în partea de
nord, cu intrările mari şi cerdacurile în stare să adăpostească fiecare o
nuntă, răsăreau ici-colo din măreţia boschetelor sau a copacilor bătrîni.
Cireşii se desfătau ademenind privirile trecătorilor cu fructele lor roşii-
gălbui, în care soarele Bărăganului pusese ceva din sufletul său.
Înainte de a intra în Uliţa Mare, cei doi călăreţi îşi abătură caii pe la
piaţa Zece Mese, unde domnii Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl începuseră o
49
dispută verbală care ameninţa să nu se mai sfîrşească. Tarabele lor cu

blaturi, cu sucitoare şi cu linguri de lemn erau învecinate, chiar dacă le
despărţea o distanţă de zece-doisprezece paşi. Distanţă stabilită de ei, după
ultima păruială, ca între două firme rivale respectate în acea zonă a
Bucureştilor. Cei doi concurenţi căpătaseră o bunăstare vizibilă, datorită
unor însemnate investiţii făcute în fiecare sezon călduros. Dacă în urmă cu
cîţiva ani se mulţumiseră să-şi expună mărfurile pe nişte simple rogojini,
acum tarabele confecţionate din scînduri le dădeau un aspect mai sobru,
mai elegant. E drept că în iernile geroase cei doi negustori îşi băgau
prăvăliile pe foc fie din cauza frigului, fie datorită unor proiecte ambiţioase.
Dar, cînd începea anotimpul cald, cîţiva gospodari din zona bogată a
oraşului se pomeneau într-o dimineaţă că le-au dispărut gardurile şi nimeni
nu le-ar fi putut recu noaşte în cele două tarabe din scîndură geluită
frumos.
Cu toată căldura statornicită în Cîmpia Bărăganului, din motive total
necunoscute, domnul Tufănel-tatăl purta o splendidă căciulă de miel alb şi
negru. Culorile se păstrau la ea în părţi egale, ceea ce arăta că a fost
confecţionată din două căciuli mai vechi. Sumanul aproape nou, cu
mînecile mult prea lungi, avusese cu siguranţă un stăpîn voinic, iar domnul
Tufănel-tatăl putea fi bucuros că nu se întîlnise pînă în ziua aceea cu fostul
proprietar. Faţa lui mică, niţel şuie, semăna cu a unei veveriţe, iar ochii
mari, cu priviri alunecoase, arătau o notă de inteligenţă.
Ciripoi-tatăl părea un adevărat gentlemen. Pălăria lui de catifea, cam
roasă de timpul necruţător, fusese croită cîndva pentru o căpăţînă de uriaş.
Acesta era motivul pentru care frumosul acoperiş se supunea atracţiei
gravitaţionale şi aluneca plin de respect pe faţa negustorului, acoperind-o
cu totul. Obişnuit cu năzdrăvăniile ei, domnul Ciripoi o trimitea pe creştet
cu o scurtă lovitură de palmă, iar de sub ea se arătau nişte urechi mari,
clăpăuge, un nas în formă de conopidă, o gură cît o jumătate de sapă, cu
buzele vinete, supte înăuntru, datorită unor lipsuri interioare de stalactite
şi stalagmite. Spre deosebire de rivalul său, nu purta suman din două
motive destul de serioase. Întîi, timpul călduros nu pretindea asemenea
îmbră căminte, iar mai apoi, distinsul cetăţean al Bucureştilor nu poseda
nici un obiect care să semene cît de cît a suman. Pantalonii cu fundul mare,
bun de adăpostit o clopotniţă, îi împrumutase definitiv de la un bulgar
neprevăzător, dornic de o baie straşnică în rîul Dîmboviţa.
La apariţia celor doi călăreţi, negustorii se aflau în toiul disputei verbale,
mai ales că onorata clientelă obiş nuită la piaţa Zece Mese nu se îmbulzea
pe lîngă tarabe. Domnul Tufănel-tatăl, mai ager în priviri decît concurentul
său, se opri la jumătatea frazei, ochii îi crescură brusc, iar exclamaţia de
surpriză îl făcu pe Ciripoi să tresară.
50
— Vere, zise Tufănel, ia seama colo în spatele tău! Nu crezi că boierii

care s-au oprit ne caută pe noi?
Ca orice om cu sufletul curat, Ciripoi nu-şi pierdu vremea să cerceteze.
Primul său gest fu îndreptat spre marfă, cu gîndul de a prinde în braţe
întregul inventar al prăvăliei, cu care să se fofileze prin mulţime. Dar tot atît
de repede negustorul trase concluzia că în vorbele celuilalt nu se afla nici o
nuanţă de alarmă, aşa că îşi întoarse privirile printr-o fulgerătoare şi
elegantă răsucire a capului. Astfel, pălăria îi veni peste faţă, o săltă pe
creştet cu un dupac îndemînatec, iar ochii lui licăriră a bucurie.
— Hei, Ciripoi, Tufănele, ia veniţi mai aproape! strigă Sile Adormitu.
Cei doi nu o luară la goană spre o atît de dulce che mare, ci zburară în
întîmpinarea oaspeţilor. Pantalonii bulgarului şi sumanul de provenienţă
anonimă fîlfîiră scurt printre tarabe. Sile şi Costache Caravană zîmbiră
mulţumiţi, observînd agilitatea bătrînilor negustori.
— Cîţi ani ai, Ciripoi? întrebă Sile, învîrtind în palme două pungi
burduşite cu aspri.
Ciripoi-tatăl, om cu scaun la cap şi trecut prin multe, socoti să mai
adauge la vîrsta reală încă vreo două zeci-treizeci de ani, ştiind că
bătrîneţea putea zgîndări generozitatea călăreţilor. Dar nebunul de Tufănel
i-o luă înainte şi răspunse cu voce mare, asemenea unui oştean:
— Cincizeci şi doi are, înălţimea-ta. E născut într-un an cu mine.
— Minte! sări Ciripoi-tatăl ca ars. Eu abia mă ţin pe picioare de bătrîn ce
sînt. În toată piaţa asta nu e unul mai bătrîn şi mai oropsit ca mine.
Sile Adormitu îşi înfrînă un început de zîmbet, încruntîndu-se.
— Atunci, de tine nu avem nevoie. O să ne mulţumim numai cu Tufănel.
„Să mă ia naiba de nătărău! gîndi Ciripoi. În toată Mahalaua Opincarilor nu
se află unul mai nătărău ca mine. Domnul acesta ţine în palme două pungi.
Asta se cheamă că nu le-a scos întîmplător. Una din ele ar încăpea fără
urmă în pantalonii bulgarului. Dacă nu pun mîna pe una din pungile alea,
pot să mă arunc din clopotniţa bisericii Sfîntul Spiridon, că nu e nici o
pagubă.‖
Făcu o nouă plecăciune în faţa lui Sile, apoi o luă mai pe departe:
— Înălţimea-ta, oamenii cuminţi sînt rari. Abia dibă ceşti unul într-o
piaţă. Mie mi-a mers vestea că aş avea mai mult scaun la cap chiar decît un
boier. Asta, fără să mă laud. Vărul Tufănel, arde-l-ar pe..., ştie că la mine
vin după sfaturi toţi înţelepţii din mahala. De pomană dau sfaturi. Să mor
dacă mint! Şi oamenii zic: Să mergem la bătrînul Ciripoi dacă vrem un sfat
bun. Eu nu-i pot opri să-mi zică bătrîn. Altfel, sînt dintr-un an cu Tufănel.
Ba, cred chiar ceva mai tînăr şi mai sprinten.
— Dă-te mă-n cîştig de-aicea! i-o întoarse Tufănel-tatăl.
Dar un gest a lui Sile îi domoli pe amîndoi.
51
— Îl cunoaşteţi pe negustorul Isaia?

— Ca pe o brezaie, rîse Ciripoi. În tinereţe îi aduceam nişte cai, mamă,
mamă. Numai cai turceşti. Noaptea îi luam, noaptea îi vindeam şi tot
noaptea dispăreau din curtea jupînului Isaia de parcă intrau în pămînt.
— Da, da, înţeleg, zîmbi Sile. Acum, adunaţi-vă marfa! Mai către seară
mergeţi la Isaia să vă dea cîte un cal pe alese şi straie pe măsura voastră!
De fapt, ştie el ce vă trebuie. Mîine dimineaţă veniţi la hanul Privighetoarea
de Aur! Iată şi nişte bani pentru femeile voastre.
Cei doi prinseră cu îndemînare pungile grase, pipăindu-le lacomi, în timp
ce Sile şi Costache Caravană îşi îndreptară caii pe Uliţa Mare, către
faimosul han Privi ghetoarea de Aur.
Cînd sosiră noii oaspeţi, hangiul Cristache Mutu îşi purtă cu mare
iuţeală pîntecul cît un poloboc printre mesele multe. Avea o slăbiciune
pentru Caravană, care se dovedea un mîncău fără pereche. De multă vreme
nu-l mai preocupau afacerile băneşti chiar dacă hanul aducea venituri
grase, ci mai degrabă se simţea atras către clienţii pricepuţi în aprecierea
unor bucate gustoase.
— Cristache, băiatule, strigă Caravană, în fiecare an pîntecul tău mai
creşte cam cît un harbuz.
— Rîde hîrb de oală spartă! zîmbi şăgalnic hangiul. Nici cu domnia-ta nu
mă plîng. Dacă n-ai umbla atît pe drumuri, cred că ai putea să mă ajungi.
Dar nu-i asta pricină de supărare. Oamenii cu pîntecul rotund sînt făcuţi
anume să guste toate plăcerile lumii. Iar plăcerea cea dintîi e mîncarea şi
băutura. Eu îmi cunosc musafirii după înfăţişare. Cei smochiniţi la faţă şi
la trup sînt o adevărată pagubă pentru un hangiu cumsecade. Ăştia fug de
sosuri, de carne grasă, ori de un purceluş la tavă, cum fuge dracu de
tămîie. Bagă în ei numai uscături şi ciorbe lungi, apoase. Iar la băutură mai
mare jalea. Se ameţesc din te miri ce. Borţoşii ciulesc urechile şi aud
zgomote de străchini cale de o poştă. Nasul îi conduce fără chip de greşeală
către locurile cu mîncare aleasă. Uscăţivii sînt grăbiţi la mîncare şi se
gîndesc aiurea. Borţoşii au un anumit dichis, ca la o slujbă. Nu se reped
asupra bucatelor. Întîi le adulmecă. Apoi le gustă. Pe urmă, le cinstesc
mestecîndu-le domol. Dacă te repezi ca un apucat, mîncarea se strînge în
ea şi nu-şi mai sloboade aromele. Dar în faţa unui plescăit molcom se alintă
şi te cuprinde cu tot ce are ea mai bun. O singură dată m-am păcălit cu un
slăbănog. Cînd l-am văzut, mi-am zis că vine de la Muntele Sfînt, unde o fi
trăit numai în posturi şi rugăciuni. O arătare lungă, cu coastele ca cercurile
pe butoaiele nepăpurite. După ce l-am privit cu milă, i-am propus:
„Domnule, să vă dau ceva de post şi niscaiva uscături?‖
Zice:
„Nu, jupîne dragă! Eu sînt obişnuit cu lucruri alese. Dacă ai un miel de
52
vreo zece ocale, copt în spuză şi stropit cu vin, eşti omul meu.‖
„Am, domnule, i-am spus mirat. Poate că n-ar strica şi o oală cu vin.‖
„Nu, vin să nu-mi dai acum! Eu n-am timp să mă opresc din mîncat, iar
setea mă apucă abia la urmă. După prînz intrăm în pivniţă. Fac cinste cu
vin, dat te poftesc şi la miel. Mie îmi plac borţoşii chiar dacă nu ţin pînă la
capăt lîngă nişte bucate alese. Însă ca privelişte, merită să te uiţi la ei,
fiindcă ei reprezintă belşugul.‖
Zic:
„Domnule, ai vorba aleasă ca omul umblat prin lume. Nouă ne plac
oamenii subţiri la gusturi şi la purtare, d-aia ne-am gîndit să nu vă punem
la casnele iadului într-o întrecere de băutură şi mîncare cu un borţos. Să vă
dau mai degrabă ceva uşor pentru desfătarea trupului. Poate n-ar strica o
bucată de slănină cît o jumătate de cărămidă, uşor gălbuie de la fumul rece
din timpul iernii, cu nişte pîine proaspătă de casă, a cărei coajă coaptă pe
vatră e plesnită şi aspră cum e coaja gorunului bătrîn. Lîngă asta ar merge
o ceapă cît un genunche de cal. O ceapă roşie şi iute, spartă în pumni şi
umplută cu sare... ‖
Zice:
„Nu!‖
„Atunci, un răţoi pe varză călită. Un răţoi rumenit cum se cade, care
şade cu picioarele în sus pe o movilă de varză călită, aşa, de al naibii ce e.
Astea sînt bucate uşoare şi nu fac rău într-un stomac prăpădit ca al
domniei-tale.‖
„Ah, ah! zice el. Mă bucur cînd întîlnesc un hangiu de treabă. Păcat că
eşti borţos. Zău, n-ai merita asemenea osîndă! Să am eu bine cîţi borţoşi
am băgat sub masă la băutură şi mîncare!‖
„Bine!‖ îi răspund fără asprime. Apoi m-am aşezat alături de slăbănog,
hotărît să-i dau o lecţie fără să ştiu pe ce mîini am căzut. După vreo cinci
ocale de carne fragedă, grăsuţă, împărţită frăţeşte, am simţit o moleşeală
dulce. Cînd apare moleşeala, mă opresc totdeauna din mîncat. Acum nu era
chip. Slăbănogul îi trăgea înainte la fel de pofticios. Pînă şi oasele trosneau
între dinţii lui mari. După alte două ocale mi s-a părut că am vedenii. Am
continuat să înghit alături de el, căsnindu-mă în apărarea sfintelor drepturi
de mîncăi ale borţoşilor pînă am căzut prostit. La fiecare îmbucătură
simţeam o sfîrşeală în toate mădularele, iar trosnetul fălcilor lui se arăta
depărtat ca o părere. M-am trezit în pivniţă printre butoaie. La primul butoi
am băut cîte o oală de vin şi ne-am închinat împreună. La al doilea butoi
ne-am sărutat creştineşte. La al treilea am plîns. La al patrulea am cîntat
popeşte. La al cincilea mi-a perit vederea. La al şaselea am rămas fără grai.
La al şaptelea mi-am căutat un loc unde să mor creştineşte. Aveam acolo
un vin de Drăgăşani curat ca lacrima de prunc. Apoi m-am trezit la soare,
53
pe iarba din curte. Însă nu în ziua aceea, ci într-a doua. După trei
săptămîni l-am alungat. Parcă mai slăbise cît a stat la mine. Şi mirosea în
urma lui a pagubă şi a uscăciune. Asta e, domnule Caravană. Totuşi,
oamenii din soiul acesta sînt rari pe lume. Am auzit că vrei să te însori.
Cred că n-ar strica ceva chibzuială. Femeia slăbănoagă e bună la dragoste.
În bucătărie nu face cît o ceapă degerată. Acolo, numai grăsanele au
căutare. Cum vezi una căreia îi atîrnă şuncile şi are fundul cît un butoi, să
ştii că e cea mai potrivită pentru o căsnicie lungă. Dragostea ţine de obicei
puţin. Dar de mîncare bună ai nevoie toată viaţa. Să te fereşti de femeia
care ajunează împotriva îngrăşatului, fiindcă trebuie să posteşti împreună
cu ea! Să te fereşti de femeia care vorbeşte puţin! Asemenea soi de femeie
adună în guşă toată otrava gîndului şi e mai acră decît măcrişul. Acolo
unde ciripitul ei se aude toată ziua, se umple casa de lumină. Să mă ia
naiba! Te-am oprit în uşă cu vorbele mele: Pofteşte sus! Domnii Cae Indru,
Ducu cel Iute, Chirilă Zece Cuţite şi părintele Grasa abia aşteptă un ospăţ
cu voi.
*
Noaptea se lăsa domol peste Bucureşti. O noapte calmă, limpede, ce nu
prevestea nimic din marile ameninţări picate din toate părţile peste Ţara
Românească. În odaia de lucru a lui Mihai-vodă era lumină. O încăpere mai
mult lungă decît lată. Pe mijlocul ei se afla o masă de stejar lucrată în
frumoase crestături de mînă. Pereţii încărcaţi cu panoplii bogate în arme,
ferestrele mici, cu zăbrele groase cît funiile, tavanul simplu spoit în alb,
mobila puţină, dădeau interiorului o atmosferă de răceală. Doar imensul
covor de Keşan, lucrat în tonuri calme, aducea o notă de căldură.
Domnul Ţării Româneşti se plimba îngîndurat de-a lungul odăii. Purta o
îmbrăcăminte simplă de catifea bine strînsă pe corp. Umerii lui mari
contrastau plăcut cu şoldurile înguste. Liniile dulci ale corpului nu-şi
pierduseră farmecul deşi Mihai-vodă intrase în pragul de toamnă al vieţii.
Părul uşor cărunt pe la tîmple se răzvrătea aspru a neorînduială, dezvelind
fruntea înaltă, brăzdată de cute adînci. La vreme de gînduri multe, cutele se
adunau între ele ca la sfat de taină. Cînd gîndurile se depărtau, dînd răgaz
de linişte, fruntea se limpezea ca cerul după ploaie, iar privirile arzătoare
căpătau dulceaţa soarelui potolit, de toamnă.
„Au trecut patru ani de cînd am scos Ţara Românească de sub turci,
gîndi vodă. În aceşti ani am purtat atîtea războaie cu turcii şi cu tătarii cît
n-au purtat alte neamuri în toată istoria lor. Am biruit în toate luptele, dar
nimic nu a fost hotărîtor. Parcă ieri am tăiat pînă la ultimul om garnizoana
turcilor din Bucureşti. Parcă ieri am luat la rînd cetăţile turceşti din lungul
Dunării şi din Balcani. Oştenii au făcut mari lucrări pentru neamul
54
românesc. Atît de mari cum nu s-au mai pomenit. Adică nu. Uite că
greşesc. Au fost lucrări chiar mai mari ca ale noastre. Mircea cel Bătrîn şi
Ştefan cel Mare ne-au întrecut cu mult aşa că nu ni se cuvine cine ştie ce
fală. Ne-am bătut aşa cum au făcut totdeauna părinţii noştri. Să se fi
născut oare neamul nostru lipsit de noroc? Fiecare bucată de pămînt
românesc are în el sîngele unui apărător. Toţi înaintaşii noştri s-au bătut să
apere pămîntul ţării. Dar iată că ne aşteaptă alte războaie. Pînă cînd ne vom
bate oare? Turcii au ridicat la Călugăreni atîta oaste încît ar fi ajuns pentru
un război cu toată Europa. O sută optzeci de mii de turci au stat împotriva
noastră la Călugăreni. Mi-a fost grozav de frică atunci că vom pierde. Dar
m-a încercat şi un moment de mîndrie. Prin uriaşa oştire adusă împotriva
noastră, turcii ne arătau, fără să ştie, respectul şi preţuirea lor. Eram de
zece ori mai puţini. Dar turcii ne cunoşteau virtuţile de pe cîmpul de luptă.
Doamne, Dumnezeule, cînd a început lupta din vadul Călugărenilor şi am
văzut puhoiul turcesc, m-a apucat o fală şi o mîndrie fără seamăn pentru
neamul românesc! Turcii nu aveau curajul să se bată de la egal. Oare
Ştefan cel Mare a simţit asemenea fală? Fiindcă şi el a fost cinstit de turci
cu astfel de puhoaie. Dar asta nu are importanţă. Această mîndrie va
rămîne urmaşilor noştri. Am învins la Călugăreni. O mînă de oameni am
bătut un imperiu. Poate şi noutatea pe care am adus-o noi în războaie să-i
fi descumpănit pe turci. Românii au priceput înaintea altor neamuri că
armatele greoaie, încărcate în zale şi fierărie şi-au trăit traiul. Oştirea
Bucegilor a fost trăsnetul nostru pentru turci. Ea a hotărît bătălia de la
Călugăreni. O oştire uşoară, ca fulgul. Va mai trece multă vreme pînă cînd
generalii vor înţelege că oştilor greoaie le-a trecut vremea. Apariţia armelor
de foc a isprăvit vremea armurilor şi apărătorilor greoaie. Totuşi n-am
folosit destul toate planurile noastre de tactică. Chirilă Zece Cuţite se
dovedeşte un oştean mai bun decît mine. El s-a zbătut să înfiinţăm un corp
de oşteni care să atace spatele duşmanului cu mult înainte de a se apropia
de graniţele noastre. Care să-i macine aprovizionarea şi muniţiile. Timpul şi
sărăcia nu ne-au îngăduit să facem prea multe. Sfaturile lui Cae Indru au
ajutat să cîştigăm bătălii fără pierderi de oameni. Vom folosi viclenia mai
mult decît înainte. Dar nu e totul. Avem nevoie de soli buni, care să ştie a
purta tratative cu duşmanii şi prietenii. De multe ori tratativele purtate cu
chibzuială aduc mai multe foloase decît victoriile de pe cîmpul de luptă.‖
Mihai-vodă îşi întrerupse plimbarea. Clucerul Ieremia Băicoianu, un
tînăr înalt, spătos cît un urs, cu faţa veselă ca de prunc, aştepta lîngă uşă.
— Ce-i, Băicoiene? întrebă domnul trecîndu-şi dege tele prin păr, într-un
gest de înviorare.
— Au sosit, măria-ta.
— Să intre!
55
Clucerul feri draperia într-o parte. Cinci bărbaţi se aliniară frumos în

faţa lui vodă şi salutară cu pălăriile.
— Măi, să fie! rîse domnul. Parcă aţi fi la curtea lui Henric al patrulea,
rege al Franţei.
— Sau la curtea Spaniei, chicoti Caravană.
— Sau la Londra, îngînă Ducu cel Iute.
— Ori la Genova, Florenţa sau Roma, zîmbi părintele Grasa, un lungan
slăbănog, adus de spate ca o păstaie, cu nasul coroiat ca o chiflă, cu faţa
colţuroasă şi încreţită, parcă trasă la darac.
— Sau la Bucureşti, spuse aspru Chirilă Zece Cuţite.
— Să înţeleg prin aceasta că Bucureştii a devenit o capitală însemnată?
întrebă vodă cu ochii licărind a veselie.
— Aşa se pare, măria-ta, zise Cae Indru, cel mai înalt dintre oaspeţi.
După victoria de la Călugăreni am devenit cunoscuţi în toate oraşele
Europei. Auzind vestea, regele Franţei a strigat entuziasmat în faţa
curtenilor: „Lucrează bine Valahul.‖ Or, se ştie că regele Henric e cam
zgîrcit în laude. Unele ţări ar trebui să ne fie chiar foarte recunoscătoare.
Zecile de bătălii pe care le-am cîştigat împotriva turcilor i-au oprit pe aceştia
din drumul lor către ţările din Apus. Popoarele Balcanilor visează la
libertate avînd privirile îndreptate spre noi. Locuitorii din Viena şi din Praga
se roagă pentru sufletele noastre. Dacă am fi pierdut la Călugăreni, Sinan-
paşa ar fi făcut o simplă plimbare peste aceste oraşe. Rudolf e un împărat
mărginit dacă nu pricepe cît a cîştigat prin slăbirea Imperiului Otoman.
Polonii şi cnezii ruşi ne-au trimis daruri, fiindcă nici ei nu ar fi fost feriţi de
necazuri şi lupte. În Grecia, faptele noastre de arme sînt cîntate mai mult
ca la Bucureşti. Genova, Florenţa şi Roma au scăpat pentru un timp de
primejdia turcească. Deci, iată, măria-ta, că ne cunoaşte şi pe noi ceva
lume.
— Bine spus, prieteni! zîmbi vodă. Şi cu toate acestea, niciodată nu am
avut mai mulţi duşmani ca acum. Rugăciunile unora, admiraţia altora,
vestea că sîntem un popor de viteji nu ne ajută cu nimic. Neamurile
Europei, ameninţate şi ele, nu au mişcat un deget să ne sprijine, iar cu
slujbe şi ceva gînduri bune nu-i poţi opri nici pe turci, nici pe tătari. Dar să
lăsăm asta. Mai aşteptăm oaspeţi. Ia spune, Costache, ce-ţi mai face
Zambilica?
— E tată, măria-ta, se lumină de plăcere Caravană.
— Tată? rîse vodă. Dar care iapă a putut să se încurce cu asemenea
sluţenie de armăsar?
— Se găsesc, doamne, se găsesc, răspunse cam înţepat Caravană. Acum
doi ani, doamna baroană Maria-Florenţa de Szentiváni a avut bunătatea să
ne găzduiască în castelul ei din Aiud. Într-o dimineaţă, umblînd noi aiurea
56
prin împrejurimile din lunca Mureşului, numai ce văd că iese din păpuriş o
arătare grasă, cu botul pătrat, cu urechile nu mai mari de un deget. M-am
gîndit eu, să fie cal? Nu prea aducea cu asemenea animal atît de cunoscut
nouă. Corpul era mai degrabă de vacă, iar coada groasă cît un butuc nu
putea fi mai lungă decît o palmă. Pielea ei tărcată cu alb, cu galben şi cu
vînăt mă încurca şi mai rău. Picioarele îi erau scurte, ca la porcii de Bazna.
Cînd ne-a văzut, a scos un răget care m-a lămurit că nu e cal. Dar nebunul
de Zambilica rămîne locului ca prostit. Cobor de pe el şi încerc să-l
îmbărbătez. Măria-ta ştii că Zambilica e un animal simţitor. Totuşi, de data
asta nu mă lua în seamă. Se uita năuc la arătare. M-am gîndit că s-ar
putea să fie vacă. Însă nu avea coarne. Poate să le fi pierdut într-o
împrejurare nefericită. Sau mă aflam în faţa unei scroafe uriaşe, chiar dacă
botul ei nu semăna cu un rît. Zambilica e cam slut la înfăţişare, însă lîngă
dihania aceea părea un făt-frumos. Zic: „Zambilico, nu te apropia, nebunul
dracului, pînă cînd aflăm ce soi de animal ar putea să fie!‖ Eu vorbeam, eu
auzeam. Zambilica se rupe de lîngă mine fudul ca împăraţii învîrtindu-se pe
picioarele lui ca nişte pirostrii. Cînd ajunge cam la doi paşi de arătare, îşi
saltă botul ca episcopii la cîntecul prea subţire. Ochii i se făcuseră ca
jeratecul şi scoase un răget cum n-am mai auzit. Am pus mîinile pe
pistoale, simţind că ar fi ceva primejdie. Vaca, scroafa sau iapa se fandosea
olecuţă de fund, ca muierile cînd le apucă strechea, îşi întoarse buzele mari
ca două foi de varză şi se puse pe un grohăit care mă băgă în răcori. Strig:
„Opreşte-te, Zambilico! Las-o dracului, că e scroafă! Asta în loc de mînz îţi
face vreo zece purcei.‖ Zambilica nici gînd să mă audă. Ajung unul lîngă
altul, se muşcă în glumă de ceafă, aruncă din picioare cît colo, se privesc
lung, aiuriţi, ca îndrăgostiţii, înalţă boturile către cer şi mai trag un răget
împreună. Apoi dispar în tufărişurile din marginea Mureşului. Zbier eu:
„Zambilico, vino-ncoa, fir-ai al dracului de zurbagiu! Nu vezi că arătarea ţi-a
făcut farmece? Asta umblă cu moşmoande, ascultă-mă pe mine! S-au mai
văzut cazuri de răpiri chiar la dobitoace. Crezi că eu nu înţeleg un tînăr
îndrăgostit? Mă rog... să fie dragoste la prima vedere... că au mai fost cazuri
la mine şi la doamna baroană... însă baroana se vedea că e femeie... dar
asta... Să ştii că eu îmi iau mîinile de pe tine dacă iese prost. Pe urmă fac
prinsoare că nu e iapă. Cred că e o corcitură de vacă şi porc, aşa că nu se
cade...‖
Obrajii lui vodă se făcură stacojii din cauza rîsului, dar Costache
continuă să înflorească păţania, cu toată seriozitatea.
— Mă iau, doamne, după ei prin păpuriş, însă fără folos. Parcă îi
înghiţise pămîntul. Către seară, cînd îmi pierdusem nădejdea să mai dau de
urma lor, numai ce îl văd pe Zambilica apropiindu-se de castel cu mireasa
alături. Doamna baroană Maria-Florenţa nu e o femeie fricoasă. Totuşi, la
57
apariţia ăleia, s-a albit la faţă şi a strigat: „Jesus-Maria!‖ Apoi s-a lăsat
moale în braţele mele. Acum are un fiu.
— Cine, baroana? întrebă vodă insinuant.
— Nu, măria-ta, Zambilica.
La apariţia boierilor Vintilă Băicoianu, Leca, Radu şi Preda Buzescu,
Calomfirescu, Stroe şi Udrea, Costache Caravană se opri din vorbăria lui.
Sfatul era complet, chiar dacă lipseau mulţi boieri de seamă. Hotărîrile ce
urmau a se lua aveau mare importanţă pentru viitorul ţării. Slaba păstrare
a secretului celor discutate ar fi dus la multe nenorociri. Ferindu-se a
supăra pe cineva, Mihai îşi trimisese boierii din timp în diferite misiuni,
astfel că lucrurile se aranjară cu bună rînduială.
— Iată, spuse vodă, a trecut multă vreme de la ultimul nostru Sfat de
taină. Ce vom hotărî în această noapte va fi viitorul Ţării Româneşti.
Săptămîna care urmează vom ţine Sfatul Divanului. Multe din cele
discutate aici nu se vor şti în Divan. La 29 martie, în scaunul principatului
Transilvaniei s-a aşezat Andrei Báthory. Prin plecarea lui Sigismund am
pierdut un aliat nu prea devotat însă mai sigur decît Andrei. Noul principe
mi-a poruncit să pără sesc domnia Ţării Româneşti. Ne-am gîndit mult la
această poruncă.
— Doamne, cred că nu am auzit bine, sări de pe scaun Preda Buzescu.
Vodă zîmbi şi-i făcu un semn potolit cu palma.
— Aşteaptă, Preda! Aşteaptă să auzi totul! Dacă nu vom fi destul de
înţelepţi, ţara se va oropsi cu totul pînă la toamnă. Vom lăsa totuşi mai la
urmă asemenea discuţie. Cred că întîi trebuie să lămurim care sînt
dorinţele noastre şi abia la urmă vom discuta altele.
— Dorinţele noastre? se miră Aga Leca. Ce rost mai au dorinţele noastre
cînd primejdiile pentru ţară se arată mai rele ca oricînd?
— Leca, Leca! îl dojeni domnul. Eşti viteaz, dar îţi lipsesc alte haruri.
— E drept, măria-ta! zîmbi Aga Leca. Îmi place mult să lupt decît să
potrivesc planurile. Aici pot greşi uşor.
— Nu numai tu. Şi eu greşesc. Dacă aş fi fost mai mult decît om, nu ne-
am fi adunat cu toţii la Sfatul de taină. Iată deci dorinţele noastre: la
toamnă vom ocupa Transilvania şi Moldova prin puterea armelor.
Dacă s-ar fi prăbuşit tavanul peste ei, boierii nu s-ar fi arătat mai miraţi.
Mihai-vodă se prefăcu a nu observa şi continuă cu toată hotărîrea:
— În felul acesta îi vom strînge pe români laolaltă. E visul nostru vechi
dinaintea înscăunării. O ţară a tuturor românilor va fi destul de puternică
împotriva duşmanilor.
Cae Indru nu mai urmări vorbele lui vodă, gîn dindu-se: „Întreaga
Europă e fărîmiţată. Franţa e plină de ducate şi comitate. Poporul german e
la fel de fărîmiţat. Spania şi celelalte ţări mari sînt în aceeaşi situaţie. Dacă
58
Mihai-vodă a înţeles necesitatea unirii neamurilor înseamnă că e un mare

vizionar. Nicăieri în Europa nu se ridică astfel de probleme, urmărindu-se
doar avantajele mărunte şi locale. De va reuşi asemenea lucrare, despre
Mihai-vodă se va vorbi chiar peste o mie de ani. Poate niciodată Ţara
Românească nu a avut un domn atît de mare ca el.‖
Vocea lui Mihai îl scoase din gîndurile sale.
— Aşa cum familiile nu pot trăi despărţite, fiindcă se răzleţesc şi se
destramă cu vremea, nici un popor nu poate trăi despărţit. Că am fost viteji,
că ne-am bătut duşmanii unde i-am întîlnit, nu-i mare lucru. Au făcut-o şi
strămoşii noştri poate chiar mai bine decît noi. Lor nu le-a stat în putere să
făurească unirea românilor, neavînd prilejul. Nouă ne stă azi. Tocmai azi
cînd sîntem ameninţaţi cu robia şi destrămarea neamului mai rău ca
înainte. Dacă nu o vom face, urmaşii noştri nu ne vor ierta nici în mormînt.
Asta vrem noi. Nu, Leca, nu mă întrerupe! Vom discuta totul la urmă. Acum
să vedem care sînt primejdiile. Turcii ridică împotriva noastră patruzeci de
mii de oşteni. Tătarii, cu peste cincizeci de mii, sînt aproape de Nistru şi
aşteaptă doar un semn al turcilor pentru a se năpusti peste noi. Hatmanul
Zamoyski visează de mult o graniţă polonă la Dunăre. El a pus tabără mare
lîngă Zim, cu optsprezece mii de călăreţi şi e gata să coboare asupra
noastră îndată ce primeşte porunca lui Andrei Báthory. Kornis, comandatul
oştilor Transilvaniei, şade pregătit în tabăra de la Aiud cu douăzeci şi şapte
de mii de oameni, gata la porunca principelui. Ieremia Movilă, domnul
Moldovei, a strîns şaisprezece mii de călăreţi lîngă Focşani, hotărît să vină
peste noi la porunca lui Báthory. Împăratul Rudolf şade la Praga în marele
lui castel şi se ocupă de citirea stelelor. Slab împărat! El l-a trimis la graniţa
Transilvaniei pe gene ralul Basta cu zece mii de oameni în zale şi nimeni nu
ştie ce gînduri poartă acest general. Curţile din Praga şi Constantinopol duc
tratative secrete. De cînd e lumea, înţelegerile ţărilor mari s-au făcut pe
spinările ţărilor mici. Deci, acestea ar fi primejdiile. Acum să vedem pe ce ne
sprijinim noi. Avem douăzeci şi trei de mii de oşteni pe plată, însă nu le-am
plătit lefile de cinci luni. Ne-ar trebui cincizeci de mii de ducaţi pe care nu
am de unde să-i iau. Vistieria e goală. Din vechea şi falnica noastră armată
a Bucegilor au mai rămas în munţi o mie de oameni. Ceilalţi au pierit în
războaie. Aşa că, la ceasul acesta, ne putem bizui pe douăzeci şi patru de
mii de oameni, împotriva a o sută cincizeci de duşmani, care sînt cu atît
mai periculoşi, cu cît vin din toate părţile. Dacă împărţim oştirea pentru a
face faţă celor cinci armate duşmane, vom pierde cinci bătălii. Acum poţi să
mă întrerupi, dragă Leca. Aştept părerea ta.
— Doamne, se întunecă acesta, foindu-se neliniştit, propun să vorbească
în locul nostru, al tuturor, omul care ne-a scos din multe necazuri cu
agerimea gîndului său.
59
Toate privirile se întoarseră către Cae Indru.

— Aş vrea să cer unele lămuriri, interveni Calomfirescu.
— Cere! îl pofti Mihai-vodă. Numai cînd judecăm cu ştiinţă bună luăm
hotărîri bune.
— Măria-ta, zise tînărul puţin ruşinat, dacă zvonurile despre aceste oştiri
se dovedesc mincinoase?
— Of, Zamfirescule! rîse domnul. Crezi că noi ne bizuim pe zvonuri? În
aceste vremuri grele o ţară mică nu are dreptul să nu cunoască mişcările
duşmanului şi să nu-i prevadă gîndurile. Ar fi pierirea ei. Am priceput acest
adevăr abia după înscăunare. Mircea cel Bătrîn avea pîndari dincolo de
hotarele ţării, dovedindu-se printre cei mai chibzuiţi oameni ai timpului. El
nu aştepta să fie luat ca din oală. Cînd apărea duşmanul, marele voievod îl
aştepta pregătit otrăvind apele, pustiind satele, hărţuindu-i margi nile
oştirii, iar locul de bătaie nu-l alegea niciodată duşmanul. Azi avem iscoade
bune. Dar nu ne-am mulţumit numai cu atît, ci am prevăzut din timp unele
lucruri, aşa că oameni de-ai noştri stau de mulţi ani în Moldova, în
Transilvania, la Constantinopol sau la Praga, în Polonia şi pretutindeni în
jurul nostru. Avem ştafete iuţi pentru fiecare din aceşti oameni. Ei culeg
ştiri, ei văd, ei caută şi trimit la Bucureşti tot ce ne-ar fi de folos.
Conducătorul tuturor iscoadelor şi al tuturor oamenilor noştri e boierul
Vintilă Băicoianu. La el vin ştafetele ziua şi noaptea. Mai e ceva,
Zamfirescule?
— Nu, măria-ta.
— Atunci să vorbească nepotul nostru Marcu sau, cum îşi spune el, Cae
Indru!
— Doamne, se ridică tînărul privind cu dragoste în ochii lui vodă. Măria-
ta ne-ai înfăţişat dorinţele neamului şi ameninţările duşmanilor. Cum ele
nu pot fi judecate sepa rat, fiindcă sînt legate de puterea noastră viitoare, le
vom cumpăni laolaltă.
— Aşa mă gîndeam şi eu, aprobă vodă rîzînd, pentru a crea o bună
dispoziţie printre tinerii lui oaspeţi.
— Andrei Báthory, care nu e stăpînul vostru, a porun cit să părăseşti
Ţara Românească. Cred că e bine să ne arătăm supuşi.
— Doamne, Dumnezeule, dar ce vorbeşte omul acesta? se încruntă Preda
Buzescu.
— Aşteaptă, aşteaptă, Predo! îi porunci vodă cu vorbă domoală, în timp
ce ochii lui aveau sclipiri de aprobare la părerile lui Indru.
— Deci, măria-ta, îi facem scrisoare cardinalului, ară tîndu-ne hotărîţi
să-i fim vasali, aşa cum de fapt îi sîntem prin moştenirea de la
Sigismund, şi îi cerem timp de pregă tire pentru părăsirea ţării. Noi acum
avem trebuinţă de timp. Cu cît cîştigăm mai mult timp, cu atît amînăm
60
primejdia şi ne punem pe picioare în scopul împlinirii dorinţelor.

Vodă zîmbi satisfăcut, chiar dacă pe fruntea lui înaltă cutele se
adînciseră, parcă adunînd gîndurile între ele. Boierii, începînd să priceapă,
se aplecară mult peste masă fără a-şi ascunde admiraţia pentru isteţimea
tînărului. Cae îi privi o clipă lipsit de orgoliu, apoi continuă:
— Toma Ciomîrtan, consilierul principelui, ne-a înştiin ţat că Andrei s-a
legat de turci prin scrisori mincinoase, că l-a minţit pe Ieremia Movilă,
domnul Moldovei, promiţînd scaunul Ţării Româneşti lui Simion Movilă, că
închină principatul curţii din Polonia şi cere sprijin împo triva turcilor
împăratului Rudolf. Pentru astfel de vicleşuguri prosteşti la prima vedere,
Ciomîrtan îl crede pe cardinal cam mărginit la minte. Dar Ciomîrtan, care e
un bun român, greşeşte. Iojica ar fi înţeles jocul principelui. Ah, cît am
pierdut prin moartea lui Iojica! Ciomîrtan nu are asemenea fineţe. El nu
pricepe iscusinţa tînărului cardinal. De fapt, ce vrea acest principe? Vrea să
cîştige timp. Ştie că timpul va lucra pentru el. Îi trebuie timp să se impună
în faţa duşmanilor din principat. Îi trebuie timp să-i înşele pe turci, ştiind
că aceştia vor Transilvania şi Ţara Românească. Îi trebuie timp să-i
păcălească pe poloni pînă ce va prinde el puteri să nu le închine
principatul. Are nevoie să-l mintă pe împăratul de la Praga cîtă vreme nu a
pus destulă osînză în jurul tronului princiar. În sfîrşit, are nevoie de timp în
vederea unei bune pregătiri pentru ocuparea Ţării Româneşti şi Ţării
Moldovei, luîndu-i prin surprindere pe împărat, pe turci şi pe poloni. Stăpîn
pe o astfel de ţară, puterea lui s-ar schimba înzecit. Iată dar că iţele
încurcate de el chiar la începutul domniei îşi au rostul lor, iar cardinalul se
dovedeşte un om peste măsură de viclean. Ei bine, vom juca şi noi cu
armele lui Andrei Báthory. Începem cu slobozirea oştirii.
— Asta nu, asta nu! strigă furios banul Udrea.
— Nu te pripi, Udreo! îl potoli domol. Tînărul acesta grăieşte aşa cum am
plănuit şi noi. La urmă ai dreptul de a sta împotrivă. Vorbeşte, nepoate!
— Slobozim oştirea, făcînd să se ştie la duşmani că nu mai avem putinţă
de plată a lefilor. Va fi primul nostru semn de slăbiciune.
— Rău! interveni Preda Buzescu. Nu poţi slobozi oşte nii fără să le
plăteşti lefile din urmă. S-ar face răzme riţă.
Vodă oftă îngîndurat ştiind că vistieria se golise de mult.
— Vom plăti pînă la ultimul aspru, zîmbi Cae. De plata lefilor mă
ostenesc eu pînă într-o lună.
Fu un moment de mare surpriză. Chiar vodă îl privi mirat.
— Ai asemenea avere, nepoate?
— Nu, dar voi avea înainte de împlinirea sorocului.
— Bine! răspunse Mihai. Grăieşte mai departe!
— Turcii vor Ţara Românească pentru ei. Se feresc însă de un conflict cu
61
polonii fiindcă au unele greutăţi de război în Asia. Polonii doresc graniţă pe

Dunăre, dacă i-ar putea păcăli pe turci. Andrei Báthory nu se mişcă asupra
noastră atîta vreme cît nu va primi firman de recunoaştere ca principe al
Transilvaniei. Ieremia Movilă nu îndrăzneşte nimic fără porunca principelui.
Împăratul Rudolf ar vrea să se întoarcă la Viena şi nu doreşte război, dar la
trimis pe Basta cu zece mii de oameni la graniţa de nord a Transilvaniei.
Dacă am face mişcări de oşti şi ne-am arăta puternici, ar sări cu toţii asupra
noastră. Înfăţişîndu-ne slabi, duş manii se vor pîndi unii pe alţii, ca lupii în
faţa prăzii. Fiecare va aştepta momentul prielnic. Iar timpul va lucra pentru
noi. Tinerii valahi care părăsesc oştirea cea mare vor fi călăuziţi în Munţii
Bucegi, unde vom întări în secret vechea noastră Armată a Bucegilor. Va fi
aceeaşi oaste uşoară, sprintenă, pe care am avut-o acum patru ani. În ea va
fi puterea noastră. Pentru unii, acum ar fi momentul să atacăm şi să
supunem Transilvania.
— Dar ar fi momentul cel mai rău, îl întrerupse vodă, entuziasmat de
limpezimea gîndurilor lui Indru.
— Aşa e, doamne! continuă el. Duşmanii s-ar repezi cu toţii peste noi.
Să-i lăsăm să se pîndească între ei. Cînd se vor sătura de pîndă, vor
observa că e toamnă şi îşi vor risipi oştile în vederea iernatului. Atunci
atacăm noi.
— Da, atunci atacăm noi! aprobă vodă, gînditor. Azi primejdia cea mare
vine de la Andrei Báthory. El e singurul care vede lucrurile clar. După cum
se mişcă el ne vom mişca şi noi. Îi trebuie firman de recunoaştere în
scaunul princiar. Înseamnă că va duce tratative cu turcii. Noi vom strica
lucrările lui la Constantinopol. Dar nu pe faţă. Pe faţă îi vom arăta
supunere de vasali. Îi trebuie o recunoaştere din partea împăratului Rudolf.
Imperiul austriac nu ar pierde mare lucru acordîndu-i-o. Îi vom strica însă
lucrările de la Praga sau Viena. Oamenii noştri vor face zîzanie în
Transilvania, şubrezindu-i puterea dintre graniţele principatului. Cu cît va
fi recunoscut mai tîrziu ca principe, cu atît vom avea mai multe foloase de
timp. Viitoarele săptămîni şi luni vor dovedi că acesta e singurul nostru
drum. Oştirea noastră din Bucegi are acum o mie de oameni. Peste două
săptămîni mai adăugăm cinci sute.
— Puţin, măria-ta! observă Chirilă Zece Cuţite. Dacă se întîmplă unele
neajunsuri, pe cine ne sprijinim? Pînă într-o lună trebuie să avem cinci mii
de oşteni şi încă nu e destul.
— Ştiu, Chirilă, oftă domnul. Din păcate nu mai avem aur. Cheltuielile
de îmbrăcăminte, arme, hrană, cai şi altele cer aur mult. Cu zestrea de
arme proaste din oastea mare nu facem nimic, iar eu nu mai am avere de
multă vreme.
— Doamne, zîmbi aspru Chirilă, să nu o luăm chiar aşa! Averea mea se
62
ridică la opt sute de galbeni. O dăru iesc Armatei Bucegilor. Mîine o duc la
vistierie.
— Eu am cinci sute de galbeni, roşi Ducu uşor. Am să merg la vistierie
împreună cu Chirilă.
— Eu nu am decît şaizeci, se ruşină părintele Grasa. Dacă vă hotărîţi să
mergeţi cu mine, vom fi trei.
— A, nu! sări Caravană. Pe Zambilica mea că vom fi patru! Am trei sute
de galbeni, iar dacă dau o fugă pînă la Aiud, s-ar putea să mai adaug ceva.
— E întreaga voastră avuţie, se întunecă vodă.
— Nu, domnule! răspunse Chirilă. Avuţia noastră e ţara.
— Eu aduc o mie, se entuziasmă Radu Calomfirescu. Am găsit un grec ce
s-ar încumeta să-mi ofere atîta pentru ce mi-a mai rămas din vechea moşie.
— Eu aduc din Siberia trei tunuri şi o mie de pistoale, rîse Preda
Buzescu nu mai puţin entuziasmat.
— N-am decît treizeci de galbeni, zise mîhnit AgaLeca.
— Dar am eu două mii, se înveseli Radu Buzescu.
— La care mai adăugăm încă o sută, spuse domol Vintilă Băicoianu.
Cheltuielile pentru ştiri de multă vreme nu le mai plăteşte vistieria. Averea
mea s-a dus încetul cu încetul, dar cu folos. Din păcate, nu mai am ce să-i
las moştenire clucerului Ieremia.
— Doamne, sînt cel mai calic dintre toţi, rîse Udrea. Nu am decît
douăzeci de galbeni. Asta pînă mîine, dar mai pot aduce vreo treizeci în
cîteva zile.
— Şi încă vreo cincizeci, zise Stroe, ştiind că va trebui să-i împrumute de
la un cămătar.
— Ei bine, zîmbi domnul, o sută de galbeni voi obţine şi eu, în schimbul
acestor panoplii. Tu ce aduci, nepoate?
— Nimic, rîse Cae. Eu plătesc oastea mare, aşa cum am făgăduit. Totuşi,
dacă stau să mă gîndesc bine, aş putea să dau pînă mîine cinci sute de
galbeni. Jupînul Isaia, un vechi prieten, s-ar încumeta să-mi dea această
sumă chiar azi.
— Iată, rîse vodă înviorat. Mîine vom dispune de cinci mii cinci sute de
galbeni. E prima zestre a Oştirii Bucegilor, la care se mai adaugă o mie de
pistoale şi trei tunuri. Aşa putem spera la mai mult decît ne-am propus.
Dar oştirile înghit aur mult. Va trebui să facem rost de aur.
Vodă îşi trecu degetele prin păr. Cearcănele mari din jurul ochilor arătau
nopţile lui de veghe.
— Doamne sfinte! murmură Preda. Am început să mă dumiresc. S-au
desfăcut şi s-au încurcat aici atîtea iţe încît biata mea căpăţînă o fi crescut
măcar cît o baniţă. Acum înţeleg bine că nu avem altă cale de ales. Însă la
toamnă cînd voi auzi graiul tunurilor, am să mă îmbăt de plăcere ca după
63
un vin bun. Cred că nu se află nimeni printre noi cu altă părere pentru ce
s-a hotărît aici.
Tinerii pufniră în rîs. Mihai-vodă le ţinu isonul, apoi zise:
— Sfatul nostru de taină s-a petrecut. Acum putem să ne ospătăm în
toată legea. Îngrijeşte-te, clucere Ieremia! se întoarse către fiul lui
Băicoianu. Pocale de argint nu mai avem, dar sînt bune şi cănile de lut ars.
— Ştiu, doamne, se înveseli tînărul clucer. Nici nu le simţim lipsa.
Numai ulcele de pămînt ars au harul de a păstra aroma vinului. Bine că nu
ne lipseşte băutura şi mîncarea. La alţii se găsesc destule pocale de aur şi
de argint, însă nu au ce pune în ele. Pămîntul nostru e cel mai darnic
prieten.
Văzînd că soseşte numai vinul, Costache observă, spre hazul celorlalţi:
— Vinul fără mîncare e ca nunta fără lăutari!
Curînd apărură slujitorii cu tăvile mari, încărcate, spre desfătarea
grăsunului Caravană. Iar cît ţinu ospăţul, nimeni nu se mai gîndi la cele
discutate în Sfatul de taină.
*
După plecarea oaspeţilor, Mihai-vodă mai rămase în odaia lui de lucru.
Îşi sprijini fruntea mare în palme, simţind oboseala cuibărindu-se leneşă
peste el. Noaptea se îngîna cu zorile. Un slujitor păşi în vîrfurile picioarelor
şi stinse lumînările multe. Apoi aduse o pătură subţire miţoasă, convins că
domnul aţipise după noaptea de veghe.
— Lasă, Mitrule! spuse vodă. Încă n-am adormit. Mai stau puţin aici.
Deschide fereastra! Nimic nu are dulceaţa aerului din zori.
Lumina plumburie se furişă în odaie. De undeva, din partea de sud a
oraşului, răzbi un zgomot de căruţe. Vodă intui că sînt lăptarii şi zarzavagii
din jurul Bucureştilor, grăbiţi să-şi ducă mărfurile către pieţele oraşului.
Zgomotul îl înfioră de plăcere. El arăta pacea care domnea în ţară. Marele
oştean, marele strateg al neamului se bucura pentru clipele acelea de
linişte.
„Sînt puţine lucruri drepte pe Pămînt, gîndi el. I-am pomenit în noaptea
asta pe Mircea cel Bătrîn, marele voievod al românilor de la Dunăre şi pe
Ştefan cel Mare, gloriosul domn al Moldovei. Peste mormintele lor s-au
aşternu ani mulţi, dar neamul nostru nu i-a uitat şi-i cinsteşte aşa cum o
fac şi eu. Însă poporul român din acele vremuri nu a trăit şi izbîndit numai
prin ei. Ce ştiu eu despre marii luptători din jurul celor doi domni care s-au
stins pentru neamul lor, nepomeniţi de nimeni? Mircea şi Ştefan au fost doi
sori ai românilor. Dar avem dreptul să ne gîndim cu mîndrie sau pioşenie
numai la sori, cînd ei n-ar fi putut nimic fără stele? Se vor gîndi oare
urmaşii urma şilor noştri la stele? Sau vor cinsti numai memoria sorilor?
64
Nu se poate să nu fi fost şi atunci un Cae Indru, un Chirilă Zece Cuţite, un

Costache Caravană, un Ducu cel Iute, chiar dacă i-a chemat altfel. Acolo
unde apar sori, se nasc şi stele. Din păcate, sorii acoperă strălucirea
stelelor. Oame nii mari ai neamului, gata să-şi pună viaţa în cumpănă, sînt
modeşti, lipsiţi de gîndul măririi. Cae Indru a apărut cîndva în jurul nostru
purtînd cu el întreaga avere, adică armele şi calul. Nu ştiam de unde vine.
S-a lipit de noi simplu, fără aerele unui nume mare. Ne-a sprijinit cu
agerimea minţii lui să dobîndim unele victorii de seamă asupra turcilor şi
tătarilor, fără pierderi de oşti. La Călugăreni s-a aruncat dinaintea mea
scăpîndu-mă de moarte cu viaţa lui. Abia în ceasul acela cînd viaţa îi atîrna
de un fir subţire, cînd căzuse fără vlagă în braţele mele, mi-a spus:
„Unchiule, se pare că am cîştigat bătălia.‖ Deci era nepotul meu, cu
drepturi egale la scaunul domnesc. Altul ar fi urzit să-mi ia locul, dornic de
mărire. El a ştiut că nu sînt vremuri de dezbinare. Iar dacă mă gîndesc
bine, cred că ar fi fost un domn chiar mai bun decît sînt eu. Chirilă Zece
Cuţite avea atîta avere, cîtă dragoste am eu la turci. L-am întîlnit cîndva în
munţi. Atunci mi-a vorbit despre unirea românilor într-o singură ţară, dar
nu mi-a spus nimic despre el. După vorba aleasă, după purtările pline de
nobleţe, nu e ce pare a fi. Nici măcar numele nu-i cel adevărat. Cu cinci ani
în urmă a stăruit să facem o oaste uşoară, sprintenă, în care fiecare oştean
să fie un bun cunoscător al meşteşugului armelor. O oştire secretă,
ascunsă în munţi, gata să lovească asemenea trăsnetului. I-am dat poruncă
să pună pe picioare oştirea visată de el, iar acolo unde altora le-ar fi trebuit
ani, Chirilă a făcut mi nuni din primăvară pînă în toamnă. Aşa s-a născut
Oştirea Bucegilor care ne-a adus victoriile de la Şerpăteşti, Putinei şi
Călugăreni. Cînd am dorit a-l numi comandant peste această oştire, mi-a
spus: „Doamne, sînt mulţi boieri înaintea mea. La vreme de cumpănă ca
acum, nu dorim răzvră tirea boierilor.‖ Cine e oare acest om scump la
vorbă? Cine e acest Chirilă Zece Cuţite? Cine e Ducu cel Iute şi de unde
vine el? Acea sabie aprigă. Acel băieţandru cu figură de fată, care roşeşte
din te miri ce. Adică ştiu. Ei sînt stele neamului nostru.
Afară se statornicise lumina. Oştenii din schimbul de noapte se trăgeau
la odihnă.
*
Aşezaţi pe o buturugă sus în dealul din centrul Bucureştilor, Costache,
Ducu, Indru, Chirilă şi părintele Grasa urmăreau cu interes căruţele zorite
spre piaţă. Uliţa Sudului scînteia sub copitele cailor harnici.
— Frumoasă dimineaţă! observă Grasa.
— Poate, zîmbi Chirilă. Totuşi, parcă nu mai sînt dimineţile din timpul
copilăriei. Nici căldura, nici ploile nu mai sînt aceleaşi. Nici chiar zilele.
65
— Nu, nu, dragul meu! rosti părintele Grasa, scuturîndu-se de somnul

care se lipea de el parcă a răutate. De cînd e lumea, oamenii s-au plîns că
ploaia, căldura, soarele, nu mai sînt aceleaşi ca în copilărie. Şi urmaşii
noştri se vor plînge la fel. Adevărul e că într-un fel privim vremea cu ochii
copilăriei şi în alt fel cu ochii omului adult.
Dar Chirilă continuă ca şi cînd nu l-ar fi auzit:
— Vara trecută am întîlnit o ploaie care mi-a amintit de timpul copilăriei.
Mă aflam în Cîmpia Zărandului şi era noapte. Cerul s-a cătrănit greoi
dinspre margini. Fulgerele multe luminau pămîntul ca ziua. Unde se
întîlneau norii, parcă se crăpa cerul de strigăte. Tot cerul era numai o
înjurătură. S-a pornit ploaia. Întîi, picături mari şi rare, ce răsunau pe
pămînt ca nişte palme. După ele parcă s-au deschis toate zăgazurile
cerului. Mă udase pînă la piele, dar îmi venea să cînt şi să chiui. Apoi, cerul
s-a limpezit grabnic şi au apărut stelele. Milioane de stele, cu puţină ceaţă,
în jurul lor, ca nişte voaluri de mireasă. Era pace şi linişte adîncă. Era
sărbătoare pe cer.
— E criţă, îi şopti Costache lui Indru. Să mă ia dracu’ dacă nu e criţă! Al
naibii, vinul lui vodă! Mutul de Chirilă, căruia îi scoţi vorba din gură cu
cleştele şi-a dat drumul la morişcă.
— Taci, nărodule! îl domoli Indru.
— Păi bate cîmpii...
— Lasă-l să bată! Niciodată nu am auzit un om să vorbească atît de
frumos.
Caravană se trase îmbufnat către Ducu. Vinul bun îl cherchelise şi pe el.
— Auzi, Ducule, la obîrşie te tragi cumva de prin părţile Oltului?
— Cine mai ştie? răspunse acesta.
— E-te-te, măă! sări Costache. Pînă şi Zambilica îşi recunoaşte obîrşia.
Dar dacă nu vrei să spui...
— Ce naiba să spun? Sîntem români amîndoi. Dacă unul e oltean,
muntean, ardelean, moldovean sau bănăţean, ce importanţă are?
— Mda! Păcat că nu eşti oltean! făcu grăsunul izme nindu-se cu viclenia
vizibilă a omului cherchelit. Ştiu multe lucruri frumoase despre olteni. În
vremurile vechi, ăştia erau cei mai paşnici oameni. Atît de paşnici şi de
blînzi încît vecinii se rugau pentru sufletele lor. Îi lăuda lumea pentru
asemenea bunătate.
Ducu se aplecă înainte la fel de buimac, străduindu-se a prinde ironia
din vorbele grăsunului, dar cuvintele acestuia păreau rotunde ca nişte
bile şi se loveau între ele fără noimă.
— Oltenii, continuă Costache, se ocupau cu creşterea vitelor şi cu lucrul
pămîntului. Ce mai?! Paşnici pînă în măduva oaselor. Ştii care erau cele
mai de seamă unelte ale oltenilor?
66
— Nu.
— Auoleo! Nici atîta lucru nu ştii? Erau bîta, cosorul şi căluşul.
— Căluşul e un dans, nu o unealtă, răspunse Ducu privindu-l chiorîş.
— Parcă eu zic altfel? chicoti Caravană. Poate să le încurc niţel, dar în
rest e taman cum ţi-am grăit. Cu tîrgurile e clar.
— Care tîrguri?
— Tîrgurile, bre. Tîrgurile cele mari de la Craiova atrăgeau multă lume.
Veneau aici negustori saşi, greci, evrei, armeni, genovezi, încărcaţi cu
mărfurile lor şi se întorceau de la Craiova olteni.
— O fi, rîse tînărul acrişor. Dar tu ştii de ce poartă oltenii cămaşa mai
scurtă la spate?
— Ştiu, ştiu, rîse Costache. Nu mă păcăleşti tu pe mine.
„Deci e oltean, gîndi grăsunul. Altfel nu mi-ar fi răspuns atît de veninos.
L-am prins într-un moment slab, cînd vinul mai are putere asupra lui.‖
După asemenea cugetare se prăvăli de pe buturugă. Braţele puternice
ale tînărului îl aşezară la loc.
67
Capitolul 4
I
zu Klein, starostele negustorilor din Sibiu, şi bătrînul său unchi,
domnul Moriţ Avram, cătară încremeniţi spre călugărul ivit în uşa
prăvăliei. Înalt, cu umerii prea largi pentru o faţă bisericească,
îmbrăcat într-o rasă ponosită a cărei glugă îi acoperea fruntea, lăsînd la
vedere doar barba stufoasă, neîngrijită.
— A, ia, iai! se tîngui Moriţ Avram. Scuipă-ţi în sîn, Izule! Dacă un rabin
sau un popă, sau un călugăr îţi taie calea în zori, poţi să te duci la culcare,
fiindcă toată ziua îţi va merge pe dos. Dar cînd se întîmplă să-ţi intre chiar
în prăvălie, nimeni nu mai poate şti ce se va petrece.
— Asta se potriveşte poate la creştini, zîmbi tînărul staroste al
negustorilor.
— Pe dracu! Necazurile creştinilor se potrivesc şi la evrei. Ascultă-mă pe
mine şi scuipă-ţi în sîn...
— Taci, unchiule! rîse de-a binelea Izu Klein. Cuvioşia-sa are unele
temeiuri încumetîndu-se la începutul zilei într-o casă evreiască.
— Bine spus! grăi călugărul închizînd uşa. Eşti un tînăr cu multă
judecată, iar tatăl domniei-tale poate fi mulţumit cu un astfel de ucenic.
— Dar nu sînt ucenic, ci starostele negustorilor din Sibiu, se înclină Izu.
— Un staroste atît de tînăr? se miră călugărul.
— În afaceri, vîrsta nu are importanţă. De fapt, nu sînt atît de tînăr pe
cît credeţi. Am împlinit douăzeci şi trei de ani. Dar poftiţi mai aproape! Cu
ce vă putem fi de folos?
— Iată, un cuvînt frumos, care face cinste. Altul m-ar fi întrebat ce
doresc. Însă acela ar fi fost un negustor mare.
Sporovăind uşor, călugărul înaintă pînă în mijlocul încăperii. Privirile lui
agere iscodiră mobilierul sărăcăcios al prăvăliei, apoi stărui o clipă asupra
tînărului negustor. Acesta nu se arăta prea voinic la trup. Natura fusese
chiar zgîrcită cu Izu, lăsîndu-l prea mărunt de statură. Îi dăruise în schimb
ochii, cu tot ce avusese ea mai bun. Nişte ochi mari, frumoşi, strălucitori
sub genele lungi. Mulţumit de constatările făcute, călugărul îşi aruncă
gluga şi îşi lepădă barba stufoasă, uimindu-i cu totul pe cei doi negustori.
— Numele meu e Cae Indru, spuse zîmbind.
— Vai nouă! se tîngui Moriţ Avram.
— Mi se pare că e un nume cunoscut şi urmărit de autorităţile
Transilvaniei, se înclină Izu, fără să ia în seamă observaţiile unchiului. Din
68
păcate, noi, cei din breasla negustorilor, ştim totdeauna prea puţin despre
oamenii mari ai timpului.
— Sau prea mult, rîse musafirul.
— Nu-mi recunosc asemenea merite, zîmbi Izu cu modestie. Iar în
privinţa voastră, numele nu ne arată sco pul vizitei.
— Mă mir. Am la domnia-ta patruzeci de mii de ducaţi.
Auzind asemenea vorbe, Izu privi cu răceală, iar domnul Moriţ Avram
sări de un cot, văicărindu-se:
— Neam de neamul nostru nu a văzut asemenea sumă.
— Taci, unchiule dragă! Interveni pentru a doua oară tînă rul negustor.
Aşa se vorbea doar în afacerile de pe timpuri. Azi, fără sinceritate faţă de
clienţi nu înaintezi prea mult.
Apoi se întoarse către Cae.
— Domnule, nişte oameni mi-au vorbit cîndva despre marele luptător
Cae Indru. În afară de multe laude spuse din toată inima, acei oameni
pretindeau că domnia-sa poartă nişte cuţite care nu-şi greşesc niciodată
ţinta. Dacă aţi fi avut la voi acele cuţite, mi-ar fi plăcut să văd unul
înfigîndu-se în colţul de sus al uşii de colo. Ar fi fost un semn de
recunoaştere. Sau poate că locul de ţintă e prea depărtat. Pînă acolo sînt
douăzeci şi ceva de paşi.
Cu un gest fulgerător Cae Indru îşi săltă poalele rasei descoperind o
centură de piele. Cuţitul apăru o clipă în mîna lui, apoi tăie aerul ca un
fulger şi se înfipse în colţul uşii.
— Pe cele şapte sute de crăiese ale înţeleptului Solomon! chiţcăi domnul
Avram ca un şoarece prins.
Izu Klein, mai calm, se mulţumi cu un murmur de admiraţie.
— Dragă unchiule, e timpul să-ţi bei ceaiul de mentă, spuse tînărul,
invitîndu-l cu delicateţe să-i lase singuri.
Cînd se închise uşa în urma bătrînului, Izu Klein îşi pofti musafirul să se
aşeze.
— Ar mai fi parola, zise deschizînd un registru.
— Aşa e! aşteptam să mă întrebi de ea. „Prin moartea lui Iojica românii
de pretutindeni au pierdut un om de seamă.‖
Negustorul închise registrul satisfăcut.
— Cei patruzeci de mii de ducaţi vă stau la dispoziţie chiar din această
clipă.
— Ar mai fi unele amănunte, domnule Klein.
— Amănunte? În afaceri totdeauna sînt amănunte. Vă ascult, domnule.
— Mă gîndeam la transportul ducaţilor. Pînă la graniţa Ţării Româneşti e
un drum lung.
— Şi eu am asemenea gînduri, zise negustorul. Sînteţi urmărit de către
69
autorităţile principatului. Fără această urmărire ar fi fost o bagatelă pentru

domnia-voastră să însoţiţi transportul şi să-l faceţi să ajungă acolo unde
doriţi. Avem totuşi putinţă să vă aducem ducaţii pînă la graniţă. Să zicem,
pînă la Predeal, iar comisionul nostru va fi de douăzeci la sută.
— Mult, domnule Klein. Foarte mult.
— Numai la prima vedere. Drumurile sînt nesigure. Dacă pierd aurul pe
drum, paguba o suportă casa mea.
— Înţeleg, rosti Cae dezamăgit. Din păcate nu mă pot despărţi de opt mii
de ducaţi. Mi-e teamă că nu ne vom înţelege.
— Ah, ah, se vede că nu sînteţi negustor! În afaceri totdeauna există o
cale de înţelegere. Noi, evreii, scăpăm foarte rar un client bun. Vreţi să vă
plătesc suma la Braşov?
— Se poate?
— Altfel nu v-aş fi propus. Comisionul ar fi de numai două sute de
ducaţi. Am un om al meu la Braşov. El vă poate plăti în aur curat, în
galbeni, în aspri, sau în altă mo nedă la alegere.
— Şi de ce nu mi-ai propus de la început?
Negustorul zîmbi.
— Cine renunţă uşor la un cîştig de opt mii de ducaţi?
— Dar ai renunţat, oferindu-mi plata la Braşov.
— Un negustor nu priveşte cîştigul de moment, ci întrezăreşte afacerile
viitoare. Domnia-voastră v-aţi fi asumat riscul de a transporta singur
ducaţii, iar casa nu s-ar fi ales nici măcar cu cei două sute. Am spus bine?
— Da, recunoscu Indru. La asta mă gîndeam adineauri.
— Apoi, înlesnirea pe care v-o fac are un scop. Acela de a păstra cu voi
legături avantajoase atît vouă cît şi casei mele. Vă vorbesc deschis,
domnule, fiindcă doresc din toată inima să mă bucur de protecţia voastră.
— Protecţia unui urmărit? La ce ţi-ar folosi?
— E o urmărire trecătoare. Harurile de care vă bucuraţi s-ar putea
coborî şi asupra unui negustor. Poate nu v-aţi gîndit niciodată la asta, însă
m-am gîndit eu şi de va fi aşa, cîştigurile nu vor fi slabe. Deci, vă convine
plata la Braşov?
— Îmi convine.
Izu Klein luă de pe masă o coală de hîrtie şi scrise: „Valorează treizeci şi
nouă de mii opt sute de ducaţi.‖
Apoi semnă.
— E atît de puternică iscălitura domniei-tale? se miră Indru.
— Mult mai puternică, domnule, rîse cu modestie Izu Klein. Îl căutaţi la
Braşov pe domnul Aba Rozen. Îl cunosc toţi negustorii de mărunţişuri. El vă
va scoate suma din cetate în schimbul unui comision de o sută de ducaţi.
— E chiar mai bine decît mă aşteptam, observă Cae. Dar nu e totul. Am
70
trei inele pe care aş vrea să le vînd.

Zicînd acestea puse pe masă inelele primite în dar de la Sigismund
Báthory. Izu aruncă asupra lor o privire de admiraţie. Nu le atinse,
mulţumindu-se a le privi de la distanţă. Apoi se hotărî brusc.
— Vă ofer cinci sute de ducaţi. E preţ bun. Aceste inele au aparţinut
fostului principe al Transilvaniei. Le cunosc.
— Mă uimeşti, rîse Cae.
— Nici vorbă, domnule! La vîrsta de nouă ani stabileam valoarea
bijuteriilor negociate de tatăl meu. Vă convine preţul?
— Da.
— Atunci, iată încă o hîrtie pentru omul meu din Braşov.
— Dar nu e destul, zise Indru.
— Ah, ah, mai e ceva?
— Aşa se pare. Am nevoie de un credit. Poate o să te mire...
— Nu mă miră, îl întrerupse Izu. Un om care îşi vinde bijuteriile, cînd
dispune de o avere uriaşă cum sînt cei patruzeci de mii de ducaţi, înseamnă
că suma nu-i ajunge şi se află la mare strîmtoare.
— Eşti inteligent, observă Indru.
— Sînt silit să fiu. Fără inteligenţă, afacerile se împotmolesc adesea.
Pentru ce sumă doriţi creditul?
— Pentru o mie de ducaţi, dacă nu ţi se pare prea mult.
— Ce garanţii oferiţi?
— Nimic, în afară de cuvîntul meu. Nu mai am nici un fel de avere.
Tînărul negustor căzu pe gînduri, spre dezolarea lui Cae.
— Domnule, spuse cu voce joasă Izu, sînt un evreu chibzuit.
— Nu mă îndoiesc. Altfel nu ţi-aş fi făcut propunerea.
— Grea problemă mi-aţi pus.
— Atunci, să nu mai vorbim despre asta.
— Ba vorbim, domnule. Aş fi cel mai păcătos evreu din lume dacă m-aş
dovedi fricos în afaceri. Cuvîntul vostru valorează mult mai mult de o mie
de ducaţi. Sînteţi nepotul lui Mihai-vodă. Unchiul vostru a fost cîndva foarte
bogat. Averea lui trecea dincolo de un milion de galbeni. Azi nu mai are
nimic în afară de virtuţile unui mare conducător. Întreaga lui avere s-a dus
pentru nevoile ţării. Iată unul dintre puţinii domni care, în loc să mai
adauge la avere, sărăceşte. Ţara Românească e ameninţată de turci, de
tătari, de poloni şi de principele Transilvaniei, cu sprijinul Moldovei. În vara
asta va fi război. O sută cincizeci de mii de duşmani înconjoară Ţara
Românească. Mihai-vodă are douăzeci şi trei de mii de oşteni, pe aceştia nu
i-a plătit de cîteva luni.
— Pe toţi dracii! îl întrerupse Indru cu admiraţie, eşti bine informat.
— Ar fi loc de mai mult, răspunse cu seriozitate Izu Klein. Noi,
71
negustorii, sîntem obligaţi să cunoaştem tot ce se întîmplă în jurul nostru.

Informaţiile ne costă mult aur, dar ne ajută să vedem limpede în afaceri.
Mihai-vodă s-ar putea să piară în luptele viitoare. Vă vorbesc deschis,
domnule, zise observînd încruntarea musafirului. În afacerile băneşti ale
principatului nu sînt unul din cei mărunţi. Iar dacă mi-am cîştigat putere,
aceasta se datorează faptului că am venit cu ceva nou. Cu sinceritate
absolută. Prefer să pierd decît să-mi amăgesc un client. Aşa se face că am
ajuns la o clientelă nevisat de numeroasă. Dacă i se întîmplă o nenorocire
lui Mihai-vodă, aţi putea ajunge domn al Ţării Româneşti. Dar s-ar putea şi
altfel. Să muriţi în luptele ce vă aşteaptă. Dacă nu aţi fi atît de viteaz, am
discuta cu totul altfel despre credit. Deci, iată că nu pun la îndoială
cuvîntul vostru, ci numai viaţa voastră.
— Bine! hotărî Cae dezamăgit. Voi căuta credit în altă parte.
— De ce? se miră negustorul. Am spus eu că vă refuz? V-am arătat doar
riscurile noastre. Aţi cerut o mie de ducaţi. Vă ofer trei. E destul să-mi
semnaţi o hîrtie pentru patru mii de ducaţi. O mie va fi riscul şi cîştigul
nostru.
— Dă-mi hîrtia!
— Mă iertaţi o clipă! zise negustorul ieşind prin uşa din spate.
„Am patruzeci şi trei de mii două sute de ducaţi, gîndi tînărul. Dar nu
văd de unde voi face rost de încă şase mii opt sute. M-am legat în faţa lui
vodă să plătesc lefile oşte nilor. Ei bine, vom găsi şi restul pînă la cincizeci
de mii.‖
Izu Klein se întoarse curînd însoţit de domnul Moriţ Avram.
— Acum poftiţi cu mine! se înclină tînăra gazdă în faţa musafirului.
Trecură printr-o curte cu flori frumoase. Din stradă nimeni nu ar fi
bănuit o curte atît de minunată. Dalele de marmură bine îngrijite făceau
punte de legătură între gră dină şi o casă mare cu cerdac larg. Intrară într-o
încăpere mobilată cu gust. Un slujitor îşi făcu apariţia purtînd o tavă cu
gustări rare şi băuturi răcoroase.
— Am şi eu nişte amănunte, spuse tînărul negustor privindu-l cu
admiraţie rău ascunsă.
— Să cred prin aceasta că s-au inversat rolurile noastre? rîse Indru.
— Să credeţi. Acum e rîndul meu să cer. Am nevoie de creditul vostru.
— Glumeşti.
— Nu m-aş încumeta. Ne e vorba de un credit bănesc. Ştiu că domnia-
voastră sînteţi primul sfătuitor al domnului Ţării Româneşti. Mai ştiu că
Mihai-vodă e cel mai infor mat conducător din această parte a Europei.
Adunarea ştirilor se află în mîinile bătrînului boier Vintilă Băicoianu. Pe
baza acelor ştiri vă făuriţi politica ţării şi strategia. Ei bine, domnule Indru,
vrem să cumpărăm ştiri de la curtea din Bucureşti. Ah, ah, nu vă încruntaţi
72
înainte de a sfîrşi ce am de spus! În felul lor şi negustorii făuresc o strategie

de afaceri pe bază de ştiri. Cu cît ştii mai multe, cu atît faci afaceri mai
bune şi mai sigure. Nu ne interesează ştirile care ar ştirbi interesele Ţării
Româneşti, ci numai acelea nefolositoare pentru politica voastră. Totdeauna
se adună şi astfel de ştiri.
— Am înţeles, zîmbi Cae. De obicei se adună ştiri multe şi nu toate de
folos. Dacă putem să le vindem, ne scoatem cheltuielile de la ştirile
importante. Vă voi da cîteva rînduri pentru Vintilă Băicoianu. E un om
dezgheţat la minte. El vă va trimite ştiri chiar prin soliile noastre.
— Minunat! exclamă Izu Klein. Un om de-al meu îl va vizita pe domnul
Băicoianu, iar scrisoarea domniei-voastre ne va fi de mare sprijin. Dar nu e
totul. Ar mai fi o cerere.
— Să auzim, domnule Klein.
— Casa noastră e interesată într-un transport de aur. V-aş propune să
faceţi paza transportului.
— Ei, ei, te credeam un negustor priceput.
— Se pare că sînt, mustăci negustorul.
— Atunci, glumeşti.
— Nu mi-aş îngădui.
— Dar ştii că sînt urmărit în Transilvania. Că nu pot să-mi asigur paza
propriei averi.
— N-am uitat nici o clipă, domnule Indru. Depozitul de aur nu se află
aici. E la Braşov. Eu aş dori să ajungă la Sulina. Pentru asigurarea pazei
transportului vă ofer două mii de ducaţi.
— E mult sau puţin?
— Rămîne să stabiliţi voi, domnule Indru. Suma ofe rită reprezintă doi la
sută din valoarea aurului.
— Înseamnă că e o mare cantitate de aur.
— Foarte mare. Valoarea lui ajunge la o sută de mii de ducaţi.
— Atunci, oferta dumitale nu pare prea avantajoasă pentru noi.
— Doar la prima vedere. Lingourile de aur le-am adus la Braşov de la
Rîul Femeilor sau, cum îi mai spune azi, Baia Mare. Comisionul casei
noastre va fi de treizeci la sută. Cheltuielile de transport între Baia Mare şi
Braşov, plus paza, au costat trei la sută. Viitoarele cheltuieli şi paza pînă la
Sulina vor însemna încă trei la sută, astfel că totalul cheltuielilor se ridică
la şase la sută. Cu unu la sută mai mult decît ne-am propus.
— Dar domnia-ta, care nu te oboseşti prea mult, vei rămîne cu un cîştig
de douăzeci şi patru la sută. Adică aur în valoare de douăzeci şi patru de
mii de ducaţi. Mult prea mult, domnule Izu Klein.
— Aţi uitat un lucru, zîmbi negustorul. Dacă se pierde aurul, casa
noastră suportă întreaga pagubă. Drumul va fi lung şi plin de primejdii.
73
Sînt atît de mari primejdiile, încît alţi negustori nu s-ar încumeta la o astfel
de afacere.
— În caz de pierdere, veţi suporta chiar şi paza transportului?
— Absolut. Pentru munca lor, oamenii trebuie plătiţi.
— Să zicem că nu din vina noastră se va pierde transportul. Cine va
onora cei două mii de ducaţi? Omul care mă aşteaptă la Sulina, sau
domnia-ta?
— Veţi primi ducaţii la Sulina. Dar nu e totul. Dacă aurul ajunge acolo
cu bună rînduială, oferim pe deasupra încă cinci sute de ducaţi.
— Şi ai curajul să-mi încredinţezi paza transportului?
— Fără nici o rezervă, domnule Indru. Despre cinstea voastră şi a
domnilor care vă însoţesc nu e cazul să discutăm. Vă cunosc mai bine decît
credeţi. Iar o pază a celor mai iscusiţi oameni din această parte a Europei
va duce cu siguranţă aurul la locul stabilit. Primiţi oferta?
— O primesc. Mă sileşte lipsa de aur.
— Dar sînteţi bogat, domnule.
— Numai la prima vedere, zîmbi Cae, folosind expresia negustorului.
Ducaţii de care dispun vor folosi la plata oştilor Ţării Româneşti. Dorim să
slobozim oşteni pe la casele lor. Ţi-o spun fiindcă nu e secret.
— Sloboziţi oştirea acum, la ceas de cumpănă pentru voi? se miră
negustorul.
— Avem strategia noastră, rîse Cae.
— Înţeleg, murmură Izu. Nişte oameni ca dom niile-voastre nu fac nimic
nechibzuit. Cu cine veţi asigura paza transportului?
— Vor fi doisprezece oameni. Iată numele lor: Cae Indru, Chirilă Zece
Cuţite, Costache Caravană, Ducu cel Iute, părintele Grasa, Ciripoi-tatăl,
Ciripoi-fiul, Tufănel-tatăl, Tufănel-fiul, Sile Adormitu, Găluşcă şi Toroipan.
Crezi că sîntem puţini?
— Nu. Cu astfel de oameni aş putea duce aurul pînă la capătul lumii.
Dar asta nu înseamnă că nu vor fi primejdii. Acum zece luni am pierdut un
transport de aur între Brăila şi Sulina. Pierderea a fost foarte grea pentru
casa noastră.
— Care a fost cauza pierderii?
— Atacul unor lotri.
— Unde s-a petrecut acel atac?
— Dincolo de Galaţi, la locul numit Cotul Pisicii.
— Bănuiţi cine s-a aflat în spatele lotrilor?
— Nu. Voi românii aveţi un proverb frumos: „Hoţul neprins e negustor
cinstit.‖ Dacă nu am dovezi, nu pot bănui pe nimeni.
— Cîţi oameni au asigurat paza transportului?
— Optzeci.
74
— Mulţi, domnule Klein.

— Aşa m-am gîndit şi eu, dar numai conducătorul ştia că în butoaiele
pline de sare se afla aur.
— Să fie conducătorul cel care v-a păgubit?
— Nu. Conducătorul a murit acolo, luptîndu-se. El a mai lucrat pentru
noi. Era un om de mare cinste.
— Cui predăm aurul în Sulina?
— Aşteaptă acolo o corabie grecească. Numele ei e Penelopa, iar
căpitanul e kir Iani Xifandos.
— Ei, la naiba! rîse Indru. Penelopa s-a scufundat acum patru-cinci ani
în port la Varna. Am fost de faţă la scufundarea ei.
— Ştiu, dar e altă Penelopă.
Cae Indru îşi aminti întîmplarea cu vechea corabie. Cu puţin înaintea
luptelor de la Călugăreni, Penelopa transporta muniţii şi tunuri pentru
turci. Le ducea de la Varna spre Rusciuk. Păcălindu-l atunci pe kir Iani
Xifandos, el şi Ciripoi-fiul aprinseră muniţia din pîntecele Penelopei.
„Oare mă va recunoaşte grecul? se întrebă tînărul. Cred că mă va
recunoaşte. Asemenea întîmplare nu se uită atît de uşor.‖
— Cînd puteţi pleca la Braşov? întrebă negustorul.
— Azi e joi. Mîine am unele treburi prin apropiere. Sîmbătă dimineaţa voi
fi la hanul Berbecul Gras din Braşov.
— E bine aşa. Eu voi pleca acolo chiar azi. Pînă la Dunăre ar fi bine să
duceţi aurul pe samare. Vor fi două zeci de cai cu cinci slujitori. Lăsaţi toate
hîrtiile la mine! Mă voi îngriji şi de ducaţii voştri. Unde să vă predau aurul
şi averea voastră?
— Mi-ar conveni la Predeal, în locul numit Crucea Mare.
— Cunosc locul acela, domnule.
— Atunci, te aştept acolo sîmbătă dimineaţa, înainte de ivirea zorilor.
— Voi fi.
Cei doi tineri îşi strînseră mîinile. Cae Indru îşi potrivi deghizarea, apoi
părăsi casa lui Izu Klein.
*
Pentru a călători de la Sibiu la Blaj, localnicii foloseau potecile peste deal
şi prin păduri. Cei străini de acele locuri prefereau să ocolească pe drumul
nu tocmai bun dar sigur, ce se ondula printre dealurile toate la fel pînă la
Copşa. Cine cuteza pe vechile poteci regreta adesea, orbecăind prin pădurile
mari, şi nu rareori se întîmpla să nimerească în locul de unde plecase.
Cae Indru părăsi pe jos cetatea Sibiului, aşa cum îi şedea bine unui
slujitor al bisericii. După ce se depărtă destul alese potecile atît de rar
călcate de oştenii prin cipelui Transilvaniei. Într-o rarişte aflată pe culmea
75
unui deal, îi ieşiră înainte unsprezece călăreţi.

— Bine ai venit, cuvioşia-ta! strigă Costache Cara vană, aplecat pe gîtul
Zambilicăi. Cu rasa pe care o porţi destul de elegant, ca să zic aşa, ai
măturat fără îndoială jumătate din uliţele Sibiului. Pentru asemenea
lucrarea făcută cu sîrg, autorităţile Sibiului ar fi putut să te răsplătească
dîndu-ţi măcar o gloabă de cal. De mult nu mai există recunoştinţă pe
lumea asta.
— Se vedea treaba că ţi-ai uns morişca de dimineaţă, dacă turui atît de
bine, observă Cae.
— Ca de obicei, rîse grăsunul. Chiar şi Zambilica s-a înviorat văzîndu-te,
iar cînd se bucură Zambilica, timpul trage a ploaie. Ce veşti aduci?
— Bune. Am patruzeci şi trei de mii două sute de ducaţi. Îi primesc
sîmbătă în zori, la Crucea Mare.
— Dar ceilalţi şase mii opt sute? întrebă Chirilă.
— Cu aceştia va fi mai greu, oftă Cae. S-ar putea să-i capăt în Obreja,
dar nu sînt prea sigur. Cristu, chiar dacă e proprietarul unui castel
minunat, nu cred să dispună de o astfel de sumă. Eu şi Costache vom porni
spre Obreja. Voi mă aşteptaţi sîmbătă în zori la Crucea Mare.
— Se pare că am intrat în greu impas, observă Ducu.
— Aşa cred şi eu, răspunse Cae. Totuşi mai avem o şansă ce valorează
două mii cinci sute de ducaţi. Dar despre asta vom vorbi sîmbătă.
Zicînd acestea, îşi lepădă straiele de călugăr în braţele lui Sile Adormitu.
Lunganul se apucă să le împăturească temeinic, socotind că vor mai folosi
cîndva. Mai vorbiră o vreme, apoi se despărţiră urîndu-şi unii altora noroc.
Vînt Sălbatec, frumosul armăsar al tînărului, sătul de odihnit, se întinse la
drum voiniceşte. Zambilica păşea în urma lui cu picioarele subţiri ca de
lăcustă. Puţini ar fi crezut că acest cal, atît de slut şi slab, se dovedea foarte
harnic la mers. Grăsunul Costache încercă să înfiripe o discuţie, dar Cae se
pierduse în gîndurile multe şi-i răspundea anapoda. Rotofeiul călăreţ tăcu
pînă la urmă, ştiind că fiecare călcătură de cal îl apropia mai mult pe
prietenul său de Stela Cristu.
„L-a prins dorul, gîndi Costache. Numai el îl mînă către Obreja. Dacă n-
ar fi fost aşa, m-ar fi lăsat numai pe mine să merg acolo. De cînd nu s-au
văzut au trecut patru ani şi jumătate. O fi avut fata răbdare să-l aştepte
atîta? Greu de spus. Cea mai frumoasă şi cea mai peţită fată a Transilvaniei
să aştepte, ce? Un cuvînt al lui Cae? Un semn al lui? Greu, foarte greu. S-a
zvonit la Bucureşti despre o apropiată logodnă între Stela şi contele Teleki.
Sărmanul meu prieten! Cînd a auzit vestea, a zîmbit parcă nepăsător. Dar
zîmbetul lui era ca de om în pragul morţii. De fapt, el strică. Putea să
meargă la ea şi să-i spună: „Fată dragă, eu stau mereu cu viaţa în
cumpănă. Dar, în vremurile acestea grele, cine e ferit oare de primejdii? Mă
76
vrei aşa cum sînt? Poate că ea n-ar fi vrut, însă ajungea măcar să
limpezească situaţia dintre ei. De la mutul ăsta nici nu poţi scoate o vorbă
mai clară. O fi el deştept, mai deştept decît noi toţi laolaltă, dar nu în
dragoste. Acolo toţi nevolnicii se pricep mai bine decît el. Se chinuie aiurea.
Nici nu cere sfatul cuiva. Tare sînt curios ce va face peste două ceasuri cînd
se va pomeni în faţa ei?‖
Cînd ajunseră la porţile din Obreja, soarele cădea către asfinţit. Străjile îl
vestiră pe domnul Kraus, majordomul castelului. Acesta alergă trudindu-şi
picioarele scurte şi-i întîmpină pe oaspeţi. Apoi făcu plecăciuni adînci în
faţa lui Cae, impresionat de frumosul armăsar şi de ţinuta elegantă a
tînărului. Pe Costache îl învrednici cu o scurtă privire severă, aşa cum i se
cuvenea unui slujitor al distinsului oaspete. Fiindcă majordomului nu i-ar fi
trecut niciodată prin minte să-l socotească pe grăsun altceva decît slujitor
sau chiar argat. Lunga carieră de majordom a domnului Kraus îi formase
ochiul suficient pentru a face cuve nitele deosebiri ale rangului. În cazul de
faţă, hainele ponosite ale lui Costache, cît şi sluţenia armăsarului, ce nu
putea să întreacă preţul a două găini crescute fără boabe, excludea orice
dubiu.
După ce îşi şterse fruntea brobonită, cu o batistă nu mai mare ca o faţă
de masă, domnul Kraus îşi potrivi un zîmbet jumătate bucuros, jumătate
umil şi grăi nici prea tare, nici prea încet:
— Bine aţi venit în Obreja, strălucitorule musafir! Aştept numele vostru
pentru a bucura urechile stăpînilor mei. Pînă cînd mă întorc, vă rog să
poftiţi pe această minunată terasă, unde florile multe vă vor ţine companie.
Slujitorul vostru... sau rîndaşul, zise văzîndu-l pe Indru că se încruntă, sau
păcătosul argat... care nu a descălecat pînă acum să vă prindă calul...
dovedindu-se un nemernic, va fi îndreptat în curtea din dos, unde îi voi
aplica vreo cîteva palme în numele vostru... fiindcă nu trebuie să vă
spurcaţi mîinile...
— Pe picioarele din spate ale Zambilicăi! tună Costache. Ce tot îndrugă
nătărăul ăsta?
Auzind asemenea ocară, majordomul tresări ca sub o lovitură de bici.
Cătă profund lezat şi plin de nădejde către protecţia marelui senior, dar
acesta mustăcea reţinîndu-şi rîsul. Dezamăgit, îşi întoarse privirile din nou
către Caravană, trase aer mult în piept, îl slobozi puternic, îşi tamponă
buzele cu batista, se ridică a intimidare pe vîrfuri, apoi grăi:
— Descalecă, nemernicule, şi ia calul înălţimii-sale!
Costache sări din şa uimitor de iute, iar palma lui grea îl trimise cît colo
pe bietul majordom. În faţa unui asemenea dezastru, domnul Kraus cătă
pentru ultima oară spre musafirul ce rîdea cu lacrimi, se convinse că nu va
găsi sprijin acolo, astfel că o rupse la fugă şi intră ca o furtună în
77
sufragerie.
Tinerii castelani şedeau la masă împreună cu bătrîna contesă Szatmári
şi frumosul conte Lajos Teleki. Apariţia atît de neobişnuită a majordomului
stîrni mirare.
— Ei, ce s-a întîmplat, Kraus? întrebă contele Beckembauer, văzîndu-i
spaima din priviri.
— Am fost bătut, înălţimea-voastră.
— Bătut? Cine a îndrăznit asemenea lucru?
— Musafirii. Se află în curte doi călăreţi. Cel înalt pare un mare senior.
Slujitorul său, sau argatul, sau rîndaşul, e o pramatie cum n-am mai văzut
la Obreja. I-am poruncit să descalece şi să prindă calul stăpînului. În loc de
asemenea ascultare firească, m-a lovit cu palma atît de tare, încît nu cred
să se afle copită de cal care să pălească mai greu. Apoi mi-a strigat:
„Aleargă, guştere! Aleargă degrabă la stăpînii tăi şi-i vesteşte că au sosit
domnii Costache Caravană şi Cae Indru!‖
Dacă s-ar fi despicat castelul în felii, încremenirea nu ar fi fost mai mare.
Beckembauer încercă să se ridice, dar se poticni în scaun. Tacîmul din
mîna Stelei tremură atît de vizibil, încît fata îl aşeză pe masă, ţinîndu-l cu
palma. Teleki rămase cu gura căscată. Contesa de Szatmári îşi scutură
braţele slăbănoage, răstindu-se:
— Fir-ar să fie! Doar nu dau turcii.
Ieşiră cu toţii pe terasă. Cae şedea rezemat cu spatele de Vînt Sălbatec.
Grăsunul Costache se învîrtea în jurul Zambilicăi, bombănind. Stela Cristu
coborî în goană scă rile terasei. La picioarele lor se opri nehotărîtă, iar
mîinile îi căzură neputincioase pe lîngă corp. Cae îşi ţintui privirile asupra
ei. Pe ceilalţi nu mai reuşi să-i vadă. Se desprinse de lîngă Vînt Sălbatec şi
porni spre terasă uimitor de încet. Ochii lui subţiaţi ca în faţa soarelui mult
nu coborîră o clipă. Călca încet, nesigur pe picioarele lui puternice, temător
să nu o sperie şi să dispară în clipa următoare. O privea pe Stela atent,
parcă cercetînd-o cu de-amănuntul. Nimic din întreaga ei făptură nu scăpă
ochilor săi ageri. Nici măcar încordarea ce o stăpînea. Degetele tinerei fete
arătau căzute spre încremenire. Pe buze îi apăruse un zîmbet şters, ca o
petală ofilită. Ochii aveau în ei o lumină ciudată, asemenea apelor
tulburate. Stătea încremenită, puţin aplecată înainte, ca şi cînd ar fi
ascultat un strigăt îndepărtat. Palidul ei surîs tremura împreună cu buzele,
aşa cum se ridează apa limpede la slaba adiere a vîntului. Cînd ajunse
foarte aproape, o simţi că îşi oprise respiraţia. Gîtul ei delicat părea un arc
încordat peste măsură. Erau atît de aproape încît hainele lor se atingeau.
Stela îi observă ochii subţiaţi ca două lame de brici. Apoi, ochii se măriră
brusc, iar timpul încremeni pentru ei. Nimic nu mai exista în jur decît ochii
lor, care se cercetau adînc. Tînărul se aplecă spre ea, rupînd vraja timpului.
78
Buzele ei, la pîndă pînă atunci, zburară să-l întîmpine. Cînd îi cuprinse
gîtul cu braţele, Stela puse în gest atîta lăcomie încît scăpă un geamăt.
Barba lui aspră, nerasă de cîteva zile, îi zgîrie obrazul. Mîinile lui nu-şi mai
găseau astîmpăr, mutîndu-se cînd pe faţa lui, cînd pe umeri, cînd în părul
aspru căzut pe frunte în neorînduială. Îl îndepărtă o clipă să-i privească
ochii şi scînci de bucurie văzîndu-i mari, luminoşi, triumfători. Se ghemui
la pieptul lui cu toată dispe rarea adunată în atîţia ani.
Costache Caravană fu gata să plîngă şi se răsti la Zambilica:
— Întoarce botul, nătărăule! Gingăşiile care se petrec acolo n-au nevoie
de martori.
— M-am prostit ca o vacă bătrînă, suspină contesa de Szatmári,
emoţionată. Doamne, ce bărbat! Parcă e Făt-Frumos.
Contele Teleki se gîndi zîmbind: „Acum s-a isprăvit. Niciodată nu vor şti
ei că eu i-am adus unul în faţa celuilalt. Zvonul meu despre o pretinsă
logodnă cu Stela i-a dat aripi acestui tînăr. Nu ştiu dacă am făcut-o din
milă, din prietenie, sau din dragoste.‖
Vraja timpului încremeni se rupse. Fata se desprinse din îmbrăţişare,
privind mirată în jur. Întreaga ei făptură parcă înflorise dintr-o dată. Dar
oricît se căsni, nu reuşi să-şi înfrîneze sclipirea de triumf a ochilor. Contele
Beckembauer se dezmetici primul şi îşi salută noii musafiri cu tact, ca şi
cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Iar cînd Costache Caravană păşi în
sufragerie la braţ cu contesa de Szatmári, majordomul murmură aiurit de-a
binelea:
— Îmbătrînesc. Asta e. Dau în mintea copiilor.
După ce se isprăvi cina, Cae, Caravană şi tînărul castelan mai zăboviră
în sufragerie. Ceilalţi ieşiră în parcul imens, dornici să respire aerul curat al
unei nopţi ce se arăta deosebit de frumoasă.
— Cu toată urmărirea cardinalului, sper să rămîneţi la noi cîteva zile,
spuse gazda privindu-şi musafirii bucuros peste măsură. Nimeni nu va
părăsi castelul pînă la plecarea domniilor-voastre, astfel că nici o ştire nu va
ajunge la Alba-Iulia.
— Plăcerea ar fi de partea noastră, mulţumi Indru. Din păcate, v-am face
un mare neajuns. Şi aşa vizita noastră s-ar putea să vă scadă în ochii
cardinalului. Unele treburi grabnice ne-au adus aici, iar altele ne aşteaptă
fără chip de amînare.
— Deci, există şi alte motive care v-au mînat în Obreja, spuse castelanul
mai mult pentru sine.
Cae roşi înţelegînd bine gîndurile acestuia.
— Există, domnule Ion Cristu. Avem nevoie de nişte ducaţi.
— Mulţi?
— Destul de mulţi. Mihai-vodă, domnul nostru şi al vostru, va slobozi
79
oastea cea mare. Pentru plata lefilor căzute în amînare de cinci luni, am
strîns patruzeci şi trei de mii de ducaţi. Dar ne vor trebui cincizeci de mii.
Eşti singurul om care ne-ar putea ajuta să completăm asemenea sumă, iar
despre înapoierea ei nici nu poate fi vorba. Nu am avea de unde să o
scoatem.
— Şapte mii de ducaţi? se miră castelanul. Dar nu am şapte mii de
ducaţi.
— Cîţi ai?
— O mie trei sute.
— Sînt buni şi aceştia. Sperasem la mai mult, însă ştii proverbul: „De
unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!‖
— Daţi-mi un răgaz.
— Nu ne îngăduie timpul.
Castelanul rămase pe gînduri. Îi venise ceva în minte, astfel că se
înveseli dintr-o dată.
— Domnilor, s-ar putea să mai adaug ceva. Încă nu ştiu cît. Păcat că
timpul e atît de scurt. După cum ştiţi, contele Teleki locuieşte de multă
vreme în Alba-Iulia. El ar putea să ne ajute. I-aş înapoia suma la toamnă.
Are un cal bun. I-ar trebui două-trei ceasuri să gonească pînă acasă şi
îndărăt. Aveţi ceva împotrivă?
— Nu mare lucru, răspunse Caravană. În două-trei cea suri toată
garnizoana din Alba-Iulia ar năvăli aici şi ne-ar culege ca din oală.
— Aşa ceva nu cred. Îl cunosc bine pe Teleki. Răs pund pentru el.
— Nu avem de ales, interveni Cae. Faceţi cum e mai bine, domnule
Cristu.
— Atunci, aşteptaţi! Stela şi cei doi musafiri sînt în parc. Mă întorc
îndată.
Cristu porni spre ieşire. Aproape de uşă se lovi nas în nas cu buclucaşul
majordom.
— Vai, omule! zise rîzînd. Azi nu-ţi merge tocmai bine. E a doua oară
cînd năvăleşti aici ca un apucat.
— Vă rog de iertare, înălţimea-voastră! grăi cam spăşit domnul Kraus.
De multă vreme nu s-au mai pomenit atîtea încurcături în Obreja. Măria-sa
domnul Teleki ne-a părăsit adineauri.
— Pesemne că aiurezi.
— Nu prea. L-am văzut galopînd spre Tîrnava parcă alungat de urgie.
— Poate se plimbă.
— Nici gînd. Mi-a lăsat o scrisoare pentru înăl ţimea-voastră.
Ion Cristu apucă scrisoarea cu un gest precipitat. O sprînceană i se
ridicase mult în sus de mirare. Majordomul se îndepărtă convins că ziua se
încheia cum nu se poate mai prost. Cristu despături hîrtia şi citi cu glas
tare:
Dragă Beckembauer,
Unele treburi grabnice reclamă prezenţa mea la Alba-Iulia. Vă cer iertare
80
pentru neputinţa de a-mi lua rămas bun. Timpul nu mi-a îngăduit să o fac.
Al vostru, Lajos Teleki.
— O luăm din loc, sări Caravană. Ăsta s-a dus după Jager.
— Mă îndoiesc, răspunse Indru, aşezîndu-se mai bine în scaunul lui.
Teleki nu arată să fie un om de nimic.
Tăcu privindu-i pe ceilalţi. Toţi trei înţelegeau motivul plecării
precipitate.
— Iată că s-a spulberat speranţa unui împrumut, observă castelanul.
— Ne mulţumim cu ce avem, zîmbi Cae. Mă miră totuşi că găsesc atît de
puţin în Obreja.
— Cred că te-ai mira şi mai mult, aflînd că sînt dator aproape zece mii de
ducaţi, zise gazda privindu-l cu simpa tie rău ascunsă. În iarnă mi-au murit
peste trei sute de cai. Niciodată nu mi s-a mai întîmplat un astfel de necaz.
În primăvară, un transport de vinuri către curtea imperială din Praga ne-a
fost prădat dincolo de Bratislava. Am pierdut vinul, butoaiele, caii, căruţele
şi jumătate din oamenii care însoţeau transportul. Am mai făcut unele
cheltuieli de reno va re la aripa de sud a castelului şi am întărit toate
drumurile noastre cu piatră de rîu. Abia la toamnă vom ajunge să ne plătim
datoriile şi să ne rămînă un cîştig. E drept că la marea noastră avere, şapte
mii de ducaţi nu ar însemna prea mult. Din păcate, aţi nimerit cum nu se
poate mai prost.
— Am fost lipsiţi de noroc şi în privinţa cailor, obser vă Costache. Oştirea
Bucegilor se pune din nou pe picioare. Dar se pune anevoios din lipsă de cai
şi arme.
— O! se lumină gazda. Lucrurile nu stau chiar aşa de rău în privinţa
cailor. E adevărat că am pierdut mulţi, totuşi sîntem departe de a fi rămas
fără unele rezerve. Două sute vă dau în cîteva zile. Sînt cai de rasă bună.
Slujitorii mei îi pot mîna spre Ţara Românească în pîlcuri mici, astfel nu se
va şti drumul lor. Mai rămîne doar să stabiliţi locul de predare.
— Nu e deloc rău, se entuziasmă Cae. Iată drumul nostru la Obreja se
arată rodnic.
Îi vorbi apoi lui Cristu despre marile ameninţări ce se abat asupra Ţării
Româneşti. Despre nădejdea că vor scăpa fără lupte pînă în toamnă şi
despre toate hotărîrile luate la Sfatul de taină din Bucureşti.
— Riscaţi mult, se miră Cristu. Între slobozirea oştirii mari şi înjghebarea
Oştirii Bucegilor, veţi avea un timp în care veţi fi lipsiţi de puterea armelor.
Dacă se potriveşte ca în acest timp să fiţi atacaţi, va fi greu pentru neamul
de la Dunăre.
— Cine nu riscă nu cîştigă! zîmbi Indru. Timpul nu ne îngăduie să facem
amînări. Cu cît vom slobozi oştirea mai iute, cu atît cred eu că va fi mai
81
bine.
— Cu cît întăriţi mai iute şi mai neştiut Oştirea Buce gilor, cu atît veţi
avea nădejde să scăpaţi de pericole, răspunse gazda. Ceea ce s-a întîmplat
la Bucureşti după Sfatul de taină m-a copleşit de-a binelea. Voi aţi dat acolo
tot ce aţi avut, pentru a pune pe picioare oastea din munţi. Eu nu pot să
dau atîta fiindcă trebuie să fiu aici un conte bogat, iar saşii, care mă
socotesc de-ai lor, sînt gata să mă recunoască cel mai de frunte dintre ei. La
vreme de război în Transilvania, saşii conduşi de mine se vor alia cu Mihai-
vodă. Iată de ce n-am dreptul să fiu sărac. Dar voi înzestra şi eu Oştirea
Bucegilor. Pe lîngă cei două sute de cai, am să vă trimit cît de curînd săbii,
pistoale şi postav pentru îmbrăcăminte. Toate le voi cumpăra din Sibiu. Iar
pentru atîta lucru, voi face rost de aur chiar dacă-l scot cu forţa de la
cămătari.
Cînd isprăviră discuţiile, noaptea se arăta dincolo de mijlocul ei.
— Ar fi bine să mergem la odihnă, propuse Cristu. Oboseala se citeşte pe
feţele voastre.
— Da, e o propunere straşnică, aprobă Costache. Trei ceasuri de somn
bun ne vor pune pe picioare.
— Cam puţin, remarcă tînărul castelan.
— Aşa cred şi eu, dar timpul nostru e măsurat. Vom pleca odată cu
ivirea zorilor.
Porniră spre încăperile pregătite din vreme şi destul de curînd în Obreja
se stinseră luminile. Doar torţele mari de pe ziduri se vedeau pînă departe,
amintind privitorilor ocazionali că străjile ascunse în umbra meterezelor ve
ghează la buna rînduială.
Costache dormi îmbrăcat, aşa cum îi era obiceiul. Văzîndu-l astfel mulţi
şi-ar fi închipuit despre el că ar avea ceva aplecare spre necurăţenie şi slabă
chibzuială. Puţini erau cei ce cunoşteau adevărul. Costache se dovedea
prevăzător, socotind că la vreme de noapte e mai bine să fii pregătit atunci
cînd primejdiile se anunţă multe împrejur. Apoi, trecuseră atîţia ani
petrecuţi prin păduri, sau printre stîncile munţilor, sau în cîmpie, departe
de căldura unui cămin. Dormitul pe căpătîi moale îi devenise străin,
trăgîndu-l spre neodihnă. Încălţările lui grosolane se aşe zară ca o pată pe
aşternutul alb. Aruncă perna cît colo şi puse în locul ei o haină lungă ce
semăna cu o rasă preoţească, avînd grijă să o strîngă asemenea unui sul.
Numai busuiocul aflat sub pernă nu-l lepădă, îmbătîndu-se de mirosna lui.
Umbrele nopţii îşi subţiară straiul, în vreme ce spre răsărit cerul căpăta o
roşeaţă aparte. Pe marea terasă a castelului, Ion Cristu şi Costache
Caravană discutau despre timp. În sufrageria răcoroasă spre zori, Cae şi
Stela schimbară ultima îmbrăţişare. Părul ei despletit cădea bogat peste
umerii înguşti. Tînărul îşi culcă obrazul în el şi-i simţi parfumul florilor de
82
cîmp. Stela se ghemuise la pieptul lui caldă, proaspătă, aşa cum ieşise din
aşternuturi. Îi cuprinse cu braţele gîtul puternic, ars de soare şi întărit de
vînturi, dar mîinile ei nu aveau odihnă. Îi prinse faţa în palmele delicate, se
ridică pe vîrfuri şi îi sărută ochii pe care îi visase atîta vreme, uimindu-se de
îndrăzneala ei. Încercă să-l privească, dar ochii nu o ascultară destul,
umbriţi de lacrimi. Cae avu un moment de slăbiciune. O clipă îi trecu prin
minte să se lepede de toate lucrările viitoare şi să-şi îngăduie o viaţă de
fericire. Întreaga lui fiinţă se răzvrăti împotriva a tot ce făcuse pînă atunci,
socotind că are dreptul să trăiască altfel. Apoi zîmbi, iar Stela nu-i observă
zîmbetul. O ridică în braţele mari puter nice ca oţelul. Îşi culcă fruntea
peste sînul ei şi-i simţi inima zbătîndu-se sub învelişul hainelor subţiri.
Cuprinsă de o dulce ameţeală, Stela uită de timpul necruţător, numă rat
pentru ei în minute. Închise ochii, iar obrajii ei în flăcări erau singurul
semn de nelinişte, cînd faţa lui Cae se lăsă peste sîn.
— Soţul meu. Dragul meu soţ, murmură lăsînd lacrimile să curgă în
voie.
Costache Caravană, ivit în prag, nerăbdător, rămase locului gîndindu-se:
„Pe cele trei potcoave pierdute de Zambilica! Am să mai stau aici chiar dacă
vine Jager cu toată oştirea Transilvaniei.‖
Apoi se retrase emoţionat şi-i zise gazdei:
— Cred că ne-am sculat prea devreme. Zambilica mestecă ovăzul taman
la ceasul ăsta. Dacă îl tulbur acum, toată ziua o să galopeze îmbufnat.
Dar urechea fină a lui Cae simţi pasul uşor făcut de Caravană. Braţele
lui o purtară pe Stela către un scaun şi o aşeză cu grijă, ca pe un lucru
fragil.
— E timpul să plec, zise, iar vocea lui, hotărîtă în alte prilejuri, tremură
uşor ca o părere.
Stela prinse tremurul glasului său şi culese din el mai mult decît i-ar fi
putut spune vorbele. Slujitorii aduseră caii. La puţină vreme tropotul lor se
auzi coborînd către apele Tîrnavei. Soarele îşi aduna strălucirea pe o
creastă de deal. Zările uşor fardate cu ceaţă se limpezeau domol. Începea o
zi nouă.
*
Puţini cunoşteau cărarea pieptişă ce ducea pe scurtătura munţilor către
locul numit Crucea Mare. Dar şi mai puţini erau acei care se încumetau să
facă asemenea urcuş la vreme de noapte, cînd primejdiile prăpăstiilor
pîndeau la fiecare pas. Totuşi, în noaptea de vineri spre sîmbătă, se găsiră
cîţiva temerari ce folosiră, de fapt cu multă pricepere, drumul acela
anevoios. În creasta de la Crucea Mare, doisprezece călăreţi aşteptau
convoiul.
83
Cu mult înainte de ivirea zorilor, caii legaţi între ei cu funii lungi apărură
drept, iar spinările lor umede arătau greutatea urcuşului. Erau douăzeci de
cai voinici, cu picioarele mari, puternice, ale căror haruri se dovedeau mai
degrabă îndreptate spre povară decît spre iuţeala animalelor de călărie.
Însoţitorii lor, cinci bărbaţi tineri, purtau obişnuita îmbrăcăminte grosolană
a muntenilor. Aveau vorba aspră şi o foloseau rar, numai la cazuri de mare
trebuinţă. Cel de-al şaselea călător, un bărbat mărunt, subţirel, se
desprinse din grup şi se apropie de Cae Indru.
— Ai ajuns la timp, domnule Izu Klein, observă Cae.
— În afaceri totdeauna trebuie să ajungi la timp, rîse acesta. Aurul şi
averea domniei-voastre se află aici. Acum voi hotărîţi cum e mai bine. Aceşti
slujitori sînt oameni de nădejde. Ei ştiu ce cuprind samarele. Vi-i las,
domnule, în seamă. Cu cît veţi ajunge mai iute la Sulina, cu atît va fi mai
bine pentru toţi. La revedere, domnilor!
— O clipă, o clipă! îl opri Cae.
— Vă ascult, se întoarse negustorul mirat. Oare să fi scăpat ceva din
vedere?
— Nu, nu asta, rîse Indru. Mi-ar face plăcere să vă însoţesc o bucată de
drum.
— Poftiţi, poftiţi! zise Izu bănuind că tînărul ar vrea să-i vorbească tainic.
Porniră alături. Caii lor aproape se atingeau. Cînd se depărtară destul
pentru a nu fi auziţi, negustorul îşi domoli calul şi spuse:
— Domnule, aştept. Cred că doriţi unele amănunte.
— Într-adevăr, sînt nişte întrebări. Mi-ai adus ducaţii cu bună rînduială.
Acum nimic nu-i mai poate scoate din mîinile mele. Dar nu putem vorbi
acelaşi lucru despre aurul vostru. Pînă la Giurgiu el va fi în mare siguranţă.
Mai rămîne însă drumul pînă la Sulina. Dacă nu se va face cu chibzuială,
se pot ivi multe primejdii.
— Nu vă înţeleg, zise Izu.
— Aşteaptă! Aş vrea să aflu cine sînt oamenii care au ştire despre
transportul aurului.
— Da, e o întrebare firească. La astfel de prilejuri, cu cît ştiu mai puţini,
cu atît mai bine. Deci, ştiu eu, ştie domnul Aba Rozen, cel ce a depozitat
vremelnic aurul în Braşov, slujitorii care se află aici şi, fireşte viitorul
proprietar, negustorul turc Iusuf. S-ar mai adăuga cei trei fii ai domnului
Rozen, dar sînt nişte tineri cu care am mai lucrat de multe ori.
— Iată că nu-s tocmai puţini, remarcă Indru.
— E şi normal, domnule. Transportăm o avere destul de mare. La
asemenea cantitate de aur nu ai cum să lucrezi de unul singur.
— Adevărat! Aş vrea totuşi să ştim mai multe despre cei cinci slujitori. Ei
vor merge cu noi o bună bucată de drum.
84
— Nici o grijă, îl asigură Izu Klein. Au lucrat şi pentru tatăl meu. De fapt,
au fost patru. Cel de al cincilea se numeşte Achim. Dar pentru el
garantează ortacii lui. Sînt cu toţii dintr-un sat.
— Achim lucrează pentru prima oară?
— Nu. A mai fost angajat la transportul pe care l-am pierdut acum zece
luni.
— Mda! Ce ştiţi despre Iusuf, omul căruia îi predaţi aurul?
— Am mai făcut afaceri cu el. E drept, mărunte, însă nu am avut a mă
plînge de neajunsuri. Din contră, noi i-am făcut supărare fiindcă l-am lipsit
de aurul pierdut acum zece luni.
— Dar el nu a păgubit nimic. Cel puţin aşa am înţeles din discuţia
noastră la Sibiu.
— Aşa este. I-am plătit întreaga pagubă.
— El va cunoaşte data plecării aurului din Braşov?
— E şi firesc să o cunoască.
— Cu domnul Aba Rozen lucraţi de mult?
— A fost bun prieten al tatălui meu. De fapt, sîntem asociaţi în multe
afaceri chiar mai mari decît asta.
— Slujitorii casei lui ştiu ceva despre aur?
— Nimic. Am avut noi grijă. Mai sînt întrebări?
— Da. Cum îl voi recunoaşte pe Iusuf?
— Nu vă faceţi griji! În clipa în care veţi păşi pe puntea Penelopei, se vor
lămuri toate.
— Atunci, la revedere, domnule Izu Klein!
— La revedere!
Cae se întoarse lîngă ai săi destul de îngîndurat. Prea mulţi oameni ştiau
despre aur. Dădu semnalul de pornire. Şase dintre călăreţi trecură în
fruntea convoiului. Alţi şase îi urmau de aproape.
Luni către seară vistieria din Bucureşti primi în păstrare vremelnica
uriaşă sumă de patruzeci şi patru de mii cinci sute de ducaţi. Marţi la
prînz, Mihai-vodă ieşi însoţit de curteni pînă la biserica Sfinţii Petru şi
Pavel, unde începură marea slobozire a oştenilor. Şiruri lungi de oşteni
treceau domol prin faţa plătitorilor. Chipurile lor întunecate pînă nu de
mult se luminară, astfel că risipirea se făcea în cea mai bună rînduială. Mai
lipseau cinci mii cinci sute de ducaţi, care stăteau ca o povară pe sufletul
lui vodă. Va reuşi oare Cae Indru să-i aducă la timp?
Trecură cîteva ceasuri. Curtenii obosiră, iar căldura aprigului soare de
cîmpie îi chinuia cumplit. Dar Mihai-vodă nu descălecase, priveghind buna
rînduială a plăţilor. Destul de aproape, umbra castanilor groşi cît omul
îmbia la odihnă răcoroasă. Alături de curteni, trimişii principelui
Transilvaniei, căpitanul Mihai Székely, Gabriel Haller, Gheorghe Ravazdy şi
85
Nicolae Vitéz, şpanul de Turda, urmăreau cu ochi de iscoade risipirea

oştilor. Pe faţa lui vodă nu se putea citi nimic. Nu era nici încruntare, nici
zîmbet, nici nelinişte. Căpitanul Székely, bun cunos cător al treburilor de
oşti şi mare admirator al lui Mihai-vodă, privi cu melancolie în jur.
„Iată, gîndi el, aici e sfîrşitul celui mai mare conducător de oşti din
această parte a Europei. Împăratul Rudolf şi cardinalul sînt orbi. Ei nu văd
oare că sfîrşitul puterii lui Mihai-vodă va da prilejul turcilor să urce spre
nord? Omul acesta ar fi fost singurul stăvilar împotriva puhoiului turcesc.
Prin căderea lui, creştinii vor avea multe necazuri. La Praga e un împărat de
paie. La Alba-Iulia, un principe nevolnic. De cînd e lumea, lucrurile au fost
totdeauna strîmbe. Să fi fost el împărat, i-ar fi trebuit cîteva luni să pună
ordine în această parte a Europei. Uneori mi-e silă de haina pe care o port.
Sînt căpitanul şi iscoada unui principe dornic să adune fală în jurul
numelui său. Mihai-vodă a fost cîndva bogat. Acum, Dumnezeu ştie de
unde a strîns aur pentru slobozirea oştilor. Cine ar mai fi făcut oare
asemenea risipă? Acum cinci ani am băut la Bucureşti vin servit în pocale
de aur. Azi, domnul Ţării Româneşti ne-a oferit vin în ulcele de pămînt ars.
Ce se petrece oare în sufletul acestui mare conducător? Îl ştiam cîndva
înţelept şi viclean. Ceea ce se întîmplă aici să fie oare un act de viclenie şi
înţelepciune? Acum cinci ani, cînd garnizoana turcească din Bucureşti îl
înjura şi-l ameninţa sub zidurile palatului, cînd puterea turcilor în Ţara
Românească se arăta de neclintit, el zîmbea umil, ploconindu-se în faţa lui
Mehmed-paşa, comandantul ienicerilor. Apoi, s-a petrecut măcelul. Într-o
singură zi Mihai-vodă a măcelărit garnizoana turcească din Bucureşti, fără
să piardă un om. Cîteva zile mai tîrziu, cădea sub mîna lui puternica întări
tură otomană de la Giurgiu. Abia atunci şi-a arătat el adevărata faţă. Să fie
şi azi un vicleşug? Turcii, polonii, tătarii, cardinalul şi Ieremia Movilă,
domnul Moldovei, sînt gata să se arunce peste Ţara Românească. Dacă
vodă ar încerca război, nu ar avea sorţi de izbîndă. Arătîndu-se slab,
duşmanii se vor pîndi între ei, iar el va cîştiga timp. Nu, nici vorbă!
Gîndurile mele au luat-o razna. Dacă sloboade oştirea, înseamnă că nu mai
poate nimic. Peste cîteva zile va semna actul de vasal al principelui
Transilvaniei. Acest act va fi ultimul pas de sfîrşit al puterii lui. Va deveni
un simplu consilier al nevolnicului cardinal. Iar plecarea sa din Ţara
Românească încheie jalnic o epocă glorioasă a acestui popor.‖
Departe, în cîmpie, clucerul Ieremia Băicoianu şi bunul său prieten
Zamfirescu urmăreau cu ochii micile grupuri de oşteni ce se îndreptau spre
satele lor. Din vreme în vreme opreau cîte un tînăr voinic la trup, discutau
cu el tainic, apoi tînărul intra pe mîna unor slujitori credincioşi şi nimeni
nu bănuia drumul acestuia către platoul Bucegilor, unde creştea noua
putere a Ţării Româneşti.
86
*
În seara de miercuri, la locul de pe Dunăre numit Cîrna Mică, aflat în
apropiere de Giurgiu, patru bărci mari preluară întreaga încărcătură de aur
a cailor lui Izu Klein. Costache Caravană angajase pe plată bună patru
barcagii. Îi cunoştea de multă vreme şi ştia că se poate bizui pe ei într-o
călătorie plină de primejdii. Cae Indru nu se arătase zgîrcit cu banii de
cheltuială primiţi de la negustorul si bian, astfel că femeile barcagiilor
primiră cîte cincizeci de ducaţi. Sumă uriaşă, pe care bărbaţii lor nu ar fi
putut să o cîştige în cîţiva ani de muncă pe Dunăre.
Cei cinci munteni legară caii între ei, tăcuţi, aşa cum le era firea. După
ce mai priviră o dată spre bărci, ridicară pălăriile în semn de salut, apoi îşi
îndemnară caii pe drumul de întoarcere către Braşov.
— Straşnici bărbaţi! exclamă Costache. Ţi-e mai mare dragul să lucrezi
cu nişte oameni ca ei care ştiu ce au de făcut şi te înţeleg din ochi. Păcat că
vorbesc atît de puţin!
Cae, aflat alături, nu-i răspunse. Privea îngîndurat spatele voinic a lui
Achim.
Cu puţin înainte de a răsări luna, bărcile plutiră pe Dunăre la vale.
Şaisprezece bărbaţi, patru bărci şi aur în valoare de o sută de mii de ducaţi
începeau o călătorie lungă prin împărăţia apelor lesnicioase la mers, dar
pline de neprevăzut. Noaptea se dovedea frumoasă şi calmă. Cei patru
barcagii luară loc în prima barcă, avînd puţină trudă. Firul apei, mai
sprinten la mers, înlocuia de minune munca lor. Legate trainic între ele cu
funii de cînepă, bărcile se legănau domol. Clipocitul molcom al apei era
singurul zgomot ce tulbura noaptea ca o părere. Sălciile mari şi stufărişul
de pe cele două maluri le privegheau drumul. Aşezaţi în celelalte trei bărci,
paznicii transportului încercau o senzaţie de nelinişte. Lipsa cailor
adăpostiţi vremelnic de familiile barcagiilor, apa care se auzea sub ei şi
neobişnuinţa unui asemenea drum le furase ceva din vechea siguranţă.
Uneori se zăreau focuri departe pe maluri. Rar cîte o pasăre de noapte,
scornită din cuibarul ei, zbura deasupra copacilor sau deasupra apei, iar
fîlfîitul de aripi acoperea parcă tot cerul. Liniştea din împărăţia apelor se
dovedea apăsătoare şi grea. Fiecare zgomot mărunt părea un ţipăt. Apoi,
răsări luna. Apa Dunării stră lucea ca argintul bătut proaspăt. Malurile
depărtate semănau cu nişte pereţi întunecaţi şi tainici. Roiurile de ţînţari
năvăleau peste bărci urmărindu-le neobosite. Cînd firul apei trăgea către
mal, în bălţile de pe margini se auzea cîntecul broaştelor.
— Broasca nu cîntă frumos, zise Costache către Sile Adormitu.
— Aşa e, domnule! răspunse lunganul ţuguindu-şi buzele mari. Domnia-
voastră sînteţi dăruit cu haruri de gîndire adîncă. Puţini ar observa
asemenea lucru. Eu, în nici un caz. Ba aş putea spune că ursitorile n-au
87
apucat să mă dibăcească la naştere, fiindcă ea s-a petrecut într-o poiată, iar

ursitorile umblă numai pe la ferestrele caselor. Aşa se face că am crescut
fricos şi lipsit de harul gîndirii adînci. Mi-e frică de broască. Mai ales de
broasca rîioasă. Mă uit la ea cu scîrbă cînd îi văd pielea umedă ca o coajă
de copac plouat, fie la ea acolo! Numai în lupte mă bat bine. Altfel, mi-e
groază de şoareci, de broaşte, de şerpi şi de nevastă-mea. Da, da, aveţi
dreptate! Nu cîntă frumos.
— Nevasta? întrebă Caravană somnoros, fiindcă aţipise la lungul discurs
al lui Sile.
— Nu, domnule, broasca.
— Te înşeli, prietene, bolborosi Costache. Mie numai de lipitori... că în
balta Călugărenilor... adică în Neajlov... numai una nu cîntă frumos, se
învioră Costache amintindu-şi despre ce voia să vorbească. Dar cînd sînt
broaşte multe la vreme de seară frumoasă, cînd cerul e lăptos şi dulce ca o
faţă de mamă, să stai la marginea lacului şi să asculţi un cor de broaşte.
Atunci dibăceşti cum îţi picură pacea în suflet. Cu ţînţarii e altă chestie,
zise, apărîndu-se de nişte ţînţari mai îndrăzneţi. Da, da, e altă chestie, lua-
i-ar dracu! Ăştia parcă sînt boieri. Ziua dorm, iar noaptea socot cum să-ţi
sugă sîngele. Eram odată cu Zambilica lîngă Balta Brăilei. Mă urmăreau
nişte turci pe care i-am prostit cum se poate mai bine. Cînd am scăpat de
ei, ne-au împresurat ţînţarii. La început se adunaseră din ăia mărunţi şi nu
i-am băgat în seamă, aflîndu-se ceva discuţie între mine şi Zambilica. După
un timp, simt că nărodul de armăsar nu mă mai ascultă şi o rupe la fugă de
mînca pămîntul. Înserase. Nu se vedea prea bine, dar ştii că eu am ochiul
ager. Mă uit îndărăt. Ţînţarii mici cît bobul de grîu veneau după noi în linie
de bătaie, cu trompele ridicate ca nişte ace. Nu m-am sinchisit de ei, însă
bag de seamă că în spatele lor zburau alţii cît graurii cînd e coaptă holda de
grîu. Mai la urmă, se vînzoleau unii cît găinile crescute la boabe. Trompele
ăstora ajungeau mai lungi de un cot. Zic: „Zambilico, fă paşii mari,
nărodule! Dacă ne apucă ăia din spate, dracu’ e al nostru. S-a zis cu noi!‖
Primele roiuri trec pe deasupra noastră fără să ne atace. Apoi, ne ajung
ceilalţi. Scot măciuca, lovesc din toate puterile în norul din spate, dar mi se
rupe măciuca în oasele lor. Zambilica lucra din picioare temeinic. Zic:
„Zambilico, băiatule, dacă ne prind ăştia cu trompele, aleluia! De-acum ne-
am ars.‖ Norocul nostru să dibăcim o casă părăsită. Intră acolo ca turbaţii
şi apucăm să închidem uşa după noi taman la vreme. Cînd să răsuflăm
uşuraţi, bag de seamă că trompele lor intrau prin lemnul uşii ca în brînză.
O vreme le-am răsucit trompele cu mîna şi le-am legat între ele. Apoi, n-a
mai fost chip. Erau prea mulţi. Dacă nu găseam ceva degrabă, intrau peste
noi. Mă sui în pod şi dau foc acoperişului de stuf. La puţină vreme toată
casa era o mare de flăcări. Mirosul de ţînţari prăjiţi se simţea cale de o poştă.
88
S-a făcut casa scrum dimpreună cu ei.

— Şi alde matale pe unde aţi ieşit? întrebă Ciripoi-fiul.
Ciripoi-tatăl, care crăpa de plăcere să asculte poveşti deşuchiate, se răsti
la el:
— Taci dracului, nărodule! Domnul Caravană e om cu scaun la cap. O fi
ştiutără dumnealui să dibăcească o ieşire. Iar dacă şi-a făcutără cruce cu
limba, aşa cum se cade în faţa spurcăciunilor, sau a rostitără ceva făcături,
putea să rămînă chiar acolo.
Apoi se întoarse către Costache:
— Zi, bre, cum a fostără mai departe... că nebunu de fi-miu...
În bărci se stîrni un hohot de rîs. Costache mustăci pe întuneric,
bucuros că alungase apăsarea ce pusese stă pînire pe ei.
În zori, traseră bărcile spre mal şi le adăpostiră sub bolţile sălciilor. Cae
şi Ducu porniră să recunoască împrejurimile. Cei patru vîslaşi pescuiră cu
mîinile pe sub rădăcinile copacilor. După un ceas, peştele prins de ei se
perpelea deasupra unui foc vesel. Cae şi Ducu sosiră tocmai la timp să
guste din peştele proaspăt. Rînduiră străji, apoi îşi cătară culcuşuri în care
să-şi facă somnul, după prima noapte nedormită. Prin tufişuri se auzeau
zgomote stranii. Animalele, multe, ieşeau după hrană. Păsări de toate
neamurile se ridicau în stoluri uriaşe. Numai apele Dunării se scurgeau
indiferente şi calme.
89
Capitolul 5
ntr-un sat de pescari aflat nu departe de micul port al Galaţilor,
Î apărură la vreme de dimineaţă patru bărbaţi ce nu arătau după

straie să fie de prin partea locului. Alături de ei păşea un tînăr
pescar. Nimic din gesturile celor cinci nu aduceau porniri duşmănoase,
astfel că pruncii lăsară joaca şi se strînseră curioşi în jurul lor. Femeile, mai
temătoare, îşi strigară pruncii. Gospodarii, neîncrezători în străini, priviră
peste garduri ţinînd la îndemînă topoarele mari. Tînărul pescar se rupse de
lîngă cei patru tovarăşi, înaintă spre gardul mai apropiat şi i se adresă
gospodarului:
— Nene, îl caut pe Stoica. Ăla de e însurat cu o sîrboaică.
— Îl cunoşti? întrebă localnicul nu tocmai prietenos.
— Ca pe o brezaie. Am luptat amîndoi la Şerpăteşti şi la Putinei.
— Dar boierii de colo cine sînt?
— Sînt oamenii domnului nostru Mihai-vodă. Cel mărunt şi gros e
vestitul Costache Caravană. Lîngă el se află Ducu cel Iute, iar cei doi
lungani sînt Cae Indru şi Chirilă Zece Cuţite.
Faţa gospodarului se lumină dintr-o dată. Înfipse toporul într-o
buturugă, dădu cu un capăt de lemn după cîine, apoi se repezi la portiţă.
— Poftiţi, luminăţiile-voastre! Mai mare bucurie ca asta nu se poate
întîmpla pe aici. Poftiţi! De la Călugăreni vă ştiu. Chiar mă gîndeam că
feţele voastre nu mi-ar fi tocmai străine. Aurico! Fă, n-auzi? Dă fuga de-l
cheamă pe alde Stoica! Miţo! Pune la masă, că avem oaspeţi! Musa firii
intrară în casă. Puţinul mobilier sărăcăcios arăta starea gazdelor. Femeia
gospodarului, sfioasă, întinse o faţă de masă frumos tivită cu lucrături de
mînă, iar peste ea puse străchini de lut ars, pline cu saramură de peşte.
— Sîntem cam săraci, zise gazda parcă cerîndu-şi iertare pentru puţinele
bucate aduse la masă. Aici trăim de azi pe mîine chiar dacă pămînturile sînt
grase, iar Dunărea darnică în peşte. Turcii, tătarii, lotrii sau oamenii
boierilor ne calcă des şi iau tot ce le face trebuinţă. Cînd sînt puţini, îi tăiem
şi-i aruncăm în Dunăre. Cînd sînt mulţi, ne supunem. Dacă n-ar fi
asemenea călcări, nici boierii n-ar trăi mai bine ca noi. Oamenii sînt
harnici, însă hărnicia nu le foloseşte. De multe ori ne-am gîndit să ne
tragem spre locuri mai ferite. Dar ne-am născut aici şi nu ne îndurăm.
Străinilor poate că nu le plac aceste locuri cu apă, stuf, păduri şi cîmpie.
Pentru noi nicăieri nu poate fi mai frumos. Neam de neamul nostru a trăit
aici.
90
Stoica era o namilă de om cît o uşă, iar ochii lui mici ca de viezure
păreau veşnic rîzători. Întîlnirea cu vechiul său prieten îl umplu de bucurie.
Se aşeză sfios lîngă înalţii oaspeţi, amintindu-le că pescarii de la Dunăre au
scornit un cîntec despre Cae, Ducu, Chirilă şi Caravană. După ce îşi drese
glasul cu o ulcică de ţuică, îl cîntă dimpreună cu gazda. Pruncii mulţi
adunaţi ciopor lîngă uşă îngînară cîntecul întîi timizi, apoi îndrăzneţi. Vocile
lor subţiri, curate ca apa Dunării în zori, se uniră cu ale bărbaţilor.
Costache Caravană, cam moale de inimă, simţi că îi dau lacrimile. Se
încruntă, îşi suflă nasul, dar pînă la urmă lacrimile fură mai tari şi porniră
pe obrazul dolofan.
Mîncară cu toţii din bucatele întinse pe masă. Cae, încă stăpînit de
emoţie, i se adresă lui Stoica:
— Bărcile noastre sînt pe Dunăre mai sus de satul vostru. Călătorim la
Sulina. În bărci avem ceva lucruri de preţ. Dacă ajungem cu ele pînă la
Sulina vom căpăta nişte galbeni cu care vom plăti oştile ţării. Dar de aici
înainte drumul poate fi primejdios. Nu se ştie dacă nu vom fi atacaţi undeva
pe Dunăre. Numai chibzuiala ne poate feri de primejdii.
— Cu ce putem fi de folos? întrebă Stoica.
— Ne trebuiesc cinci bărci şi cinci barcagii. Primele patru bărci vor fi
legate între ele cu funii sănătoase de cînepă. În bărci vom pune butoaie
umplute cu piatră.
— Nu s-ar putea putini în loc de butoaie?
— Ba da.
— Atunci e bine. Putini pentru brînză avem destule. Dar parcă vorbeaţi
de cinci bărci.
— Întocmai. Patru bărci cu patru barcagii vor călători în frunte. Cînd va
fi lună, fiindcă vom face asemenea drum numai noaptea, a cincea barcă va
pluti mult în urma celor patru. Iar în spatele ei, la bună distanţă vom veni
noi cu cele patru bărci ale noastre. Pricepi?
— Pricep, înălţimea-ta.
— Dacă se întîmplă ceva bărcilor dinainte, barcagiul de la mijloc va
aprinde un şomoiog de cîlţi. Acesta va fi sem nalul pentru noi, cei din spate.
În cazul unui atac, să zicem dinspre malul stîng, barcagiii vor sări în apă şi
vor înota spre cel drept. Dar pentru asta ne trebuie înotători buni.
— Toată lumea înoată bine pe aici, zîmbi Stoica. Chiar şi copii mai
mărişori se încumetă să treacă Dunărea. Cît despre barcagii, eu voi fi
primul. Prietenii mei vor da năvală să lucreze pentru domniile-voastre.
— Avem putinţă de plată bună, zise Cae. Fiecare va primi cîte patruzeci
de galbeni.
— Atît de mult?
— Nu e mult. Primejdiile s-ar putea să fie multe. Dacă se pierde o barcă,
91
o plătim cu cinci galbeni.

— Vai, vai! strigă Stoica mucalit. La asemenea sumă eu o pierd primul.
Cînd răsări luna, porniră pe Dunăre la vale patru bărci. La puţină vreme
se scurse de lîngă mal cea de-a cincea. În urma ei, la mare distanţă,
pluteau alte patru. Noaptea se arăta calmă, frumoasă. Răcoarea ce stăruia
deasupra apei mîngîia plăcut obrajii călătorilor. Bărcile alunecau iute pe
firul apei. Undeva nu prea departe, Dunărea făcea un cot mare. Era Cotul
Pisicii. Locul unde în urmă cu zece luni Izu Klein pierduse un transport de
aur şi multe vieţi ome neşti. Primele patru bărci conduse de Stoica intraseră
în dreptul cotului, dar malurile se arătau liniştite. Cae, ridicat pe jumătate,
urmărea barca singuratică. După o jumătate de ceas trecură cu toţii de
Cotul Pisicii. Nimic nu părea să-i ameninţe. Curînd, lăsară în urmă puţinele
case ale cătunului Reni. Cîteva lumini, ce arătau acolo o aşezare, se
pierdură ca nişte păreri. Mai trecu un ceas. Miezul nopţii nu putea fi
departe. Oamenii picoteau molcom. Apa cînta subţire în borduri. De-a
lungul malurilor, sălcii şi stufăriş. Un peisaj monoton ce te îndemna la
somn adînc. Din barca de la mijloc licări brusc o lumină. În aceeaşi clipă
vocea lui Cae se auzi aspră:
— Trage la mal! Nu! Nu acolo! Lumina arată spre malul drept.
Cei patru barcagii lucrară cu nădejde la rame. Con voiul ieşi scurt de pe
firul apei şi cîrmi către malul drept. Adăposturile vegetaţiei bogate îşi
întinseră aripile mari peste bărci.
— Sandule! zise Cae. Mi-ai spus că ai copilărit pe aici. Cunoşti locurile?
Tînărul barcagiu ce-i însoţise în satul de pescari veni lîngă el.
— Le cunosc, domnule. Un pescar ce nu cunoaşte Dunărea cale de o zi
în sus ori în jos de locul unde a copilărit e de rîsul oamenilor.
— Costache! se întoarse Cae. Tu rămîi aici dimpreună cu Chirilă şi
ceilalţi! Eu, Ducu şi Sandu pornim de-a lungul malului.
Cei trei intrară în stufărişul des ca peria. Apa nu prea adîncă mustea
sub picioarele lor. Ochiurile mari acoperite cu imense covoare de nuferi
apăreau ici-colo. Doar un cunoscător bun al Deltei se putea descurca prin
hăţişurile din jur. Sandu, obişnuit cu astfel de călătorii, găsea de fiecare
dată locuri bune de trecere. Acolo unde apăreau salcii sau alţi copaci, el ştia
că apa nu poate fi prea adîncă.
Trecuse de miezul nopţii. Cae, Ducu şi Sandu ieşiseră din hăţişuri. Sub
picioarele lor nisipul aspru arăta că intra seră pe un prundiş sănătos.
Copacii se dovediră mai deşi, iar stuful nu le mai şedea în cale. Terenul
înalt îi ajută să se apropie de mal.
— Pe aici am pescuit de multe ori, şopti Sandu. Prun dul acesta e lung
de vreo două-trei mii de paşi. Undeva pe aproape, Dunărea făcea un cot
mic. E acolo un golf tare frumos. Bărcile pot intra adînc în el, iar locul e
nisipos şi curat. Dincolo de golf pădurea se îndeseşte. De cîte ori vine
Dunărea mare, pădurea aceasta e ferită de ape.
92
Ajunseră curînd în faţa golfului. La picioarele lor apa strălucea ca arama

proaspătă. Plaja lui nu era mai mare de opt-zece paşi. În jurul plajei, sălciile
pletoase formau un brîu frumos, parcă rînduit de mîna omului. De cealaltă
parte a plajei se auzeau glasuri. Doi bărbaţi discutau încet. Cuvintele lor
ajungeau neclare dincoace de golf.
— Cred că sînt ascunşi în umbra copacilor, şopti Ducu.
Cei trei porniră să ocolească golful. Apoi nu mai auziră voci. Trecură pe
partea din care se auziră glasurile. Cae îi porunci lui Sandu să rămînă pe
loc. El şi Ducu se strecurară mai departe pe sub sălcii. În jur, liniştea
domnea apăsătoare. Răcoarea nopţii arăta mai aspră în apropierea malului.
Lipiţi cu spatele de trunchiul gros al unei sălcii, doi bărbaţi scrutau albia
Dunării. Din locul acela se vedea în susul apei pînă departe.
*
— Stăpînul cel mare e supărat, grăi în turceşte unul dintre pîndari.
— Alah e mare! filozofă domol celălalt.
La doi paşi în spatele lor, Cae şi Ducu îşi ţineau cuţi tele pregătite. Dar
nu loviră. Se depărtară asemenea unor păreri. Cîţiva paşi mai încolo, cei doi
tineri se opriră din nou. Priponite la mal, şapte bărci mari se legănau pe
apă, adăpostite de vegetaţia luxuriantă. Le cercetară pe rînd. Fiecare dintre
ele putea adăposti zece-doisprezece oameni. Porniră spre interiorul
grindului şi nu mică le fu mirarea întîlnind o cărare destul de bine
întreţinută. Nisipul ei bătătorit de încălţări dovedea că fusese folosită de
curînd. Mai mult ca sigur că ducea spre locul de odihnă al posesorilor
acelor bărci. Porniră pe ea, dar o părăsiră curînd. În faţa lor se auzeau paşi.
Erau atît de uşori încît ar fi scăpat unor urechi mai puţin agere. Un turc
trecu foarte aproape de ei. Mergea nepăsător, probabil spre cei de la bărci.
Nisipul îi înăbuşea zgomotul paşilor. Îşi continuară drumul spre cărare.
Apoi, se pomeniră la marginea unui luminiş. Era o poiană frumoasă,
aproape rotundă. Nisipul poienii arăta ca o pată mare, albicioasă, dată cu
var. Doar smocurile de iarbă crescute ici-colo îi ştirbeau frumuseţea. Întinşi
direct pe nisip, şaptezeci-optzeci de turci se odihneau, cu iataganele puse
alături la îndemînă. Între două sălcii mari se afla un cort. În faţa cortului
şedea turceşte un bărbat voinic. Părea încremenit acolo ca o statuie. Pe sub
pînza cortului răzbea o rază subţire de lumină.
Cae şi Ducu ocoliră poiana, aţinîndu-se în umbra copacilor. După cîteva
minute se lipiră de pînza din spate a cortului. Locul ales de ei prezenta
siguranţă atîta vreme cît paznicul din faţă rămînea acolo unde se afla. Dacă
i-ar fi venit în minte să înconjoare cortul, i-ar fi descoperit. Sub învelişul de
pînză discutau doi bărbaţi. Unul avea vocea aspră, mînioasă. Tovarăşul lui
arăta mai calm.
— Nu, Iusuf! grăi vocea aspră. Ar fi o prostie să-i cău tăm pe ghiauri în
toiul nopţii. Delta nu-i o curte oarecare.
93
— Ştiu, Mahmud. Însă la ziuă va fi mai greu. Poate că ar fi bine să

pornim cu bărcile pe Dunăre la deal, chiar acum.
— Nu, Iusuf! Dacă sînt ascunşi pe undeva la mal, vom trece pe lîngă ei,
lăsîndu-le lor cale liberă. Pînă în zori mai sînt trei ceasuri. Ghiaurii aşteaptă
ascunşi crezînd că-i vom căuta pe Dunăre în sus, lăsîndu-le drum liber la
vale. Asemenea prostie nu facem noi. Oricît de bine ar fi adăpostiţi, lumina
zilei ne va ajuta să-i aflăm.
— Şi dacă se întorc la Reni? De acolo şi-ar putea conti nua drumul pe
uscat pînă la altă aşezare unde vor găsi bărci.
— Da, răspunse Iusuf, la asta m-am gîndit şi eu. Ne-am lăsat duşi de
nas ca nişte proşti. Măcar acum să fim înţelepţi. Am tăbărît asupra bărcilor
crezînd că ne-a picat aurul în mîini. Văzînd putinile grele n-am mai pornit
în urmărirea celor ce înotau spre malul opus. Apoi am pierdut vremea
cărînd putinile pînă aici. Nişte putini pline cu pietre. Iată cîte greşeli am
putut să facem în mai puţin de un ceas. Omul nostru de la Giurgiu a văzut
patru bărci cu şaisprezece oameni. Atîţia au plecat din Cîrna Mică pe
Dunăre la vale. Cel de la Brăila a văzut tot patru bărci. Păcat de ţechinii
cheltuiţi cu ştafetele care au alergat pînă aici! Noi ne-am pomenit cu una în
plus, departe, în spatele celor patru. Cînd s-a aprins lumina în barca din
urmă ar fi trebuit să ne dăm seama de vicleşug. Abia acuma îmi apare totul
foarte clar. Undeva prin apropierea Galaţilor, ghiaurii au mai făcut rost de
bărci. Patru în faţă, drept momeală, iar a cincea la mijloc, gata să dea
semnalul de lumină. Cae Indru, ghiaurul care conduce transportul, e mai
viclean decît ne aşteptam. El a prevăzut că s-ar putea să fie pîndit la
plecarea din Cîrna Mică. Aşa se înţelege că nu a luat acolo bărci de
momeală. Nici la Brăila nu a luat, tot din prevedere. A făcut acest lucru
abia în zona unde începea să se arate pericolul. Poate că e mai bine să ne
lăsăm păgubaşi. Am auzit multe lucruri mari despre Cae şi prietenii lui. Eu
sînt un negustor cunoscut. Dacă se află ceva despre amestecul meu în
atacul de la Dunăre, pot să rămîn sărac. Tot ce au furat lotrii pînă acum va
fi pus în sarcina mea. Mi-e teamă că nu vom lua aurul din mîinile lor.
— Îl vom lua, rîse Mahmud. Ghiaurii despre care vor beşti or fi vicleni.
Au cîştigat chiar prima bătălie din această noapte, dar drumul de aici pînă
la Sulina e lung. Nu au pe unde să treacă fără să-i simţim. Izu Klein va plăti
şi paguba celui de al doilea transport fără să te bănuiască. Cine şi-ar putea
închipui că marele negustor Iusuf e ames tecat într-o astfel de afacere?
Acum nu trebuie să şovăim. Dacă-i scăpăm dincolo de Braţul Chilia, va fi
greu să mai punem mîna pe ei.
Cae îi făcu semn prietenului să se retragă. Intrară degrabă printre
copacii mari şi căutară cărarea.
— Să ne grăbim! şopti el. Iusuf şi Mahmud vor trimite o barcă la malul
94
stîng pentru a supraveghea drumul pe uscat. Numai de ne-ar ajunge

timpul.
— Aşa m-am gîndit şi eu, răspunse Ducu.
Nu mai vorbiră. Ştiau amîndoi ce aveau de făcut. La jumătatea potecii se
traseră iute în umbră. Turcul pe care îl întîlniseră mai devreme venea spre
tabără. Călca nepăsător, fără grabă. Cae îl atinse cu palma pe Ducu. Era
un semn cunoscut numai de ei. Nisipul scrîşni uşor chiar alături. Mînerul
cuţitului aflat în mîna lui Cae se abătu ca o lovitură de ciocan peste
căpăţîna turcului. Ducu îl prinse în braţe evitînd zgomotul căderii. Apoi îl
luă în spinare şi porniră spre micul golf. Turcii de pază nu mai discutau
între ei. Şedeau cu feţele îndreptate în susul Dunării. Două umbre se
ridicară la spatele lor. Mînerele cuţitelor căzură cu sete.
Ducu plecă să-l caute pe Sandu. Cae cercetă împrejurimile din lungul
malului şi descoperi încă cinci bărci. Erau bărcile lor, aflate doar la cîţiva
paşi de cele şapte. Dar bucuria lui fu şi mai mare cînd găsi în barca lui
Stoica nişte frînghii trainice. Primele patru bărci rămăseseră legate între ele.
Cae o prinse şi pe cea de a cincea. Apoi tăie frînghii pentru priponirea
prizonierilor. Se opri doar o clipă, auzind paşi. Ducu şi Sandu veniră lîngă
el. Cu ajutorul lor îi cără pe turci în cea mai apropiată barcă.
— Sandule! porunci Cae. Alege una dintre bărcile ăstora şi vîsleşte cît
poţi de tare pînă la ascunzătoarea noastră! Îi spui lui Costache că poate să
coboare pe firul apei! Drumul e liber. După aceea, treci pe malul opus! Să
cobori încet pe lîngă el! Stoica şi oamenii lui sînt undeva pe aproape. Îi iei în
barcă şi veniţi după noi.
Sandu ieşi în golf, iar de acolo începu să urce iute pe lîngă mal. Cae şi
Ducu folosiră frînghiile cu multă pricepere. Fiecare părea să ghicească uşor
gîndurile celuilalt. Cele unsprezece bărci legate frumos între ele erau gata
de drum. Ducu scoase un oftat de uşurare. Prinse ramele din prima barcă,
dar în aceeaşi clipă izbucniră strigăte mari doar la cîţiva paşi de ei.
Mahmud şi Iusuf veniseră să inspec teze străjile. Pistoalele lui Mahmud
fulgerară printre copaci.
— Rămîi pe loc, Ducule! porunci Cae.
Apoi făcu un salt spre mal. Mahmud şi Iusuf nu văzură cîţi oameni se
află în bărci, astfel că fugiră spre cărare. Cae îl ajunse din urmă pe Iusuf
care nu se arătă la fel de sprin ten ca tovarăşul său. Turcul încercă să
opună rezistenţă, însă fără folos. Pumnul lui Indru îl pocni asemenea unei
măciuci. Bătrînul negustor căzu fără vlagă. La capătul potecii şi printre
copaci începuse un adevărat viespar. Strigătele dimpreună cu zgomotul
paşilor se apropiau. Cae îl luă în spinare pe negustor şi alergă spre bărci.
Ducu ieşise cu ele în golf. Fiecare clipă irosită ar fi însemnat pierzania celor
doi tineri. Cae îl aruncă pe turc la picioarele lui Ducu şi sări la rame. Era
95
destul de greu să manevrezi unsprezece bărci. Sumedenie de turci intrară

în apă cu iataganele în mîini. Dar prea tîrziu. Convoiul ieşi spre larg.
Mahmud privi în urma bărcilor tremurînd de mînie. La puţină vreme
observă şi cele patru bărci conduse de Costache Caravană.
— Ali! strigă Mahmud.
Un turc voinic se apropie degrabă.
— Alege-mi zece înotători buni! Ceilalţi oameni să meargă în poiană! Eu
dimpreună cu zece oameni trecem Dunărea şi vom călători pe uscat pînă la
Reni. Acolo găsim bărci destule. Voi fi îndărăt peste cîteva ceasuri.
În vreme ce Ali se ocupa cu alegerea oamenilor, Mahmud alergă spre
cort. Scoase din bagajul puţin o pungă cu ţechini, apoi ieşi, dar se întoarse
de la jumătatea drumului. Chemă cîţiva oameni şi le porunci să ducă la golf
unspre zece putini. Cei aleşi de Ali aşteptau pe mal. Mahmud îi sfătui să-şi
pună hainele în putini. După ce le închiseră cu capacele, intrară în apa
răcoroasă, cu privirile îndreptate spre malul opus. Peste Deltă se lăsa
umezeala subţire dinspre ziuă, ca o spuzeală. Apele bătrînului fluviu se
călătoreau indiferente şi calme.
*
Cele şaisprezece bărci ale fugarilor se uniră în grup. Destoinicul pescar
Stoica preluă conducerea lor. El şi Sandu erau singurii buni cunoscători ai
locurilor. Cei nouă barcagii la care se adăugară Cae, Ducu, Chirilă,
Costache şi părintele Grasa, pricepuţi în mînuirea lopeţilor, se împărţiră în
patru schimburi. Sub apăsarea braţelor vigu roase, lopeţile mînau convoiul
cu hărnicie. Cae nu îngădui nici o clipă de odihnă. Schimbul vîslaşilor se
făcea din mers. Zorile erau pe aproape, dar el hotărî să se continue
călătoria şi în timpul zilei. Bănuia că Mahmud va face tot ce-i sta în putinţă
pentru a-i prinde.
— Va fi greu pînă se ramifică Braţul Chilia, zise Sandu. Acolo, turcii,
care ne vor urmări cu siguranţă, au de ales. Ei nu vor şti încotro am luat-o.
Dacă ne lăsăm pe Chilia, avem putinţă să ieşim în apropiere de Sulina. Sînt
multe canale ce fac legătura între Chilia şi Braţul Sulina. Sau mergem pînă
la a doua ramificaţie, unde apele Dunării se despart în Braţul Sulina şi
Braţul Sfîntul Gheorghe. Dacă o luăm pe Sfîntul Gheorghe, avem putinţă să
ajun gem la Sulina prin canalul Ivancea şi Lacul Roşu.
— Mahmud va face rost de bărci, răspunse Cae. Cătunul Reni nu e chiar
aşa departe de locul unde ne-a atacat. Dar nici prea apropiat încît să ne
poată ajunge pînă la a doua ramificaţie a Dunării. Din cîte am înţeles de la
dumneata, ori folosim Braţul Chilia, ori Sfîntul Gheorghe, canalele ne vor
ajuta să intrăm pe Braţul Sulina chiar în apropiere de portul Sulina. Acest
lucru îl ştie şi Mahmud. El îşi dă seama că nu are rost să ne caute prin
96
toată Delta. Sînt convins că va apuca pe Braţul Sulina şi ne va aştepta în

apropierea portului. Deci, ori pe unde ne-am îndrepta, am ajunge în mîinile
lui.
— Înseamnă că va fi zadarnică truda noastră.
— Nu, nici vorbă! rîse Cae. Putem să-i ocolim. Toate cele trei Braţe ale
Dunării se varsă în mare. Ei bine, vom apuca pe Braţul Sfîntul Gheorghe.
Prin el ieşi la Marea Neagră. Apoi vom călători pe mare pînă la Sulina.
— Grozav! se entuziasmă Stoica. Mîine vom fi la Sfîntul Gheorghe.
Totuşi, în timpul zilei de azi, multă lume de pe cele două maluri va observa
convoiul nostru.
— Adevărat! răspunse Cae. Dar turcii nu vor folosi decît Braţul Sulina,
bănuind că ne vom strecura pe canale. Iar de vor culege informaţii, timpul
nu va lucra pentru ei.
— Şi dacă turcii se împart în două grupuri?
— Nu fac ei asemenea prostie. În grupuri mici nu mai au putere. Apoi, în
Deltă nu-ţi ajunge o întreagă flotă pentru a urmări nişte bărci. Miile de
canale mici, lacurile fără număr, hăţişurile uriaşe sînt greu de cercetat. De
fapt, am fi putut să ne batem cu ei în această noapte, dar socot că vieţile
oamenilor mei sînt mai preţioase decît încărcătura ce o transportăm.
— Ne vor aştepta mult şi bine pe Braţul Sulina, grăi Stoica.
— Nu se ştie. Mahmud e în stare să atace corabia care ne aşteaptă. El va
încerca în fel şi chip să-l scoată pe Iusuf din mîinile noastre.
Tăcură. Soarele ieşea dintre copacii Deltei timid, ase menea copiilor care
învaţă să meargă. Apoi prinse puteri. Milioane de păsări salutară apariţia
soarelui cu ţipete lungi, ca o rugăciune. Animalele multe şi felurite părăsiră
ascunzişurile lor tainice. Întreaga Deltă fremăta de viaţă. Apele Dunării
căpătară alte sclipiri, mai vii. Pădurile de pe maluri, chircite peste noapte,
se ridicau semeţe. Bătrînul fluviu trecea printre ele triumfător şi neobosit.
Aerul jilav din timpul nopţii se primeni cu haină proaspătă, iar dulceaţa lui
îi făcea pe călători să respire cu sete. Peste deltă plutea o spuzeală subţire
ce se mistuia repede sub razele soarelui. Era ultima vlagă umedă a nopţii
trecute. La coturi, acolo unde apa arăta neclintită, sau prin bălţile
mărginaşe, nuferii îşi tremurau uşor pălăriile mari, la cea mai mică adiere.
Apoi rămîneau nemişcaţi, ca oamenii căzuţi pe gînduri. În Deltă nimic nu se
desfăşura pripit. Chiar şi Dunărea se supunea mersului molcom. Întreaga
mişcare din jur părea chibzuită cu înţelepciune de-a lungul mileniilor. Totul
se desfăşura calm, acolo unde timpul nu avea importanţă. Peisajul,
monoton la prima vedere, îi copleşea pe călători prin măreţia calmului
desăvîrşit. Era în Deltă o lume de basm, parcă încremenită. Pe
nenumăratele canale cu apa limpede şi nefiresc de adîncă, împrejmuite de
vege taţie luxuriantă sau de copaci care mureau în picioare acoperiţi de alţii
97
mai puternici, timpul arăta ca o valoare neluată în seamă. Misterioasele

hăţişuri înconjurate de ochiuri de apă te duceau cu gîndul spre castele
vechi, încremenite sub pînze de păianjen. Numai pe aici, unde parcă erau
alte tărîmuri, puteau să umble cîndva feţi-frumoşi în căutarea zmeilor. Aici
unde timpul nu se măsura în unităţi mici. În imensitatea de apă, stuf şi
copaci, chiar ţipătul păsărilor nenumărate părea să adîncească misterul şi
liniştea locurilor.
Asemenea gînduri trecură prin minţile călătorilor, care priveau fascinaţi
Delta în zori. Pînă şi barcagii atît de obişnuiţi cu ea, îi simţiră întreaga
măreţie. Pe lîngă maluri, peştii aurii săreau din apă ca scînteile pe nicovală.
Zările ajurate cu ceaţă, aerul curat ca sărutul pruncului, liniştea îmbietoare
le stîrneau în piept doruri de călătorii fără sfîrşit. Numai Costache Caravană
se agită, trezindu-şi tovarăşii din visare.
— Auzi, Cae, în mare or fi lipitori?
Întrebarea lui stîrni un hohot de rîs. Doar Chirilă nu fu atent la cele ce
se petreceau şi murmură cu faţa strălucitoare de plăcere:
— Frumos e pămîntul ţării noastre! Zînele bune i-au dăruit tot ce-şi
poate dori un popor.
*
Kir Iani Xifandos, căpitanul corăbiei Penelopa, mărunt, gras, transpirat,
îşi fuma luleaua cu un anumit dichis ceremonios. Puţini erau aceia ce-şi
puteau îngădui o lulea. Tutunul era scump şi, mai ales, rar. Kir Iani nu şi-
ar fi fumat luleaua ferit de ochii curioşilor, pentru nimic în lume. Iar dacă
în ochii privitorilor nu citea admiraţie cînd scotea frumoase rotocoale de
fum pe nas, viaţa i se părea dintr-o dată urîtă. Şedea la tribord pe un colac
de parîme. Căpitanul care ar fi folosit scaunul într-o astfel de ocazie îşi tăia
singur din harurile unui adevărat lup de mare. După fiecare fum înjura
domol în altă limbă şi se izmenea de mai mare dragul. Pe chei, destul de
aproape de babalele ce ţineau priponită corabia, cîţiva gură-cască priveau
cu admiraţie spre kir Iani. Erau puţini şi nu tocmai de soi, dar căpitanul se
mulţumi şi cu o astfel de asistenţă, căsnindu-se să scoată rotocoale de fum
cît mai frumoase, în vreme ce privea peste capetele lor de parcă nu i-ar fi
observat. Nu-i plăcea uscatul. Pe uscat era un kir Iani oarecare. Însă pe
bordul Penelopei, unde răcnea din te miri ce, iar ochii lui blînzi încercau
zadarnic să fie ameninţători, îşi simţea întreaga importanţă. Era mîndru de
corabia lui, altfel destul de îngrijită şi frumoasă. Numele de Penelopa i se
părea cel mai încîntător din lume, fapt pentru care îl păstrase chiar dacă în
lunga sa carieră de căpitan pierduse alte două Penelope. Ştia să înjure
frumos, vocea îl ajuta destul de bine, afacerile nu mergeau prost, faimoasa
isteţime grecească nu-l ocolise, iar kir Iani Xifandos, conştient de aceste
98
haruri, socotea viaţa chiar mai frumoasă decît era.

Ziua scăpăta către amurg. Zarva din micul port al Sulinei scăzuse spre
seară. Numai căldura stăruia puternică. Un bărbat mărunt, slăbuţ, cu ochii
vioi, neastîmpăraţi, veni pînă la scara de legătură cu uscatul. În spatele lui,
doi zdrahoni înarmaţi pînă-n dinţi arătau a slujitori sau a paznici.
— Frumoasă lulea! zise cel mai slăbuţ în loc de salut. Zău, kir Iani, că n-
am văzut o lulea mai frumoasă!
„Ah, ah! gîndi grecul. Iată-l pe domnul Izidor Klein. Unde apare el
totdeauna e rost de cîştig bun. Şi-mi place. Are ochiul fin, în stare să
preţuiască un lucru delicat.‖
Apoi grăi într-o românească destul de bună:
— Poftiţi, poftiţi! Ţe plăţere!
Izu Klein, urmat de zdrahonii lui, urcă sprinten şi se aşeză alături pe un
colac de parîme.
— Avem cafea bună, domnu Izu Klein. O ţească de cafea acum la apusul
soarelui întăreşte sufletul.
Se întoarse cu un gest violent şi strigă cît îl ţinură puterile:
— Ifrim! N-auzi, păduchiosule?
Un lungan deşirat îşi făcu apariţia alene.
— Aud, aud, kir Iani.
— Io nu sintu kir Iani, pezevenghiule! Io sintu căpitanu...
— Iartă-mă, căpitane! răspunse Ifrim potolit.
— Asa, asa! se îmbună kir Iani. O ţească de cafea pentru domnu Izu!
Adică două si cu caimac!
În vreme ce-şi beau amîndoi cafeaua turcească, Iani aprin se altă lulea,
chiar dacă nu-i simţi nevoia, dar în faţa unui musafir de soi merita să
scoată nişte rotocoale mari defum.
— Frumoasă corabie! zise Izu spre desfătarea gazdei.
— Aia dinaintea ei fostu si mai frumoasă.
— Am auzit că o furtună ţi-a scufundat-o lîngă Varna.
— Ţe furtuna? Care furtuna, bre?... se înecă blajinul kir Iani. Au
scufundat-o doi păduchioşi.
Tăcu. Numai tusea aprigă îi arăta supărarea. Soarele intrase pe jumătate
în mare. Pe puntea Penelopei marinarii priveau nepăsători amurgul. Lîngă
babale, doar la cîţiva paşi de cei doi, veniră patru bărbaţi. Cel mai voinic
dintre ei mai făcu un pas pînă lîngă scară şi întrebă cu vocea mieroasă:
— Ar putea oare această frumoasă corabie să suporte greutatea noastră?
Izu Klein izbucni în rîs recunoscîndu-l pe Cae Indru. În schimb, kir Iani,
atins grav de asemenea insultă, sări de un cot, iar dacă nu scăpă unele
cuvinte aspre, faptul se datora frumoaselor veşminte ale omului de lîngă
babale.
99
— Poate, înălţimea-ta, poate chiar mai mult decît cred unii, spuse
apăsînd pe ultimele cuvinte.
Cae, Costache, Ducu şi Chirilă urcară pe scara de legătură.
— Mă miră prezenţa voastră aici, domnule Indru, zise Izu frecîndu-şi
mîinile bucuros. Oamenii mei pîndesc de două zile apele Dunării şi n-au
văzut bărcile atît de mult aşteptate.
— Le vor vedea acum, se amestecă în vorbă Costache. Priveşte, domnule
Klein, colo pe mare!
Negustorul urmări braţul întins a lui Caravană şi văzu şaisprezece bărci
legate una de alta.
— Cred că nu sînteţi păsări, domnilor, zise uimit. Dar nici ele nu ar fi
putut trece pe aici fără să le vedem.
— Sigur că nu sîntem, zîmbi Cae. De la Sfîntul Gheorghe am folosit
drumul pe mare.
— Asemenea ocol?
— Merita chiar unul mai mare.
— Dar aţi plecat din Cîrna Mică doar cu patru bărci. Să cred că fiecare
din ele a mai născut patru pe drum?
— Întrebarea nu e departe de adevăr, observă Ducu. Dar asta nu mai are
importanţă. Aurul vostru e aici.
— Nu vă miraţi, domnule Indru, că mă vedeţi la Sulina? rîse Izu.
— Nu. Din convorbirea noastră de la Sibiu am dedus că ne vom întîlni pe
bordul Penelopei.
— Am spus eu asemenea lucru?
— Nu, domnule Klein. Puţinele indicaţii date de domnia-ta în privinţa
predării aurului mi-au întărit convingerea că ne vei aştepta la Sulina.
— Admir inteligenţa voastră, spuse cu sinceritate Izu Klein.
— Admiraţia e reciprocă, zîmbi Cae. Aducem aurul pe puntea Penelopei?
— Chiar vă rog. Mă mir că nu s-a arătat pînă acum marele negustor
Iusuf.
Cae făcu un semn spre bărci iar convoiul se urni domol către Penelopa.
În mai puţin de o jumătate de ceas preţioasa încărcătură fu stivuită şi
încuiată în cambuza corăbiei.
— Iar acum, spuse Cae, voi da poruncă să-l aducă pe Iusuf.
— Poruncă? Nu înţeleg, îl privi întrebător Izu Klein.
— Vei înţelege îndată. Marele negustor Iusuf a făcut o parte de călătorie
împreună cu noi.
— Asta mă uimeşte, domnule Indru. Poate dacă mi-aţi da o lămurire...
— Nu eu, îl întrerupse Cae. Iusuf vă va da poate ceva lămuriri, dar nu
sînt prea sigur de asta.
— Ah, ah! se văită Izu Klein. Zău că nu mai înţeleg nimic!
100
— Atunci e bine să ai puţină răbdare. Iată că soseşte Iusuf.

Negustorul privi în direcţia bărcilor. Tufănel, Toroipan şi Găluşcă
împingeau dinaintea lor patru turci priponiţi între ei cu sfori. Izu săltă o
sprînceană şi-şi bătu palmele a mirare.
— Vai, domnule, nu credeţi că ar fi o greşeală?
— Nu cred. Iusuf ne-a atacat bărcile între Reni şi Isaccea. Tot el a prădat
şi primul transport de aur.
— Înţeleg, se albi la faţă tînărul negustor. Şi-a furat propriul său aur, iar
eu i-am plătit paguba. Straşnică înşelătorie!
— Ei, Iusuf! zise Indru ieşindu-i în întîmpinare. Iată că ai ajuns aici
dimpreună cu aurul. Văd că mă priveşti nedumerit. Vrei să vorbim în
turceşte?
— Cîine! strigă negustorul.
— A! rîse Cae. Văd că ştii româneşte destul de bine.
— Răzbunarea mea va fi mare...
— Să nu discutăm despre ea acum. După cum arăţi priponit nu prea
sînt semne de răzbunare. Iar viitorul, cine poate şti ce aduce viitorul?
— Liberează-mă degrabă! Puterea mea e mare aici.
— Nu prea se vede, se amestecă Ducu. Numai căinţa şi mărturisirea
cinstită ţi-ar putea salva viaţa.
— Vorbeşte, Iusuf! îl îndemnă Izu. Ştiu că ai mărfuri la Braşov, la Sibiu
şi chiar la Praga. Dacă se află că eşti un lotru, nu vei mai primi sumele
cuvenite pentru acele mărfuri.
— N-am nimic de spus acum, dar mîine în zori îmi vor sosi dovezi. Mîine
veţi afla că nu eu sînt acel care a prădat transportul de aur.
— Bine, Iusuf! se prefăcu Indru a-l crede. Iartă-ne că te ţinem legat pînă
mîine! Ne vom bucura din toată inima dacă vor sosi acele dovezi.
Apoi îl întrebă pe căpitan:
— Unde îl putem încuia pînă mîine?
— Ar fi loc lîngă cabina mea. E acolo o cămăruţă cu loc destul pentru ţei
patru pezevenghi.
Îi coborîră, apoi Cae, Costache, Ducu, Chirilă, Izu Klein şi kir Iani se
traseră în pupa vasului, feriţi de urechile eventualilor ascultători.
— După felul în care aţi vorbit, înseamnă că vă îndoiţi de vinovăţia lui
Iusuf, observă Izu.
— Nici o clipă, răspunse Cae. Dar am înţeles răgazul rîvnit de el.
Îi povesti negustorului atacul de la micul golf. Izu şi kir Iani îl priveau
înmărmuriţi, iar exclamaţiile lor de mirare şi admiraţie nu mai conteniră.
Cînd isprăvi de vorbit, înnoptase de-a binelea.
— Toate bune, observă într-un tîrziu Izu, însă n-am priceput motivul
care v-aţi prefăcut a-l crede pe Iusuf.
101
— Nu-i prea complicat. Turcul nu ştie că am stat în spatele cortului şi

am ascultat discuţia dintre el şi Mahmud. În schimb, ştie că tovarăşul său
a aflat despre prezenţa noastră aici. De cînd am venit pe punte, am observat
pe chei cîţiva turci care priveau mult prea curioşi în direcţia noastră. Cred
că i-a observat şi Iusuf. La noapte, Penelopa va fi atacată de oamenii lui
Mahmud.
— Ţe tot vorbiţi acolo, înălţimea-voastră? se sperie grecul. Am să ies în
larg.
— Ar fi şi asta o soluţie, răspunse Cae.
— Cunoaşteţi alta mai bună? întrebă Izu.
— Nu ştiu dacă e mai bună, dar trebuie să isprăvim într-un fel. Puteam
să dau această bătălie în Deltă. N-am făcut-o fiindcă aş fi primejduit vieţile
pescarilor. Aici, lucrurile se schimbă. Ieşind în larg, am lăsa în Deltă o ceată
de lotri care ar putea face mult rău oamenilor de prin partea locului. Dacă îi
stîrpim, vom face un lucru de seamă.
— Sînt peste saptezeţi de războiniţi, se tîngui kir Iani.
— Nici noi nu sîntem puţini.
— Să ţerem azutor...
— Nu! Ne descurcăm fără ajutor.
Cae chemă toţi oamenii pe corabie. Dimpreună cu marinarii, numărul lor
crescu la treizeci şi şase. Chirilă, chibzui ca de obicei, îl întrebă pe kir Iani:
— Aveţi ceva pistoale?
— Si ţe pistoale, înălţimea-ta! Toţi palicarii mei au pistoale şi cuţite.
Trecuse de miezul nopţii. Micul port dormea liniştit. Pe puntea Penelopei,
Cae, Chirilă, Ducu şi Costache şe deau la pîndă. Nimic nu se clintea în jur.
— Mahmud e undeva pe aproape cu bărcile lui, spuse Ducu. Dar el nu
va ataca acum, ci mai tîrziu, către zori, cînd somnul e greu. Asta în cazul
unui om priceput în astfel de lucrări.
— Şi dacă nu ne atacă? întrebă Costache.
— Ne atacă sigur, zise Chirilă. E singura şansă care i-a mai rămas.
Moartea noastră şi a lui Izu Klein ar îngropa taina necinstitului Iusuf. Chiar
numai aurul de pe corabie l-ar îndemna să atace. El speră să pună mîna pe
corabie, asigurîndu-şi plecarea din aceste locuri.
— Vin, şopti Cae.
De-a lungul malului se furişau nişte umbre. Ducu şi Costache îi treziră
pe ceilalţi. Nici un zgomot nu răzbi de pe corabie. În fruntea primului grup
al atacatorilor păşea Mahmud. Se apropiau pe chei cu călcături uşoare.
Scăriţa de lemn ce făcea legătură cu puntea scîrţîi ca o părere sub
picioarele lui Mahmud. Cuţitele lui Cae şi Chirilă porniră în acelaşi timp.
Două răcnete mari sparseră liniştea nopţii. Văzîndu-se descoperiţi, turcii
scoaseră strigăte de furie şi se repeziră buluc. Dar cuţitele celor doi
102
curăţară locul în jurul scăriţei. Pistoalele lui Costache dimpreună cu cele

ale marinarilor fulgerară scurt. Părintele Grasa şi Ducu săriră pe chei cu
săbiile lor ca nişte vipere. Îi urmară Tufănel, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi,
ale căror strigăte se dovediră mai aprige decît săbiile. Descumpăniţi, rămaşi
fără conducător, turcii se risipiră în goană prin stufărişul din lungul
malului, cătînd scăpare spre bărci. Cei doisprezece apărători ai
transportului de aur nu conteniră să-i urmărească. Răzleţiţi unii de alţii,
lotrii lui Iusuf şi Mahmud nu mai aveau putere, iar urmăritorii lor nu
cunoşteau mila.
Întreaga bătălie durase destul de puţin. Fusese de fapt un măcel. Cînd
apărură zorile, mai mult de jumătate dintre turci zăceau fără suflare pe
chei. Cae porunci să fie scoşi prizonierii din pîntecele Penelopei.
— Iată, Iusuf, îi zise el negustorului, acestea sînt do ve zile pe care le
aşteptai. Ştii să mînuieşti o sabie? Dez legaţi-i şi daţi-le săbii!
— Plătesc răscumpărare, strigă negustorul căruia îi pierise aroganţa.
Zece mii de ţechini...
— Nu, Iusuf! Ia sabia!
— Cincizeci de mii...
— Zadarnic! Ţi-ai dat cinstea de negustor pe cea de lotru. Ar fi trebuit să
te spînzur, dar îţi mai dau o şansă. Nimeni nu are dreptul să ia viaţa cuiva
fără a-i acorda o şansă.
— O sută de mii...
— Poate ar fi altă cale, se amestecă Izu Klein.
Apoi tăcu. Ochii lui Cae erau răi, ameninţători, neîn duplecaţi.
— Alege-ţi adversarul dintre noi! zise Costache. Dacă eşti mai dibaci, îţi
dăruim viaţa.
Iusuf văzu în ochii lor că nu are alt drum. Prin simplă impresie şi spre
nenorocirea lui, negustorul alese pe Ducu. Dacă i-ar fi aflat numele, s-ar fi
ferit ca de foc să facă o ale gere atît de proastă. Faima tînărului spadasin
făcuse de mult ocolul Balcanilor. Ducu trase sabia, salută plin de respect,
roşi uşor şi se aşeză în gardă. Pentru el, turcul nu mai era un lotru, ci un
adversar căruia trebuia să-i acorde toată cinstirea. Iusuf nu se arătă lipsit
de îndemînare. Începuse a lucra iute, cu rotiri largi. Ducu pară fără să dea
un pas îndărăt, apoi lovi o singură dată. Sabia din mîna lui Iusuf zbură cît
colo.
— Luaţi-o, domnule Iusuf! zise cu modestie. Numele meu e Ducu cel
Iute.
— Ah, ah! nu mă bat cu ghiaurul acesta, strigă fostul negustor.
— Tu l-ai ales, răspunse Cae. Ia sabia!
— Lasă-l, Cae! Dacă nu mai vrea, să-i acordăm ultima alegere.
— Nu, prietene! El a făcut alegerea. În gardă, Iusuf.
103
Negustorul ridică sabia şi se năpusti asupra tînărului său adversar.

Ducu pară cu îndemînare, apoi fandă scurt, încheind lupta inegală. Gîtul
lui Iusuf prezenta o rană adîncă şi urîtă. Era mort.
— E rîndul vostru, se întoarse Cae spre cei trei turci.
Aceştia nu arătau a fi nişte fricoşi. Apucară săbiile şi-i aleseră ca
adversari pe Cae, părintele Grasa şi Costache.
— Să vă ia dracu! spuse Costache foarte nemulţumit. Mie îmi place
pistolul. E mai curat. Apoi, nu te supune la cine ştie ce sărituri.
Adversarul părintelui Grasa arăta neaşteptat de ager. Văzîndu-l atît de
slăbănog şi nu tocmai tînăr, turcul zîmbi răutăcios, convins că-l va răpune
degrabă. Abia cînd obser vă eleganţa loviturilor acestuia, îl apucă
îngrijorarea.
— Loveşti prea tare, domnule! zîmbi Grasa. Lupta cu astfel de sculă cere
fineţe. Se vede că eşti obişnuit mai mult cu iataganul. Am fost profesor de
scrimă şi ştiu ce spun. După agerime, ai putea deveni un foarte bun
spadasin. O nu, nu! Asemenea greşeli sînt de neiertat. Iată că te-ai
descumpănit singur. Iartă-mă, domnule! Lupta cu un ageamiu nu-mi face
plăcere. Le revedere, domnule! Poate o să ne întîlnim pe lumea cealaltă,
chiar dacă ne despart unele păreri în privinţa credinţei. Îmi pare rău că te-
ai descumpănit.
Adversarul căzu cu pieptul străpuns. Cae nu lungi lupta, lovi de două-
trei ori lateral, cu mişcări înşelătoare, apoi fandă elegant, iar turcul se
prăvăli la picioarele sale. În schimb, Costache Caravană, destul de puţin
priceput în lupta cu sabia, avea de furcă. Adversarul îl înghesuia cu lovi
turi sprintene, fără o clipă de răgaz.
— Cu pistolul te doboram de mult, spuse grăsunul mînios. Văd însă că
nici ţie nu-ţi prieşte sabia. Loveşti de parcă ar fi iatagan. Eu nu pretind că
sînt mare priceput la sabie, însă ştiu mai mult decît tine. Auzi, tuciuriule?
Dacă m-ar vedea acum Zambilica... armăsarul nostru...
Cu toate că pricepea româneşte, turcul nu luă în seamă cuvintele lui
Costache, înghesuindu-l cu lovituri sprintene. Prinzînd un moment de
răgaz, cînd săbiile lucrau lateral cu mişcări înşelătoare, Caravană strigă în
turceşte:
— Uite-l pe Mahmud!
Turcul se dovedi destul de nătîng, întoarse privirea doar o clipă. Suficient
pentru grăsun să-i împlînte sabia în stomac.
— Grea treabă! murmură Costache ştergîndu-şi transpiraţia. Nătărăul
ăsta mă făcea tocătură dacă nu-l păcă leam.
În jurul Penelopei nu se adunară curioşi. Localnicii ştiau că de multe ori
curiozitatea aducea necazuri. Străinii se fereau din aceleaşi motive. Stoica
îşi chemă pescarii şi adunară trupurile celor morţi. Îi puseră în bărci, apoi
104
coborîră cu ei în spatele portului şi-i îngropară.

— De necrezut, murmură Izu Klein.
— Ai vreo nedumerire? se interesă Costache.
— Am, domnule. Am mai multe. Nu înţeleg de ce nu aţi refuzat lupta cu
turcul, ştiind că nu vă pricepeţi la sabie. Era dreptul domniei-voastre să o
faceţi.
— Pe dracu! Nu-i puteam aduce un astfel de afront adversarului meu,
care a binevoit să mă aleagă.
„Sînt nebuni, gîndi Izu. Nebuni de legat şi viteji cum n-am mai văzut
alţii. Auzi vorbă! Domnul acesta ar fi preferat să moară decît să-i aducă un
afront adversarului. Nişte oameni mai chibzuiţi i-ar fi spînzurat fără să-şi
mai primejduiască viaţa.‖
Apoi se întoarse către Indru.
— Iată că am rămas proprietarul aurului. Cu el îmi scot paguba primului
transport. Voi pierde în schimb cheltuielile celor două transporturi. Însă
paguba va fi mai puţin importantă. Domnul Moriţ Avram, unchiul nostru, o
să-mi spună cînd mă voi întoarce la Sibiu: „Eşti un jidan păduchios! Ţi-am
spus să nu te bagi în astfel de afaceri.‖
Zîmbi şi continuă:
— Cunosc la Varna un armean care ar fi bucuros a-mi cumpăra aurul.
Sper să obţin o sumă ce-mi va scoate toate cheltuielile, astfel că unchiul
Moriţ Avram o să turbeze niţel, neavînd motive de mustrare. Drumul pînă la
Varna îl voi face cu Penelopa. Kir Iani a lucrat multă vreme împreună cu
tatăl meu. Am deplină încredere în el. Poftim, domnule Indru, hîrtia pentru
cinci mii de ducaţi!
— Dar era vorba de două mii cinci sute, se împotrivi Indru.
— Numai la prima vedere, folosi Izu expresia lui favorită. De fapt, eu voi
fi în cîştig. Sper să mai lucrăm împreună.
Cînd se porni înserarea, kir Iani porunci să se întindă masă mare pe
puntea Penelopei. În calitate de gazdă, i se cuvenea cinstea de a prezida
plănuita petrecere. Cu acest prilej îşi curăţă pipa îndelung, sperînd că va
scoate din ea rotocoale frumoase. În timpul mesei îl cercetă cu atenţie pe
Cae şi-l întrebă:
— Strălucitorule, aveţi ţeva rudenie cu pasa Khidr de Timisoara?
— Nu, nu, căpitane! Eu sînt român şi mă bucur că-mi cunoşti graiul.
— Ţe păcat, ţe păcat! exclamă el gîndindu-se la vechea Penelopă.
Puţin după miezul nopţii, corabia cu pînzele întinse porni către Varna.
Cae şi ai lui se întoarseră la bărci. Kir Iani, aflat ca un cocoş proţăpit în
prova, aprinse altă pipă, gîndindu-se: „Nu e el omul care mi-a scufundat
vechea Penelopă. Pezevenchiul ăla părea mai mărunt.‖
105
Capitolul 6
ntr-o vineri, către seară, intrară prin poarta de sud a Bucureştilor
Î doisprezece călăreţi. Opt dintre ei îşi mînară caii spre hanul

Privighetoarea de Aur. Ceilalţi patru oco liră, dintr-o toană, pe la
piaţa Zece Mese, unde jupînul Limbă şi Zavaidoc preluaseră afacerile de
linguri şi sucitoare ale cumetrilor Ciripoi-tatăl şi Tufănel-tatăl. Cei doi foşti
negustori, urmaţi de tinerii moştenitori Tufănel-fiul şi Ciripoi-fiul, îşi opreau
caii pe la răspîntii, se ridicau în scări plini de semeţie şi sugeau lacomi din
ploştile mari ce miroseau a ţuică acrişoară de corcoduşe.
— După cum dibăcesc eu, zise Tufănel-tatăl lui Ciripoi-tatăl, de acuma
am intratără în rîndul boierilor.
— Asta cam aşa e, răspunse acesta cu seninătate.
— Sînt un boier bătrîn, sătul de războaie şi cîrmuiri înţelepte, se văicări
Tufănel-tatăl. De-acuma e vremea să mă trag la odihnă cu jupîneasa
Aurica. Să se mai bată şi alţii cu turcii şi cu ţînţarii, cum am făcutără noi.
— Da, da! suspină Ciripoi-tatăl zăngănindu-şi sabia cu care nu ştia să
umble. Pe urmă, averea...
— Averea? Ce avere?
— Galbenii, vere. Avem cîte opt galbeni. Cu atîta avere nu mai putem sta
în Uliţa opincarilor, că vecinii manglesc...
— Manglesc, ce?
— Caii, nărodule! Şi galbenii...
— Aşa e! se încruntă bătrînul Tufănel. Alde Papură, Limbă, Zavaidoc
sîntără puşi pă mangleală dă cai. Nişte pramatii...
— Şi cu nevestele... îl întrerupse Ciripoi.
— Cu nevestele? Ce-i cu nevestele? Ştii tu să avem ceva neveste?
Lui Ciripoi îi plăcu peste măsură întrebarea, dar gîndurile îi erau neclare
din cauza poşircii. Făcu totuşi un efort lăudabil şi grăi din vîrful buzelor
ţuguiate:
— Noi n-avem neveste... Alde Aurica şi Fana... jupînesele... pfui! La
situaţia noastră nouă... cu boierii, cu săbii... cu galbeni... Astea n-au
fineţuri ca boieroaicele. Aş zice că e bine să le lăsăm naibii...
— Şi dacă nu vor? se interesă Tufănel-tatăl îngrijorat.
— Cine, boieroaicele?
— Nu vere! Nevestele.
Căzură pe gînduri. Grea treabă cu nevestele. Aurica şi Fana erau cam
106
dospite, nu ca boieroaicele alea tinere, focoase, îmbrăcate în fineţuri şi cu

drăcii subţiri pe dedesubt.
În vreme ce gîndurile o luaseră razna, caii cuminţi intrară printre tarabele
de la Zece Mese, unde afacerile mergeau prost la vreme de vară. Cumetrii
Limbă şi Zavaidoc, tolăniţi direct pe piatra încinsă de soarele de peste zi,
văzură picioarele cailor. Apoi, privirile lor se ridicară fără grabă către boturi, iar
mai la urmă se opriră asupra călăreţilor.
— Bă, Zavaidoc! se minună Limbă. Ăştia n-o fi cume trii Ciripoi şi
Tufănel? Să dea boala... ei sînt! Mamă, ce cai a-ntîia! Auzi, cumetre Ciripoi,
calul e pă bune, or dă zulă?
— Pe picioarele din spate ale Zambilicăi! tună Ciripoi folosind expresia
favorită a lui Costache Caravană. Ce tot îndrugă nătărăul ăsta?
Tufănel-tatăl, mai veninos decît vărul, căută în minte un cuvînt
năprasnic. Un cuvînt cu care să-i năucească pe cei doi cumetri, dar nu-i
veni în minte nimic. În schimb, Ciripoi, ceva mai ager, se ridică în scări, lovi
cu palma peste custura lungă de la şold şi grăi aprig:
— Bislimah salam ghiudem Allah!
— Ce-a zis, bre? întrebă Limbă uimit, privind spre Tufănel.
— Ce-a zis, ce-a zis? mîrîi acesta. A zis pă turceşte să vă daţi la o parte
din faţa unor boieri.
— Sînt matoli. Mamă, ce matoli sînt! interveni Zavaidoc împăciuitor.
Apoi continuă cu viclenie:
— Cumetre Ciripoi, cumetre Tufănel, bag de seamă că aţi intratără în rîndu’
boierilor, din care ne tragem şi noi, chiar dacă se brodeşte a nu avea starea
voastră... fiindcă spiţa săracă... Ia daţi voi ploştile alea la neica! Nişte boieri
mari nu se cuvine să ţină în mîini asemenea spurcăciuni... carele...
Se încurcă. Nu mai ştiu ce s-ar fi cuvenit să spună, dar Tufănel şi Ciripoi
se mulţumiră şi cu atît, astfel că întinseră ploştile mari fandosindu-se în fel
şi chip. Limbă şi Zavaidoc tăbărîră creştineşte asupra lor şi nu luară în
seamă gustul poşircii cam arsă. Lui Tufănel-tatăl îi veni în minte să
descalece dintr-un salt, aşa cum îi văzuse pe domnii Cae, Chirilă, Ducu şi
Caravană. Scoase un chiţcăit ce se dori strigăt, făcu un salt mare şi dărîmă
cu fruntea jumătate din taraba de alături. Îşi adună apoi mădular cu
mădular, dar căzu pe fund, înlemnit lîngă cei doi cumetri. Văzînd asemenea
dezastru, Tufănel-fiul coborî, cam nesigur de pe calul său, apoi grăi cu
semeţia nelipsită familiei lor:
— Ăsta e un salt de război, cînd te arunci cu fruntea asupra
duşmanului. Domnul Tufan, nobilul nostru părinte, l-a dibăcit de la
prietenul său Costache Caravană. La înce put, domnul Tufan îi zicea lui
Costache: „Înălţimea-voastră... adică nu... Bă Costache, saltu’ ăsta nu e
tocmai-tocmai.‖ Abia la urmă a dibăcit că avea ceva haruri. Cînd a intrat
107
domnul Tufan călare pe Penelopa... că erau la turci... şi i-a venit rîndul să

se bată cu doi... adică cu patru, sau cu opt, am zis: „Gata, tată! Facem
juma-juma!‖ N-a vrut. I-a înţepat singur. Turcii răcneau: „Bre, Tufane-paşa,
îţi dăm răscumpărare. Zece mii de ţechini de aur. Cincizeci de mii... o sută
de mii... ‖
— Auăleo! se văită Limbă, privind cu desnădejde plos ca ce se uşurase.
De ce nu le-aţi luatără ţechinii?
— Nu era chip, interveni Ciripoi-tatăl, cu o ultimă sclipire de luciditate. Că
onoarea... şi domnule în sus... domnule în jos... cu ultima şansă... Ce mai?
Fineţuri boiereşti.
Tufănel-fiul şi Ciripoi-fiul, dimpreună cu cei doi, îi urcară cu chiu cu vai
pe spinările cailor. După o jumătate de ceas, Tufănel-tatăl căzu la uşa casei
în braţele consoartei Aurica, o jupîneasă voinică, poate de două-trei ori cît
el, şi mai avu puterea să strige:
— Scoate-mi, fă, umblătorii, că mor!
Aurica îi desfăcu încălţările prea mici pentru nişte picioare obişnuite
desculţe la vreme de vară. Apoi îl sui în pat, fericită că-l vede acasă. După ce-i
frecă fruntea cu oţet de vin, seniorul îşi mai veni în fire şi începu să îndruge
molcom:
— I-am tăiatără singur... adică şi cu fiul nostru... fiindcă ăilalţi... ca
iepurii... numai noi singuri... Pe urmă, m-am căutatără de sănătate la un
vraci bătrîn, copt la minte, carele mi-a zis: „Bre Tufane-paşa, din Deltă ţi se
trage boala şi alte vătămături. Dacă nu te cauţi degrabă cu ceva leacuri o
mierleşti cum te văd şi mă vezi. Asta e.‖ Zic: „Înţeleptule vraci, care ar fi
leacul cel mai potrivit?‖ Zice: „O muiere de vreo douăzeci-treizeci de
primăveri. Numai asta te face bine... ‖
Apoi, văzînd-o pe jupîneasa Aurica încruntîndu-se, Tufănel-tatăl o
întoarse cu înţelepciune: „Nu am putinţă, măritule vraci. Mai bine mor,
chiar dacă noua stare ne-ar da dreptul la unele fineţuri. Nimeni nu face o
ciorbă de ştevie sau de urzici ca nevastă-mea Aurica. Ea mă spală, săraca...
şi nu umblă cu reteveiu... ca altele...‖
După ce rosti acele vorbe cu toată hotărîrea, adormi buştean. Prin casele
vecine se aprindeau lumînările de seu, ori se stingeau, după caz. Numai la
Privighetoarea de Aur se arăta vînzoleală mare. Musafirii picaţi pe
neaşteptate îi umplură sufletul de bucurie jupînului Cristache Mutu.
Slujitorii alăturară degrabă cîteva mese, apoi Caravană, bun prieten cu
hangiul, întrebă:
— Ce ne dai în seara asta, Cristache, băiatule?
— Domnule! răspunse hangiul ascunzîndu-şi cu grijă încîntarea. Se
nimereşte să n-am bucate prea de soi pentru nişte musafiri de vază. Dar cu
puţină trudă s-ar găsi poate o pulpă de bou împănată cu slănină şi cu
108
cimbru, la care aş adăuga cu învoiala voastră cîţiva căţei de usturoi, sau

mai bine un ardei iute. O ciuşcă ce-ţi face părul măciucă şi cerul gurii
jeratec, dar îţi curăţă beregata şi o lustruieşte mai bine ca raşpelul, făcînd
loc de trecere tămîiosului de Drăgăşani ce tremură la gheaţă de vreo trei
ceasuri. Ar mai fi nişte deşert de viţel umplut cu carne tocată şi
castraveciori care pocnesc în gură ca cireşele pietroase. Lîngă astea ar
merge o tavă cu fudulii şi momiţe, bune să învieze un unchiaş uitat de
păcatele lumeşti.
— Adu degrabă, nătărăule! Adu din toate! strigă Caravană privindu-l cu
ochii luminoşi. În Deltă ţi-am dus dorul. Numai peşte. În prima zi îl mănînci
cu poftă. A doua zi, nu e rău. A treia zi, mănînci că ţi-e foame. A patra, ţi-e
silă de viaţă. A cincea, ai vedenii. A şasea, te gîndeşti că şi ajunările îşi au
rostul lor pe lume şi te pui pe ajunat ca orice creştin cuminte.
— Mă mustră cugetul, domnule, se aplecă Sile Adormitu spre urechea
lăbărţată a părintelui Grasa. Iată că aţi dat pe nobilul vostru gît vreo două
ocale de pulpă şi cel puţin cinci fudulii. Despre domnul Costache nu mai
pomenesc. Unde se aşază el, trage a secetă şi a uscăciune. Dar eu? Eu sînt
un biet păcătos care are necazuri după cinci ocale de pulpă fragedă şi vreo
duzină de fudulii.
„Pe cele şapte vaci slabe! se mînie părintele Grasa. Ticălosul ăsta duce la
mîncare mai bine ca mine. Însă la băutură îl dobor. Dacă nu-l bag sub
masă în seara asta, îmi impun cincizeci de mătănii peste cele opt pe care le
fac înainte de culcare.‖
Părintele Grasa rămase totuşi păcălit, fiindcă Indru se ridică de la masă
şi-i făcu semn lui Sile să-l urmeze. Cum cheful era în toi, puţini observară
dispariţia lor. Descum pănit şi morocănos, părintele Grasa părăsi masa
comună. Un bărbat străin, cu fălcile mari, ieşite în afară ca nişte aripi, se
cinstea alături, de unul singur, plictisit peste măsură.
— Domnule! zise Grasa înclinîndu-se politicos, atît cît îi îngăduiau
puterile după o seamă de căni de vin. Cînd vinul e bun, unele îndemnuri ale
inimii mă poartă către mărturisiri gingaşe. Sînteţi oare omul potrivit pentru
a asculta o destăinuire?
— Ce noroc! se bucură fălcosul. E drept că mă aflu după o jumătate de
găleată cu vin. Şi e tot atît de drept că sînt un om cult, dar nu prin
şcolarizare, ci prin acumulări de-a lungul unei vieţi petrecute lîngă o seamă
de oameni mari. Mărturisirile voastre vor găsi în mine cel mai desăvîrşit
ascultător. Îmi voi da toată silinţa să vă pricep şi să vă asigur că vorbele cu
har au o mare înrîurire asupra inimii mele sensibile. Am dus o viaţă de
cumplită sărăcie. Poate că aşa am fost sortit. Dar să nu uitaţi că sărăcia are
şi părţile ei bune. Ea ne sensibilizează şi ne ajută astfel să-i înţelegem mai
bine pe cei ce sînt în suferinţă. Azi îmi beau sabia. Am avut o sabie
109
frumoasă. Vă ascult, domnule.

Părintele Grasa prinse destul de puţin din frazele fălcosului, preocupat
de ceea ce avea să spună.
— Nu e doar o banală mărturisire, începu Grasa şi mă bucur că o
istorisesc unui om sensibil. Astfel, cu atît mai mult cu cît nu am mai
dezvăluit-o şi altora, fiindcă am şi eu sensibilităţile mele. Că sînt un mare
nobil francez, asta o ştiu mulţi oameni. Că sînt un spadasin de clasă înaltă,
iar o ştiu o seamă de oameni. Însă ce nu ştiu cei de aici, este marea avere
de care dispun în Franţa. M-am născut bogat. Îngrozitor de bogat. Am
studiat la cele mai scumpe colegii din Franţa. Am învăţat arta scrimei
cunoscînd tot alfabetul ei. E plăcut să fii bogat. Doar faci un semn şi o
mulţime de slujitori aleargă să-ţi împlinească toate gusturile. Dar, vine un
moment de saturaţie pentru un om de acţiune. Vine un moment cînd nimic
nu te mai atrage la dulce lenevie. Am un suflet milos şi bun. O vreme, m-
am ocupat de bunăstarea celor ce lucrau pe moşiile mele. După ce au ajuns
ei la belşug, am căutat altceva. Am devenit profesor de scrimă. Cei mai
renumiţi spadasimi ai Franţei au învăţat la mine arta scrimei. După un
timp, am înţeles că nu asta e menirea mea pe Pămînt. A-i învăţat pe oameni
violenţa armelor, nu e ceea ce-i place Tatălui Ceresc. Şi ca bun creştin, am
vorbit cu prietenul meu episcopul din regiune. El mi-a propus să devin
preot. Îndemnurile lui m-au atras. Am făcut o porohie pe moşiile mele. Însă,
chiar de la început m-au mîhnit păcatele enoriaşilor mei. Omul cînd trăieşte
în belşug, socot că face mai multe păcate decît săracul. Enoriaşii mi le
mărturiseau la fiecare spovedanie şi nu se întrezărea nici o ameliorare. Aşa
stînd lucrurile, mi-am propus să fiu mai sever şi le porunceam cîte cinci
zeci de mătănii pe zi. Dar păcatele în loc să scadă, erau la fel de multe. Am
înţeles că trebuie să trec la ceva mai aspru. Aşa am ajuns la bătaie,
socotind că asprimea bătăilor va da rezultate mai bune. Cînd enoriaşul
venea la spovedanie cu păcate mari, îl altoiam cu toată asprimea.
— Şi nu s-au împotrivit? întrebă fălcosul mirat.
— Să se împotrivească? Cine ar fi cutezat cînd bunăstarea lor depindea
de mine?
— Înţeleg. Le-aţi bătut şi pe doamne?
— Nu, asta nu! Sînt un gentilom, domnule. Apoi, doamnele cu gingăşia
lor înnăscută, îmi mărturiseau numai păcatele mici. Aşa a trecut o vreme.
Eram din ce în ce mai încîntat. Enoriaşii se lepădaseră de păcatele mari.
Destul de rar îi mai scăpam unuia sau altuia cîte o scatoalcă. Rapoartele
mele către episcop erau tot mai frumoase.
— Interesant! observă fălcosul.
— Interesant, dar nu cu totul. Nu a trecut mai mult de un an, cînd am
înţeles adevărul. De frica bătăilor, enoriaşii nu-mi mai mărturiseau păcatele
110
mari. Observînd că nu asta e chemarea mea, am părăsit parohia fără păreri

de rău.
— Asta e tot?
— Nu, nu e tot. Un prieten al meu, om de mare cultură, a vizitat toate
zonele românilor şi mi-a vorbit despre acest minunat popor peste care au
năvălit adesea multe neamuri şi cu care a fost veşnic în războaie. Mi-a spus
că românii sînt la fel de frumoşi la chip şi inteligenţi ca şi noi. Că avem
origine comună. Iar limba lor e atît de curată şi de dulce, încît o înveţi uşor.
Socot că limba e cel mai mare bun al unui popor. Cînd un popor îşi pierde
limba, e sigur că se destramă. Aşa s-a întîmplat cu multe neamuri. Aflînd
toate astea şi cum sînt curios din fire, am ajuns aici.
Hanul Privighetoarea de Aur, cu veselia sa, se pierdu curînd în spatele lui
Cae şi Sile.
— Aş putea să vă întreb, fără să vă supăr, care este ţinta călătoriei
noastre? se interesă lunganul cam dezamă git că părăsise o masă atît de
îmbelşugată.
— Mergem la jupînul Calapăr, zîmbi Cae înţelegîndu-i supărarea. Am mai
fost la el împreună acum vreo cinci ani.
— Îmi amintesc, domnule. E bărbatul acela mărunt, gras, cu figura de
guşter.
— Întocmai!
— Şi are două fete lălîi, ca două căpiţe de fîn.
— Aşa e!
— Iar jupîneasa a bătrînă e otova din cap şi pînă-n tălpi. Are faţa
rotundă, gura mare şi dinţii mici, ca un pepe ne din care lipseşte o felie.
Fetele ei nechează ca nişte iepe cînd văd un bărbat mai acătării. Dar
jupîneasa face sarailie bună. Pe urmă fagurii...
— Taci dracului, că m-ai ameţit! rîse Cae.
— Chiar aşa, domnule! grăi Sile pocăit. La băutură, cînd nu cînt,
vorbesc. Eu sînt dat naibii la chestii d-astea. Vreţi să vă cînt ceva subţire?
— Nu, nu! se apără Cae.
— Măcar ăla de-i zice Băieţi, răsturnaţi găleata! sau Fetelor, mai cu
nădejde! ori Prohodul. Îl ştiu tot, dacă-mi daţi domnia-voastră răspunsurile.
Am o voce care pune pe goană o ceată de ucigaşi.
Ajunseră curînd într-o uliţă liniştită. Pe la porţi, fetele şedeau de taină cu
băieţii. Noaptea frumoasă de vară alunga somnul. Aproape de poarta
jupînului Calapăr, le căzu în braţe un tînăr mărunt şi slăbuţ.
— Iertare, cinstiţi jupîni! zise omul grăbit peste măsură.
— Ai ceva necazuri? întrebă Cae văzîndu-l că se îmbracă din mers.
— Mari, foarte mari. Calapăr vrea să mă însoare cu una din fetele lui.
Zestrea e bună, dar fetele parcă sînt apucate. Adineauri s-au aruncat
111
asupra mea şi m-au dezbrăcat pînă la piele. Dacă nu se încăierau între ele,
numai Dumnezeu ştie ce se putea întîmpla. Vă închipuiţi, domnilor, că nu
mă pot însura cu amîndouă deodată.
— Dar pe rînd? zîmbi Cae.
— Nici măcar pe rînd.
— Atunci, lasă-te păgubaş!
— Nu pot. Sînt un negustor tînăr. Zestrea mi-ar prinde bine. Dacă apuc
să mă însor cu una înainte de a mă omorî cealaltă, sînt un om făcut. Am să
mai încerc, dar pentru seara asta zău că e prea mult. Poate dacă aş fi niţel
băut, să nu mai simt cînd încep să mă buşească de toţi pereţii, aş ajunge la
un drum bun. Jupîneasa Calapăr mă încuie cu amîndouă în odaie şi zice s-
o aleg pe care-mi place.
— Înţeleaptă judecată! observă Cae.
— Nu, cinstite jupîn! Nu, păcatele mele! Cum pun ochii pe una, cealaltă
mă păleşte de săr scîntei. M-au bătut de vreo cîteva ori că numai prişniţele
cu ceapă şi cu fiertură de tărîţe m-au pus pe picioare. Bună seara, cinstite
feţe! Alerg să mă oblojesc. Dacă n-am ceva ruptură de oase, mă întorc
mîine.
Cae şi Sile intrară în curtea mare cît un pogon, adăpostită de copaci
bătrîni. În cerdacul frumos lucrat cu crestături de mînă, mobilierul din
răchită albă, tăvile de argint răspîndite într-o neorînduială plăcută, sau
învelitorile multe scoase la aer, arătau bunăstarea proprietarilor. Auzind
zgomot, vechiul negustor ieşi din casă urmat de doi slujitori.
— Bine te-am găsit jupîne Calapăr! zise Cae.
— Aha! răspunse acesta morocănos. Domnia-ta eşti? Crezi că e mare
plăcere să te văd o dată la cinci ani?
Sub aparenţa ursuză, gazda era un bărbat cu sufletul mare, generos. Iar
acum către pragul bătrîneţii lăcrima pe ascuns la cea mai mică emoţie. Îl
iubea pe Indru ca pe fiul său. Cu mulţi ani în urmă, tînărul îi salvase
familia de la mare primejdie.
— Intraţi odată! continuă aspru. Ce v-aţi proţăpit în prag?
— Intrăm cu toată plăcerea, dar aş fi preferat cerdacul cu aerul său bun,
răspunse Cae, ştiind că jupînul Calapăr îşi petrecea multe ceasuri acolo.
— Atunci, luaţi loc! O vom înştiinţa curînd pe jupînea sa Calapăr. Acum
e în iatacul fetelor, unde are ceva treburi grabnice.
Se aşezară cu plăcere în fotoliile de răchită şi porniră să discute fără
grabă. Undeva în aripa de răsărit a impunătoarei clădiri, se auzea neclar o
voce joasă ca de bărbat răguşit. Era jupîneasa Calapăr care îşi muştruluia
fetele.
— V-am spus de o mie de ori că nu e bine să tăbărîţi asupra unui
bărbat, zise ea. O să vă măritaţi la paştele cailor cu asemenea apucături.
112
Cum v-am învăţat eu?

— Să fim sfioase, aşa cum le place bărbaţilor, strigară fetele într-un glas.
— Atît? mîrîi disperată jupîneasa.
— Să ţesem în jurul bărbatului, ca păianjenul.
— Ei, ei asta e, fetelor! se îmbufnă ea. Noi femeile ne naştem cu haruri
mari. Şi să ştiţi de la mine că numai proas tele îşi închipuie că ar fi urîte. În
toată lumea asta nu se află vreo femeie urîtă. Fiecare femeie are ceva al ei,
numai al ei. Unele au faţa lătăreaţă, sau ascuţită, sau nasul urît, sau
picioarele strîmbe, ori corpul otova, dar găseşti la ele în schimb ori o voce
dumnezeiască, sau un rîs minunat, sau un sîn care te bagă în răcori, sau o
graţie deosebită, sau însuşiri în dragoste pe care nu le pot avea cele ce se
cred frumoase. Am cunoscut odată o femeie deşteaptă cu faţa urîtă. Cînd
rîdea, faţa ei devenea cea mai frumoasă din lume. Totul se schimba la ea,
iar ochii preţuiau atunci cît o comoară. Bărbaţii pricepuţi dibăcesc
asemenea haruri. D-aia zic: nici o femeie cuminte nu are dreptul de a se
crede năpăstuită. Fiecare trebuie să-şi caute ce are mai bun şi să îl pună în
valoare. Dacă nu face aşa, e o toantă. În dragoste, bărbaţii cei mai înţelepţi
devin nătărăi. Cel mai slăbănog bărbat din lume simte nevoia să ne
ocrotească ştiindu-ne slabe şi neajutorate. Dar aş vrea să văd eu un bărbat
ce ar putea răbda chinurile unei naşteri. Cel mai grozav bărbat, cînd are o
zgaibă, sau o mică răceală, se văicăreşte de se aude cale de o poştă. Cînd l-
am cunoscut pe jupînul Calapăr, era slab şi uscat de-l bătea vîntul. Ieşisem
cu el la un început de primăvară pe malul Dîmbo viţei. Se lăsase frig. Şi-a
scos sumanul şi l-a pus pe umerii mei, cu toate că nu-mi era rece. În
schimb, el tremura ca un apucat. I-am zis: „Ah, jupîne dragă, acum mi-e
mai bine. Sînt o biată fată lipsită de harurile puterii. Nu ca domnia-ta care
ai putea să stai în mijlocul iernii ca o stîncă în faţa gerului năprasnic.‖ În
asemenea cazuri, nici o exagerare nu-i prea mare. Să-l fi văzut fetelor, cum
mă aproba cu toată convingerea şi tremura de i se băteau dinţii unul de
altul. Aşa au fost bărbaţii de cînd e lumea. Cînd venea pe la noi, mama ne
băga într-o odăiţă şi ne lăsa singuri, dar mă sfătuia cum să-l prind în plasă,
cu bucăţica, nu cu ghiotura. Noi femeile avem răbdare. Bărbaţii sînt mai
năvalnici. Dacă mă aşezam pe scaun, aveam grijă să-mi salt niţel poa lele,
dezvelindu-mi picioarele pînă aproape de genunchi, cu prefăcută neştiinţă.
Asta a rămas la noi femeile de cînd e lumea. Nici o femeie deşteaptă nu-şi
păzeşte fusta sau rochia, atît cît vrea să arate. Sau mă lăsam spre el din te
miri ce, destul să se vadă niţel prin despicătura bluzei.
— Să se vadă, ce? o întrerupseră cele două într-un glas.
— Cum ce? Năroadelor! Ce are femeia mai frumos în bluză? Într-o seară,
continuă ea îmbunată, jupînul Calapăr devenise mai îndrăzneţ. Cînd era
îndrăzneţ, îl lăsam pînă unde ştiam eu. Bărbatului, dacă-i arăţi totul dintr-
113
o dată, ai încurcat-o. Pe urmă trebuie să alergi tu după el. Cum vă ziceam,

pune jupînul Calapăr mîna pe bluză, aşa ca din întîmplare. Bărbaţii sînt
daţi naibii la pipăit. Au strategia lor şi de multe ori ne prostesc dacă nu
luăm seama la vreme, fiindcă nu sîntem nici noi de lemn. Ba mai mult, noi
femeile, cu toate şiretlicurile noastre, iubim mai temei nic decît bărbaţii. Şi
ce credeţi, fetelor? Îl las eu să văd pînă unde îl ducea mintea. Chirăiam niţel
cu prefăcută spaimă. La urmă, uit de înţelepciune şi în loc să mă retrag
sfioasă, îi scap o labă de-l trimit tocmai în perete. Unde s-a proptit el a
căzut tencuiala. Aveam palma grea ca şi voi. Cînd mă uit mai bine, jupînul
Calapăr arăta cam sleit. O femeie cu judecată nu trebuie să-şi bată
bărbatul înainte de cununie. Încep să chirăi şi să plîng mai mult de spaimă
decît din alte porniri. Rari sînt bărbaţii care să facă faţă unor lacrimi de
femeie.
— Îl iubeai? întrebară fetele.
— Auzi vorbă! Sigur că-l iubeam, năroadelor! Văzîn du-mi lacrimile,
jupînul Calapăr uită de buşeală şi mă întrebă grijuliu:
„Ce e, jupîniţă, dragă?‖
Zic:
„Ce, ne-ce, nu e bine! Ai muşchii şi oasele tari ca fierul. Mi-am zdrelit
bunătate de mînă.‖
„Aşa e! răspunse el cu toată convingerea. Muşchii şi oasele mele... iar
mînuşiţele fragede ale domniei-tale... ‖
Mi-a apucat mîna. L-am lăsat, gîndindu-mă să-i dau unele avansuri care
ar şterge necazul de adineauri. Zic: „Jupîne, nu mîna are ceva ponoase, ci
mai degrabă umărul. Ah, ah, cît sînt de slabă şi neajutorată!‖
„Lasă, că eşti cu mine! se îmbăţoşă el. Să nu plîngi! Să nu plîngi că
reparăm noi totul! Scoate bluza!‖
„Vai, vai, jupîne dragă! m-am ruşinat eu de-a binelea. Promiţi că nu te
uiţi?‖
„Cu mîna pe inimă, jupîniţă.‖
L-am crezut, cum credeţi voi că o să plouă cînd rage măgarul a secetă.
Mi-am scos bluza. Jupînul Calapăr se cam îngălbenise şi nu-şi mai lua
ochii de-acolo. Zice el:
„Jupîniţă dragă... cred că şi fusta...‖
„Fusta? Ce-i cu fusta?‖
„Păi... ziceam de vătămarea de la umăr... asta totdeauna are legătură cu
încheietura piciorului. Pe urmă, lumînă rile... dacă le stingem... că
lumina...‖
Zic:
„Ascultă, Dumitru Calapăr, să laşi lumînările în pace! Dacă vrei să le
stingi, treci întîi pe la tata! Iar după cununie...‖
114
„Alerg, alerg, jupîniţă dragă, strigă el aprins rău. N-aş mai fi om ştiind
că răul şi durerile se întind asupra domniei-tale.‖
Ne-am cununat chiar în seara aceea. Aşa se lucrează, fetelor. Cu
chibzuială şi răbdare. Nu uitaţi că bărbaţii înţelepţi au harul de a descoperi
ce e frumos la o femeie! Dar şi femeia trebuie să-l ajute în această privinţă.
Bărbatul ce caută numai faţa sau piciorul frumos e orb şi prost. Iar de
proşti să fugi mîncînd pămîntul. Femeia care plînge după un prost se
dovedeşte o gloabă.
Jupîneasa Calapăr veni într-un suflet să-şi vadă musa firul drag. Îi
prinse gîtul cu braţele ca două ţevi de tun şi-i culcă fruntea la pieptul ei cît
o clopotniţă. Bucuria lui Cae nu se dovedi mai măruntă. Era atîta dragoste
şi linişte la pieptul bătrînei doamne, încît îl răsplăti pentru rarele lui clipe
de desfătare.
— Ei, îmi rupi mijlocul cu mîinile tale ca fierul.
— Aşa este! răspunse cu blîndeţe unul dintre cei mai inteligenţi oameni
din acele timpuri.
Obişnuită cu micile fanfaronade ale bărbaţilor, jupînea sa Calapăr se feri
să zîmbească şi-l întrebă ca orice mamă drăgăstoasă:
— Ce-ar vrea băiatul mamei să mănînce? Să nu-mi spui că eşti ghiftuit!
Le mai cunoşti pe fetele noastre? Ce cotcodăciţi ca cloţele cînd se ridică de
pe ouă, năroadelor? Au crescut mai mult în lături, ca şi mine, continuă ea
cu neprefăcută admiraţie. Tiţa şi Leana au şoldurile mari, taman bune să
facă gemeni. Ferice de cine le-o lua! E, te, tee! Domnul mi se pare că e
viteazul Sile Adormitu. Cel care l-a doborît cu piatra pe faimosul Perisini. Ce
plăcere!
— Slujitorul vostru supus! grăi Sile cu toată eleganţa vorbelor atît de
dragi lui.
— Eşti însurat, jupîne Adormitu?
— Nu, doamnă. Am fost, dar m-am despărţit. Mai bine zis, am luat-o la
goană.
— Ah, ah! Cum asta?
— Mă bătea, doamnă. Mă bătea crunt. Fosta nevastă era cu un cap mai
mare decît mine, şi vedeţi că nu sînt dintre cei mărunţi. Avea un pumn cît o
căpăţînă de oaie. Asta s-a născut femeie din greşeală. Dar avea şi părţile ei
bune. Cînta frumos, iar ochii ei adînci mă desfătau adesea. Din păcate,
eram tînăr şi nu aveam pumnul greu ca acuma.
— N-ai mai întîlnit-o?
— Nu, doamnă. I-am pierdut urma.
— Vai, vai! Un bărbat ca domnia-ta? Puternic, frumos, înalt cît bradul şi
singur. N-ai avut noroc. Domnie-tale ţi-ar trebui o fată sfioasă, plăpîndă,
cuminte, pe care s-o ocroteşti, cum sînt fetele mele.
115
— S-a dus tinereţea, doamnă, bătu în retragere Sile.

— Ei, cum poţi să spui asemenea vorbă? se miră ea. Bărbaţii copţi la
trup şi la minte totdeauna ajung la căsnicii bune. Va trebuie să ne ocupăm
de domnia-ta. Ce naiba, doar sîntem creştini! Dacă noi nu ne ajutăm... Nu
te putem lăsa într-o astfel de stare ce nu se potriveşte unui bărbat valoros
şi plin de harurile gîndirii chibzuite. Eu alerg să aştern masa. Pînă atunci,
poate ar fi bine să stai la taclale cu fetele noastre. Sînt sfioase, dar nu le lua
în seamă! Hai, fetelor, duceţi oaspetele în aripa de răsărit a casei! Acolo e
linişte, domnule Adormitu.
Sile privi disperat spre Indru. Acesta îşi reţinu cu greu un zîmbet, însă
ochii îl dădură de gol. Văzînd că nu are încotro, Sile pipăi cu coatele
pietroaiele din buzunare şi porni mai îmbărbătat alături de cele două
zdrahoance care uitară îndemnurile mamei şi-l cărară mai mult pe sus.
Curînd se auziră chirăituri mari dinspre aripa de răsărit a impunătoarei
case. Jupînul Calapăr tuşi aprig. Jupîneasa Calapăr, care nu se dovedea
surdă, tresări speriată.
„Doamne, Doamne! gîndi ea. Nebunele s-au apucat să-l buşească. Eu n-
am fete la uşă. Am pacoste. Greu e să măriţi nişte afurisite ca astea!‖
Alergă într-un suflet să repare ce se mai putea repara. Deschise uşa, dar
o împinse la loc, iar pe faţă îi apăru un zîmbet. Sile Adormitu le buşea pe
amîndouă, de mai mare dragul.
„Ăsta bărbat! Gîndi jupîneasa Calapăr. Lucrurile merg bine. S-ar putea
să aleagă una dintre ele. Pe cealaltă i-o dăm tînărului negustor. Cred că îl
plac. Altfel nu s-ar lăsa ele buşite.‖
— Mă mir că-mi ceri trei sute de galbeni, rosti jupînul Calapăr privindu-l
încruntat pe Cae. Acum cinci ani aveai o mie de ducaţi de aur şi mi-ai
pomenit despre o anumită avere, cum n-au alţii nici în vis.
— Adevărat! zîmbi Cae. Toată averea mea a trecut în vistieria ţării.
Aproape cincizeci de mii de ducaţi.
— Dacă eşti sănătos la trup, înseamnă că la minte ai ceva hibă, se zborşi
gazda îngrozit de asemenea sumă risipită.
— Poate, rîse Cae. Dar nu e totul. Negustorului Isaia îi datorez cinci sute
de galbeni, iar unui alt negustor din Sibiu, patru mii de ducaţi.
— Vai mie, vai mie! îşi scutură cu deznădejde guşa jupînul Calapăr. Eşti
ţăcănit de-a binelea, băiatule.
Indru nu se supără. Simţise de mult cît îl iubea bătrînul.
— N-am avut încotro, jupîne, zise continuînd să zîmbească. Mihai-vodă a
slobozit oştile ţării. I-a lipsit însă aurul necesar plăţilor. Despre noi biruri
asupra populaţiei nici nu voia să audă. Iar o parte dintre boieri sînt lacomi
şi zgîrciţi. Acum înţelegi de ce mi-am risipit averea?
— Înţeleg, răspunse bătrînul privindu-l cu admiraţie. Dar prin risipirea
116
oştilor, Mihai-vodă a rămas fără putere taman acum cînd ne pasc

primejdiile mari. Să nu crezi că nu ştiu şi eu cîte ceva. Noi negustorii ştim
uneori multe. A mai semnat şi actul de vasal al principelui Transilvaniei şi
iată-l cu juvăţul de gît.
— Va fi bine, jupîne Calapăr. Dacă nu ne atacă nimeni pînă la toamnă,
ai să auzi lucruri mari.
— Să dea Dumnezeu, însă nu-mi vine a crede! Un conducător fără oşti e
mai de plîns decît un popă fără enoriaşi.
— Mai ţii minte Oştirea Bucegilor?
— Auzi vorbă! Îmbrăcată toată la fel, cu scule bune de luptă, cu tinereţe
şi agerime, fără fierărie pe ea... Păcat că s-a risipit.
— Se adună din nou.
— Zău? tresări gazda. Atunci e bine.
— Nu chiar aşa de bine cum crezi. Lui vodă îi lipseşte aurul necesar
pentru a o face mare şi puternică.
— D-aia ai venit după galbeni la mine?
— D-aia.
— Rămîi aici! porunci gazda grăbit dintr-o dată. Eu dau o fugă la Isaia,
Luca, Tănase şi Pascu.
— Nu e bine să se afle despre noua oştire, grăi Cae.
— Lasă, că nu mă înveţi tu pe mine! se sborşi gazda. Sîntem şi noi
români, ce dracu! Îţi închipui că negustorii au altă inimă?
Jupînul reveni tîrziu, aproape de miezul nopţii.
— Iată o mie de galbeni, spuse răsuflînd greu. Această sumă nu o
datoraţi nimănui. Să mai vii peste o săptămînă! Breasla negustorilor din
Bucureşti va mai aduna ceva galbeni. Iar meşteşugarii, atît de legaţi cu noi,
nu vor rămîne surzi la cererea noastră. Sînt cinci ani de cînd am scăpat de
sub turci. În aceşti ani de răgaz negoţul şi meşteşugurile româneşti au
căpătat înflorire. Păcat că liniştea e de obicei scurtă. Avem un popor harnic
şi viguros. Dacă am avea pace şi linişte, s-ar uimi lumea de ce sîntem în
stare. Iar prin negoţul cu noi, neamurile vrăjmaşe ar avea mai mult de
cîştigat decît prin jafuri şi războaie. Oare cînd vor înţelege oamenii acest
lucru? Popoarele îşi fură între ele cîte o bucată de pămînt. Pămîntul ajunge
cînd la unii, cînd la alţii. Oamenii mor zadarnic şi n-au răgaz de lucrări şi
foloase. La Călugăreni au murit zeci de mii de turci. Ce-au folosit turcii?
Ţara lor e mare şi bogată. O cunosc bine. Cînd vor înţelege turcii că trebuie
să-şi tragă foloase din ea? Mi-ar fi plăcut să-i văd la Bucureşti pe negustorii
turci, neînsoţiţi de ieniceri şi spahii. Să le dăm vite, miere, cai, făină,
scoarţe de-ale noastre, frumoase obiecte din lemn, ţesături de in şi de
cînepă, hamuri şi încălţări, scoabe şi unelte, căruţe trainice şi mai ştiu eu
ce, iar ei să ne aducă frumoasele lor covoare, obiecte din aramă, ţesături de
117
mătase, chihlimbaruri, măsline şi alte mirodenii. Jefuin du-ne cu război, ne

iau cîteva turme de vite slabe şi prăpădite crescute pe ascuns ici-colo. Iau
cîteva zeci de căruţe cu miere şi te miri ce, fiindcă nu ne dau răgazul să
creştem vite şi stupi şi cai, sau să meşteşugim lucruri multe şi bune. Se vor
trezi oamenii cîndva, băiatule? Poate peste o sută ori peste două sute de
ani. Atunci poate vor înţelege că pacea, negustoria, meşteşugurile,
schimburile dintre neamuri aduc mai mult folos decît războaiele. Turcii ne
fură copiii şi fetele fiindcă le lipseşte tineretul. Oştenii lor stau cu anii
departe de familii. Cînd omul e pe lîngă casa lui şi are răgaz de muncă,
înfloreşte bunăstarea familiei şi are prilejul să facă prunci, cu gîndul să nu
fie zadarnică truda. În Cîmpia Bărăganului se fac bucate, cînd e linişte, mai
multe decît ne trebuiesc nouă. Nu-i firesc să schimbăm plusurile cu vecinii?
În munţi pot creşte vite şi oi cît să prisosească de zece ori. Oare sînt orbi
duşmanii noştri?
Tăcură. Boarea aspră dinspre zori înfiora noaptea. Undeva prin apropiere
se auziră vocile somnoroase ale caraulei de pază:
— E linişte. E pace. Dormiţi, oameni buni!
*
În marea sală de arme a palatului domnesc, Mihai-vodă îşi făcea obişnuita
partidă de scrimă cu tînărul clucer Băicoianu. Loviturile domnului Ţării
Româneşti se deosebeau mult de ale altor spadasini, datorită firii sale. Sabia
nu se mlădia prea mult în mîna sa, iar parada ripostă era scurtă, iute, aproape
milimetrică. Rar se întîmpla ca sabia lui să lucreze împletită cu a celuilalt.
Mişcările înşelă toare nu porneau din lovituri laterale sau din scăderi de
înălţime. Şi nici din fandări lungi, obişnuite la spada sinii din Apus. Întreaga
strategie venea de la mişcările corpului său deosebit de elastic. Băicoianu,
adept al învălui rilor largi, cînd lama şuieră frumos prin aer, al împletirii
lamelor pînă aproape de mîini, al înfloriturilor, al micilor artificii, dovedea alt
stil, deprins de la şcoala lui Grasa şi Ducu. Domnul nu se putea împăca însă
cu astfel de stil, fiind credincios loviturilor simple, agere, economicoase. Aflaţi
pe margini, Cae, Ducu, Costache, Chirilă şi părintele Grasa urmăreau
desfăşurarea luptei între două stiluri atît de diferite.
— Ei drăcie! murmură vodă. Pari cam nedormit, clucere.
Băicoianu roşi. Era cu adevărat nedormit. Iar o partidă de scrimă la ora
şase dimineaţa, cum obişnuia domnul Ţării Româneşti, se dovedi de data
aceasta mult prea grea pentru tînărul clucer.
— Să mergi să te culci! spuse vodă cu asprime. Nu-mi plac tinerii lipsiţi
de prospeţime în zori.
Dar ochii lui nu avură asprimea vorbelor, astfel că tînărul plecă sfios şi
fericit.
118
— Nu-mi place să fac lucrurile numai pe jumătate, continuă vodă rîzînd,

cînd se închise uşa în urma clucerului. Se află cineva printre voi care ar
dori să-i ţină locul? Nu, nu se află. După cearcănele voastre şi după feţele
pleoştite, sînteţi mai adormiţi decît Băicoianu. Adică nu. Arătaţi a oameni
ce au chefuit pînă în zori. Asta e chiar mai rău decît nesomnul. Ce spui,
Costache?
— Spun, doamne, zise ipocrit Caravană, că mă năpăstuieşti degeaba. E
drept că beţivanul de Zambilica a gustat o găleată din tămîiosul lui
Cristache Mutu, dar eu nu m-am atins de asemenea spurcăciuni. Ba chiar
mi-am certat armăsarul pentru lăcomia lui. Dacă arăt rău, asta e numai din
pricina că hangiul mi-a povestit pînă la ziuă despre nişte dureri ale
sufletului său păcătos. Mila şi jalea m-au răpus, doamne.
— Aşa să fie, Ducule?
— Măria-ta, roşi tînărul, aceşti cumpătaţi prieteni îmi sînt martori că rar
mi se întîmplă a trece dincolo de o cană cu vin.
— Mda! Ce ai de spus, domnule Grasa?
— Ah, salută acesta cu neîntrecuta lui eleganţă, ah măria-ta! Sînt un
bărbat plin de cumpătare. O cană cu vin mă ameţeşte mai rău decît o
lovitură de copită. Nesomnul meu se datorează unei frumoase discuţii pe
teme biblice, la care am chibzut îndelung.
— Ia uite ce mieluşei! se minună vodă. Va trebui să renunţ la partida
mea de scrimă, dacă prietenii mei cei mai apropiaţi se dovedesc nişte
nevolnici.
— Asta nu! spuse Chirilă mai aspru decît şi-ar fi dorit. Nu sînt un bun
spadasin, dar dacă...
— Nici vorbă! rîse Cae. Contaţi pe mine, măria-ta!
— Fie! zise vodă. Oboseala voastră nu e de la o noapte de chef. Sînteţi prea
oţeliţi pentru a se vedea pe feţele voastre urmele unei nopţi pierdute. Cred că
în frumoasa noastră Deltă prilejurile voastre de somn au fost puţine. Pofteşte,
nepoate!
Încrucişară săbiile cu violenţă. Cae nu-şi cruţă un chiul. Precizia
milimetrică a lui vodă, mişcările iuţi şi înşelătoare ale corpului se dovediră
neputincioase în faţa artei lui Cae, chiar dacă domnul se dovedea un aprig
spadasin. Scurtele prilejuri de răgaz între două asalturi erau clipe de
studiu. Mihai-vodă încercă unele lovituri de împungere, date cu
sprinteneală. Dar marele spadasin pară totul prin laterale uşoare, fără a da
un pas îndărăt.
— Parcă eşti de fier, murmură domnul cuprins de admiraţie.
— Nu, măria-ta! interveni părintele Grasa. Omul acesta e născut
spadasin. Unul ca el apare o dată la douăzeci de ani. Adică într-o generaţie.
Pe mine m-a învins acum cinci ani fără nici o dificultate. Cîndva eram
119
socotit un mare luptător la curţile regale din Apus. Tare aş vrea să-l văd pe
Cae Indru încrucişînd sabia cu una din gloriile de azi ale Apusului. Fiindcă
în partea de răsărit a Europei, doar Ducu cel Iute i-ar putea ţine piept, cu
toate că nu sînt prea sigur.
— E mai bun decît mine, zise Ducu plin de convingere.
— Nu sînt mai bun, rîse Cae, punîndu-şi sabia în teacă. Ducu se arată
una din marile minuni româneşti despre care vestiţii spadasini Bindacz şi
Perisini aveau îndoieli. Perisini aducea în spatele lui toată arta Apusului.
Dar socot că nu-i destul numai meşteşugul. Pe lîngă asta mai ai nevoie de
har. Ducu îl are cu prisosinţă.
Intrară cu toţii în camera de lucru al domnului Ţării Româneşti şi se
aşezară în jurul mesei mari de stejar.
— Ce veşti îmi aduc prietenii? întrebă vodă trecîndu-şi degetele prin păr,
într-un gest obişnuit lui.
— Bune, măria-ta, grăi Cae. Am adus restul ducaţilor. Adică o hîrtie ce
reprezintă această valoare plătibilă în Braşov. Domnul Aba Rozen îi va
elibera la prima cerere.
— Minunat! exclamă vodă. Îl vom trimite pe Zamfirescu la Braşov.
— Cred că ne-aţi aşteptat cu nerăbdare, lipsindu-vă suma trebuincioasă.
— Nu prea, zîmbi vodă. Şase mii de oşteni n-au vrut să primească lefile
ştiindu-ne la strîmtoare. Ei au rămas mai departe în slujba noastră. Trimişii
principelui Transil vaniei s-au arătat mulţumiţi că avem o oştire atît de
mică. Ei n-au habar de ceea ce se petrece în munţi. Aga Leca, Radu şi Preda
Buzescu lucrează în Bucegi cu patru mii două sute de tineri. Săptămîna
viitoare sosesc acolo încă şapte sute de voinici de prin părţile Argeşului şi
încă patru sute din jurul Craiovei. Trebuie să ajungem iute la zece mii,
fiindcă în ei va fi toată puterea ţării. Bucegii sînt înconjuraţi de oameni
harnici. Nici pasărea nu intră acolo fără ştirea noastră. Dar ne trebuie arme
bune, tunuri mai multe, cai, încălţări şi alimente. Fără aur e greu să le
găsim. De la populaţie nu putem strînge. A apucat prea puţini ani de
linişte. Îi dăm răgaz să-şi închege gospodăriile părăginite pe vremea turcilor.
— Doamne, îl întrerupse Cae. Am mai adus încă o mie de galbeni pentru
Oştirea Bucegilor.
— Fir-ar să fie! se minună domnul bucuros. De unde tot scoţi tu la
galbeni? Ai ceva tainiţe ascunse?
— Sute, măria-ta. Sute de tainiţe pline de aur.
— Unde sînt aceste tainiţe?
— În inimile românilor, zîmbi Cae. Negustorii mi-au dăruit această zestre
pentru puterea cea nouă.
— Nu e bine! interveni Chirilă. Cu cît vor şti mai mulţi ce pregătim în
munţi, cu atît nu va fi un secret. Dacă află duşmanii noştri, sîntem
120
pierduţi. Se vor năpusti asupra noastră înainte de vreme.

— Greşeşti, Chirilă! îl domoli Cae. Acum cinci ani cînd am pregătit
măcelul turcilor din Bucureşti, sutele de români ce aflaseră ziua hotărîtă au
ştiut să tacă. Acum nu se hotărăşte numai viitorul nostru ci şi al lor. Ei ştiu
bine asemenea lucru.
— Aşa e! grăi vodă. Trebuie să avem multă încredere în poporul nostru.
Galbenii negustorilor vin tocmai la vreme.
— Dar nu e totul, continuă Cae. Negustorii şi meşte şugarii strîng altă
zestre. O vom primi în cîteva zile.
— Iată o veste neaşteptat de bună, care ne îndreptăţeşte să sperăm
ajutoare de la negustorii din Craiova şi Ploieşti. În ultimii ani, Ploieştii au
devenit unul dintre cele mai frumoase tîrguri ale ţării. Aş dori să plecaţi
spre munţi chiar în seara acesta. Veţi sta o săptămînă pe platoul Bucegilor,
unde iscusinţa voastră în mînuirea armelor va fi folositoare tinerilor oşteni.
De acolo veţi porni către Praga. Andrei Báthory e gata să părăsească haina
de cardinal, spre a se căsători cu Maria-Cristina, ruda împăratului Rudolf.
Mi-e teamă că împăratul îl va recunoaşte principe al Transil vaniei. Să nu
se întîmple una ca asta. Iată scrisoarea voastră de împuternicire către
curtea din Praga. Cînd vă întoarceţi, aveţi alt drum la Poarta Otomană,
unde trimişii lui Báthory duc tratative pentru obţinerea firmanului de
domnie, atît de necesar principelui Andrei. Dar Ibrahim, marele vizir, se
lasă greu. Cu bine, prieteni!
*
Domnul rămase puţină vreme singur. Îndată după plecarea musafirilor,
îşi făcu apariţia mare boier Vintilă Băicoianu. În ultimele zile, bătrînul îşi
mai pierduse din vigoare. Arăta slab şi nedormit.
— Dar ce aveţi, oameni buni? întrebă vodă privindu-l adînc. Azi, toată
lumea e nedormită.
— Am supărări, măria-ta, răspunse acesta amărît.
— Veşti proaste?
— Nu, doamne. Iscoadele ne-au adus ştiri că oştile turceşti s-au oprit din
înaintarea lor spre Dunăre şi aşteaptă încheierea tratativelor dintre
principele Transilvaniei şi Poarta Otomană. Oastea Moldovei s-a depărtat de
Focşani, unde ne şedea în coastă. Ieremia Movilă a primit scrisoare de
poruncă de la principele Transilvaniei să nu atace Ţara Românească fiindcă
domnul ei s-a aplecat supus către vasalitate. Tătarii n-au trecut Nistrul,
urmărind cu atenţie mişcările turcilor. Oştile polone au coborît în Moldova
ca o ameninţare asupra turcilor, dacă aceştia vor ataca Ţara Românească.
Kornis, comandantul oştilor transilvănene, s-a retras din Aiud către Deva,
neliniştit de apariţia genera lului Basta, în fruntea unei armate în zale. Asta
121
înseamnă că planurile noastre mai stau încă în picioare. Şi cred că vor mai
sta o vreme, pînă ce vom prinde puteri.
— Atunci, care-i pricina supărării?
— Fiul meu, măria-ta. S-a înhăitat cu o femeie care nu-i de rangul
nostru. O cheamă Didina şi e fiica unui prăpădit de lingurar. În stirpea mea
nu s-a mai pomenit asemenea ocară. Îi găsisem o fată de neam, cu zestre
mare de galbeni şi cu două moşii înspre partea Piteştilor. Nici n-a vrut să
audă. Doar n-am ajuns acum la bătrîneţe să mă pup cu alde Tufănel,
lingurarul.
— Tufănel? Nu e un tînăr oacheş, mare meşter în lupta cu bîta?
— Ăla e fratele Didinei, măria-ta.
— Măi să fie! rîse domnul ţării. Dacă Didina seamănă cu fratele, clucerul
face o partidă bună. E frumoasă?
— Frumoasă, dar din neam prost.
— Asta-i rău! grăi vodă şiret. E rău dacă Ieremia se iubeşte cu tot
neamul Tufănel. Îl vom certa, să se mulţu mească numai cu tînăra fată.
Vintilă înţelese limpede ironia lui vodă. Venise la el cu speranţa că va fi
sprijinit.
— Doamne! încercă el. Dacă şi-ar face-o ibovnică, aşa cum se întîmplă
multor tineri boieri, nu aş avea nimic împotrivă. Cînd eram tînăr, n-aş fi
făcut nici măcar atît. Un fiu de boier nu-şi pleca ochii către prostime. S-au
schim bat vremile, măria-ta. Tinerii de azi nu mai ţin seama de poruncile
taţilor. Ba s-au şi dezmăţat. Îşi tund părul scurt, lipsindu-se de frumoasele
plete. Îşi rad mustăţile şi arată ca nişte spîni. Fetele îşi fac bluzele strîmte şi
şi-au scurtat rochiile deasupra labei cu o palmă. Iată începutul desfrîului.
Cînd s-a mai pomenit oare să nu hotărască părinţii viitoarea mireasă?
— Cu tineretul totdeauna au fost şi vor fi îndoieli, chiar dacă nu-şi au
rostul, zîmbi vodă. De cînd e lumea, bătrînii au privit cu ochiul aspru
generaţia următoare şi nu au avut încredere în ea. Greşit, foarte greşit, dragă
Vintilă! Iată că lumea n-a bătut pasul pe loc. Iată că lumea s-a urnit mereu
spre progres. Ar fi vremea să credem mai mult în înţelep ciunea fiilor noştri.
Cît despre Ieremia, să vină cu Didina la mine. Dacă se iubesc, îi va cununa
domnul Ţării Româneşti.
122
Capitolul 7
P
loaia măruntă se cernea molcom peste oraşul adormit. Puţinii
trecători alunecau ca nişte umbre iuţi, mistuindu-se pe sub porţile
întunecoase. Clădirile vechi din Praga parcă se chirciseră sub
biciuirea ploii. Noaptea se arăta în cumpănă cu zorile. O lumină leşioasă
pătrundea prin feres trele vechiului palat Hradčany. Apoi se potoli ploaia,
dar cerul vineţiu şi vîntul care se pornise din senin prevesteau o zi urîtă.
Contrar obiceiului, împăratul Rudolf al doilea se trezi în zori. Îl durea
stomacul. Nişte tăieturi iuţi parcă îi fărî miţau respiraţia. Cînd nu mai putu
să rabde, marele împărat se ridică din aşternutul călduţ, văicărindu-se:
„Doamne, ce drăcie! Parcă toată Praga cu Vltava ei umblă prin stomacul
meu. Aseară la cină am cam întrecut măsura cu tocana. Şi m-am jurat să
nu mai mănînc tocană. S-o ia naiba, că-mi place! Lumea zice că sînt unsul
Domnului pe pămînt. Dacă e aşa, de ce mă doare pîntecul? Mare lucru să
nu mor pînă la prînz. Afară e urît. Eu aş vrea să fie frumos, dar cine mă
ascultă? Adică nu mai vreau nimic. Doamne, ce dureri! Poimîine ziceam să
merg la vînătoare, dar cu stomacul meu prăpădit şi cu vremea asta nu prea
sînt semne bune. Poate că ar fi bine să-l chem pe medicul italian. Nu, nu e
bine! Ăla vine cu tot felul de hapuri. Nişte blestemăţii care de care mai rele
şi fără folosinţă. Dacă mă fac bine, îl alung. De cîte ori îl văd, mă apucă
durerile. Au! Îşi dă nişte aere de mare ştiutor, că te apucă ameţeala şi
greaţa. Ei drăcie! Trebuie să fug undeva. După asta s-ar putea să mă
liniştesc.‖
Ieşi din odaie cît putu mai iute. Cînd reveni, gemu satis făcut: „Parcă mi-
e mai bine.‖
Încercă să aţipească, dar crampele se porniră să-l macine iar. „Azi am o
dimineaţă grea. Vine ambasadorul Franţei. Suita care îl însoţeşte e tot ce
poţi vedea mai strălucitor. Puşlamaua de ambasador a lipsit aproape două
luni şi mi s-a făcut dor de el. Dacă-mi trece stomacul, mă încui cu el în
cabinet să-mi spună bancuri. De unde naiba află el toate bancurile alea? Pe
urmă, le ţine minte. Eu, draci! Le uit de îndată. Dintre toate, cel mai mult
mi-a plăcut ăla cu Rudolf şi racul. Zicea că l-a învăţat de la un ceh. Cehii
ăştia n-au nici un Dumnezeu. Dar şi austriecii şi ungurii fac bancuri la
adresa mea. Au! Dacă îi prind pe ăia care fac bancuri asupra majestăţii
noastre, le dau cîte o pungă cu florinţi! Aş! Nu mă pot încumeta la
asemenea prostie. Într-o săptămînă se apucă de bancuri toată populaţia
imperiului. Mai bine pun să le tragă o mamă de bătaie, ca să nu mai rîdă de
123
împăratul lor. Nu, nici vorbă! Ei lucrează cu spiritul, nu cu trupul. Iar

spiritul e tot ce are omul mai de preţ. Numai un nătîng se supără împotriva
lor. Popoarele care nu au bancuri sînt sărace cu duhul. Au! Doamne sfinte,
pe împărat îl doare pîntecul, în vreme ce supuşii lui dorm fără griji! Ei, uite
că am şi eu ceva spirit. Cam palid, dar tot mai bine decît nimic. Adevărul e
că mă simt atras către farsă. Acum doi ani i-am propus ambasa dorului
Franţei să facem o partidă cu ciomegele. El nu se pricepe decît la sabie, dar
nu s-a încumetat să mă refuze. I-am tras o bătaie să mă ţină minte. De cîte
ori joc zaruri cu el, mă curăţă. Cred că e un trişor ordinar, fiindcă un
ambasador nu poate avea norocul unuia care e unsul Domnului pe pămînt.
E o puşlama inteligentă, astfel că a înţeles foarte bine de ce l-am altoit cu
ciomagul. Au! Iar trebuie să fug undeva. După ambasadorul Franţei, îl voi
primi pe cel al Angliei. Un lungan simpatic, dar cam distant. În schimb,
cînd joc zaruri cu el, totdeauna îmi umplu buzunarele. După ce pierde,
începe să-mi ceară unele favoruri. Avînd în vedere că are punga veşnic
deschisă, îi satisfac toate cererile. După ambasadorul Angliei, voi primi o
solie valahă. Prima solie numeroasă ce vine la curtea noastră. Abia aştept
să-i văd pe acei oameni de la cursul de jos al Dunării. Îmi place să discut cu
oamenii simpli, îmbrăcaţi în piei de oaie, cu piepturile mari şi cu braţele
puternice, dar lipsiţi de duh. Cel puţin aşa mi-a vorbit despre ei cîndva
Sigismund Báthory. Îi voi pofti la petrecerea noastră de astă seară, sperînd
să-i scot din fire pe curtenii mei pomădaţi ca nişte arătări. Numai să mă fac
bine. Ambasadorul Franţei e însoţit de marii spadasini ai Apusului, domnii
Corot, Bompard şi Pierre Jorat. Avem cîţiva spadasini buni la Praga. Îi vom
încerca împotriva acestor domni. Mă tem totuşi că nu vor face faţă. Şcolile
Apusului au dat totdeauna mari spadasini. Cine l-ar putea bate pe domnul
Corot? Cine s-ar putea asemui cu domnul Bompard? Cine ar cuteza să
ridice sabia împotriva domnului Pierre Jorat? Aceşti oameni au făcut mari
demons traţii la Londra, la Madrid, la Roma, la Veneţia şi mai ştiu eu unde.
E inteligent Henric al IV-lea, regele Franţei. El ne trimite asemenea
spadasini pentru a cîştiga simpatia noastră.‖
După un ceas, prin palatul Hradčany se strecurară unele şoapte despre
pîntecăraia împăratului. Cînd ieşiră din palat, şoaptele se rostogoliră pe
deal în jos către Vltava şi se transformară în vorbe de duh. Apoi, vorbele
primiră unele adausuri de fantezie, astfel că pe la ceasurile nouă, praghezii
se opreau în drum cunoscuţi sau necunoscuţi şi porneau pe rîs. Prin
cîrciumile dese la număr, praghezii ca zurbagii din fire, aplecaţi spre multă
veselie, închinară o groază de căni cu bere în cinstea pîntecăraiei
împăratului. Iar cînd Rudolf îşi făcu apariţia în sala tronului, cam tras la
faţă, cu cearcăne mari, curtenii îşi ascunseră zîmbetele sub o înfăţişare
plină de compasiune.
124
În vreme ce împăratul îi primea pe ambasadori, zece bărbaţi îşi struneau

caii peste podul de piatră ce făcea legătură între malurile frumosului rîu
Vltava. Aflat în frunte, Costache Caravană exclamă cu sinceră admiraţie:
— Pe cele trei zgaibe ale Zambilicăi! Cehii ăştia sînt daţi naibii! Ia uitaţi,
fraţilor, ce mai curăţenie! Iarba de pe malurile Vltavei n-are măcar un
scaiete.
Urcară panta domoală spre Hradčany. La prima poartă lucrată în fier
forjat, cu minunate ornamente, îmbinate frumos în zidurile mari ce aveau
pe ele două statui de luptători, fură opriţi de străji. Cae Indru arătă
scrisoarea de trecere obţinută cu o zi înainte de la secretariatul palatului. O
droaie de slujitori le luară caii, în vreme ce un căpitan îmbrăcat strălucitor
în albastru, cu multe fireturi galbene, îi conduse spre sala tronului, aflată
în stînga porţilor. Intrară într-o cămară de trecere, pardosită cu frumoase
dale de marmură albă. Din loc în loc, străjile, două cîte două, păzeau uşile
din dreapta şi din stînga, şezînd încremenite ca nişte statui. La capătul ei
întîlniră o încăpere uriaşă. Grupuri de curteni discutau în şoaptă. Uşile
mari, aurite erau deschise către sala tronului, mai îngustă decît încăperea
alăturată, cu pardoseala şi tavanul din lemn aurit. Tonurile calme ale
zugrăvelilor, covoarele lipsite de culori ţipătoare, părţile de lemn şi ferestrele
mari vopsite cu gust dovedeau marea artă a celor ce lucraseră acolo.
Un bărbat între două vîrste, îmbrăcat fără podoabe, anunţă sosirea soliei
valahilor. Împăratul ridică privirile, întrerupîndu-şi discuţia cu
ambasadorul Franţei, dornic să-i vadă pe trimişii lui Mihai-vodă. Curtenii la
fel de curioşi îşi alintară batistele subţiri, folosind mişcări graţioase. Aveau
prilejul să-i cunoască pe învingătorii turcilor în marea luptă de la
Călugăreni. Se zvoniseră multe despre valahii de la Dunăre. Unii spuneau
că sînt păroşi, înspăimîntători la chip, voinici dar cu picioarele strîmbe, cu
mîinile mai jos de genunchi, îmbrăcaţi în piei de oaie şi lipsiţi de darul
vorbirii. Alţii, care trecuseră vremelnic prin Ţara Românească, vorbeau
despre bărbaţi şi femei frumoşi la chip, îmbrăcaţi în straie minunate, înalţi,
ageri la mînă şi la minte. Dar puţini îi credeau, dintr-o pornire firească spre
a descoperi lucruri ieşite din comun. Dacă la trecerea celor doi ambasadori
curtenii făcuseră un lung culoar, de data aceasta, conţii şi contesele,
marchizii şi marchizele, baronii şi baronesele, prinţii mai mici sau mai mari,
generalii şi dregătorii, mătuşile sau nepoatele mai marilor imperiului se
călcară graţios pe picioare, se împinseră cu delicate scuze, bulucindu-se
unii peste alţii. Omul de la uşă citi cu voce tare, pe hîrtia ce o ţinea în
palmă cu multă eleganţă:
— Domnul Cae Indru, prinţ de sînge al valahilor.
Se auziră hohote discrete. Cae coborî cîteva trepte şi se opri o clipă,
rotindu-şi privirile îndrăzneţe prin sală. Hainele lui de catifea neagră, bine
125
strînse pe corp, îi scoteau în evidenţă desăvîrşirea formelor. Umerii largi,

şoldurile înguste, picioarele lungi încălţate în cizme din piele subţire,
frumuseţea chipului său scoase un murmur de admiraţie. Mîndrele doamne
se priviră între ele ridicînd sprîncenele a uimire. Cae merse cu fruntea sus
pînă la cîţiva paşi de tronul imperial. Acolo îşi săltă pălăria complet neagră,
lipsită de obişnuitele pene sau panglici, şi execută cel mai elegant salut ce
se văzuse în ziua aceea la Praga.
— Gut, gut! scăpă împăratul. Tinere prinţ, admir frumoasa îmbrăcăminte
a domniei tale dar mă miră lipsa podoabelor care le-ar fi adus mai multă
strălucire. Sînt oare valahii atît de săraci?
— Sînt, măria-ta. Minunatele noastre bijuterii le-am sacrificat pentru
nevoile războaielor. Iar oamenii noştri, adică primii apărători ai creştinilor,
cei care au pus piepturile la Călugăreni în faţa puhoiului turcesc, pentru
apărarea Ţării Româneşti, a Transilvaniei, a Ungariei, a Austriei şi a curţii
de la Praga atît de strălucitoare prin bogăţiile ei, nu mai au nimic.
— Ah! tresări împăratul profund nemulţumit în faţa îndrăzneţei aluzii.
Popoarele din răsărit totdeauna au venit la noi cu cereri. Dar şi vistieria
noastră are o limită, ca şi bunăvoinţa. Ce doreşte Mihai-vodă de la noi?
— Nimic, măria-ta, zîmbi Cae, uimindu-l cu totul pe marele Rudolf.
— Nimic?
— Nimic. Noi am venit să oferim nu să cerem, sperînd prin aceasta să
micşorăm distanţa dintre Bucureşti şi Praga.
Răspunsul neaşteptat şi aluzia fină la prietenie, scoaseră murmure de
admiraţie printre curtenii atît de rafinaţi. Chiar ambasadorii Franţei şi
Angliei, care îi recu noscură tînărului perfecta cunoaştere a limbii nemţeşti,
îl priviră cu interes sporit. Rudolf al doilea se aşeză mai bine, risipindu-şi
mînia de adineauri.
— Mihai-vodă, domnul Ţării Româneşti, continuă tînărul cu îndrăzneală,
mulţumeşte împăratului pentru sluj bele frumoase ce s-au făcut la Praga,
după victoria noastră de la Călugăreni. Slujbele, măria-ta, aduc totdea una
desfătarea sufletului, chiar dacă nu pot hotărî soarta unui război.
„Ei drăcie! gîndi împăratul. Păcătosul acesta e un mare vulpoi. Lucru
foarte rar la un tînăr. Ne dojeneşte cu adîncă fineţe că nu am acordat
sprijin imperial în lupta de la Călugăreni. E mai vulpoi decît mulţi
ambasadori cu experienţă. Sau poate mă înşel. Poate a găsit cîteva fraze
frumoase, iar noi îl ridicăm mai sus decît merită. S-ar putea totuşi să fie
dăruit cu haruri mari. Am auzit multe lucruri bune despre valahii de la
Dunărea de Jos, dar şi multe mai puţin bune. Totuşi, dacă mă socot,
trebuie să-i recunosc mari merite unui popor care a izbîndit în luptele de la
Putinei, Şerpăteşti, Giurgiu, Hîrşova, Rusciuk, Silistra şi altele pe care nu
mi le amintesc acum. Un popor de nevolnici ar fi pierdut toate bătăliile unde
126
intrau cu oşteni puţini în faţa puhoaielor. Ei n-au pierdut măcar o singură

bătălie.‖
Apoi zise:
— Domnia-ta ai spus că ai venit să oferi. Dar ce poate oferi un popor
sărac?
Curtenii, de obicei plictisiţi la astfel de discuţii, erau numai ochi şi
urechi, recunoscînd marea agerime de spirit a tînărului.
— Mult mai mult decît vă aşteptaţi, măria-ta. Nu sîntem săraci în toate
privinţele.
— Şi ce oferiţi? întrebă împăratul făcînd o gafă dintre cele mai mari.
Cae repară grabnic, alegîndu-se cu o privire de tainică mulţumire.
— Măria-ta! aţi pus la încercare slabele mele mijloace de a păstra
secretul ce-l aducem la viitoarele tratative. Recunosc o meritată pedeapsă
pentru îndrăzneala noastră.
„Pe toţi dracii, îmi place omul acesta!‖ gîndi împăratul.
— Domnul Chirilă Zece Cuţite.
Privirile lui Rudolf şi ale curtenilor căutară lacome spre uşă, în speranţa
că vor descoperi măcar acum ceva cusururi strălucitoarei solii. Chirilă porni
de-a lungul zidului viu. Purta un minunat costum albastru, cu haina
strînsă pe corpul său atletic şi pantalonul coborît peste cizme. Ţinuta lui
dîrză, uşor aplecată spre asprime, faţa colţu roasă, nu lipsită de frumuseţe,
dar mai ales eleganţa sobră a gesturilor, scoaseră primele exclamaţii de
admiraţie. Tînărul se opri în faţa tronului şi salută cu graţie desăvîrşită.
— Domnule! spuse Rudolf, privindu-l cu mult interes. Încep să văd în
solia valahilor bărbaţi cu însuşiri alese.
— Şi cu inima deschisă, completă Chirilă într-o nem ţească fără cusur.
— Sper, zîmbi împăratul. Cum vi se par pămînturile imperiului nostru?
— Frumoase.
— Mai frumoase ca Ţara Românească?
— Nu, măria-ta.
Împăratul, obişnuit cu linguşirile, se încruntă uşor, dar răspunsul se
arătă la înălţime, cînd Chirilă continuă:
— Oricît ar fi de urît pămîntul unei ţări, ceea ce nu e cazul cu al nostru,
poporul îl iubeşte ca pe cel mai frumos din lume, fiindcă e al lui. În el sînt
oasele moşilor şi strămoşilor. În el e toată truda poporului. În el sînt
amărăciunile şi bucuriile. Deci, nu poate fi un loc mai frumos pe pămînt ca
al lui.
— Domnul Ducu cel Iute.
Un tînăr nu prea înalt, dar armonios împlinit, cu faţa dulce, cu o uşoară
culoare roz în umerii obrajilor, se opri lîngă tron şi-i ură sănătate
împăratului, folosind cu meşte şug nemţeasca folosită de vienezi.
127
— Medicul valah Costache Caravană.

Costache, pe care-l strîngeau cizmele noi, călcă plin de măreţie printre
şirurile de curteni. Auzise mai de mult despre obişnuita pîntecăraie a
împăratului şi dintr-o pornire vicleană îi ceruse lui Indru să-l treacă drept
medic pe hîrtia secretariatului. Rudolf al doilea, ce nu scăpase complet de
chinurile lui, întrebă cu viu interes:
— Eşti medic, domnule?
Costache nu o rupea nemţeşte, astfel că preferă ma ghiara, bine
cunoscută la curtea din Praga.
— Am această plăcere, măria-ta. Dar spre deosebire de medicii Apusului,
nu lucrez cu hapuri sau tămăduiri înde lungate. Un medic bun trebuie să
aline degrabă durerile bolnavului, fără să-l chinuie cu tot felul de încercări.
— Magnific! murmură împăratul. Cunoşti un tratament bun pentru
durerile de stomac?
— Fără îndoială, măria-ta.
Ceremonia primirilor luă sfîrşit, dintr-o firească grabă a celui dintîi om al
imperiului. Nobilii curteni se înghesuiră în jurul lui Indru, admirîndu-i
frumoasa îmbră căminte. Chirilă şi Ducu se bucurară de aceeaşi admiraţie.
— Vă îmbrăcaţi cumva la Paris sau la Londra? se interesară cîţiva tineri.
— Nu, domnilor, zîmbi Cae. Numai la Braşov. Croi torul nostru, domnul
Izidor Cipai, se dovedeşte un meseriaş desăvîrşit.
— Excelent, excelent! fură cuprinşi de entuziasm tine rii. Vom merge la
Braşov. În toată Europa nu am văzut o mai mare eleganţă a croielilor. Doar
Costache, încăput pe mîna împăratului, ştiu că-l aşteaptă cîteva ceasuri
grele. Chirilă îşi roti privirile prin sală, avînd presimţirea că e privit cu mare
insistenţă. Faţa lui păli uşor cînd privirile se opriră asupra unei tinere ce
şedea lipită de colţul unei ferestre.
— Domnişoară Alberta Teke, sînt fericit şi uimit întîlnindu-vă la Praga.
— Ca şi mine, îngînă frumoasa fiică a Transilvaniei, iar obrajii ei părură
cuprinşi de flăcări.
Trecuseră cinci ani de cînd Alberta îi dărui minunatul ei lanţ de aur.
Fusese o pornire de dragoste fulgerătoare, ce-i uimise pe curtenii aflaţi
atunci la balul lui Sigismund.
— Nu credeam să mă recunoşti, continuă ea, prinzînd braţul ce i se
oferise.
Chirilă desfăcu haina cu un gest pe care nu şi-l putu opri. Lanţul
Albertei se afla la gîtul său, sub cămaşă. Porniră tăcuţi. Imensa catedrală
Sfîntul Vit, ce făcea parte din ansamblul măreţ al palatului era pustie la
ceasul acela. Bărbatul atît de calculat, de aspru şi rece în alte împrejurări
îşi uită prietenii. Se opriră în faţa altarului. Paşii lor, ce păruseră ţipete
lungi pe vechile lespezi de piatră, nu se mai auziră. Şedeau încremeniţi
128
unul în faţa altuia, privindu-se adînc. Liniştea din jur coborîse peste ei
obositoare şi grea. Apoi, mîinile lui Chirilă o cuprinseră pe după talie. Ale ei
zburară spre umerii largi.
— Ne logodim aici în faţa altarului, murmură el.
Buzele lor se împreunară cu toată setea adunată în cei cinci ani trecuţi
peste dorinţele înfrînate. Ieşiră din catedrală cu ochii atît de strălucitori,
încît curtenii aflaţi prin apropiere îi priviră uimiţi.
Împăratul, în loc să se încuie în cabinetul său cu amba sadorul Franţei,
şedea de taină alături de Costache Caravană.
„Norocul meu, gîndi grăsunul. Bolnavul totdeauna crede în orice.‖
— Care ar fi leacurile domniei-tale? se interesă Rudolf.
— Aţi auzit de coada şoricelului?
— Un animal mic şi scîrbos grăi împăratul cutre murîndu-se.
— Nu, măria-ta. O iarbă minunată pentru ceai.
— Crezi că ar trebui să mă lipsesc de minunata mea tocană?
— Ar fi o greşeală de neiertat, spuse cu tupeu grăsunul. Trăim o singură
dată şi nu ne putem lipsi de micile noastre plăceri. Medicul ce nu le
îngăduie se dovedeşte slab la minte şi la meşteşug.
— Adevărat, adevărat! străluci de plăcere împăratul. Eşti un medic mare
şi înţelept.
— Aşa se spune pe la noi, măria-ta, grăi cu modestie Costache. Ce
oprelişti v-a pus medicul italian?
— Să renunţ la tocană şi la grăsimi. El crede că ficatul meu nu le
suportă, şi nici stomacul.
— Cît l-aţi ascultat?
— Mănînc tocană o dată pe lună, se văicări Rudolf.
— Rău! Va trebui să mîncaţi de patru ori. Adică în fiecare săptămînă o
dată.
— Nu-i prea mult? îl privi acesta cu dragoste.
— Nu, dacă urmaţi cu străşnicie leacurile mele atît de plăcute la gust.
— Ar fi o minune, domnule Caravană. Ce trebuie să fac?
— Să beţi ceaiuri, dar nu cele obişnuite. Voi pleca îndată pe dealurile din
jurul oraşului, unde sînt sigur că aflu ceea ce vă trebuie. Două ceaiuri
dimineaţa, două după masa de prînz şi două seara după cină.
— Asta e tot?
— Nu! Tocana să nu o mai mîncaţi seara, ci la prînz. Miere folosiţi?
— Rar.
— Să luaţi dimineaţa cîte o lingură de miere!
— Dar e admirabil, dragul meu! exclamă împăratul cuprins de bucurie în
faţa unui tratament atît de uşor şi neaşteptat.
„Pe dracu! gîndi Costache. La noi şi cei mai prăpădiţi oameni ştiu că
129
ceaiurile taie puterea grăsimilor. Să dea Dumnezeu să iasă bine! Altfel, îmi
găsesc beleaua cu nătărăul ăsta. Italianul o fi ştiind el multe, dar medicilor
le place să se complice fără noimă şi nu cred o boabă în leacurile folosite de
popor. Cel puţin aşa îmi zicea domnul Zimmermann, felcerul fostului
principe Sigismund.‖
— Dacă beau ceaiurile chiar azi, crezi că-mi vor alina durerile?
— Fără greşeală, măria-ta. Parcă le ia cu mîna.
— Atunci, aleargă, domnule! Aleargă degrabă şi caută buruienile
trebuincioase. Vei fi bine răsplătit.
„Dacă leacurile lui se dovedesc bune, îl decorez, gîndi Rudolf al doilea. Îi
acord Medalia marilor luptători pentru libertatea creştinilor.‖
*
În marea sală de bal a palatului Hradčany, luminile multe înfrumuseţau
înzecit podoabele, chipurile şi minu natele veşminte ale oaspeţilor. Se aflau
acolo cele mai de seamă personalităţi ale celor două curţi imperiale din
Viena şi Praga. Iar alături de acestea, germani înalţi, blonzi, inteligenţi şi
sobri. Engleji cu feţele simpatice lungi de un cot şi ochii aplecaţi spre ironie.
Franţuji sprinteni la vorbă şi plini de duh. Spanioli oacheşi, frumoşi şi buni
de gură. Italieni fermecători, gata să rîdă din te miri ce. Unguri bine făcuţi,
cu privirile îndrăzneţe, focoase. Înalţi monahi trimişi ai Sfîntului Scaun.
Mari prelaţi ai mănăs tirii Strahov şi Praga. Cehi mucaliţi, sprinteni la
glume ca argintul viu. Femei brune sau bălaie, tinere sau trecute, agere sau
sfioase. Dar sarea şi piperul o aduceau în acea seară solii valahilor, despre
care se vorbea frumos la Praga.
Împăratul, care la îndemnările lui Costache, băuse după prînzul uşor o
carafă cu ceai, nu mai avea dureri fie din pricina ceaiului, fie dintr-o altă
binecuvîntată pricină, astfel că seara promitea să se dovedească una dintre
cele mai încîntătoare. Cu ambasadorul Franţei într-o parte şi Costache
Caravană în alta, Rudolf al doilea îşi făcu apariţia, uimindu-i pe curteni,
fiindcă eticheta ar fi impus altă companie. Grupurile invitaţilor se risipiră
curînd şi se aşternu liniştea plină de respect, datorată marelui suveran.
Împăratul se aşeză cu sprinteneală, iar invitaţii aşteptară cuvîntul său.
Domnul Szanto, un ungur chipeş, ce se dovedi conducător al petrecerilor,
veni în faţa suveranului.
— Cu ce începem, domnule? se interesă Rudolf bine dispus.
— Cu arta spadasinilor din Franţa, zise domnul Szanto, consultîndu-şi
lista nu tocmai scurtă.
— Cine vor fi adversarii domnilor Corot, Bompard şi Pierre Jorat?
— Sire! interveni ambasadorul Franţei, vorbind destul de puternic spre a
fi auzit în sală. Spadasinii mei m-au anunţat că s-ar afla aici nişte domni
130
desăvîrşiţi în arta scrimei. Atît de desăvîrşiţi încît nu credem să se găsească

alţii mai buni ca ei în tot răsăritul Europei. Numele lor a ajuns de mult la
curtea Franţei. Regele nostru Henric alIV-lea s-a gîndit să-i poftească la
Paris.
— Care e numele acestor domni? tresări împăratul.
— Părintele Grasa, la a cărui şcoală a învăţat cîndva arta scrimei domnul
Corot.
— Excelent! Altul?
— Ducu cel Iute...
— Vorbeşti cumva despre tînărul ce mi-a fost prezentat azi dimineaţă?
— Întocmai, sire! Ducu cel Iute l-a ucis într-o partidă de scrimă pe
marele spadasin Roco Perisini, cel care avea o victorie asupra domnului
Bompard.
— De necrezut! murmură împăratul. N-am auzit pînă azi de tînărul
Ducu. E cunoscut la Paris, iar noi nu ştim nimic. Există oare o şcoală
valahă de spadasini?
— Asta n-am ştire.
— Mda! Altul?
— Poate cel mai însemnat dintre ei. E vorba despre domnul Cae Indru.
Are o victorie asupra părintelui Grasa.
Uimirea împăratului, ca şi a curtenilor, depăşise toate aşteptările. Totuşi,
neîncrederea îşi făcu loc, chiar dacă în sală se aflau invitaţi ce auziseră
lucruri uluitoare despre acei tineri.
— Parcă îmi amintesc ceva, zise Rudolf. Acum cinci ani s-a zvonit la
curtea noastră că Sigismund Báthory, fostul principe al Transilvaniei, ar fi
fost răpit din palatul său de la Alba-Iulia. Parcă s-au pomenit atunci nişte
nume asemănătoare. Sigur că nu am crezut o astfel de faptă. Cum v-aţi
putea închipui să ne răpească cineva pe noi din mij locul atîtor curteni?
— Şi totuşi e adevărat, zîmbi ambasadorul. Regele nostru a rîs o zi
întreagă. Iar vinovaţii acelei răpiri sînt solii valahilor.
— Ah, ah! se mînie împăratul. Curtea noastră a fost slab informată.
— Nu, sire! grăi destoinicul ambasador. Valahii au mulţi duşmani.
Vorbele de ocară au fost mai numeroase decît cele bune. Mulţi dintre cei
prezenţi aici şi-au închipuit că valahii ar fi nişte sălbatici, cu altă înfăţişare
decît noi. Cînd a fost anunţat prinţul Cae Indru, s-a rîs cu dispreţ în sala
acesta. Cînd l-au văzut curtenii, exclamaţiile de admiraţie n-au mai
contenit. Dar mulţi îi cunosc pe valahi. Păcat că aceşti domni au vorbit
puţin. Din cîte ştiu, conducătorii valahilor au făcut greşeala să-şi aleagă
ambasadori dintre fiii altor ţări. Iar aceştia nu au lucrat totdeauna cu folos.
Mihai-vodă îşi dovedeşte marea înţelep ciune prin această primă solie
valahă. Vă închipuiţi că un popor de oameni slabi ar fi putut izbîndi în
131
atîtea lupte cu turcii şi tătarii? Inteligenţa şi vitejia lor le-au fost armele de
căpetenie. Domnul Cae Indru a cîştigat lîngă Bucureşti o bătălie împotriva
turcilor, fără să piardă un om. Trei mii de turci care veneau din Ungaria
Superioară victorioşi se încuiaseră peste noapte între zidurile unei biserici.
Tînărul domn s-a strecurat prin vechea canalizare, a ucis toate străjile, a
deschis porţile fără împotrivire, iar turcii luaţi din somn de topoarele
valahilor au căzut pînă la unul. Domnul Barton, ambasadorul Angliei la
Constantinopol, ne-a povestit toate acestea. Cu ani în urmă, tătarii se
întorceau cu patru mii de prizonieri din imperiul vostru. La locul numit
Putinei, domnii Costache, Cae, Chirilă, Ducu şi Grasa au spart peste noapte
cercul de străji ale nogailor, iar lupta, ce se anunţa grea în zori, s-a
transformat într-un măcel de noapte. Oştile valahilor, trecute prin cercul de
străji, au tăiat cîteva mii de tătari. Prizonierii le-au mulţumit în genunchi
învingătorilor. Asemenea fapte le ştie Barton mai bine. El l-a uimit pe regele
nostru cu povestirea isprăvilor de necrezut.
Liniştea sălii era atît de adîncă, încît vorbele ambasadorului se auziră
pînă pe coridor.
— Da, da! murmură împăratul. Iată că nouă ne-au fost altfel înfăţişate
lucrurile. Trimisul nostru la Bucureşti, ragusanul Aloisiu Radibrati, nu ne-a
vorbit despre asemenea lucrări frumoase, fără a aduce merite principelui
Transilvaniei. Domnule Szanto, pofteşte-i pe tinerii spadasini!
Corot, Bompard şi Pierre Jorat îl salutară pe Rudolf, apoi asistenţa, cu
desăvîrşită graţie. Aplauzele pentru ei nu conteniră multă vreme. Cine nu
auzise oare despre faima acelor franţuji ce nu cunoscuseră înfrîngerea în
zecile de partide disputate la curţile Europei?
— Vom avea o seară grea, şopti părintele Grasa. Corot, Bompard şi Jorat
sînt adevărate minuni ale şcolilor de scrimă din Apus. Sper să lucraţi în
faţa lor cu toată arta voastră.
Cae şi Ducu îl urmară pe iezuit.
— Aţi vrea să ne arătaţi măiestria voastră în faţa acestor domni? întrebă
împăratul.
— Ne simţim onoraţi, măria-ta, răspunse Cae.
Salutară la fel de elegant. Aplauzele nu fură mai puţin puternice.
— Vrei să împerechezi adversarii? se întoarse Rudolf spre ambasador.
— E o mare cinste, zîmbi acesta. Şi sper să nu greşesc, aşa cum
nădăjduiesc să vedem în această seară încrucişări de sabie care să ne
încînte. Cred că domnul Corot ar putea intra alături de părintele Grasa.
Cei doi spadasini ieşiră într-un cerc larg, format din trupurile oaspeţilor.
Curtenii din spate, mai puţin norocoşi, se urcară pe scaune, dornici să nu
le scape nimic.
— Domnilor! spuse Corot cu adînca politeţe caracte ristică neamului
132
său. Cîndva, am învăţat să ţin sabia în mînă la şcoala distinsului părinte.

Mulţi nu-l cunosc, fiindcă atunci purta un ilustru nume de marchiz pe care
nu am dreptul să-l pomenesc atîta timp cît valorosul meu adversar nu o
doreşte.
Slujitorii aduseră săbii cu vîrfurile boante şi lamele neascuţite. Cei doi
adversari de salutară. Corot era înalt, suplu, cu o mustaţă mică uşor
săltată la capete. Sabia se arcuia sprintenă în mîna lui. Schimbară, cîteva
lovituri uşoare, de studiu. Corot se dovedea ager. Grasa mai lent, dar
acurateţea lucrului său arăta înalte cunoştinţe. Mai vîrstnic, iezuitul ştia că
numai unele şiretlicuri îl vor sprijini în faţa acelui drac împieliţat. De două
ori se arătă descumpănit, aşteptînd să-l prindă în cursă pe tînăr. De două
ori, Corot nu se abătu de la ştiinţa sa, mirosind pericolul. Era un spectacol
de rară măiestrie. Exclamaţiile din sală ale bunilor cunoscători însoţeau
fiecare asalt. O paradă-ripostă a lui Corot stîrni încîntarea. Un şir de
lovituri laterale ale lui Grasa, date cu aceeaşi repeziciune şi precizie, se dove
diră greu de parat.
— Încîntătoare sînt loviturile voastre, părinte Grasa! zîmbi Corot.
— Dar nu atît de sprintene ca ale marelui meu adversar, îi întoarse
iezuitul frumosul compliment.
Săbiile lucrară o vreme aproape împletite. Corot se desprinse brusc şi
fandă larg. Iezuitul rîse.
— M-aţi atins, domnule Corot.
— A fost o simplă întîmplare, zise acesta cu modestie.
Broboane mari de transpiraţie se arătară pe fruntea înaltă a părintelui.
Săbiile lucrară aprig la înălţimea pieptului. Cea a lui Grasa coborî ca o
scînteie sub garda adversă, în direcţia stomacului.
— A fost rîndul vostru să mă loviţi, grăi Corot cu admiraţie şi uimire. Vă
mulţumesc, domnule! E prima oară cînd termin o luptă nedecisă.
Cei doi îşi strînseră mîinile. Sala respiră adînc.
— Ah, mon Dieu! exclamă ambasadorul Franţei. Păcat că i-a lipsit
regelui nostru un asemenea spectacol. Domnul Grasa şi Corot s-au dovedit
de forţe egale.
— Continuăm întrecerile sau deschidem balul? întrebă Rudolf, mai puţin
cunoscător în ale scrimei.
— Continuăm, măria-ta! fu unanimul răspuns al sălii.
— Propun să-şi arate măiestria domnii Bompard şi Ducu cel Iute, zise
ambasadorul.
Bompard, originar din Bretania, provincie a Franţei unde oamenii erau
renumiţi pentru încăpăţînarea şi tenaci tatea lor, îşi privi adversarul cu
ochiul fin al cunoscătorului. De la primele asalturi simţi că valahul din faţă
e unul dintre cei mai valoroşi spadasini întîlniţi de el pînă atunci. Faţa i se
133
lumină de plăcere. Arta bretonului nu se arătă în lovituri frumoase, ci în

tenacitatea cu care purta aceleaşi asalturi, mereu repetate pînă la refuz,
aşteptînd cea mai mică greşeală a adversarului. Spre deosebire de el, Ducu
lucra fulgerător, totdeauna unde te aşteptai mai puţin. Erau atît de
sprintene şi de neaşteptate loviturile lui, încît marele Bompard le urmărea
cu greutate. Datorită acelor două stiluri atît de diferite, asalturile nu erau
suficient de spectaculoase, dar curtenii urmăreau cu sufletul la gură cînd
tenacitatea, cînd sprinteneala. Sabia din mîna bretonului părea o sculă ce
loveşte neîntrerupt în acelaşi zid, măcinîndu-i rezistenţa. Cea a lui Ducu, o
viperă ce muşcă ici-colo, total neaşteptat, întrerupînd adesea migăloasa
lucrarea a domnului Bompard. Totuşi, rar se întîmplau lovi turi clare. Apoi
se petrecu ceva uluitor. Atunci cînd mulţi crezură epuizată rezistenţa
valahului, acesta porni un adevărat dans drăcesc în jurul lui Bompard.
Luat prin surprindere, bretonul renunţă la eficacitatea loviturilor repetate,
atît de dragi lui, prinzîndu-se copilăreşte în metoda de lucru a tînărului
valah. Făcu salturi năprasnice, dar îşi ieşi din ritm.
„Acum e al nostru, gîndi Grasa.‖
„Ce greşeală imensă! oftă Pierre Jorat! Dacă domnul Ducu ştie să profite,
s-a zis cu Bompard.‖
De trei ori la rînd sabia lui Ducu îşi propti fierul pe gîtul bretonului. De
trei ori la rînd, cunoscătorii din sală săriră în sus.
— Sînteţi mai bun, domnule! Tot ce am văzut mai bun, se înclină
bretonul cu francheţe deosebită. Am pierdut, dar sînt în cîştig. Am învăţat
de la voi secretul acestor năprasnice lovituri la gît.
— Nu regret că le-am dezvăluit, zîmbi Ducu. Fără ele, sorţii de izbîndă ar
fi fost de partea voastră.
— Îi voi povesti regelui, grăi ambasadorul entuziasmat. Cele trei lovituri
ale domnului Ducu sînt de neuitat. Vulpoiul de Bompard nu a putu evita
măcar una. Va trebui să plec la Paris chiar săptămîna viitoare. Regele nu
mi-ar ierta niciodată greşeala de a nu-i povesti despre aceste lovituri.
Se întoarse către Ducu şi zise:
— Şcoala de scrimă a valahilor e mare, domnule! Şi să ştiţi că o spune
un cunoscător.
— Dar nu avem o astfel de şcoală, răspunse tînărul cu modestie.
— Glumiţi!
— Nu mi-aş îngădui.
— Atunci sînteţi o minune! grăi ambasadorul uluit.
— Asta, da! interveni Cae. Ducu e una dintre multele minuni ale
neamului nostru.
— Aşa e! Acum văd limpede. Acum înţeleg cum a fost posibil să-i bateţi
pe turci. Aţi mai rămas domnia-voastră şi marele nostru Pierre Jorat, conte
134
de Ré. V-am lăsat la urmă prin simplă impresie. Sper să fie un spectacol
grandios.
Apoi gîndi: „Sper să te învingă. Altfel, regele Franţei va fi mînios multă
vreme.‖
Cei doi tineri se salutară cu săbiile. Erau frumoşi amîndoi şi cam de
aceeaşi statură.
— Dacă va fi să pierd, să nu uitaţi, domnule, că mi-aţi cîştigat inima de
cum v-am văzut! se înclină Pierre Jorat.
— Dacă va fi să pierd, zîmbi Cae fermecător, să nu uitaţi domnule, că
voi purta pentru voi cele mai bune gînduri!
Porniră să lucreze uşor, cu lovituri largi şi clare. Era o perioadă de
tatonare. Asalturile nu aveau iuţeală, ci mai mult precizie. Iar eleganţa lor
se arăta desăvîrşită. Jorat forţă ritmul prea încet. Sabia lui se abătea
îndrăcită cînd lateral, cînd prin împunsături directe. Cae para calm, fără să
dea un singur pas îndărăt. Mişcările lui erau moi, alunecoase, parcă prea
încete. Dar spectacolul se dovedea unic. În fiecare clipă, curtenii şi
împăratul, care prinsese poftă de scrimă, se aşteptau ca valahul atît de
încet în mişcări să fie atins. În fiecare clipă se auzeau cînd exclamaţii, cînd
îndemnuri.
— Lucraţi cu mare eleganţă şi precizie, remarcă Jorat. Mulţi nătărăi cred
că sînteţi încet în mişcări şi se miră că nu aţi fost atins pînă acum. Chiar eu
am fost uimit la început, cînd mi-aţi părut o pradă uşoară. Domnia-voastră
nu numai că vedeţi lovitura, dar o intuiţi şi pe cea următoare. Am dat
împotriva voastră unele asalturi ce nu au putut să fie parate de spadasini
cu frumos renume.
— Iar mie nu mi-aţi lăsat timp să încerc un atac, îl întrerupse Cae.
— Ah, sînteţi un om fermecător! se înveseli contele. Arătaţi-mi, domnule,
ceva din măiestria loviturilor voastre! Pînă acum doar v-aţi apărat, ce-i
drept, cu mare artă. Să le oferim acestor domni o sărbătoare a scrimei.
Cae rîse. Ochii lui micşoraţi peste măsură păreau două luminiţe tainice.
De cîteva ori abătuse sabia lui Jorat doar la cîteva degete de pieptul său.
Curtenii erau în delir, chiar dacă simţiseră că franţuzul va cîştiga pînă la
urmă. Jorat fandă lung, încercînd să-l descumpănească pe valah. În sală se
auziră strigăte mari. Înfuriat de neputinţă, îşi purtă sabia ce şuieră
năprasnic prin aer către lovituri laterale, de la care porneau de obicei cele
mai multe şiretlicuri. Apoi se rupse brusc din lucrare şi-şi strecură sabia
sub garda lui Indru. Dar o lovitură teribilă, venită dintr-o parte, aruncă
arma lui Jorat cît colo.
— Luaţi-o, conte! zise Cae abia auzit. A fost o clipă de neatenţie a
marelui meu adversar.
— Nu, domnule! răspunse Jorat cu faţa răvăşită. Niciodată nu m-am
135
aplecat după sabie, fiindcă nimeni nu mi-a smuls-o din mînă. Deci, după
cum vedeţi, nu sînt obişnuit să mă aplec. Sînteţi cel mai desăvîrşit spadasin
pe care l-am întîlnit pînă azi. Cu mult mai bun decît mine. Aţi învins,
domnule. Mînia şi dezamăgirea mea sînt cum plite, dar cinstea mă obligă la
mare admiraţie.
În sală se aşternu o linişte de moarte. Totul se petrecuse atît de
fulgerător încît uimirea încă nu se risipise.
„Dezastru! gîndi ambasadorul înmărmurit. Henric al Franţei ne-ar fi
iertat pierderea unui război, dar pentru asta nu-l vom putea îmbuna prea
curînd. Sincer, să fiu, n-am crezut nici eu decît pe jumătate în
desăvîrşirea acestor valahi.‖
— Mai încercaţi o dată! strigă Rudolf al doilea aprins de admiraţie.
— De prisos! zîmbi trist domnul Jorat, conte de Ré. Omul acesta nu
poate fi învins. Poate va veni o zi cînd va cunoaşte şi el amărăciunea
înfrîngerii, dar nu cred să fie curînd.
— A fost magnific, spuse Rudolf. N-am bănuit să ajung un pasionat al
scrimei, chiar dacă lupta cu sabia se dovedeşte mai puţin măreaţă decît cea
cu ciomegele.
Auzind asemenea vorbe, ambasadorul îşi reţinu cu greu o strîmbătură,
dar împăratul nu-l privi şi continuă:
— Ciomagul oferă mai mult decît sabia. La sabie e destul să fii iscusit. În
lupta cu ciomagul, pe lîngă agerime ai nevoie de o mare forţă a braţelor şi a
întregului corp. Ah! Mi-ar fi plăcut să-ţi arăt o luptă cu ciomege.
— Mi-aţi arătat una acum doi ani, răspunse amba sadorul. Sînt
mulţumit cu atît.
Fu rîndul împăratului să-şi reţină un zîmbet, amintindu-şi de
chelfăneala pe care i-o trăsese franţuzului.
— Măria-ta! interveni Costache. În solia noastră avem trei luptători cu
astfel de scule. Dacă doriţi o demonstraţie...
— Dacă dorim?! îl întrerupse împăratul. Dorim, domnule! Sigur că
dorim!
Tufănel, Toroipan şi Găluşcă, aflaţi undeva în fundul încăperii, porniră
prin culoarul strîmt de trupuri vii, neîn ţelegînd să-şi lase unul altuia
întîietate. Coatele lor aprige loviră ca nişte berbeci în coatele curioşilor
musafiri. Mergeau în acelaşi pas, făloşi peste măsură. În faţa lui Rudolf îşi
ridicară pălăriile atît de brusc încît îşi simţiră trosniturile oaselor.
Slujitorii aduseră degrabă ciomege din sala de arme a împăratului.
— Bă, Tufănele! întrebă Găluşcă prinzînd lemnul de corn în mîinile lui
zdravene. O facem pă adevăratelea?
— Nu mă cheamă Tufănel, nărodule! Eu sînt domnul Tufan.
Apoi se întoarse către Toroipan.
136
— Salută-mă, blegule!
— Bă! i-o întoarse Toroipan mînios. Vrei să-ţi zic ceva de familie? Bleg e
tac-tu!
— Ce zic, ce zic? se interesă împăratul.
— Schimbă între ei saluturi de politeţe, răspunse Costache în ungureşte.
O parte dintre spectatorii ocazionali coborîră de pe scaune arătînd
dispreţ unei astfel de lupte. Dar exclamaţiile celor din faţă îi readuseră pe
locurile lor. Tufănel se încu metase a lupta în acelaşi timp cu cei doi foşti
manglitori din piaţa Zece Mese. Toroipan lovi din toate puterile spre
căpăţîna tînărului. Tăria ei ar fi putut ucide un bou. Curtenii din faţă
închiseră ochii. Tufănel săltă ciomagul deasupra capului şi făcu un pas
înainte evitînd forţa loviturii. Găluşcă, mai şiret decît tovarăşul său, atacă
la picioare. Dar Tufănel sări sprinten în sus. Descumpănit, Găluşcă pică de-
a buşilea. Împăratul se ridicase înmărmurit. Cunoştea bine lupta cu bîta şi
se zvonea chiar că nu ar avea adversari printre curtenii celor două oraşe de
reşe dinţă, Viena şi Praga. Toroipan duse ciomagul fulgerător îndărăt şi
căută o lovitură de împungere. Altul ar fi încercat să pareze cu o laterală
scurtă, însă isteţul tînăr găsi o cale mai bună. Sări într-o parte, iar bietul
Toroipan îşi propti vîrful ciomagului în zidul sălii. Găluşcă îl încolţi de
aproape cu sprintene lovituri la înălţimea capului, dar iuţeala deplasărilor
lui Tufănel îl descumpăni. Apoi, o scurtă lovitură de împungere în stomac îl
năuci pe bietul Găluşcă. În sală nu aplaudă nimeni fiindcă nu era timp.
Într-adevăr, lupta cu ciomegele era spectaculoasă. Ageri mea întregului corp
lua parte la ea. Toroipan lucra cu lovituri grele. Zgomotul ciomegelor
împreunate sălbatec trecea ca un fior prin încăpere. Din nou lovi Toroipan
lateral din toate puterile. Era o lovitură nimicitoare, la înălţimea pieptului.
Din nou Tufănel nu acceptă să o primească în bîta sa şi se lăsă pe vine
fulgerător. Toroipan, căzu cît colo, iar bîta îi fugi într-o parte. Mai sprinten,
Tufănel puse piciorul pe ea şi-i arse adversarului o straşnică lovitură peste
fund. În sală se porniră hohote de rîs. Ambasadorul Franţei se bătu cu
mîinile pe burtă din cauza rîsului, uitînd necazul de adineauri. Falnica şi
niţel trecuta contesă Lisse von Bad, fostă cîndva o mare frumuseţe a curţii
din Viena, îl privi pe oacheşul Tufănel ca pe un zeu.
— Ah, ah! murmură ea. Noi blondele ştim să preţuim cum se cuvine un
hercule brun.
— Aţi spus ceva? întrebă Sile Adormitul în ungureşte. Vorbiţi ungureşte?
O auzise aproape de urechea lui şi crezuse o clipă că interesanta femeie
caută vorbă cu el.
— Vorbesc, domnule, rîse contesa. Tînărul vostru prieten e un adevărat
bărbat.
— Care dintre ei, doamnă? se dezumflă Sile.
137
— Ah, dar nu e decît unul! Cel înalt, care a isprăvit lupta în picioare.
„Pe cele şapte intrări ale iadului! se miră Sile. Nărodul de Tufănel are
preţ mai bun ca noi.‖
— Aş dori să mi-l prezentaţi! porunci fermecător Lisse von Bad.
„Ţi-l prezint, dă-l dracului!‖ se amărî Adormitu în sinea lui.
— Grozav! murmură împăratul. Aceşti domni nu ştiu de glumă. Fiecare
lovitură ar fi putut aduce o rănire gravă.
Apoi gîndi: „Îi decorez cu Crucea Bunilor Creştini.‖
— Măria-ta! îl întrerupse Costache din gîndurile lui. Se află printre noi
doi tineri ce-şi curăţă duşmanii la douăzeci şi cinci de paşi, prin aruncarea
cuţitelor. Pînă acum nu i-am văzut să greşească o ţintă.
— Ce vorbeşti? grăi împăratul. La Viena se află un arun cător ce poate
nimeri o ţintă la cinci-şase paşi. Dar asemenea distanţă nu poate prii
nimănui.
— Încercăm, măria-ta?
— Încercăm.
Cae şi Chirilă veniră în faţa împăratului. Sile avusese grijă să le aducă
faimoasele cuţite. Cei doi tineri îşi încinseră brîiele.
— Ce ţintă doriţi? întrebă împăratul.
— Două lumînări aprinse.
— Iar distanţa?
— Cincisprezece paşi, măria-ta.
— Nu e prea mult? Lumînările nu au grosimea unui om.
— Nu, răspunse Cae. Am vrea însă ca cele două lumînări să fie în
mişcare.
— Jesus Maria! murmură împăratul Ar fi o minune să le loviţi.
Costache şi Ducu luară două sfeşnice, numărară paşii ceruţi şi porniră
cu sfeşnicele ridicate deasupra capetelor. Curtenii îşi opriră respiraţia.
Mîinile celor doi aruncători lucrară iute. Două fulgere albicioase loviră
lumînările. Locul aplauzelor îl luară exclamaţiile. Fiecare dintre cei prezenţi
îşi imagină ce pot face nişte cuţite la vreme de război în mîinile lui Cae şi
Chirilă.
Tîrziu după miezul nopţii, Lisse von Bad şi domnul Tufănel-fiul intrau la
braţ în impunătoarea casă a familiei von Bad. Slujitorii mulţi roiră în jurul
lor, obişnuiţi cu gusturile doamnei, care pescuia din vreme în vreme cîte un
tînăr, avînd în vedere vîrsta înaintată a domnului conte von Bad. Trecută cu
puţin peste treizeci de primăveri, după spusele ei, şi cu mult peste patruzeci
după spusele altora, contesa Lisse nu arăta rău. Chiar dacă se îngrăşase
niţel, graţia piciorului frumos nu scăzuse, iar faţa ajutată de multe îngrijiri
arăta aşa cum şi-ar fi dorit-o multe femei tinere ce nu puneau preţ, din
neştiinţă, pe ajutorarea tenului. După plecarea slujitorilor, mîinile
138
îndemînatice ale doamnei deschiseră elegantul veston al valahului. Rămas

în cămaşa strălucitor de albă, ce-i scotea în evidenţă faţa oacheşă, Tufănel
nu se gîndi nici o clipă că e frumos ca un Adonis. Că în familia lui, el şi
Didina furaseră de la natură tot ce avusese ea mai bun.
Contesa lipsi o vreme. Tufănel, ce fusese îmbiat către o sticlă acoperită
cu şerveţel alb şi pahare strălucitoare, apucă sticla, trase o duşcă mare şi
nu-i plăcu. Avea ceva tărie băutura, dar dulceaţa ei îl scîrbi. Văzu o mobilă
cu picioare multe şi sticle mici, de toate felurile. Le încercă pe rînd
strîmbîndu-se în fel şi chip. Se aflau în ele dresurile şi parfumurile contesei.
„Astea ar merge, gîndi el. Dar miroase de te trăsneşte.‖
Lisse von Bad apăru curînd îmbrăcată cu nişte fineţuri care-l uluiră pe
tînăr. Veni aproape de el, apoi fugi după o sofa. Tufănel porni să o prindă.
Sprintena doamnă ocoli o masă, rîzîndu-i în faţă. Vru să o încolţească dintr-
o parte, dar se împiedică în covor şi veni în nas.
— Fă, cucoană! zise răstit. Pe mine să mă slăbeşti cu alergătura!
— Ah, ah! ce spune frumosul meu Adonis? rîse Lisse von Bad.
Cînd se lumină de ziuă, Tufănel se ridică în capul oaselor şi privi mai
atent prin odaia mare cît un pogon. Bogăţia nimicurilor, argintăria ce-i lua
ochii, bijuteriile şi alte drăcii îl uluiră.
„Dă Doamne să nu cad în ispită! se rugă Tufănel. Dacă-i manglesc
acareturile ăsteia, mă usucă domnul Cae.‖
— Auzi, fă? zise trezind-o pe somnoroasa contesă. Ce-ar fi să-l abţiguieşti
pă mandea cu lănţişoru ăsta?
Contesa nu pricepu chiar de la început. Apoi rîse.
— Aaa... suvenir... Ia, dragul meu Adonis!
Înţelegînd gestul, Tufănel nu se lăsă poftit de două ori. Puse mîna pe un
splendid colier şi-l strecură la gît neîndemînatec. Frumoasele mîini ale
Lissei von Bad împreunară cele două capete ale colierului.
— Vii şi în seara asta? întrebă ea prin gesturi.
— Vin, fă, dacă mai pici la zar cu ceva aurăraie.
Lisse von Bad rîse dezvelindu-şi dinţii mărunţi, uimitor de albi.
*
A doua zi după prînz se desfăşură ceremonia tratativelor. Eticheta nu-i
impunea împăratului să asiste la asemenea lucrări plicticoase, dar el nu
lipsi, curios a afla mai devreme ce putea să-i ofere imperiului micul popor al
Ţării Româneşti. Nici fraţii împăratului, arhiducii Maximilian şi Matthias,
nu erau obligaţi la asemenea discuţii decît în cazul participării lui Rudolf.
Cele două părţi se aflau faţă-n faţă. De o parte împăratul, arhiducii, vesti
tul negociator Pezzen şi alţi înalţi dregători. De cealaltă parte, Cae, Chirilă,
Costache şi Ducu. Împăratul se aşeză. Ceilalţi rămaseră în picioare păstrînd
139
rigorile etichetei.
— Măria-ta! grăi Cae. Domnul Ţării Româneşti vă trimite prin noi cîteva
daruri neînsemnate, dimpreună cu cele mai bune gînduri adresate marelui
conducător al creş tinilor din răsăritul Europei.
Frazele lui semănau a aroganţă, dar tînărul nu renun ţase la ele, fiind
convins că e necesar să-şi şocheze partenerii chiar de la început.
„Sînt grozav de mîndri, gîndi Rudolf. N-au venit la noi cu vorbe de
umilinţă, aşa cum li se cade popoarelor mici. Din frazele lui deduc fără
greşeală că-l consideră pe Mihai-vodă egalul nostru.‖
După cele petrecute cu o zi înainte, împăratul se arăta binevoitor. În
schimb, pe feţele celorlalţi se aşternu uluiala. Iar arhiducele Maximilian, fire
mai puţin conciliabilă, ripostă cu asprime:
— Alte cuvinte aşteptam de la solia voastră.
— Aţi fi cîştigat ceva de pe urma lor? se arătă mirat Cae.
— Am fi cîştigat, domnule. Am fi cîştigat respectul pe care îl datoraţi
imperiului.
Isteţul diplomat Pezzen îşi mîngîie faţa, atent la disputa dintre arhiduce
şi valah. Atmosfera pornise încărcată chiar de la început. În asemenea
situaţie, tratativele nu se vor desfăşura favorabile trimişilor lui Mihai-vodă.
Cu o zi înainte îl uimise isteţimea tînărului conducător al soliei. Azi, se
dovedea un slab negociator. Sau, poate, deosebit de dibaci. Îşi propuse deci
să analizeze cu atenţie fiecare frază a valahului. Totuşi îl mirară cuvintele
lui Cae. Chiar soliile ţărilor mari se prezentau la curtea imperială cu
umilinţă şi linguşiri. Or, omul acesta se abătuse total de la acele reguli
nescrise, dar practicate pe scară largă.
— Măria-ta! îi răspunse Cae arhiducelui Maximilian. Aş dori ca
tratativele noastre să pornească chiar de la înce put pe o linie limpede. Noi
nu am venit la Praga să cerem, ci să oferim. Sînt puţine popoare mici care
ar fi în stare să ofere ceva marelui imperiu. Am venit aici cu toată dra
gostea noastră de buni creştini. Sîntem trimişii singurului popor de la
marginea Balcanilor sau din Balcani ce şi-a dobîndit libertatea cu forţele
lui. Prin victoriile dobîndite împotriva turcilor şi tătarilor, sîntem singurul
popor care i-am oferit împăratului o vreme de linişte la graniţele marelui
imperiu. Privind astfel lucrurile, se pare că frumoasa curte din Praga
datorează mult Ţării Româneşti. Iar Ţara Românească, nimic marelui
imperiu. Iată deci că noi nu venim aici cu linguşiri ci cu fapte. Or, faptele
totdeauna au fost mai de preţ decît vorbele meşteşugite.
Pezzen se scărpină după ureche gînditor. Vorbele valahului puneau într-
o lumină nouă tratativele lor.
— Aşa e, dragul meu Maximilian! interveni împăratul. Dacă valahii
pierdeau la Călugăreni, am fi avut mari greutăţi cu Sinan-paşa la graniţa de
140
sud a imperiului.
— Dar nu valahii au cîştigat bătălia de la Călugăreni, ci fostul principe
Sigismund, zise arhiducele cu răutate slab ascunsă.
— Te supăr, frate, se amestecă arhiducele Matthias. Cînd se desfăşurau
luptele de la Călugăreni, mă aflam la Alba-Iulia, ca invitat al lui Sigismund.
Fostul principe al Transilvaniei dădea atunci nişte ospeţe grandioase în
cinstea rudei noastre Maria-Cristina. Iar cei două mii şi ceva de oşteni ai
Transilvaniei luptau la Călugăreni sub comanda lui Mihai-vodă, alături de
şaptesprezece mii de valahi din Ţara Românească.
— Poate! se îmbună Maximilian. Se vorbeşte totuşi cam prea mult despre
acea victorie a valahilor.
— Şi se va mai vorbi, măria-ta, chiar peste o mie de ani, interveni aspru
Chirilă. Imperiul vostru nu era pregătit atunci să înfrunte o sută optzeci de
mii de turci. Aşa că, vedeţi domniile-voastre cît datoraţi Ţării Româneşti.
— Aşteptăm ofertele voastre! îl întrerupse împăratul nerăbdător.
— Măria-ta! grăi Cae. Apusul e ameninţat de turci şi de tătari. Mihai-
vodă a dovedit că e singurul om ce-i poate opri.
— Cu ce? se amestecă fin marele Pezzen.
— Cu armele.
Pezzen zîmbi.
— Cu care arme? Cu care oştiri? Domnul Ţării Româneşti nu mai are
oştiri.
— Domnule Pezzen! zîmbi Cae la rîndul său, convenindu-i făgaşul pe
care intrase discuţia. Acum cîţiva ani, Mihai-vodă avea două mii cinci sute
de oşteni. Cu aceşti oşteni a scos ţara de sub turci şi i-a aruncat mult peste
Dunăre. Acum are şase mii.
Maximilan rîse ca la o glumă bună.
— Şase mii de oameni împotriva imperiului turcesc? Glumeşti, domnule!
Cae continuă să zîmbească. Numai ochii lui subţiaţi peste măsură îi
arătau încordarea.
— Măria-ta, mi-aş îngădui să repet cuvintele marelui emir Ibrahim,
folosite în faţa noastră acum cinci ani: „Cu două mii cinci sute de oşteni vă
ridicaţi împotriva impe riului turcesc? Dar sînteţi nebuni, domnilor!‖
Victoriile ce au urmat ne-au adeverit spusele emirului. E drept că avem azi
numai şase mii de oşteni. E drept că Mihai-vodă şi-a risipit armata din lipsă
de aur. Dar e tot atît de drept că ne descurcăm fără a cerşi ajutoare străine.
Am venit la Praga să-i oferim împăratului două lucruri de preţ.
Pezzen ciuli urechile.
— Întîi, îi oferim împăratului liniştea în Transilvania, fiindcă principatul
i-a adus multe greutăţi şi nesiguranţă.
— Ne-ar fi plăcut să oferiţi ce-i al vostru! ripostă Pezzen.
141
— Asta şi facem. Transilvania e a valahilor. Mihai-vodă o va cuceri în

numele împăratului Rudolf.
Fu un moment de stupoare.
— Să nu ne pripim! grăi Pezzen calm. Transilvania are un principe nou ce
ne-a cerut să-l recunoaştem şi o vom face.
— Şi turcii se grăbesc să-i acorde firman, domnule Pezzen. Iar cînd se
grăbesc turcii, există totdeauna unele motive puternice.
— Credeţi o trădare a creştinilor din partea lui Andrei Báthory?
— Nu credem. Sîntem siguri. Avem dovezi. Iată o scrisoare a principelui
către Poarta Otomană.
Pezzen îi verifică pecetea princiară. Apoi o studie îndelung, în vreme ce
ridurile de pe faţă i se accentuară a îngrijorare.
— Asta aduce a trădare, grăi după un timp.
— Fără tăgadă, domnule Pezzen. Dar să zicem că n-am avea această
scrisoare, ci una de legătură cu polonii. Zamoyski, marele hatman polon, a
strîns oaste lîngă Zim şi aşteaptă un semn al principelui Andrei, pentru a
coborî cu ea la Dunăre. Andrei joacă pe două fronturi. Dacă turcii nu-i vor
satisface pretenţiile în schimbul închinării, va apela la poloni.
„Nu pe două fronturi joacă Báthory, ci pe trei, gîndi îngrijorat Pezzen. El
ne-a cerut să-l recunoaştem principe al Transilvaniei şi să-i acordăm sprijin
împotriva turcilor şi polonilor.‖
— Nu aveţi oşti să cuceriţi Transilvania, observă împăratul.
— Şi nici nu cerem, interveni Ducu.
„Sînt daţi naibii! gîndi Rudolf. Dacă n-ar fi cîştigat atîtea bătălii, i-aş fi
considerat nişte fanfaroni.‖
— Care ar fi a doua ofertă? întrebă Pezzen.
— A doua ofertă, zise Cae, merită toată atenţia. Prin cucerirea
Transilvaniei vom dejuca planurile lui Zamoyski, iar Mihai-vodă, ajungînd
mai puternic decît e azi, va stăvili orice încercare a turcilor spre Apus.
„Ah, ah! se minună Pezzen în sinea lui. Valahii aceştia ştiu să ceară
oferind. Abia acum mă dumiresc. De cînd e lumea oamenii ascultă cu mare
atenţie cînd le oferi, lepă dîndu-se grabnic atunci cînd le ceri. Domnul Indru
se dovedeşte mare dibaci ştiind acest lucru. E prima oară cînd întîlnesc un
sol atît de rafinat. Iar eu sînt un măgar bătrîn, care învaţă de la tînărul
valah. Iată o orientare diplomatică mult mai eficace decît vechile linguşeli.
Voi folosi în viitor şi eu această nouă strategie diplomatică. Să ceri mult şi
dibaci, sub masca ofertelor. Zău, ar trebui să-mi scot pălă ria în faţa acestui
valah.‖
— Şi ce trebuie să facem noi? se interesă împăratul.
— Nimic, măria-ta, răspunse Cae.
— Nimic?
142
— Absolut nimic. Dacă veţi privi cu ochi buni ocuparea Transilvaniei,

dacă Andrei Báthory nu va primi la Praga recunoaşterea de principe al
Transilvaniei, se vor împlini cele două oferte.
— Vom chibzui, răspunse Pezzen precaut.
Marele diplomat simţea nevoia să analizeze temeinic întreaga discuţie.
Fineţea cererilor lui Indru atît de meşte şugit ascunse sub cele două oferte îl
silea să fie mai atent decît în alte ocazii. Socoti totuşi că le poate acorda
sprijin valahilor împotriva principelui care se dovedise un trădător al
creştinilor din răsăritul Europei. Valahii prezentau mai multă încredere.
— Am putea să vă sprijinim cu trupele noastre, aflate la graniţa
principatului, se amestecă iar împăratul, spre dezolarea lui Pezzen, hotărît
la chibzuială. Dar noul răspuns de necrezut al lui Cae îl zăpăci cu totul pe
marele diplomat.
— E o ofertă generoasă, măria-ta! Din păcate, nu o pot primi fără
încuviinţarea domnului Ţării Româneşti. Numai el poate lua o asemenea
hotărîre. Îl voi înştiinţa degrabă. Iar noi vă mulţumim din suflet pentru
mărinimia voastră. Ştiam că la Praga vom găsi căi ce pot duce la stăvilirea
năvalei turceşti către inima Apusului.
„Pe toţi dracii! gîndi Pezzen. Tratativele s-au desfă şurat de la egal la
egal, iar încheierea acestui tînăr o subli niază din plin.‖
143
Capitolul 8
Z
iua se arăta către seară. Soarele căzut mult spre apus mîngîia cu
ultima vlagă Oraşul de aur, frumoasa Pragă strălucitoare de
curăţenie şi bogăţie. Clădirile mai scunde, rămase în umbră, parcă
priveau melancolice măreţia pala tu lui Hradčány, strălucitoarele turle
scăldate de lumină ale mănăstirii Strahov, ale catedralei Sfîntul Vit, sau ale
cochetei bazilici Loreta. Arhitectura variată a oraşului se schimba de la un
pas la altul. Stilul roman, masiv, aplecat spre suprafeţe întinse, ori cel gotic
pornit spre ascuţişuri înalte, se amestecau laolaltă fără a-şi ştirbi
frumuseţea. Nu lipseau în Praga nici viguroasa arhitectură turcească
pornită spre rotunjimi calme, nici îmbinarea sprintenă de piatră şi lemn atît
de dragă slavilor, ce-şi dovedeau meşte şugul în migala ciopliturilor de
ornament. Nu lipseau de asemenea încrucişări îndrăzneţe de stiluri
arhitectonice care, chiar dacă nu aduceau totdeauna frumuseţe, arătau
căutarea neobosită a omului. Nu lipseau nici măruntele case mărginaşe ale
nevoiaşilor, făcute după puteri, dar curate ca pentru sărbătoare şi îngropate
printre arbuşti şi lanuri de flori. Pe malurile Vltavei se rînduiau măreţe
palate, înfipte adînc în pămînt cu picioarele lor zdravene din cărămizi duble.
În arhitectura lor se cunoşteau sau mîinile iscusiţilor localnici, sau cele ale
vestiţilor meşteri italieni, or chibzuiala tenace a nemţilor. Dar curăţenia şi
buna rînduială erau numai ale minunaţilor localnici. Cehii şi slovacii,
neamuri de sînge, fraţi, ca şi valahii din Ţara Românească şi Transilvania,
îşi cinsteau oraşul cum se cuvine, chiar dacă el nu călca pe cele două
provincii. Praga era copilul-minune, mîndria şi inima locuitorilor ei. Dar nici
trecătorii ocazionali nu se arătau indiferenţi la frumuseţile ei. Cînd
părăseau Oraşul de Aur, parcă lăsau acolo ceva din sufletul lor. Vechiul
ceas cu ciocănele de la Loreta îşi desfăcu învelitorile de lemn, iar ciocănelele
scoaseră din bătăi o melodie frumoasă. Era ora şapte.
La acea oră, şase călăreţi coborau agale pe drumul pietruit dintre
Hradčány şi Vltava. Cel din frunte, un bărbat înalt, cu faţa frumoasă,
limpede, zîmbea la răstimpuri.
„Iată, gîndi el, am obţinut tot ce-şi poate dori o solie, dar n-a fost uşor.
Dacă Pezzen, cel mai fin diplomat al împă ratului, nu ar fi crezut în cîştigul
unei înţelegeri cu Ţara Românească, n-am fi căpătat nimic la Praga.‖
— Auzi, Cae? îl întrerupse Costache din gîndurile lui. Ştii că am cea mai
înaltă decoraţie dintre voi toţi? Alinîndu-i împăratului durerile de burtă, am
ajuns mare apărător al creştinilor. Cel puţin aşa sună ordinul decoraţiei.
144
Rudolf al doilea e băiat bun. Zău e băiat bun! Dacă ar fi ceva mai hotărît, s-
ar putea dovedi un împărat mare. Din păcate, nu el conduce treburile
imperiului, ci familia sa. Numeroasa familie.
— Şi eu gîndesc la fel, răspunse tînărul. Dacă nu ne sprijineau
arhiducele Matthias şi Pezzen, cred că Maximilian reuşea să ne trimită
acasă cu buzele umflate. Pe cît e de curat la suflet Matthias, pe atît se arată
mai spurcat Maximilian. Bine că a ieşit cum trebuie. În felul acesta i-am
scurtat ghearele cardinalului Andrei pentru multă vreme. Totuşi, nu pot să
uit că arhiducele Maximilian s-a arătat pe faţă gata a-l ridica pe Andrei
Báthory deasupra noastră. Nu ştiu ce urmăreşte acest frate al împăratului,
dar tare îmi vine să cred că planurile lui privitoare la Transilvania nu se
potrivesc prea bine cu ale noastre.
— Şi eu am simţit acest lucru, aprobă grăsunul. Mi-e teamă că
Maximilian îl va înştiinţa pe Andrei despre discuţiile purtate cu împăratul.
Îţi închipui ce prăpăd ar fi pentru noi. În cel mult o lună, principele
Transilvaniei ar coborî peste noi cu polonii şi moldovenii, iar turcii şi tătarii
n-ar sta cu mîinile în sîn. Ai făcut bine poruncindu-i lui Sile Adormitu să
pîndească lîngă palatul lui Maximilian.
— Da! Biletul pe care mi l-a lăsat Sile mă pune pe gînduri. El, Tufănel,
Toroipan şi Găluşcă au plecat în zori să urmărească o trăsură ieşită din
curtea arhiducelui. O trăsură pregătită pentru drum lung zău că merită să
o vezi de aproape chiar dacă nu se dovedeşte a întări bănuielile noastre. Sile
e băiat priceput. Are să se descurce. Dar între noi şi el sînt ceasuri bune
călare. Va trebui să gonim toată noaptea. Şi bine că l-a trimis îndărăt pe
Ciripoi, altfel nu ştiam drumul apucat de ei.
— Ciripoi! strigă Costache.
— Aici, domnu’ Caravană, răspunse acesta mînîndu-şi calul între cei doi.
— Sile nu ţi-a mai spus şi altceva?
— Nu, domnu’ Costache.
— Curioasă treabă, zise Cae. În trăsură se află un bărbat şi o femeie. Iar
însoţitori, patru oşteni din garda arhi ducelui. Trăsura s-ar putea să
meargă undeva prin apro piere, dar tot aşa de bine şi-ar putea continua
mersul, pînă în Transilvania. Drumul apucat de trăsură e cel mai scurt spre
Ungaria Superioară. Şi, fără îndoială, cel mai scurt spre Transilvania. Dacă
ocupanţii trăsurii poartă o solie către principele Andrei Báthory, atunci e
sigură trădarea lui Maximilian. Iar noi trebuie să punem mîna cu orice preţ
pe scrisoare.
*
Porniţi în zori din Praga, Sile, Tufănel, Toroipan şi Găluşcă îşi mînau caii
sprinteni pe urmele trăsurii. Dar Sile avea destulă minte să nu galopeze în
145
spatele urmăriţilor, trezindu-le bănuieli. Lăsase între el şi cei din faţă cam
un ceas şi se conduse mai mult după urmele proaspete ale roţilor. Puţin
după prînz, trăsura intră într-un sat mare, al cărui han, de fapt singurul, fu
găsit fără greş de vizitiul bun cunoscător al locurilor. Un bărbat nu prea
înalt, dar bine clădit, de vîrstă mijlocie, coborî din trăsură urmat de o tînără
graţioasă. Hangiul cu temeneli adînci.
— Avem paturi bune şi mîncăruri alese, iar gulaşul nostru, gătit
adineauri.
— Schimbă-ne caii! îl întrerupse musafirul. Sîntem grăbiţi. Vrem să
plecăm în cel mult o jumătate de ceas.
Hanul era frumos, curat, iar împrejurimile încîntătoare.
— Of, dragul meu Otto! zise tînăra doamnă. Ne-am putea odihni aici
cîteva ceasuri. Colo mai jos e un eleşteu. Am putea să ne plimbăm pe
marginea lui, sau chiar cu barca. Avem drum lung în faţă. Dacă o ţinem
aşa, vom ajunge la Alba-Iulia ca nişte stafii.
— Timpul nu ne îngăduie, răspunse Otto. Solia vala hilor va părăsi Praga
în seara aceasta. Deci nu avem asupra ei decît avantajul unei zile.
— Vai, dragul meu! se miră ea. Dar valahii n-au ştire despre misiunea
noastră. Ei pot trece pe lîngă noi oricînd, fără să bănuiască ceva.
— Aşa e! răspunse Otto. Nu uita însă că valahii au un proverb frumos,
care sună cam aşa: „Prevederea e mama înţelepciunii!‖ Şi mai au unul: „Ce
poţi face azi, nu lăsa pe mîine.‖
— Ah! rîse tînăra. Nu-mi place al doilea proverb. Sună mai bine astfel: Ce
poţi lăsa pe mîine, lasă!
— Şi mie îmi place aşa, chiar dacă nu are în el nici un dram de
înţelepciune, zîmbi bărbatul.
După o jumătate de ceas frumoasa trăsură porni mai departe, dusă
năvalnic de caii proaspeţi. Abia ieşiră grăbiţii călători prin cealaltă parte a
satului, cînd se opriră la han patru călăreţi îmbrăcaţi cu mare eleganţă,
spre desfătarea hangiului.
— Înălţimea voastră! i se adresă cehul lui Sile. Avem paturi bune şi
mîncăruri alese iar gulaşul nostru proaspăt...
— Schimbă-ne caii! îl întrerupse înaltul musafir ce părea conducătorul
celorlalţi. Vom pleca într-o jumătate de ceas.
„Vai mie! se văită hangiul pricepînd puţin din ungu reasca lui Sile, dar
destul pentru a înţelege că sînt grăbiţi. Gulaşul meu pregătit acum cinci
zile va ajunge să nu mai placă nici frumoaselor noastre scroafe. Domnii
din faţă abia au gustat din el. Ungurii ăştia, ce par mari boieri, n-au nici
ei timp.‖
Apoi zise într-o ungurească mai mult decît stîlcită:
— Nu mai avem cai odihniţi.
146
Asta se dovedea cea mai proastă veste pentru Sile. Tinerii descălecară
dezamăgiţi şi tăbărîră creştineşte asupra gulaşului atît de lăudat, fără a
lua seama la gustul acrişor.
— N-ai putea să ne găseşti undeva patru cai? întrebă Sile pe hangiu.
Hangiul se scărpină după ureche, apoi grăi fără tragere de inimă, văzînd
măruntul bacşiş din mîna acestuia:
— La capătul satului veţi întîlni o casă frumoasă şi părăginită. Locuieşte
în ea un boier scăpătat. Acolo aţi putea găsi ce doriţi.
Tinerii străbătură satul în pasul cailor ce se arătau sleiţi de puteri.
Frumoasa casă căutată de ei arăta ca vai de lume. Zidurile ei căzute ici-
colo, uşile proptite cu te miri ce, cîteva găini ce-şi făcuseră culcuşul pe
terasă, ierburile şi muşchii apăruţi printre dalele crăpate, mîncate de timp,
îi dovedeau cu prisosinţă starea jalnică. Dar cînd trecură colţul casei,
rămaseră miraţi. Acolo, vechea clădire strălu cea de sănătate şi curăţenie.
Totuşi, sărăcia era grăitoare prin multe lipsuri. Un servitor între două
vîrste, ce nu înţelegea decît limba cehă, îi ţinu multă vreme căsnindu-se a
pricepe dorinţa lor. Tinerii se dumeriră curînd că slujitorul era departe de a
fi atît de prost pe cît se căsnea să arate. Cînd se gîndiră să plece, înjurînd,
apăru o tînără cu părul ca aurul, cu nasul uşor cîrn, ce o prindea de
minune, cu ochii albaştri, curaţi ca zilele de mai. Frumoasa fată o rupea
binişor nemţeşte, dar tinerii drumeţi se arătau străini de asemenea
cunoaştere. Sile porni să facă semne grăitoare, cu mîinile lui cît nişte
morişti, însă tînăra fată îl privi pe Tufănel stăruitor, de parcă ar fi cine ştie
ce desco perire. Tufănel reînnoi semnele lui Sile, iar aceasta, dovedindu-se a
fi stăpîna dărăpănăturii, îi porunci slujitorului să aducă patru cai în
vederea schimbului necesar. Din păcate drumeţilor le lipseau nişte sunători
atît de necesari în astfel de ocazii. Caii cehoaicei arătau frumoşi, de rasă
bună. Ai călăreţilor nu se puteau asemui cu ei. Văzîndu-i pe tineri cum se
foiau, cehoaica zîmbi. „Poate că mai doresc ceva‖, îi trecu ei prin minte.
Le făcu semne de întrebare. Tufănel oftă jalnic, îşi descheie elegantul
veston şi scoase la iveală preţiosul coli er de la Lisse von Bad. Se apropie de
fată şi i-l întinse. Văzînd asemenea minunăţie ce întrecea cu mult chiar
preţul a două duzini de cai, frumoasa cehoaică făcu un pas îndărăt şi un
gest de refuz. Dar Tufănel insistă în româneasca lui de toate zilele:
— Ia-l, drăguţă! O fi cam puţin, însă asta e. Dacă aveam mai mult, să fiu
al dracului că-ţi dădeam! Aşa frumuseţe de fată merită de zece ori mai mult.
Hai, ia-l odată! Poate e numai suflat cu aur, că pungăşoaica aia de Lise nu
era nebună să-mi dea pă degeaba un lucru bun, însă vezi şi tu că e tare
frumos. Şi mărgelele astea din el, care lumi nează ca nişte drăcii, ar sta
minune la gîtul tău al naibii de alb. Dacă aş avea eu o nevastă ca tine,
puicuţo...
147
Tînărul întîi păli, apoi o roşeaţă uşoară îi cuprinse umerii obrajilor. „Hai
că se învoieşte‖, gîndiră tinerii ce se pricepeau la bijuterii ca măgarii la
cîntat popeşte.
Fata întinse mîna. Degetele ei tremurau de emoţie. Dar mai ales inima ei
tresărise. Nu se află o singură fată în lume căreia să-i faci o declaraţie de
dragoste în orice limbă, fără să priceapă.
— Aşa, neică! spuse Tufănel zîmbind cît putu el mai frumos. Ia-l, bre, că
nu moare lumea dacă ai să păgubeşti niţel! N-am văzut pînă azi mîini mai
frumoase ca ale tale, iar ochişorii sînt dintre aceia care nu se uită.
Şi spre mirarea lui, Tufănel îi trase înainte cu cele mai dulci cuvinte, fără
a-i trece prin gînd s-o facă pe şme cherul, cum procedase cu Lisse von Bad.
Cehoaica privi adînc în ochii tînărului şi descoperi acolo, aşa cum ştiu să
descopere femeile, şi admiraţie şi bunătate şi o curăţenie sufletească
deosebită. Cătînd în ochii lui Tufănel, uitase cu totul de colier. Apoi se
dezmetici ca dintr-o vrajă. Prinse colierul, zîmbi palid şi-l duse la gît.
— Gata! se hotărî Tufănel descumpănit. Nu mai luăm caii fraţilor! Pe fata
asta nu o păgubesc, chiar de ar fi să fug pe jos după trăsura ălora.
Dar tocmai în clipa aceea se petrecu un fapt cu totul neobişnuit.
Frumoasa cehoaică, mlădiindu-se ca o căpri oară, se ridică pe vîrfuri şi
sărută obrazul tînărului.
— Fir-aş al naibii! Să mă ia naiba! murmură Tufănel cuprins de un fior.
Apoi se bîlbîi şi se încurcă în cuvinte fără noimă.
Însă tocmai pe acestea le înţelese fata mai bine. Modulaţiile glasului,
cînd joase, cînd înalte, bîlbîiala, emoţia, ajutate de ochii strălucitori ai
valahului, vorbiră în singura limbă înţeleasă de toţi tinerii lumii.
— Mă întorc, zise el însoţind cuvintele cu gesturi caraghioase pentru
alţii, însă nu pentru ei. Am treburi grabnice acum, dar cum le isprăvesc,
alerg aici într-un suflet. Auăleo! Cum te cheamă?
Fata înţelese. Ar fi înţeles orice în clipele acelea.
— Eva, spuse zîmbind palid.
— Pe mine, Tu...
Vru să spună Tufan, dar nu avu puterea.
— Pe mine, Tufănel.
— Găluşcă, Toroipan! zbieră Sile. Pe cai, nărozilor! Ce vă zgîiţi atîta?
În vreme ce prietenii lui schimbau şeile, Tufănel se apropie cam nesigur
de Eva. Îi prinse umerii înguşti în palmele lui mari şi se aplecă spre ea.
Buzele ei îl întîmpi nară sfioase.
„Sînt un păcătos, gîndi Tufănel. Însă Dumnezeu ştie că-mi trebuie
aceşti cai. Altfel, nu i-aş lua pentru nimic în lume.‖
Cătă apoi în jurul său văicărindu-se:
— Nu mai am ce să-i las.
148
Cu un gest aprig îşi smulse un nasture de la haină şi-l puse în palma ei.
După aceea fugi năuc spre calul său gata înşăuat. Se săltă sprinten în şa,
iar calul porni vijelios pe urmele celorlalţi. Curînd, lui Tufănel îi înţepeni
gîtul privind în urmă spre micuţa mînă ce-i făcea semne de rămas-bun. Dar
îi veni în minte o idee cam năstruşnică însă eficace şi se întoarse în şa de-a-
ndăratelea. Călări astfel, spre mirarea calului, pînă cînd o curmătură de
deal puse stavilă între el şi Eva.
„Al naibii lingurar! gîndi Sile. Are o trecere la fete... ‖
Să se fi împlinit vreo două ceasuri cînd simpaticul domn Găluşcă, ce
binevoise a încropi un cîntec, îşi opri buzele mari din clămpănit, iar pe faţă i
se aşternu un semn de mirare. Ceva nu era în regulă cu pîntecul său.
Trecuseră prin el nişte tăieturi iuţi şi alunecoase, ca nişte şerpi. Dar cum
ele nu se mai repetară, falnicul bărbat ce aducea pe cal cu un cimpoi plin
de aer, îşi continuă cîntecul, fără a se gîndi o clipă la nenorocitul gulaş,
straşnic lăudat de hangiu. Ceva mai încolo tăieturile reveniră mai sprintene,
ochii lui Găluşcă crescuseră brusc, apoi trecu şi al doilea val. „Căldura e de
vină, gîndi el. Şi am băut la apă... ‖ Cum stomacul său nu mai făcu alte
fasoane, behăi mai departe ceva nelămurit din frumosul cîntec Nu daţi,
fetelor, năvală! Pe la mijlocul celei de a treia stofe, scăpă un strigăt de
groază, se prăvăli de pe cal cît putu de iute, îşi descheie pantalonii din zbor
şi se mistui ager în dosul unor copaci mărginaşi. Cei trei fîrtaţi ai lui
scăpară un hohot mare de rîs. Apoi se întîmplă o minune. Toroipan rămase
cu gura căscată, privi năuc împrejur, dar o grabă nefirească îl smulse din
contemplaţie. În clipa următoare sări cu sprinte neala unui adolescent,
zbieră ceva nedesluşit, se învîrti ca o paparudă pe vîrfurile picioarelor
fiindcă cingătoarea nu se desfăcea sub nişte degete cam năroade în graba
lor.
— Pe porţile iadului! se mînie Sile. Ce dracu v-a apucat?
Dar nu-şi duse întrebările pînă la capăt. Alte cuvinte mai folositoare îi
veniră în minte:
— Ah, ah! zbieră el. Dacă apuc să ajung după copacii de colo...
Tufănel, mai sprinten, alergînd ca un măgar înţepat de streche, i-o luă
înainte.
Încălecară apoi şi îşi văzură de drum. Feţele lor palide cam răvăşite de
trudă, arătau ca după o scărmăneală zdra vănă. Din vreme în vreme cîte
unul dintre ei îşi lepăda calul. Cînd încăleca iar, pe faţa lui se arătau dureri
parcă mai grele decît chinurile unei naşteri.
— Ăsta-i gulaşul nenorocitului de hangiu, grăi Sile. Mi se păruse niţel
acrişor, însă foamea... De n-aş fi atît de grăbit, m-aş întoarce să-i rup cu
dinţii toată şandramaua. Chestia asta mă pune pe gînduri. Dacă vom merge
atît de încet, s-ar putea să pierdem urma trăsurii.
149
Sile nu ar fi trebuit să-şi facă asemenea griji, chiar dacă sprintena

trăsură se mişca iute pe un fermecător cîmp întins între două păduri, ca o
tipsie, fiindcă şi aceştia gustaseră din gulaşul atît de proaspăt al hangiului.
Domnul Otto, înfundat între pernele moi ale trăsurii, luase cu graţie palma
fermecătoarei însoţitoare şi-i săruta vîrfurile degetelor, plin de graţie.
— Iată-ne singuri, domnişoară Helga, zise el privind-o galeş. Singuri
pentru multă vreme.
— Sper să fii suficient de cuminte, dragul meu Otto, gînguri ea,
privindu-l cu o uşoară încruntare, ce ştia că o prinde bine. Dacă voinţa
arhiducelui Maximilian a făcut să călătorim împreună, sper ca
desăvîrşita purtare a domniei-tale să mă pună la adăpost de unele
încercări necuviincioase.
— Ah, dragă domnişoară Helga! murmură însoţitorul punîndu-şi o mînă
pe inimă. Temerile dumitale nu-şi au temei cîtă vreme călătoreşti alături de
mine. Mai degrabă te asigur că te afli în compania unui bărbat desăvîrşit ca
educaţie şi gata să înfrunte orice pericole pentru a te feri de unele
neajunsuri. E drept că minunaţii ochi cu care mă priveşti nemeritat de
aspru şi total nedrept, au făcut să tresară biata mea inimă, însă... Jesus
Maria! păli brusc.
— S-a întîmplat ceva? întrebă Helga mirată.
— A, nu! zîmbi Otto mai uşurat. În timp ce-ţi vorbeam, mi-am amintit
ceva. Dar, cum îţi spuneam, nu numai ochii, ci şi mînuşiţele gingaşe,
delicate... Mein Gott! gemu el.
— Mă îngrozeşti, Otto. Ce se întîmplă cu domnia-ta? Eşti galben ca
şofranul.
— Nimic, îşi reveni elegantul şi distinsul domn. Unele amintiri mă
tulbură. Cît despre trupul alb ca omătul... peste care ai aşternut cu graţie
aceste veşminte ce par o spumă... Pe sfînta Cecilia! mugi el. Ne ameninţă
primejdii mari, domnişoară. Alerg să le întîmpin.
Zicînd acestea, spre totala uimire a fetei, deschise uşa cu un gest
năprasnic şi sări din mers, lucru pe care nu l-ar fi făcut în alte prilejuri nici
în ruptul capului. Căzu de-a berbeleacul, se ridică asemenea unui titirez şi
o zbughi de-a latul cîmpiei. Prin împrejurimi nu s-ar fi aflat iepure care să-l
ajungă.
— Vai mie! se văită el. Nici o groapă cît de mică, nici un tufiş. Ah, nu mai
pot să alerg! Trebuie să mă opresc pînă nu va fi prea tîrziu.
Se făcu aproape una cu pămîntul şi privi cu ochii nimicitori spre trăsura
oprită ceva mai încolo.
— Îmi pun capăt zilelor! murmură jalnic. După asemenea dezastru între
mine şi Helga s-a produs ruptura definitivă. Ah, nu! Nu pot, găsi el o scuză.
Viaţa mea nu-mi aparţine. Ea e închinată arhiducelui, lua-l-ar naiba!
150
Cînd reveni la trăsură cam plouat şi descumpănit Helga îl întîmpină cu

ironie:
— Sper, dragă domnule Otto, să nu ne mai ameninţe nici o primejdie şi
sînt fericită că numai vitejia dom niei-tale a îndepărtat ameninţarea ce
plutea deasupra noastră... fiindcă... ah! Fiindcă... Jesus Maria! Ce-i asta?
se îngălbeni ea subit. Vai... of... vai dragă Otto... ce mă fac?
— Cred că e vremea să cobori degrabă, zise Otto, chinu indu-se să
zîmbească încurajator.
— Dar călăreţii din suită?
— Nu mai e nimeni în spatele nostru. Gulaşul pramatiei de hangiu i-a
risipit.
— Dar vizitiul... ?
— Nu mai avem vizitiu.
Rămaşi fără vizitiu, caii îşi domoliseră mersul. Domnişoara Helga sări ca
o lăcustă şi alergă din toate puterile către un tufiş salvator. Dar cînd fu
aproape, auzi nişte strigăte înfiorătoare.
— Nu! Nu aici, doamnă!! Vă implor cerului!
Era vizitiul care observase primejdia. Călătoriră cu scurte şi dese
despărţiri unii de alţii pînă spre scăpătatul soarelui, cînd întîlniră un sat
frumos, al cărui han se dove dea deosebit de primitor. Hangiul, mărunt,
rotofei, le ieşi înainte cu plecăciuni graţioase.
— Înălţimea-voastră! grăi el. Avem paturi bune şi odăi mari, încîntătoare,
iar gulaşul abia preparat...
— Gulaş! răcni Otto cutremurîndu-se.
— Gulaş! strigară ceilalţi.
*
Se apropia vremea prînzului cînd şase călăreţi prăfuiţi de drum lung îşi
domoliră caii în faţa primului han.
— Avem paturi bune şi mîncăruri straşnice, se ploconi hangiul în faţa
celui mai înalt dintre ei. Iar gulaşul nostru pregătit chiar adineauri...
— Schimbă-ne caii! îl întrerupse musafirul. Sîntem grăbiţi. Cît despre
gulaş, adu-l degrabă!
Cei şase călăreţi se aşezară curînd la o masă. Hangiul le puse dinainte
nişte străchini mari pline cu gulaş. Costache Caravană, mai lacom decît
ceilalţi, tăbărî degrabă asupra îmbietoarelor bucate, dar după prima înghi
ţitură lovi cu pumnul în masă, ca un apucat.
— Domnilor! zise încruntîndu-se cu o pornire spre violenţă. Mă pricep la
gulaş ca Zambilica la ovăz. Cînd e proaspăt, rar se întîmplă să nu cer a
doua porţie sau chiar a treia porţie. Acum însă mi-e teamă că nu voi avea
parte de asemenea încîntare.
151
Îi făcu hangiului un semn poruncitor. Omul, pre simţind unele necazuri,

se apropie cam fără tragere de inimă.
— De cînd e gulaşul ăsta, cumetre?
— De azi-dimineaţă, înălţimea-voastră.
— Ei, dacă e chiar aşa de proaspăt, ia aşează-te lîngă mine şi mănîncă-l
pe ăsta din strachină!
— Sînt sătul, domnule, grăi hangiul îngrozit.
Costache trînti pistolul pe masă cu un gest violent. Hangiul, ce nu se
dovedea un nătîng, ci mai degrabă o fire aplecată spre înţelepciune şi care
cunoştea efectele dezastruoase ale gulaşului vechi, se ploconi adînc şi
pomeni ceva despre nişte cîrnaţi ce pocnesc în gură, sau nişte pulpă de
porc afumată la fumul rece, domol din timpul iernii. Observînd faţa atît de
ameninţătoare a năbădăiosului client, simţi că adevărul poate fi uneori mai
tare decît minciuna şi mînat de un astfel de imbold creştinesc, făcu
următoarea mărturisire:
— Înălţimea voastră, s-au împlinit şase zile de cînd trei sute de oşteni
unguri au poposit la hanul nostru. Conducătorul lor mi-a poruncit să
pregătesc trei sute de porţii de gulaş, mîncare foarte căutată la ei. M-am
supus, domnilor, bucuros peste măsură, dar în vreme ce gulaşul era gata
pentru a fi servit, ungurii s-au urcat grabnic pe cai şi au dispărut spre
marginea satului. Care hangiu din lume ar suporta o astfel de pagubă? De
şase zile laud gulaşul acesta, iar trecătorii îl înfulecă lacomi. Din păcate, îi
păcălesc numai pe cei ce vin dinspre apus. Cei care ajung aici dinspre
răsărit sînt gata să sară la bătaie cînd le pomenesc despre această mîncare.
— Cum asta? se miră Costache.
— Destul de simplu, îl lămuri hangiul. Cei trei sute de oşteni au repetat
comenzile pe la toate hanurile întîlnite în drum, fără să le consume sau să
le plătească. Hangiii încearcă şi ei să-şi mai scoată din pagubă. Eu am
vîndut pînă azi şaptezeci de porţii.
— Mda! conchise grăsunul Caravană reţinîndu-şi cu greu un hohot de
rîs.
A trecut pe aici o trăsură cu şase cai şi patru însoţitori?
— A trecut, domnule.
— Aceşti călători au gustat din gulaş?
— Au înfulecat, domnule, de vreme ce am ascuns celelalte bucate.
— În urma trăsurii au mai venit aici patru călăreţi?
— Au venit, domnule.
— Le-ai servit şi lor gulaş?
— Cîte două porţii.
— Slavă Domnului! grăi Costache. Dă-ne o şuncă afumată şi pregăteşte
şase paturi! Ne vom odihni cîteva ceasuri în hanul tău.
152
Hangiul alergă sprinten, fericit că scăpase destul de ieftin de mînia

aprigului grăsun.
— Iată, prieteni, zîmbi Costache, bătrînul gulaş al acestui pişicher ne
dăruieşte cîteva ceasuri de odihnă. Putem să dormim liniştiţi. Călătorii din
faţa noastră au greutăţi mari. Nu se dovedeşte stomac pe lume care să
reziste după o porţie de gulaş vechi. Un gulaş aplecat spre acreală îţi ia
pofta de viaţă pe cel puţin trei zile. Iar dacă se întîmplă să mori din oarecare
pricină, o faci cu zîmbetul pe buze, fericit să scapi de asemenea scîrbă.
Aceste adevăruri vi le spune un om ce a trecut prin astfel de încercări. Păcat
că Zambilica nu se află aici! Cîndva, am mîncat amîndoi la Timişoara un
gulaş asemănător. Atunci mi-a trăsnit prin minte că nebunul de Zambilica
dacă nu e turbat de-a binelea, ori are fras, ori s-a smintit dintr-o dragoste
nefericită, ori a dat în mintea copiilor. Sărea în sus de un stînjen, se tîra cu
burta lipită de pămînt, se aşeza pe fund şi-şi scutura căpăţîna, şi nu avea
putere nici cît o găină la post negru. După trei zile călca în vîrfurile copitelor
parcă sfios. Iar de slab ce era, îl propteam cînd dintr-o parte, cînd din alta.
Au trecut ani de atunci. Cînd se întîmplă să avem ceva ameninţare, cînd
nărodul de Zambilica nu se îndeamnă la drum cu toată nădejdea, eu nu
folosesc nici cravaşa, nici pintenii. Mă aplec la urechea lui şi-i şoptesc:
Gulaş! La auzul cuvîntului o întinde atît de sprinten, încît nu se află pe
lume cal să-l ajungă.
*
Era pe vremuri dincolo de Radna o frumoasă pădure de stejari ce
semăna mai degrabă a parc imens. O pădure întinsă pe cîteva mile, în care
lipseau tufişurile atît de obişnuite lemnului de altă esenţă. Eleganta trăsură
a domnului Otto îşi mai pierduse ceva din strălucirea de la începutul
călătoriei. Se ţinea totuşi bine, spre lauda renumiţilor meşteri cehi.
Distinsul călător şi însoţitorii săi scăpaseră de pîntecăraia cu care se
avîntaseră în lunga şi obositoarea misiune. Domnişoara Helga, uşor trasă la
faţă, dar cu ochii limpezi şi zîmbetul pe buze, arăta din nou poftă de viaţă.
Chicotea din te miri ce, iar frumosul peisaj de la porţile Transilvaniei îi
smulgea dese exclamaţii. Drumul de-a lungul Mureşului era unul singur,
străjuit în dreapta şi în stînga de copaci mari, astfel că vizitiul moţăia
creştineşte pe capră. Caii schimbaţi la Arad cunoşteau locurile şi-şi vedeau
de drum, feriţi de razele soarelui puter nic. Cei patru însoţitori călări
îngînau molcom un cîntec ceh, dovadă limpede că uitaseră cu desăvîrşire
neplăcerile vechi prin care trecuseră stomacurile lor. Cînd se opriră caii
după un cot al vechiului drum fu o tresărire generală, iar domnul Otto lăsă
batista parfumată a domnişoarei Helga şi îşi scoase distinsa căpăţînă prin
uşa dată într-o parte. Patru călăreţi cu zîmbete largi pînă la urechi şedeau
153
proţăpiţi în mijlocul drumului stăvilindu-le trecerea. Cel mai înalt dintre ei,
cu părul aplecat spre roşu, cu faţa adusă înainte ca un bot de vulpe, îşi
scoase pălăria şi salută plin de graţie.
— Ce doreşti, domnule? întrebă Otto încruntîndu-se uşor.
— Sănătate înălţimii-voastre! răspunse lunganul într-o ungurească fără
cusur.
— Mulţumesc! Altceva?
— Domnule! grăi lunganul cu durere ipocrită. Numele meu e Sile
Adormitu. Aceşti înalţi demnitari, ce mi-au făcut cinstea să mă însoţească
într-o lungă şi plictisitoare călătorie, au pieile gingaşe, iar păcătoasele
rosături ale cailor... fiindcă ştiţi domnia-voastră apar acele rosături după un
călărit îndelungat... Găluşcă, ia arată-i ilustrului călător păcătoasele
rosături!
Găluşcă făcu un gest grăitor spre pantalonii lui mari cît un dos de iapă,
dar uluit Otto strigă mînios:
— Opreşte, domnule! Alături de noi se află o distinsă femeie.
— Cu atît mai bine! continuă Adormitu lărgindu-şi gura într-un zîmbet
pînă la urechi. Inima unei doamne rar se întîmplă să nu tresară în faţa
durerilor omeneşti. D-aia ziceam că durerile sînt numeroase pe lumea asta,
iar cei mai mulţi dintre oameni trec pe lîngă ele nepăsători. Găluşcă, arată-i
doamnei locul atît de greu vătămat!
— Pe Sfînta Cecilia! strigă Otto. Lasă domnule, pantalonii! Te credem pe
cuvînt. Regret că nu avem la noi nişte pomezi tămăduitoare.
— Nici n-ar folosi prea mult, interveni Sile. Acest înalt dregător va trebui
să stea dezbrăcat şi cu picioarele în sus la soare, pînă ce razele apucă a
astupa cele spărturi ale pielii.
— În fond, ce doreşti domnia-ta? se îmbăţoşă Otto.
— Păi, ziceam de trăsură. Dacă binevoiţi a-i pofti în trăsură pe aceşti
distinşi dregători...
— Nu avem loc în trăsură, îl întrerupse plictisit graţiosul călător.
— Vorbiţi cu mare păcat, domnule! i-o întoarse Adormitu. Gîndiţi-vă la
suflet! În viaţa viitoare drumul nobililor nu poate fi altul decît către bine.
Purtările voastre alese şi inima bună, milostivă, e clar că vă dau unele spe
ranţe mari. Despre mine nu pot să vă spun că am de ales. Eu merg sigur
spre purgatoriu unde va trebui să-mi spăl păcatele multe, fiindcă îmi
lipsesc însuşirile alese ale nobililor. Ba s-ar putea să ajung chiar în iad. La
prima vedere nu e tocmai rău nici în iad, chiar dacă sînt acolo unele
probleme de căldură...
— Nu, nu! se văită Otto. Nu înţeleg.
— Îndată, domnule îndată ajung la cele de cuviinţă. Vă rog să aveţi
puţină răbdare, zîmbi Adormitu. După cum vă spuneam, nici în iad nu e
154
tocmai rău. Un duhovnic bătrîn mi-a povestit unele vedenii interesante

pentru mine şi pentru domniile voastre. Căci bunul său cumnat, om
cucernic şi cu păcate mici, a ajuns în purgatoriu. Trăia bine acolo numai cu
lapte şi miere, că erau acolo nişte vaci grase care mîncau o mînă de paie şi
dădeau cîte un butoi cu lapte la fiecare mulsoare. Pe două ţîte dădeau lapte
şi pe două miere de albine. Dar ca orice om curios din fire, privea des către
iad. De-acolo auzea chiote, dansuri şi petreceri. Vedea cum se prăjesc la
grătar mici, momiţe, fripturi şi fudulii, cum se destupă sticlele cu vin, cum
se prind în dansuri femei frumoase şi, mai ales, îl delectau tarafurile de
lăutari. După o vreme, le-a zis celor din jur!
— Fraţilor, nu vă supăraţi! Eu plec dincolo! Şi a plecat.
Să fi trecut un sfert de ceas, cînd s-au auzit strigătele lui:
— Ajutor, ajutor, fraţilor! Vă rog, scoateţi-mă iute de aici. Ce am auzit şi am
văzut eu, a fost numai pentru ademenire!
— Asta e, domnule şi stimată doamnă, încheie Adormitu, după care
adăugă: D-aia ziceam de locurile din trăsură. E destul doar să coborîţi
pentru a-i lăsa pe aceşti distinşi...
„Sînt nebuni, gîndi Otto. Tîlhari în nici un caz. Tîl harii ne-ar fi atacat de
la început şi nu ştiu atîtea nerozii. Cred că e bine să-i iau cu binişorul.‖
Apoi zise:
— Domnilor, unele treburi grabnice mă zoresc, dar voi trimite îndărăt
frumoasa noastră trăsură.
— Nu! se împotrivi Sile. Nu amînaţi salvarea suflete lor voastre de la
pedeapsa iadului!
— Liberaţi drumul! se mînie Otto de-a binelea. Altfel, umblăm la arme.
— Oare vă duce inima către asemenea purtare? întrebă Sile făcîndu-şi
cruce. Cînd s-au mai pomenit ameninţări împotriva unor bolnavi? Priviţi
spre tinerii domni din spa tele vostru! Ei pot jura cu mîinile pe inimă că
distinşii mei însoţitori...
Otto cătă îndărăt... La spatele lor apăruseră alţi şase călăreţi ce nu
fuseseră simţiţi cît se purtase năstruşnica discuţie.
— Domnilor! zise călătorul vădit speriat. Venim de la drum lung
împreună cu soţia noastră. Nu se cuvine să atacaţi nişte oameni paşnici
care nu au asupra lor bogăţii.
Unul dintre oştenii cehi ridică pistolul, dar un cuţit venit de la cel mult
zece paşi i se înfipse în braţ. Ceilalţi nu primiseră ordin de luptă, astfel că
se priveau neputincioşi. Erau băieţi voinici şi viteji. Ar fi preferat să-şi
înfrunte adversarii, însă domnul Otto, vechi slujbaş al arhiducelui, obişnuit
mai mult cu saloanele decît cu armele, strigă descumpănit:
— Nu loviţi, domnilor! Avem asupra noastră optzeci de florinţi. Luaţi
florinţii şi daţi-ne voie să plecăm!
155
Cae Indru le făcu semn oştenilor să arunce pistoalele. Aceştia nu-l

ascultară, cătînd spre conducătorul lor. Otto le ceru supunere, iar oştenii
lepădară armele scîrbiţi. Sile îl buzunări creştineşte pe distinsul călător şi,
spre mirarea acestuia, nu se opri la florinţi, ci asupra scrisorii lui
Maximilian.
— Ah, domnule! strigă Otto deznădăjduit. Îmi trebuie această scrisoare.
— Şi nouă, zîmbi Sile.
Abia acum pricepu trimisul arhiducelui. Abia acum înţelesese pricina
atacului.
Cae Indru şi Caravană urcară în trăsură şi-i înghesuiră pe călători,
cerîndu-şi iertare, cu toată politeţea.
— Ce gînduri aveţi cu noi? se interesă Helga mai puţin speriată decît
distinsul ei însoţitor.
— Nu dintre cele mai rele, răspunse Cae zîmbind. Veţi face un drum cu
noi pînă în Ţara Românească. Bucureştii e un oraş încîntător, frumoasă
doamnă. În cîteva luni sper să-l cunoaşteţi bine. Apoi sînteţi liberi să vă
întoarceţi la curtea lui Maximilian.
— Puterea arhiducelui e mare, ameninţă Otto.
— Şi a noastră, ripostă Caravană.
Trăsura şi călăreţii ieşiră de pe drumul atît de folosit, abătîndu-se pe căi
lăturalnice, ştiute numai de localnici. Convoiul se opri după vreo patru
ceasuri într-un loc pustiu de aşezări omeneşti. Acolo, drumurile grele se
arătau potriv nice călătoriei cu trăsura. Tinerii valahi o lepădară într-o
prăpastie. Tufănel, Toroipan şi Ciripoi încălecară pe deşelate trei dintre
frumoşii cai ai trăsurii. Caii lor folosiră Helgăi, vizitiului şi domnului Otto.
Cae îşi îngădui răgaz de cercetare a scrisorii lui Maxi milian. Aşa cum
bănuise, aceasta era adresată princi pelui Transilvaniei. În ea se arătau
toate discuţiile purtate la tratativele valahilor cu împăratul. Împături
scrisoarea cu un oftat de uşurare. Apoi se încruntă, ştiind că peste cel mult
o lună arhiducele se va arăta îngrijorat de neîntoarcerea lui Otto. Totuşi
încruntarea lui nu ţinu mult. Prietenul său, consilierul Toma Ciomîrtan,
putea să ticluiască o scrisoare de răspuns către Maximilian, în numele lui
Andrei Báthory. Ion Chioreanu va face un drum la Praga şi va înmîna
scrisoarea, vestindu-l pe arhiduce că Otto cu însoţitorii căzuseră sub mîna
lotrilor, nu departe de Alba-Iulia. Că Andrei Báthory se arată adînc mîhnit
de această nefericită întîmplare.
Prin pădurile nesfîrşite pornise vîntul. Crengile de sus ale copacilor
gemeau neputincioase în vreme ce trunchiu rile groase cît omul şedeau
neclintite în tihnă. Călătorii se strecurau tăcuţi printre trunchiuri, fiecare
cu gîndurile sale. În palatul Hradcány, Rudolf al doilea se gîndea cu
nostalgie la Tufănel. Într-o dimineaţă, făcuseră împreună o mică partidă de
156
bîte. Eleganta sală de arme unde împăratul îşi menţinea supleţea prin
exerciţii de ciomag se umpluse de curteni. Părintele creştinilor folosise
cîndva lovituri de mare fineţe, executate la înălţimea umerilor. Tufănel îi
ripostase cu cîteva contre desăvîrşite ca precizie. Totuşi, una dintre acele
contre fulgerătoare nimerise vîrfurile degetelor împărăteşti, iar marele
apărător al creştinilor nu se sfiise a-şi băga degetele în gură, jucînd
tontoroiul. Dar despre aceasta nu-şi aminti cu plăcere, ci numai lovitura nu
prea puternică, pe care Tufănel o lăsase să cadă asupra sa, dîndu-i
compensaţie împăratului.
— L-am altoit, gîndi împăratul. Doamne, ce l-am mai altoit pe cel mai
mare luptător cu bîta!
Apoi se întoarse către Pezzen.
— Îţi mai aminteşti frumoasa lovitură pe care i-am aplicat-o domnului
Tufănel?
— O am încă în faţa ochilor, măria-ta, grăi inteligentul diplomat. A fost o
lovitură magistrală ce l-a descumpănit pe marele luptător. Şi astăzi se mai
vorbeşte despre fineţea ei.
— Într-o luptă adevărată crezi că l-aş întrece pe domnul Tufănel?
— Fără îndoială, măria-ta, îşi reţinu Pezzen un zîmbet. Sînteţi cu două
clase mai bun. Poate ar fi timpul să semnaţi aceste...
— Lasă-le, domnule Pezzen! Lasă-le, dragul meu! Îţi aduci aminte cum
mi-am strecurat bîta sub garda lui?
— Fiecare mişcare, măria-ta. A fost o lovitură ce va rămîne în istoria
luptelor cu bîta. Pictorii noştri ar trebui să o prindă pe pînzele lor.
— Ah, minunată idee, dragul meu Pezzen! Totdeauna găsesc la domnia-
ta propuneri pline de înţelepciune. Dar poate că e prea mult chiar o pictură
ce ar putea scoate în relief ochii pătrunzători şi mîinile care ţin voiniceşte o
bîtă, iar dedesubt o mică inscripţie: Rudolf împotriva celui mai mare luptător
al timpului. Însă, nu e cazul. Ar fi prea...
— Vai, nici o vorbă! sări Pezzen. Trebuie să imorta lizăm acea magnifică
lovitură ce a entuziasmat asistenţa...
— Se cam exagerează, dragul meu Pezzen, se fandosi cu falsă modestie
împăratul.
— Nici vorbă, măria-ta! Adevărul trebuie să rămînă ca o lumină peste
veacuri.
Rudolf socoti ziua încîntătoare. „Ah! gîndi el. Dacă n-aş fi împărat, eu şi
domnul Tufănel... pe la curtea Franţei, sau Spaniei... Lumea ne-ar privi
înmărmurită, ca pe nişte zei... ‖
157
Capitolul 9
M
arele vizir Ibrahim, al doilea om al imperiului turcesc, după
sultan, se dovedea un bărbat înţelept, aplecat mai puţin spre
războaie decît faimosul său înaintaş Sinan-paşa. Fără a lepăda
puterea oştilor, pe care le întărise după o lungă perioadă de frămîntări,
Ibrahim credea mult în chibzuială şi înţelepciunea unei guvernări paşnice.
Graniţele imperiului erau atît de întinse, încît nu cuceriri noi ar fi asigurat
puterea Porţii Otomane, ci consolidarea lor. Marele vizir înţelesese acest
lucru şi urmărea cu răbdare o astfel de politică. Abia după ce va fi ordine
desăvîrşită între graniţele largi, s-ar fi putut porni la noi cuceriri. Falnicul
Sinan-paşa se arătase nechibzuit, la vremea sa, purtînd războaie
îndelungate pentru cucerirea Apusului, crezînd că prin jafuri şi mucareruri
va menţine puterea economică a imperiului. Astfel de venituri se arătaseră
nesigure, fiindcă atîrnau totdeauna de succesele mili tare. Provinciile slab
administrate pe timpul lui Sinan, lipsa mîinilor tinere de lucru, de bucate ce
întîrziau să vină de la popoarele învecinate dăduseră loc la o foamete
cumplită. Ea se simţise chiar în Constantinopol. Ibrahim vedea limpede
starea slabă de lucruri rămasă de la Sinan. Într-o astfel de situaţie trebuia
pornit cu răbdare şi chibzuială. Numise dregători noi în provincii. Slobozise
o parte din oştile netrebnice, de adunătură, întărind mîna de lucru a
meşteşugarilor şi agriculturii şi încurajase negoţul. Scăzuse tributurile şi
mucarerurile neamurilor supuse imperiului, socotind că e bine să primeşti
mai puţin, dar sigur. Roadele muncii lui începeau să se arate, însă ele nu
puteau progresa rapid decît în condiţii de pace. El ştia că urmînd acest
drum mai lung, poate peste cîţiva ani Imperiul Otoman va deveni o mare
putere economică. Iar cînd există asemenea forţă, războaiele se poartă uşor,
cu sorţi de izbîndă. Emirii, setoşi de bogăţiile adunate prin jafuri, cîrtiră
împotriva lui, dar Ibrahim îşi văzu de treabă, chiar dacă sultanul se arăta
nerăbdător să-şi întindă stăpînirea peste Apus. Tratativele de pace cu
Rudolf al doilea arătau noua politică bazată pe înţelepciune. Ibrahim avea
nevoie de răgaz pentru a construi temeinic. Totuşi, grijile erau multe.
Schimbarea din Transilvania, unde polonii aveau amestecul lor, îl punea pe
gînduri. Era limpede că polonii urmăreau a face graniţă pe Dunăre.
Hatmanul Zamoyski coborîse cu oaste mare mai jos de Zim, gata a se uni
cu Andrei Báthory. O graniţă polonă la Dunăre ar fi însemnat primejdie
permanentă pentru Imperiul Otoman şi pierderea influenţei în Moldova şi
Ţara Românească. Andrei cerea la Constantinopol firman de domnie,
158
obligîndu-se cu plata unui tribut anual. Ibrahim l-ar fi preferat la Dunăre

pe cardinal lui Mihai-vodă, omul ce făcuse în ultimii ani atîtea stricăciuni
imperiului. I-ar fi dat cu dragă inimă firman de domnie lui Andrei, ce se
dorea principe al Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, sperînd astfel
în alungarea definitivă a lui Mihai-vodă, însă amestecul polonilor îl ţinea
în cumpănă. Mişcările generalului Basta la graniţa de nord a Transil
vaniei arătau limpede că Rudolf al doilea urmărea slăbirea influenţei
turceşti deasupra Dunării. Boris Gudunov, ţarul muscalilor, adunase în
jurul său oşti mari, formate din gruzini, georgieni şi siberieni. El trimite a
soli la Praga şi însemnate daruri la Bucureşti. Ce urmărea ţarul din
Moscova? Tătarii, atît de supuşi dorinţelor turceşti şi ascultători la
războaie, erau ameninţaţi direct de oştile muscalilor.
Aşezat pe un minunat covor ţesut în Anatolia de şase fete ce nu
cunoscuseră dragostea, Ibrahim căta îngîndurat înaintea sa. Cele două
perne aşezate sub el, măiestrit lucrate în piele şi aur, împodobite la colţuri
cu pietre scînteietoare, le primise în dar de la domnul Barton, amba sadorul
Angliei la Constantinopol. Marele vas de aur în care cărbunii aprinşi
mistuiau ierburi frumos mirositoare, era un dar al lui Andrei Báthory.
Botforii de mătase cu vîrfurile de aur şi tivurile prinse în mici şi delicate
pietre preţioase veneau ca un semn de omagiu din nordul Africii. Două
covoare la care se lucrase vreme de zece ani era o mică atenţie de la graniţa
persană. Cingătoarea bătută în nestemate, un avans al ducelui de Toscana.
Doisprezece cai cu şeile bătute în aur şi argint fuseseră aduşi pe corăbii de
la supuşii arabi. Patru dansatoare cu trupurile frumoase ca nişte minuni,
ce-şi purtau graţia dansului prin mişcarea suavă a mîinilor, erau darul
unui prinţ indian. Colierele de perle veneau ca un semn de supunere,
tocmai de la Marea Roşie. Popoarele din jur îşi arătau prietenia sau teama,
dovedind prin sutele de daruri scumpe că Imperiul Otoman era încă
puternic.
Ibrahim se întoarse din nou la vechile gînduri. Dacă-i dădea steag de
pace lui Mihai-vodă, întărea puterea acelui mare războinic, ce putea pune
în primejdie Constantino polul. Dacă o parte dintre conducătorii popoarelor
creştine s-ar fi trezit şi i-ar fi adus oşti lui Mihai, întregul Imperiu Otoman
s-ar fi aflat în mare cumpănă. Din fericire, creştinii nu erau uniţi între ei,
cătînd interese mici, nevă zîndu-le pe cele mari. Vicleanul domn al Ţării
Româneşti negociase la Praga poate tocmai în această privinţă. Uşile închise
ale tratativelor dovedeau planuri însemnate. E drept că Mihai-vodă nu mai
avea oşti, da nu avusese nici cu cinci ani în urmă, cînd scosese ţara de sub
turci şi pîrjolise Balcanii pînă aproape de Constantinopol. Oare cu adevărat
ghiaurul nu mai avea dinţi să muşte? Greu de crezut. Şi la fel de greu de
crezut era faptul că un imperiu atît de puternic nu reuşise ani de-a rîndul
159
să-l zdrobească pe Mihai-vodă.

— Să vină ceauşul Mustafa! strigă el.
Un bărbat înalt, uşor deşirat, cu ochii arzători şi ageri se apropie de
covor bătînd temenele adînci. Caftanul său lipsit de podoabe ascundea o
îmbrăcăminte simplă, de oştean. Vizirii aflaţi la capătul sălii îl priviră cu
duşmănie rău ascunsă. Dar Ibrahim îl preţuia mult, ştiindu-l şiret fără a fi
lacom, războinic viteaz fără a pripit, înţelept, însă fără aplecare spre
moliciunea gîndurilor. De multe ori se sfătuise cu el, trecînd peste viziri cu
bună ştiinţă.
— Cui crezi tu că ar fi bine să-i dăm steagul? Lui Mihai, sau lui Báthory?
— Strălucitorule! grăi Mustafa cu prudenţa omului chib zuit. Ghiaurii din
Ţara Românească au un proverb înţelept care sună astfel: „Între două rele,
alege-l pe cel mai mic‖.
— Şi care ar fi după tine cel mai mic?
— Alah e mare! îşi împreună mîinile ceauşul. Numai Alah poate face
asemenea deosebire fără a cerceta. Noi trebuie să căutăm adevărul cu
răbdare şi migală. Principele Andrei cere firman de recunoaştere avîndu-i în
spate de poloni. Mihai-vodă parcă doarme ca un dulău bătrîn şi viclean în
culcuşul din Bucureşti. El nu cere nimic. De ce oare e atît de grăbit
principele Transilvaniei? De ce oare Mihai nu-şi părăseşte culcuşul şi nu
cere nimic? Fiindcă primul are nevoie de aprobarea noastră pentru a intra
în Ţara Românească. Al doilea, adică Mihai, are nevoie de timp. Cine îşi
închipuie că domnul Ţării Româneşti şi-a rupt dinţii prin slobozirea oştilor
nu se dovedeşte hărăzit cu multă înţelepciune. Iată că şeitanul din
Bucureşti a făcute unele tratative la Praga. Şi-a trimis acolo cei mai buni
oameni ai săi. Viclenii Cae Indru, Costache Caravană, Ducu şi Chirilă au
ştiut să cîştige bunăvoinţa împăratului şi cred că au menţinut-o la tratative.
Mihai face paşi chibzuiţi, dar siguri. Cel căzut în neputinţă nu se gîndeşte
la fapte de arme aşa ca el, ci caută a-şi salva pielea.
— Astea le cunosc şi eu, dar cum ajungem la adevăr? îl întrerupse
marele vizir.
— Numai căutînd, strălucitorule! Mihai are nevoie de timp, ştiind că
acesta lucrează pentru el. Dacă n-ar fi fost tratativele de la Praga, l-am fi
crezut un domn sfîrşit. Afară de cazul în care o fi negociat la Praga plecarea
lui din ţară, însă nu-mi vine a crede. Îţi aminteşti, strălucitorule, că în
urmă cu ani, cînd s-au dat bătăliile de la Şerpăteşti şi Putinei între valahi şi
tătari, noi eram siguri de înfrîngerea ghiaurului? Mihai nu avea oşti
împotriva a treizeci şi ceva de mii de tătari, fără a mai pune la socoteală cei
aproape douăzeci de mii de turci. Într-o noapte a apărut o armată de tineri
valahi îmbrăcaţi toţi ca unul. Armata aceea i-a spart pe tătari. Cînd şi unde
s-a format o asemenea armată? Cine ştie dacă acest mare războinic, mai
160
viclean decît vulpea, nu pregăteşte pe undeva astfel de oşti. Dacă a slobozit

oas tea mare doar de ochii lumii? Dacă are altă oştire ascunsă pe undeva?
— Îi lipseşte aurul, grăi Ibrahim. Iscoadele noastre ne-au adus vestea că
de doi ani nu s-au strîns biruri. Mihai gospodar înţelept. El a înţeles că
trebuie să-i dea poporului răgaz de refacere. În ultimii ani s-au ridicat în
Ţara Românească o seamă de tîrguri. Satul Ploieşti, prin grija domnului, a
devenit un tîrg însemnat. Tîrgovişte, Craiova, Buzău, Piteşti şi altele s-au
mărit, iar meşteşugurile lor atrag negustori de pretutindeni. Satele s-au
refăcut frumos cu case bune, iar cîmpurile dau rod bogat. Au fost înnoite
viile de pe dealuri şi s-au înmulţit stupii. Cirezile de vite, oile şi porcii s-au
întreit într-o vreme atît de scurtă. Dacă Mihai va avea pace, şi el ştie lucru
acesta, peste cîţiva ani Ţara Românească va întrece în belşug alte ţări.
Mihai a prevăzut importanţa negoţului şi a dat patente de liberă trecere
negustorilor străini. Dar aur nu are cîtă vreme nu strînge biruri.
— Strălucitorule! grăi Mustafa îngîndurat. Dacă am cerca să-i vedem
ghearele marelui războinic Mihai?
— Cum?
— Ne-ar trebui o oştire mică. Nu mai numeroasă de şapte-opt mii de
iatagane.
— La ce?
— La o încercare de prădăciuni în Oltenia, atît de dragă domnului Ţării
Româneşti. Dacă Mihai mai are ghearele ascuţite, le va scoate din tecile lor
prin vreo oştire ascunsă. Iar dacă nu le mai are, va striga zadarnic după
ajutor la suzeranul său Andrei. Însă tare mă bate gîndul că Mihai are o
oaste ascunsă pe undeva.
— N-ar fi rău! aprobă Ibrahim luminîndu-se bucuros de asemenea idee.
Polonii şi Rudolf al doilea nu vor socoti un act de război atacul cu asemenea
oaste mică ce iese la obişnuitele jafuri. Ne ridicăm pînă la Craiova şi ne
retragem grabnic. Azi nu ne convin lupte cu polonii şi împăratul mai ales că
Boris Gudunov e gata să-i ajute cu oşti mari.
— Dar nu e totul, interveni Mustafa. Mihai-vodă trebuie să afle din timp
că asemenea oaste urcă spre Dunăre, spre a-şi putea scoate la vedere
armata ascunsă, dacă o are.
— De asta să nu te îngrijeşti! zîmbi marele vizir. Mihai totdeauna află din
timp orice ameninţare. Asta crezi că ar fi de-ajuns pentru a-i afla gîndurile?
— Nu! O solie turcească la Bucureşti şi o alta la Alba-Iulia, îndată după
atacul nostru, ne-ar putea apropia de adevăr. Totdeauna la tratative şi
discuţii scapă unele vorbe ce pun în lumină gîndurile celui din faţa ta. Abia
după aceea vom alege între Mihai şi Andrei. Abia atunci vom şti cui să-i
dăm steag.
— Cine crezi că ar putea face o astfel de solie vicleană?
161
— Paşa Khidr, strălucitorule! Puţini s-au folosit, din păcate, de harurile

înţelepciunii sale.
„Îl ştiu, gîndi Ibrahim. E glumeţ şi viclean. La tratative discută
prieteneşte, rîde mereu, însă fiecare frază a lui ascunde o capcană. Totuşi
cunosc unul mai bun decît el. Acest Mustafa care îl întrece în şiretenie şi
înţelepciune. El cumpăneşte cu grijă fiecare lucru. Sau, mai bine, îi trimit
pe amîndoi. Mustafa şi Khidr vor face treabă la Bucureşti şi Alba-Iulia.
Amîndoi se vor completa de minune. Greu va fi pentru ghiauri să ascundă
ceva de agerimea acestora. Iar dacă se întîmplă ca legăturile dintre Andrei şi
poloni să fie doar zvonuri, îi dau acestuia firman de recunoaştere peste
Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Păstrez pentru Mihai veche
prietenie, dar interesele imperiului sînt mai presus de prietenie. Păcat că nu
am un general ca el! Mustafa şi Khidr vor pleca la Bucureşti cu cîteva
daruri din partea noastră pentru Mihai. Măcar prin daruri va înţelege că nu
l-am uitat.‖
Era în ziua de 24 iulie a anului 1599.
162
Capitolul 10
L
a 28 iulie intră prin poarta de sud a Bucureştilor un călăreţ al
cărui cal înspumat dovedea grabă mare şi drum lung. Era un
bărbat înalt, cu faţa frumoasă, cu buza de jos veşnic adusă înainte
parcă a batjocoră. Gărzile palatului domnesc îl recunoscuseră pe vestitul
luptător Niţă Praştie şi-l sloboziră înăuntrul zidurilor fără a-i mai pune
obişnuitele întrebări.
Un ceas mai tîrziu, pe uliţele Bucureştilor trecu un zvon, ca o răceală, ce
aduse multă nelinişte. O oştire turcească urca prin Balcani cu ameninţare
asupra Ţării Româneşti. În vreme ce locuitorii Bucureştilor comentau
asemenea ştire căzută ca un trăsnet, Mihai-vodă ţinea sfat de taină în
cămara lui de lucru cu puţinii boieri şi prietenii apropiaţi ce putură fi
strînşi în grabă mare.
— Sînt cam la şapte-opt mii de iatagane, zise Niţă Praştie, deschizînd
Sfatul la porunca domnului. Oaste uşoară, fără tunuri. Cei patru sute de
tineri ai mei, ascunşi prin pădurile Balcanilor, vor face unele stricăciuni,
însă nu prea mari. Numai oştile greoaie, cu muniţie şi tunuri multe, pot
avea necazuri la un astfel de drum.
Auzind asemenea veste, pe feţele căpitanilor, boierilor şi prietenilor lui
vodă se aşternu îngrijorarea. Doar cinci dintre ei zîmbeau, iar aceştia erau
vodă, Cae Indru, Costache Caravană, Ducu cel Iute şi Chirilă Zece Cuţite.
— Aştept păreri! grăi vodă.
— Păreri, măria-ta? se miră Aga Leca. Iată că vechiul nostru plan are
cusururi dintre cele mai rele. Am crezut că prin slobozirea oştilor noastre,
duşmanii se vor pîndi între ei dîndu-ne nouă răgaz de timp. Atunci mi-am
spus păre rea şi mi-am arătat neîncrederea. Iată că turcii vin peste noi.
Bine că-i avem la Bucureşti pe cei şase mii de oşteni rămaşi din oastea
mare. Din păcate, mi-e teamă de ceilalţi duşmani, auzind călcarea turcilor,
se vor năpusti degrabă asupra Ţării Româneşti.
— Nici vorbă despre aşa ceva, îl întrerupse Cae Indru. Cînd au mai
atacat turcii doar cu opt mii de oşteni? Niciodată, prieteni.
— Atacă acuma, grăi Aga Leca.
— Nu-i firea lor, zîmbi Mihai-vodă. Ei vin peste noi sau cu gînduri de jaf,
sau spre a ne cerceta puterile. Acum turcii se află în tratative cu Praga. Ei
nu au destulă putere pentru a se înfrunta cu oştile împăratului şi cu
polonii. Dovadă e faptul că prin Balcani se mişcă o oştire măruntă.
— Să dea Dumnezeu! murmură Preda Buzescu. Avem ceva oştire în
163
Bucegi, însă nu pe cît ne-am dori. Cred că e bine să o scoatem dinaintea

turcilor. Cei cinci mii opt sute de tineri dimpreună cu cei din Bucureşti,
adică aproape douăsprezece mii de oameni, îi vor aştepta pe turci la
Dunăre. Trebuie să-i zdrobim atît de iute încît nici să nu se bage de seamă
că a fost război. Să-i tăiem pînă la unul. Să umplem Constantinopolul de
spaimă. E prima oară cînd numărul nostru îl întrece pe al turcilor.
— Planul nu e rău, Predo! rîse domnul ţării. Are totuşi unele cusururi.
Încă nu a sosit vremea să scoatem la vedere Armata Bucegilor. E prea
timpuriu. Pe aceasta o ţin pentru Transilvania. Iar pînă în toamnă sper să o
ridicăm la peste opt mii de oameni. Pe marele vizir Ibrahim îl cunosc bine.
Cîndva am fost prieteni. Dar pe vremea aceea el nu era mare-vizir, eu nu
eram domn al Ţării Româneşti. Ibrahim e înţelept. El ne încearcă doar
puterile. Aici e cheia. Cum îi răspundem? Ieşim cu oştile dinaintea lor, sau
facem ceva harţă, nelăsîndu-i a jefui în voie?
— Măria-ta! se amestecă Indru. Îmi trebuiesc şase sute de călăreţi buni.
Niţă Praştie are patru sute la poalele Balcanilor. Ei bine, cu cei şase sute voi
trece Dunărea în noaptea asta peste Cîrna Mică şi ne vom strecura neştiuţi
pentru a ne împreuna cu ai lui Niţă. Sînt de părere să nu punem stavilă cu
alte oşti, dar nici să nu-i lăsăm pe turci a-şi face de cap. Apoi, oştirea ce
vine spre noi poate de la Daud, sau de undeva de pe aproape, nu se
aşteaptă la ameninţări asupra sa dincolo de Dunăre. În astfel de prilejuri
paza taberelor e slabă.
— O mie de oameni împotriva a şapte-opt mii e moarte sigură, grăi banul
Manta.
— Nu totdeauna, zîmbi Cae. Domnia-ta ai făcut cîteva minuni împotriva
tătarilor cu o oaste la fel de mică.
— Adevărat! se înveseli Manta. Dacă nu primeam ajutoare la vreme...
— Planul lui Cae e plin de înţelepciune, grăi Vodă. Un atac prin
surprindere la vreme de noapte aduce totdeauna foloase mari. Noi i-am mai
bătut astfel pe tătari şi pe turci. Cînd eşti luat din somn, nu mai hotărăsc
nici vitejia nici numărul oştenilor. Iar cîtă vreme nu scoatem oastea să-i
înfruntăm puternic, vechiul meu prieten Ibrahim nu va şti despre noi mai
multe decît cunoaşte azi.
Cu acesta Sfatul de taină luă sfîrşit. Erau ceasurile cinci după prînz.
*
Puţin înainte de miezul nopţii, pescarii de la Cîrna Mică, aşezare pe
Dunăre nu departe de Giurgiu, avură trudă multă. Ei folosiră bărcile pentru
a scoate din ţară şase sute de tineri călăreţi. Cae, Chirilă, Ducu, Niţă
Praştie şi Costache privegheau buna rînduială a trecerii peste Dunăre. Nici
o lumină nu se văzu în noaptea aceea în satul pescăresc sau pe marele
164
fluviu. Nici strigătele obişnuite ale oştenilor nu se auziră în tăcerea adîncă a

nopţii. Potecile ştiute de ei şi mai ales de Niţă Praştie, care lucra de peste
trei ani sub poalele Balcanilor, fură întrebuinţate cu folos. Cei şase sute se
mişcau sprinteni prin păpurişul înalt, oco lind ochiurile de apă ce pustiau
locurile departe. Curînd ieşiră la margini de păduri, pe sub dealuri, pe
creste, ferind cu grijă aşezările omeneşti. Şase sute de tineri plini de curaj
ieşiră din ţară la vreme de noapte avîntîndu-se prin locurile controlate de
turci şi nu se ştia cîţi vor mai face drumul îndărăt. Cînd se lumină de ziuă,
Dunărea rămăsese departe în spatele lor. Poposiră peste zi în văgăunile
unei păduri ce părea să nu aibă margini. Pîraiele cu apa limpede ca oglinda,
iarba voinică şi grăunţele din desagii oştenilor îndestulară caii. Renumitul
caş românesc, pîinea fragedă de casă şi vinul din ploştile de lemn, răcit cu
apa rece a izvoarelor, potoli foamea tinerilor bărbaţi. Armele celor şase sute
de oşteni i-ar fi mirat pe mulţi cunoscători. Fie care tînăr purta la şold un
topor cu fierul lat, iar la brîu un pistol şi un cuţit. Acestea şi mai ales
topoarele erau vechile arme ale românilor, necruţătoare la atacurile de
noapte. Rămaseră toată ziua adînc înfundaţi în hăţişurile pădurii. Cea mai
mică greşeală i-ar fi costat viaţa. În spatele lor şi în oricare parte se aflau
aşezări unde turcii dispuneau de garnizoane puternice. Doar neobositul
Niţă Praştie, îmbrăcat într-un caftan ponosit, călare pe un cal costeliv de
rasă proastă, cu încălţările rupte, ieşi la drum şi se pierdu curînd printre
numeroasele dealuri. Turcii puseseră preţ pe viaţa lui o mie de ţechini de
aur, dar anii treceau fără ca cineva să-i poată da de urmă. Îşi avea gazdele
lui sigure printre bulgari, sau culcuşuri tainice în munţi. Micile oştiri
turceşti, în trecere prin Balcani, suferiseră adesea pagube mari la vreme de
noapte. Chiar garnizoanele păţiseră necazuri la muniţii sau la tunuri.
Datorită lui Niţă şi oamenilor săi, la pragul Balcanilor domnea o
permanentă stare de nesiguranţă. Grupurile mici de oşteni turci care
treceau Dunărea la jafuri de vite şi oi, sau veneau cu prăzi din Ungaria şi
Serbia, ori cu tributuri şi mucareruri, cădeau adesea sub securile oamenilor
lui Niţă. Cînd turcii făceau căutări mari folosind oaste numeroasă, Niţă îşi
trecea oamenii în ţară. Prietenii bulgari îi anunţau primejdia din timp, sau
puneau mîinile pe arme gata să-l sprijine cu vieţile lor. Gazdele lui, de
obicei bulgari săraci, cunoşteau preţul denunţului, dar trecuseră trei ani şi
nu se găsise un singur bulgar să-şi fi spurcat sufletul cu o trădare pentru
frumoasa avere de o mie de ţechini. Creştinii de sub Dunăre îi scorniseră
cîntec viteazului român, iar turcii îl porecliseră El Şeitan, adică Diavolul.
Multe zvonuri şi le gende se ţesuseră în jurul lui. Oamenii le înfrumuseţau
şi adăugau la ele tot ce le-ar fi lipsit. Chiar turcii, mari iubitori de vitejii,
înfloreau legende în jurul numelui acestuia. Niţă merita din plin asemenea
cinste. Nici pasărea n-ar fi putut să treacă spre graniţa Ţării Româneşti fără
165
ştirea lui. Plin de înţelepciune, aşezase pîndari pe crestele munţilor, prin

strîmtori şi prin văi, iar bulgarii localnici îi adunau ştiri. Multe cirezi de vite
şi oi scoase din mîinile turcilor erau împărţite la vreme de noapte printre
localnici. Multe luau drumul Ţării Româneşti.
Cînd se aşternură umbrele serii, veniră în pădure doi tineri bulgari ce
călăreau destoinici pe deşelate. Erau oamenii trimişi de Niţă. Conduşi de
aceştia, oştenii lăsară drumul spre sud şi apucară către apus. După cîteva
ceasuri de drum prin locuri grele, necunoscute, departe de drumuri, opriră
în coama unui deal împădurit. Niţă le ieşi înainte. Se aflau cu el patru sute
de români şi peste o sută de bulgari dornici de a ridica topoarele împotriva
turcilor. Cele două mici oştiri aşteptau porunci în vreme ce Niţă, Cae, Ducu,
Costache şi Chirilă ţineau Sfat de taină.
— Turcii au pus tabără de noapte dincolo de lanţul dealurilor, spuse Niţă
Praştie. Se află acolo o vîlcea întinsă. Prin mijlocul vîlcelei curge un pîrîu cu
apă bună pentru oameni şi cai. În jurul vîlcelei au pus străji, după obiceiul
lor, cîte două la o sută de paşi, iar în mijloc au ridicat un cort cu steagul
comandantului. Zgomotul din tabără nu s-a potolit. Focurile la care oştenii
îşi pregătesc cina se văd pînă departe.
— Lăsăm caii aici, zise Cae. Drumul pînă la tabără îl facem pe jos. Niţă,
tu rămîi să aduci oamenii! Eu, Chirilă, Ducu şi Costache plecăm să facem
spărtură în zidul străjilor. Dacă se dă alarma în tabără să nu porţi de grijă!
Întorci oamenii la adăpostul pădurii de peste zi! Ne vedem acolo pentru a
hotărî altă încercare.
— E bine să nu atacaţi străjile înainte de miezul nopţii, observă Niţă.
Turcii le schimbă totdeauna la ceasul acela.
— Aşa mă gîndeam şi eu, interveni Costache. Vom pîndi schimbarea
străjilor şi abia după un ceas începem să facem spărtura. O sută să rămînă
la cai. Ceilalţi e bine să se apropie de vîlcea pentru a nu pierde timp cu
aducerea lor. Semnalul nostru va fi un ţipăt de bufniţă.
Tinerii prieteni se mistuiră în umbra copacilor pe direcţia arătată de
Praştie. Noaptea era calmă, tihnită. Undeva pe vale, focurile din tabăra
turcească mureau treptat.
„Pentru a cîta oară greşesc comandanţii turci? se întrebă Cae. Trufia lor
nemărginită le-a adus multe necazuri. Numai un comandant lipsit de
înţelepciune pune un singur rînd de străji în jurul oştirii ce se odihneşte.
Un om chibzuit n-ar fi lăsat vîrfurile dealurilor fără pîndari. Acest popor de
mari viteji suferă pierderi datorită îngîmfării. De sute de ani duşmanii lor au
fugit îngroziţi văzîndu-le hărnicia pe cîmpul de luptă. De sute de ani turcii
greşesc nesocotind viclenia altora. Noi i-am bătut mereu fiindcă le-am
cunoscut slăbiciunile.‖
Cei patru tineri se aflau pe o spărtură de la muchia de jos a dealului.
166
Pîrîul ce tăia valea în două clipocea molcom. Greierii cîntau a linişte. Pe

buza spărturii, două străji dormeau culcate peste iatagane. Cuţitele lui
Chirilă şi Costache le luară din somn, iar împrejur greierii nu-şi continuară
cîntecul.
— Al doilea post de strajă trebuie să fie dincolo de pîrîu, şopti Ducu.
Trecură pîrîul aţinîndu-se în umbra tufelor mici şi se tîrîră prin iarba
fragedă. Nimic nu se clintea în jurul lor. Doar din tabără venea ceva zgomot
de vînzoleală a cailor. Alte străji şedeau pe o ridicătură de pămînt în spatele
unor tufe. Cae şi Ducu, neîntrecuţi în arta de a se tîrî fără zgomot, făcură
un mic ocol pentru a le cădea în spate. Fiecare mişcare a lor avea
încetineala melcilor. Timpul trecea înfiorător de greu pentru Costache şi
Chirilă, rămaşi în urmă la adăpost sigur. Noaptea nu era nici luminoasă,
nici închisă de nori mulţi. Două umbre se ridicară din iarba înaltă. Două
cuţite sclipiră prin aer. Două icnituri slabe arătau singurul zgomot.
Nepricepuţii ce nu ştiau să prindă cu palma gura celui lovit şi să se arunce
la vreme peste el, curmîndu-i zbaterea, întîmpinau totdeauna mari
neajunsuri din partea zgomotelor. Dar Cae şi Ducu, buni cunoscători ai
acestor taine, lucrară fără greşeală.
Se uniră cu toţii şi porniră mai departe folosind cu grijă, tufele sau iarba.
După un ceas de trudă, cercul de străji din jurul taberei căzuse. Apoi se
auzi un ţipăt de bufniţă. De pe dealul din apropiere răspunse unul
asemănător. Noaptea, trecută mult dincolo de jumătatea ei, îşi astîmpăra
zăpuşeala. O mie de oşteni înconjurau tabăra tîrîndu-se prin iarbă. Dar, ca
de obicei, unde sînt mari aglomerări de oameni, se întîmplă ca unii să nu
aibă somn. Acesta era necazul de care se temeau mai mult conducătorii
românilor. Al doilea necaz putea să vină din partea cailor ce se dovedesc
neliniştiţi simţind primejdia. Îndrăzneţii tineri conduşi de cei cinci
comandanţi, ajunseră doar la douăzeci-treizeci de paşi cînd vînzoleala cailor
cunoscu opintire mare, iar strigătele de spaimă sparseră tăcerea nopţii.
Comenzi scurte, lipsite de obişnuita fereală îi aruncară pe români asupra
taberei. Luaţi din somn, turcii puneau stavilă slabă. Răcnetele de moarte
umplură vîlceaua. Cae, Chirilă, Ducu şi Costache ajunseră lîngă cortul
comandatului în acelaşi timp. Străjile cortului se aflau undeva în
învălmăşeală. Mahmud-paşa, un bărbat voinic ce nu împlinise patruzeci de
ani, pe jumătate dezbrăcat, prinse iataganul. Cuţitul lui Cae aruncat cu
meşteşug doar de la cinci paşi îi străpunse braţul. Din culcuşul
comandantului o tînără femeie privea cu groază.
Era o bulgăroaică pescuită cu forţa celor puternici.
— Fugi! strigă Costache în bulgăreasca lui stîlcită.
Fata nu aşteptă să i se spună de două ori şi porni aproa pe despuiată,
ferindu-se de grupurile încăierate, pînă cînd ajunse pe o coastă împădurită
167
a dealului. Acolo îşi adună puterile zăbovind lîngă un copac uriaş, apoi o
rupse la fugă şi multă vreme fu urmărită de strigăte de moarte.
În timp ce tînăra fată se pierdea după dealuri, turcii care nu apucară să
scape din cercul de fier al atacatorilor simţiră uşurare. Românii se
retrăgeau grupaţi strîns, folosind firul pîrîului. Despre o urmărire din
partea celor din tabăra adversă nici nu putea fi vorba. Turcii nu-şi
reveniseră, iar cei mai lucizi dintre ei nu bănuiau că fuse seră atacaţi doar
de o mînă de oşteni. Peste un ceas, nouă sute şi ceva de români goneau
spre ţară parcă mînaţi de furtună. Caii celor ce lipseau dintre ei alergau
alături, fără stăpîni. În tabăra turcească numărătorile se făcură abia la
ziuă. Două mii cinci sute de morţi şi răniţi arătau trecerea românilor pe
acolo. Mahmud-Paşa călărea între Ducu şi Caravană. Fruntea lui căzută
spre piept se ridica rar spre Chirilă, care purta marele steag verde al
Imperiului Otoman. Fusese o luptă sau un vis rău?
În ziua de 5 august se întîmplară la Bucureşti două evenimente mari.
Locuitorii Capitalei îi primiră în zori cu urale pe cei şase sute de viteji ce
spărseseră prin vicleşug, oastea duşmană departe de graniţa Ţării
Româneşti. Apoi, la puţină vreme după prînz, fură anunţaţi soli ai turcilor.
Mihai-vodă îi trimise în calea lor pe Cae Indru şi Preda Buzescu, dimpreună
cu o sută de oşteni. Mustafa şi Khidr, însoţiţi de cincizeci de spahii frumoşi
ca zeii pe caii lor harnici, fură salutaţi de gărzile româneşti la o poştă de
Capitală. Cae făcu prezentările de rigoare zîmbind curte nitor. Mustafa şi
Khidr, ce aflaseră în drumul lor despre marele dezastru în care căzuse
oştirea lui Mahmud-paşa, zîmbiră la fel, ca şi cînd n-ar fi ştiut nimic.
*
Domnul Ţării Româneşti primi solii în marea sală a tronului. Curtenii
îmbrăcaţi strălucitor se rînduiră frumos lîngă pereţi făcînd culoar viu.
Khidr, mărunţel, rotofei, cu faţa aplecată spre veselie şi ochii rîzători, părea
un prieten al casei venit în ospeţie. Mişcările lui degajate nu arătau nimic
din obişnuita rigiditate a solului unei mari puteri. Mustafa, cu faţa
prelungită, blîndă, arăta mai degrabă a schivnic depărtat cu firea de
patimile omeneşti, decît a sol al Porţii Otomane. Se ploconiră adînc în faţa
lui Mihai-vodă, lucru de mirare la solii turcilor ce-şi arătau de obicei
aroganţa înaintea conducătorilor popoarelor mici.
— Măria-ta! grăi Khidr într-o bună românească. Aducem la voi pacea
marelui sultan.
— Şi prietenia marelui vizir Ibrahim, îl completă Mustafa.
— Frumoase cuvinte! zîmbi vodă. Dar vă lipseşte întărirea lor. Nu văd la
voi marele steag de pace.
— Doamne! rîse Khidr. Oare dragostea dintre popoare stă în semnul
168
lucrurilor sau în inimi?

— În inimi, aprobă vodă. Însă cuvintele de dragoste fără dovezi sînt ca
păsările fără aripi.
— Adevărat, măria-ta! se înclină inteligentul Khidr. Vor veni şi aripile cît
de curînd. Tratativele noastre sper să aducă steagul de pace atît de rîvnit la
Bucureşti.
— Şi la Constantinopol, completă Mihai-vodă.
— Fără îndoială, măria-ta! recunoscu Khidr. Şi Constan ti nopolul
doreşte pacea iar azi, ştiindu-vă slabi şi neajutoraţi, aruncă el o nadă,
mărinimia Porţii Otomane se arată prin solii trimişi la Bucureşti. Iată deci şi
unele dovezi de dragoste acum cînd puterea voastră a scăzut cu totul.
Domnul Ţării Româneşti simţi cursa vicleană ce căuta a afla puterea
oştilor sale, astfel că răspunsul chibzuit nu dezvălui nimic dibaciului sol.
— Totdeauna am fost o putere mică faţă de Imperiul Turcesc, zise
continuînd să zîmbească.
— Dar niciodată atît de slabi ca acum, interveni Mustafa încercînd să
forţeze răspunsul direct la întrebarea iscusită a lui Khidr.
— Ah! rîse vodă. Credeam că-mi veţi vorbi despre Impe riul Otoman, care
trece azi printr-o perioadă de refa cere. Prietenul meu Ibrahim e un bărbat
înţelept. El ştie că azi pacea îi aduce numai foloase.
— Şi vouă, completă Khidr, ascunzîndu-şi nemulţumirea.
— Adevărat! La vreme de pace se făuresc bunuri.
Cu aceste vorbe ale domnului Ţării Româneşti, ceremonia primirii solilor
luă sfîrşit. Dar vodă ştia că greutăţile vor începe abia peste un ceas, cînd
vor începe tratativele. Cei doi soli se dovedeau peste măsură de vicleni. Era
pentru prima dată cînd turcii foloseau la Bucureşti viclenia în locul
aroganţei. Marele vizir Ibrahim îndruma politica imperiului pe un drum nou
şi solid.
Solii împărţiră daruri de seamă. Vodă primi o sabie frumoasă de Toledo
cu mînerul bătut în nestemate. Validè, mama sultanului, îi trimetea lui
Pătraşcu, tînărul fiu al lui Mihai, o minunată cingătoare cu cataramele de
aur, un caftan împodobit cu mărgăritare şi un cal alb căruia nu-i lipseau
gătelile scumpe.
Khidr şi Mustafa, amestecaţi printre curteni, îl căutară pe Cae Indru ,
curioşi a-l cunoaşte pe omul a cărui faimă se dovedea mai mare la
Constantinopol decît la Bucureşti. Chirilă, Costache, Cae şi Ducu şezură
de taină cu ei multă vreme.
În timp ce la Bucureşti masa tratativelor îşi aştepta oas peţii, Niţă
Praştie şi cei patru sute de viteji se împreunară cu alţi o mie de oşteni
aduşi de Manta şi se răspîn diră în pază pe Dunăre. Dar oastea fostului
paşă Mah mud, atît de crunt lovită la vreme de noapte, cobora spre Daud
169
să-şi refacă puterile. Astfel ameninţarea turcilor căzu cu totul.

În jurul mesei luară loc Indru, Preda Buzescu, Leca, Costache şi
Calomfirescu. Domnul Ţării Româneşti nu se arătă acolo, ceea ce-i
descumpăni pe cei doi soli. Prin lipsa lui de la tratative, Mihai-vodă le arăta
limpede că impunea o linie nouă privitoare la nivelul discuţiilor. El era
domnul ţării, iar ei doar trimişii sultanului. Niciodată nu se mai întîmplase
una ca asta. Conducătorii popoarelor mici şedeau la discuţii chiar cu cei
mai mărunţi demnitari ai turcilor, în faţa cărora se aplecau de multe ori cu
umilinţă. Să fie oare azi atît de puternic Mihai-vodă? Sau era doar un act de
bravadă vicleană?
— Efendi! deschise discuţiile Mustafa. Andrei Báthory, suzeranul vostru,
cere firman de recunoaştere din partea noastră. El se obligă să ne plătească
tribut ca stăpîn al Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Aşa stînd
lucrurile, el nu-l mai socoteşte domn al ţării pe Mihai-vodă.
— Dar asta o face din Alba-Iulia, nu din Bucureşti, răspunse Preda
Buzescu tăios. Vorbele acelui prinţ fluşturatic ar avea greutate dacă ar fi
stăpîn de fapt peste Ţara Românească.
— Va fi, zîmbi Khidr. Va fi dacă primeşte firman.
— Credeţi atît de mult în puterea acelui firman, efendi Khidr? interveni
Cae.
— Credem. El înseamnă încuviinţarea noastră să pornească spre Dunăre
şi nu văd cu ce oşti l-aţi putea opri.
— Cu cele turceşti, rîse Cae. Andrei va coborî însoţit de poloni. V-ar
conveni oare o graniţă polonă pe Dunăre? V-ar conveni oare să ştiţi pe
Dunăre o oaste polonă de cincizeci de mii de viteji sub comanda
înţeleptului hatman Zamoyski? Cine l-ar putea opri pe Zamoyski să intre în
Balcani?
— Facem scrisori de garanţie, se amestecă Mustafa înciudat.
— Cei puternici n-au respectat niciodată astfel de scrisori.
— Dar şi noi sîntem puternici, zîmbi Khidr.
— Fără îndoială! se amestecă rotofeiul Costache. Însă tare-mi vine să
cred că Porţii Otomane nu i-ar conveni să şadă veşnic pe picior de război.
— Vecinătatea unui popor mic nu vă ridică necazuri mari, întări Cae.
— Ne-am gîndit şi la asta, zise cu fineţe Mustafa. Ne-am gîndit să vă dăm
vouă steagul de pace, dar care ar fi cîştigul? Îi puteţi voi opri pe Báthory şi
pe Zamoyski să coboare la Dunăre? Îi puteţi voi opri acum cînd întreaga
voastră oştire se ridică doar la şase mii de oameni?
— Atunci, care ar fi calea cea bună? ocoli Indru răspunsul la care se
aşteptau cei doi.
— Să-i dăm firman principelui, forţă nota discuţiilor înţeleptul Mustafa.
El şi polonii ne vor da scrisori de garanţie. Acestea fac oricum mai mult
170
decît asigurările voastre că-i veţi opri din drum.

— Dar n-am dat nici un fel de asigurări, interveni Costache.
— Cu atît mai rău, se posomorî Khidr.
— Rău pentru cine? întrebă Costache candid.
— Păi se înţelege că pentru voi.
— Numai la prima vedere, zîmbi Cae. Poarta Oto mană încearcă să vîndă
pielea ursului din pădure, vorba proverbului românesc. Sînt cinci ani de
cînd turcii nu mai au putere în Ţara Românească. Iar dacă nu au această
putere, despre ce discută aici solii acestora? Să înţelegem din vorbele lor
ameninţări după ce au rostit dorinţa lor de pace? Efendi, daţi acel firman
lui Andrei Báthory!
— Ah! sări Khidr. Domnia-ta poţi lua asemenea hotărîre?
— Pot. Sînt nepotul domnului Ţării Româneşti, deci primul om al său la
masa tratativelor. Dar să nu uitaţi că Praga şi Viena nu vor privi cu ochi
buni pasul vostru. Şi de asemenea să nu uitaţi că Mihai-vodă, în fruntea
celor o sută de mii de oşteni ai lui Rudolf al doilea, poate pîrjoli chiar
Constantinopolul.
Auzind asemenea vorbe, Mustafa şi Khidr, ciuliră urechile. Oare asta să
se fi discutat la tratativele de la Praga? Mihai-vodă în fruntea oştirilor
împăratului ar fi însemnat un pericol însutit mai mare decît hatmanul
Zamoyski. Apoi, polonii nu erau atît de puternici încît să ţină oşti la graniţa
de pe Dunăre. Şi, de fapt, ar fi fost puţin probabil să coboare spre sud. Iar
pe unele zvonuri nu se putea pune temei. Cei doi nu regretară că schimbară
nota discuţiei, fiindcă aflaseră lucruri însemnate, dar nici nu puteau forţa
prea mult, fără a produce o ruptură a tratativelor, neprielnică Porţii
Otomane.
— Vorbele noastre nu au pornit ca ameninţări, grăi Khidr cu un ton
blajin. La tratativele cu voi încercăm să găsim calea cea mai bună atît
pentru imperiu cît şi pentru Mihai-vodă, atît de iubit în faţa marelui vizir.
Din păcate, ne aflăm în încurcătură. Curtea de la Bucureşti nici nu oferă,
nici nu cere.
Erau singurele vorbe de sinceritate ale solului, iar Cae simţi acest lucru.
— Se pare că abia acum intrăm pe făgaşul bun al tratativelor, zîmbi el.
— Spre folosul celor două părţi, observă Mustafa. Ne miră faptul că nu
aţi cerut pînă acum steagul de pace.
— Pe noi ne miră că nu l-aţi adus fără să-l cerem. Acum, Imperiul
Otoman nu are de ales şi vom dovedi acest lucru. Sînt cinci ani de cînd noi
nu am mai coborît la sud de Dunăre decît pentru a ne apăra graniţele şi nu
le-am apărat rău. Iată deci că au fost cinci ani de linişte pentru voi. Cîtă
vreme Mihai-vodă va fi stăpîn în Ţara Românească, pe Dunăre nu se vor
aşeza puteri străine.
171
— Dar azi sînteţi slabi, observă Khidr.

— Şi cine vă opreşte să întăriţi puterea lui vodă? Ar fi destul să ne
acordaţi steagul de pace şi cincizeci de mii de ţechini de aur.
Mustafa şi Khidr se priviră uluiţi. Niciodată imperiul nu acordase
ajutoare popoarelor mărunte. Niciodată popoarele mici nu îndrăzniseră să
ceară. Omul lui Mihai-vodă poate că nu era în toate minţile.
— La ce v-ar folosi? întrebă precaut Mustafa.
— La ridicare de oşti mari, care să pună stavilă unei viitoare mişcări a lui
Andrei şi Zamoyski spre Dunăre. Iar noi garantăm cu scrisori să nu atacăm
Constantinopolul.
Din nou cei doi ciuliră urechile. Cae nu pomenise nimic despre
garantarea Balcanilor. Era limpede că la Praga se discutase eliberarea
Balcanilor.
— E rîndul vostru să vindeţi pielea ursului din pădure, zîmbi Khidr. Nu
uitaţi că sînteţi un popor prea mic pentru a garanta capitala unui imperiu!
— Noi sîntem mici, dar duşmanii voştri sînt puternici, spuse evaziv Cae.
Oştile lor conduse de Mihai-vodă ar pune în mare primejdie Poarta
Otomană. Iată că voi nu ne-aţi oferit pînă acum decît ameninţări, în vreme
ce alte popoare ne acordă sprijin de seamă. Dacă nu vă grăbiţi, vom fi în
situaţia să nu avem de ales.
— Ne trebuie răgaz de chibzuială, grăi Mustafa. Răspunsul nostru va
veni curînd.
*
În ziua de 25 august, marele vizir Ibrahim îi primi în palatul sau pe
Mustafa şi Khidr. Cei doi soli ce negociaseră la Bucureşti şi la Alba-Iulia
arătau zdrobiţi de oboseala drumului lung.
— Ai găsit adevărul, Mustafa? întrebă Ibrahim privindu-l adînc.
— L-am găsit, strălucitorule! zîmbi acesta. Truda noastră nu s-a dovedit
zadarnică.
— Înseamnă că ştii cui trebuie să-i dăm steagul.
— Ştiu, strălucitorule! Lui Mihai-vodă. Ameninţare polonă nu va fi la
Dunăre cîtă vreme îl sprijini pe domnul Ţării Româneşti. Acum el e disperat.
La disperare, ar putea fi un simplu general al împăratului Rudolf. Cu un
astfel de general, Rudolf s-ar încumeta asupra Balcanilor. Să-l sprijinim pe
Mihai acum la vreme de grea cumpănă pentru el, iar din duşman îl vom
face prieten. Din păcate, la Bucureşti nu am aflat nimic despre puterea
oştilor sale. Oamenii lui vodă s-au arătat la fel de vicleni ca şi conducătorul.
Însă ghearele lui Mihai sînt mai ascuţite decît oricînd. Oastea lui Mahmud-
paşa a trecut pe sub topoarele valahilor cu mult înainte de a se apropia de
Dunăre. Comandanţii garnizoanelor de sub Dunăre nu cred să fi trecut pe
172
sub nasul lor vreo oaste valahă. Nimeni nu-şi poate ascunde oştile într-un
astfel de drum lung. Şi totuşi armata lui Mahmud-paşa a suferit o
înfrîngere groaznică. Ienicerii lui Mahmud, cu care am stat de vorbă, cred
că cei ce i-au atacat la vreme de noapte nu erau mai puţini decît ei. Cum a
putut oare Mihai-vodă să aducă sub poalele Balcanilor o astfel de armată?
— Mahmud, ce spune?
— Mahmud a dispărut dimpreună cu steagul nostru cel verde. Iată dar,
strălucitorule, că domnul Ţării Romî neşti nu se lasă călcat de oşti chiar
acum cînd pare căzut la pămînt.
— Au pomenit valahii ceva despre luptele cu Mahmud?
— Nici o vorbă, strălucitorule! În Balcani lumea se minunează şi nu
crede să fi fost război. Totuşi două mii cinci sute de morţi şi răniţi stau
mărturie.
— Mda! murmură Ibrahim. Asta e tot?
— Nu, strălucitorule! interveni Khidr. Iscoadele noastre din Ţara
Românească au auzit unele zvonuri. Se zice că Mihai-vodă ar pregăti oşti în
Munţii Bucegi. Din păcate, nu se poate pătrunde acolo. Cei care au încercat
nu s-au mai întors. Totuşi, alimente şi arme trec mereu pe drumurile către
munţi. Şi tot de la iscoade am aflat că Mihai-vodă are gînduri să ocupe
Transilvania cu puterea armelor.
La auzul acelei veşti, marele vizir sări în picioare uimit. Pe faţă i se citea
bucuria, dar şi îndoiala.
„Dacă Mihai-vodă porneşte spre nord cu puterea oştilor, înseamnă că nu
e atît de slab pe cît l-am crezut, gîndi el. Iar de va izbîndi în Transilvania,
toate temerile noastre asupra lui Zamoyski se spulberă.‖
Apoi se întoarse către cei doi soli.
— O Transilvanie sub Mihai-vodă ar fi rău, sau bine?
— Bine, strălucitorule! rîse Mustafa. Dacă valahul atacă Transilvania, va
face pace la Dunăre. Iar ofertele lui Rudolf nu vor mai însemna nimic
pentru vodă. Cît despre Zamoyski, numai Mihai-vodă poate să-i taie
castana. Numai de ar fi adevărat.
— Trimitem alte iscoade în Ţara Românească, hotărî Ibrahim.
*
La 2 septembrie, Mihai-vodă primi steag de pace din partea Imperiului
Otoman. Şi lucru nemaiauzit, un ajutor de zece mii de ţechini. În scrisoarea
lui Ibrahim se făceau aluzii de încurajare pentru ocuparea Transilvaniei şi
asigu rări că Ţara Românească nu va suferi atacuri din parte tătarilor cîtă
vreme va lipsi vodă din Bucureşti.
Începutul de toamnă se arăta frumos. Primii negustori turci intrară în
Cîmpia Bărăganului să cumpere grîne, vite, oi, miere şi lînă. Fusese un an
173
bun. Carele încărcate cu vîrf se mişcau spre Dunăre ca nişte raţe sătule.
Perioada jafului fusese înlocuită cu cea a negoţului. Satele frumoase,
ridicate peste cele pustiite cîndva, străluceau printre flori şi livezi.
Gospodarii ospitalieri îi cinsteau pe negustorii aflaţi în trecere. Se apropia
perioada tulburelului şi a nunţilor. A pomenilor şi parastaselor uitate peste
an. A serilor de clacă. Prilej de vînzoleală a tinerilor, sau de taclale a celor
vîrstnici. Erau atîtea prilejuri de petrecere la români încît gospodarii, ce-şi
îndreptau speranţele asupra vinului pînă către postul Paşilor, se luau cu
mîinile de păr înainte de Bobotează. Apoi, căindu-se de nesocotinţă,
porneau după vinuri spre nord, către podgoriile mari.
174
Capitolul 11
L
a 5 octombrie Bucureştii se afla în mare fierbere. Curtenii lui
Mihai-vodă anunţaseră cu două săptămîni înainte marele bal din
palatul domnesc. Rădvane frumoase purtate de cai focoşi treceau
fără întrerupere prin faţa străjilor zîmbitoare. Căldura de la începutul lui
octombrie nu mira pe nimeni în Cîmpia Bărăganului. Ea ţinea de obicei
pînă către sfîrşitul lunii. Încă nu căzuse bruma, iar gospodarii Capitalei
puneau la murat gogoşari, gogonele cît pumnul, fragede ca sînul fetelor,
castraveţi mici spinoşi la capete, varză, a cărei zeamă căpăta în postul
Crăciunului tărie de vin, ardei umpluţi cu varză ce se dovedeau peste iarnă
mai buni ca ambrozia, sau ascundeau în fîn vestitele noastre mere roşioare
ori creţeşti, care ţineau pînă prin martie. În poduri se aşezau ciorchini de
struguri ceruiţi la capete, prune şi mere uscate aduse de pe la dealuri. În
cămări sau pe policioare, gutui mari cît căpăţîna de varză roşie, al căror
miros te ducea cu gîndul spre dulce binecuvîntare.
Lumînările multe prin sălile palatului domnesc, făcliile aşezate prin
colţuri de curte aduceau în seara aceea o atmosferă de sărbătoare. Mihai-
vodă lepădase straiele din catifea, pentru minunatul port românesc de la
Jiu. Cămaşa, frumos lucrată în arnici negru pe la poale şi pe la pumnaşi,
era un dar al mamei sale Tudora. Zeghea şi iţarii o frumoasă atenţie a
soţiei. Opincile din piele de porc, meşterite de dibaciul Ducu, un semn de
prietenie.
Invitaţiile numeroase trecuseră chiar în Transilvania, de unde coborîseră
în goană mare frumoase trăsuri înconjurate de tineri călăreţi. Din rădvanele
trase cu măiestrie la scară coborau jupîniţe îmbrăcate în mătăsuri scumpe,
cu bijuterii ce luau privirile, sau în dragul port românesc ale cărui lucrături
de mînă întreceau strălucirea mătăsurilor. Munteni falnici, spătoşi, se
încrucişau cu olteni îndrăzneţi şi iuţi de la Jiu şi Olt. Bucureştenii aplecaţi
spre eleganţa modei Apusului se întreţineau cu tineri focoşi de prin părţile
Vrancei şi Buzăului. Curteni bătrîni în intrigi şi cuvinte cu tîlc, făceau ochii
mari de sinceră uimire în faţa atîtor frumuseţi adunate acolo. Crai înrăiţi în
sfîntă şi omenească desfrînare nu se puteau hotărî unde să-şi arunce
năzile. Viteji luptători de la Şerpăteşti, Putinei, Hîrşova, Giurgiu, Rusciuk,
Silistra sau Călugăreni, se simţeau pierduţi între sutele de fete, una mai
frumoasă ca alta, care-i priveau doar în treacăt cu sfiiciunea de veacuri a
sexului slab, însă cu precizia unui cîntar fără sminteală. Mari boieri
aplecaţi spre demnitate şi dulce trufie îşi uitaseră aerele undeva pe la uşi,
175
amintindu-şi cu regret că nu mai sînt tineri. Unchiaşi uitaţi de păcatele

lumeşti se înviorau din senin, se lepădau de junghiurile trecătoare, dornici
a se prinde la dans. Bărbaţi credincioşi, chibzuiţi la purtare, se fofilau de
lîngă neveste parcă înţepaţi de streche, dornici să privească măcar o clipă în
decolteurile ademenitoare. Preoţi adînciţi în pioase gînduri sfinte se înfiorau
cu privirile lacome, promiţîndu-şi a-şi spăla păcatele gîndului cu lungi
rugăciuni. Jupînese trecute de anii ispitelor se îmbujorau privindu-i pe
tineri.
Hangiul Cristache Mutu, a cărui guşă se legăna ca o tobă umplută,
fusese tocmit pentru o noapte a priveghea buna rînduială a bucatelor şi
vestitelor vinuri româneşti. Apucat de obişnuita lui limbariţă, lăuda fiecare
soi în parte cu atîta dulce convingere, încît nici invitaţii aplecaţi spre cele
cucernice, sau spre crunte şi vechi vătămări ale pîntecului, nu se opriră la
mîncărurile uşoare sau la prima cană cu vin.
Cei mai de seamă boieri ai Ţării Româneşti se întîlniră acolo cu ceva
cărturari din Transilvania, cu nobili unguri ca bătrîna contesă de Szatmári,
contele Francisc Teke şi tînăra Alberta Teke, cu sîrbi şi bulgari şi chiar
dregători turci trecători prin ţară. Nu lipsiră de la bal cîţiva invitaţi mai
aparte, ce nu erau obişnuiţi ai casei domneşti, cum era cazul Didinei
Tufănel, sau al marilor negustori Isaia şi Calapăr.
Vestiţii viorişti şi ţambalagii Cotae, Guşă Dulce, Zamfir, Buzău,
dimpreună cu marele gurist Dodu şi alţi ortaci la fel de buni, însă mai puţin
cunoscuţi, porniră încuviinţarea să-şi strunească cele unelte de cîntat.
Sîrba de la Breaza deschise balul. Vodă se prinse în joc, spre bucuria
invitaţilor. Chirilă Zece Cuţite prinse umerii Albertei, iar tînăra îi şopti cu
spaimă:
— Dar nu cunosc dansul acesta.
— Îl înveţi, zîmbi Chirilă. Melodiile dansurilor româneşti sînt atît de
sprintene şi tactul atît de îmbietor încît picioarele şi corpul se supun fără
greşeală.
Ieremia Băicoianu intră alături de Didina. Îmbrăcată cu lucruri de
împrumut, unele prea largi, altele prea strîmte, fata încerca un sentiment
de adîncă umilinţă, dar cînd văzu faţa radioasă a clucerului, cînd îi citi în
lumina ochilor, se prinse în joc şi uită de starea sa jalnică.
— Cine sînt acei tineri frumoşi? întrebă contesa de Szatmári, întorcîndu-
se către Cae Indru.
— Care, doamnă? Aici sînt atîtea perechi frumoase...
— Bărbatul înalt şi bruneta aceea focoasă.
— Da, da, acum îi văd. Tînărul domn e clucerul Ieremia Băicoianu, fiul
marelui boier Vintilă.
— Şi fata?
176
— E fiica unui lingurar.

— Fiica unui ce?
— A unuia care face linguri. Mihai-vodă le va fi naş.
— Ei, la dracu! Ştii că boierii valahi sînt isteţi? Ei se pricep a-şi primeni
sîngele.
Tinerii de prin părţile Buzăului porniră Sîrba Popilor. Cei aflaţi pe
margini îi însoţiră cu tactul palmelor. Apoi intrară gorjenii cu vestitul Căluş
românesc, atît de drag lui vodă. Făloşi ca împăraţii, iuţi ca scînteile, aprigi
ca în luptă, mari în chiote ca nişte scăpaţi, tinerii olteni amuţiră asistenţa.
Sub picioarele lor sprintene, tari ca fierul, sub bîtele lor de lemn de corn,
dalele de marmură ale palatului domnesc păreau gata a se desface în mii de
bucăţi.
Bătrîna contesă de Szatmári încremenise. Niciodată nu văzuse un dans
atît de grăitor, de energic, de sprinten. Dansatorii păreau un singur trup.
Trupul ritmului.
— Jesus Maria! murmură cînd se sfîrşi dansul. Dragă domnule Teke, ştii
ce-mi trece prin minte? Cred că dansurile arată vigoarea unui popor. Văzînd
Căluşul, mă dumiresc abia acuma cum a fost cu putinţă ca şaptesprezece
mii de valahi să învingă la Călugăreni o sută optzeci de mii de turci.
Pierduţi pe aleile imensului parc de castani, Ieremia şi Didina păşeau
sfioşi unul lîngă altul. Se cunoscuseră cu cîteva luni în urmă în piaţă la
Zece Mese. Văzînd-o atît de fermecătoare în hainele ponosite, clucerul mai
curajos decît acum, încercase a-i fura un sărut. Palma fetei căzu atît de
grea încît Ieremia Băicoianu, cel ce luptase la Călugăreni ca un leu, cel
căruia sîngele duşmanilor sau al său îi acoperea rănile multe, cel ce se
aruncase după un steag turcesc înfruntînd moartea, o privise uluit. Acum
păşeau unul lîngă altul şi nu ştiau ce să-şi spună. Îşi făuri seră atîtea
planuri ale vorbelor, dar toate păreau acum nelalocul lor. Se mai întîlniseră
de două ori şi de fiecare dată doar ochii lor vorbiseră.
Didina Tufănel, tînăra de a cărei gură se temea o mahala întreagă, tînăra
care îi rupsese cîndva o ureche jupînului Panaiotis, negustorul de covoare
din Uliţa Mare ce se legase de ea cu gînduri păcătoase, călca temătoare şi
sfioasă lîngă frumosul clucer. La cea de a doua întîlnire, Ieremia îi pomenise
ceva despre căsătorie, dar atît de încruntat încît numai inima ei pricepuse.
Acum Ieremia îşi propusese a fi mai curajos, însă amîna cuvintele,
gîndindu-se că-i va vorbi despre dragostea lor la prima răspîntie a parcului.
Însă răspîntiile treceau una după alta. Ajunseră lîngă zidul împrejmuitor.
Apoi o luară îndărăt, iar tînărul observă cu spaimă că se apropie marginea
parcului dinspre curte. Dacă ea ar fi fost fiică de boier, lucrurile ar fi decurs
destul de simplu, dar cum ea se arăta mîndră în sărăcia ei, se temea să nu
o supere din te miri ce greşeală. Îi prinse mîna. Degetele ei tremurară uşor
177
ca aripile puiului de vrabie căzut din cuib.

— Nu ne potrivim, spuse ea strîngîndu-i mîna cu toate puterile. Domnia-
ta eşti boier. Noi sîntem atît de săraci încît abia am găsit cu împrumut
straiele de pe mine. E drept că am învăţat să scriu şi să citesc. Pentru asta
i-am slujit părintelui Gherasim un an întreg. Însă cu jupîniţele nu ştiu să
mă port. Iar ţiitoare... să nu-ţi închipui că... Apoi nici nu ştiu dacă te plac...
chiar dacă puţin...
Ieremia zîmbi în întuneric. Strînsoarea degetelor şi chiar prezenţa ei
acolo îi contrazicea vorbele. Un gînd viclean îi veni în minte.
— Atunci, spuse el cu prefăcut oftat, nu mai am nici o speranţă. Te-aş
ruga însă frumos cu multă umilinţă să mă laşi a-ţi săruta ochii în semn de
rămas bun.
Degetele ei slăbiră strînsoarea brusc. Inima parcă înce tase a bate şi o
cuprinse un fior de frig. Ieremia se aplecă spre ea, dar nu-i căută ochii, ci
gura. Buzele ei aşteptară tremurînd, ca ale copiilor gata să plîngă. Apoi,
timpul încremeni pentru ei. Braţele ei se înălţară spre gît cu timide opriri.
Ale lui, sprintene, pline de nerăbdare şi puternice, îi cuprinseră mijlocul.
Şoaptele dintre sărutări împliniră frazele lungi ce nu-şi mai aveau cătare.
— Mergem chiar acum la vodă! hotărî el. M-am rugat de el să ne fie naş.
Ea aprobă printr-un semn de supunere.
Tufănel-tatăl, îmbufnat peste măsură că nu primise invitaţie la balul din
palatul domnesc şi bucuros peste măsură că scăpase de un asemenea chin
ce l-ar fi băgat în mormînt înainte de a păşi prin poarta palatului unde se
aflau toate mărimile ţării, se cinstea cu nişte secărică adusă de cumătrul
Zavaidoc. Acesta întrecuse măsura băuturii şi-i tot spunea ceva la ureche,
dar bătrînul Tufănel nu înţelegea o iotă, fiind ocupat cu gîndurile sale.
„Dacă Ieremia vine să mi-o ceară pe Didina... adică nu... alde tat-su... că
el e mai... şi eu doar la început îi zic:
«Cuscre, n-o dau. N-o dau că... N-o dau că n-am eu chef.» Asta e! Să dea
boala dacă nu-i zic taman aşa! Ce dacă e boier mare? Să ştie şi boierii.‖
— Ia mai taci dracului, bă Zavaidoc! Să ştie şi boierii că noi ăştia oropsiţi
avem şi noi asta... cum dracu-i zice? La urmă, cînd cădem la învoială...
adică nu. Să mă pupe ei întîi.
— Ce naiba bombăni acolo? se interesă doamna Tufănel, trezită din
gîndurile ei ce umblau pe la curtea domnească.
— E, te, tee! Pă toate vrei să le ştii, o repezi bătrînul. Dacă vin cuscrii...
— Totul e să pui o vorbă bună pe lîngă boier, stărui Zavaidoc. Dacă vrea
el, mă poate băga la curăţenia oraşului. Îi zici?
— Ce să-i zic?
— De măturoi...
— Care măturoi? se încruntă Tufănel.
178
— Cum care măturoi? grăi Zavaidoc. Nici n-ai ajunseară între boieri şi o
faci pă al dracului. Că numa boierii, cînd le ceri, n-aude nimic. E surzi şi
tace.
În vreme ce dansurile româneşti ridicau parcă palatul în slăvi, în vreme
ce tinerii invitaţi începură a se privi cu mai puţină sfială, iar jupînesele şi
bătrînii boieri chibzuiau la viitoare şi apropiate nunţi ale fiilor şi jupîniţelor,
vodă părăsi marea sală a balului. O seamă de bărbaţi schimbară între ei
semne tainice, apoi se mistuiră spre cămara de lucru a domnului Ţării
Româneşti. Ochii lui Mihai-vodă străluceau ciudat. Vechea lui încruntare se
schimbase într-un zîmbet frumos.
— Iată, prieteni, zise privindu-şi boierii pe rînd, asemenea bucurie n-am
avut de mulţi ani. Deschidem Sfat de taină fără să ne ameninţe vreo
primejdie. Ce am hotărît împreună acum cîteva luni s-a dovedit
înţelepciune. Ne-am păcălit duşmanii slobozind oştile şi arătîndu-ne slabi.
Am căpătat la tratative cu Casa de Austria aprobarea să luăm prin forţa
armelor vechiul pămînt românesc al Transilvaniei. Dibăcia solilor noştri ne-
a adus marele steag de pace al Porţii Otomane, şi încurajarea marelui vizir
Ibrahim, în vederea intrării noastre peste Carpaţi. Ne-am refăcut pe ascuns
puterile armate, lăsînd să se înţeleagă că sîntem slabi. Avem azi 8400 de
oşteni în Munţii Bucegi. Frumoşii noştri oşteni îmbrăcaţi unul ca altul în
roşu au învăţat a mînui sabia, pistolul sau cuţitul la şcoala celor mai vestiţi
luptători ai neamului, Cae, Chirilă, Ducu, Preda Buzescu, Costache,
Băicoianu şi Calomfirescu, la care se adaugă părintele Grasa. Armata
Bucegilor înzestrată cu frumoşi cai de rasă, lipsită de zale şi fierăraie fără
rost, e cea mai sprintenă din partea de răsărit a Europei. Ea va hotărî
victoria noastră în Transilvania. Udrea, Preda şi Radu Buzescu, aceşti
neobosiţi luptători ai neamului, au ridicat din îndemnul nostru oştile
Mehedinţilor şi Jiului. Numărul tinerilor oşteni din cele două tabere se
ridică la 11000. Avem azi destulă oştire să intrăm în Balcani pînă la
Constantinopol. Dar Balcanii nu sînt ai noştri. În Balcani nu-i pămînt
românesc, chiar dacă popoarele de acolo ne doresc. Noi de pămîntul
neamului românesc ne îngrijim azi. Prin unirea românilor din Transilvania
cu Ţara Românească, făurim o dorinţă a poporului nostru, veche de sute de
ani şi ajungem o naţiune puternică. Iar de acolo pînă la cucerirea Moldovei
va fi un pas. Dar să nu vorbim azi despre Moldova. Numai timpul va vorbi.
Acum a venit ceasul în care vă poruncesc şi vă rog să porniţi cu mine spre
Transilvania. Către sfîrşitul lunii vom da bătălie cu Andrei Báthory, acel
prinţ, acel cardinal, ce nu are alte scopuri decît de fală şi se vrea
conducător al popoarelor pînă la Dunăre. Nu va fi uşor să cîştigăm această
bătălie. Mulţi dintre noi poate nu vor mai ajunge să vadă victoria noastră.
Spun victorie, fiindcă noi nu ne putem îngădui să pierdem o singură luptă.
179
Azi, cîştigarea unei bătălii nu se mai face numai pe cîmpul de luptă. E un

slab general cel care crede astfel. Ea se pregăteşte cu migală chiar înainte
de pornirea oştilor. De vom face greşeli, în loc să cucerim Transilvania, Ţara
Românească va intra în cruntă robie. Nici oştenii nu trebuie să ştie încotro
ne îndreptăm, ci să se dumirească la fiecare pas. Iscoadele principelui, ale
turcilor, în care nu am încredere, ale moldovenilor şi polonilor stau la
pîndă. De vom uni Transilvania cu Ţara Românească, chiar dacă vieţile
noastre vor sta în grea cumpănă, urmaşii vor fi mîndri de noi şi ne vor
pomeni cu dragoste. Acum, aştept părerile voastre.
— Măria-ta! grăi Aga Leca. Sîntem destul de puternici pentru a nu ne mai
feri de nimeni. Avem douăzeci şi şase de mii de oşteni înarmaţi pînă-n dinţi.
Vom alerga spre Transilvania atît de iute, încît se va cutremura lumea în
drumul nostru. Atîtea înjosiri am adunat de la Andrei Báthory, că m-ar
unge pe inimă dacă i-am porunci să părăsească principatul.
— O vom face, rîse Costache Caravană, însă nu acum.
— Aşa e, Leca! încuviinţă domnul. Omul înţelept ştie să rabde pînă cînd
îi vine lui bine. Îi vom da asemenea poruncă, să ne astîmpărăm inimile, dar
nu azi. Mîine îi trimitem scrisoare lui Báthory şi-l înştiinţăm că oştile
noastre puţine se pregătesc a coborî în Balcani şi aşteptăm cu multă
supunere aprobarea sa. Lovitura noastră de căpetenie va fi surpriza. Cînd
vom fi văzuţi în Transilvania, va fi prea tîrziu să se mai ridice oşti mari
împotriva noastră. E drept că Andrei are sub arme treizeci şi trei de mii de
oşteni. Că oastea ce o ducem peste el cuprinde doar douăzeci de mii, dar
Ion Cristu ce se ascunde în castelul din Obreja sub numele de conte Hans
Beckembauer, a tratat în secret cu secuii şi cu saşii de acolo. O mie de saşi
sînt gata să ni de alăture. Şase mii de secui aşteaptă semnul nostru. La
aceştia se vor adăuga patru mii de iobagi români cam slab înarmaţi, ce-i
drept, însă de mare trebuinţă. Iată deci că vom fi mai puţini doar cu două
mii. Dacă Andrei află din vreme gîndurile noastre, are timp a-şi dubla
numărul oştilor. Am putea întrece numărul lor, adăugîndu-i pe cei şase mii
de tineri rămaşi sub arme din oastea mare. Chibzuiala ne opreşte de la
asemenea greşeală. Armata aceasta de şase mii va rămîne în Bucureşti sub
comanda vornicului Dumitru. O călcare din partea turcilor, tătarilor sau
moldovenilor, în lipsa noastră, nu trebuie să găsească Ţara Românească
lipsită de apărare. Udreo! se întoarse domnul spre aprigul războinic.
— Pleci în zori să iei comanda armatei Mehedinţilor! Radule!
— Poruncă, măria-ta! se înclină tînărul cărturar din familia Buzeştilor.
— Pleci în zori să iei comanda armatei Jiului! Ridicaţi cele două armate
prin Munţii Olteniei, pînă aproape de graniţa principatului! Aşteptaţi
ascunşi în păduri! La 21 octombrie veţi primi ştafete cu alte porunci. Leca!
180
— Baba Novac!
— Aici, măria-ta!
— Porniţi în zori şi puneţi pe picior de plecare Armata Bucegilor! Totul să
fie gata la semnul meu! Predo!
— Pleci în zori la Alba-Iulia şi-i ceri cu multă supunere lui Andrei să
aprobe intrarea noastră în Balcani!
— De ce nu pornim chiar acum? întrebă înfierbîntat de entuziasm
Calomfirescu.
În locul lui vodă răspunse Cae Indru:
— Fiindcă turcii îşi risipesc oştile în vederea iernatului, cu cinci-şase zile
înainte de Sfîntul Dumitru.
— Aşa e! aprobă vodă. Nimic nu trebuie să ne scape din vedere. E ceasul cel
mai mare din viaţa poporului român.
O oră mai tîrziu, domnul Ţării Româneşti reveni în sala balului şi nimeni
dintre invitaţi nu bănui că la doi paşi de jocuri şi cîntece se hotărîse viitorul
neamului.
Clucerul Ieremia Băicoianu, uşor îmbujorat, veni în faţa lui vodă ţinînd-o
de mînă pe tînăra lui iubită.
— Măria-ta! grăi el şovăielnic. Aceasta e fata despre care am avut
îndrăzneala a vă pomeni.
Domnul făcu ochii mari a sinceră şi neascunsă uimire. Auzise că ar fi
frumoasă, dar tînăra din faţa lui întrecea toate închipuirile. Înaltă şi mlădie,
aplecată mai mult spre clasicele forme lungi, cu tenul mat şi limpede ca apa
de izvor, cu ochii albaştri adînci, cu buzele fragede ca ale copiilor alăptaţi,
cu ţinuta mîndră ca a unei prinţese, Didina tulbură privirile celor ce asistau
la prezentarea ei.
— Ia te uită! grăi vodă zîmbind. Clucerul a ştiut să-şi aleagă mireasa. Ce
spui, fină?
— Doamne! se aplecă cu graţie înnăscută. Alegerea am făcut-o amîndoi.
— Aşa, aşa! rîse domnul. Oricît ar fi de frumos şi de boier tînărul
Băicoianu, fetele noastre nu-i cad în braţe ca oile. Cel puţin aşa am înţeles
din răspunsul tău şi mă bucură această mîndrie. Am hotărît să vă fiu naş,
dar după răspunsul de adineauri, te pomeneşti că nu mă vrei. Şi n-ar fi
mirare. De fapt, mirii trebuie să-şi aleagă naşul.
— Măria-ta! răspunse cu îndrăzneală tînăra fecioară. Aşa e obiceiul, dar
în cazul de faţă, numai domnul ţării are dreptul să hotărască.
— Măi să fie! se minună Mihai-vodă de isteţimea ei. Pari o curteancă
înnăscută. Haide, sărută dreapta naşului şi să fie într-un ceas bun!
„Dumnezeule! gîndi bătrînul boier Băicoianu, tatăl clucerului. Nărodul de
181
fi-miu ştie să aleagă. Rar am văzut atîta graţie şi frumuseţe la un loc.

Îmbrăcată cum trebuie, va arăta ca o regină a jupîniţelor noastre.‖
— Te bucură gîndul bogăţiei viitoare? întrebă vodă cu vicleană vorbă.
— Nu, măria-ta! Mă nelinişteşte. Fericirea nu stă în cumpăna averii.
— Adevărat! răspunse vodă. Dar o completează.
— Uneori, zîmbi fata arătîndu-şi dinţii minunaţi, bogăţie de preţ a
tinerilor din familia Tufănel. În vară, tatăl meu s-a întors de la Sulina cu
opt galbeni. Vă închipuiţi măria-ta, că în casa noastră galbenii se întîmplă
ca merele în plop. Din ziua în care s-a întors cu galbenii, n-a mai avut
linişte. Noaptea, proptea uşa cu pari groşi. Altădată o lăsam descuiată.
Dormea numai cu toporul, cuţitul, sapa, sabia, şi două toroipane de lemn
aşezate lîngă el. În fiecare zi le găsea altă ascunzătoare. Toată spoitura casei
era numai o săpătură. Într-o noapte s-a sculat numai broboane. Uitase
unde îi pitise. În schimb, nea Ciripoi, care venise tot cu opt galbeni, s-a
îmbătat într-o seară şi s-a întors acasă fără ei. Ori i-a pierdut, ori l-a uşurat
careva. De două luni boleşte nea Ciripoi şi vorbeşte în dodii.
*
Nu mică fu surpriza părintelui Grasa, cînd se pomeni cu fălcosul alături.
Măsuţa de răchită a părintelui, cărată de slujitori sub castanii de la
marginea parcului domnesc, arăta aplecare spre cumpătarea sfîntă. O
singură cană de tămîios se odihnea cuminte pe blatul ei. Dar păcatele lumii
nu stau niciodată la vedere, ci ascunse cu grijă. Sub masa atît de paşnică
în cumpătarea ei, se deschidea drumul către iad, măturat frumos şi
ademenitor. Două găleţi cu năbădăiosul lichid, cărate din îndemnul
păcatului de mîinile lui Cristache Mutu, abia îşi trăgeau sufletul. Una plină
ochi, cealaltă într-o stare de plîns, fiindcă se golise aproape de tot. Paşnica
ulcică lucrase temeinic asupra ei dovedind proverbul atît de cunoscut că:
„Buturuga mică răstoarnă carul mare.‖ Părintele Grasa, mai înţelept după
fiecare cană, cugeta adînc asupra unei teze biblice.
— Scuzaţi, domnule! se aplecă fălcosul încercînd să dea mai multă
putere picioarelor ce se porniseră a nu se mai supune corpului. Sînt trei
ceasuri de cînd vă caut cu gura însetată de plăcerile păcatului şi inima gata
a primi vorbele voastre înţelepte. Sînt trei ceasuri de cînd marele meu suflet
păcătos tînjeşte după adîncimea cugetărilor voastre. Vă mai amintiţi despre
minunata noapte petrecută cu domnia-voastră la Privighetoarea de aur?
Despre minu nata seară, cînd mi-aţi mărturisit ceva din viaţa voastră de
duhovnic?
Părintele Grasa clipi des pentru a-şi limpezi vederile. Apoi grăi cu
siguranţa cam şubrezită de munca aspră a golitului găleţii:
— A, fălcosul? Dumneata eşti fălcosul care...
182
— Chiar aşa domnule! Am fălcile mari. Aceasta e o trăsătură

caracteristică familiei noastre. Nu-mi amintesc să fi fost în stirpea noastră
un singur bărbat lipsit de asemenea haruri. Despre femei nu mai spun. Au
fost cazuri cînd femeile ne-au întrecut în mărimea şi puterea fălcilor.
— Nu înţeleg, rosti cu seninătate Grasa.
— Aveţi răbdare domnule! Care au fost virtuţile cele mai de seamă ale
stirpei voastre?
Iezuitul răspunse fără a se gîndi mult:
— Cumpătarea, femeile, vinul şi puterea pumnului.
— Creştineşti virtuţi, grăi fălcosul. Ei bine, la noi virtutea cea mai de
seamă a fost grija pentru mîncare. De sute de ani stirpea noastră aleargă
după ea apucată. Rar s-a întîmplat ca femeile şi bărbaţii noştri să facă
mofturi sau alegere la bucate. Cînd eram prunc, îmi amintesc bine că
ieşeam dimineaţa cu seniorul casei, adică ilustrul nostru părinte, cu
doamna, mama noastră, şi cu cei şaptesprezece fraţi de sînge. Totdeauna
foamea se arată mai cumplită seara decît dimineaţa. Ieşeam deci în uliţă cu
seniorii în frunte, iar acolo unde neghiobii nu găseau nimic bun de
mestecat, noi aflam totdeauna. Tot ce nu era bine prins în piatră sau în zid
trecea printre fălcile noastre. Iarbă, oase, petice, coji, adică ce nu era fier
sau piatră, încăpea fără urmă între fălcile noastre. Iar dintre noi, Delphinul
familiei, ce se nimerise o lady încă de la vîrsta de trei ani, se arăta cea mai
sprintenă. Dacă nimeream într-un lan de grîu, lăcustele păleau de ruşine în
faţa stirpei noastre. Iată, domnule, de ce la noi fălcile au căpătat asemenea
proeminenţe. Cînd am împlinit vîrsta de cincisprezece ani, seniorul casei
mi-a poruncit să plec în lume pentru a mări fala neamului meu. Nu mi-a
dat nici arme, nici poveţe. Eram născut cu fălcile mari. Întîi am fost argat la
un boier de prin partea locului. Făcînd el nesocotinţa de a mă lăsa singur
un ceas în cămară, m-am apucat creştineşte de ce era acolo şi, spre mîndria
stirpei, în binecuvîntatul ceas am lăsat numai pereţii şi rafturile. Am ajuns
la Viena, unde am fost slujitorul unui cavaler ce nu arăta prea înstărit. Nu
i-am ronţăit calul dintr-o aplecare creştinească spre milă, mulţumindu-mă
doar cu hamurile din piele. La vîrsta majoratului m-am aciuat pe lîngă un
călugăr mai obidit decît mine. El mi-a deschis ochii spre cugetări înalte. El
mi-a arătat versetul din Biblie unde scrie negru pe alb că păsările cerului
nici nu ară nici nu seamănă, dar se îndestulează fiindcă le poartă cineva de
grijă. „Cu atît mai vîrtos, îmi spunea el, oamenii trebuie să creadă că cineva
le poartă de grijă.‖
Sînt douăzeci de ani, domnule de cînd meditez asupra versetului şi caut
a vedea unde a greşit stirpea noastră. Fiindcă numai o greşeală ne-a abătut
de la asemenea haruri.
— Nimicnicii! Nimicnicii! Toate sînt nimicnicii! grăi cu semeaţă voce
183
părintele Grasa. În viaţa viitoare stă puterea noastră.

— Se poate domnule, răspunse fălcosul. Şi călugărul mi-a pomenit acest
lucru.
Spunea că cei doi oropsiţi, se vor bucura în viaţa viitoare de toate
bunurile lumii. Îl cred, însă mi-e groază de un lucru.
— Care e acel lucru? se întinse Grasa peste paşnica masă.
— Mă gîndesc, domnule, că stirpea mea din totală neştiinţă s-ar abate şi
pe lumea cealaltă de la unele precepte subtile, iar pacostea ar rămîne în
vecii-vecilor peste noi.
— Da, nu-i exclus, răspunse iezuitul. Voi medita, domnule, asupra
acestei chestiuni.
— Vă mulţumesc, domnule! De la ultima noastră discuţie, m-am tot
gîndit la voi şi la averea voastră din Franţa. Avînd amîndoi aceeaşi inimă
simţitoare, socot că ne potrivim. Eu aş putea să plec acolo cu voi în calitate
de slujitor credincios.
— Da şi eu m-am gîndit la asta, dar nu pot pleca acum. Am aici o seamă
de prieteni care încă au nevoie de mine. Pe domnia ta te pot angaja chiar
din acest moment ca scutier. Ştii să mînuieşti o sabie?
— Ştiu, domnule şi nu tocmai slab.
Contele Francisc Teke, tînăra contesă Alberta Teke şi Chirilă şedeau
retraşi lîngă o fereastră a imensei încăperi.
— Cererea domniei-tale mă onorează, grăi contele privindu-l pe Chirilă.
Şi sînt convins că fiica noastră va găsi în domnia-ta un soţ bun. Totuşi se
ivesc unele piedici. Familia noastră e una dintre cele mai vechi şi mai nobile
din Transilvania. Domniei-tale îţi lipseşte un titlu atît de necesar înrudirii
propuse.
— Vă înşelaţi, conte, zîmbi enigmatic Chirilă. Nu ne lipseşte asemenea
titlu. Cinstea voastră mai presus de orice gînd îmi îngăduie să vă dezvălui
acest secret, fiind convins că-l veţi păstra cu sfinţenie pînă cînd va veni
vremea dezvăluirilor.
Zicînd acele vorbe Chirilă se aplecă la urechea contelui şi-i spuse ceva în
şoaptă. Faţa lui Teke se lungi de mirare, apoi răspunse:
— Într-adevăr, nu mai există nici-o piedică între noi. La primăvară
putem face pregătirile de nuntă.
Obrajii frumoasei Alberta se îmbujorară brusc.
Se apropiau zorile. Preda Buzescu, Udrea, Baba Novac, Leca şi Radu
Buzescu părăsiră curtea domnească arătîndu-se obosiţi. După un ceas ei
călăreau sprinteni pe drumurile hotărîte de Mihai-vodă. Primii paşi spre
cucerirea Transilvaniei fuseseră făcuţi. Se va împlini oare această dorinţă?
Şi de va fi aşa, cîţi vor mai rămîne în viaţă după luptele ce se anunţau
grele?
184
Hangiul Cristache Mutu, Costache Caravană şi Sile Adormitu stăteau la

o masă de răchită, cu trei ulcele goale aşezate în faţa lor. O masă cu blatul
trist prin lipsa vinului şi bunătăţilor. Chiar dedesubt masa arăta jalnică,
fiindcă cele trei găleţi goale nu puteau aduce un sprijin îmbietor la
petrecere. Somnul juca moale sub genele lor. Sile încercase de cîteva ori să
cînte la urechea lui Costache, dar năbădăiosul îl oprise de fiecare dată.
— Nu! Nu dragul meu Sile! spuse acesta cu blîndeţea omului gata să
lovească. Răgetul tău aduce cu cel de catîr înjunghiat şi mă poartă cu
gîndul spre pistoale. Or, socot că nu e cazul să fac prăpăd printre oamenii
paşnici. Nu! Chiar dacă o iei mai subţire, mă apucă asemenea furie încît aş
păcătui crunt fărîmînd jumătate din palatul domnesc. De cum deschizi
gura, îmi vine aşa din senin să mă apuc cu dinţii de pereţi şi să ies prin
tavan.
— Domnule Costache Caravană, grăi Sile cam descumpănit. Cunosc
oameni care capătă mîncărime de piele, sau fac bube dulci, sau se
îmbolnăvesc de pîntec ascultînd o melodie cîntată prost. Însă pînă azi nu
am întîlnit un om atît de pornit ca domnia-ta. Fără să mă laud, aş putea
spune cu mîna pe inimă că am cîntat adesea pe la cumetrii, nunţi, botezuri,
sau chiar la un parastas. Ascultîndu-mi vocea năpraznică, e drept că
oamenii s-au încăierat între ei zbierînd ca apucaţii, însă nu cu gînduri de
omor. E pentru întîia oară cînd mi se întîmplă asemenea pocinog. Iată că
înţeleptul hangiu Cristache a şezut foarte liniştit cînd mi-am acordat vocea,
fapt ce îmi dă speranţe pentru viitoarele demonstraţii vocale.
— Domnule! interveni Cristache Mutu, adunîndu-şi gîndurile de tăria
vinului mult. Departe de a vă strica spe ranţele şi plăcerea cîntecului, ce se
dovedeşte la domnia-ta mai mare decît harul vocii, vă mărturisesc plin de
tristeţe că un cîntat prost îmi sleieşte puterile. De cum aţi deschis gura am
simţit o moleşeală în mădulare, iar dacă aţi fi continuat a vă produce pînă
la capăt, m-ar fi apucat damblaua. De cînd e lumea au existat femei şi
bărbaţi plini de nobleţe, dar lipsiţi de ureche muzicală, care, bănuindu-se
hărăziţi cu voce, i-au năpăstuit pe cei din jur. De cînd e lumea marele
procent de cîntăreţi l-au dat afonii. Ei sînt gata să cînte în orice prilej din
dragoste pentru semenii lor şi dintr-un orgoliu nemăsurat. Cu cît afonia se
arată mai mare la un om, cu atît el simte dulce şi adîncă chemare spre
nobila demonstraţie. Am auzit că vrei să te însori cu una dintre fetele
jupînului Calapăr. Pasul domniei-tale e bun şi chibzuit. Averea jupînului
Calapăr trebuie tocată de un om harnic. Totdeauna oamenii strîng mai mult
decît au nevoie. În orice casă de creştin ai căuta, găseşti lucruri adunate cu
trudă şi fără rost. Chiar şi la mine. Avem căni de porţelan aduse din Apus
cu multă trudă. Avem pahare cumpărate pe aur. Avem căni de pămînt ars
meşteşugite frumos. În locuinţa mea găseşti oricînd vreo două sute de căni
185
şi pahare, de pe care eu şi Smaranda ştergem praful cam la două săptămîni

fiindcă nu folosim decît două căni proaste şi rupte la buză. Întreabă-l pe un
creştin de ce le-a strîns! Întreabă-mă pe mine care n-am măcar copii!
Nimeni nu ştie ce să răspundă. Şi chiar de aş avea copii, acestora nu le plac
vechiturile noastre, fiindcă moda şi gusturile nu stau pe loc. I-am zis cîndva
Smarandei să ne bem ceaiul din frumoasele căni de porţelan. S-a uitat la
mine ca la un smintit. Grozav sîntem de nărozi, avînd în vedere că trăim o
singură dată. De cum facem ochi şi puţină gîndire, alergăm ca apucaţii să
adunăm. Să mă ia naiba că nu mai ştiu de unde am plecat!
Cei doi prieteni l-ar fi ajutat cu dragă inimă dar şi gîndurile lor erau
risipite.
Afară se limpezea dimineaţa. Rădvanele ieşeau din curtea domnească şi
se mistuiau pe uliţele frumos pietruite. Zgomotul roţilor se auzeau pînă
departe. Peste castani se abătu o roată de vînt ca o părere. Crengile subţiri
îşi plecară trupurile ca într-o reverenţă umilă. Trunchiurile dormeau
nepăsătoare. Începea o zi ca oricare alta şi era linişte în ţară.
186
Capitolul 12
Z
iua de 21 octombrie a anului 1599 debută cu ceaţă. O ceaţă groasă,
leneşă, obişnuită în munţii Olteniei la mijloc de toamnă. Puţin după
ceasurile nouă, soarele puternic reuşi să treacă prin ea. Curenţii
de aer o mînau din urmă de parcă o trăgeau la darac. Zdrenţuită la rasul
pămîntului, sau în fuioare lungi pe înălţimi, ceaţa îşi irosea ultima vlagă.
Satele de munte cocoţate pe curmături, sau rînduite frumos prin văi,
apăreau mai limpezi, mai proaspete. Patru călăreţi, ai căror cai înspumaţi
arătau drum lung parcurs fără oprire, descălecară la marginea unui sat.
— De cîte ori văd ceaţa trăgîndu-se leneşă peste păduri, mă gîndesc la
un basm, grăi Chirilă Zece Cuţite.
— Eu şi Zambilica, numai la faptul că am putea să ne rătăcim, chicoti
Costache Caravană.
— Acesta e satul Crăiţa, spuse Ducu cel Iute, bun cunoscător al
locurilor. La vreme de iarnă jumătate din casele lui sînt goale. Vara,
întreaga vale se umple de oameni.
— Care să fie cauza? întrebă Cae Indru.
— Locuitorii cîtorva sate de la Dunăre, veşnic ameninţaţi de prădăciunile
turcilor, îşi cresc vitele aici. După Sfîntul Dumitru, cînd turcii nu se mai
încumetă la călcări, oamenii coboară cu animalele spre şes şi le ţin acolo
pînă la începutul lui aprilie. În Crăiţa e greu de pătruns pe timp de vară.
Turcii care au încercat şi-au lăsat oasele prin văgăunile munţilor. Crăiţenii
se bat ca diavolii.
— Grele timpuri! observă Chirilă.
Costache, aflat ceva mai încolo, nu luă parte la discuţii. Sprijinit cu
braţele de un pălanc, privea încîntat hîrjoana a doi copii nu mai mari de trei
ani, care se jucau de-a mijoarca. Unul dintre ei trecuse la pîndă. Opincuţele
cam mari pentru picioarele lui, pantalonii de pănură ce căzuseră către
genunchi, dezvelindu-i pîntecul şi jumătate din fundul alb spre roz, nu-i
puneau stavilă agerimii.
Cae Indru dădu semn de plecare. Cei patru încălecară iar caii porniră la
pas printre casele multe. În vale îi aştepta Radu Buzescu.
— Ce veşti, prieteni? strigă el de departe.
— Bune, zîmbi Caravană. Oştile Mehedinţilor şi ale Jiului au poruncă să
fie la Veştem în ziua de 26. Acolo se vor împreuna cu Armata Bucegilor.
— Vor fi, răspunse Radu ai cărui ochi străluceau de bucurie.
Cam la vremea prînzului cele două oşti porniră pe firul văilor, împlinind
187
porunca lui vodă. Cae şi prietenii săi le urmară cu privirile o vreme, apoi îşi
mînară caii odihniţi pe drumul de întoarcere. Prin păduri, frunzele căzute
dormeau în tihnă.
*
Andrei Báthory fusese la vînătoare. Alături de el călătoreau Kornis,
Bogati, comandantul oştilor din nord, consilierul Ciomîrtan, contele Teleki
şi contele Teke.
— Bună pradă, domnilor, grăi principele satisfăcut. De multă vreme n-
am mai doborît mistreţi atît de frumoşi, iar timpul călduros ne-a fost aliat
de seamă. Pe o astfel de vreme în Polonia...
Andrei nu-şi putu continua vorba. Un tînăr călăreţ prăfuit de drum lung
apăru dinaintea lor. Kornis îi ieşi înainte. Principele, încruntîndu-se de
asemenea întîmplare ce-i curmase povestirea, strigă aspru:
— Ce s-a întîmplat, domnilor?
— Măria-ta! grăi cu umilinţă tînărul călăreţ. Baltazar, comandantul
garnizoanei din Sighişoara, ne trimite cu veşti rele. Mihai-vodă s-a ridicat
asupra Transilvaniei în fruntea unor oşti mari.
— Ce tot îndrugă nebunul ăsta? rîse Andrei dispreţuitor, întorcîndu-se
către Kornis. Lui Mălai-mare, care nu-i decît un cioban şi sluga noastră, i-
am poruncit să plece din Ţara Românească. Poate că s-a ridicat cu familia
şi ceva oşteni să ne asculte porunca.
— Măria-ta! răspunse Kornis. În timpul cît a durat vînătoarea au mai
venit astfel de solii. Le-am oprit să vă tulbure, socotindu-le născociri ale
saşilor din Braşov.
— Şi bine ai făcut! Aprobă Andrei. Ciobanul de la Dunăre nu are oşti. După
lucrările Dietei din Alba-Iulia vom porni să ocupăm Ţara Românească. Oştile
Moldovei sînt aproape de Oituz. Hatmanul Zamoyski aşteaptă porunca noastră
pentru a coborî la Dunăre. Noi avem 25000 de oşteni la care se vor adăuga
8000 de secui. Va fi o simplă plimbare pînă la apa Dunării. O plimbare cam
obositoare ce-i drept, dar ea ne va mări faima şi puterea. Solii ciobanului au
mijlocit în vară la Praga să nu primim recunoaşterea de principe al
Transilvaniei. Trimisul arhiducelui Maxi milian, care ne-ar fi înştiinţat de
asemenea lucrări, a dispărut pe drum. Abia de curînd am aflat că Mălai-mare
a lucrat împotriva suzeranului său. Azi, împăratul se arată dispus a ne acorda
recunoaşterea cerută. Domnule Ciomîrtan! se întoarse către masivul consilier.
Dorinţa noastră este să ne căsătorim cu distinsa şi cucernica Maria-Cristina,
ruda împăratului şi fosta soţie a vărului Sigismund, acea minunată doamnă ce
a fost prigonită pe nedrept prin cuvinte de ocară. Căsătoria ei cu noi va şterge
asemenea josnicii.
Curtenii din jurul principelui îşi reţinură cu greu zîmbetele, ştiind-o pe
188
Maria-Cristina ca pe o brezaie.
— Te vei îngriji, domnule Ciomîrtan, să-i trimiţi împă ratului o scrisoare
în scopul acesta! continuă el.
Frumosul alai intră în Alba-Iulia. Era toiul culesului în vii. De pe dealuri
cobora spre cîmpie mirosna dulce-amăruie a piersicilor de toamnă. Carele
încărcate cu butii mari se mişcau pe dealuri la vale ca nişte corăbii. Boii
albi, cu coarnele mari, sau roşii, cu coarnele mici, se opinteau în faţa
carelor mari ce veneau peste ei. În spatele roţilor lutul părea poleit cu aur.
Către seară, veştile despre călcarea lui Mihai-vodă se dovediră
nenumărate. Mînios peste măsură, principele îşi pofti nobilii la Sfat.
— Eşti un general slab, domnule Kornis! răcni el. Principatul e călcat de
oşti duşmane, iar domnia-ta nu ştii mai mult decît noi.
Kornis învăţase de multă vreme a se stăpîni. Răspunsul său dovedi
chibzuială şi-l domoli pe năbădăiosul cardinal.
— Măria-ta, Mihai-vodă a ieşit ca şarpele la drum, cînd i se urăşte cu
viaţa. Iată că a venit singur să-i zdrobim căpăţîna. Oştile Transilvaniei
aşteaptă porunca voastră.
— Măria-ta! interveni Bogati. Ar trebui să nu privim cu uşurinţă lupta
împotriva valahilor. Mihai-vodă e un general mare. El n-a pierdut bătălii
pînă azi. Şi nu se aventurează într-o luptă fără sorţi de cîştig. Socot că ar fi
mai bine să-l hărţuim pînă cînd primim ajutoare de la moldoveni şi poloni.
— Ţi-e frică, Bogati? zîmbi cu dispreţ cardinalul.
— Mi-e frică, măria-ta.
Curtenii rîseră ca la o glumă bună, iar Andrei le ţinu isonul. Cînd se mai
potoli, îi porunci lui Kornis:
— Generale, să dai altcuiva oamenii lui Bogati! Nu-mi plac fricoşii.
— Asta nu! grăi cu supărare contele Teke. Domnul Bogati e un oştean
călit în războaie.
— Se pare că te opui dorinţelor noastre, îl întrerupse cardinalul
ameninţător. Ia seama, domnule Teke!
— Mă opun, măria-ta, răspunse Teke înfruntîndu-i privirile. Unele
privilegii ne acordă acest drept. Familia noastră ţine oşti pe plată. Iar pe
domnul Bogati noi l-am numit comandant.
— Mda! răspunse Andrei Báthory înciudat. Vom strica unele privilegii cît
de curînd. În principat există un stăpîn şi nu-i nevoie de mai mulţi. Unde se
află Mălai-mare cu oamenii lui? îl întrebă pe Kornis.
— Undeva pe lîngă Făgăraş, măria-ta.
— Cîţi oşteni are?
— Vreo nouă mii.
— Atît? Numai atît? de ăştia te sperii, domnule Bogati?
— Măria-ta! grăi molcom oşteanul. Cîndva am luptat alături de Mihai-
189
vodă. El e chibzuit şi viclean.

— Iar noi – inteligenţi, i-o reteză cardinalul.
— Fără îndoială! continuă Bogati. Observaţi totuşi că valahul pe care l-
am crezut la pămînt nu numai că are oşti, dar se încumetă chiar asupra
noastră. Cum a putut el să strîngă oşti fără să ştim?
— Adunătură găseşti totdeauna, rîse cardinalul. Armata Transilvaniei o
va risipi la prima ciocnire. Avem oşteni buni, îmbrăcaţi în zale şi chivernisiţi
cu arme noi.
— Adevărat, măria-ta! Dar să luăm seama la valah. Cu puţină vreme
înainte ne-a cerut aprobarea să coboare sub Dunăre cu ceva oştiri mărunte
pentru a face unele prădă ciuni la turci. Azi ameninţă principatul. Viclenia
lui se arată fără tăgadă.
— Viclenie slabă, domnule Bogati. Locul de luptă nu-l va alege ciobanul
de la Dunăre. Îţi voi arăta cum îl vom face una cu pămîntul pe acest cioban.
Pornim în zori către Sebeş. Domnule Kornis, aduci oastea acolo! Bătălia o
vom da la Sibiu. Spatele oştirii noastre va fi apărat de zidurile cetăţii.
Tunurile de pe ziduri îl vor măcina pe cioban. Domnule Ciomîrtan, trimite
ştafete să vină secuii! Fă-i scrisoare cîinelui răzvrătit şi întreabă-l de rostul
lui în Transilvania! Trimite grabnic solie spre Oituz, cu porunca noastră
către Ieremia Movilă să vină spre Sibiu! Aceeaşi poruncă i-o trimitem
hatmanului Zamoyski. Şi acum, domnilor, să facem o partidă de cărţi! Ah,
era să uit! Pregătiţi un par mare în care să-l aşezăm pe ciobanul răzvrătit!
Zilele lui octombrie continuau să se arate frumoase. La Veştem era cald
ca în toiul verii. Oştenii lui vodă se odihneau după oboseala drumului greu.
Pe prispa unei case de la marginea satului, domnul Ţării Româneşti, Aga
Leca şi Baba Novac şedeau de taină.
— Pari cam plouat, Leca, spuse vodă privindu-l cu băgare de seamă.
— Am şi de ce, zîmbi Leca. Azi trebuia să fiu naş. Se cunună o nepoată
din Valea Călugărească. Au ăia de acolo un vin, măria-ta, de moare lumea.
De cîte ori mă tocmesc a fi naş, treburile de război îmi strică planurile.
— Am fost mai chibzuit decît tine, rîse domnul. Eu am promis a fi naş
aproape de postul Crăciunului, cînd vinul a stat din fiert, iar timpul nu prea
îngăduie desfăşurări de oşti.
Doi tineri călăreţi opriră lîngă prispă şi le întrerupse conversaţia.
Clucerul Băicoianu le ieşi înainte, dar vodă apucase a se ridica.
— Cine v-a trimis prieteni? întrebă el.
— Boierii! Udrea şi Radu Buzescu, măria-ta.
— Veşti bune?
— Bune, doamne, zîmbiră tinerii. Oştile Mehedinţilor şi ale Jiului vor fi
aici într-o jumătate de ceas.
Mihai-vodă vodă le dărui zece galbeni. Vestea era dintre cele mai
190
frumoase şi-i spulberă îngrijorarea. Întreaga lui oaste se afla acolo, aşa cum
prevăzuse din timp. Doar prietenii lui cei mai buni, Cae, Chirilă, Ducu şi
Costache, dispăruseră de două zile.
— Te gîndeşti la ei, doamne? întrebă Novac ghicindu-i gîndurile.
— La cine? făcu vodă cu prefăcută mirare.
— Ei, la cine! La prietenii măriei-tale.
— Mă gîndesc, recunoscu Mihai.
— Lasă-i, măria-ta! Ştiu ei ce fac.
Tăcură. Peste cîmpie plutea un nor de praf.
„Sînt oltenii mei dragi‖, gîndi domnul ţării.
Prînzul lui vodă se dovedi destul de sărac. O bucată de brînză, pîine
rumenită şi un pahar cu vin. În timpul prînzului ceva mişcări la uşa casei îl
scoaseră pe Mihai din gîndurile sale. Erau cei patru dispăruţi. Feţele lor
trase de nesomn şi oboseală, hainele cam zdrenţuite, arătau multă
alergătură.
— Să vă cert? Se lumină domnul.
— Mai la urmă, grăi cu îndrăzneală Caravană. Aducem veşti mari.
Noaptea trecută am prins o solie a cardinalului către Ieremia Movilă şi
hatmanul Zamoyski.
— Dar ce văd? întrebă domnul fără a lua în seamă cuvintele lui
Caravană. Eşti rănit, Ducule?
— O zgaibă, rosti tînărul. Ceva încăierare cu cei zece oşteni ai soliei mi-a
adus o împunsătură în braţ.
— Te-ai oblojit bine?
— M-a oblojit Costache. Dacă l-a vindecat el de pîntecăraie pe împăratul
Rudolf, nu i-a fost greu la o zgaibă.
— Da, dar tocmai dreapta?
— Sabia mea lucrează la fel de bine şi în stînga, măria-ta.
— Ei, la naiba! Doar nu-ţi închipui că te las la luptă?
— Nu, doamne. Voi sta lîngă domnul Ţării Romî neşti. Dacă se uită el,
mă voi uita şi eu. De va porni la luptă, voi fi alături.
— Mai vedem noi, îl ameninţă vodă. Ia zi, Costache, care sînt veştile?
— Pe ocolite, sau pe scurt?
— Pe scurt, rîse vodă ştiindu-l vorbă lungă.
— Alaltăieri dimineaţă, grăi înciudat Costache, ne-a căutat Ion
Chioreanu, omul nostru de legătură cu Toma Ciomîrtan. Chioreanu ne-a
adus vestea că o solie a cardinalului e în drum spre Oituz. N-am mai avut
vreme să venim dinaintea măriei-tale. Şi am făcut bine, fiindcă am pus
mîna pe două scrisori. Principele i-a poruncit lui Ieremia Movilă să aducă
degrabă oştile Moldovei la Sibiu.
— Iar cealaltă scrisoare?
191
— E către Zamoyski. Şi îi porunceşte la fel.

— Deci, se teme cardinalul.
— Aşa se pare, doamne.
— A scăpat cineva din solie?
— Ah, măria-ta! Facem noi asemenea prostii?
După prînz, Mihai-vodă intră în tabăra secuilor. Uralele acestora nu
conteniră multă vreme.
— Prieteni! grăi el cînd mişcarea oştenilor scăzu cu totul. Secuii ne-au
fost de multe ori aliaţi. Le-am cunoscut vitejia şi curajul mai ales în vadul
Călugărenilor. Am auzit despre credinţa cu care au luptat pentru
pămînturile Transilvaniei. Ştiu că nobilii şi principii i-au sărăcit cu totul. A
venit vremea să scuturaţi nedreptatea ce vi s-a făcut. Peste cîteva zile vom
încrucişa armele cu principele care v-a oropsit. De vom învinge, nimeni nu
va mai spune despre careva dintre voi „ăsta‖ şi „ăla‖, ci „dînsul‖ sau
„domnul cutare‖.
Înserarea prinse oştirea în marş.
*
La 27 octombrie, Andrei Báthory ieşi din cetatea Sibiului alături de
Kornis. Caii lor, sprinteni, se domoliră cu greu pe o curmătură de deal.
Oştile lui Mihai-vodă se vedeau limpede în cîmpia Şelimbărului. Ordinea
din tabăra lui vodă îl impresionă pe Kornis, dar cardinalul, prea mîndru
pentru a se gîndi la astfel de nimicuri, grăi plin de semeţie:
— Aici va fi mormîntul ciobanului.
— Avem oşti mai puţine, spuse precaut Kornis. Secuii pe care ne bizuiam
au trecut de partea valahului.
— Îl vom pedepsi la vremea potrivită. Mălai-mare dispune de 32000 de
oameni. Noi, de 25000, dar aşteptăm sprijinul populaţiei din Sibiu. Poziţia
noastră nu poate fi tulburată. Numai o pierdere pe aripa dreaptă ne-ar
putea lipsi de apărarea zidurilor cetăţii. Însă pe dreapta vom pune stavilă
mare. Oştile Moldovei trebuie să apară curînd. Să-l vedem pe Mălai-mare,
ce va face cînd va fi prins la mijloc?
Kornis, general vechi şi cu multă experienţă, nu împăr tăşi entuziasmul
cardinalului. El ştia că Mihai-vodă cîştigase războaie cînd fusese mult
inferior ca număr.
— Doamne! se înclină el. Nunţiul papal Malaspina, ne-a dat
binecuvîntarea lui. Prezenţa sa în tabăra noastră întăreşte inimile
soldaţilor, însă nu-i destul. El ne-ar putea ajuta mai mult.
— Cum?
— Dacă sfinţia-sa Malaspina ar merge în tabăra valahilor n-ar fi rău.
— Nu înţeleg, domnule Kornis.
192
— Puţină răbdare, măria-ta! Malaspina l-ar putea duce cu vorba pe

Mihai-vodă convingîndu-l să nu înceapă lupta curînd. Cîteva zile de
amînare ar însemna sosirea moldovenilor şi intrarea lui Zamoyski în
principat.
— Ah, ah! se lumină cardinalul. Eşti un general mare, dragul meu
Kornis. Iată o idee straşnică. Dar crezi că va reuşi Malaspina?
— Cred. Valahul e creştin. În faţa poruncilor unui înalt trimis al papei se
va apleca plin de umilinţă. Măcar trei zile ne-ar fi de ajuns.
— Chiar fără Malaspina, tabăra noastră nu poate fi cucerită cu nici un
preţ. Ar putea să reziste toată iarna. Şanţurile mari ce ne apără vor aduce
multă zăbavă şi pierdere în oastea ciobanului de la Dunăre.
— Aşa este, măria-ta! aprobă cu viclenie generalul. Avem întăritură
bună. Totuşi mi-e teamă de roşii. Credeam că Mihai nu-i mai are de multă
vreme. Dar iată că nouă mii de roşii stau în faţa noastră. E de necrezut că
valahul a putut ridica o asemenea oaste harnică fără să ştim nimic.
— E vina domniei-tale, se încruntă cardinalul. Numai un general slab
ajunge într-o astfel de situaţie.
— Nici turcii n-au ştiut. Cred că nici acum nu ştiu.
— Turcii!? Dar ce avem noi cu turcii? Ei sînt ameninţaţi, sau noi?
— Numai cei nouă mii sînt de temut, îl domoli Kornis.
— Ai uitat de oştile Mehedinţilor şi Jiului.
— N-am uitat, măria-ta. Soldaţii sînt viteji, însă armele lor, proaste.
Iscoadele ne-au adus ştire că tînărul conte Hans Beckembauer cu o mie de
saşi, la care se adaugă ceva adunătură de iobagi valahi şi unguri, a trecut
de partea lui Mihai-vodă.
— Lucrarea tînărului conte nu o înţeleg, spuse cardinalul mirat. Şi nici
pe saşi nu-i înţeleg. O parte sînt cu noi.
— Nici eu nu-i înţeleg, oftă Kornis.
*
Nunţiul papal Malaspina intră în tabăra lui Mihai-vodă la 27 octombrie,
înainte de vremea prînzului. Era un bărbat nu prea înalt, chiar dacă purta
încălţări cu tocul mare. Faţa lui pufoasă ca miezul unei pîini decojite părea
plină de bunătate şi curăţenie sufletească. Ochii mari, verzui, şedeau
aplecaţi mai mult spre umilă cucernicie. Doar superba haină lungă pînă la
pămînt, frumos tivită cu fir de aur, şi inelele multe contrastau cu privirea
umilă. Mihai-vodă alinie o gardă de onoare şi-l primi cu tot fastul datorat
unui înalt oaspete. Malaspina nu ridică ochii din pămînt, dar întinse mîna
grăsuţă a binecuvîntare şi pentru sărutul ce se cuvenea. Pe faţa lui nu
apăru nici-o tresărire cînd vodă îi strînse mîna fără să i-o sărute.
— Ne datoraţi mai mult, observă retrăgîndu-şi palma.
193
— Adevărat, sfinţia-voastră! grăi Mihai. Dovezile noastre de respect se

vor înmulţi cînd vom cunoaşte sco pul venirii înaltului oaspete. Sînteţi oare
trimisul bisericii, sau al cardinalului Andrei?
Malaspina intui că sub îmbrăcămintea frumoasei pri miri adia parcă un
vînt uşor de ostilitate. Domnul Ţării Româneşti se dovedea curtenitor şi
precaut. Haruri de preţ la un conducător. Cu astfel de om era greu de
luptat în vorbe şi promisiuni. Răspunse totuşi fără a-şi arăta mirarea:
— Mai mult, zîmbi cu o bunătate prea siropoasă ce nu-i plăcu lui vodă.
M-au trimis la voi marele conducător al creştinilor infailibilul nostru papă şi
împăratul Rudolf. Ei nu doresc război în Transilvania.
— Aveţi împuterniciri scrise din partea împăratului?
— A, nu! se apără Malapsina. Un nunţiu papal poate fi crezut şi fără
astfel de dovezi.
— Fără îndoială! aprobă vodă ascunzîndu-şi gîndurile. Grija împăratului
ne bucură din toată inima. Oştile noastre nu vor face stricăciuni aici unde
am hotărît să domnim.
— Rudolf se va întrista.
— Ca şi noi, sfinţia-voastră. Nimeni nu face război de plăcere.
— Ar putea să vă certe cu oşti.
— Greu de crezut, zîmbi vodă. Din vorbele voastre am înţeles că
împăratul s-a aplecat către pace. A ne certa cu oşti, s-ar dezice.
— Dar el nu vă doreşte domn al Transilvaniei, forţă nota discuţiei
Malaspina. Gîndurile lui sînt îndreptate spre cardinalul Báthory, căruia îi
poartă multă prietenie.
— Sfinţia-voastră! rîse evitînd încruntarea. Dacă aţi fi în locul nostru ce
aţi alege? Nişte gînduri sau un tratat semnat în vară la Praga? Un tratat
care ne îngăduie ocuparea principatului.
— Aş alege tratatul, grăi cu fineţe Malaspina. L-aş alege numai dacă nu
aş cunoaşte ultimele gînduri ale împăratului.
— Ultimele lui gînduri nu le cunoaşteţi nici voi, ripostă Mihai-vodă
întinzîndu-i o cursă. Poate că azi dimineaţă avea altele.
— Împăratul nu-i un om care îşi schimbă gîndurile de la o zi la alta,
observă Malaspina. Dar se opri fiindcă picase în cursă. Răspunsul lui vodă
îl încredinţă de acest lucru.
— Aşa cred şi eu, sfinţia-voastră. Un împărat care semnează
împuterniciri în vară nu-şi schimbă gîndurile doar în cîteva luni.
— Cursul evenimentelor ar putea să le schimbe, încercă Malaspina să
repare greşeala.
— Adevărat! Dar evenimente care să întărească o schimbare n-au fost în
aceste luni. Noi i-am rămas credincioşi împăratului. Mai mult, respectăm
tratatul.
194
— Să înţeleg prin aceasta că nu ţineţi seama de ultima dorinţă a

împăratului?
— Din contră, zîmbi Mihai. Dorinţa scrisă a împăra tului e sfîntă pentru
noi.
— Am priceput, se întristă Malaspina. Îmi lipsesc nişte dovezi scrise de la
împărat. Iar în lipsa lor nu mă credeţi.
— A, nu! răspunse cu fineţe vodă. Vă credem din tot sufletul. Numai
gîndurile împăratului nu ne sînt clare de vreme ce nu le-a scris.
— Poate vă înduplecaţi la dorinţa papei?
— Cu multă pioşenie, grăi vodă. Să-i spuneţi papei că vom lupta şi în
viitor pentru apărarea creştinilor.
— Dar nu vi se cuvine Transilvania, se mînie nunţiul papal. Ea e a celor
ce o stăpînesc azi. Vă vorbesc în numele dreptăţii.
— Cine sînt stăpînii, sfinţia-voastră? se încruntă vodă.
— Cardinalul Andrei şi marii lui dregători.
— Şi pe cine reprezintă ei?
— Poporul, fireşte.
— Care popor? Marea populaţie a Transilvaniei o formează valahii ţinuţi
în iobăgie.
— Mai sînt şi alţii. Mai sînt ungurii, saşii...
— O mie de saşi sînt cu noi şi chiar o parte dintre ungurii iobagi.
— Secuii...
— Şase mii de secui au venit în tabăra noastră.
— Dar nu toţi secuii.
— Nu toţi, ci numai aceia pe care i-am ales noi să lupte.
— Veţi fi un domn nedorit.
— De cine? De nobili? Cardinalul şi nobilii sînt nedo riţi de popor. Iar noi
nu am venit în scop de mărire, ci pentru unirea românilor de pretutindeni.
Malaspina tăcu încruntat, dar nu-şi arătă supărarea. Andrei Báthory îl
socotea pe Mihai un om slab, lipsit de puterea gîndului. Or acesta se
dovedea cu mult superior tînărului cardinal.
— Voi reveni, grăi cu adîncă tristeţe. Pînă mîine va fi răgaz de chibzuinţă.
Multe gînduri bune vin peste noapte. Să nu uitaţi că papa şi împăratul nu
doresc război în Transilvania şi nici inimile noastre de buni creştini.
— Bine spus! întări vodă. Inimile noastre de creştini doresc pacea.
Andrei Báthory e cardinal. Deci, înalt om al bisericii. El înţelege chiar mai
bine decît noi asemenea lucruri. Sfătuiţi-l, în numele inimii lui de creştin,
să lepede oştile şi să pornească acolo de unde a venit. În felul acesta nu va
fi război. El e cetăţean polon, sfinţia-voastră, iar aici unde nu l-a poftit
nimeni a venit în scopuri de mărire. De va înţelege asemenea lucruri, pacea
va domni în întreaga Transilvanie.
195
„Viclean ca o vulpe, gîndi Malaspina. Fineţea vorbelor lui ne-a pus mereu
în încurcătură. Doar aşa se explică faptul că e un mare general.‖
Cu aceste gînduri intră în tabăra principelui. După faţa lui îngîndurată,
Andrei ghici că întîmpinase greutăţi.
— Ce face cîinele valah? întrebă cu dispreţ.
— Porecla voastră nu sună frumos în gura unui prelat! îl mustră
Malaspina. Mai ales că Mihai-vodă nu a avut cuvinte de ocară pentru
principele Transilvaniei. El ne-a arătat limpede doar gîndurile ce l-au mînat
la război.
— Gîndurile unui cîine...
— Cîine, dacă vrei, dar un cîine deştept. Latră mai puţin decît alţii. Mă
aşteptam să se gudure. N-a făcut-o, însă nici nu ne-a respins.
— Ai obţinut amînarea?
— Încă nu. Voi merge mîine din nou în tabăra lui. De vor veni
moldovenii, poate se răzgîndeşte şi va porni spre Dunăre. Un război aici nu
e dorit de nimeni.
— Deci azi va fi linişte?
— Sper, dragul meu.
Peste cîmpie se pornise un vînt călduţ cu ameninţare de ploaie.
*
Către seară, secuii destupară ploştile mari cu pălincă. Tufănel-tatăl
moţăia pe şaua calului întinsă în iarba uscată. După un timp se scutură
din amorţeala ce-l cuprinse. Nările lui se lărgiră ca nişte cimpoaie. Trase aer
mult în piept, îl slobozi treptat, plescăi din limbă, iar urechile lui mişcară
scurt, iepureşte.
— Bă Ciripoi! îl îmboldi pe văr.
— E! căscă acesta somnoros.
— Nu simţi nimic?
Ciripoi-tatăl, ce visase că a fost înjunghiat în luptă, se trezi de-a binelea.
— Simt un junghi.
— Altceva?
— Nimic.
— Auăleo! Ia umflă tu niţel carina!
Ciripoi îşi ridică nasul cît o ridiche de iarnă şi adulmecă asemenea unui
ogar.
— Ţuică, grăi cu lăcomie în glas.
— Aş! îl contrazise Tufănel aspru. E prăştină. Aici numai strugurii...
— Ţţ! îl întrerupse Ciripoi. Prună cum te văz şi mă vezi.
— Şi din ce parte vine, deşteptule?
Ciripoi îşi învîrti nasul ca o limbă de busolă.
196
— De la secui.
— Auăleo! Taman de la ei? Secuii nici nu cer, nici nu dau.
Porniră totuşi pe direcţia mirosului, conducîndu-se fără greşeală.
Zavaidoc, aflat ceva mai încolo, prinse mişcarea celor doi. Săltă într-o rînă
şi strigă după ei:
— Cumetrilor! Dragii mei! Un’ v-aţ uşchitără, bre?
Dar nu-şi repetă întrebarea. Un miros delicat ce-i înfioră tot corpul adia
pe lîngă el ca o părere. Vîntul bătea dinspre secui şi aducea aroma cu el.
— Limbă!
— A! răspunse acesta moleşit de somn.
— Ia saltă muia!
— Pe sfîntu post al Crăciunu... ! se bîlbîi Limbă. Ţuică, frati-miu...
O luară degrabă după cei doi. Tufănel şi Ciripoi văzură manevra fîrtaţilor
şi se fofilară pe după corturile secuilor. Şi-ar fi putut pierde urmele, dar
mirosul puternic îi atrase ca un magnet. Intrară într-un cort mare. Cinci
secui mustăcioşi învîrteau cu hărnicie în mîini ceva ploşti pîntecoase,
binecuvîntate ca mărime. Tufănel şi Ciripoi, care văzuseră la fii lor unele
aplecări spre vorbe şi purtări alese, duseră cîte un picior în spate, ridicară
pălăriile, se aplecară cu graţie în doi peri, apoi rămaseră cam năuci. Secuii
abia le răspunseră la salut. Era clar ca lumina zilei că sosirea lor nu aducea
bucurii.
— Domnilor! se izmeni Ciripoi-tatăl. Nimeritu-s-au a vedea ceva mişcare
la voi. Eu am avutără un fin din secuime... băiat bun şi dădea de băut...
carele zicea că...
Tăcu. Secuii discutau între ei fără a-i lua în seamă. Aceasta îl făcu pe
Ciripoi să adopte o nouă formulă ce le-ar fi putut trezi interesul.
— Domnilor, noi sîntem bucureşteni. În piaţă la Zece Mese...
Cei cinci aprobară din capete şi-şi văzură de treburi. Tufănel-tatăl avu
una din acele sclipiri ale inteligenţei care vin adesea în ceasuri de mare
cumpănă. Începu să se scuture ca un apucat. Ciripoi prinse ideea din zbor
şi porni un atac pe măsura scuturatului.
— Destinsul nostru prieten, zise ţuguindu-şi buzele vinete, nobelu,
cavaleru suferă de ţîfnă, de bojoci, de dambla, de ceva dureri ale sufletului,
care numa vădanele, sau ceva ţuică, de friguri...
— Friguri la vreme de toamnă? cătă cu mirare spre ei unul dintre
mustăcioşi.
— Chiar aşa, domnule, sări Ciripoi plin de speranţe. Pă el numa toamna
îl apucă. Vara n-a avutără niciodată nimica. Din Deltă i se trage. L-au
muşcatără nouă lupi, optzeci de viespi, patru şerpi, şase mistreţi, o capră
rîioasă, unşpe lipitori şi două vaci turbate.
— Lipitori? se înfiorară cei cinci.
197
— Lipitori, domnilor. A da frunte, adică muma ălora nouăşpe...

— Parcă ziceai că unsprezece lipitori, îl întrerupse unul.
— Aşa ziceam, o drese Ciripoi. La început unşpe au fostără. Pă urmă, a
mai mare a început să fluiere după pui. Am pus mîna pă custură... ăă... pă
sabie. Îi zic lu a bătrînă, care venea în frunte cu patruzeci de pui după ea:
„Cară-te, fă, d-acilea că fac moarte de om.‖ Se uită urît la mine şi mă
înjură...
— A bătrînă?
— A bătrînă, domnilor.
— Vorbea?
— Şi încă ce vorbea! se izmeni Ciripoi. Cam stricat româneşte, ce-i drept,
însă eu ştiu şi limba lipitorilor, aşa că i-am prinsără toate mişcările. Dacă
văz că nu-i chip a ne înţelege ca nişte creştini de treabă, îi ard una cu a
custură şi-i raz o ureche.
— Avea urechi?
— Mari, domnilor, ca foile de varză. Zice ea:
— Nu mai da, Făt-Frumos, că ţi-oi face mare bine!
Auzind astfel de năzdrăvănii, cei cinci mai ciocniră un rînd între ei. Verii
se dezumflară ca două băşici înţepate, iar disperarea fu cumplită cînd unul
dintre mustăcioşi grăi molcom:
— Gata cu pălinca. Ce a mai rămas în ploşti e porţia vecinilor. Eu merg
să o duc degrabă, însă domniile-voastre puteţi rămîne să ne povestiţi mai
departe chestia aia cu lipi torile.
— Care lipitori, bre? interveni Tufănel oprindu-se din scuturat.
— Păi alea cu urechile cît varza.
— Bă neică! zise Ciripoi cu năduf. Du patru ploşti! Pă a d-a cincea las-o
bolnavului! Că el numa’ cu ţuică...
Mustăcioşii prinseră a rîde.
— Păi de ce nu aţi grăit aşa de la început, fraţilor? făcu unul întinzînd
plosca spre Tufănel.
Dar Ciripoi i-o luă chiar se sub nas.
— Nu-i pentru domnia-ta, încercă să-l oprească secuiul. Numai
bolnavului i se cuvine.
— E, te, te, măă! bombăni Ciripoi. Parcă pe mine nu m-au muşcatără?
— V-am spus eu fraţilor, că aşa sînt bucureştenii, grăi unul dintre secui.
Apoi se întoarse către cei doi veri:
— Am priceput care e oful vostru, de cum aţi intrat. Însă matale
povesteşti frumos, aşa că face să bem toată pălinca împreună. Ia zi-i cum a
fost cu lipitoarea a bătrînă!
Ciripoi nu apucă să dezlege firul povestirii. La uşa cortului apărură
cumetrii Limbă şi Zavaidoc.
198
— Dumnealor e d-ai noştri, zise Tufănel-tatăl.

— Or fi, spuse cu părere de rău unul dintre secui. Dar aici nu mai e loc.
Să meargă în cortul alăturat.
Limbă şi Zavaidoc o zbughiră spre vecini, însă nu avură noroc. Toroipan
şi Găluşcă se cinsteau cu gazdele. Porniră către alt cort. Părintele Grasa şi
fălcosul discutau cu gazdele o frumoasă teză biblică. Ceva mai încolo, Sile
Adormitu şi Ciripoi-fiul povesteau păţania cu pîntecăraia. Abia la marginea
taberei nimeriră un cort fără oaspeţi.
În vreme ce pălinca lega prietenii între români şi secui, Mihai-vodă făcu
Sfat de taină cu oamenii săi. Cortul cel mare al domnului Ţării Româneşti
se umplu de oaspeţi înainte de miezul nopţii. Erau de faţă Cae Indru, Preda,
Radu, Udrea, Leca, Zamfirescu, Novac, Ducu, Băicoianu, Chirilă, Costache
şi Niţă.
— Iată, prieteni, grăi vodă. A venit vremea să facem planul de luptă.
Andrei Báthory e un strateg bun. El şi-a făcut întărituri de care şi şanţuri
adînci. Spatele său are apărare spre oraşul Sibiu. Tunurile ridicate pe ziduri
pot să lovească spornic în noi. Aşa cum sînt aşezaţi, duşmanii vor fi greu de
clintit. Andrei are trei linii de luptă. În prima linie de pe aripa dreaptă vor
lucra pedestraşii. În centru cavaleria, iar pe stînga puterea cea mai mare a
lor ar fi nobilimea călare, ce ştie să lupte frumos. S-ar putea să fie o
greşeală a principelui faptul că şi-a pus la vedere oastea pregătită de luptă.
Dar s-ar putea să fie şi un vicleşug. Adică, să-şi aşeze altfel liniile de luptă
cînd vom porni atacul. Acum aştept păreri.
— Măria-ta! grăi Radu Buzescu. Dacă biruim pe aripi, îl scoatem pe
principe de sub zidurile oraşului.
— Bine grăit, Radule! zîmbi domnul. Şi mai e ceva: De vom ataca pe
aripa stîngă, tunurile de pe ziduri nu pot slobozi atîta foc asupra noastră
cum ar face-o pe centru.
— Adevărat! interveni Preda. Din păcate, principele ştie că ne vom feri de
centru, aşa că cele mai mari întăriri le-a pus la aripi.
— Şi ce-i de făcut, Predo?
— Măria-ta, cred că acolo trebuie să atace întîi Baba Novac. Haiducii lui
ştiu să se descurce pe loc rău.
— Aşa ne-am gîndit şi noi, aprobă vodă.
— Doamne! se amestecă Indru. Nimic nu poate sta în picioare pînă cînd
vom şti sigur dacă principele va păstra ordinea de luptă pe care ne-o arată.
— Aşa este, nepoate! grăi vodă cu multă plăcere. Ai vrea să facem o
mişcare de oşti către ei?
— Aş vrea, doamne! Două mii dintre oştenii Bucegilor ar fi tocmai ce ne
trebuie. Tinerii roşii se mişcă uşor ca fulgul.
— Cine să pornească în fruntea lor?
199
— Eu, măria-ta.
— Aşa să fie, nepoate! Dar ia seama să te întorci la timp! Nu vreau
pierderi printre oamenii mei. După ieşirea ce o vom face în zori, Sfatul
nostru de taină se va închega iarăşi. Acum, noapte bună, prieteni!
O parte dintre boieri se îndreptară către corturile lor. Mihai-vodă, Cae,
Chirilă şi Costache porniră să controleze cele opt rînduri de străji din jurul
taberei. Noaptea răco roasă înfiora pînă şi caii. Pe zidurile Sibiului torţele
mari aruncau lumină către cîmpii. Costache rămase mai în urmă. Zambilica
lui, cam somnoros, călca fără tragere de inimă.
— Bă nărodule, pune copita mai sprinten! îl struni grăsunul. Vrei să ne
facem de rîs în faţa lui vodă? Sau eşti supărat? Îi fi avînd şi tu necazurile
tale. Şi eu sînt, Zambilico. Am sufletul greu. Parcă simt că s-ar apropia o
nenorocire. Asemenea suflet închis n-am mai avut de la Călugăreni, cînd
era să se prăpădească prietenul Cae. Poimîine va fi război greu. Oare cîţi vor
scăpa dintre noi?
200
Capitolul 13
N
unţiul papal Malaspina veni în zori la tabăra lui Mihai-vodă.
Clucerul Ieremia Băicoianu îi ieşi înainte şi-l rugă să aştepte.
Vodă se ridicase pe o curmătură de deal pentru a urmări
desfăşurarea celor două mii de roşii gata să pornească spre liniile
principelui. Cae Indru aştepta încuviinţarea domnului ţării. Vînt Sălbatec,
frumosul său armăsar, juca pe loc, nerăbdător. Peste muşchii lui puternici
pielea se înfiora ca o părere. Apoi Cae ridică mîna, iar mica oaste se puse în
mişcare. Cînd apărură tinerii la vedere, în tabăra cardinalului porni alarma.
Andrei îşi mîna calul pe dealul Gregori de unde putea să vadă desfăşurarea
luptei.
— Iată-i că pornesc asupra noastră, domnule Kornis, grăi cardinalul
lipsit de teamă. Cîinele valah atacă întîi cu călăreţii.
— Pe partea dreaptă, încuviinţă Kornis. Ştefan Lazăr se află în pericol.
Acum cînd ştim pe ce parte atacă valahii, ar fi bine să-i dăm ajutor cu aripa
stîngă a lui Petre Huszár.
— Nu, domnule! ripostă mînios cardinalul. Ne-am dovedit slabi strategi.
Încăierarea încă nu s-a pornit, iar noi apucăm să ne stricăm aripile? Dă
sprijin din linia a doua!
Kornis înghiţi greu afrontul făcut de cardinal în faţa nobililor şi trimise
porunci spre linia a doua. Tinerii roşii nu se grăbeau. Caii lor purtaţi la pas
călcau nervoşi. Abia cînd începură să bată tunurile, Indru făcu un nou
semn. Principele şi nobilii văzură cu uimire cîteva manevre executate ca la
paradă. Liniile roşiilor fugeau în lături şi se închegau din mers într-un lanţ
mare. Apoi, din goana cailor, lanţul se frînse în pîlcuri de cîte două sute, cu
distanţe mari între ele. Indru părea a se abate din drum, către centru.
Tunurile de pe ziduri îşi concentrară focul acolo. Un semn al lui Cae fu
urmat de o nouă manevră. Călăreţii se adunară şi ocoliră zona
primejdioasă.
— Bine lucrat, nepoate! se entuziasmă vodă, dar glasul lui nu putea
răzbi pînă la Indru.
Tunurile îşi mutară bătaia spre dreapta. Prea tîrziu. Călăreţii lui Cae se
desfăcură iar în lanţ, făcînd o curbă mare asupra locului lovit de obuze.
Călăreţii Bucegilor se mişcau parcă într-o joacă. O joacă totuşi
primejdioasă. Cea mai mică greşeală în manevrele lor i-ar fi dus la pierderi
nebănuite.
— Nepotul nostru e un general mare! spuse Mihai încîntat.
201
— Să vedem, să vedem, rîse Preda Buzescu. Cavaleria lui Báthory a ieşit

la atac. Sînt acolo cinci-şase mii de călăreţi. Dacă Indru nu întoarce acum,
va fi prins din două părţi. Ei, la dracu! Nu azi începem lupta, ci mîine.
Altul în locul lui vodă ar fi ridicat mîna pentru ajutoare în spijinul celor
două mii. Mihai zîmbea. Avea multă încredere în Cae. Şi chiar în acea clipă,
Buzescu răsuflă uşurat. Un semn al lui Indru adună semicercul în pîlcuri,
din goana năprasnică a cailor. Cu puţin înainte ca primele rînduri inamice
să închidă arcul, tinerii roşii ieşiră în afara zonei primejdioase şi veniră în
tabără grupaţi frumos.
Malaspina urmărise manevrele, nu cu ochi de cunoscător. Totuşi, fu
impresionat de execuţiile măiestre ale tine rilor roşii. Niciodată nu-şi putuse
închipui că se pot face astfel de manevre cu oşteni mulţi, chiar sub bătaia
tunurilor. Apoi, îl văzu pe vodă şi alături de el pe tînărul general ce-şi
condusese oamenii atît de elegant. Rîdeau amîndoi, de parcă ar fi venit de la
o petrecere.
— A, sfinţia-voastră? grăi domnul bine dispus.
— Am venit aşa cum am hotărît ieri, zise Malaspina înclinîndu-se
cucernic. Din păcate, văd că inima voastră de creştin s-a aplecat spre
vărsare de sînge.
— Aţi văzut aşa ceva? se miră vodă.
— Nu. Am văzut numai începutul. Iar începutul mă nelinişteşte.
Înseamnă că va fi război.
— Înţeleg din vorbele voastre că Báthory îl doreşte. Ieri v-am rugat să
mijlociţi pe lîngă el în scopul ieşirii din principat. Oare cardinalul, care e o
înaltă faţă bisericească, nu vrea să îndepărteze primejdia vărsării de sînge
creştin?
— El se apără, zise Malaspina cu mînie greu reţinută.
— Şi voi îl apăraţi, spuse tăios Mihai.
— Adevărat! se încruntă Malaspina, căruia nu-i plăcu asprimea lui vodă.
Îl apărăm împotriva sălbaticilor de la Dunăre.
— Sfinţia-voastră! îl întrerupse domnul pălind. Discu ţiile sînt frumoase
şi folositoare atîta vreme cît se poartă pe culmi înalte. Cînd coboară pînă la
insultă, îşi pierd strălucirea şi valoarea. Deci, vom pune capăt acestor
discuţii, în care te-ai arătat mărunt. Noi ţi-am înţeles jocul încă de ieri.
Andrei Báthory te-a trimis cu scopul de a căpăta la noi o amînare a
războiului, pînă îi vor veni ajutoare. Dar cardinalul aşteaptă zadarnic
ajutorul moldovenilor. Ştafete pornite spre Oituz au căzut în mîinile
noastre. Ştii, sfinţia-ta, ce urmărea omul despre care spuneai că se apă ră?
Urmărea să coboare peste Ţara Românească dimpreună cu Zamoyski şi
Ieremia Movilă. Din fericire, am prevăzut gîndurile omului ce se apără azi.
Războiul va porni mîine. Oamenii mei au făcut drum lung. Sînt obosiţi. Pînă
202
mîine se vor odihni. Apoi, Andrei le va cunoaşte puterea. Am înţeles că ai

lucrat pentru cardinal din prietenie, iar prietenia e un lucru sfînt. Însă
deasupra ei stă totdeauna dreptatea. Sfinţia-ta n-ai vrut să vezi dreptatea.
Nici nu ne miră. Eşti un străin. Aici noi trebuie să vedem dreptatea şi să
lucrăm pentru ea, nu străinii. Ia-l, Băicoiene! se întoarse către tînărul
cancelar. După luptă să-i dai cale liberă! Omul acesta e o mică năpîrcă
plină de venin, cu ochii mincinoşi, cucernici.
Cînd primele umbre ale înserării coborîră peste cîmpia Şelimbărului,
Sfatul de taină porni iarăşi în cortul cel mare al domnului Ţării Româneşti.
— Totul mi s-a părut uşor pînă aici, grăi Preda Buzescu. Abia acum
încep să mă sperii, măria-ta. Nu de lupte, continuă el văzînd o mică
încruntare a domnului ţării. De lupte nu ne-am speriat niciodată. Mă
gîndesc doar la ce va fi după bătălie. Dacă nu-i tăiem pe toţi nobilii
principatului, la caz de victorie a noastră, va fi zadarnică toată munca
făcută. Nobilii vor ţese în jurul nostru pînze mincinoase, vor unelti, vor
trăda, vor umbla cu pîră la Casa de Austria şi nu se vor sfii să aducă oşti
străine în principat. Ei n-au decît un dumnezeu al puterii lor. Iar dacă
pierdem lupta, va fi şi mai rău. E atît de mare primejdia încît îmi vine să
alung asemenea gînduri.
— Aşa este, Predo! răspunse vodă. Dar să ştii un lucru: Tot ce se capătă
uşor în lumea asta are valoare mică. Ai vorbit azi aşa cum am gîndit şi eu
de cinci ani încoace. Şi nu-mi vine greu a vă mărturisi că abia pe cîmpia
Şelimbărului m-am dumirit de ce marii noştri înaintaşi, care au dorit unirea
românilor într-o singură ţară, n-au încercat înfăptuirea ei chiar dacă au
stăpînit multe părţi însemnate ale Transilvaniei. Lor le-au lipsit nişte
împrejurări prielnice. Noi le avem. În caz de victorie, raţiunea ne îndeamnă
spre tăierea tuturor nobililor din principat. Dar noi nu sîntem ucigaşi,
Predo. Va trebui să găsim drumuri mai drepte. La caz de înfrîngere, va
trebui să ne desfacem de încleş tarea duşmanului, pe drumul către Braşov.
— Îi batem, doamne, sări vistiernicul Bărcan din Bărcăneşti-Prahova.
Sînt mai puţini ca noi.
— Au fost, interveni Caravană. Azi au mai primit oşteni. Iscoadele
noastre i-au văzut coborînd pe la Răşinari.
— Chiar de la egal îi batem, răspunse Bărcan. Avem oşti bune.
— Ca şi ei, zîmbi Costache. Puterea noastră cea mare stă în Oştirea
Bucegilor. Ceilalţi oameni ai noştri sînt buni, însă au armele proaste.
— Am învins totdeauna cînd eram mai puţini, se mînie Bărcan. Dar
acum?
— Bărcane! rîse vodă. Ar fi un general slab cel ce nu prevede şi o
înfrîngere. Eu cred în victoria noastră. Totuşi, de multe ori apar necazuri.
Numai nărozii îşi pun întrebări puţine. Aşa că e bine a ne lua măsuri din
203
timp. De fapt, le-am şi luat. Căpitanii ştiu ce au de făcut în asemenea

împrejurare. Mîine în zori dăm bătălia. Va trebui să o cîştigăm într-o zi sau
două. De se va lungi mai mult, situaţia noastră nu va fi prea bună. Alte
ştafete ale cardinalului, ce ne-au scăpat nouă, sînt convins că aleargă spre
Movilă şi Zamoyski. Dacă nu ne grăbim, ne vom pomeni cu ei în coaste.
Domnul Basta, generalul Casei de Austria, şade la graniţă cu oşteni
îmbrăcaţi în zale. În privinţa noastră gîndurile generalului sînt
duşmănoase. El urmăreşte a fi guvernator al Transilvaniei. De vom pierde,
va încerca să tragă foloase. De vom cîştiga, va purta gînduri să ne înlăture.
Basta ne tratează azi cu dispreţ ca pe unul dintre căpitanii lui. Ei bine,
peste cîteva zile ne vom încorona în Alba-Iulia ca domn al Transilvaniei.
Generalul va trebui să se plece în faţa lui vodă. Dar mîndria nu va fi a
noastră, ci a ţării. Novac!
— Înainte de apariţia zorilor, îţi aşezi oamenii în prima linie pe aripa
stîngă! Makó!
— Cinci mii de secui vor intra în prima linie pe centru! Între tine şi Baba
Novac păstrezi trei sute de paşi! Mihalcea!
— Aşezi cavaleria alături de Makó, dar pe aripa dreaptă! Leca!
— Tu ţii aripa dreaptă pe margine, cu oştile călări ale Mehedinţilor, iar
pedestrimea la spate! Soare!
— Pui douăzeci de tunuri între despărţitura dintre Makó şi Novac! Ele
vor apăra pe centru şi vor ajuta aripa stîngă. Stoica!
— Aici, doamne.
— Douăzeci de tunuri între Leca şi Mihalcea! Acestea vor ajuta mai
puţin, dar trebuie să fim tari pe aripa dreaptă în caz de atac al duşmanului.
Udrea!
— Patru mii de călăreţi din Armata Bucegilor îi aşezi în linia a doua! Să
fie la trei sute de paşi în spatele spărturii între Makó şi Novac! Ei vor ieşi
numai prin spărtura din jurul tunurilor. Altfel, putem face încurcătură de
oşti. Radule!
— Patru mii de călăreţi din armata Bucegilor îi aşezi în linia a doua, la
spatele lui Mihalcea şi Leca! De va fi nevoie, vor ieşi prin spărtura tunurilor.
Niţă!
204
— Ai opt sute de oşteni din Armata Bucegilor şi patru sute dintre dragii
noştri luptători de sub Dunăre. Rămîi cu ei în pădure! Sînt flăcăi aleşi pe
sprînceană. Tari ca fierul şi iuţi ca nişte diavoli. Linia a treia o vom forma
din cei o mie de cazaci pe plată, o mie de saşi, o mie de secui, o mie de
boieri şi armata Jiului. Aveţi alte păreri?
— Nu! grăi Preda Buzescu. Aşteptăm după datină să mai călcăm o dată
pe locurile unde căpitanii au poruncă a-şi aşeza oamenii şi tunurile.
Se ridicară cu toţi şi porniră pe jos. Cerul înnorat căzuse ca o căciulă
miţoasă peste dealurile din jurul Şelimbărului.
*
Lumina zilei se statornici tîrziu. Plutea în aer o spuză subţire de ceaţă a
cărei umezeală scornise frigul. Apoi apăru soarele roşcat şi lipsit de vlagă.
Din gurile oamenilor şi cailor ieşeau aburi. Mînată de soare, ceaţa se întinse
la rasul pămîntului trăgîndu-se leneşă către locurile joase. Pe dealuri se
usca iarba. În văi umezeala stăruia puternică sub o coadă lungă de ceaţă.
Cu mult înaintea zorilor, cardinalul simţise că se pregăteau lucrări mari în
tabăra lui vodă, astfel că oştenii lui ocupară bună poziţie de luptă. Ceaţa se
trăgea peste oameni şi animale ca o greblă imensă. Curînd, lumina dezveli
aripa stîngă a oştilor Ţării Româneşti. Ieşiră apoi la vedere poziţiile
tunurilor, centrul şi, în sfîrşit, aripa dreaptă. Peste cîmpia dintre cele două
oşti, natura parcă îşi încetase respiraţia. Era linişte. O linişte grea,
apăsătoare. Călare pe calul său alb, Mihai-vodă şedea neclintit în vîrful unei
ridicături de pămînt. Din locul acela putea să cuprindă întreaga zonă a
cîmpului de luptă. De pe fruntea domnului dispăruseră obişnuitele cute
adînci, care dovedeau gînduri multe. Faţa lui limpede era atît de nemişcată
încît părea turnată în metal. Doar ochii ageri se mutau cînd pe bătaie lungă
către liniile duşmanului, cînd apropiat spre poziţiile oştilor sale. Alături de
vodă, Cae Indru, Preda Buzescu, Chirilă, Ducu Bărcan şi Caravană se uitau
gînditori către zidurile Sibiului. Sosise ceasul hotărîtor, cumpănit cu grijă
vreme de cinci ani.
„Dacă ar trăi Iojica, gîndi Cae, sufletul lui mare s-ar umple de bucurie şi
poate de îngrijorare. De nu izbîndim azi, Ţara Românească se va oropsi cu
totul. Nimeni nu va putea opri tăvălugul de oşti ce se va abate asupra ei din
toate părţile. Aici la Şelimbăr se hotărăşte, în cîteva ceasuri, viitorul
românilor de pretutindeni. Ar trebui să fiu vesel şi sprinten, dar nu sînt. Mi-
e sufletul greu ca în faţa unor nenorociri. Lupta va fi crîncenă. Oştenii Tran
silvaniei sînt buni luptători şi au arme frumoase. Tunurile lor, turnate în
arsenalul din Sibiu, sînt mai tari decît ale noastre. Le-am simţit puterea în
timpul manevrelor de ieri. Ţintaşii cardinalului ştiu să tragă. Numai
măiestria tine rilor roşii ne-a ferit ieri de pierderi. Cavaleria lor arată mai
205
greoaie decît a noastră, dar călăreţii ei sînt tari ca fierul. De ce nu-l

foloseşte, oare, cardinalul pe Albert Király în locul lui Kornis? Király ar fi un
general mare. Kornis ştie strategie cît ştiu eu să cînt popeşte. Dacă oştile
Transilvaniei au azi o atît de frumoasă aşezare, nu cred să i se datorească
lui Kornis, ci cardinalului.‖
— Băicoiene! se auzi porunca limpede a lui vodă.
— Aici, măria-ta, tresări clucerul cufundat în gîndurile sale.
— Trimite poruncă spre Baba Novac să înceapă atacul pe aripa stîngă!
Curînd, haiducii lui Novac porniră peste cîmpie fără grabă. În acea clipă,
atmosfera de încordare din inimile oamenilor, atît de grea dinaintea bătăliei,
căzu cu totul. Acum, altele erau gîndurile lor. Simţind primejdia, caii
haiducilor se opinteau nervoşi, gata a rupe rîndurile. Tunurile dintre Máko
şi Novac tăceau. În schimb, cele de pe zidurile sibiului începură să
împroaşte aspru. Săbiile ieşiră la vedere, deasupra capetelor. Petre Huszár
căpi tanul aripei stîngi a oştilor Transilvaniei, ştia că nu-i potrivit să aştepţi
inamicul pe loc. Numai avîntul din goana cailor îţi dă putere. Cu un gest
năprasnic, făcu semn călăreţilor din comitate să se pună în mişcare. Sus pe
dealul Gregori, cardinalul, înconjurat de nobili, privea cu ochi reci, de bun
general, mişcările din cîmpie. Poruncile lui sunau scurt, iar Kornis devenise
un simplu intermediar între principe şi ştafete. Rîndurile lungi ale
haiducilor se resfirară din mers. Cavaleria lui Huszár venea în pîlc mare,
hotărîtă a sparge mijlocul potrivnic. La un semn al lui Novac, întreaga aripă
stîngă a haiducilor se deplasase puţin către centru, învăluind tunurile
româneşti. Aproape de clipa împreunării celor două cavalerii, rîndurile din
spate ale haiducilor se desfăcură în lături, iar tunurile lui Soare loviră în
plin oastea comitatelor. Pe margini, haiducii începură să lovească temeinic.
Apoi, tunurile tăcură. Pierderile lui Huszár erau mari.
— Să intre Makó! strigă vodă.
Secuii porniră vijelioşi, dar cavaleria lui Huszár apărată de zale părea
bine înfiptă în pămînt. De sus de pe dealuri lupta părea o joacă, iar
strigătele şi vaietele mari veneau ca o adiere. Cardinalul observă la vreme
ieşirea lui Makó.
— Să pornească Melchior Bogati! porunci el. Dar numai cu cavaleria!
Pedestrimea rămîne pe loc!
Generalul Kornis, transpirat şi vînăt de mînie, slobozi ştafete iuţi spre
Bogati. Dar cavaleria din comitate se frînse brusc şi căzu îndărăt. Numai o
manevră dibace a lui Bogati evită la timp zidul ce se rostogolea în dezordine
către tabără, scăpînd oastea cardinalului de mare învălmăşeală.
— Bine, Bogati! exclamă Andrei. Am pierdut prima şarjă însă abia acum
începe greul pentru valahi. Să lovească Lazăr pe dreapta!
Înfierbîntat şi acoperit de sînge, Novac intrase cu oamenii săi prea mult
206
spre zidurile Sibiului. Bogati făcu o nouă manevră laterală, iar haiducii şi
secuii se pomeniră deschişi în faţa tunurilor şi a pedestrimii Transilvaniei.
Pe marginea stîngă Bogati lucra spornic. Huszár îşi adună rîndurile lîngă el.
Haiducii se subţiau în fiece clipă. Apoi se rupseră. Centrul oştilor
Transilvaniei venea asemenea unui măturoi mare, aruncînd totul din faţa
lui.
— Bogati e un mare căpitan! grăi vodă. Să intre călăreţii roşii!
Linia a doua, formată din patru mii de călăreţi ai Armatei Bucegilor, îşi
subţie mijlocul pe lîngă tunuri. Apoi, din goana cailor sprinteni, făcu un
triunghi uriaş. Colţul triunghiului pătrunse adînc în centrul măturoiului.
Din nou Bogati îşi arătă înţelepciunea, desfăcînd cavaleria comitatelor pe
mărgini, astfel ca tunurile de pe ziduri să-i poată lovi în plin pe roşii. Dar
Armata Bucegilor uşoară ca fulgul se lipi de cei din comitate, iar tunurile
fură nevoite să tacă. Puternicul măturoi bătu în loc neputincios, apoi căzu
îndărăt. Ridicaţi în scări, tinerii roşii se răsuceau ca un vîrtej. Steagul cel
mare al principelui intră în mîinile lor. Andrei Báthory slobozi împotriva lor
oştile din linia a treia. Măturoiul prinse viaţă şi porni din nou spre tabăra
lui vodă, acoperindu-i cu totul pe cei patru mii de roşii. Părea că nimic nu
mai putea opri măturoiul. Caii valahilor, ce nu mai aveau răgaz de
întoarcere se rostogoleau pe spate. Cardinalul se ridicase de pe scaunul său
şi privea calm. Pe întreaga cîmpie puterile cîinelui valah cădeau îndărăt. Pe
stînga şi pe centru, Mihai-vodă pierduse bătălia.
— Niţă! spuse vodă atît de încet, încît Băicoianu abia îl auzi.
La un semn al clucerului, o mie două sute de tineri ieşiră din pădurea
vecină. Caii lor odihniţi jucau nervoşi. Mirosul de sînge ajungea pînă la ei.
Ochii tinerilor scînteiau ca şi ai lui vodă.
— Măria-ta, pierdem! Strigă Bărcan descumpănit.
Mihai-vodă rîse aspru.
— N-am să uit vorba ta de ocară, Bărcane.
Apoi le făcu semn tinerilor să-l urmeze. Cînd fiecare clipă mărea
dezastrul, vodă parcă se mişca prea încet pentru ochii lui Bărcan. Cu
gesturi domoale îşi trase vestita lui bardă. Mihai nu mai privea peste toată
cîmpia, ci numai într-un anumit loc. Calul său, ce şezuse atîtea ceasuri
încremenit, porni ca o săgeată. În cîmpia acoperită de fum, de praf şi de
leşuri, întreaga ordine de luptă se stricase. Măturoiul dădea ultimele
lovituri pe stînga, de parcă numai el mai rămăsese în picioare. Bogati îi
luase locul lui Huszár în frunte. Dar nu cu năvală mare, ci cu mişcări
chibzuite. Nu îl atrăgeau nici tunurile valahilor, nici steagurile. Manevra
atent să înconjoare pe stînga întreaga tabără a lui vodă. Intrarea lui Mihai
în luptă fusese atît de fulgerătoare încît o observă tîrziu. Pîlcurile mici ale
comitatelor parcă intrau sub tăvălugul românesc. Zadarnic încercă Bogati o
207
nouă manevră. Roşii lui vodă îi luară dintr-o parte. Şi abia acum înţelese
Bărcan de ce privise Mihai atît de îndărătnic într-un singur loc. Strigătul
domnului Ţării Româneşti acoperea bubuitul tunurilor. Barda lui grea nu
lovea de două ori în acelaşi loc. Parcă o adevărată urgie se abătuse în
coasta măturoiului. Baba Novac, acoperit de răni şi de sînge, prinse puteri
dintr-o dată. Oştile Jiului şi Mehedinţilor căpătară aripi. Dar Moise Secuiul,
bun căpitan al cardinalului, puse umerii oştilor sale lîngă Bogati. Un timp,
lupta încremeni pe locul de lîngă tunuri. Măturoiul ţinea ultima stavilă.
Domnul Ţării Româneşti intrase într-un pîlc mare. Cuţitele lui Cae şi
Chirilă porneau rar, însă fără chip de greşeală. Ducu şi Grasa puneau
stavilă pe margini, atunci cînd viaţa domnului intra în cumpănă. Costache,
cu ochiul stîng acoperit de sînge, apăsa rar pe pistoale, dar tot atît de sigur.
Un pîlc al lui Bogati, alcătuit din tineri călăreţi spătoşi, îl răzleţi pe Chirilă.
La dreapta lui, roşii treceau ca apucaţii scoţînd strigăte mari. Săbiile lor
lucrau frumos şi cu sete. Chirilă fu încolţit pe margine.
Aruncă ultimul cuţit în clipa în care simţi arsura unei săbii între coaste.
Calul său lovit cu foc de pistol căzu şi-i prinse piciorul sub el. Ziua picase
către seară. Amurgul învelea cîmpia. Doar zidurile Sibiului şedeau în
lumină. Chirilă privi spre ele şi se miră văzîndu-le cum se culcă pe o parte
în rotiri mari. „De ce tremură oare lumina de pe ziduri?‖ se întrebă el.
De două ori sabia unui călăreţ căzu către gîtul lui. De două ori, altă
sabie puse stavilă aspră. Dar Chirilă nu observă aceasta. Numai slaba
lumină de pe ziduri îi stărui în minte. armăsarul său făcu o ultimă zvîrcolire
şi-i liberă piciorul. Tînărul se adună ghem, chiar dacă piciorul atîrna de la
genunche ca o cîrpă. Nici un vaiet nu-i ieşise dintre buze. Doar ochii lui
cătau lacomi către lumina soarelui de pe ziduri. Vocile aspre de deasupra
lui nu le auzi. Nu observă nici măcar gesturile de deasupra lui nu le auzi.
„De ce tremură oare lumina de pe ziduri?‖
— Opreşte, domnule Vitéz! strigă alături de Chirilă un tînăr plin de
mînie. Cînd s-a mai pomenit ca un cavaler să-şi ucidă adversarul căzut?
— În lături, Ioan Bogati! răspunse la fel de mînios fiul şpanului de
Turda. Omul acesta e Chirilă Zece Cuţite. Faimosul Chirilă...
— L-ai lovit din spate, domnule! N-ai nici un merit! Răspunse fiul
marelui căpitan Bogati.
De două ori lovi tînărul Vitéz spre gîtul lui Chirilă. De două ori sabia lui
Bogati se opuse. Prietenii îi despăr ţiră greu. Culcat lîngă cal, Chirilă
încetase a mai privi lumina de pe ziduri. Bogati descălecă şi îi acoperi faţa
cu haina sa verde, acoperită de tăieturi. Apoi, cătă cu amărăciune în urma
tăvălugului românesc. Frumoşii călăreţi roşii tăiau lîngă zidurile Sibiului.
Nimic nu i-ar mai fi putu întoarce. Falnica oaste a Transilvaniei se risipea
către dealuri fărîmiţată.
208
Vodă ajunse aproape de corturile cardinalului. Barda şi hainele sale erau

pline de sînge. Calul se opri brusc sleit de puteri. Mihai se lăsă în scări doar
o clipă şi îşi simţi mîinile ca de plumb. În jurul său nu mai răzbeau strigăte,
ci respiraţii grele. Privirile lui cuprinseră cîmpia pînă departe, dar nu
întîlniră decît oaste românească.
Alături, cineva strigă cu voce slabă:
— Victorieee...
Îi răspunseră cîteva glasuri sleite. Fusese un iureş dus dincolo de
puterile obişnuite ale oamenilor. Vodă cătă cu mirare spre Indru. Acesta
zîmbea palid. Umărul tînărului se înroşise de sînge, iar braţul părea mai
ţeapăn ca de obicei. Alături, Costache încerca să şteargă cu palma sîngele
închegat peste ochi. Părul zbîrlit al Zambilicăi arăta neliniştea armăsarului,
care nu auzea vorba grăsunului său stăpîn. Ducu privea ţintă o tăietură de
pe faţa lui vodă. Preda îşi pipăia o umflătură în creştet. Tinerii roşii
porniseră a se obloji între ei, sau îşi ştergeau săbiile. Mihai încerca să-şi
apropie bucuria, dar ea nu veni curînd.
„Mulţi morţi, gîndi el. Prea mulţi şi numai creştini.‖
Apoi se întoarse.
— Bărcan!
— Poruncă, măria-ta! strigă năduşit voinicul prahovean.
— N-am uitat vorba ta, Bărcane. Să ştii că numai nevolnicii se văicăresc
înainte de vreme.
— Lipseşte Chirilă, se miră Cae.
— Cine?! întrebă domnul Ţării Româneşti şi al Transilvaniei.
— Chirilă, măria-ta.
Vodă îşi struni calul, dar Vînt Sălbatec, armăsarul lui Cae, gonea îndărăt
parcă a sminteală. Zambilica mesteca din pirostriile sale cu mult spor,
fiindcă auzise un strigăt de spaimă al stăpînului. Caii săreau peste leşurile
multe, gata să se poticnească din clipă în clipă. Tînărul Bogati şedea
îngenuncheat lîngă Chirilă.
— Mort? Întrebă Cae aruncîndu-se năvalnic de pe cal.
— Nu ştiu, domnule, dar mi-e teamă.
Vodă, Costache, Ducu şi Grasa descălecară alături. Cae ridică haina cea
verde.
— Ah, ah! Piciorul său şade anapoda, zise Costache. Dar nu e rupt,
continuă pipăindu-l, ci numai sărit din genunche. Îl punem noi la loc
îndată.
Roti piciorul binişor, apoi îl trase.
— Asta e totul, rîse Caravană observînd cum se mişcă pleoapele lui
Chirilă.
— Am cîştigat, prietene, grăi vodă cu vocea atît de schimbată încît părea
209
să nu-i aparţină.
Chirilă zîmbi, dar nu înţelese.
— E zi, sau noapte? întrebă şoptit. Nu văd lumina soarelui pe ziduri.
— S-a lăsat înserarea, dragul meu, răspunse Cae.
Rănitul tăcu de parcă încerca să mediteze asupra cuvintelor auzite. Apoi,
întrebă îngrijorat:
— Vodă... Unde e vodă?
— Aici, aici, prietene.
Rănitul încercă de cîteva ori să vorbească, dar numai pleoapele se
zbătură neputincioase.
— A pierdut prea mult sînge, măria-ta, observă Caravană.
— Se vede, aprobă vodă. Duceţi-l în cortul meu!
— Nu, doamne! se opuse Costache. Acum e prea tîr ziu să-l mai urnim
de aici.
— Poate că Zimmermann, felcerul principelui... îndrăzni Ioan Bogati.
— Ce-i cu Zimmermann? întrebă Cae.
— Se află în Sibiu, răspunse cavalerul în verde.
Cae Indru sări în şa, iar Vînt Sălbatec porni sprinten către porţile
oraşului. Bogati călărea alături de el.
— Domnia-ta l-ai împuns? întrebă Indru.
— Nu, domnule, grăi aspru cavalerul în verde. Nu obişnuiesc a-mi lovi
adversarul din spate.
— Dar cine?
— Veţi afla, domnule, însă nu de la noi.
Cae întoarse privirile către tînărul cavaler. Îi cercetă îndelung faţa
colţuroasă, nu lipsită de frumuseţe, apoi spuse parcă mai mult pentru sine:
— Îmi placi, domnule Bogati! Eşti cumva fiul vestitului căpitan ce a
cîştigat azi admiraţia lui vodă?
— Nu ştiam că Mihai-vodă îşi preţuieşte duşmanii, răspunse tînărul
mirat, dar am cinstea să mă număr printre fii căpitanului Melchior Bogati.
În mijlocul cîmpiei, Costache, Ducu, Grasa, Găluşcă, Toroipan,
Adormitu, Ciripoi-fiul şi Tufănel-fiul şedeau de strajă lîngă trupul marelui
aruncător de cuţite. Oştile victorioase intrau în Sibiu la lumina torţelor.
Dincoace de ziduri, noaptea răcoroasă îşi depăna urzeala închisă peste miile
de morţi. Lipseau de lîngă Chirilă doar Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl. Cei doi
veri avuseseră ceva necazuri cu gloabele lor ce se răzleţiseră de marele
tăvălug românesc. Dar pentru lămurirea lucrurilor, e bine să ne întoarcem
către sfîrşitul iureşului condus de Mihai-vodă.
Caii verilor, zăpăciţi de strigătele mari, sau poate cu unele vătămături
nevăzute, o luară pe de lături în goană turbată către cortul cel mare al
cardinalului. Cum primejdia se arăta grozavă acolo, Tufănel-tatăl răcni din
210
toate puterile:
— Sfinte Haralambie, făcătorule de minuni, ai milă şi potoleşte gloabele!
Auăleo! Ajungem singuri acolo şi ne taie ăia. N-auzi, sfîntule... ?
Ciripoi, mai puţin cucernic şi aplecat spre simţirea practică, începu
unele tratative cu gloaba:
— Dragul meu, se rugă el, opreşte niţel că n-o fi foc! Unde mă duci, fir-ai
al dracu... ! Domoleşte ale picere să te oblojesc! Îţi dau grăunţe... frumosule!
Fir-ar măta... !
Corturile nobililor erau goale. Ultimii dintre ei îşi zoreau caii întorcînd
spatele. Andrei Báthory, răzleţ de curteni, rătăcea pe sub poale de păduri.
Călugărul Zablije îl urma ca un cîine plouat.
Cînd ajunseră verii printre corturi, doi nobili mari în umeri ca uşile,
tocmai o luau din loc. Tufănel şi Ciripoi, care făcuseră un ocol nedorit, le
ieşiră în faţă, iar gloabele lor sleite de puteri, opriră ca prin farmec.
Văzîndu-i pe veri cam piperniciţi la trup, mînia nobililor crescu brusc.
Tufănel şi Ciripoi simţiră că li s-a apropiat sfîrşitul. Îşi înghiontiră
animalele, însă fără spor. Săbiile se ridicară împotriva lor.
— Îndurare, dragi nobili! strigară cei doi slobozindu-şi pistoalele.
Loviţi în piept, uriaşii scăpară săbiile. Verii, pricepuţi a ajuta la
descălecare nedorită, săriră de pe cai şi-i împinseră creştineşte.
— Mamă, ce cai! strigară frecîndu-şi mîinile.
Dar chiar în clipa aceea sosiră trei zdrahoni rătăciţi ca şi ei. Frumoşii
armăsari îi îmbiară. Cel mai sprinten şi mai mustăcios dintre noii veniţi
îi dădu un brînci lui Ciripoi-tatăl. Fostul negustor din Piaţa Zece Mese
căzu în fund. Văzînd însă că-i scăpă frumuseţe de pradă, îşi înfipse dinţii
în piciorul zdrahonului. Urmă un răcnet, după care omul ridică al doilea
picior, gata să-l zdro bească pe Ciripoi. Tufănel văzu pericolul în care
intrase vărul. Dintr-un salt frumos pentru vîrsta lui, prinse piciorul
mustăciosului zdrahon, iar acesta căzu cît colo. Ortacii săi tăbărîră
asupra verilor, dar Tufănel şi Ciripoi trecură în patru labe pe sub burta
armăsarului şi o luară la goană în cercuri mici. Cînd unul dintre
urmăritori fu gata a-l prinde pe Tufănel, acesta avu ceva gînduri
năstruşnice şi se aşeză capră. Zdrahonul nu mai avu timp să se
oprească, veni buluc peste capră şi se rostogoli năuc. Totuşi, lupta s-ar fi
încheiat rău, pentru veri, dacă n-ar fi ajuns acolo căpitanul Mihalcea.
— Opriţi! strigă el mînios. La spatele vostru sînt mii de morţi iar voi v-aţi
apucat de prădăciuni. Tăiaţi-i fără milă! se întoarse către oştenii din jur.
— Dar nu ne băteam, grăi Tufănel cu şiretenie. Taman le arătam
acestor domni cum i-am răpusără pe nobilii de colo.
— Voi i-aţi doborît?
— Noi, boierule, grăi cu mîndrie Ciripoi-tatăl.
211
— Care e numele tău?

— Ciripoi, doamne.
— Minţi! Ciripoi e mai tînăr.
— O fi, rîse negustorul, dar eu sînt Ciripoi-tatăl.
— Mda! îl cunosc pe fiul tău. Hai, duceţi-vă dracului!
— Îndată, boierule, îndată.
Verii smulseră frîiele cailor din mîinile zdrahonilor şi îşi văzură de drum.
212
Capitolul 14
T
recuse de miezul nopţii. O noapte rece, jilavă, care înfiora pînă şi
caii. Mulţi dintre oştenii lui vodă se odihneau după lupta crîncenă
din timpul zilei. Două mii de tineri aflaţi sub conducerea lui Radu
Buzescu isprăviseră îngroparea morţilor. Miile de răniţi ai celor două oşti ce
se înfruntaseră atît de crunt căpătau oblojeli în cetatea Sibiului. La miez de
noapte cîmpia arăta din nou curată, chiar dacă mişcările oştenilor nu se
potoliseră. Prevăzător, vodă ocupase noi poziţii de luptă sub adăpostul
zidurilor. Trei mii de călăreţi conduşi de banul Mihalcea dormiseră cîteva
ceasuri, apoi se puseră în mişcare pe dealurile ce duceau către Blaj.
Misiunea lui Mihalcea nu era uşoară. El trebuia să ajungă la Cluj în marş
forţat. Să cadă acolo prin surprindere şi să ocupe cetatea. Pe drumul către
Sebeş, alţi trei mii de călăreţi, sub comanda lui Udrea, îşi zoreau caii pentru
a ajunge la răscrucea care asigura legătura dintre cetăţile Devei şi Alba-
Iulia. Patru mii de călăreţi roşii, răsfiraţi în cerc larg, aveau poruncă să
cerceteze terenul din jurul Sibiului pînă departe pe munţi şi dealuri.
Iscoade răzleţe, conduse cu pricepere de neobositul Niţă, ieşiră în pîlcuri
mici, pentru a prinde urma duşmanului. Alte iscoade porniseră în pîlcuri
împărţite pe distanţă de o poştă unii de alţii, cu poruncă să observe
mişcările moldovenilor în valea Oituzului.
Cînd se lumină de ziuă, Mihai-vodă intră în cortul său, refuzînd
ospitalitatea caldă a oraşului.
— Doamne! grăi clucerul Ieremia Băicoianu, ascunzîndu-şi necazul doar
pe jumătate. Vi se cuvine oare adăpostul acesta vremelnic, acum cînd
palatele Sibiului vă aşteaptă?
— Mi se cuvine, clucere, zîmbi vodă. Am venit aici cu oştenii mei dragi,
iar locul meu e între ei. Ce ar crede oare oştenii dacă aş lipsi?
— Ar crede că vodă se odihneşte.
— Ei, la naiba! rîse domnul. Dacă aş fi un simplu oştean, l-aş înjura pe
conducătorul care caută culcuş bun dincolo de tabără.
Zicînd acestea, Mihai-vodă se întinse pe aşternutul aspru de pături. Faţa
lui palidă arăta oboseala trupului. Băicoianu îl acoperi cu o cergă miţoasă
apoi se ghemui aproape de uşă, iar somnul coborî greu chiar în clipa aceea.
Aproape de ceasul prînzului, vodă îşi clăti faţa cu apă rece ca sloiul.
Puţinele ceasuri de odihnă îl învioraseră. Pe fruntea mare, limpede în toiul
bătăliei, apăruseră cute adînci. Gîndurile domnului se adunau acolo parcă
mai multe decît altădată.
213
— A sosit Cae Indru, măria-ta, spuse clucerul.

— Să intre!
Tînărul salută adînc. Mîna lui, ţeapănă în ajun, era vioaie. Cămaşa albă
ca laptele, îmbrăcămintea fără cusur şi faţa rasă proaspăt nu arătau nimic
din încercările prin care trecuse cu o zi înainte.
— Parcă eşti scos din cutie, rîse domnul. Iar mîna cred că merge spre
bine.
— Datorită lui Zimmermann, zîmbi Cae. Neamţul acesta e un mare
felcer. Pînă şi ochiul prietenului Costache s-a curăţat cu totul. Acum e
rîndul măriei-tale.
— Acum? Abia acum? Ia uite ce nepot iubitor! Te pomeneşti că nu ai
dormit toată noaptea de grija mea, continuă vodă să rîdă.
— Chiar aşa, doamne, răspunse tînărul mai aspru decît ar fi dorit. De
două ori am venit cu Zimmermann în toiul nopţii, dar unchiul nostru avea
treburi. Din zori aşteptăm la uşa cortului. Doar printr-o minune nu m-am
încăie rat cu prietenul Băicoianu, care mîrîia ca un dulău.
— Ei, dacă aşa stau lucrurile, grăi vodă şăgalnic, va trebui să mă supun
lui Zimmermann. Ce-i cu Chirilă?
— Mai bine decît ne-am aşteptat, însă mai rău decît speram.
— Scapă?
— Greu de ştiut, doamne. L-am adăpostit într-o casă din Sibiu. Felcerul
a lucrat lîngă el cîteva ceasuri.
Zimmermann îşi făcu apariţia în cort. Era un bărbat înalt, uşor adus de
spate, slab ca o coajă de copac, iar nasul ca un plisc de uliu parcă întărea
subţirimea corpului. Îl salută pe vodă ploconindu-se adînc, apoi se apropie
cu îndrăzneală. Pipăi cu îndemînare tăietura de pe faţa domnului, fără să
scoată o vorbă.
— O mică zgaibă, grăi Mihai.
— Aşa e, doamne! răspunse felcerul. Răutăţile mari vin de obicei de la
lucrurile mici neluate în seamă.
— Frumos răspuns, domnule Zimmermann! Asta se potriveşte nu numai
la răni. Dacă tai binele pe jumătate, el nu mai creşte ci pică spre ofilire. De
tai răul numai pe jumătate, acesta se ridică din nou cu puteri înzecite. Ce
veşti îmi poţi da despre Chirilă?
— Vlad se află în cumpănă cu viaţa, măria-ta.
— Vlad? Care Vlad?
— Fiul lui Alexandru-vodă, măria-ta. Înaintaşul vostru în scaunul Ţării
Româneşti.
— Te întrebasem despre Chirilă.
— Iar eu v-am răspuns. Domnul Chirilă, sau Vlad, e fiul lui Alexandru-
vodă.
214
— Ce tot vorbeşti aicea, domnule Zimmermann? se încruntă Mihai. Pe fii

lui Alexandru i-am cunoscut. Ei s-au sfîrşit din viaţă sub iataganele
turcilor.
— Nu toţi, grăi felcerul cu îndrăzneală. Vlad e copil din flori. Eu am
îngrijit naşterea lui la Viena, acum trei zeci şi doi de ani. Dacă viaţa acestui
tînăr nu s-ar afla în mare cumpănă, nu v-aş vorbi astfel despre el.
— Ştiai asemenea lucruri? se întoarse vodă către Cae.
— Ştiam, doamne. Cam puţine, ce-i drept, dar ştiam.
— Şi de ce nu ne-ai spus?
— Nu era dorinţa prietenului Chirilă.
— Înţeleg. Vlad avea drepturi la scaunul Ţării Româneşti ca şi noi.
— Dar el a vrut să fie doar un simplu Chirilă, măria-ta, fiindcă în
scaunul ţării se aşezase cel mai vrednic om al neamului nostru.
— Îngrijeşte-l, domnule Zimmermann! porunci vodă cu glas ce nu părea
al său. De va scăpa cu viaţă, te voi răsplăti regeşte.
— Am mai mult decît trebuie unui bătrîn, zîmbi ofi lit felcerul. Chirilă a
stat în casa mea ani mulţi ca un fiu bun. De el mă leagă atîtea încît orice
răsplată ar păli în faţa dragostei mele.
— Nu înţeleg, se miră vodă.
— Nici nu aveţi cum, fără mărturisirea mea. Pe mama lui, doamna
Florica, am găsit-o la Viena într-o sărăcie cumplită. Fusesem chemat să dau
ajutor la o naştere grea. Clienta mea nu avea putinţă de plată. Am adus-o la
mine. Eram felcer cunoscut şi bogat. Acolo s-a născut Chirilă. Doamna
Florica a murit după cîţiva ani. Era o femeie frumoasă şi plină de gingăşie.
Tînărul Chirilă a rămas în casa mea. Cînd a crescut, l-am trimis la cele mai
bune şcoli ale Apusului. Puţini tineri din Viena s-ar fi putut măsura cu el în
cunoaştere şi mult mai puţini în dibăcia armelor. În toată Viena nu se afla
spadasin care să-i stea în faţă.
— Spadasin?! îl întrerupse vodă uimit. Niciodată nu ne-a vorbit despre
asemenea haruri. Niciodată nu l-am văzut mînuind o sabie.
— Firesc, măria-ta! Chirilă avea mare aplecare către poezie. Ştia să recite
frumos, cald, sau punea pe hîrtie cuvinte minunate. La douăzeci şi ceva de
ani s-a îndrăgostit. Era o tînără de neam mare a cărei frumuseţe atrăgea
mulţi cavaleri. Fata îi arătase chiar de la început oarecare interes. Chirilă
s-a bătut pentru ea. Sabia lui nu l-a iertat pe unul dintre acei cavaleri. Dar
foarte curînd, frumoasa fată şi-a făcut nume prost, căzînd spre păcatul
desfrînării. Dezgustat, Chirilă a lepădat sabia pentru totdeauna. Apoi, l-a
prins dorul de ţară. După plecarea lui, mi-am părăsit casa. Am venit aici. L-
am urmat fără şovăială. Simţeam nevoia să fiu aproape de el.
Tăcură. Peste cîmpie pornise un vînt aspru, ce îndoia copacii. Pînă şi
corturile se aplecau neputincioase în faţa lui. Deasupra munţilor, norii
215
albicioşi prevesteau zăpadă. Stoluri de păsări atrase de mirosul sîngelui

scormoneau cîmpia cu priviri agere, dar nu se lăsau în jos. Hrana
vremelnică dispăruse în toiul nopţii.
— Doamne! grăi Băicoianu. Aşteaptă în faţa cortului un străin. Un
neamţ între două vîrste, care încearcă din zori să vină dinaintea măriei-tale.
După straie, pare depărtat de aceste meleaguri, chiar dacă înfăţişarea lui
nu se dovedeşte prea îngrijită.
— Pofteşte-l! porunci vodă.
Un bărbat de statură mijlocie, cu faţa rasă proaspăt, se ploconi înaintea
domnului Ţării Româneşti şi al Transilvaniei.
— Măria-ta! vorbi străinul într-o nemţească aleasă. Graiul valahilor nu-l
cunosc decît slab. El se aseamănă bine cu latina atît de dragă nouă şi se
dovedeşte la fel de dulce şi curgător. Poate că ne-ar trebui un tălmaci.
— Te ascult, domnule! îl încurajă vodă într-o nem ţească fără cusur.
Faţa inteligentă a musafirului străluci de mulţumire şi surpriză.
— Ah, măria-ta! spuse cu neprefăcută sinceritate. E o mare bucurie
pentru mine observînd că ştiţi limba neamului meu. Sînt neamţ din
Bavaria. Numele meu este Karl Winter. Un prieten învăţat din Ţările-de-jos,
care a vizitat aceste locuri, mi-a trezit interesul pentru poporul valah. Am
venit aici pe cheltuială proprie. Eram plin de nerăbdare să-i cunosc pe
valahi şi dornic să merg la Tomis, acolo unde Ovidiu, marele părinte al
poeziei europene şi strămoşul vostru, a trăit şi s-a săvîrşit din viaţă. Am
umblat pe Jiu şi pe Olt, dar numai părţile de sus, către munţi. Am fost în
Moldova pînă la marginea Pocuţiei dinspre poloni. Am cutreierat satele
Transilvaniei. Obiceiurile valahilor, dansurile vechi, atît de grăitoare, firea
lor deschisă, inteligenţa şi chibzuiala lor m-au încîntat. În dansuri, am
descoperit întreaga vitalitate a acestui neam şi am priceput că numai cu
asemenea calităţi valahii au trecut peste greul năvălirilor şi au trăit ca
neam latin aici la porţile răsăritului. Un neam slab, lipsit de astfel de
vitalitate, s-ar fi pierdut de mult. I-am povestit aceste lucruri tînărului prinţ
Andrei Báthory, care ne-a primit frumos. Auzind însă despre gîndurile
noastre de a căuta mormîntul lui Ovidiu şi marea preţuire ce avem pentru
neamul valahilor, ne-a luat cu puterea tot ce aşternusem pe hîrtie şi ne-a
alungat. Lipsit de mijloace, vin dinaintea voastră cu rugămintea de a ne
înlesni drumul spre Tomis.
— Eşti poet? se interesă Mihai-vodă.
— Nu, măria-ta. Eu cercetez neamurile şi scriu despre obiceiurile lor.
Peste cîţiva ani vor veni aici oameni mai învăţaţi decît mine. Oameni care au
auzit lucruri minunate despre valahi.
— Băicoiene! strigă domnul.
216
— Să-i dai domnului Winter trăsura noastră şi zece călăreţi însoţitori! Iar
vistiernicul Bărcan să-i aducă degrabă o sută de galbeni!
— Îndată, măria-ta, dar a sosit Kornis care s-a predat lui Niţă şi vrea să
se arunce la picioarele voastre. Au mai venit şi alţi nobili cu daruri şi cu
gînduri de a pregăti intrarea noului principe în Alba-Iulia.
— Să aştepte! Domnul Winter ne spune lucruri mai mari decît ar putea
ei. Caută-ne la întoarcere, domnule Winter! Călăreţii mei te vor feri de
primejdii. Îţi dăm scrisoare de liberă trecere oriunde doreşti. Scule pentru
scris îţi va aduce vistiernicul nostru. Cunoşti poeziile lui Ovidiu?
— Le cunosc, măria-ta.
Vodă zîmbi.
— Păcat că timpul nu ne îngăduie a sta mai mult împreună! Drum bun,
domnule Winter!
*
Acolo unde Tîrnava Mare face ultimul cot larg înainte de împreunarea ei
cu Mureşul, unde marile dealuri Hoanca şi Căpud o privesc răbdătoare cum
îşi învolburară apele cînd vine turbată la vreme de primăvară, sau potolită
în toiul verii, se ridică frumosul castel din Obreja. Pe zidurile lui stăruiau
cîndva străji mîndre cu ochi ageri, şi mîna grea, cu torţe mari la vreme de
noapte. În ziua cînd la Şelimbăr se hotăra soarta principatului Transil
vaniei, Stela Cristu, frumoasa stăpînă din Obreja, şedea de taină pe terasa
castelului cu tînăra contesă Alberta Teke şi masiva baroană Maria-Florenţa
de Szentiváni. Înserase. Din parcul imens venea un iz potolit de frunză
căzută. Cele trei prietene discutau între ele cu gîndurile aiurea, în vreme ce
inimile lor se dovedeau pline de griji. Stela se gîndea la Cae şi la fratele ei.
Alberta la Chirilă, iar baroana, mai guralivă, nu uita să pomenească des
numele lui Costache Caravană. Aerul rece care urca dinspre Tîrnava
asemenea unui junghi, le alungă de pe terasă în sufragerie. Acolo era cald.
În căminul uriaş, bucăţi de lemne mari cît un stat de om ardeau vesele, iar
flăcările gălbui-roşcate porneau în joacă a se oglindi pe tencuielile pereţilor
înalţi. Puţinele lumînări nu acopereau cu destulă lumină colţurile încăperii,
dar ajutorul flăcărilor aducea întărire. Grăsunul majordom ce nu-şi urmase
stăpînul în luptă, avînd poruncă de pază a castelului, se învîrtea pe
picioarele lui scurte, dornic să îndestuleze cu bunătăţi o seară plăcută. Spre
dezolarea lui, cele trei prietene nu se atinseseră de tacîmurile multe. Doar
doamna Maria-Florenţa îl răsplătise într-o oarecare măsură, încercînd
minunatele vinuri de Tîrnave.
Aproape de miezul nopţii prietenele nu se hotărîră să părăsească
sufrageria. Aflaseră printr-un curier că lupta de pe cîmpia Şelimbărului
începuse în zori. Dar de la prînz încoace nici o veste nu mai intrase la
217
Obreja. Măruntele nimicuri ce şi le povesteau, pauzele dintre vorbe,

răspunsurile în doi peri arătau neliniştea lor. În vreme ce tinerele doamne
şedeau de taină, un călăreţ mînat parcă de toate urgiile iadului îşi zorea
calul pe dealurile dintre Sibiu şi Obreja. Goana atît de nefirească la vreme
de noapte, fără lună, aducea a sminteală pe un astfel de drum greu, cu
văgăuni primejdioase, ori cu trunchiuri de copaci care barau calea ici-colo.
Cînd se împlini jumătate din noapte, străjile castelului auziră tropot de cal
şi se grăbiră să desfacă porţile mari fără a-l mai cerceta pe călăreţ. Obreja
aştepta veşti de la Şelimbăr. Dalele de marmură din prima curte cîntară
aspru sub copitele armăsarului. Apoi se deschise uşa sufrageriei, iar în prag
apăru Ducu cel Iute. Hainele lui zdrenţuite şi faţa zgîriată arătau goana
prin păduri. Stela, Alberta şi Maria-Florenţa se ridicară. Pe chipurile palide
şi în ochii lor Ducu citi întrebările chinuitoare.
— Victorie, grăi tînărul, dar numai faţa Stelei luci a bucurie.
— Cae ? murmură ea abia auzit.
— Nu.
— Fratele nostru ?
— Nu.
— Costache ? se agită Maria-FIorenţa,
Ducu făcu un gest negativ. Alberta, nu mai întrebă. Din buzele ei ca
ceara dispăruse tot sîngele, însă nu tresări. Doar mîinile care mîngîiau în
neştire un boboc de trandafir galben, atît de rar toamna, se desfăcură fără
vlagă. Frumosul boboc pică la picioarele ei chiar dacă mîngîierea mai
stăruia în degetele înfiorate.
— Aţi fi în stare să faceţi o călătorie acum la vreme de noapte ? o întrebă
tînărul.
— Aş fi, domnule, răspunse ea cu un calm nefiresc.
— Nu cu trăsura, ci călare.
— E atît de grabnic?
— Foarte grabnic.
— Atunci, înseamnă că nu a...
— Nu! Nu a murit, doamnă. El a cerut să vă vadă.
— Scapă? îndrăzni ea în şoaptă.
— Dumnezeu ştie. Sau, poate şi Zimmermann.
Un sfert de ceas mai tîrziu, doi călăreţi îşi zoreau caii pe potecile care
duceau peste dealuri, prin păduri, prin văi, către frumoasa cetate a
Sibiului. Se pornise o ploaie subţire, ca prin sită. Copacii şedeau trişti,
parcă închişi în ei.
*
Seara de 1 noiembrie a anului 1599 se arăta frumoasă. De fapt, ziua
218
fusese însorită, calmă, zîmbitoare pentru Mihai-vodă, prinţ al Transilvaniei

şi a Ţării Româneşti. Intrarea lui în Alba-Iulia, salutată cu urale şi cu salve
de tun, se încheiase înaintea prînzului. Armata Bucegilor îmbrăcată în roşu
defilase pe străzile curate, arătîndu-şi măiestria rîndurilor drepte, spre
desfătarea prinţului. La puţină vreme după prînz, nobilimea iertată de noul
stăpîn veni la palat cu daruri şi noi jurăminte de credinţă ce întărea
supunerea făcută cu cîteva ceasuri înainte la marea catedrală a cetăţii.
Cînd primele umbre ale înserării căzură peste Alba-Iulia, trăsuri
minunate, purtate de cai focoşi, începură să tragă la marele peron al
palatului. Erau invitaţii la balul cerut după datină. Mihai îi privea gînditor
de la înălţimea unei ferestre. Clucerul Băicoianu se aţinea pe lîngă el
înarmat ca la vreme de luptă.
— Nu prea arăţi pregătit pentru bal, zîmbi vodă.
— Aşa e, doamne! tresări Ieremia. Totdeauna am purtat un pistol la brîu.
Acuma am trei.
— Ţi-e teamă de nobili?
— Nu de ei, ci de o trădare a lor. Acum cîteva zile, aceşti nobili ne
priveau cu dispreţ de sub zidurile Sibiului. Azi, cuvintele lor de supunere
erau prea mieroase. Prea aduceau a miorlăituri. Aş fi mai mulţumit să ne
înfrunte cu vorba, sau cu încruntarea ochilor. Dacă n-ar lipsi Cae, Ducu,
Costache şi ceilalţi prieteni, mi-ar fi mai uşor. Cu ei alături nu aş tremura
pentru viaţa domnului meu.
— Dar sîntem stăpîni aici, rîse vodă.
Apoi se opri. Tocmai intra în curte o trăsură purtată la pas molcom de
şase cai. Trăsura nu opri la peron, ci ocoli jumătate din faţada palatului şi
trase la o intrare mai mică.
— Haide, clucerule! zise domnul grăbit. L-au adus pe Chirilă.
Ieşiră amîndoi în coridoarele întunecoase şi lungi. Străjile roşii desfăcură
armele în lături, iar noul prinţ al Transilvaniei trecu iute spre dormitorul
său frumos pregătit de slujitorii mulţi. Cae Indru îşi purta prietenul pe
braţe. Zimmermann, deşirat ca o paparudă, îl bombănea la fiecare pas, dar
braţele grijulii îl aşezară pe rănit între perne. Alberta Teke îi înveli
picioarele. Sosirea lui vodă îi descumpăni o clipă. Cae se aplecă adînc. Faţa
lui limpede radia de fericire. Costache pornise a-şi freca palmele, semn că-l
apucase limbariţa din zilele bune. Părintele Grasa îşi ţuguiase buzele mari,
dovadă că se afla în frumoasă dispoziţie. Ducu cel Iute zîmbea. Aşezat între
perne, Chirilă Zece Cuţite dormea cu respiraţie bună. Vodă îl privi înde
lung, iar în ochii lui, obosiţi de istovitoarele zile şi nopţi încordate, apăru un
licăr de bucurie.
— Măria-ta! se înclină Caravană. Cred că domnul Zimmermann nu e
felcer, ci făcător de minuni.
219
— În cazul lui Chirilă aveam nevoie de o minune, aprobă vodă. Care e

situaţia, domnule Zimmermann? se întoarse apoi către felcer.
— Bună, măria-ta. Într-o lună îl pun pe picioare. Acum însă va trebui să
doarmă.
Aluzia felcerului era destul de grăitoare, astfel că tinerii prieteni părăsiră
încăperea urmîndu-l pe vodă. Alberta călcă în vîrfurile picioarelor şi închise
uşa după ei. Zimmermann stinse lumînările multe.
*
Mihai-vodă intră în sala cea mare a balului însoţit de căpitani şi curteni.
Din gătelile lor lipseau armele. Invitaţii se desfăcură pe lături în foşnet
plăcut de mătăsuri şi straie încărcate de bijuterii, lăsînd culoar mare de
trecere. Rafinaţii nobili ai Transilvaniei, cu ochii sprinteni şi pricepere în
cîntărirea gesturilor, înţeleseră gîndurile paşnice ale noului prinţ. Lipsa
armelor era un semn grăitor. Cînd Mihai se aşeză în scaunul princiar,
Naprágy îi ieşi în faţă.
— Doamne! zise cu glas puternic ce răzbi pînă la capătul sălii. Nobilii au
răspuns invitaţiei voastre la balul din seara aceasta şi se apleacă încă o
dată plini de umilinţă.
Lui vodă nu-i plăcură cuvintele episcopului.
— Îţi mulţumesc, sfinţia-ta! zise fără a-şi arăta nemul ţumi rea. Dar nu
de umilinţă avem nevoie, ci de înţelegere. De vor înţelege nobilii că unirea
celor două ţări ne aduce putere, nici un duşman nu va mai călca pe aceste
meleaguri.
— Doamne! veni mai aproape contele Teke Francisc. Unele privilegii mai
vechi ne dau dreptul să ne aşezăm cînd se aşează principele. Oare, noua
domnie va respecta aceste privilegii?
— Înseamnă că aţi meritat asemenea cinste, domnule conte, îşi reţinu
vodă un zîmbet. Noi vom întări aceste privilegii.
— Măria-ta! se apropie Kornis. Am fost general al oştilor Transilvaniei.
Azi cînd nimeni nu mai are nevoie de mine, cînd îndemînarea noastră
strategică nu mai foloseşte nimănui, pun la picioarele voastre spada mea
încercată în lupte.
— O primim, domnule Kornis, grăi vodă molcom, reţinîndu-şi rîsul
năprasnic ce nu-i da pace de cîteva clipe.
Auzind asemenea vorbe, Kornis păli. Mizase pe mări nimia prinţului.
Nu se bucura de harurile unei inteligenţe scăpărătoare, dar ştia că la
început de domnii, dregătoriile se împart totdeauna mai uşor. Apoi îl
treziră cuvintele lui Mihai.
— O primim şi v-o înapoiem cu învestitură, domnule general. Iar dacă
doriţi a ne fi bun sfetnic, marele cîştig ar fi de partea noastră.
220
Kornis uită să mulţumească. Rămase locului prostit, cu gura căscată

a mirare. Chiar pentru lăcomia lui aplecată spre fală, ultimul dumicat
era prea mare pentru a mesteca iute. Dar îl scoase din încurcătură Ion
Cristu, cunoscut acolo sub numele de Hans Beckembauer, conte şi
castelan de Obreja.
— Doamne! grăi acesta într-o nemţească fără cusur, ştiind că Mihai-vodă
o înţelege. O mie de saşi au luptat sub conducerea voastră pe cîmpia de la
Şelimbăr.
— Ne amintim cu plăcere.
— În speranţa că nu-i veţi uita, saşii vă trimit în dar o trăsură lucrată de
ei.
— Le mulţumesc, domnule conte, zîmbi vodă. Am auzit că aveţi un castel
frumos în Obreja. De vom fi invitaţi, se va găsi timp să-l vedem.
— Ar fi o mare cinste pentru noi, se înclină tînărul.
— Măria-ta! grăi un bărbat cu părul cărunt. Sînt căpitanul Melchior
Bogati. Am avut cinstea să lupt împotriva voastră la Şelimbăr.
Vodă îl privi cu plăcere, apoi zise:
— Ne cunoaştem, domnule Bogati. V-am văzut pe cîmpul de luptă.
Sînteţi un mare strateg, iar fiul vostru Ioan, cavaler desăvîrşit. Sîntem
fericiţi să-i dăruim cinci sute de iugăre cu pomi şi o casă mîndră în ţinutul
Făgăraşului. Mîine va primi împuternicirile cuvenite.
Bogati se retrase mirat. Nu ştia nimic despre ceea ce făcuse fiul său în
lupta de la Şelimbăr.
Prezentarea nobililor dură peste măsură de mult, spre dezamăgirea
tinerilor, care abia aşteptau începerea dan surilor. Apoi veni şi clipa aceea.
Jupînul Cristache Mutu, ce-şi părăsise hanul dintr-o toană, fiindcă nimeni
nu-l poftise în Transilvania, ajunsese totuşi, prin protecţia lui Costache, să
se ocupe de prepararea gustărilor şi alegerea vinurilor de soi.
Cînd se porni balul, Cae Indru păşi hotărît către un capăt al sălii, unde
Stela Beckembauer şi contesa de Szatmári discutau împreună. Acum nimic
nu-i mai oprea să se avînte în primul lor dans, amînat de atîţia ani. Tîrziu
după miezul nopţii, tinerii invitaţi uitaseră de atracţia vinului sau a
gustărilor îmbietoare. Doar pe margini, vîrstnicii păcătuiau creştineşte,
închinînd paharele multe. În vreme ce petrecerea îşi urma drumul ei,
Cristache Mutu, părintele Grasa, fălcosul şi Sile Adormitu părăsiră curtea
palatului, trăgîndu-se grabnic spre vestitul han Pivniţa Şardului. Costache
Caravană privi după ei melancolic. Baroana Maria-Florenţa îl înhăţase chiar
lîngă uşă, dornică a-i spune că rămăsese văduvă de aproape trei luni. Că
nimic nu mai şedea în calea fericirii lor. Dar lui Costache îi ardea de
însurătoare, cum îi ardea Zambilicăi să şadă atîrnat cu picioarele în sus.
Fiind prilej de mare sărbătoare, hanul strălucea în lumină, iar mesele se
221
dovedeau puţine, chiar dacă noaptea picase dincolo de miezul ei. Jupînul
Ieremia Cipcigan, zis Muntele, zis Goliat, era un bărbat mărunt, stafidit,
uşor adus de spate ca o coajă de nucă.
— Nu mai avem nici-o masă liberă, se tîngui el în faţa oaspeţilor.
— Găsim noi, îi zise Cristache Mutu, privind în jur cu aer de cunoscător.
— Greu, domnule. În noaptea asta nimeni nu e dispus a părăsi hanul.
— În bucătărie se mai găteşte?
— Nu, domnule. Am isprăvit bucatele şi servim numai gustări.
— Atunci, scoate o masă din bucătărie!
— Aşa e, domnule! se lumină Goliat. Nu-mi trecuse prin minte.
— Ce vinuri ai?
— Un roşu de Şard, care îţi retează picioarele după a treia cană. Care te
lasă năuc la a patra şi...
— Nu! Nu, jupîne! grăi mînios Cristache Mutu. Vor beşti despre el ca
despre un duşman. Rubiniul de Şard e dulce-amărui ca adierea vîntului de
primăvară. La a doua cană e încins ca pămîntul arat proaspăt, din care ies
aburii calzi. La a treia cană e blînd ca holda coaptă. La a patra, neruşinat
ca viile pîrguite, care-şi arată sînii de sub frunze. La a cincea, aspru ca
zilele sfîrşitului de noiembrie. La a şasea, adînc şi tainic, aşa cum e
pămîntul sub omătul mare. La a şaptea, sînt puţini băutori care îl mai pot
ase măna cu ceva.
— Vai, domnule! se miră Goliat. Sînteţi poet?
— Mai rău, prietene. Sînt hangiu.
— Dar nu vă cunosc.
— Nici nu-i de mirare. Sînt proprietarul Hanului Privighetoarea de Aur.
— Din Bucureşti?
— Din Bucureşti, dragul meu.
— Am auzit despre hanul vostru. Nu! Nu vă aşezaţi aici! Mergem sus în
casă. Se spune că hanul vostru nu prea are rivali. Aici e mai greu. Sînt
hanuri multe într-un oraş mic. Acum o ducem mai mult decît bine, dar
mulţi ani am tras mîţa de coadă şi eu şi vecinul de peste drum, proprietarul
hanului Pîlnia Luminoasă.
— Şi cum de aţi răzbit pînă la urmă?
— Datorită nevestelor, domnule. Femeile totdeauna au avut căpăţînile
mai şirete decît noi. Vreo zece ani am dus-o numai în sărăcie. Rar ne pica
un client. E drept că nici hanurile noastre nu arătau ca acum. Erau nişte
dărăpănături. Eu şi prietenul Tănase, vecinul de peste drum, ne-am hotărît
într-o zi să tragem obloanele, cu gîndurile spre alte meserii. Muream de
foame, ce mai! Nevestele şedeau în spatele nostru şi ascultau, iar prin
hanuri bătea vîntul. Cum discutam noi aşa, numai ce o aud pe nevastă-
mea:
222
„Ho! Isprăviţi cu nerozeniile! Cine nu reuşeşte într-o meserie se

dovedeşte nătîng. Nu-i destul să lucrezi bine. Îţi mai trebuie şi minte. Pînă
acum v-am lăsat pe voi să conduceţi treburile. De azi încolo, hotărîm noi.
Mîine ieşiţi amîndoi în mijlocul drumului şi vă încăieraţi.‖
„Cum o să ne încăierăm? s-a mirat Tănase. Doar sîntem prieteni.‖
„Şi prietenii se bat între ei‖, au sărit ele.
„Dar n-avem pricină.‖
„Găsiţi voi.‖
Ne-au dăscălit o noapte întreagă. Mie îmi era cam teamă. După cum
vedeţi, nu sînt prea dăruit la trup. Dacă prietenul Tănase îmi scăpa din
greşeală o scatoalcă mai mare, chiar Zimmermann, felcerul principelui,
putea să vină aici cu o lumînare aprinsă, fiindcă leacurile nu mai ajutau.
Tănase e de trei ori cît mine, dacă nu de patru. A doua zi cînd începu
oarecare forfotă pe străzi, ies cu Tănase la mijlocul drumului şi pornim să
ne înjurăm creştineşte. La înjurături totdeauna eu am fost mai tare ca
Tănase. Ăştia mărunţei şi sfrijiţi la trup sînt daţi dracului în chestii d-astea.
Parcă sar scîntei din ei cînd încep să înjure. Voinicii se arată mălăieţi. N-au
vlaga sfrijiţilor. Ăştia pricăjiţi ca mine, cînd se înfurie şi le porneşte morişca,
parcă sînt numai gură din tălpi pînă-n creştet. În vreme ce ne înjuram noi
ceva mai cu foc, numai văd că se opreşte un trecător şi o întreabă pe
nevastă-mea:
— „Ce fac ăia de colo?‖
Zice nevastă-mea:
„Nu vezi? Vor să se încaiere.‖
„Zău? Uite că n-am mai văzut o păruială între un plop şi o tufă. Pune o
masă colea în uşa hanului şi adu-mi nişte vin!‖
„Doriţi şi o gustare?‖
„Da, n-ar strica. Dacă începe încăierarea nici că se poate o distracţie mai
plăcută. Totuşi mi-e teamă că nu se bat.‖
„Se bat, domnule, n-aveţi nici o grijă, îl asigură nevas tă-mea. Însă alta e
teama noastră. Cel mărunţel are pumnul prea greu. Să nu se întîmple o
nenorocire.‖
Auzind asemenea minune, drumeţul behăi, mirat ca oaia în gura lupului:
„Crezi una ca asta?‖
„Cum te văd şi mă vezi. Slăbănogul nu e la primul omor.‖
Cînd l-am observat că se aşază temeinic la masă, am sărit de vreo doi
coţi în sus şi i-am ars o palmă vecinului. Apoi mă feresc de pumnul cît o
ghioagă şi văd patru nătărăi care se opriseră destul de aproape. Clientul de
la masa din uşă dornic să petreacă dimpreună cu alţii începe să-i îmbie de
mai mare dragul.
„Hei, fîrtaţilor, ia daţi-vă mai aproape! Îl vedeţi pe slăbănogul ăla?‖
223
„Îl vedem, zice unul. Cam greu, dar îl vedem.‖

„Rîdeţi voi, răspunse clientul din vîrful buzelor, dar nu ştiţi că
slăbănogul are un pumn cu care a omorît o vacă dintr-o lovitură.‖
„Ăla? se miră ei.‖
„Ăla, domnilor.‖
„Hangiţo! strigă unul dintre ei, făcîndu-le semn ortacilor să se aşeze. Ia
mai adu nişte căni şi ceva băutură!‖
Norocul meu că Tănase m-a călcat pe picior din greşeală şi mi-a rupt
două degete, altfel rămîneam năuc de bucurie şi nu luam seama la palma
lui care pica peste mine ca un acoperiş de casă. Feresc într-o parte şi-i ard
una lui Tănase la ţurloaie. Vecinul dă tare cu palma şi mă ajunge doar cu
un vîrf de deget. Mă duc de-a berbeleacul vreo patru stînjeni şi-mi pierd
vederile. Aud paşii nărodului de Tănase care o luase pe adevăratelea, dar
norocul meu că păşea spre mine domol ca ursoaica nefătată. Îmi revin şi
mai văd o seamă de clienţi la uşa vecinului. De bucurie, apuc o piatră din
caldarîm, nu mai mare ca un iepure de şase săptămîni, mă aplec iute şi dau
cu ea ca un ciocan peste bombeul prietenului. Tănase rage o dată ca un
măgar jupuit de viu, dă să mă prindă, însă, mălăieţ cum e, se împiedică şi
pică peste mine, cum se prăvale un perete peste un bostan. După cinci zile
cînd am început să recunosc oamenii din jur şi chiar glasul nevestei, am
aflat că hanurile noastre făcuseră vînzare bună, dar ea scăzuse în zilele
următoare. Cîţiva clienţi, care văzuseră bătaia, au venit ce-i drept, să mă
întrebe dacă am gînduri de răzbu nare. Cum se zvonise însă că sînt pe
moarte şi cam sleit de vederi, interesul lor a scăzut cu totul. După ce m-am
întremat, am stat iară la planuri cu vecinii. Tănase, care prinsese chef de
bătaie, mi-a făcut propunerea să ieşim iar în mijlocul drumului. Am primit,
dar cu condiţia ca el să vină cu mîinile goale, iar eu cu patru tunuri pe care
le-aş putea lua de pe zidurile cetăţii. Pînă la urmă, nevestele au recunoscut
că la o nouă păruială cu Tănase, dacă nu aveam norocul să rămîn olog,
cheltuielile de înmormîntare s-ar fi dovedit prea mari. Stăm noi vreo
săptămînă, două, dar muşteriii treceau pe lîngă hanurile noastre ca măgarii
prin strunga lipsită de iarbă. În mijlocul oraşului erau vreo patru hanuri
vechi, cu vaduri bune, ştiute de călători şi localnici. Mă socot eu în fel şi
chip cum ar fi mai bine să-i jumulim de muşterii pe hangiii din oraş, dar
nu-mi vine nimic în minte. Dacă mă bat iar cu Tănase şi nu apucă să mă
omoare, aş putea repara casa gata să pice peste noi chiar la vreme de
toamnă. Plec în oraş şi dau de urma primului muşteriu. Era dulgher. Mă
duc întins la el şi-i zic:
„Domnule, a venit ceasul răzbunării. A venit clipa să nu mai las piatră pe
piatră din hanul vecinului. Să fărîm totul în jurul meu cale de o poştă.‖
Omul avea o bardă în mînă. Lasă el barda la o parte, se uită lung la mine
224
şi zice:
„De!‖
„A venit vremea să-i ronţăi oasele între dinţii mei ca stîncile.‖
„Hm!‖
„A venit vremea să-l învîrtesc în palme ca piatra în praştie şi să-l arunc
pînă la apele Ampoiului, care vor ieşi dintre maluri.‖
Omul era cam nătîng, dar lipsit de milă. Zice:
„Ai ceva fierbinţeli?‖
„Nu.‖
„Nici nu-ţi joacă dinaintea ochilor nişte luminiţe roşii?‖
„Nici.‖
„Atunci, ori eşti dăruit cu ceva puteri necurate, ori ţi s-a făcut de lumea
ailaltă.‖
Zic:
„A venit vremea să-i bag o mînă pe gît şi să-l întorc pe dos, ca pe o pungă
goală. Dacă nu crezi, te poftesc mîine pe la zece în faţa hanului nostru.‖
După acele vorbe îl las năuc, mă întorc acasă, îi fac propunerea lui
Tănase în vederea păruielii, apoi mă apuc de treburi. A doua zi dimineaţă,
cam pe la şapte, văd o mare de oameni îndreptîndu-se către hanurile
noastre, iar în fruntea gloatei, pe dulgher. Intră ei în cele două hanuri, scot
mesele şi scaunele afară, sau se aşază direct pe piatră şi comandă vin
dimpreună cu gustări.
„Ăsta e voinicul?‖ întrebă unii, privind către mine cu ochii mijiţi.
„Ăsta‖, răspunse dulgherul, fălos că le ştie pe toate.
„Şi cu uriaşul ăla de colo se bate?‖
„Cu ăla.‖
„Mare minune! Dar oricum ar fi, punem mînă de la mînă şi-l
înmormîntăm creştineşte pe pirpiriu.‖
„Şi dacă o fi altfel?‖ grăi dulgherul cu tîlc adînc.
Începură pariurile.
Aproape de ceasul hotărît, ies în mijlocul drumului şi mai controlez o
dată terenul. Apoi îi fac semn lui Tănase să se apropie. Cînd ajungem la
vreo zece paşi, zbier tare de simt că mă înjunghie în plămîn:
„Stai pe loc, slăbănogule!‖
Tănase rămîne acolo pironit, uitîndu-se la mine lung şi mirat. Mă întorc
spre han fără grabă şi-mi plimb privirile peste marea de oameni. Se făcuse
linişte adîncă. Zic:
„Domnilor, prima întîlnire dintre mine şi amărîtul ăsta a fost doar o
încercare de glumă. Lupta adevărată va fi abia acum. Umpleţi-vă, domnilor,
cănile şi beţi dinaintea unuia pe jumătate fărîmat între fălcile mele grele ca
porţile cetăţii!‖
225
Auzind vorbele acelea, un vlăjgan din primele rînduri chiţcăie parcă

apucat de cîrcei:
„Ciupiţi-mă, domnilor! strigă el. Sau turnaţi-mi în cap o găleată cu
pălincă aspră, înainte de a mă apuca damblaua! Pirpiriul are ceva lipsuri la
harul gîndirii, sau poartă vătămătură de minte.‖
Zic:
„Domnule, după ce-l voi strivi între unghii pe acest neisprăvit la trup,
după ce voi măcina între dinţi pietroaiele din jurul lui, după ce voi răsturna
uliţa peste el, te vei căi de aceste vorbe.‖
„Apă! Apă, că mor! strigă vlăjganul tremurînd ca un apucat. Adică nu!
Daţi-mi o găleată cu vin! Sau, staţi! Aducem sus un butoi. Plătesc eu chiar
acum.‖
Mă întorc spre Tănase convins că vînzarea merge frumos şi-i şoptesc:
„Să nu dai tare, prietene!‖
„Să nu dau tare după ce m-ai făcut de ocară?‖ îmi răspunse tot în
şoaptă.
Mă uit iar spre oameni şi strig să se audă pînă departe:
„Domnilor, oare n-ar trebui să aducem un popă care să-l spovedească pe
acest prăpădit sortit pieririi? Oare n-ar trebui să aducem cîteva lumînări
aprinse, înainte de a fi prea tîrziu? Înainte de a mă învîrtoşa asupra lui ca o
urgie? Oare n-ar trebui să vă trageţi cu mese cu tot mai încolo, înainte de a
mi se porni mînia, cînd s-ar putea ca din ceva sminteală să răstorn uliţa cu
fundul în sus?‖
Auzindu-mi schelălăitul, muşteriii celor două hanuri goliră cănile mari
dintr-o sorbitură. Nevastă-mea făcuse vînzare cît pentru un an bun. Am
mai privit-o o dată pe nevastă, gîndind că s-ar putea să fie ultima, apoi i-am
zis lui Tănase:
„Sfrijitule! Ai putea oare să-ţi aduni tot curajul şi să vii spre mine
privindu-mă în albul ochilor?‖
„Aş putea, zice el şi vine mînios, mai sprinten decît mi-am închipuit.‖
La vreo patru paşi de mine, scosesem pietrele în timpul nopţii şi făcusem
o gaură nu mai mare de vreo două palme. Dacă Tănase călca acolo printr-o
minune, puteam să scap cu viaţă.
„Te voi doborî cu privirile mele focoase‖, strig eu, în vreme ce matahala
de Tănase calcă chiar în groapă şi se întinde ca un copac retezat. Apuc
degrabă un bolovan cît o căpăţînă de oaie şi-l altoiesc în ceafă. Apoi mă sui
cu picioarele pe el şi răcnesc:
„Nu e mort, domnilor. Mila s-a dovedit mai mare decît mînia mea.‖
Dar chiar în clipa aceea, nătărăul de Tănase dă o dată cu palma şi-mi
rupe un picior. Însă, putere să se ridice nu mai avea.
„Şi ce a mai fost pe urmă?‖ întrebă Cristache Mutu.
226
„Nimic‖, grăi Cipcigan, zis Goliat.

„Nimic?‖
„Aşa cum ţi-am spus. Am zăcut un an pînă s-a înzdră venit piciorul. Pe
Tănase îl doare ceafa cînd trage a ploaie. Aşa că nevestele au hotărît să se
bată între ele, dar numai o dată pe lună. În rest, noi şi ăia de peste drum
sîntem cei mai buni prieteni din lume, iar afacerile ne aduc venituri mai
mari decît visasem cîndva.‖
Sile Adormitu privi cu mîndrie găleata pustiită de vin şi porni să cînte cu
o voce care semăna cu scrîşnetul pietrelor de moară ce macină-n gol. Nodul
lui Adam, nu mai mare decît pumnul, urca şi cobora ca un piston harnic.
Buzele lui mari aduceau a căscat de catîr. Gazda închise degrabă
ferestrele, apoi îl îndemnă blînd:
— Cîntă, domnule, cu toată nădejdea! Aici nu te aude nimeni. Iar eu,
care am trecut prin atîtea, sînt obişnuit cu suferinţele mari.
227
Capitolul 15
n dimineaţa zilei de 2 noiembrie, Mihai-vodă intră în cabinetul de
Îlucru urmat de Cae, Preda, Costache, Ducu, Radu Buzescu şi

Bărcan.
— Prieteni! grăi domnul celor două ţări româneşti. Dieta, care îşi va
începe mîine lucrările în Cluj, va hotărî sumele necesare pentru plata oştilor
noastre. Nobilii se arată pe faţă prietenoşi, aplecaţi spre dulce supunere,
dar nu le cunoaştem gîndurile ascunse. Peste un ceas vor veni aici Naprágy,
Kornis, Vitéz, şpanul de Turda, Sigismund Forgach, trimisul generalului
imperial Basta, căpitanul Mihai Székely şi Petru Huszár, judele Clujului.
Aceştia s-au ales dintre nobili pentru discuţiile ce le vom purta în Dietă.
Mîine vom face jurămînt de credinţă împăratului Rudolf. Socot însă că va
trebui să luăm seama a nu ne lega de mîini şi de picioare sub Imperiul
Austriac, ale cărui drepturi nu le recunoaştem aici. Dar nici nu putem ocoli
jurămîntul de vasali atîta vreme cît nu am adunat destulă putere. Niţă
Praştie ne-a adus vestea că cetatea Chioarei şi-a deschis porţile cu
supunere. Mai mult de jumătate din Banat a trecut alături de noi. Oradea
cu comandantul ei Paul Niary nu ascultă încă de poruncile noastre.
Maramureşul stă sub puterea imperialilor şi numai prin viclenie îl vom
supune fără a ne strica lucrările bune cu împăratul Rudolf. Sfatul nostru de
taină e prea mic azi pentru a discuta ocuparea Moldovei. Dar în vederea
acestui gînd va trebui să pornim de la capăt negocierile cu turcii, cu polonii,
cu tătarii şi cu această Casă de Austria, care se vrea stăpînă acolo unde nu
are drepturi. Avem în faţă o iarnă întreagă pentru a ne aşeza puterile în
Transilvania aşa cum dorim. În primăvară vom ocupa Moldova, unind
neamul românesc pentru totdeauna. Cu nobilii va trebui să fim prevăzători
pînă le cunoaştem gîndurile ascunse. Acum nu avem voie să facem greşeli.
— Doamne! interveni Cae Indru. Tocmai pentru a ne feri de greşeli, sînt
împotriva Dietei din Cluj. Ea trebuie să se ţină în Alba-Iulia.
— Pe ce se întemeiază părerea ta? tresări Mihai-vodă. Fiindcă şi noi ne-
am gîndit la acelaşi lucru.
— Pe faptul că în partea de nord a principatului, pute rea noastră se
sprijină doar pe trei mii de oşteni. Sînt puţini în caz de răzmeriţă din
partea nobililor. Dacă ei ţes un complot, nici că se poate un loc mai nimerit
decît Clujul. Paul Niary ar putea folosi o parte din garnizoana Oradei.
Generalul Basta, ce nu ne-a arătat prietenie pînă acum, nu-i prea departe
de oştile sale. Iar în nord, avem ştire că unele pîlcuri din oastea comitatelor
228
s-ar ascunde prin păduri.

— Da, da! aprobă vodă. Aceleaşi gînduri le-am purtat şi noi, dar am
aşteptat părerea voastră. Acum e limpede Băicoiene! porunci el. Să vină
căpitanul Jager!
Vechiul căpitan al palatului, care slujise sub trei principi mai puţin de
cinci ani, se obişnuise cu gîndul că nici-o strălucire nu e veşnică. În mintea
lui de oştean harnic, alte întrebări nu-şi făcuseră loc, socotind că totdeauna
va fi în palat cineva să-i dea porunci şi să-i plătească osteneala.
— Domnule Jager! grăi vodă. Te-am păstrat lîngă noi socotindu-ţi
virtuţile de bun oştean. Ne-ai fost recomandat cu căldură. Domnii Cae,
Costache şi Ducu au mijlocit pentru domnia-ta.
Jager făcu ochii mari a mirare, dar nu scoase o vorbă.
— Ai destule solii în curte?
— Am, măria-ta.
— Atunci, trimite degrabă înştiinţarea pe la nobilii ce vor lua parte la
lucrările Dietei, care nu se va mai ţine în Cluj, ci în Alba-Iulia! Lista
nobililor o găseşti la cancela ria palatului.
Jager se înclină adînc şi părăsi încăperea. În locul lui veni Băicoianu şi-l
anunţă pe vodă că a sosit delegaţia nobililor.
— Să intre! porunci Mihai.
Şi spre mirarea lui, în fruntea nobililor păşi Malaspina.
— Măria-ta! spuse nunţiul papal cu un aer aplecat spre blîndeţe. Am
adus înscrisul pe care vă veţi lega de împăratul Rudolf la începutul
lucrărilor Dietei.
— Sfinţia-ta l-ai scris?
— Eu.
— Oare au uitat nobilii să scrie? Zîmbi vodă ascunzîndu-şi
nemulţumirea.
— N-au uitat, măria-ta, dar noi ne-am rugat lui Dumnezeu să ne ajute a
face un text frumos.
— Atunci, nu ne mai rămîne decît să-l ascultăm. Citeşte, sfinţia-ta!
Malaspina ridică textul şi citi cu intonaţii plăcute:
Din deosebita voie şi bunăvoinţă a Autoputernicului, Dumnezeu cel drept a
ales şi orînduit pe maiestatea-sa Împăratul peste această ţară ca patron. El îi
porunceşte supusului său Mihai-vodă să alerge la locul unde se vor arăta
credincioşi şi ascultători ai chezarului şi dimpreună să se aplece cu toţii la
mila împărătească.
— Iată un text frumos, grăi vodă ascunzîndu-şi mînia sub vorbele de
admiraţie.
— Am meditat mult asupra lui, răspunse Malaspina cam plin de el.
„Acest popă se amestecă unde nu-i fierbe oala, socoti vodă plin de mînie.
229
Dar să nu ne pripim înainte de a-i cunoaşte toate gîndurile.‖

— E aproape desăvîrşit, continuă el. Poate că unele adausuri i-ar fi dat
mai multă strălucire. Din el nu reiese prea limpede cine se prezintă în faţa
Dietei.
— S-a pomenit despre voi, măria-ta, interveni Petre Huszár.
— Adevărat! se amestecă Cae Indru. Departe de a nu recunoaşte
frumuseţea textului, rămîn la părerea că nu aţi subliniat calitatea
supusului Mihai-vodă.
— O cunoaştem cu toţii, se încruntă Malaspina.
— Nu, sfinţia-ta! păru Cae mai aspru. Nu-i destul! Ce cunoaştem e
necesar de trecut şi în scris. Toţi din Dietă sînt supuşii împăratului Rudolf,
dar Mihai-vodă e stăpînul lor. E principe al Transilvaniei şi Ţării Româneşti.
— Aşa nu va fi plăcut înaintea Casei de Austria, se împotrivi nunţiul
papal.
— De unde ştii? întrebă Cae cu multă dulceaţă în glas.
Văzîndu-se încolţit, Malaspina schimbă tonul şi spuse tăios:
— Am venit să discut cu măria-sa Mihai, nu cu un curtean oarecare.
— Discută, sfinţia-ta! Domnul acesta e primul nostru sfetnic! zîmbi
Mihai-vodă, ştiind că-l lasă pe nunţiu în mîini bune.
— Avem o calitate înaltă, se împăună Malaspina.
— Care? Întrebă Cae Indru cu prefăcută mirare.
— De ales al nobililor.
— După lege nu o putem recunoaşte, sfinţia-ta. Şi nici după inimă,
atîta vreme cît nu eşti cetăţean al principatului.
— Dar mă veţi recunoaşte ca trimis al bisericii, grăi Malaspina fără a-şi
putea reţine mînia.
— Asta, da! aprobă tînărul. Cînd vom discuta problemele bisericeşti, te
vom pofti fără îndoială.
— Să cred prin aceasta că sînt alungat? Se întoarse nunţiul către Mihai-
vodă. Să cred că faceţi o ruptură cu bise rica?
— Nu! răspunse vodă cu vocea blajină. Dar treburile principatului nu
le pot hotărî străinii, ci numai cei în drept. Textul prezentat se arată
viclean şi duşmănos nouă. Domnule Huszár, vei întocmi unul aşa cum îţi
poruncim noi!
— Împotriva dorinţei nobililor şi a împăratului Rudolf? întrebă judele.
— Nu! Împotriva neadevărului şi a nedreptăţii.
— Dar... sări Malaspina.
— Opreşte, domnule! i-o reteză Cae.
— Sînt nunţiu papal.
— Nu prea arăţi. Eşti mai degrabă un duşman înver şunat al principelui.
Scrie, domnule Huszár, noul text în vederea jurămîntului! se întoarse către
230
jude. Acest text aprobat de Mihai-vodă va suna astfel:

Cu voia lui Dumnezeu, guvernarea principatului Transilvaniei a trecut în
mîinile principelui Mihai. Domnul Ţării Româneşti şi al Transilvaniei se
recunoaşte vasal al împăratului Rudolf. Pe marea pecete a cancela riei se vor
încrusta armele şi însemnele celor două ţări, arătîndu-se astfel unirea lor pe
vecie. Se vor desfiinţa graniţele de pe munţi, iar locuitorii au liberă trecere,
după voie. Comerţul nu va mai cunoaşte vămi, iar strîngerea de biruri va fi
aceeaşi peste tot. Semnează Mihai, prinţ al valahilor.
— Ai scris, domnule Huszár?
— Am scris, grăi judele cu mînie greu reţinută. Am scris, dar Dieta nu va
vota asemenea text şi nici sumele necesare cheltuielilor de oşti.
— De ce? Găseşti în text o singură ameninţare asupra nobililor? Găseşti
în el schimbări în viaţa principatului? Găseşti în el neadevăruri?
— Nu.
— Atunci să nu mai vorbim despre asta! Mîine vor începe lucrările Dietei
aici la Alba-Iulia.
— La Alba-Iulia? se miră Naprágy.
— La Alba-Iulia? tresări Kornis.
— Aşa cum aţi auzit, zîmbi Cae Indru. Majoritatea nobililor din Dietă
locuiesc pe aproape. De ce să-i purtăm pînă la Cluj?
— Ar fi venit acolo şi generalul Basta, interveni Forgach. Generalul
imperial nu poate lipsi de la lucrările Dietei.
— Nimeni nu-l opreşte, se amestecă Radu Buzescu. Din contră, va fi
prilej de bucurie şi ne îndoim că generalul nu dispune de o trăsură bună.
— Textul ar mai trebui studiat, spuse judele Clujului.
— Dar nu-i găsesc neajunsuri, zîmbi Mihai.
— Sînt, măria-ta. Aici stăpîneşte împăratul Rudolf.
— După noi, domnule! răspunse tăios Mihai-vodă. Gîndurile voastre nu
le înţeleg, sau nu vreau să le înţeleg. Spune-mi, domnule Huszár, în primul
text atît de drag vouă, s-a pomenit despre calitatea noastră aici?
În locul lui Huszár vorbi căpitanul Mihai Székely, care tăcuse pînă
atunci.
— Măria-ta! grăi el. Al doilea text e limpede ca lumina zilei. Sînt oştean
vechi şi vă cunosc. Departe de a mă pune bine cu noua domnie, socot că
Transilvania şi-a găsit un principe bun şi înţelept. Un general care nu va
lăsa oşti străine să calce peste noi. Domnii ce mă însoţesc au uitat că le-aţi
acordat prietenie. Lucru pe care nu l-ar fi făcut nici un alt învingător. Că aţi
venit aici cu drepturi mai mari decît cei din familia Báthory. Că nu doriţi să
schimbaţi nimic din legile ce guvernează în principat. Mai mult, că aţi lăsat
Dieta neschimbată, iar nobilii se bucură de toate privilegiile lor. De aş fi fost
în locul vostru, puţini dintre cei vechi ar mai fi rămas în Dietă. Dar nu sînt
231
şi nici nu mă încumet a da sfaturi. Socot că textul prezentat nu atinge

nimic din interesele Casei de Austria. Împăratul ar trebui să fie mîndru că
v-aţi aplecat ca vasal. Că cel mai mare general al răsăritului Europei oferă
garanţii de linişte la graniţa Imperiului Austric. Voi vota în Dietă pentru
textul propus de domnul Cae Indru. Iar sfinţia-sa Malaspina ar fi bine să-şi
vadă de treburile bisericeşti unde intriga aduce mai puţine pagube.
Căpitanul se opri din vorbele ce le mai avea de spus, întrerupt prin
intrarea agitată a clucerului Băicoianu.
— Măria-ta! zise el. Doi secui aşteaptă la uşă.
— Să aştepte! se încruntă vodă.
— Doamne! insistă clucerul. Aceşti oameni l-au ucis pe cardinalul Andrei
Báthory.
— Ce tot vorbeşti acolo, clucere? se miră domnul.
— Aşa cum v-am spus, măria-ta.
— Adu-i degrabă!
Doi secui, unul în vîrstă, celălalt mai tînăr, se înfăţişară dinaintea
principelui, purtînd un sac. Cel mai vîrstnic slobozi gura sacului, din care
căzu căpăţîna fostului cardinal.
— Voi l-aţi ucis? întrebă vodă cu adîncă mînie.
— Noi, măria-ta. Dar nu pentru răsplată l-am adus aici. Ne-am gîndit că
va fi înmormîntat creştineşte alături de cei morţi din familia lui.
— Sărmane popă! grăi vodă ridicîndu-se cu respect în faţa morţii.
Apoi se întoarse către cei doi.
— Motive să vă răzbunaţi aţi avut destule. Dar i-aţi luat mai mult decît
poate dărui un om. I-aţi luat viaţa.
— N-am luat cu nimic mai mult decît a luat el de la noi, răspunse cel în
vîrstă. Am plătit aşa cum ne-a îndatorat.
— Mîine după lucrările Dietei îl vom înmormînta cu toată cinstea, hotărî
vodă. Iar voi, ucigaşilor, lipsiţi din faţa mea!
Îndată după plecarea secuilor, nobilii părăsiră palatul princiar. Dincolo
de poarta cea mare, căpitanul Mihai Székely spuse aspru.
— Domnilor, drumurile noastre se despart. Ne vedem mîine la lucrările
Dietei.
— Nu ne va face plăcere, i-o întoarse Huszár. Dom nia-ta te-ai dovedit un
trădător al nobilimii.
— Al căror nobili? întrebă răstit căpitanul. Al celor ce urzesc împotriva
intereselor principatului? Iată că Mihai-vodă şi-a dovedit înţelepciunea
schimbînd locul Dietei. El v-a înţeles gîndurile. Dacă principele ar fi fost
atacat la Cluj, aşa cum aţi plănuit, vărsarea de sînge vinovat şi nevinovat în
Transilvania n-ar mai fi cunoscut margini. Vă ştiu bine, domnilor. Kornis
doreşte a pescui în ape tulburi. Naprágy se vrea principe. Domnul Forgach
232
încear că a trage spuza pe turta generalului Basta, care se gîndeşte că nu i-

ar strica să devină guvernator al Transilvaniei, iar domnia-ta, domnule
jude, vrei un nou principe care s-ar putea numi Ştefan Báthory. Iată că nici
măcar nu sînteţi uniţi în acelaşi gînd. Pescuiţi, domnilor, în ape tulburi şi s-
ar putea să vă înecaţi. Mă mir că şpanul de Turda e alături de voi.
— Doresc binele principatului, grăi Vitéz cam nesigur.
— În compania lor? zîmbi căpitanul sarcastic. Ştii domnia-ta ce ar fi
adus o răzmeriţă la Cluj?
— Nu! răspunse cu toată sinceritatea şpanul de Turda.
— Treizeci de mii de oşteni valahi şi-ar fi răzbunat conducătorul. Să ne
ferească Dumnezeu de răzbunări! La răzbunare, mila vine totdeauna după
sabie şi foarte rar înaintea ei. Marele hatman Zamoyski a coborît cu oştile la
Şcheia, lîngă Suceava. Într-o săptămînă ar fi peste noi. V-ar conveni,
domnule Vitéz, un război între poloni şi austrieci pe pămîntul Transilvaniei?
V-ar conveni oare ca oştile turceşti să înceapă a pescui aici? Am avut un
princi pe slab. Iată că domnia lui a sfîrşit într-un fund de sac. E un noroc,
domnule Vitéz, că azi stăm sub conducerea lui Mihai-vodă. El e singurul om
care poate garanta liniştea principatului. El vine cu prietenie şi încredere în
faţa Dietei, iar noi încercăm să-i înfigem cuţitul pe la spate. Nu ne
cunoaştem interesele, domnule Vitéz.
Zicînd acestea, Mihai Székeli îşi văzu de drum.
— Pofteşte cu noi, domnule Vitéz! îl ademeni Malaspina, observînd
ezitarea. Căpitanul e un trădător ce va da socoteală dinaintea oamenilor şi a
lui Dumnezeu.
— Nu, sfinţia-ta! se împotrivi şpanul de Turda. Eu nu am ce căuta cu
voi.
*
— Deci asta era, zîmbi vodă după plecarea nobililor. Au încercat a ne lua
puterea printr-o legătură proastă. Iar capetele răutăţilor s-au dovedit
Malaspina şi Huszár. E bine să ne cunoaştem duşmanii. Ducule!
— La noapte să păzeşti viaţa căpitanului Székely! Îmi vine să cred într-o
răzbunare. Vreau să mi-l aduci viu mîine la lucrările Dietei! Va trebui să ne
apărăm întîi prietenii şi abia pe urmă să lovim în duşmani. Transilvania nu
e a nemernicilor ca Malaspina şi Huszár, ci a poporului care o iubeşte.
*
Cînd începu să însereze, Sile Adormitu îl trezi pe Cae destul de temător,
gîndindu-se că o cizmă pornită cu dibăcie din mîinile tînărului i-ar putea
aduce unele ponoase. Dar cum cizmele prietenului nu se aflau la îndemînă,
233
se alese numai cu unele aluzii referitoare la un gît răsucit de nişte mîini

harnice.
— Pe toţi dracii! se văită Cae. De la Şelimbăr încoace nu am apucat să
mă odihnesc mai mult de două-trei ceasuri pe noapte, iar acum cînd am
găsit o după-amiază liniştită, năvăleşti peste mine. Dacă ai venit cumva cu
gînduri aplecate spre taclale sau o nouă cîntare, mi-e teamă că se va
petrece un omor.
— Domnule! grăi Adormitu uşor încruntat. Mîhnirea mea nu mai
cunoaşte margini acum cînd bag de seamă că vocea-mi vîrtoasă nu a găsit
preţuire în faţa prietenilor mei. Dar nu pentru asemenea obidă a sufletului
am venit aici. Durerile mari se consumă tăcute, neştiute de nimeni. Poate
va ieşi din ele un cîntec de jale, care îmi umblă prin minte de multă vreme,
ce va face să se scuture cămaşa pe voi, drept remuşcări.
— Du-te dracului şi lasă-mă să dorm! rîse Cae.
— Nu pot, domnule! Te caută un călugăr. De un ceas se ţine de capul
meu şi mi-a tulburat somnul.
— Un călugăr? se miră Cae. Nu prea am asemenea cunoştinţe.
— Zice că îl cunoşti foarte bine. Numele lui e Zablije.
— Zablije? Ei, la naiba! se minună tînărul. Adu-l degrabă, dragul meu
Sile! Pungaşul ăsta a fost slujitorul fostului cardinal Andrei Báthory. Iar
dacă vine la mine, înseamnă că are unele temeiuri.
Cîteva clipe mai tîrziu, voinicul călugăr, cu faţa la fel de ponosită ca şi
altădată, intră în odaia lui Indru. Ochii lui ageri ca de şoim ocoliră
încăperea. Mulţumit de rezultatul cercetărilor, săltă două degete şi spuse cu
multă bunătate:
— Domnul cu voi, tinere creştin!
— Să trăieşti, sfinţia-ta! zîmbi Cae.
— Trăiesc, fiule, dar trăiesc prost, zise călugărul cu acreală. Sînt două
zile de cînd eu şi părintele Clement ajunăm lipsiţi de gînduri cucernice. Ba
cred că diavolul ne cearcă spre unele înjurături aplecate spre spurcăciune,
sau spre cuvinte rele.
— Nu înţeleg.
— Ah, domnule, nu-i prea greu! Sînt zile în care ajunăm conduşi de
sfînta înţelepciune a mîntuirii sufletului. Însă atunci cînd ajunarea vine
peste noi din lipsuri lumeşti, credinţa şi puterile noastre slăbesc îndoit.
Acum sîntem într-o astfel de situaţie şi nădăjduim s-o curmăm cu ajutorul
vostru.
— Nu sînt prea bogat, Zablije. Cu ceva mărunţiş te pot sprijini...
— Pe sfintele canoane! îl întrerupse călugărul nemulţumit. N-am venit să
cer.
— Atunci, de ce ai venit?
234
Zablije îşi căută cuvintele, cîntărindu-l din ochi pe tînărul cavaler.

— E vorba despre o taină, zise cu gura cam pe jumătate. Am auzit că eşti
un om drept, iar cuvîntul domniei tale preţuieşte mult.
— La ce ţi-ar folosi cuvîntul meu?
— Răbdare, domnule!
Şi spre mirarea lui Cae, călugărul făcu un salt pînă la uşă, o deschise
brusc, cercetă coridorul pustiu, închise uşa, apoi îşi reluă locul, ştiind că
nimeni nu-i va auzi vorbele.
— Fiule, şopti el, îţi voi dezvălui o taină.
— Cui foloseşte?
— Mie şi vouă.
— Te ascult, răspunse tînărul din ce în ce mai uimit.
— Nu! Nu înainte de a avea cuvîntul vostru că nu voi fi păgubit de
drepturile mele.
— Dar n-am nimic împotriva ta, Zablije.
— Vei avea, murmură călugărul privindu-l ţintă.
— Zău că nu mai înţeleg nimic!
— Răbdare fiule! Am cuvîntul vostru că nu voi fi păgubit?
— Nu pot să dau asemenea cuvînt înainte de a şti despre ce-i vorba. S-ar
putea să mă căiesc.
— Nici vorbă despre aşa ceva, rîse călugărul. Nu-i o faptă rea, tinere
domn.
E vorba despre nişte ducaţi pe care vreau să-i împărţim împreună.
— De ce tocmai cu mine?
— Fiindcă singur nu pot ajunge la ei, răspunse călu gărul cam spăşit.
— Ai cui sînt ducaţii?
— Ai nimănui.
Cae îl privi gînditor. Pramatia de călugăr părea sincer.
— Despre ce sumă e vorba?
— Optsprezece mii de ducaţi, domnule.
— Mda! murmură Cae, înăbuşindu-şi o explicaţie de uimire. De va fi cu
dreptate, îţi dau cuvîntul că te voi răsplăti frumos.
— Nu, fiule! sări Zablije de un cot. Afacerea e a mea şi poţi să-mi
mulţumeşti că vreau doar jumătate.
— Nu-i prea mult pentru un călugăr cucernic?
— Nu, fiule. Numai bucurîndu-ne trupul, facem sălaş bun sufletului.
— Îţi ofer o mie de ducaţi. De vrei, bine, de nu vrei, du-te cu Dumnezeu!
Zicînd acestea Cae Indru căscă zdravăn şi se întinse în aşternut cu
prefăcută indiferenţă.
— Opt mii, înălţimea-ta.
— O mie.
235
— Măcar cinci, frumosule!

— Haide, haide, ieşi afară!
— Patru, suflet bun de creştin!
Cae sări din aşternut şi îl împinse către uşă.
— Trei, prunc milostiv!
— O mie, sau cară-te!
— Două, păgînule! grăi cu jale călugărul.
— Ieşi, sau te arunc pe fereastră!
— Fie, domnule! gemu jalnic. Am cuvîntul vostru că îi voi primi?
— De se va dovedi fără nedreptate, îl ai. Unde sînt ducaţii?
— Aici, fiule. Aici în palatul princiar.
— Ei, la naiba! Aiurezi, pesemne.
— N-am timp de aiureli, tinere. Cei optsprezece mii de ducaţi sînt în
cabinetul de lucru al noului principe.
— De unde ştii?
— Domnule, grăi călugărul, după lupta de la Şelimbăr l-am urmat pe
cardinalul Andrei Báthory, în goana lui prin păduri. A doua zi în zori l-am
întîlnit pe părintele Clement şi am hotărît împreună să ne tragem spre
Moldova. Dar s-au ivit greutăţi dintre cele mai mari. Cardinalul fusese
apucat de grele dureri ale pîntecului. O vătămătură mai veche s-a pornit cu
multă răutate peste el. Eu şi Clement l-am cărat în spate cu rîndul.
Asemenea soi de călătorie nu aduce spor. Cardinalul cădea mereu spre
ferbinţeală şi rar grăia limpede. Ca vechi şi tainic slujitor al său, ştiam că
are ceva ducaţi. L-am întrebat. Într-o vreme de curăţenie a gîndurilor, mi-a
mărturisit că se aflau în cabinetul său de lucru optsprezece mii de ducaţi.
Către seară, cîţiva secui ne-au luat urma. Eu şi părintele Clement ne-am
ascuns prin desişuri. Cînd ne-am întors, i-am găsit trupul fără căpăţînă.
— De ce nu l-aţi apărat?
— Să-l apărăm? se miră Zablije. La ce bun? Viaţa lui ne-ar fi adus numai
greutăţi. Nu-i uşor să cari în spinare un bărbat voinic. Ba din contră,
moartea lui îmi aducea un cîştig bun după ce aflasem de taina ducaţilor.
„Ce nemernici!‖ gîndi Cae.
Porniră amîndoi către cabinetul de lucru al lui Mihai-vodă. Străjile din
faţa uşii îl salutară pe tînăr şi îi făcură drum liber. Zablije cunoştea bine
cabinetul. Privi cîteva clipe în jur, apoi se apropie de peretele din stînga,
frumos îmbrăcat în lemn. Apăsă cu degetele în cîteva locuri, iar o bucată de
perete se deschise în formă de uşă. La spatele ei, ducaţii şedeau în rafturi.
— Frumoasă tainiţă! observă Cae.
— Frumoasă, fiule! Ea a fost lucrată pe timpul prinţului Sigismund.
Un ceas mai tîrziu, doi călugări ieşiră din Alba-Iulia, pe drumul care
duce către tîrgul Teiuş. Caii de rasă proastă, ca şi îmbrăcămintea cuvioşilor
236
călători, atrăgeau milă. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că în desagii peticiţi se

ascundea o comoară.
În vreme ce cuvioşii călugări îşi mînau caii pe drum lung, noul vistier
Bărcan primea uimit, din mîinile lui Cae, douăsprezece mii de ducaţi atît de
necesari oştilor lui vodă. După plecarea lui Bărcan, tînărul trimise o strajă
să-l caute pe Sile Adormitu.
— Domnule, zise lunganul cu ochii strălucitori, oare unele remuşcări
sau dulci gînduri de chef, sau vîrtoase chemări ale vinului vă îndeamnă
la frumoasa noastră companie?
— Nu, dragul meu! zîmbi Cae. Aş vrea să porneşti chiar acum la Sibiu. Îi
datorez lui Izu Klein patru mii de ducaţi. Predai suma şi vei primi o
scrisoare semnată de mine! Asta e tot.
— Prea bine, domnule! se bucură Adormitu. Alerg. Mă cam moleşisem
în ultimele zile. Mîine după prînz voi fi îndărăt. Dar, la naiba! se lumină
el şi rămase locului ţintuit. L-ai prădat oare pe sultanul turcilor? Ai
jumulit jumătate din Constantinopol sau din Praga? Ai dat cumva peste
comoara din Obreja, pe care Ion Cristu o caută de cîţiva ani? Eşti cumva
starostele cămătarilor, fără să fi aflat noi nimic?
— Ajunge, Sile! se văită Cae. Cînd te porneşti, macini ca o moară
stricată. Vodă mi-a dăruit aceşti ducaţi.
— Aşaaa? se dumiri Sile. Alerg. Cu ce car ducaţii?
— Cu trăsura. Pînă te pregăteşti, ducaţii şi trăsura vor fi gata de drum.
Te vor însoţi zece călăreţi din strajă.
După plecarea lunganului, tînărul cavaler căzu pe gînduri.
„Iată că sînt un om fără chibzuinţă, socoti el. Am o mie de ducaţi şi nu
prea ştiu ce aş putea face cu ei. Pungaşul de Zablije cred că se pricepe mai
bine. Grea treabă să împarţi asemenea sumă.‖
Pe coridor se auziră zgomote de paşi, amestecate cu glasurile celor doi
străjeri din uşa cabinetului. Cae nu auzi nimic, prins de gîndurile lui.
— Ce naiba faci acolo pe duşumea, cu atîţia ducaţi împrejur? rîse vodă.
— Mă chinui să-i împart, măria-ta.
— Să cred că ai dat peste o comoară? Bărcan m-a vestit adineauri că ai
predat vistieriei douăsprezece mii de ducaţi. De unde naiba tot faci tu rost
de aur? Ai ceva haruri aparte? Sau te pomeneşti că eşti tovarăş cu faimosul
Kunzli?
— Bănuiala nu-i prea departe, măria-ta, zîmbi tînărul.
Apoi îi povesti despre taina părintelui Zablije.
— Sărmanul Báthory! oftă vodă. Negru sfîrşit a avut. Şi nici un suflet
credincios în jurul lui. Şi nu-l plînge ni meni. Cu ducaţii ăştia ce faci? se
scutură din gîndurile lui.
— Doamne, aş vrea să-i împart în zece. Adică ar fi cîte o sută de ducaţi
237
pentru Costache, Ducu, Chirilă, Grasa, Găluşcă, Tufănel, Toroipan, Ciripoi,

Sile şi pentru mine.
— L-ai uitat pe Niţă Praştie.
— Adevărat, măria-ta! Îi fac şi lui parte. Cîte zece ducaţi de la toţi. Însă
n-aş vrea să-i dăruiesc eu. Ar trebui să-i povestesc fiecăruia despre taina lui
Zablije şi zău ar fi pierdere de timp. Mai bine să vină ca un dar din partea
prinţului nostru.
— Aşa să fie, nepoate! rîse vodă. Îi vom dărui mîine după lucrările Dietei.
— Ne va fi oare uşor mîine? întrebă tînărul.
— Nu prea, dar nici nobililor nu le va fi bine. Unii vor trage de partea
noastră, alţii împotrivă, ascunzîndu-se după vorbe pline de miere. Se va
naşte mare dezbinare între nobili.
— De la dezbinare pînă la vrajbă e un pas, măria-ta.
— Iar pînă la încăierare, altul. Am luat măsuri să nu se facă asemenea
paşi sau măcar ultimul. Şapte mii de oşteni roşii întăresc puterea noastră
în Alba-Iulia.
— Da, murmură Cae. Aici sîntem tari, dar în restul principatului nu
prea. Trei mii de oşteni la Cluj, două mii pe munţii dinspre Moldova, o mie
în Banat, o mie în drum către Baia Mare, adică la porţile Maramureşului,
cinci sute la Deva şi încă cinci sute în cetatea Chioarei. Deci, cincisprezece
mii de oameni. Puţini, de se vor mişca Zamoyski şi Ieremia Movilă asupra
noastră. Mulţi, de va fi pace. Poate nu trebuia să slobozim la iernat oştile
Jiului şi ale Mehedinţilor. Şi nici pe secui.
— Trebuia, nepoate, răspunse vodă îngîndurat. Oamenii au şi ei casele
lor şi rosturile lor. Hatmanul Zamoyski e un om înţelept. El nu vine acuma
asupra noastră. Aşteaptă momentul prielnic. Iar acesta ar fi o răzme riţă în
Transilvania. Atunci i-ar fi uşor. Dar noi am prevăzut asemenea situaţie.
Oştile noastre au cuprins aici aproape toate punctele cheie. Pîlcurile lui Niţă
Praştie au făcut cordon de-a lungul munţilor spre Moldova. El observă toate
mişcările lui Zamoyski. Hatmanul se află la şase zile departe de noi cu oşti
grele, care nu se mişcă prea iute. Nouă ne trebuie doar trei zile să-i tăiem
calea în munţi, cu douăsprezece mii de călăreţi.
— Adică jumătate din cîţi are el.
— Jumătate, dar sprinteni, dragul meu. În munţi, numărul nu aduce
cîştig. Oastea hatmanului e foarte pu ternică la şes. Zamoyski ştie acest
lucru şi nu face prostii. Nici eu nu m-aş încumeta, dacă aş fi în locul lui.
Ştie că-l pîndim. Că-i urmărim fiecare mişcare. Nu din partea asta îmi fac
griji, nepoate. Altele sînt necazurile noastre. Nobilii vor încerca să ne strice
prietenia cu împăratul Rudolf. Generalul imperial Basta urzeşte şi el
împotriva noastră. Va trebui să ne prefacem că nu înţelegem. Azi i-aş fi
arestat pe Huszár şi pe Malaspina, dar n-ar fi fost bine. Mîine va fi altfel.
238
Dieta va vota cincizeci de mii de ducaţi pentru oştile noastre şi va

recunoaşte în scris noua domnie. Înţelepciunea trebuie să stea totdeauna
înaintea mîniei. Tăcură. În încăpere se lăsa amurgul.
*
Cînd începu să se însereze, Ducu cel Iute, Costache Caravană şi
Părintele Grasa trecură ca din întîmplare pe lîngă casa căpitanului Mihai
Székely. O casă pătrată cu ziduri puternice, cu înfăţişarea lipsită de
frumuseţe. O arhitectură în linii drepte, parcă ciolănoase şi reci. Parcul nu
prea întins, dar cu arbori falnici, care îşi aplecau crengile peste acoperiş, îi
aduceau o notă de căldură. Zidul împrejmuitor, făcut din cărămidă roşie,
mîncată ici-colo de tăria timpului, poate că era plăcut la vreme de vară.
Acum arăta închis şi trist. Înălţimea lui nu trecea de un stat de om. Cei trei
bărbaţi cotiră într-o uliţă laterală strîmtorată între zidul de cărămidă şi un
gard lung de lemn. În spatele gardului ghiciră o mică livadă. Cum nimic nu
se mişca prin apropiere, săriră peste zid. O lumină slabă stăruia într-o
încăpere cu perdele subţiri la ferestre. Casa avea două intrări. Una mare în
faţă. Cealaltă, la spate, mică şi puternică, din lemn masiv de stejar. Trecură
din nou la uşa cea mare. Costache ciocăni de cîteva ori. Un tînăr slăbuţ, dar
sprinten în mişcări, deschise uşa. În dreapta ţinea un sfeşnic aprins, iar în
stînga, un pistol. La doi paşi în spatele lui, căpitanul Szekély aştepta cu
sabia în mînă.
— Ce doriţi, domnilor? întrebă el aspru.
— Să intrăm, căpitane, răspunse Ducu.
— Ah, ah, vă recunosc! Poftiţi, domnilor!
Gazda îl conduse într-un salon. O încăpere cu mult mai mare decît s-ar
fi bănuit de afară. Un foc vesel, întreţinut bine cu buturugi.
— Am un vin bun, îi îmbie căpitanul. Un alb de Ighiu, nu mai vechi de
trei ani.
— Nici că se putea tovarăş mai plăcut, zîmbi Grasa plescăind din buzele
mari.
Anton, slujitorul cel subţirel, aduse căni şi o găleată cu vin. Aroma
vinului se răspîndi prin încăpere ca puterea unei tămîi aprinse.
— Vizita voastră mă miră, grăi căpitanul. Ciudată vizită la asemenea
ceas.
— Nu prea, rîse Costache. Avem poruncă să te păzim pînă în zori. E
porunca principelui.
— Mă supun, domnilor, dar vă previn că ştiu să mă apăr singur. Sau te
pomeneşti că sînt arestat?
— Nici vorbă despre aşa ceva, rîse Ducu. În noaptea asta s-ar putea ca
vreo cîţiva nobili să joace nişte cărţi mari. Domnia-ta nu eşti o carte bună
239
pentru ei. Acum două ceasuri ne-a sosit o solie din nord. Ea ne-a adus
vestea că banul Mihalcea a dat de urma unui pîlc de călăreţi ascunşi într-o
pădure lîngă Cluj. Patru sute de călăreţi din fosta oaste a lefegiilor
cardinalului au căzut în mîinile lui Mihalcea. De ce se ascundeau ei oare
lîngă Cluj şi cine i-a adus acolo pe tinerii cazaci?
— Asta nu ştiu, grăi căpitanul mirat.
— Nici noi, dar vom afla în cîteva zile. Îţi închipui domnule Székely, că o
răzmeriţă acum în principat ar aduce multe nenorociri. Hatmanul Zamoyski
a coborît cu oştile mai jos de Suceava. Adică e la şase zile de noi.
— Ştiu, răspunse căpitanul îngîndurat. Sînt oştean şi cred că văd
limpede. Cineva urmăreşte aici cu bună ştiinţă, sau din prostie. Dar cineva
urzeşte cu stare bună. Cazacii nu lucrează decît cu plata înainte. Sînt buni
luptători, însă îşi vînd foarte scump serviciile.
Noaptea căzuse către jumătate. Discuţiile şi vinul straşnic, dulcea
căldură a focului din cămin, trosnetul plăcut al buştenilor aduceau o
atmosferă de tihnă. Dar ea se curmă curînd. Cineva bătea puternic în uşa
cea mare, iar un glas aspru răzbi pînă în salon.
— Deschideţi, în numele principelui!
Căpitanul tresări. Musafirii adunară degrabă cănile cu vin şi le
ascunseră. La un semn al lor, slujitorul porni să deschidă uşa. Cîteva clipe
mai tîrziu, cinci bărbaţi învă luiţi în pelerine largi, păşiră prin uşa
salonului. Cel din frunte, un tînăr voinic, suplu, cu ochii sprinteni, cu
mustaţa mare, frumos răsucită în sus, grăi poruncitor.
— Lasă pistoalele, domnule Székely! Eşti arestat!
— Care sînt învinuirile ce mi se aduc? întrebă căpitanul calm.
— Nu le cunoaştem. Noi îndeplinim doar o poruncă.
— Mă supun după ce aflu numele vostru.
— Numele nostru? se miră tînărul. La ce-ţi foloseşte domnule? Sîntem
oşteni ai principelui Mihai. De vei folosi acele pistoale, s-ar putea să răneşti
doi dintre oamenii mei, dar ceilalţi te vor supune.
— Te înşeli, domnule! se auzi din spate vocea lui Ducu.
Cei cinci se întoarseră ca la o comandă. Costache, Grasa şi slujitorul îşi
ţineau pistoalele aţintite asupra lor.
— Iată, domnilor, continuă Ducu, spre voi nu stau ame nin ţătoare două
guri de foc, ci opt. Asta fără a mai pune la socoteală şi sabia mea, care
lucrează uneori destul de bine.
— Trădare! murmură tînărul mustăcios.
— Trădare din partea cui? zîmbi Ducu. Aţi venit aici în numele
principelui Mihai. Cum şi noi lucrăm în aceeaşi slujbă, dorim să vedem
ordinul de arestare.
— Avem poruncă, nu hîrtie, zise mustăciosul cu îndrăz neală. Intervenţia
240
domniilor voastre vă va aduce neajunsuri mari. Lăsaţi, domnilor, pistoalele

şi nu vă opuneţi!
— Ei, la naiba! rîse Ducu. Ştii cine sîntem?
— Nu, recunoscu omul cu toată sinceritatea.
— Numele meu e Ducu cel Iute. Domnii care mă însoţesc sînt Costache
Caravană şi părintele Grasa.
Pe faţa necunoscutului se aşternu uimirea.
— Ne cunoşti?
— Am auzit despre domniile-voastre.
— În cazul acesta, e rîndul vostru să ne spuneţi cine sînteţi şi pentru
cine lucraţi.
Mustăciosul rămase descumpănit. Îi venea greu să vorbească. Privi în
jur, cătînd o ieşire forţată, dar se convinse că nu avea şanse. Auzise lucruri
mari despre oamenii din faţa lui. A opune rezistenţă echivala cu o
sinucidere.
— Domnule, grăi el, ne primejduim viaţa dacă vă spunem numele
stăpînului nostru.
— Viaţa voastră e în primejdie de cînd aţi intrat în casă. Nu vă silesc să
vorbiţi. Faptele sînt destul de grăitoare. V-aţi dat drept slujitori ai
principelui, cu gîndul de a-l răpune pe căpitan. Asemenea lucrări duc spre
necazuri dintre cele mai mari. Predaţi armele, domnilor!
Cei cinci lepădară săbiile şi pistoalele. O jumătate de ceas mai tîrziu,
gărzile palatului princiar îi încuiară cu grijă.
— În noaptea aceasta nu vă mai ameninţă nici o primejdie, se întoarse
Ducu cel Iute spre căpitan. Puteţi să plecaţi fără griji.
— Îl însoţesc pînă acasă, hotărî Costache. Abia după ce îl văd sigur voi
sta mai liniştit.
Costache şi căpitanul părăsiră curtea palatului şi o luară pe străzi
lăuntrice. După un sfert de ceas, Mihai Székely se afla din nou în salonul
cel mare. Grăsunul Costache porni îndărăt cufundat în gîndurile lui. În
dreptul unei porţi mari, auzi zgomot slab la spatele lui. Sări brusc într-o
parte, dar în aceeaşi clipă, ceva greu îl izbi în moalele capului. Ceva greu, ca
o bucată de zid.
În zori căzuse ceaţă groasă. Căpitanul Jager dublă străjile, prevăzător. Pe
străzi, chiar localnicii păşeau cu băgare de seamă, spre a nu se rătăci.
Jager făcu un control al străjilor în jurul palatului princiar, apoi îl căută pe
Ducu.
— O, căpitane, ce plăcere! zîmbi tînărul în locul unei înjurături. Poate că
ceasul nu ar fi cel mai potrivit pentru o vizită, mai ales că nu am dormit
destul peste noapte, dar discuţiile cu domnia-ta totdeauna s-au arătat pline
de miez.
241
— Domnule, rîse căpitanul, ştiu că v-am sculat din somn şi înţeleg

mustrarea ascunsă în vorbele frumoase. Sper să iertaţi îndrăzneala cînd
veţi afla că m-a adus o afacere ce nu poate fi amînată. Straja de la poarta
cea mică mi-a înmînat o scrisoare pentru domnia voastră. Iat-o domnule.
Ducu luă cu mirare micul sul din mîinile căpitanului, îl desfăcu şi-i
scăpă un şuierat printre dinţi.
— Drace! murmură el. Cine a adus scrisoarea?
— Un cavaler necunoscut. Straja nu i-a cerut numele.
— Mda! Mulţumesc, Jager!
— Veşti proaste? întrebă acesta.
— Proaste e puţin spus, zise tînărul îmbrăcîndu-se grabnic. Costache
Caravană a dispărut. El se află în mîi nile celui care a adus scrisoarea, sau
cam aşa ceva. Ni se pretinde să facem schimb de prizonieri: Costache
pentru cei cinci arestaţi în toiul nopţii.
— Unde va fi schimbul?
— Nu ştiu. Necunoscutul promite o a doua scrisoare.
Jager se îndreptă spre ieşire.
— O clipă! îl opri Ducu. Nimeni nu trebuie să afle despre aceste lucruri.
— Sînt oştean, domnule, i-o reteză căpitanul nemul ţumit.
Aproape de nouă, ceaţa începu să se destrame, iar peste o jumătate de
ceas apăru soarele. Pe drumurile din jurul cetăţii Alba-Iulia, trăsuri mînate
de cai sprinteni zoreau către porţi. Erau nobilii poftiţi la lucrările Dietei. În
palatul princiar se făceau ultimele pregătiri. Cae, Ducu şi Grasa priveau
mohorîţi intrarea frumoaselor trăsuri în curte. Vestea despre dispariţia lui
Costache îi năucise.
— Ce facem, domnilor? întrebă părintele nerăbdător. Stăm cu mîinile
în sîn? Eu propun să răsturnăm tot oraşul cu susul în jos. Undeva într-o
casă, trebuie să dăm de urma prietenului Caravană. Tăceţi? Adică stăm
aşa fără nici un folos?
— Nu! zîmbi Cae. Vom merge împreună la lucrările Dietei. Mai avem o
jumătate de ceas. Am rămas puţini şi trebuie să veghem în jurul lui vodă.
— Apoi?
— Apoi ne vom gîndi. Nici nu poate fi vorba despre o răscolire a
oraşului. Populaţia s-ar arăta nemulţumită, iar noi destul de slabi. Pe
Costache nu-l paşte nici-o primejdie cîtă vreme cei care l-au răpit doresc
un schimb de prizonieri. Dar să mergem! Iată că vodă e gata să intre în
sala Dietei.
Zicînd acestea, Cae îşi ascunse cingătoarea cu vestitele lui cuţite, sub o
haină largă. Ducu şi Grasa luară săbiile şi cîte două pistoale. Tufănel,
Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi veniră în urma lor zăngănindu-şi custurile
lungi cum le ziceau ei. Scule cu care mai ales Tufănel învăţase a umbla
242
spornic, după lecţiile de scrimă luate de la părintele Grasa.

*
Cînd se trezi Costache simţi o durere puternică în creştet. Încercă să-şi
pipăie locul supărător, dar mîinile nu-l ascultară. Erau legate la spate cu
frînghii trainice. Odaia, pe ale cărei lespezi şedea ca un sac, avea pereţii
înalţi, iar în aer stăruia puternic mirosul de mucegai. Două lumînări groase
răspîndeau o lumină destul de vie. Încercă să se ridice pe fund, sprijinindu-
se în coate. Reuşi după cîteva sforţări, dar chiar la spatele lui răzbi un
hohot de rîs. Un bărbat voinic şedea într-un colţ al încăperii. O namilă cu
pieptul mare, ca de urs. După îmbrăcămintea nu prea de soi, arăta mai
degrabă a slujitor decît a stăpîn.
— Ai căpăţîna zdravănă, domnule, spuse uriaşul, cu admiraţie. Eu îmi
cunosc puterea. Altul în locul dom niei-tale poate că nici nu s-ar mai fi
trezit.
— Nu-i mare lucru, îl împunse Costache. Pe la spate oricine e voinic. E
drept că eşti dăruit bine în privinţa trupului, însă după cum bag eu de
seamă, ai mîinile prea lungi. Oamenii cu mîinile lungi n-au putere în ele.
Uriaşul se încruntă. Vorbele prizonierului nu-i căzură bine. Totdeauna
fusese mîndru de puterea braţelor.
— Ai braţele prea moi, continuă Costache. Fac prinsoare că în fiecare
dimineaţă îţi vine să te întinzi.
— Adevărat, domnule! grăi uriaşul cam descumpănit. Dar de unde ştii
domnia-ta asemenea lucruri?
— Ştiu. Şi mai ştiu şi altele. Sînt vraci.
— Domnia-ta?
— Ce te miri? fiecare om trebuie să aibă o meserie. La cincisprezece ani
făceam moşmoande. La douăzeci, dezlegam făcăturile. La treizeci, îngheţam
apa sau adu ceam ploaia.
Uriaşul, cam nătîng şi superstiţios, îl privi cu adîncă mirare.
— Îi fi cumva solomonar? întrebă el.
— Ţi-am zis, grăi Costache plin de măreţie. Solomo nar am fost la treizeci
de ani. Acum am aproape patruzeci şi las ucenicilor asemenea lucrare
măruntă. Dar să vorbim despre domnia-ta! Eu am ochiul ager şi văd totul.
Ţi-am spus că ai braţele slabe, însă nu aş vrea să mă înţelegi greşit. Ele au
multă putere. Totuşi vigoarea lor ar putea creşte de opt ori, dacă ai bea
seara ceaiuri de rozmarin.
— Crezi, domnule? făcu uriaşul trăgîndu-se mai aproape.
— Cum te văd şi mă vezi.
— De unde ştiu că nu eşti un şarlatan?
Costache nu răspunse îndată. Faţa uriaşului şi mai ales ochii îl
arătau lipsit de harurile inteligenţei. Ca vîrstă, nu putea să aibă mai
mult de treizeci de ani, cînd omul se mai gîndeşte la dragoste cu toată
puterea. Iar graiul ca şi hainele ponosite îi dovedeau starea umilă de
slujitor mărunt.
— Ai să te convingi singur, spuse Costache privindu-l încruntat. Iubeşti
243
o tînără domniţă, care nu te prea bagă în seamă.

Uriaşul sări uimit de-a binelea.
— De unde ştiţi, domnule?
„De unde ştiu? gîndi Costache. După cît eşti de tont şi convins de
voinicia ta, te uiţi mai sus decît ţi se cuvine.‖
Apoi zise:
— Ţi-am spus că am ochiul ager. Iată, am să-ţi arăt toate calităţile tale,
promiţi că nu te împăunezi?
— Promit, domnule.
— Eşti frumos.
— Ah! gemu uriaşul.
— Eşti cel mai frumos bărbat pe care l-am întîlnit pînă azi.
— Vai!
— Fruntea domniei-tale, îngustă, e dulce ca un piept de fecioară. Nasul,
cu şa la mijloc, aduce a vîrtoasă bărbăţie şi a sprintenă desfătare pentru un
ochi de femeie. Gura, cu buzele mari, stîrneşte fiori. Barba stufoasă, dulce
nelinişte. Pieptul cît un perete, mari promisiuni de alintare. Coapsele
puternice, adîncă înfiorare a sufletului slab de femeie...
— Sfîntă fecioară!
— Dar nu e totul, domnule.
— Nu e totul? gemu uriaşul.
— Nu! Eşti înţelept.
— Jesus-Maria!
— Ochii domniei-tale sînt vii ca jeratecul. Mintea, clară ca lumina
soarelui în zori, iar vorbele cuminţi ca apele de şes.
— Să fiu al naibii! mugi uriaşul.
— Gîndurile domniei-tale sînt iuţi ca scînteile.
— Să mă ia...
— Virtuţile gîndirii adînci, ca drumul spre miezul pămîntului.
— Mamăăăă... !
— Ascuţimea spiritului, ca un vîrf de lance.
— Pe sfînta Lucreţia! gîfîi uriaşul, ce nu putea să înghită mulţimea
laudelor aruncate de grăsun. Domnule, zise rugător, daţi-mi timp de gîndire
adîncă! Nu mă luaţi iute că-mi pierd firea! Sînteţi sigur că nu greşiţi?
— Nici o iotă, înţeleptule! D-aia m-am socotit că în calea dragostei
domniei-tale se află un bob de zăbavă. O lucrătură făcută cu farmece, la
miez de noapte, pe creastă de găină neagră. Aici stă întreaga împotrivire a
tinerei doamne. Din păcate, în afară de mine, nu mai cunosc decît o singură
persoană care ar putea să dezlege făcătura. Cel ce a umblat cu moşmoande
e un bărbat mai mărunt de statură decît domnia-ta.
— Ah, ah! murmură uriaşul de mînie. Îl bănuiesc, domnule. Acum ştiu
244
cine e. Domnia-ta mi-ai deschis ochii asupra lui. Îl fărîm.

— Nu! grăi Costache aspru. Asta nu ajută acum. Îţi trebuie o dezlegare a
făcăturii. Dar după cum ţi-am mai spus, numai eu şi femeia aceea putem
face asemenea lucrări.
— Unde se află femeia?
— Departe, domnule. Tocmai la Constantinopol.
— Vai! oftă uriaşul deznădăjduit. Apoi se lumină la faţă. Poate domnia-
ta... chiar dacă ţi-am adus unele neajunsuri...
— Greu! Foarte greu! zise Costache nehotărît. Îmi trebuie sare pisată
mărunt, o lumînare şi o bucată de lemn cam cît un braţ al domniei tale. Pe
urmă, eu nu fac nimic fără plată.
— Plătesc, domnule, dacă nu-i prea scump.
— Nu-i scump.
— Atunci alerg. Alerg degrabă să aduc sarea şi lemnul, că lumînări avem
aici.
După un sfert de ceas, uriaşul se întoarse gîfîind.
— Sarea am mai pisat-o niţel. Acum cred că ar fi bună.
— Mda! Merge! spuse Costache solemn. Cîtă vreme voi face desfacerea
vrăjilor să nu te sperii, chiar dacă vor veni ceva zgomote rele! Iar gîndurile
domnie-tale să fie îndreptate numai asupra domniţei!
— Sînt, domnule.
— Ar mai fi o hibă, spuse grăsunul cu părere de rău. Mîinile mele sînt
legate şi nu pot umbla deasupra vrăjilor.
— Ah, aşa e! observă descumpănit.
Cu toată lipsa lui de har al gîndirii, îl cîntări pe Costache din priviri,
aplecat spre nehotărîre.
— Nu mă dezlega! spuse grăsunul ştiind ce-i în mintea lui. Pot desface
vrăjile chiar numai cu ajutorul ochilor. Dar în astfel de situaţii îmi reuşeşte
doar una din zece. Ah, dacă aş avea puterea domnie-tale, cu ce ştiu eu, aş
ajunge regele vracilor! Atît îmi lipseşte. Domnia-ta ai putea să mă omori cu
o singură mînă.
— Aşa e! recunoscu uriaşul.
Apoi i se lumină mintea. Dezlegat, grăsunul nu prezenta nici-un pericol
în faţa puterii sale. Îi tăie legăturile.
— Domnule, nu-i destul, grăi Costache. Mîinile mele nu pot lucra. Te-aş
ruga să le tragi pînă cînd sîngele se va pune în mişcare!
Uriaşul îi masă amîndouă mîinile, iar grăsunul scăpă sincere văicăreli
sub apăsarea degetelor tari ca fierul.
— Ajunge, domnule! porunci el. Acum, dă-mi sarea!
Costache prinse cîrpa cu sare între palme şi începu să-şi rotească
mîinile, bolborosind cu ochii daţi peste cap:
245
— Patruzeci şi patru de draci, cu funii şi cîrlige, cu funingine şi păr

negru, opt vîrcolaci cu pungi în loc de gură, şapte iele turbate, cu dinţii ca
grebla şi unghiile mari ca sabia, pogorîţi degrabă peste noi, dar nu loviţi!
Învîrtejiţi-vă în jurul nostru cu spaima morţii, cu catran şi cu smoală!
Desfaceţi pămîntul cu ghearele! Trei sute de strigoi fără ochi, alergaţi fără
picioare să-mi aduceţi fata! Găină cu creastă neagră, fă-te buboi spart!
Diavoli, întindeţi cîrligele negre! Ah, vă văd, vă simt, vă aud! se cutremură
el. Nu! Să nu loviţi! Sînteţi aici. Pereţii gem sub scîrnăvia voastră.
Uriaşul simţi pe frunte broboane reci.
— Pune lemnul lîngă mine, degrabă! porunci Costache.
Uriaşul se supuse năuc.
— Acum, priveşte sarea! O vezi pe tînăra domniţă în mijlocul ei?
— Nu.
— Învîrtoşează-ţi tare privirile către pata din mijloc!
Uriaşul căscă ochii mari şi privi cu atenţie. Dar în clipa aceea se petrecu
un lucru cu totul neaşteptat de el. Sarea din mîinile grăsunului îi zbură în
faţă.
— Ochii mei! răcni uriaşul ducînd mîinile în dreptul lor, fără să mai aibă
timp a se folosi de ele. Bucata de lemn veni ca o măciucă peste căpăţîna lui
mare.
— Ah, drace, greu a mai fost! murmură grăsunul. Mare baftă să dau
peste asemenea nătărău.
Se apucă să-l lege burduf, cu multă pricepere, ce dovedea îndelungată
ucenicie. Apoi îi băgă o cîrpă mare în gură. Isprăvi tocmai la timp, fiindcă
uriaşul începu să geamă.
— Stai cuminte, înţeleptule! grăi Costache luîndu-i cele două pistoale.
Îmi pare tare rău că sînt grăbit şi sper că mă înţelegi. Discuţiile cu domnia-
ta au fost o desfătare.
După ce-şi îndreptă ţinuta cam şifonată, deschise uşa grea de stejar. În
faţa lui porneau nişte trepte. Urcă fără grabă şi ajunse la altă uşă. Era
încuiată, dar cheile se aflau în broască. Ieşi într-un coridor lung şi gol, apoi
într-o încăpere frumoasă, cu multe scule de preţ. Trase cu urechea, dar în
casă nu se auzi nici-un zgomot. Intră într-un hol mare, a cărui uşă bănui
că dă în stradă sau în curte. Uşa era încuiată şi nu văzu cheie. Reveni în
încăperea frumoasă şi deschise o fereastră. Dincolo de fereastră începea o
gră dină cu puţini arbori, iar în spatele ei un gard de zid ce da către stradă.
Cîteva clipe mai tîrziu, sări peste gard şi porni în lungul străzii, ferindu-se
de porţile înalte, cu boltă mare. Ziua căzuse către amurg, dar Costache nu
ştia dacă e seară sau dimineaţă. La primul colţ de stradă nimeri în braţele a
trei bărbaţi cu feţele încruntate. Duse mîinile spre pistoale într-un gest
mecanic, apoi îl pufni rîsul. Dinaintea lui se opriseră Cae, Ducu şi părintele
246
Grasa.
— Ah, Costache! zîmbi Cae. Pe unde naiba ai luat-o razna?
— Prin fundul pămîntului, chiţcăi grăsunul. Dar aş merita să ştiu şi eu
de e seară sau dimineaţă.
— Seară, domnule, grăi părintele Grasa, minu nîndu-se de asemenea
neştiinţă.
— Mda! mormăi grăsunul. Înseamnă că pălitura uriaşului a fost mai rea
decît mi-am închipuit.
Apoi le povesti prietenilor, în cuvinte puţine, întreaga lui aventură, lăsînd
înfloriturile pentru o ocazie mai feri cită. Cîteva minute mai tîrziu săriră
peste gardul părăsit de Costache. Intrară în casă prin fereastra rămasă
descuiată, o închiseră la loc şi coborîră în pivniţă. Dar pivniţa era goală.
Priviră legăturile aruncate pe jos. Ele nu fuseseră dezlegate sau tăiate.
Uriaşul le venise de hac ajutat de nemaipomenita lui forţă. Scotociră casa
din pod pînă în pivniţă, însă fără folos. Voinicul bărbat dispăruse fără
urmă. Ieşiră în stradă şi se îndreptară către un vecin a cărui faţă se lungise
de un cot, observîndu-i de unde vin.
— A cui e casa aceasta? întrebă Ducu.
— A domnului Huszár, judele Clujului. Dar o folo seşte rar. Locuieşte
mai mult la Cluj. Aici are un slujitor voinic. El îngrijeşte casa.
— L-ai văzut cumva pe slujitor?
— L-am văzut acum un sfert de ceas. Părea tare zorit.
— În ce parte a apucat-o?
— Pe acolo, domnule.
— Ne despărţim, prieteni, hotărî Cae după ce se depărtară de curiosul
vecin. Fiecare dintre noi va alerga către una din porţile oraşului, cu
consemn către străji să oprească orice ieşire. Ne întîlnim peste un ceas la
intrarea cea mare a palatului princiar.
Cu puţin înainte de împlinirea ceasului, cei patru prieteni se întîlniră din
nou.
— Ce veşti? întrebă Cae.
— Proaste, răspunse părintele Grasa. Huszár şi uriaşul au părăsit Alba-
Iulia într-o trăsură. Acum sînt pe drumul Teiuşului, însoţiţi de şapte
cavaleri.
— Pornim după ei, strigă Ducu.
O jumătate de ceas mai tîrziu, opt călăreţi ieşiră prin poarta dinspre
Teiuş, mînaţi parcă de toate urgiile iadului. Vînt Sălbatec, minunatul
armăsar al lui Cae Indru, se depărtă vizibil de însoţitori. Ceva mai în urmă,
Costache Caravană îi vorbea cam întretăiat Zambilicăi:
— Dacă primeai asemenea lovitură în căpăţîna ta slută, aleluia! Era
gata să mă curăţ în vreme ce tu mestecai vreo două măsuri de ovăz.
247
Acum tragi a lene şi mă faci de rîs. Cînd a mai călărit Costache Caravană
în urma prietenilor săi?
Înţelegînd parcă mustrarea stăpînului, Zambilica se porni să lucreze mai
spornic din cele picioare nefiresc de subţiri, spre bucuria grăsunului.
Tufănel, Găluşcă, Ciripoi, Toroipan şi Sile Adormitu călăreau nişte cai
minunaţi, despre a căror provenienţă le-ar fi venit greu să vorbească.
Întunericul căzuse de-a binelea. Pe drumul de piatră frumos întreţinut,
potcoavele cailor scînteiau adesea. La hanul Trei Drumuri din tîrgul Teiuş,
nişte călători ocazio nali petreceau la lumina frumoasă a lumînărilor multe.
Nocturnii călăreţi opriră un minut şi-l întrebă pe hangiu dacă trecuse pe
acolo o trăsură urmată de şapte călăreţi.
— Acum un ceas şi ceva, domnilor, dar nu au făcut popas, zise hangiul.
După cîte am băgat de seamă, au luat-o pe drumul Aiudului.
Cae îi strecură în palmă un ducat de aur.
La intrarea în Aiud, întrebară un localnic ce se dovedi a nu şti nimic.
Ceva mai încolo opriră un altul. De fapt, nu-l opriră. Omul şedea în
marginea drumului. Era un bărbat mărunt, cu hainele ponosite, aplecat
către a doua jumătate a vieţii.
— Jupîne, îl întrebă Cae, n-ai văzut cumva o trăsură însoţită de şapte
călăreţi?
— Domnule, grăi mărunţelul fără grabă, mie îmi place să ies la drum şi
să văd călători care se vîntură în sus sau în jos. Unii sînt grăbiţi, alţii
domoli la mers. Grăbiţii nu mă atrag, iar domolii n-au haz. Omul domol la
mers nu suferă de ceva ascunzişuri. Cel învîrtoşat către sprinteneală nu
prea stă la taclale. Mai mare jalea.
— Ce-ai zice dacă ţi-aş dărui un ducat? întrebă tînărul cu răbdare.
— L-aş bea în sănătatea înălţimii-voastre, însă nu dintr-o dată, ci numai
cu temei zilnic. În fiecare zi aş închina pentru voi două-trei păhărele. Vă
închipuiţi, domnule, cît ar pierde sănătatea voastră dacă l-aş face praf într-
o singură zi.
— Iată ducatul promis, rîse tînărul. Poate îşi aminteşti despre nişte
călători care ar fi putut trece pe aici acum un ceas. O trăsură cu şapte
însoţitori.
Mărunţelul ascunsese ducatul degrabă, apoi zise:
— Domnule, aurul vostru parcă mi-a luat o pînză de pe ochi. E drept că
nu stau aici chiar de un ceas, că nu am văzut şapte călăreţi, dar o trăsură
cu roata stricată a fost cărată din drum de slujitorii lui Csáki.
— Unde locuieşte Csáki?
— A treia uliţă pe dreapta, se află o casă mare, cu gardul de zid.
Călăreţii îşi struniră caii obosiţi. Găsiră curînd locu inţa domnului Csáki,
dar nu merseră pînă la poartă. Lăsară caii în seama lui Ciripoi şi porniră în
248
lungul gardului înalt. Întunericul parcă se mai destrămase, iar umezeala

pămîntului prindea tărie sub apăsarea frigului. Săriră peste zid, ajutîndu-se
unii pe alţii. Casa era luminată puternic în partea dinspre verandă, unde
bănuiră că s-ar afla sufrageria. Se furişară pe lîngă zidul casei. Un slujitor
apăru pe neaşteptate şi le pică în braţe. Cae, îi lipi cuţitul de gît,
îndemnîndu-l spre linişte. Costache îl legă degrabă la mîini şi la gură. În
sufragerie, Huszár şi gazda ridicară ultimul pahar cu vin înainte de a se
despărţi. Huszár căpă ta se cai de schimb şi spera să refacă întîrzierea
pricinuită de roata buclucaşă a trăsurii. Însoţitorii lui aşteptau porunca de
plecare, chiar dacă regretau gustările şi vinul bun ce dădeau mesei o
atmosferă de sărbătoare. Cîteva clipe mai tîrziu, uşa sufrageriei sări în
lături, parcă aruncată de vînt puternic. În pragul ei apăru Cae Indru,
alături de tovarăşii săi.
— Bună seara, domnilor, şi vă rog să rămîneţi pe loc! zîmbi tînărul. Să
nu umblaţi la arme, fiindcă venim în numele prinţului! Domnule Huszár,
eşti arestat!
— Aveţi ordin de arestare? întrebă judele mînios.
— Avem, domnule, răspunse tînărul şi îi întinse o hîrtie.
— Ah! murmură judele cu satisfacţie. Ordinul nu-i semnat de principe,
cei de domnia-voastră.
— Adevărat! continuă Cae să zîmbească. Rangul nostru ne dă
împuternicire să semnăm asemenea hîrtii.
— Fie! Ce învinuiri mi se aduc?
— Încercare de a-l răpune pe căpitanul Mihai Székely, sechestrarea
domnului Costache Caravană şi complot împotriva vieţii principelui.
— Puteţi dovedi?
— Putem. Cei cinci slujitori ai domniei-tale au recu noscut că le-ai
poruncit uciderea căpitanului. Omul care l-a atacat pe domnul Costache
Caravană se află lîngă domnia-ta. Ai adus lîngă Cluj patru sute de cazaci pe
plată, care să-i taie calea principelui şi să-l răpună. Îndată după lucrările
Dietei am primit prin curier toate dovezile vinovăţiei domniei-tale.
— Şi dacă nu mă supun?
— Ne vom bate, domnule.
— Sînteţi mai puţini.
— Numărul nu hotărăşte totdeauna, răspunse Cae. Predă pistoalele şi
sabia, domnule Huszár!
— O clipă, interveni unul dintre însoţitori.
Era un tînăr înalt, cu trăsături frumoase şi vorba domoală.
— Domnule, i se adresă lui Cae, numele meu e Vitéz. Sînt fiul şpanului
de Turda.
— Te cunosc, răspunse Ducu în locul lui Cae. Domnia-ta l-ai lovit din
249
spate pe domnul Chirilă Zece Cuţite. Şi cine face treaba asta...

— Adevărat! grăi tînărul, şi mă căiesc. Mînia mă orbise. Vărul nostru
Ioan căzuse cu cîteva clipe înainte, sub unul dintre cuţitele domnului
Chirilă.
— Ah, ah! se miră Ducu. Deci asta era?
— Asta era, domnule, şi mă căiesc încă o dată că m-am lăsat tîrît de
mînie. Cît priveşte învinuirile ce i se aduc domnului Huszár, sînt grave şi nu
i-am cunoscut asemenea intenţii. Abia acum văd limpede. Domnul Huszár
urmărea să devină cancelar al Transilvaniei, lucrînd în slujba contelui
Ştefan Báthory.
— Cel care urmăreşte a fi principe, completă Cae.
— Nici asta n-am ştiut-o, domnule, grăi tînărul cu mirare adîncă. Deci
nu vom ridica mîna să-l apărăm pe omul acesta şi nici domnii care mă
însoţesc.
În clipa aceea, Huszár făcu un gest scurt şi slobozi pistolul asupra lui Vitéz.
Cuţitul aruncat sprinten de Cae, îl făcu pe judele Clujului să bată aerul cu
braţele. Rana lui Vitéz sîngera la umăr, dar fără pericol. În schimb Huszár
lovit în pîntec se apleca domol către moarte.
*
În ajunul Crăciunului se pornise ninsoarea. Fulgii mari cît monezile
cădeau în lumina ferestrelor, fără grabă, fără nimic pripit. Nu se încurcau
între ei, ci dansau aplecîndu-se pe o parte miraţi de viaţa lor scurtă. Abia pe
pămînt, fiecare înceta să mai trăiască singur, culcîndu-se în straturi adînci.
Frumosul castel din Obreja, scăldat în lumină, avea oaspeţi de seamă.
Principele Mihai fusese poftit în fruntea mesei, dar el nu se aşeză. Sub
fereastra înaltă se auziră glasuri subţiri, dulci şi vioaie:
— Ne primiţi cu colinda?
— Vă primim, strigă Mihai-vodă cu faţa strălucitoare.
Sub mîinile lui sprintene, fereastra se deschise în lături. Lîngă zid vreo
opt prichindei cu cuşmele mari acoperite de omăt, cu feţele roşii şi ochii
rîzători, porniră să cînte. Unii prea ridicat, alţii prea jos, cu mici opinteli, cu
unele cuvinte mîncate pe jumătate din grabă, dar cine lua seama la
asemenea lipsuri mărunte? Glasul lui vodă li se alătură grabnic, iar copiii
se învîrtoşară din toată inima:
Trei păstori se întîlniră

Raza soarelui, floarea soarelui
250

Şi aşa se sfătuiră
Şi aşa se sfătuiră
Raza soarelui, floarea soarelui
Şi aşa se sfătuiră.
La puţină vreme sosiră în sănii sprintene Buzeştii, clucerul Băicoianu,

Udrea şi Calomfirescu. Prin fereastra sufrageriei se vedeau luminile caselor
din Cistei. Nu se afla casă fără lumină. Peste Tîrnava răzbeau în noapte
frînturi de colinzi. Se simţea sărbătoare în aer.
— Aşa-i obiceiul aici, măria-ta, zise Ion Cristu. În noaptea asta nimeni
nu doarme. Pe plitele sobelor, sarmalele se fierb domol în oale de pămînt.
Bărbaţii şi femeile închină un pahar în aşteptarea colindătorilor. Copiii, cu
nasurile înroşite de frig, umblă pe la ferestre pînă tîrziu. Apoi, pornesc
flăcăii.
— Aşa e peste tot neamul românilor, zîmbi vodă.
Ceva mai tîrziu, principele se ridică în fruntea mesei şi grăi cu prefăcută
încruntare:
— Prieteni, am venit aici să petrecem sfînta noapte a Crăciunului, dar nu
numai pentru asta. Iată că avem lîngă noi un nepot care nu ne-a cerut
niciodată nimic. A venit vremea să-i facem un dar. Ai vreo dorinţă, nepoate?
— Am, doamne, rîse tînărul. Doresc sănătate prin cipelui nostru.
— Mulţumesc! Altceva?
— Nimic.
— Nimic? se miră vodă cu aer misterios. Atunci am eu o dorinţă. Nu, nu
o dorinţă, ci o poruncă. Adică, nici poruncă... Uite că nu ştiu cum naiba să-
i zic. Aş vrea să-l logodesc pe nepotul nostru cu frumoasa stăpînă din
Obreja.
La auzul acelor cuvinte, mîinile Stelei înţepeniră dintr-o dată pe
marginea mesei. Faţa lui Cae păli adînc. Vodă se prefăcu a nu observa şi
continuă jumătate glumeţ, jumătate aplecat spre fioroasa încruntare:
— Dacă las după el, rămîne fată bătrînă. Dacă las după ea, rămîne
flăcău tomnatec.
— Sînt sărac, măria-ta, murmură tînărul cuprins de tristeţe. Stela e prea
bogată pentru a îndrăzni...
— Ei, la naiba! se prefăcu mînios vodă. Ce fac eu cu aceste inele de
logodnă? Le-am cumpărat de la starostele negustorilor din Sibiu, iar prin
împrejurimi nu cred să se găsească altele mai frumoase. Am să le vînd.
— Măria-ta, zîmbi Ion Cristu, fratele Stelei, cred că s-ar potrivi în mîinile
acestor tineri. Sora noastră are avere pentru amîndoi.
— Nu! se împotrivi vodă. Şi nepotul nostru are avere. Am trecut pe
251
numele lui moşia noastră de la Piteşti. O moşie frumoasă, cu patru sate

mari. Hîrtiile care îi acordă acea stăpînire sînt la noi. Acum, să vină
logodnicii lîngă naşul!
Cu toate că se arătau sfioşi, Cae şi Stela săriră nerăbdători de la locurile
lor.
— Ei, ei, fără pripeală! se încruntă vodă. Nunta o facem abia după
Bobotează.
Cam la acelaşi ceas, în hanul Pivniţa Şardului din Alba-Iulia, Sile
Adormitu, Găluşcă, Ciripoi-fiul, Toroipan, Tufănel-fiul, Ciripoi-tatăl şi
Tufănel-tatăl, apucaseră a goli cea de a şasea găleată cu vin în sprintenă
hărnicie şi aspră trudă. Aflat la locul de cinste în fruntea mesei, Sile
Adormitu grăi plin de cumpătare:
— Domnilor, a trecut de mult de miezul nopţii. Poate să fie chiar ziuă.
Copiii s-au dus la culcare obosiţi. Acum a venit vremea bărbaţilor a-şi
opinti glasurile în creştinească şi sfîntă cîntare. Înainte de a mă produce
personal, desfătîndu-vă inimile, aştept să-mi colindaţi voi. Cine se încu
metă?
Cum nimeni nu îndrăzni a se produce dinaintea distinsului cavaler, care
purta o frumoasă îmbrăcăminte de cati fea albastră, cu guler scump de
soboli, despre a cărei provenienţă n-ar fi dorit să vorbească, Sile îşi umflă
buzele mari şi prinse a răcni cu dulce chemare o colindă de prin părţile
Bîrsei. Glasul său aducea uşor cu scrijelat de fier pe sticlă. Dăruiţi cu bună
ureche muzicală, Ciripoi-tatăl şi Tufănel-tatăl simţiră că-i apucă damblaua
şi se traseră plini de demnitate spre uşa hanului, ce părea a se clătina
ciudat. Afon ca un catîr surd, Găluşcă dădu ochii peste cap şi îşi uni vocea
cu cea a cavalerului. Peste Alba-Iulia se lăsase o ceaţă groasă. Era
dimineaţă de-a binelea, dar întunericul şi ceaţa stăruiau puternic. Luminile
de prin case dispăruseră, semn că gospodarii ce vegheaseră peste noapte s-
au aplecat spre creştineasca odihnă a somnului.
— Un’ sîntem, vere? întrebă Ciripoi-tatăl, pendulînd nesigur pe
picioarele şubrezite de tăria vinului mult.
— După cum dibăcesc eu şi după chibzuiala-mi boierească, grăi
Tufănel-tatăl, cătînd zadarnic un sprijin, aş zice că-n cetatea A... la...
luia. Nu! În Alva-Iula. Aş! În...
Un bărbat străin de Alba-Iulia, rătăcit prin ceaţă, nimeri alături de cei
doi.
— Bună dimineaţa, domnilor! grăi el. Am sosit acum un ceas şi caut
casa domnului Beldi. Dar m-am rătăcit după cum se vede. Pe străzi nu-i
ţipenie de om şi nu îndrăznesc a bate la vreo uşă de creştin.
— Pă ce stradă? păru să se dezmeticească o clipă Tufănel-tatăl.
— Undeva pe aici, pe aproape.
252
— N-o ştii?
— Nu
— Vere, ăsta e mai făcut ca noi, grăi cu frumoasă cumpătare.
Ciripoi îl împunse pe negustor cu degetul în stomac.
— O ştii pă aia cu rozmarinu... cu ochii negri... cu doru neichii?...
— Nu, domnilor. Sînt negustor. N-am vreme de chestii d-astea.
— Beţi... ule! strigă Ciripoi cu dispreţ.
— Domnilor, încercă omul din nou, sîntem trei negustori cinstiţi. Eu m-
am rătăcit de ceilalţi doi..
— Trei? se miră Tufănel-tatăl. Vere, ia dă-mi oala aia să-mi limpezesc
vederile! Trei? zise clătinîndu-se. S-ar putea să fiţi trei, că mie îmi cam
lăcrimează ochii. Tu ce zici, vere?
— Cred că ar fi bine să-i numărăm. Să mor dacă nu minte! După cum
bag eu de seamă, nu sîntără mai mulţi de doi.
Ciripoi făcu numărătoarea, pipăindu-l cu mîna pe negustor şi pe
Tufănel.
— Sînteţi doi, nene! Grăi sentenţios. Pă mine nu mă duci.
— L-ai pus la număr şi pe domnul care ţi-e văr.
— Şi ce, la adicătelea el nu-i om? Poate că e chiar boier, dacă vrei să ştii.
Ia numără-i tu, vere, că nu vreau să am vorbe!
Tufănel-tatăl muie tacticos degetul în gură, îl pipăi pe negustor, pe
Ciripoi şi se pipăi şi pe el.
— Sînt trei. N-a minţitără săracu! Ce e a lui, e a lui...
— Aş! sări Ciripoi. Ia să-i mai numărăm o dată...
Negustorul se depărtă scîrbit. Ciripoi, atîrnat de gîtul vărului, zbieră
după el:
— Nu ştii strada? Nici barem un han? O cîrciumă? O cramă? Beţi... ule!
*
În noaptea de Anul Nou, palatul princiar din Alba-Iulia primi peste trei
sute de oaspeţi. Mesele întinse cu bunătăţi, vinurile de Şard, de Ighiu, de
Aiud, sau de Cistei îmbiau la petrecere. Cînd se împlini miezul nopţii,
Mihai-vodă păşi către una din ferestrele mari. Zăpada îngheţată sub gerul
aspru scînteia ca argintul bătut proaspăt. Cerul era înalt şi limpede.
— Sînt în anul 1600, grăi vodă către Cae Indru. Înce pe un an nou şi un
veac nou. Să bem, nepoate, pentru veacul care s-a sfîrşit cu bine şi pentru
cel care începe! Să bem pentru unirea cu Moldova!
Goliră paharele cu sete şi cu siguranţă într-un început de veac bun.
— Doamne, zise tînărul gînditor, va rămîne oare după noi această unire?
Prea sînt multe neamurile care cată a ne îngenunchea cu forţa.
— Nu ştiu, răspunse principele la fel de îngîndurat. Dar noi am aruncat
253
sămînţa unirii în inimile românilor de pretutindeni şi măcar atît e bine.

Cînd vor fi timpuri prielnice, sămînţa va rodi fără îndoială. Ce va fi azi, ce va
fi mîine, are mai puţină însemnătate. Un neam nu trăieşte doar o viaţă de
om.
Costache Caravană a părăsit mîndra sală de petrecere, purtînd în mînă o
găleată cu tămîios de Cistei. Chirilă trase cu ochiul spre Ducu şi pufniră
amîndoi în rîs. Ştiau încotro se îndreaptă grăsunul. Costache dădu colţul
palatului şi ajunse în grajd lîngă Zambilica. Năstruşnicul armă sar simţi
mirosul vinului şi se uită pofticios.
— E Anul Nou, zise grăsunul, clătinîndu-se vizibil pe picioarele lui
scurte. Sînt un stăpîn de treabă, Zambilico. La toate sărbătorile ţi-am dat
băutură. Nu sorbi aşa, năro dule! Vinul trebuie gustat pe îndelete. La mulţi
ani! Hai, gata, gata! Nu mai e.
Zambilica îl privi cu ochii sticloşi cînd dintr-o parte, cînd din alta.
Călcînd ca în străchini, Caravană închise uşa grajdului.
— A îmbătrînit Zambilica, murmură el. Altădată nu-i ajungea o găleată şi
dădea năvală peste mine. Acum, doar s-a uitat năuc. E criţă. O mie şase
sute. Început de veac. Prietenul Cae se însoară... Chirilă nu-i prea departe
de asemenea gînduri... Ne rărim şi parcă mi-e frig...
1975
- SFÎRŞIT -
254
Cuprins
Capitolul 1 ......................................................................... 1
Capitolul 2 ....................................................................... 24
Capitolul 3 ....................................................................... 49
Capitolul 4 ....................................................................... 68
Capitolul 5 ....................................................................... 90
Capitolul 6 ..................................................................... 106
Capitolul 7 ..................................................................... 123
Capitolul 8 ..................................................................... 144
Capitolul 9 ..................................................................... 158
Capitolul 10 ................................................................... 163
Capitolul 11 ................................................................... 175
Capitolul 12 ................................................................... 187
Capitolul 13 ................................................................... 201
Capitolul 14 ................................................................... 213
Capitolul 15 ................................................................... 228
Aventurile eroilor noştrii continuă în volumul Taina Cavalerilor
255
Notă: Seria Cavalerilor cuprinde 4 romane scrise între

1974 şi 1977, ―Cavalerii ordinului Basarab‖ fiind ultimul din
serie, iar ―Curierul Secret‖ fiind primul volum apărut.
Din punct de vedere temporal ultimul volum devine cap de
serie, acţiunea sa petrecîndu-se în timpul domniei lui Mircea cel
Bătrîn, iar următoarele trei volume, aparute in ordine, au
acţiunea plasată în timpul domniei lui Mihai Viteazul.
256
257
Seria Cavalerilor – Cartea a Patra
0
IOAN DAN
Taina Cavalerilor
Iubitului meu părinte,
fiu al nordului. Urmaş al dacilor liberi. Moştenitor de drept şi de
fapt al pămînturilor apărate de Gelu şi Menumorut. Moştenitor legal
al tuturor năzuinţelor bunilor şi străbunilor săi. Moştenitor al
dragostei de neam. Curat la suflet ca aerul aspru al nordului.
Ioan Dan
Capitolul 1
A
colo unde apa Săsarului întîlneşte dulce prag de cîmpie, se ridica
pe vremuri o frumoasă cetate cunoscută sub numele de Rîul
Femeilor. Împins dintr-o parte de puterea aspră a Dealului
Florilor, primit molcom în potolita cîmpie, Săsarul îşi domoleşte goana de
copil zurbagiu, parcă mirat. Apa, curată ca zîmbetul pruncului, descoperă
pietrele şi nisipul de pe fund, a căror culoare bate cînd verde, cînd către
galben-roşcat, cu sclipiri ciudate. Neştiutor şi năvalnic, Săsarul spală sînul
munţilor şi aduce la vale grăunte de aur. Secole de-a rîndul, oamenii de
prin partea locului au cernut nisipul în ciururi şi au adunat cu migală
preţiosul metal. Cîntînd uimitor de subţire, Săsarul nu lua seama la
mănoasa ocupaţie, aşa cum pruncul nu ştie că zîmbetul său şi sclipirea de
1
diamante a ochilor încălzeşte inimile celor vîrstnici.
Mai tîrziu, cetatea şi-a luat numele de Baia Mare, după minele de aur
din împrejurimi. Aşezată la răscrucea drumurilor din nord, cetatea îşi
acoperea spatele cu tăria munţilor şi îşi odihnea picioarele mari în cîmpie.
Vechiul drum care şerpuia printre codrii falnici de la Dealul Solovanului
către Munţii Gutin şi peste ei, în frumoase încolăciri, făcea bună legătură
cu Sighetul. În faţa cetăţii Baia Mare, el se bifurca fie spre Dej şi chiar mai
departe, către Cluj, fie prin Ţara Oaşului, pe sub dealuri cu vii şi livezi, prin
cîmpii vestite pentru roadele lor, pînă dincolo de Satu Mare.
Avînd o aşezare atît de binecuvîntată, Baia Mare îşi trăgea seva bogăţiilor
pe vechile drumuri ale nordului. În zilele de tîrg soseau acolo carele
Maramureşului încărcate cu cergi miţoase, lucrate în văile Izei şi Vişeului,
bărbînţe grele ca viţeii de lapte, cu vestita brînză de la Ieud, Săpînţa,
Strîmtura, sau tocmai de sus, de la Borşa. Mîndrele cioplituri în lemn de
prin Munţii Rodnei, sau merele galben-roşcate, bătute în coajă cu suflet de
soare aspru, blănuri scumpe de jder, de sobol sau de vidră.
Din Ţara Oaşului, veşnic învăluită în legende, alte care aduceau pînze de
in şi de cînepă, grîu curat şi lucios ca lacrima de mamă, coşerci mari cu
struguri gălbui, plăcuţi la vedere ca pruncii despuiaţi, piersici cît pumnul,
al căror parfum delicat amintea dulcele sîn de fecioară, pere cu aroma
păcătoasă, desfrînată şi îmbietoare ca sărutul ibovnicei. Acolo se vindeau
cuţite cu plăsele de os, rod al meşterilor făurari din Apa, din Seini ori din
Călineşti. Butoaiele pîntecoase cu vin auriu închegau prietenii sau aspre
încăierări, iar ţuica din pragul Maramureşului, bună de leac pentru sufletul
trist, ori de chef pentru voinici, putea să oblojească un zmeu.
Pe drumul Dejului veneau cîrduri de cai falnici, cu ochii răi, cu pielea
veşnic înfiorată ca oglinda lacului măturat de vînt, crescuţi la Satu Lung, la
Ileanda, ori pe valea Chiuarului. De la cetatea Ciceu, - vestite pietre de
moară ferecate în obezi, pistoale lucrate la Cluj, armuri şi arme tăioase
tocmai de la Bistriţa Năsăudului.
Din munţi, sau chiar mai aproape, din Dealul Florilor, aurul scormonit
cu migală, cobora fără încetare prin marile tainiţe ale cetăţii. Bogăţia în aur
a Munţilor Maramureşului şedea la cumpănă cu cea a vestiţilor Apuseni.
Atraşi de mira jul preţiosului metal, aventurieri de toate neamurile veneau
pe acele meleaguri, se pierdeau prin păduri nesfîrşite, dar puţini mai luau
drumul îndărăt; fie că se omorau între ei, fie că picau sub mîinile grele ale
asprilor bărbaţi din nord.
În seara zilei de 8 februarie a anului 1600, un călăreţ intră prin poarta
de sud a cetăţii Baia Mare. Oştenii de gardă îi cercetară hîrtiile, apoi îl
sloboziră. O jumătate de ceas mai tîrziu, călătorul se opri în faţa unei case
înconjurate de arbori şi ziduri mari. Întunericul nu adunase în punga lui
adîncă toată lumina zilei, astfel că proaspătul musafir al cetăţii recunoscu
2
fără greutate ceea ce căuta. Casa, mult retrasă către fundul curţii, avea
zăbrele de fier groase cît funiile şi uşi de stejar cu ferestre mici, parcă
anume făcute ca să ţină stavilă bună în caz de asediu.
Satisfăcut de rezultatul observaţiilor sale, călăreţul descălecă sprinten şi
bătu cu ţeava pistolului în poartă. De undeva de printre copaci, apăru un
bărbat între două vîrste, nu prea mare la trup, dar temeinic aplecat spre
desfrîul grăsimii. Ochii lui mălăieţi îl priviră pe cel din uliţă cu vădită
plictiseală, apoi grăsunul se retrase, hotărît a-şi căta de treburi.
—Hei, omule! grăi străinul înciudat. Ai auzit că am bătut în poartă?
—Cum te văd şi cum mă vezi.
—Atunci, poate că te ajută mintea să te întrebi de rostul acestei bătăi.
—Nu, domnule, răspunse grăsunul. Dacă ai fi venit la vreme de lumină,
m-aş fi aplecat peste zid să te întreb ce doreşti. Fiindcă cei care bat pe la
porţi, totdeauna doresc ceva. Dar noaptea nu stăm de vorbă cu nimeni.
Aşteaptă să se facă ziuă.
—Încă nu-i noapte, rîse cel de la poartă.
—Ah, ah, domnule! zîmbi grăsunul. Peste zid o mai fi ceva lumină. De
cînd e lumea există lumină dincolo de ziduri, însă aici, te asigur că-i noapte
de-a binelea. D-aia ziceam că pînă mîine…
—O noapte în uliţă? Eşti nebun, omule! se răsti vizitatorul.
Grăsunul îl privi galeş, apoi răspunse cu frumoasă cumpătare a glasului:
—Nu zic ba. Poate că am ceva sminteală de minte, dar nu mai rea decît a
domniei-tale, care te încumeţi în asemenea vremuri tulburi să baţi la poartă
de creştin taman în faptul serii. Adio, domnule. Dacă ai ceva treburi aici,
nu-i nici o grabă pînă mîine.
—Bine! se învoi necunoscutul schimbînd tactica. Pari să fii un om
înţelept. Cunoşti valoarea unui ducat de aur.
Vădit interesat, grăsunul se aplecă peste zid şi răspunse cu chibzuială:
—O cunosc, domnule. Ducaţii nu prea se înghesuie în buzunarele mele,
însă cu cît le duci dorul mai arzător, cu atît le ştii mai bine puterea.
—Drace! grăi necunoscutul. Frumoasă judecată. Asta îmi dovedeşte că
ducatul meu va găsi în domnia-ta un stăpîn vrednic.
Zicînd acestea, aruncă moneda peste zid. Zgomotul ei la atingerea cu
piatra sună în urechile grăsunului ca un cîntec de heruvimi, dar acesta nu
se lăsă ispitit de muzică, ci prinse aurul cu îndemînare şi-l strecură în
ascunzişurile hainei.
—Care e numele domniei-tale? întrebă străinul.
—Clement.
—Eşti prietenul lui Zablije?
—Nu, domnule, majordomul.
—Aha! Stăpînul e acasă?
—Uneori.
3
—Măi să fie! Şi cum aş putea să aflu?
—Greu, foarte greu, răspunse Clement. Mai treci pe aici. Acum nu-mi
amintesc…
—Poate că ar fi mai uşor să încalec zidul şi să-ţi ard vreo două scatoalce.
Astea întotdeauna împrospătează memoria.
—Adevărat, domnule! recunoscu majordomul. Aveţi dreptate în privinţa
acestei metode, pe care am aplicat-o şi eu adesea, cu rezultate frumoase.
Totuşi, mi-e teamă că planul domniei-tale ar avea ceva cusururi. Pistolul
meu e dat naibii. Doamne iartă-mă! Ia foc din te-miri-ce. Dacă încaleci zidul
şi rămîi doar olog, înseamnă că te-ai născut în zodie bună. Mai bine stăm la
taclale pînă se face ziuă. Ţi-aş putea vorbi ceva despre geneză, fiindcă
povestea cu mărul lui Adam încă nu a fost lămurită. Sînt mulţi cuvioşi
patriarhi care cred că Adam ar fi gustat nu din măr, ci din sînul Evei…
—La dracu! îl întrerupse musafirul. Isprăveşte cu aiurelile astea şi nu
uita că am şi eu un pistol!
—Nici o clipă, dar nu vei trage. Eşti străin de locurile acestea. Ba cred
chiar că te fereşti a vorbii tare, ceea ce-mi dovedeşte că nu doreşti un
scandal. Văd că eşti voinic. Mai văd că faţa domniei-tale, destul de îngrijită,
ca să zic aşa, arată să nu fii om de rînd…
—Omule! îşi pierdu străinul răbdarea. Zablije nu va fi prea încîntat aflînd
că mă ţii la poartă.
—Iar aveţi dreptate, zîmbi Clement. Vă atrag totuşi atenţia că stăpînul
meu mă plăteşte prost, şi dacă nu-i jumulesc pe cei ce-l caută, risc să mor
sărac.
—Mda! murmură cel de la poartă aruncînd încă un ducat peste zid. Ai fi
acum în stare să-ţi vesteşti stăpînul?
—Fără tăgadă, zise Clement plin de bunăvoinţă. Eu cu cît sînt mai greu,
cu atît alerg mai iute. Pînă la ziuă ajung sigur în faţa stăpînului.
Străinul duse mîna la pistol, un gest aprig, dar se răzgîndi la fel de iute.
„Va trebui să am răbdare pînă intru în ogradă, gîndi el. Abia pe urmă îl
cotonogesc. Un scandal în stradă nu-mi convine, fiindcă aş putea atrage
străjile”.
—Ai nevoie de o noapte întreagă pentru a face cîţiva paşi? întrebă cu
blîndeţe.
—Nu, rîse majordomul, am nevoie de încă un ducat ca să prind destulă
greutate.
Obţinînd cea de a treia monedă, Clement ocoli clădirea masivă de piatră,
către o uşă dosnică. Intrarea din faţă slujea numai seniorului casei, sfinţia-
sa părintele Zablije. Grăsunul majordom trecu prin salonul frumos luminat,
unde buştenii mari cît omul trosneau veseli în căminul imens. Din camera
alăturată răzbeau mirosuri gingaşe de unsori aromate, care arătau ceasul
potrivit pentru masajul de seară al stăpînului. Părintele Zablije şedea întins
4
pe o masă lungă, iar doi slujitori pricepuţi îi ungeau trupul. Pîntecul său,
rotunjit binişor, contrasta cu umerii largi, ce se potriveau mai degrabă unui
luptător decît cuviosului călugăr. Cel de-al treilea slujitor, mărunt şi obez,
ţinea în mîini un evantai uriaş, pe care îl mişca deasupra stăpînului într-o
dulce alintare, chiar dacă nu-şi avea rostul pe vreme de iarnă.
Auzind zgomotul uşii, Zablije întoarse nasul mare, coroiat ca un plisc de
şoim şi grăi cu suavă lenevie:
—Ah, Clement, Clement! Cînd vei învăţa oare că e mare păcat să-ţi
tulburi stăpînul ce se îngrijeşte de partea lui pămîntească?
—Iertare, sfinţia-ta! murmură grăsunul majordom. Numai unele treburi
grabnice mă aduc aici la ceas nepotrivit. Se află afară un călăreţ care
doreşte să te vadă.
—Un călăreţ? bombăni Zablije nemulţumit. Doar ştii că seara nu primim
oaspeţi. Spune-i, fiule, să mai treacă pe la noi! Se va găsi cîndva un prilej să
ne coborîm privirile cucernice asupra lui. Să-i mîntuim sufletul păcătos prin
împreunarea degetelor, sau prin ridicarea ochilor către cer. Iar dacă duhul
răului va stărui în sufletul său, îl vom atinge cu un os din spinarea sfîntului
Veniamin. Du-te, fiule! Gîndurile noastre au luat drumul cugetului înalt.
„Să te ia naiba, Doamne iartă-mă! socoti Clement, sătul de izmenelile
stăpînului. De cînd ai prins ceva cheag de bani, îţi dai nişte ifose mai mari
decît ale prinţilor.”
Apoi grăi cu frumoasă plecăciune:
—Sfinţia-ta, omul vine de la drum şi pare încărcat cu aur.
Auzind asemenea vorbe, Zablije sări sprinten de pe masă, îmbrăcă un
halat, îi concedie cu un gest pe cei trei slujitori şi zise fără a se arăta prea
grăbit:
—Adu-l, fiule!
Clement părăsi încăperea, dar nu se repezi în întîmpinarea străinului, ci
în direcţie opusă.
„Dacă-i deschid poarta ăluia din uliţă, se gîndi el, îmi rupe cîteva coaste
înainte de a-i spune că ne bucură vizita. Mai bine îl trimit pe fratele Gaşpar,
care aduce la corp cu mine, chiar dacă picioarele lui se arată ceva mai
scurte. Iar dacă trupul său se va alege cu ceva ponoase, ne vom ruga
pentru grabnica lui tămăduire.”
Zablije îşi primi oaspetele în salon. Privirea lui, alunecoasă ca argintul-
viu, îl măsură pe străin temeinic, în vreme ce pe faţă i se aşternu un zîmbet
îngăduitor, aşa cum se cuvenea unui cuvios călugăr. Şi chiar atunci cînd îşi
recunoscu musafirul, înfăţişarea lui nu se schimbă cu nimic.
—Ah, Zablije! rîse străinul privindu-l cu ochi de cunoscător. Pari un
adevărat prinţ. Oare ţinutul acesta plin de aur şi-a coborît harurile asupra
ta? Locuinţa cu mobilă scumpă, mulţimea slujitorilor, toată bogăţia din
jurul tău arată că duci o viaţă plină de huzur. Te-ai lepădat oare de rasa
5
călugărească?
Plăcut impresionat de uluirea acestuia, Zablije ridică ochii către cer într-
o prefăcută umilinţă, dar grăi cu tonul unui mare senior, fandosindu-se în
fel şi chip.
—Ia loc, domnule Samuel! Au trecut patru ani de la ultima noastră
întîlnire. E drept că în aceşti ani am ajuns la o stare bună şi că am lepădat
rasa monahală, însă e tot atît de drept că sufletul nostru a rămas aplecat
spre cele sfinte. Iar bunurile din jur ne aduc scîrbă, chiar dacă le folosim
pentru netrebnica viaţă pămîntească. Sînt cîţiva ani de cînd veniturile mari
nu ne mai îngăduie să locuim într-o chilie, fiindcă în mijlocul bogăţiilor
sufletul se poate apleca mai vîrtos către gînduri înalte, lipsindu-ne de
chemări lacome.
—Să nu o luăm razna, dragul meu! zîmbi ironic musafirul. Acum un an
nu aveai o lescaie. Se împlinesc două luni de cînd ai cumpărat casa şi tot ce
e în jurul tău.
Zablije îşi reţinu o tresărire, însă încruntarea bruscă a ochilor îi trădară
uimirea. Străinul, ager în priviri, observă mărunta schimbare şi continuă să
zîmbească.
—De unde ştii? întrebă gazda înăbuşindu-şi un căscat printr-o frumoasă
acoperire cu palma.
—Ei, la naiba! Chiar dacă nu te-am văzut de multă vreme, m-am
interesat mereu de sfinţia-ta, aşa cum se cuvine între prieteni.
—Înseamnă că prietenia te-a adus aici, iscodi Zablije.
—Da şi nu. Am venit mai degrabă să-ţi propun un tîrg din care vom
cîştiga amîndoi.
—Un tîrg? Un cîştig? Dar am destul, domnule, răspunse călugărul,
precaut. Acum, doar gîndurile pioase au căutare la noi. Ba mai mult: cred
că am putea să te ajutăm cu ceva rugăciuni adînci.
Samuel bătu tarapanaua pe masă cu vîrful degetelor, spre disperarea
gazdei, care prinse în ochii lui o sclipire de batjocură. Tăcură cîteva clipe,
studiindu-se, apoi musafirul spuse blînd:
—Nu ai mare lucru, Zablije. Şi zău că nu e cazul să te ascunzi de un
prieten vechi. Acum două luni dispuneai de o mie de ducaţi. Ca orice om
înţelept, ţi-ai depus aurul la marele negustor Petreuş. Cumpărarea casei, a
mobilierului, plata servitorilor şi alte cheltuieli te-au lipsit de nouă sute şi
ceva de ducaţi. Astfel că la ceasul acesta mai dispui doar de şaizeci sau
şaptezeci. Peste cîteva luni vei fi strîmtorat şi va trebui să-ţi iei rămas bun
de la viaţa asta de huzur.
Vorbele lui Samuel îl uluiră cu totul.
—Adevărat! recunoscu el după îndelungă chibzuială, întrebîndu-se de
scopul vizitei lui Samuel. Mă miră totuşi că ştii asemenea lucruri. Dacă nu
ai ceva haruri necurate, înseamnă că numai o minune te-a ajutat.
6
—Minune? rîse musafirul bine dispus. Credeam că mă cunoşti mai
temeinic. Dar nu despre asta doresc să discutăm. Ce-ai zice dacă ţi-aş oferi
cinci sute de ducaţi?
Zablije ciuli urechile, iar ochii îi sclipiră lacomi. Apoi, faţa lui îşi recăpătă
aerul cucernic.
„Samuel are nevoie de serviciile mele, gîndi el. Ei bine, să le vindem cît
putem de scump. După sumă, pare să fie ceva tare primejdios. Dar oricît ar
fi primejdia de mare, banii aceştia m-ar scoate din toate nevoile. Cine oferă
cinci sute de ducaţi e departe de a fi om cu stare mijlocie, ceea ce înseamnă
că ar mai putea adăuga ceva peste. Deci, să nu ne pripim.”
Ghicindu-i gîndurile, oaspetele îi rîse în faţă, iar cuvintele lui îl năuciră
cu totul pe Zablije.
—Dacă lucrurile se vor desfăşura cu bună rînduială, să ştii că mă las
jumulit. La asta te gîndeai adineauri.
—Nu, minţi călugărul, nu la asta, ci la faptul că domnia-ta nu oferi
niciodată nimic fără să ceri. Ce doreşti în schimbul acestei sume?
—Eşti sigur că nu ne aude nimeni?
—Sigur, poţi să vorbeşti. Slujitorii s-au retras în casa cea mică, după
cum e obiceiul cînd primesc oaspeţi. Aşa că nu mai rămîne decît să aflu ce
doreşti în schimbul ducaţilor.
Samuel şezu puţin în cumpănă, să-şi aleagă cuvintele cu grijă, apoi
spuse:
—Eu nu vreau nimic, dar cineva doreşte moartea lui Mihai, principele
Transilvaniei şi al Ţării Româneşti.
Dacă s-ar fi despicat pereţii în clipa aceea, Zablije nu ar fi fost mai uluit.
Îşi privi musafirul cînd cu un ochi, cînd cu altul, parcă hotărît a descoperi
la el ceva semne de nerozie.
—Glumeşti, bîlbîi palid.
—N-am timp de şagă, dragul meu.
—Şi cine-i persoana care doreşte moartea lui Mihai-vodă?
—Asta o poţi afla numai dacă facem tîrgul.
—Ah, domnule Samuel! grăi Zablije. Mi-e teamă că nu sînt omul potrivit.
Nu uita că te afli în faţa unui călugăr aplecat spre cele sfinte.
—Ei, la naiba! îl întrerupse oaspetele. Ai fost slujitor al bisericii, dar
călugării te-au alungat dintre ei. S-a aflat că anul trecut ai încercat să-l
ucizi pe Sigismund Báthory, fostul principe al Transilvaniei. După cum vezi,
viaţa ta nu are secrete pentru mine. Alta e pricina. Ţi-e frică.
—Adevărat! recunoscu Zablije. Acesta este cuvîntul. Să ştii că taica
Zablije nu dă cu piciorul unei afaceri promiţătoare, dar nici nu e destul de
nătîng ca să intre în gura lupului. Şi ce lup! Mihai-vodă ştie să-şi apere
pielea chiar mai bine decît cred unii. Şi zău că e cazul să mi-o apăr şi eu,
mai ales că nu am alta de schimb. În urmă cu ani, cînd a scos Ţara
7
Românească de sub turci, aceştia au încercat în fel şi chip să-l omoare.
Emirul Ibrahim, care crezuse că l-a prins în cursă pe valah, a pierit sub
mîna călăului. După ce a cucerit Transilvania, nobilii au căutat şi ei să-l
omoare prin vicleşug. Ei bine, Petre Huszar, conducătorul complotului, a
căzut sub cuţitul cavalerului Cae Indru. Pe vremea cînd erai în cîrdăşie cu
Rocco Perisini, cel ce rîvnea la scaunul de domnie al Ţării Româneşti, ai
încercat să-i iei viaţa marelui principe. Şi care a fost rezultatul? Perisini şi-a
găsit moartea sub spada lui Ducu cel Iute, iar domnul Cae Indru a avut
bunătatea să te ierte. Nu, prietene, nu facem tîrgul. Mi-e teamă să mă bag
într-o astfel de afacere păguboasă. Am o piele gingaşă, de care mă simt
foarte legat. Ar fi o prostie să o pun la bătaie, chiar dacă azi mă aflu
strîmtorat de bani. Domnii Cae Indru, Costache Caravană, Chirilă Zece
Cuţite, Ducu cel Iute, Sile Adormitu, părintele Grasa, Niţă Praştie, Tufănel,
Toroipan şi Găluşcă stau la pîndă în jurul principelui, ca nişte dulăi care
adulmecă cea mai mică urmă de primejdie. Iar dintre colţii lor, puţini au
scăpat cu viaţă.
—Mda! zîmbi oaspetele. Voi căuta în altă parte. La nevoie, voi oferi o mie
de ducaţi.
—O mie? murmură fostul călugăr ca dus pe gînduri. Cu asemenea avere
şi cu ce am acum, aş duce-o zece ani în huzur, dar mi-e frică.
—Atunci, să nu mai vorbim despre asta. Voi găsi pe cineva să facă
lucrarea pentru o mie cinci sute.
—Iesus-Maria! se clătină Zablije. O adevărată comoară. Păcat că mi-e
frică.
—Mare păcat! grăi musafirul ridicîndu-se. Ei, la revedere, prietene. M-aş
fi bucurat să închei afacerea cu tine, văzîndu-te atît de strîmtorat. Şi zău că
nu-mi părea rău dacă-ţi ofeream chiar două mii!
—Sfîntă Lucreţia! îngăimă fostul călugăr. Aşteaptă, domnule! Ce te
grăbeşti aşa?
—Timpul meu e măsurat.
—Ah, ah! se văicări Zablije cu toată sinceritatea, destul de rară la un om
ca el. Dai năvală peste mine la ceas de pioasă pregătire pentru odihna de
noapte. Îmi propui un complot care mă năuceşte şi nu-mi laşi răgaz de
chibzuială adîncă. Nu cunosc nimic din planul domniei-tale. Ba mai mult:
nici nu-ţi trece prin minte să mi-l arăţi înainte de a primi consimţămîntul
meu. Oricît ai fi de grăbit, oricît de mare este taina planului, nu-mi poţi cere
să mă hotărăsc înainte de a-l cunoaşte. Noi doi am lucrat mult împreună şi
totdeauna cu folos. Între noi nu a încăput niciodată trădarea. De fapt,
acesta ar fi măcar unul dintre temeiurile pentru care mă cauţi. Iar dacă mi-
ai pomenit de gîndul de a-l răpune pe Mihai-vodă, nu văd ce te-ar opri să-
mi spui şi restul. Şi chiar de nu ne vom înţelege, doar ştii că tainele altora
stau în mintea mea ca într-un mormînt.
8
„Aşa este, gîndi Samuel. Nici eu nu m-aş băga într-o afacere
primejdioasă înainte de a cunoaşte amănunte.”
Îl privi adînc pe fostul călugăr, apoi se hotărî. Cătă în buzunarul de la
piept şi scoase o cutie nu mai mare ca doi galbeni puşi unul peste altul.
—Iată, zise el, aici se află un praf alburiu. L-am adus de la Genova şi mă
costă o sută de ducaţi. S-ar zice că e cea mai straşnică otravă din cîte se
cunosc. Pusă într-un cazan cu mîncare, cantitatea aceasta poate omorî o
sută de oameni. Peste două săptămîni, adică în ziua de douăzeci şi doi,
Mihai-vodă va pleca din Alba-Iulia spre Sibiu. În arsenalul din Sibiu se
toarnă şaizeci de tunuri. Principele doreşte să le vadă şi, ca de obicei, va fi
însoţit de domnii Indru, Costache, Ducu, Chirilă, Sile Adormitu, părintele
Grasa şi ceilalţi dulăi de care te sperii. Pe timpul cardinalului Andrei
Báthory erai un obişnuit al palatului princiar. Deci nu-ţi va fi greu să te
descurci în imensa clădire.
—Ah, domnule Samuel! murmură fostul călugăr. De departe, toate
lucrurile par simple. Dacă priveşti munţii de la distanţă, ai convingerea că
poţi urca sprinten pînă pe crestele lor. Abia cînd ajungi în faţa stîncilor
drepte îţi dai seama de neajunsuri. Toate coridoarele, încăperile şi intrările
palatului stau în paza străjilor. Nimeni nu calcă acolo după pofta inimii.
—Ştiu, aprobă Samuel. D-aia te-am ales pe tine. Eşti unul dintre puţinii
oameni care cunosc bine interiorul palatului.
—Dar asta nu ajută cu nimic. Străjile nu-mi vor îngădui să fac măcar un
pas dincolo de poartă. Mă vor lua la întrebări şi voi sfîrşi prin a fi arestat.
—Crezi? Ei bine, domnul Cae Indru îţi va înlesni intrarea acolo.
—Indru? sări Zablije, descumpănit doar o clipă. Să nu-mi spui că l-ai
cumpărat cu aur pe nepotul principelui, fiindcă n-am puterea să te cred.
—Of, Zablije, mereu mă întrerupi! Ai ştiut vreodată că Indru are un
frate? Că fratele îi seamănă leit, chiar dacă e mai în vîrstă cu unsprezece
ani?
—Nu.
—Te cred. Puţini ştiu. Pe frate îl cheamă Dumitraşcu şi e un biet nebun
care se vrea domn al Ţării Româneşti. Sigismund Báthory l-a pescuit de
undeva în Silezia, uimit de asemănarea lui cu Indru. Acest Dumitraşcu te
va introduce în palatul princiar.
—Dumitraşcu? se miră Zablije. Ştiam că Petru Cercel, fostul domn al
Ţării Româneşti, a avut un singur fiu, pe Marcu, sau, cum îşi zice el azi,
Cae Indru.
—Ştii puţin, sfinţia-ta, grăi Samuel. Petru Cercel a avut trei copii. Pe
Dumitraşcu, pe Marcu şi o fiică, născută în capitala Franţei. Despre fată nu
s-a aflat mare lucru. Pare a fi mlădiţă dintr-o dragoste tăinuită. Cercel a
pomenit desre ea înainte de moarte.
—Nu-i de mirare, murmură fostul călugăr. Petru era un bărbat frumos şi
9
a locuit multă vreme la Paris. Acolo, poate să se fi încurcat cu vreo doamnă
de la curtea Franţei.
Apoi se lumină brusc.
—Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că Dumitraşcu are drepturi înaintea
lui Cae Indru asupra scaunului domnesc din Ţara Românească. De ce nu-l
folosiţi pe el? Cu asemenea înfăţişare, ar găsi un prilej să se apropie de
Mihai-vodă şi să-l ucidă. În felul acesta, drumul spre domnie i-ar fi deschis.
—Ţi-am spus că-i nebun, îl întrerupse oaspetele. Boala îl apucă rar, ce-i
drept, dar nu poţi pune temei pe un om cu mintea răvăşită. Ne vom
mulţumi să te introducă în palat.
—Poate, murmură Zablije gînditor. Dar dacă Dumitraşcu se va întoarce
împotriva noastră? Dacă va da totul în vileag?
—Asta nu, nu, dragă Zablije. Acum şapte-opt ani, Dumitraşcu a lucrat
împotriva lui Mihai-vodă, însă fără folos. Acum i s-a promis scaunul de
domnie al Ţării Româneşti.
—Totuşi, nu sînt lămurit. Să zicem că Dumitraşcu va fi luat drept Cae
Indru. Că vom intra în palat. Şi care-i cîştigul?
—Mare cîştig, răspunse oaspetele. După lupta de la Şelimbăr, principele
Mihai nu s-a simţit prea bine cu sănătatea. Unele lovituri grele căpătate
acolo şi-au arătat răutate mai tîrziu. Felcerul Zimmermann îl tratează cu
ceva leacuri. Un borcan cu astfel de leacuri se află întotdeauna pe masa de
lîngă patul principelui. Va fi destul să amesteci praful acesta cu ceea ce vezi
în borcan.
—Şi dacă Mihai-vodă nu se va atinge de leacuri?
—O! rîse oaspetele. Nu-l cunoşti, dragul meu. Omul acesta nu lasă nimic
la întîmplare. Iar acum, după ce ţi-am lămurit planul meu, nu mai rămîne
decît să batem palma.
—Ar mai fi vreme pentru asta, se codi Zablije. Întîi ar trebui să stabilim
suma care mi se cuvine, fiindcă ce mi-ai spus…
—Eşti lacom, sfinţia-ta, grăi Samuel aspru.
Fostul călugăr nu luă seama la observaţiile acestuia. Ridică nasul ca o
lamă de cosor, închise un ochi, îşi împreună mîinile într-un gest cucernic şi
gîndi:
„Ştie că sînt singurul om în stare să descurce această afacere. Două mii
de ducaţi reprezintă o avere la care n-aş fi visat niciodată. M-aş fi învoit
chiar şi cu jumătate din sumă, iar dacă mă cercetez bine, poate chiar cu un
sfert. Totuşi, ar fi păcat să nu mai ciugulim ceva. Cred că pungaşul acesta
cîştigă de două ori pe atît, sau poate chiar mai bine.”
—Trei mii, prietene drag, şuieră Zablije mîngîindu-şi faţa.
Samuel tresări şi-i răspunse întunecat:
—Două. Aceasta e suma de care dispun.
—Măcar două mii opt sute, milostivule!
10
—Două.
—Poate două mii cinci sute, suflet bun de creştin, zise întinzînd mîinile a
binecuvîntare.
—Două.
—E ultimul tău cuvînt, frate scump?
—Ultimul.
—Fie, tîlharule! mîrîi Zablije transpirat. Cine dă aurul?
—Ieremia Movilă domnul Moldovei şi Sigismund Báthory fostul principe
al Transilvaniei.
—Unde îl primesc?
—Iată o hîrtie pentru o mie de ducaţi. Restul – după ce se va isprăvi
lucrarea. Te voi aştepta la hanul Lumina Zorilor din Teiuş.
—Pot să te mai întreb ceva?
—Chiar te rog.
—Ce urmăreşte Sigismund?
—Scaunul principatului Transilvaniei.
—Dar Ieremia Movilă?
—Scaunul Ţării Româneşti, în care ar vrea să-l aşeze pe fratele său
Simion Movilă.
Zablije îl privi mirat, iar întrebarea lui veni destul de firesc:
—Parcă ziceai că domnia aceasta i-a fost promisă lui Dumitraşcu.
—Da, aşa ziceam, zîmbi Samuel. Promisă, e tocmai cuvîntul care trebuie.
Dar de la promisiune la faptă, drumul se arată lung.
—Înţeleg, murmură Zablije. Dumitraşcu se va alege cu praful de pe tobă.
Totuşi, el rămîne o ameninţare. Văzîndu-se păgubit, ar putea vorbi despre
asasinarea lui Mihai-vodă.
—Ar putea, dar nu o va face. Cum îţi închipui că am lăsa noi în viaţă un
astfel de martor?
Zablije închise un ochi. Era un tic al său în momentele de uimire.
—Vrei să zici că pe Dumitraşcu îl aşteaptă…
—Da, asta vreau să zic. Iar sarcina îţi revine ţie. La Alba-Iulia veţi
călători cu o trăsură. Şi tot cu ea vă veţi şi întoarce. Ei bine, cred că nicăieri
nu există prilej mai bun pentru o lovitură de cuţit decît în trăsură. Asta se
va petrece între Alba-Iulia şi Teiuş. Uciderea lui Dumitraşcu îţi aduce încă
două sute de ducaţi.
—Dar şi eu voi fi un martor nedorit, se lumină brusc fostul călugăr.
Cime îmi garantează că voi rămîne în viaţă?
—Eu! Am lucrat mult împreună şi iată că eşti mai sănătos ca oricînd. Şi
vom mai lucra, dragă Zablije. Dacă pe Dumitraşcu l-aş fi angajat din voinţa
mea, l-aş fi apărat de necazuri. Totdeauna mi-am apărat oamenii. Poate-i
un cusur al meu că ştiu să fiu loial chiar în afaceri necurate.
Gazda recunoscu în sinea lui temeinicia acelor vorbe. Ştia că Samuel are
11
astfel de calităţi.
—Totuşi, nu pricep un lucru, zise el. De unde pînă unde prietenia lui
Ieremia Movilă cu Sigismund Báthory?
—Ah! rîse oaspetele. Domnul Moldovei s-ar face prieten şi cu Dracul. E
dornic de mărire şi putere. Sigismund îi aduce aur şi oşti din Polonia. Azi,
lucrează frumos împreună, dar mîine cine ştie ce va fi? De va ajunge
Sigismund principe al Transilvaniei, Movilă poate să-şi ia rămas bun de la
scaunul său de domnie. Însă primejdia e mai apropiată azi. Ieremia ştie că
principele Mihai pregăteşte o intrare cu oşti în Moldova. Şi mai ştie că nu l-
ar putea opri. Mihai doreşte unirea valahilor de pretutindeni. De va rămîne
în viaţă, o va face, fiindcă în ultimii şapte ani s-a dovedit cel mai mare
general din Europa. Ai fost la Şelimbăr, Zablije?
—Am fost şi te rog să mă crezi că am privit lupta cu ochi de cunoscător.
Şedeam pe Dealul Gregori, şi mă uitam foarte mirat. Ca număr, oştile erau
la fel. Cam treizeci de mii de oameni avea cardinalul Andrei Báthory şi tot
pe atît Mihai-vodă. Oştile comitatelor, îmbrăcate în zale, tunurile mari de
sub zidurile Sibiului, poziţia bună ocupată de principele Andrei mă
încredinţau că armata lui Mihai-vodă va îngenunchea în mai puţin de un
ceas. Că va fi un măcel cum nu s-a văzut prin acele părţi. După nouă
ceasuri de luptă, cînd oamenii lui Andrei Báthory şi toată floarea nobilimii
din jurul lui se spulberaseră cu totul, am crezut că visez urît.
—Da, aprobă Samuel îngîndurat. Am fost şi eu acolo. Puţini au crezut
într-o victorie a celor din Ţara Românească. Ştii care a fost secretul ei?
—Nu, recunoscu Zablije.
—Te cred. Mihai a venit cu oşti uşoare, fiindcă a înţeles, înaintea altor
generali, că cele greoaie, îmbrăcate în zale şi armuri, şi-au cam trăit traiul.
Adică au început să moară o dată cu apariţia armelor de foc. Acesta a fost
secretul victoriei. Unirea celor două ţări române sub un singur conducător
i-a uimit pe mulţi. Imperiul austriac şi-a dat seama că are în Mihai-vodă un
vasal prea puternic. Marea nobilime a Transilvaniei, uluită şi învinsă lîngă
zidurile Sibiului, s-a pomenit peste noapte cu un principe din neamul
valahilor. Polonii, care visau o graniţă cu turcii pe Dunăre, şi-au văzut
planurile spulberate. Iar turcii pricep abia acum că au greşit aplaudînd
intrarea lui Mihai în Transilvania. O ţară a valahilor unită sub un astfel de
general înseamnă scăderea influenţei turceşti spre nord şi spre apus. Aşa
stînd lucrurile, prevăd mari necazuri pentru viteazul principe. Dacă nu vom
reuşi noi, în viitoarele luni se vor găsi alţii care vor plăti în aur uciderea lui
Mihai-vodă. Ameninţările stau atît de mari peste el, încît de va scăpa din
încercarea noastră nu-i va fi de nici un folos. Principele nu va apuca viu
sfîrşitul iernii. Asta ţi-o spun fiindcă ştiu multe.
—După căldura vorbelor, mă mir că-i doreşti moartea.
Oaspetele surîse.
12
—Nu o doresc, dragul meu. Îl admir. Oameni ca el se nasc rar. Poate o
dată la cîteva sute de ani. Din păcate, inte resele mele nu se potrivesc cu ale
lui. Am patruzeci de ani şi sînt sărac. Dacă aş fi slujit la curtea acestui
principe, m-aş fi bucurat poate de onoruri, însă aur nu găseşti la el. Şi-a
risipit întreaga avere spre folosul ţării.
—Totuşi, o seamă de cavaleri îl slujesc fără plată.
—Adevărat, dar ei sînt valahi. Eu n-am ţară. Nici nu ştiu unde m-am
născut.
—Grea treabă! zise călugărul, atent la gîndurile sale.
—Foarte grea! încuviinţă Samuel. Dacă izbîndeşti, eşti un om făcut.
Sigismund va uita răul ce l-ai încercat anul trecut asupra lui. De va ajunge
iar principe al Transilvaniei vom lucra împreună pentru el. Şi m-ar mira
dacă nu te va face episcop.
—Dumitraşcu ştie că este nepotul lui Mihai-vodă?
—Cum naiba să nu ştie? Doar a luptat împotriva lui pentru scaunul de
domnie al Ţării Româneşti.
—Dar despre Cae Indru a aflat ceva?
—Nu. El îl cunoaşte numai sub numele de Marcu. Acum opt ani, cei doi
fraţi s-au despărţit cu duşmănie. Dumitraşcu a plecat spre apus, purtînd în
umăr o rană lăsată de spada lui Indru.
—De ce s-au duelat?
—Fiindcă Indru şi-a dat seama că Mihai-vodă este cel mai bun, cel mai
potrivit dintre ei pentru domnia din Ţara Românească.
—Mda! şi unde îl întîlnesc pe Dumitraşcu?
—Am eu grijă, răspunse oaspetele. Dar ia spune-mi, de ce ţii unsprezece
slujitori?
Fostul călugăr se încruntă doar o clipă, apoi răspunse cu sinceritate:
—Domnule, mulţimea lor mă desfată. Cînd ies în uliţă, sînt un nimic.
Acest lucru mă ustură. D-aia în casă la mine vreau să fiu rege.
—E un fel de a vedea lucrurile, admise musafirul. Totuşi, am aflat că
printre ei ar fi şi o femeie trupeşă. O femeie lîngă un fost călugăr care mai
are chemări spre lucrările sfinte mă miră.
—Dar nu-i nimic de mirare, domnule. Cu ea discut , seara, despre
facerea lumii.
Samuel îşi reţinu un zîmbet. Numai ochii lui inteligenţi licăriră uşor spre
veselie.
Tăcură. Zablije luă două pahare şi le umplu cu ţuică. Prin coridorul slab
luminat se strecură o umbră. Neliniştit ca un animal care simte primejdia,
Samuel deschise uşa, dar coridorul era pustiu. Jăraticul din cămin murea
treptat. Afară se iscase un vînt din senin şi pălmuia ferestrele cu zgomot
aspru. Curînd, lumînările de seu închiseră ochii. Noaptea sărise peste
hotarul ei de mijloc.
13
Capitolul 2
J
upînul Franz Moser slujise pe vremuri într-o oştire a cîrstoşilor,
unde îşi cîştigase o mare faimă prin puterea glasului său. Acel soi
de oştire, ocrotită de cîţiva sfinţi cu reputaţie mondială, cîştigaţi
pentru nobila cauză de către Oficiul de impresariat al iezuiţilor, pornea la
luptă răcnind cîntece pioase, din care nu lipseau Cristos a înviat sau
frumoasele cuvinte „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum iertăm şi noi
greşiţilor noştri”. În astfel de ocazii, săbiile tăiau spornic, mîntuindu-i pe cei
potrivnici printr-un cucernic „Amin”. Pîinea cea de toate zilele venea singură
din prada de război, astfel că bravii oşteni îşi asigurau viaţa veşnică prin
frumoase acumulări pe pămînt. Cînd agerimea braţelor se mai domolise,
jupînul Moser socotise că ar fi vremea să lase baltă asemenea lucrări sfinte,
fiindcă o dată cu trecerea anilor căpătase mare dragoste pentru pielea lui
tăbăcită de timp. Socoteală înţeleaptă şi firească, dacă ne gîndim că oamenii
n-au simţit niciodată vreo dulce chemare pentru viaţa de apoi. După
îndelungată chibzuială, fostul oştean lepădă straiele vechi şi se făcu hangiu.
Dar nu înainte de a cere sfatul unui preot iezuit. Sfîntul bărbat îi tălmăci, în
schimbul a doi ducaţi de aur, că hangii totdeauna s+au bucurat de trecere
în cer, dîndu-i pildă chestia cu vinul de la nunta din Cana Galileii. Pentru
opt florini, Moser mai primi cîteva iertăciuni scrise, care îl mîntuiau în caz
de pămînteşti greşeli cu ceva parte femeiască, de înjurături numai la adresa
sfinţilor mici, fiindcă ceilalţi aveau alt tarif, şi de păcate cu darul băuturii.
Hanul său, Trandafirul Galben, apăru lîngă poarta de răsărit a Sibiului,
fiind binecuvîntat adesea de trecători, oşteni şi localnici. Opt dintre foştii lui
tovarăşi de arme îl urmară în noua îndeletnicire, dovedindu-se slujitori
harnici. Vadul nu era rău, dar cîştigurile slăbeau de la o zi la alta. Cei nouă
cîrstoşi îşi uitau adesea rolurile de hangii şi coborau în pivniţele mari, unde
închinau evlavioşi nenumărate oale cu vin. Cînd ieşeau de acolo, cîntînd
focos Cristos a înviat, purtînd în mîini scăunele de lemn sau masive
reteveie, puţini muşterii mai rămîneau întregi dacă picioarele lor nu se
arătau destul de agere. La trezie, cîrstoşii regretau aplecarea spre vechile
deprinderi, şi deveneau gazde primitoare, cu toate că asemenea schimbare
ţinea destul de puţin.
În ziua de douăzeci şi doi februarie, cam la vremea deschiderii hanului,
doi călăreţi îşi îndemnau caii prin cîmpia de la marginea cetăţii. Cel din
stînga avea picioarele scurte ca butucii, pîntecul cît o paporniţă plină, ochii
niţel bolboşaţi, parcă a mirare, nasul mic, arcuit în sus, iar căpăţîna în
formă de sferă fără ştirbituri. Astfel că de la distanţă arăta limpede a doi
14
harbuji puşi în cumpănă unul peste altul. Îmbrăcămintea, din postav bun,
lucrată la jupînul Izidor Cipai din Braşov, îi adusese croitorului mare faimă,
fiindcă puţini ar fi putut să îmbrace cu eleganţă un astfel de trup. Spre
deosebire de stăpîn, armăsarul se bucura de toate harurile unui animal
evlavios, crescut numai în posturi şi rugăciuni. Trupul său arăta ca o
covată pusă pe pirostrii. Botul prea îngust pentru un animal obişnuit,
urechile prea mari chiar la un măgar de rasă, mustăţile lungi şi rare ca la
patriarhi îi completau partea dinainte, împlinind un tot măreţ în
nemaipomenita lui sluţenie. Iar dacă stăpînul, adică domnul Costache
Caravană, îl botezase cam şugubăţ Zambilica, faţă de atîtea haruri, numele
nu mai avea nici o importanţă. Puţini ar fi dat pentru Zambilica preţul a
două găini, dar şi mai puţini erau aceia care îi cunoşteau adevărata valoare.
Al doilea călăreţ, cunoscut sub numele de Sile Adormitu, părea construit
numai din ascuţimi de mare calitate. Pornind de la spada uriaşă, ochii
privitorului se opreau cu vădită admiraţie asupra nasului în formă de piron
îndoit la mijloc. Apoi, la faţa adusă înainte ca un bot de vulpe, la căpăţîna
în formă de pară cu coada în sus, acoperită de un smoc de păr roşu, la
dinţii mari, uimitor de albi şi ascuţiţi, peste care buzele ţuguiate ca un
căscat de catîr uitau adesea să se închidă.
Cei doi călăreţi, plecaţi în toiul nopţii din Alba-Iulia, parcă îşi pierduseră
glasurile pe drum. Gerul aspru adunase promoroacă în bărbile lor, iar caii
arătau la fel de posaci ca şi stăpînii. Cu toate că făcuseră atîta cale
împreună, Costache nu-şi privise tovarăşul nici măcar în treacăt. Poate că
şi ceaţa era de vină. Dar cînd soarele începu să-şi arate zimţii, rotofeiul se
întoarse vesel în şa, hotărît a-i spune cîteva cuvinte. Însă nu cele de la
început îi veniră pe buze, ci cu totul altele, a mirare. Sub ochiul lui Sile
stăruia o pată vineţie cît un ou de curcă.
—Pe cele trei potcoave pierdute de Zambilica! grăi Caravană plin de
încîntare. De multă vreme n-am mai văzut o vînătaie atît de straşnică. Şi
creşte frumos ca laptele gata să dea în fiert. Dacă nu te-a cîrpit cumva un
uriaş, îmi vine să cred că numai o copită de măgar poate să facă asemenea
ispravă binecuvîntată.
—Vai, domnule Costache! făcu Sile mîngîindu-şi umflătura cu dragoste
părintească. Totdeauna am pus preţ pe agerimea ochiului vostru, iar
spiritul se arată la voi adînc, plin de tîlcuri. D-aia spun că aţi nimerit destul
de aproape în chestia cu pălitura de măgar. E drept că nu un măgar a fost
cel ce mi-a adus un astfel de pocinog, dar e tot atît de drept că ea se trage
de la o pălitură de buhai. Şi cum între cele două dobitoace distanţa n-ar fi
prea mare, mă bucur din toată inima că aţi dibăcit cauza necazului meu.
—Un guhai? se miră Costache.
—Aşa cum aţi auzit, aprobă Adormitu.
—Mare mirare! Zău că nu ţin minte a fi aflat că buhaiul păleşte cu
15
picioarele.
—Ah, domnule! făcu Sile, supărat de-a binelea. Am pomenit eu ceva de
picioarele buhaiului?
—N-ai pomenit, recunoscu grăsunul, însă nu-mi pot închipui o întîlnire
între căpăţîna ta şi cea a buhaiului. Ar fi ca şi cum s-ar ciocni un ou de un
harbuz.
—Domnule! se văicări Sile. Pe mine nu m-au dus gîndurile către
descoperiri atît de adînci, de înţelepte, ci mi s-a năzărit că mi-a căzut în cap
un munte cu stînci, cu brazi, cu izvoare şi cu păsări.
—De ce taman cu păsări?
—Fiindcă de atunci îmi ciripeşte ceva în scăfîrlie.
—O fi, grăi sentenţios rotofeiul. Totuşi, e greu să pricep dacă nu-mi dai
unele lămuriri.
—Ştiu, oftă Sile, dar vezi domnia-ta că haina de cavaler mă opreşte să
vorbesc despre o dragoste tăinuită.
—C-un buhai?
—Nu, domnule. Nu, păcatele mele. Cu o doamnă.
—Aş! răspunse viclean Costache. Haina de cavaler te opreşte dor de a te
lăuda cu dragostea unei doamne.
—Credeţi? se lumină Adormitu.
—Ei, ei, fiule! Doar nu ţi-o spune un ageamiu.
—Atunci, nu-mi rămîne decît să vorbesc. Vă amintiţi, domnule, că
aseară a venit un cîrstos cu vorbă de la Franz Moser, care vă poftea la Sibiu
în mare grabă?
—Ca acum.
—Domnia-voastră aţi zis: „Ce dracu vrea Moser de mă zoreşte aşa? Doar
ştie că mîine voi fi în garda principelui, pe drumul ce duce la Sibiu. Trebuie
că s-a întîmplat ceva. Dar în seara asta nu plec, fiindcă-i ziua Zambilicăi.
Împlineşte cinşpe ani. Însă după miezul nopţii…”
—Sile! îl întrerupse Costache mînios. Aşa cum ai luat-o, nu isprăveşti
într-o săptămînă.
—Îndată, domnule. Îndată ajung la cele de cuviinţă. Vă amintiţi că mi-aţi
dat doi zloţi să-l cinstesc pe cîrstos?
—Fără tăgadă.
—Ei, d-aici porneşte întreaga tărăşenie. Poate nu ştiţi că mă aflu în
vorbă cu una Sabina. A de ţine buhaiul cetăţii Alba-Iulia. Una care aduce la
trup cu domnia-voastră, însă fundul ei ar fi mai mare cu o jumătate de plită
boierească. O porumbiţă dată naibii. Poate că ziua-i mai nasoală la chip
decît domnia-voastră, însă noi ne vedem mai mult noaptea. Are şi ceva
mărunţiş pus deoparte, aşa că ştiţi cum e oşteanul fără cuibar singur pe
lumea asta. E drept că vechile mele gînduri sînt îndreptate spre Leana, fata
jupînului Calapăr, dar asta-i altă socoteală. Aseară, după ce am luat cei doi
16
zloţi, m-am cinstit cu cîrstosul la hanul Pivniţa Şardului. Dacă-mi dădeaţi
numai un zlot, n-aş fi căzut peste asemenea pocinog. Îmbătrînesc şi nu mai
ţin dincolo de o găleată de rubiniu. P-ormă am plecat de la han pe vreo
unşpe cărări. Am intrat în curtea ăleia de-i zice Sabina şi ţin minte că era
ceva lună. Adică, nu. Luna am dibăcit-o după ce m-a pălit buhaiul. Era
ceva lună, însă am greşit casa cu grajdul. În grajd – întuneric beznă. Zic:
„Puicuţo, a venit tăticu. Sînt eu, nen-tu.” Aştept niţel şi parcă aud un
muget. Fac eu: „Eşti cam răguşită în seara asta”. Apoi, tac şi ascult. Nimic.
Întind mîna şi simt sub deşte ceva care aduce a bot. Pe urmă, un corn. Zic:
„Ai oaspeţi?” Nimic. Eu vorbesc, eu aud. Mă cuprinde mînia. Mai pipăi o
dată botul şi-i arz o labă peste ochi, aşa, ca să mă ştie cu drepturi mai
vechi. Apoi, simt că se răstoarnă grajdul peste mine, văz că e lună afară şi
mă ridic din mijlocul bătăturii. Trag spada şi zbier: „Domnule, ai pumnul
greu. Recunosc. Numai un astfel de pumn m-a putut arunca atît de
departe. Dar uzurparea şi pălitura merită o partidă de scrimă chiar aici pe
loc.” Şi cum şedeam aşa bătăios, numai ce apare buhaiul. O namilă cît doi
cai de povară la un loc. Întîi am crezut că am vedenii. Apoi mi-a trecut
chercheleala într-o clipă, fiindcă în cealaltă ajunsesem la gard şi am zburat
peste el tocmai la vreme. În spatele meu duduia pămîntul. Dar putere să
merg nu mai aveam. M-am lipit de gard, gata să-mi dau duhul. Luna era
grozav de frumoasă, iar zăpada scînteia de-ţi lua vederile. M-am ghemuit
bine în umbra gardului ferindu-mă de privirile a doi bărbaţi ce umblau iute
şi-mi păreau cunoscuţi. Unul era domnul Cae Indru. Celălalt – părintele
Zablije. Se fofilau amîndoi cu multă fereală. Au trecut fără să mă vadă lucru
de care m-am bucurat mult, fiindcă nu ţineam să mă arăt într-o asemenea
stare de umilinţă.
—Drace! rîse Costache. Cred că în clipa aceea erai la fel de făcut ca
atunci cînd ai intrat în curte. Prietenul Cae nu a părăsit palatul princiar
aseară. Ştiu că a stat de taină cu Mihai-vodă pînă tîrziu. Iar pramatia de
Zablije, de mult şi-a luat picioarele la spinare de prin părţile astea.
—Se poate, domnule, aprobă Sile. După vorbele pe care ai avut
bunătatea să mi le spui, nu mai încape îndoială că eram grozav de
cherchelit.
—Absolut, încuviinţă rotofeiul. Şi mie mi se întîmplă să am ceva năzăriri
cînd trec dincolo de o găleată de vin bun. Cît despre vînătaie, o dregem noi
la hanul lui Moser. O fleică proaspătă de viţel, pusă pe locul vătămat, parcă
ia totul cu mîna.
Tăcură. Caii se îndemnau singuri pe sub poarta cea mare a cetăţii
Sibiului.
Auzind zgomot în curte, jupînul Moser ieşi la vedere, dar faţa lui nu
arăta obişnuita veselie, ci mai degrabă o cruntă mahmureală, întregită de
un cucui superb, care se ridicase între frunte şi creştet ca o găluşcă.
17
—Ah, Moser! se minună Costache cu vocea lui piţigăiată. Azi întîlnesc
numai oameni însemnaţi la făptură. De mult nu te-am mai văzut atît de
frumos la chip. Iar gogoaşa aia care ţi se ridică pe căpăţînă ca un cep de
butoi îţi aduce un aer trufaş…
—Nu rîde, domnule! îl întrerupse hangiul, ale cărui buze se mişcau
parcă strepezite de măcriş. Azi mă aflu eu într-o stare jalnică, dar mîine poţi
cădea domnia-ta sub ceva pocinog. D-aia nu-i bine să ne bucurăm de
durerile altora.
—Ai supărări? se interesă Caravană grijuliu.
—Nu, nu supărări, ci numai unele dureri ale trupului. Şi toată chestia
mi se trage de la un muşteriu. Unul Clement. Picase la han ieri cam pe la
prînz. Ţoalele ponosite, faţa nu tocmai aleasă şi gloaba de sub el m-au făcut
să-l privesc fără interes. Păguboşi din ăştia mişună peste tot. Trag pe la
hanuri fără un chior în pungă. După o săptămînă, ori le tăbăceşti spinarea,
ori spui: „Să fie pomană pentru morţi!” Mă uit lung la el şi zic: „Meştere,
vezi-ţi de drum!” Zice: „Drumul meu e numai pînă aici, la Trandafirul
Galben.” Zic: „Vezi să nu fie ultimul. Eu am obiceiul să răsucesc bunătatea
de gît ăluia care mă păgubeşte”. Omul nu răspunde, însă bagă mîna în
buzunar şi scoate opt ducaţi de aur. Mă lasă o vreme să mă uit la ei cum se
uită şarpele la broască, apoi îi ascunde. Grăiesc: „Domnule, poruncesc
îndată să-ţi ducă armăsarul în grajd, iar dacă vrei să stai la noi o lună sau
două…” „Lasă!” mă întrerupse el. „Pentru găzduire îţi plătesc separat.
Chestia e dacă vrei să cîştigi ăi opt ducaţi.” Fac eu cam nătîng: „Domnule,
dacă nu-mi ceri în schimbul lor să omor jumătate din populaţia Sibiului,
dacă nu-mi pretinzi să mă spînzur cu propria-mi cingătoare, dacă nu
doreşti să dau foc hanului, nu văd ce m-ar împiedica să te ascult.” „O, nici
vorbă despre astfel de cazne! zice el. Vreau doar să mi-l aduci aici pe
domnul Costache Caravană. Am o treabă cu domnia-sa.” Mă ia gura pe
dinainte şi-i spun: „Domnul Costache soseşte mîine la Sibiu alături de
măria-sa principele Mihai”. „Ştiu, zice el, dar eu vreau să-l întîlnesc cel
tîrziu mîine dimineaţă în zori.” I-am luat cei opt ducaţi şi am trimis un
cîrstos după domnia-ta. Opt ducaţi! Cîştigul hanului pe o lună. O asemenea
afacere trebuia cinstită. Aşa că am intrat în pivniţă cu ceilalţi cîrstoşi. Cînd
am ieşit de acolo, opintindu-ne vocile în cuvioase imnuri, muşteriii se
ospătau fără să ne simtă lipsa. Apoi am tăbărît peste ei, mînaţi de cucernice
imbolduri. Mie îmi picase în faţă unul mărunţel. O jumătate de om. O
stîrpitură. Un slăbănog ca o ciuşcă uscată. Îi ard una cu piciorul de masă
ce mi se nimerise în mînă, dar stîrpitura sare ca un titirez şi nimeresc
alături. Mai dau o dată, însă tot fără folos. Apoi dă el cu pumnul şi simt
cum îmi cade tavanul în cap. De mirare, m-a apucat behăiala. Mă scol, îl
iau de piept şi-mi aleg din ochi un perete de care să-l sleiesc. Dar jumătatea
de om se strecoară cu umărul sub mine, mă prinde cu mîinile pe după gît şi
18
mă aruncă peste cap cît colo. Taman pe mine, care ologesc un catîr dintr-
un pumn.
—Şi Clement unde-i? întrebă Costache, stăpînindu-şi rîsul.
—Pe Sfîntul Pancraţiu! se lumină hangiul amintindu-şi de bogatul client.
Drept înainte, pe coridor, domnule. A treia uşă pe stînga. Numai de o mai fi
rămas întreg după hărmălaia de aseară.
—Ia te uită! exclamă Costache cînd dădu cu ochii de fostul călugăr. Oare
să te fi apucat dorul de mine sau de Zambilica?
—Nu, domnule, grăi acesta cu mare blîndeţe. Domnia-ta ai fi ultimul
dintre oamenii asupra cărora aş cugeta cu plăcere.
—Frumos răspuns, Clement! surîse grăsunul. În zilele noastre sînt puţini
cei ce spun ce gîndesc. După întîlnirea de anul trecut, cînd am avut cinstea
să te dobor de pe Stînca Diavolului cu un foc de pistol, sînt sigur că nu ai
chemări de dragoste pentru mine. Te rog să mă ierţi! Hm! Vreau să zic în
privinţa pistolului. Ţintisem la piept fără să ştiu că purtai nişte zale. Poate
mă socoţi cumva păgubit şi ai dori să mai încercăm o dată fără zale. Dacă e
aşa, pistolul meu va repara ponoasele de atunci.
—Vai, vai, domnule! se tîngui fostul călugăr. Îţi arde de şagă, chiar dacă
nu-i vremea potrivită. Sînt grăbit.
—Nimic mai uşor decît să-ţi iei tălpăşiţa.
—Asta nu. Am făcut drum lung pînă aici, tocmai pentru a te întîlni.
—Da, da, spuse Costache gînditor. Cred că ai temeiuri adînci dacă ai
risipit atîta aur pentru asta. Ducaţii nu cred că se înghesuie prea tare în
punga unui biet călugăr. De ce nu ai venit la Alba-Iulia?
Clement surîse.
—Fiindcă nu sînt de ajuns de nătărău. La Alba-Iulia mi-aş fi riscat viaţa.
Nu zîmbi, domnule! Ştiu eu ce spun.
—Poate, dar nu înţeleg. Noi nu prea avem ce ne spune.
—Crezi? La Alba-Iulia aş fi avut prilejul nefericit să-l întîlnesc pe Zablije,
sau chiar pe Samuel.
Auzind numele celor doi, Caravană îşi înfrînă o tresărire. „Ce căutau oare
aceşti oameni în Alba-Iulia? Cu siguranţă că nu lucrări tocmai curate. Unde
apar ei, se iscă necazuri. Dacă acest călugăr a cheltuit opt ducaţi pentru o
întîlnire cu mine, greşesc să cred că a făcut-o numai de dragul de a mă
vedea cît sînt de frumos în şaua Zambilicăi. Unul ca el adună greu opt
ducaţi şi se desparte şi mai greu de o astfel de sumă. Deci e limpede că
urmăreşte un cîştig. În rest, rămîne să aflăm.”
—Înseamnă că te fereşti de Zablije şi de Samuel, zîmbi Costache.
—Ca de foc, domnule.
—Curios! Ştiam că eşti omul de încredere al lui Zablije.
—Am fost.
—Dar ce caută cei doi în Alba-Iulia?
19
—Păi tocmai asta aş vrea să-ţi spun.
—Atunci, dă-i drumul.
—Ar mai fi un amănunt, domnule.
—Care?
—Vreau plată bună.
—Pentru atîta lucru?
—Pentru atîta, şi zău că merită! Viaţa lui Mihai-vodă se află azi la mare
cumpănă.
—Viaţa principelui? încremeni Costache.
—Aşa cum ai auzit, domnule. Azi stă în puterea mea să o apăr dacă voi fi
bine plătit. Apoi, dovedindu-li-se vinovăţia, Zablije şi Samuel vor cădea în
mîinile voastre.
—La naiba! îngînă Costache precaut. De ce nu ai rămas în cîrdăşie cu
Zablije? După cîte ştiu, pe vremea cardinalului Andrei aţi lucrat numai
împreună.
—Adevărat! L-am slujit, şi de fiecare dată m-am ales cu mai nimic.
Zablije e lacom. În loc de asociat, m-a făcut majordomul său. După cum
vezi, sînt un om sărac şi vreau să profit măcar acum. O ocazie ca asta nu-
mi pică de două ori în viaţă.
„Nu cred că minte o iotă, socoti Caravană. Iar dacă stau să mă gîndesc
bine, între ceea ce spune Clement şi năzăririle lui Sile Adormitu ar fi o
legătură. Înseamnă că el a văzut limpede şi nu era atît de afumat pe cît am
crezut. Dar Sile susţinea că Zablije s-ar fi aflat în tovărăşia lui Cae Indru.
Totuşi, prietenul meu nu a părăsit aseară palatul princiar. Asta înseamnă
că însoţitorul lui Zablije era un bărbat care aduce la chip cu Indru.!”
—Spune-mi suma!
—Uşor, domnule! bombăni Clement. Nu mă lua iute tocmai acum, cînd
încerc o lucrare chibzuită. Sînt opt zile de cînd l-am părăsit pe Zablije, care
nu era un stăpîn bun, dar nici rău. Pentru slujba pierdută vreau o sută de
ducaţi.
—S-a făcut, aprobă Costache nerăbdător. Altceva?
—Poate nu ştii că viaţa mea stă în cumpănă de cum am intrat în
legătură cu domnia-ta. Cred că taina aceasta mă poate duce la pierzanie.
Va trebui să fug departe de aici. M-am gîndit să merg la Praga, unde am
ceva cunoscuţi, dar drumul e lung, iar acolo printre străini, eşti pe jumătate
îngropat in mizerie. Cunoscuţii nu vor să ştie de tine dacă eşti sărac. D-aia
ziceam că măcar două sute…
—Îi vei avea.
—Apoi, binele pe care i-l fac lui Mihai-vodă trebuie răsplătit atît pe
pămînt, cît şi în cer. Aşa că măcar o sută…
—Ascultă, Clement! se înfurie Costache. Dacă te mai lungeşti la vorbă,
cred că se aranjează şi chestia cu cerul, chiar mai degrabă decît crezi. Mie
20
spune-mi suma cu toptanul şi nu te mai învîrti în jurul cozii!
—Prea bine, domnule! consimţi fostul călugăr, fără să fie impresionat de
mînia lui Costache. Cinci sute de ducaţi ar fi tocmai suma…
—Aşa mai merge, aprobă Caravană, socotind că nu e cazul să-l sperie.
Aştept să vorbeşti. De va fi cu folos, primeşti aurul chiar azi.
Precaut, Clement deschise uşa pentru a se încredinţa că sînt singuri,
apoi începu să povestească despre tîrgul dintre Zablije şi Samuel. Cînd
isprăvi, celălalt fluieră uşor.
—Eşti sigur de tot ce-mi spui? zise privindu-l adînc.
—Absolut, domnule Caravană. În noaptea aceea am ascultat la uşa lui
Zablije.
—Mda! Parcă ai un cal bun.
—Am.
—Atunci, nu mai rămîne decît să te îmbraci. Mergi cu mine la Alba-Iulia.
—Nici în ruptul capului! se împotrivi fostul călugăr.
—Ţi-e frică de cei doi?
—De ei şi de alţii. Oamenii lui Sigismund şi ai lui Ieremia Movilă mă vor
căuta şi în gaură de şarpe. Dacă voi fi văzut alături de voi, se va şti că am
lucrat împotriva lui.
—Îmbracă-te fără grijă! te voi apăra de orice neajunsuri.
—Nu, domnule! se împotrivi Clement. Mie îmi dai ducaţii acum, aşa cum
mi-ai promis. Ştiu că mă vei apăra azi, dar eu nu de ziua de azi mă tem, ci
de cea de mîine. Aşa că, mă încred în cuvîntul domniei-tale şi aştept
ducaţii.
—Păi asta şi vreau, nătărăule! Mergem chiar acum la marele negustor
Izu Klein, care mă va împrumuta de cinci sute de ducaţi. Şi să ştii că vei fi
de două sute cincizeci de ori mai bogat decît mine, fiindcă toată averea mea
se ridică la două monezi de aur. Dar, fiecare cu norocul lui. Şi să nu mai
lungim vorba. De la negustor pornim împreună la Alba-Iulia. Dacă ce mi-ai
spus se dovedeşte întocmai, eşti liber în clipa următoare. Cred că şi tu ai
gîndi la fel. Pe încredere nu se fac astfel de afaceri.
Un sfert de ceas mai tîrziu, Clement şi Costache intrară în prăvălia
marelui negustor sibian.
*
O sanie sprintenă, trasă de cai focoşi, aluneca pe drumul dintre Alba-
Iulia şi Sibiu. Trei sute de călăreţi, oşteni după straie şi arme, formau alaiul
cuvenit unor înalţi demnitari. Zăpada, groasă de vreo două palme,
îngheţase peste noapte. Dar cînd ieşi soarele, scoarţa ei se transformă într-o
oglindă uriaşă, a cărei putere fulgera ochii drumeţilor. Bărbaţii din sanie
discutau despre fără grabă. Cel din dreapta, mai vîrstnic, era Mihai,
principele Transilvaniei şi al Ţării Româneşti. De sub cuşma lui, dată pe
21
spate şi împodobită cu pene de cocor, părul cărunt pe la tîmple se revărsa
aspru, a neorînduială, după cum adia vîntul. Fruntea înaltă, brăzdată de
cute adînci, arăta pragul de toamnă al vieţii principelui. Din vreme în
vreme, cutele se adunau între ele ca la sfat de taină. Umerii largi, prinşi
într-o bundă albastră, se ghiceau rotunzi şi puternici. Ochii, uşor obosiţi de
neodihnă, urmăreau frumosul peisaj parcă absenţi. Însoţitorul său, mult
mai tînăr, nu purta pălărie sau cuşmă, sfidînd frigul cu harurile vîrstei.
Părul bogat, căzut pe frunte, dăruia chipului frumos, cu linii moi şi
prelungi, un aer de adolescenţă. Ochii molateci, uşor adormiţi, contrastau
vizibil cu tinereţea sa. Înalt peste limita obişnuită, spătos ca şi tovarăşul
său, tînărul avea totuşi ceva aparte. Braţe lui zdravene se încheiau parcă
din greşeală cu palme şi degete delicate ca ale femeilor. De sub pelerina
uşor dată într-o parte ieşea la iveală un brîu de piele, în care şedeau înfipte
şapte cuţite. Omul era Cae Indru.
—Frumoasă vreme, nepoate; exclamă principele, mare iubitor de iarnă
aspră. Mi-ar fi plăcut să facem o vînătoare prin pădurile Apusenilor. Cred
că nu sînt multe locuri în lume atît de bogate în vînat. Din păcate, vremea
nu ne îngăduie asemenea desfătare. Iată că sînt aproape patru luni de cînd
am unit Transilvania cu Ţara Românească şi n-am prins încă răgaz de
linişte.
—Şi nu vom prinde nici în viitoarele patru, zîmbi Cae. Unirea românilor
din cele două ţări e ca un tăciune aprins în ochii unor vecini. În vară,
Curtea Imperială din Praga nu s-au opus planului nostru de cucerire a
Transilvaniei. Acum, solii împăratului ne pretind să părăsim principatul şi
să-l lăsăm în seama comisarilor imperiali.
—Aşa este! încuviinţă Mihai-vodă. Mi-ar place totuşi să nu vorbim azi
despre aceste lucruri. Mîine seară vom face sfat de taină. Mîine… Dar ce
văd?
În zare se mişcau cu repeziciune cîteva puncte. Curînd, acestea
crescură, dovedindu-se a fi trei călăreţi aprig întinşi la drum.
—Cel din frunte pare a fi Costache Caravană, murmură principele. Îl
recunosc după năstruşnicul său armăsar. Mare mirare! Pe Costache îl
credeam în suita noastră.
—Aşa ar fi trebuit, răspunse Indru. Ştiu că aseară a primit o scrisoare de
la un prieten din Sibiu. Socot că era ceva grabnic, fiindcă a plecat acolo în
toiul nopţii, fără a ne da de veste. Abia la ziuă am aflat. Îmi îngăduiţi să
stau de vorbă cu el cîteva clipe?
—Cu dragă inimă.
Sania se opri în mijlocul cîmpiei. Costache îl salută de departe pe Mihai-
vodă, apoi se trase la adăpostul calului, alături de Cae Indru.
—Ce veşti, prietene? întrebă tînărul, mirat de purtarea lui Caravană.
—Proaste. S-a urzit un complot împotriva principelui? Calul tău văd că e
22
slobod lîngă Chirilă. Va trebui să încaleci. Prezenţa ta la Alba-Iulia e mai
mult decît necesară. Toarnă-i o minciună lui vodă şi grăbeşte-te.
Auzind astfel de vorbe, Indru simţi parcă un cuţit în inimă şi se înnegură
la chip doar o clipă. Apoi se reculese şi se lumină printr-un zîmbet frumos,
iar cînd ajunse lîngă sanie, faţa îi radia de fericire.
—Pari vesel, nepoate, observă principele privindu-l atent.
—Adevărat, doamne! grăi tînărul cu prefăcută bucurie. Costache m-a
vestit adineauri că fratele meu Dumitraşcu mă aşteaptă la Alba-Iulia.
—Zău? A aflat Caravană asemenea lucru tocmai la Sibiu?
Cae simţi ironia, dar se prefăcu a nu pricepe şi îngăimă:
—Măria-ta, pe Dumitraşcu nu l-am văzut de opt ani. V-aş cere
îngăduinţa să mă întorc din drum.
Principele îşi reţinu o exclamaţie de mirare, iar vorbele lui sunară destul
de liniştit.
—Mda! Nepotul nostru Dumitraşcu dă în sfîrşit ceva semne de viaţă. Sînt
opt ani de cînd n-am mai auzit nimic despre el. Aleargă, dragul meu!
Aleargă să-ţi vezi fratele! Mîine va fi o plăcere să-l întîlnesc. Păcat că azi nu-
mi pot îngădui asemenea desfătare.
Cae se îndepărtă îngîndurat. În ultimele cuvinte ale lui vodă stăruia o
aluzie fină la faptul că şi el ar fi putut amîna cu o zi întîlnirea de la Alba-
Iulia. Îşi cunoştea bine unchiul şi ştia că e greu să-l păcăleşti. Glasul
puternic al principelui îl scutură din gîndurile acelea.
—Domnule Chirilă, pofteşte în sanie!
În vreme ce Cae, Costache, Sile şi Clement îşi struneau caii la drum
întins, Chirilă Zece Cuţite încercă să ghicească adevăratul motiv care îl
întorsese din drum pe Indru. Dar nu numai Chirilă îşi punea astfel de
întrebări, ci şi Mihai-vodă. El intuise prefăcuta veselie a tînărului.
„Cae nu m-ar fi părăsit în această călătorie pentru nimic în lume, gîndi
el. Cred că s-a întîmplat ceva. Peste tot vede numai primejdii asupra vieţii
mele. Dacă s-a întors din drum, înseamnă că sînt unele temeiuri mai
puternice decît întîlnirea cu Dumitraşcu. Asta ar fi amînat-o cîteva ceasuri.
Iar grăsunul Costache, care de obicei abia aşteaptă să ne povestească vreo
păţanie hazlie, s-a ferit de sania noastră. Apoi, toată povestea e cusută cu
aţă albă. Ce zor are Costache să-l însoţească pe Cae la întîlnirea cu
Dumitraşcu? Mai degrabă cred că s-a întîmplat ceva rău la Alba-Iulia.”
Se apropia ceasul prînzului. Soarele căpătase puteri. Zăpada îşi mai
pierduse din asprime. În zare se profilau turnurile cetăţii Sibiului. Alături
de principe, Chirilă Zece Cuţite părea adîncit în contemplarea frumosului
peisaj. Doar încruntarea sprîncenelor îi dezminţea starea. Era un tînăr
înalt, cu linii aspre în colţurile gurii, cu faţa severă, chiar dacă ochii
strălucitori îi aduceau ceva căldură.
*
23
Ceata călăreţilor, condusă de Cae Indru intră ca o furtună în Alba-Iulia.
Cîteva minute mai tîrziu, cei patru descălecară în faţa peronului mare al
palatului princiar. Cîţiva slujitori grăbiră a prinde caii, în vreme ce Indru,
Costache şi Sile năvăliră spre uşă. Dar cînd ajunseră aproape de ea, le ieşi
înainte căpitanul Jager, comandantul gărzilor palatului.
—O clipă, domnilor! zise acesta, mirat că-i vedea acolo tocmai cînd îi ştia
în altă parte.
—N-avem vreme, Jager, grăi aspru Cae. Aici se săvîrşeşte un complot. Ia
măsuri să nu iasă nimeni din palat fără ştirea mea! Iar omul acesta – arătă
cu mîna spre Clement – să rămînă sub pază!
—Aţi aflat despre complot? se minună căpitanul.
Auzindu-i cuvintele, Indru rămase o clipă înlemnit la capătul scărilor
interioare. Apoi veni încet spre comandant, şi-l privi în faţă.
—După vorbele rostite, înseamnă că ştii şi domnia-ta.
—Ştiu, zîmbi Jager. Ba mai mult: am îndepărtat orice primejdie. Mă mir
totuşi cum de aţi putut să aflaţi despre complot în drumul vostru către
cetatea Sibiului. Dacă mi-aţi putea da unele lămuriri…
—Altă dată, căpitane. Acum, eu aştept lămuriri.
—Prea bine, domnule! se înclină comandantul. Poate să fi trecut două
ceasuri de la plecarea principelui spre Sibiu, cînd a venit la mine un oştean
să-mi spună că v-aţi întors din drum. E drept că ştirea m-a descumpănit,
dar cum nu aveam căderea a vă cere lămuriri, l-am slobozit, cătîndu-mi de
treburi. O jumătate de ceas mai tîrziu, un alt oştean din paza coridoarelor
care duc la apartamentele princiare veni la mine într-un suflet. „Căpitane,
mi-a zis el, înălţimea-sa Cae Indru vă pofteşte grabnic în odaia de noapte a
măriei-sale Mihai… Dar…” îngăimă el. „Dar ce?” „Domnule, grăi oşteanul,
precaut, nu ştiu dacă se cade. Parcă e ceva necurat la mijloc. L-am zărit
doar o clipă, însă cred că nu ar fi el. Parcă are alt aer, iar cele două cute din
colţurile gurii nu-i puteau apare peste noapte.” „Pe cine l-ai zărit doar o
clipă?” „V-am spus, domnule. Pe cavalerul Cae Indru.”
Mi-a venit să rîd, socotindu-l nătărău pe oştean. Apoi am pornit
împreună. Cînd am deschis uşa odăii, n-am avut nici o îndoială că n-ai fi
domnia-ta. Ţineai un pistol în mînă, iar pe duşumea, cu faţa în jos, şedea
culcat un bărbat voinic. „Eşti căpitanul gărzilor?” m-a întrebat cel care
semăna la chip cu domnia-ta. „O ştii la fel ca şi mine” am rîs, convins că-i o
glumă. „Abia acum ştiu”, s-a încruntat omul acela.
După aceea s-a întors către bărbatul de pe duşumea şi i-a poruncit,
năucindu-mă cu totul: „Scoală-te, Zablije! Eşti în mîinile gărzilor palatului
princiar.”
Zic: „Domnule, de n-am ceva slăbiciuni la lucrările minţii, atunci cu
siguranţă că ar fi cazul să-mi daţi unele lămuriri, fiindcă altfel, gîndurile
mele o iau razna. Pînă în clipa asta nu am priceput o iotă din tot ce se
24
petrece aici.
A rîs auzindu-mă, apoi mi-a grăit: „Numele meu e Dumitraşcu. Sînt
nepotul lui Mihai-vodă.”
Vorbele lui m-au făcut să-l privesc adînc. Oşteanul cu ochii mai
sprinteni decît ai mei avusese dreptate. Bărbatul din faţa mea arăta sărit
peste vîrsta voastră. Iar cele două cute adînci din colţurile gurii, ştiam că vă
lipsesc. M-am bîlbîit rău cînd i-am spus: „Domnule, dacă susţii că eşti
nepotul principelui, n-am nici un motiv să nu te cred, mai ales că aduci atît
de mult la înfăţişare cu înălţimea-sa Cae Indru.”
Zice uimit: „Cae Indru? Am auzit despre acest nume pomenit cu respect
pe la curţile regale din Europa. Se spune despre el că ar fi cel mai mare
spadasin din cîţi se cunosc azi. Dar lumea mai înfloreşte cîteodată. Se zice
că are nişte cuţite pe care le aruncă atît de dibaci, încît nimeni nu l-a văzut
greşind o ţintă. Că e şiret ca vulpea şi adînc la chibzuială ca bătrînii
înţelepţi. Din păcate, n-am avut plăcerea să-l cunosc. E drept că fratele
meu mai mic îmi seamănă la chip şi la statură, însă…
„Păi tocmai asta e, l-am întrerupt eu. Domnul Marcu nu mai poartă
acest nume de vreo opt ani, folosindu-l pe cel de Cae Indru.
A fost rîndul lui Dumitraşcu să rămînă încremenit de uimire. Tresărirea
domniei-sale s-a arătat atît de mare, încît l-am crezut. Cînd şi-a revenit, mi-
a zis cu o voce schimbată: „Iată că te-ai dumirit în privinţa mea. A mai
rămas doar să-ţi lămuresc prezenţa noastră aici. Te rog să iei aminte la tot
ce vei auzi, fiindcă vreau ca vorbele mele să ajungă la unchiul nostru. În
ultimele două luni am locuit la Iaşi, ca musafir al lui Ieremia Movilă.
Fusesem recomandat acolo de către Sigismund Báthory, fostul principe al
Transilvaniei. M-am bucurat de multă atenţie şi cinstire. Ieremia şi
Sigismund îmi aminteau adesea că se lucrează pentru aşezarea mea în
scaunul de domnie al Ţării Româneşti. Vorbeau cu mine deschis, ştiind că
în urmă cu opt ani mă arătasem potrivnic unchiului meu. Atunci aş fi dorit
scaunul de domnie, dar acum nu mă atrage, atîta vreme cît acolo e stăpîn
Mihai-vodă, care s-a dovedit un mare general al timpului nostru. M-am
prefăcut a le arăta recunoştinţă, fără să le dezvălui gîndurile mele, fiindcă
intrasem la bănuială. Era limpede că urmăreau un complot. Cei doi,
împreună cu solul Poloniei, contele Taranowski, îmi arătau o simpatie atît
de siropoasă, încît am simţit că mă vor unealta lor împotriva lui Mihai-vodă.
Acum zece zile mi-au promis din nou scaunul de domnie al Ţării Româneşti
şi chiar al Transilvaniei, cu condiţia să ajut la asasinarea unchiului nostru.
Am acceptat, arătîndu-mă bucuros. Atunci a apărut un oarecare Samuel,
bărbat distins şi ager la minte. El mi-a spus că aduc la chip cu cineva
dintre mărimile de la Alba-Iulia şi că nu am altă sarcină decît a intra cu
Zablije în palatul princiar.” „Totuşi, nu înţeleg”, am replicat eu. „Răbdare,
domnule!” zîmbi Dumitraşcu. Vezi borcanul acela de pe masa de noapte a
25
principelui?” „Da”. „În el sînt nişte leacuri.” „Leacuri? rîse el. Or fi fost
căpitane. Adică mai sînt şi acum, numai că otrava turnată acolo de Zablije,
în loc să tămăduiască, ucide.” „Glumiţi?” „Nu prea, domnul meu. Dacă ai la
îndemînă un animal care nu-ţi face prea mare trebuinţă, putem încerca
leacurile acestea.”
L-am lăsat pe Zablije sub pază bună şi am ieşit în spatele palatului,
unde ţineam nişte porci pentru hrana gărzilor. Am ales un porc voinic şi i-
am dat mîncare amestecată cu o linguriţă din conţinutul borcanului. Vreun
sfert de ceas animalul se arătă la fel de vioi şi de pofticios. Eram pe punctul
de a-i spune domnului Dumitraşcu să-mi dea altă lămurire pentru prezenţa
lui în odaia princiară, cînd porcul se opri brusc din mişcări, iar după o clipă
a căzut ca trăsnit. Abia în momentul acela am înţeles bine toată grozăvia
situaţiei. I-am propus domnului Dumitraşcu să intrăm în palat, amintindu-
i că va avea o frumoasă întîlnire cu voi. M-a refuzat zîmbind trist, arătîndu-
se dintr-o dată grăbit. Ne-am strîns mîinile şi am îngăimat unele mulţumiri,
dar nu le-a luat în seamă, ci m-a întrerupt. „Căpitane, ai putea să mă
îndatorezi cu un cal bun?”
Zic: „Domnule, ar fi mult prea puţin faţă de cît vă datorăm.”
Zice: „Stai, că nu e totul! Mi-ar mai trebui doi ducaţi. La ceasul acesta
sînt atît de strîmtorat, încît nu mă pot lipsi de ei.” „Vai, domnule! m-am
necăjit eu. Poate vreţi să ziceţi o sută, şi tot ar fi prea puţin. Întîmplarea
face să dispun de această sumă, cu care vă stau la dispoziţie.” „Nu, nu! se
împotrivi el. Doi ducaţi îmi ajung.” „Aşa să fie, domnule! m-am învoit eu.
Totuşi, nu înţeleg un lucru. Dacă îmi cereţi un cal, cu ce aţi călătorit pînă
aici?” „Aşa e! rîse el. Uitasem. Am venit cu o trăsură condusă de Zablije. O
găseşti la hanul Pivniţa Şardului.” „Dar ea vă aparţine acum.” „Crezi? Pe
unde voi trece eu, trăsura nu-mi foloseşte. Va trebui să mă grăbesc, fiindcă
viaţa mea a intrat în mare pericol. Ieremia şi Sigismund nu au nevoie de
martori la această afacere necurată, ca să nu mai vorbim despre
răzbunare.” „Rămîneţi aici, domnule. Aici veţi fi ferit de primejdii.” „Ştiu, dar
nu pot. Unele interese mă cheamă grabnic în altă parte. Şi aşa am întîrziat
destul la curtea din Iaşi.”
I-am dat un cal din grajdurile princiare şi doi ducaţi de aur. Era tot ce
puteam face pentru el.
—În ce parte a plecat? se interesă Cae Indru.
—Asta pot să v-o spun fără greşeală, fiindcă l-am însoţit pînă dincolo de
Mureş, pe drumul care duce către Blaj. M-am simţit onorat să-l conduc
pînă acolo.
Cae le făcu semn celorlalţi să-l aştepte şi porni spre odaia lui. Cînd
ajunse acolo, căzu în genunchi şi bolborosi:
—Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai ferit a ridica mîna împotriva fratelui
meu!
26
Văzîndu-se sub paza oştenilor, fostul călugăr cătă cu teamă spre
Caravană. Dar aceasta se risipi iute, fiindcă rotofeiul cavaler îi strigă
prietenos:
—Clement!
—Aici, domnule.
—Mi se pare că la hanul Pivniţa Şardului s-ar afla o trăsură fără stăpîn.
—S-ar putea, răspunse acesta într-o doară, însă nu văd legătura…
—În schimb, o văd eu. Mergi cu oşteanul acesta şi pune stăpînire pe ea!
Dacă peste două ceasuri mai eşti în Alba-Iulia, s-ar cuveni să mă
răzgîndesc. Şi poate o voi face.
—N-am să vă dau acest prilej, domnule.
Cîteva minute mai tîrziu, Cae Indru reveni lîngă prietenii săi. Pe faţa lui,
parcă dăltuită frumos, nu se putea citi nimic din marile frămîntări prin care
trecuse.
—Prieteni, să-i mulţumim cerului că totul s-a isprăvit cu bine, grăi
bucuros tînărul cavaler.
—Hm! făcu rotofeiul Costache. Să-i mulţumim, chiar dacă ne aşteaptă o
goană îndrăcită. Hora abia acum porneşte.
—Nu pricep, se miră Cae.
—Te cred. Ce nu ştia Dumitraşcu, ce nu ştiţi voi, ştiu eu. Samuel s-a
aflat sau se mai află în Teiuş, la hanul Lumina Zorilor. Acolo şi-a dat
întîlnire cu Zablije.
—Samuel? murmură Cae. Ah, omul acesta e prea şiret ca să nu-şi fi luat
zborul! Dar nici noi nu sîntem chiar de lepădat. Pe cai, prieteni!
Vremea căzuse dincolo de amiază. Soarele, blînd, zîmbea călduţ pe
fiecare streaşină. Stropii de apă cădeau molcom de pe acoperişuri, în
cadenţa unui cîntec plăcut. Fumul ieşea din coşuri în caiere mari, ce se
subţiau vizibil, ca şi cînd fusul purtat de mîini nevăzute ar fi cărat din el cu
toată nădejdea.
27
Capitolul 3
n vreme ce Dumitraşcu se îndepărta pe drumul Blajului, un călăreţ
Î intră grăbit în curtea hanului Lumina Zorilor, din tîrgul Teiuş. Cîteva
minute mai tîrziu, străbătu sala cea mare de la parter, sări cîte trei
trepte deodată pînă la primul etaj şi deschise uşa unei odăi frumoase, fără a
mai ciocăni, aşa cum s-ar fi cuvenit. Locatarul încăperii, un bărbat înalt şi
spătos, cu părul negru despărţit în cărare, cu ochii verzi şi faţa palidă, nu
era altul decît Samuel, conducătorul complotului de la Alba-Iulia.
—Ei tinere! grăi el fără să ridice vocea. Nu-mi plac oamenii care dau
buzna.
—Nici mie, domnule, răspunse flăcăul. Numai graba m-a făcut să uit
buna rînduială. Aşa cum mi-ai poruncit, i-am aşteptat pe Dumitraşcu şi
Zablije cam la jumătatea drumului dintre Alba-Iulia şi Teiuş. Mă
ascunsesem frumos în pădure. Dibăcisem un loc de unde vedeam pînă
departe, fără a putea fi zărit de cine ştie ce trecători. Acum mai bine de un
ceas eram tocmai pe punctul de a ieşi din ascunzătoare, fiindcă se iviseră
doi călăreţi care semănau cu cei aşteptaţi. De departe, mi s-a părut totuşi
că unul dintre ei poartă haine de oştean. M-am ferit a ieşi la vedere, şi bine
am făcut. La puţină vreme, călăreţii au ajuns în dreptul meu, făcîndu-mă
să mă minunez. Unul era domnul Dumitraşcu. Dar al doilea, fără putinţă
de tăgadă, purta o frumoasă îmbrăcăminte de căpitan. Cît despre sfinţia-sa
părintele Zablije, nici pomeneală. Ceva mai încolo, călăreţii au cotit spre
dreapta, mistuindu-se pe drumul din pădure ce duce spre Mureş. Mi-am zis
că nu strică să mai zăbovesc puţin, în credinţa că s-ar putea să apară şi
sfinţia-sa. Apoi, nu cred să fi trecut un sfert de ceas, cînd l-am zărit pe
căpitan întorcîndu-se singur spre Alba-Iulia. Atunci mi s-a năzărit că ceva
nu ar fi în regulă şi m-am grăbit încoace.
Samuel îl ascultă fără să clipească. Doar faţa lui căpătă mai multă
paloare.
—Dumitraşcu era cumva priponit în lanţuri?
—Nu, domnule. Mai degrabă cred că cei doi discutau amical.
—Bine, mulţumesc! Adună oamenii! Trebuie să părăsim hanul înainte de
a se împlini un sfert de ceas.
„Iată, socoti Samuel, toată afacerea asta pare să ia o întorsătură urîtă.
Oare ce să fie la Alba-Iulia? Dacă stau să mă gîndesc bine, cred că o
trădare din partea lui Dumitraşcu. Doar el a părăsit liber cetatea. Zablije o
fi căzut în mîinile gărzilor, sau chiar mai rău. Dar acum nici nu poate fi
vorba să mă interesez de cele petrecute în palatul princiar. Mai degrabă
28
trebuie să pun distanţă mare între mine şi Alba-Iulia. Dacă cei de acolo au
aflat de încercarea noastră, înseamnă că vor veni să mă caute. Mă mir că
nu au făcut-o pînă acum. Ce-i drept, Dumitraşcu nu ştie desre prezenţa
noastră aici, însă prevederea e mama înţelepciunii. Mai ales că ştie Zablije.
Dacă nu e mort, s-ar putea să vorbească despre mine. Deci, nu e timp de
pierdut.”
Cînd ieşi din han, cei cinci însoţitori ai săi îl aşteptau, gata de drum.
Caii, odihniţi şi sătui, părăsiră Teiuşul în galop, urmînd vechea calea care
duce la Aiud. Cerul se acoperea treptat şi bătea vîntul. Un vînt călduţ,
prevestitor de furtună. După ce tîrgul rămase mult în urmă, Samuel dădu
ordin de oprire. Însoţitorii îşi domoliră caii, privindu-l miraţi. Dar mirarea
lor crescu şi mai mult cînd îi auziră porunca:
—Voi trei – şi-i arătă cu degetul pe rînd – ţineţi drumul spre Cluj! Iată
cinci ducaţi. Aurul ajunge să vă descurcaţi bine pînă la Suceava. Noi trei
vom veni mai tîrziu în urma voastră. Unele treburi ne fac să mai zăbovim.
Samuel îi urmări cu privirea pînă ce se pierdură în zare.
„Aşa e mai bine, socoti el. Sacrific trei, pentru a salva trei. De fapt, poate
că au norocul să scape de o eventuală urmărire. Hangiul şi slujitorii de la
Lumina Zorilor ştiu că am pornit în această parte. De va fi vreo urmărire, ea
se va face numai împotriva celor trei. Acum a sosit momentul să ne abatem
din drum. Vom trece Mureşul, apoi peste dealuri ajungem în calea Blajului.
Şi mare mirare să nu-l prindem pe Dumitraşcu.
*
Mulţumit peste măsură de întorsătura favorabilă a lucrurilor, fostul
călugăr Clement îşi îngădui un ceas la hanul Pivniţa Şardului. După ce
intră în stăpînirea frumoasei trăsuri, îl cinsti pe oştean cum se cuvine, apoi
ocupă o masă centrală, iar gustările alese şi vinurile de soi nu întîrziară să
apară.
„Grozav e să fii pricopsit! constată fostul călugăr. Doar mişti o
sprînceană, şi se găseşte cineva să te întrebe dacă ai vreo dorinţă. Însă prea
mulţumit nu sînt. Marea mea prostie stă în faptul că am cerut puţin. Cred
că mi-ar fi dat o mie de ducaţi. Dar asta e. Oamenii săraci totdeauna se
sperie de sumele mari.”
În vreme ce Clement filozofa adînc de unul singur, trei călăreţi ieşiră din
Alba-Iulia în goana mare a cailor. Vînt Sălbatec, voinicul armăsar al lui Cae
Indru, o luase mult înaintea celorlalţi. Cu toată vîrsta înaintată, Zambilica
mesteca aprig din picioarele lui nefiresc de subţiri, spre bucuria lui
Caravană.
„Chiar dacă nu ne aflăm în faţă, gîndi el, fiindcă nu s-a pomenit cal să-l
întreacă pe Vînt Sălbatec, poziţia noastră în planul al doilea nu-i deloc
păcătoasă. Iată că Sile Adormitu înoată în urmă, parcă a pagubă.”
29
Vechile păduri din dreapta şi din stînga drumului spre Teiuş arătau
încremenite sub bruma de zăpadă. Cerul căzuse în jos, aplecat greu peste
dealuri.
Văzîndu-i pe călăreţi, hangiul de la Lumina Zorilor ieşi în prag bucuros
de noi oaspeţi. Dar cum cei trei nu se arătau hotărîţi a descăleca,
entuziasmul lui căzu brusc. Încercă totuşi să-i ademenească, pomenindu-le
despre ceva ţuică fiartă care poate ologi un voinic, sau despre minunatele
vinuri de Aiud, ale căror miresme au făcut adesea moarte de om.
La auzul acestora, Cae Indru îşi aminti cu nostalgie de Cristache Mutu,
proprietarul hanului Privighetoarea de Aur, din Bucureşti. El lansase moda
de lăudare a băuturilor şi bucatelor. Dar Cristache era un poet. Fumoasele
lui com paraţii încîntau inima. În această privinţă, hangiul de la Lumina
Zorilor se dovedea un nătărău.
—…ca să nu mai vorbim despre Tămîiosul de Cistei, care-ţi face mintea
chisăliţă, continuă hangiul.
—Ah, nu, nu jupîne! slobozi Cae un hohot mare de rîs. Altă dată poate
să-ţi călcăm pragul, însă nu după aceste asemenea îndemnuri, ce pun pe
goană chiar un muşteriu înrăit.
—Domnule, nu-i vina mea, răspunse omul cam acru. Sînt un hangiu
bun. Cel puţin aşa spune lumea. Dar vezi domnia-ta că nu fiecare se naşte
cu haruri aplecate spre poezie. Ştiindu-mi astfel de lipsuri, acum cîteva luni
am angajat un poet, să mă înveţe a vorbi frumos despre vinuri. Era cam
dezbrăcat, aşa cum au fost totdeauna cei chivernisiţi cu astfel de haruri, iar
trupul său arăta atît de căzut sub păcatul slăbiciunii, încît straiele atîrnau
pe el ca pe un trunchi geluit peste măsură.
Zic: „Domnule, învaţă-mă taina cuvîntului dulce, spre a putea slăvi
creştineştile băuturi!”
Zice: „Jupîne, dă-mi răgaz de întremare trupească. Cel care a spus că
poetul cîntă frumos cînd e flămînd a fost un mare nătărău. Lipsa de hrană
mi-a sleit puterile cugetului.”
Am recunoscut că era un dram de adevăr în cele spuse şi l-am poftit să
se ospăteze cu tot ce aveam mai bun. La o săptămînă, i-au revenit culorile
în obraji. În cea de-a doua, straiele de pe el au început să se întindă. În a
treia, au plesnit pe la cusături. În a patra, arăta ca un cimpoi. În a cincea,
m-a prins teama că o să-i plesnească o doagă.
Zic: „Domnule, poate că a venit vremea…”
Zice: „Jupîne, cine a spus că poetul prea ghiftuit poate să cînte frumos a
fost un măgar. Osînza prea multă mi-a năclăit mintea.”
L-am alungat chiar în ziua aceea, şi iată-mă lipsit de harul cuvîntului
subţire la adresa vinului bun, încheie hangiul cu amărăciune în glas.
—Mda! îşi reţinu Cae un zîmbet. Va trebui să cauţi alt poet. Dar despre
asta vom vorbi altă dată. Acum aş vrea să ştiu dacă nişte călători, sosiţi aici
30
ieri sau azi-dimineaţă, se mai află în han.
—Greu, domnule, foarte greu, răspunse hangiul, cam descumpănit. Şi
ieri, şi azi am primit mulţi călători. Doar dacă vorbiţi cumva despre cei şase
călăreţi care ne-au părăsit, apucînd drumul Aiudului. Nu sînt mai mult de
trei ceasuri de cînd au pornit în mare grabă.
—Cum arăta conducătorul celor şase?
—Uite că nu-mi amintesc, zise hangiul cu viclenie.
Cae scoase un ducat de aur şi grăi cu părere de rău:
—Păcat!
Aruncă apoi moneda în sus, o prinse cu îndemînare şi o ascunse în
buzunar.
—Domnule! făcu hangiul, cam dezamăgit. Aţi mai putea scoate o dată
ducatul acela, pentru a-mi limpezi gîndurile?
—Mai mult chiar; ţi-l dăruiesc.
—Ah, ah, domnule! zîmbi hangiul. Parcă mi s-a luat o pînză de pe ochi.
Omul acela era înalt, spătos, cu ochii verzi, cu părul negru despărţit în
cărare şi faţa palidă.
„Samuel, gîndi tînărul. Va fi tare greu să-l prindem. E şiret ca un vulpoi
bătrîn.”
—A căzut aici ceva zăpadă peste noapte?
—Puţin, dar a căzut.
—Ai putea să-mi arăţi ceva urme ale cailor celor şase? întrebă şi scoase
încă o monedă.
—Fără greş, se învioră jupînul. Caii acestora i-am adăpostit în grajdul cel
mic. Alţi cai nu au mai fost acolo.
Cae sări din şa, vădit interesat. Hangiul îl conduse în faţa grajdului,
socotindu-l cu ceva hibă la minte dacă se interesa de urmele unor cai. Pe
drumul Aiudului treceau zilnic o mulţime de călăreţi, ale căror semne în
zăpadă se învălmăşeau fără noimă. Dar cum îşi primise ducaţii, făcu unele
temenele adînci şi-şi cătă de treburi. Costache Caravană veni aproape de
prietenul său.
—Vezi ceva deosebit în urmele acestor potcoave? îl întrebă Indru.
—Nu prea, recunoscu grăsunul privindu-le cu mare atenţie. În privinţa
citirii urmelor n-aş zice că sînt un nătărău, dar tu şi Ducu cel Iute mă
întreceţi cu mult.
—Chiar nu vezi nimic?
—De! grăi Costache precaut. Parcă ar fi ceva.
—Du-te şi priveşte urmele lăsate de caii noştri!
Caravană porni agale. Cînd reveni, păru la fel de nelămurit. Apoi, ochii îi
străluciră ciudat.
—Pe şalvarii lui Mahomed! Am ghicit. Potcoavele ăstora au cinci colţare,
iar ale cailor noştri – doar trei.
31
—Asta e, prietene! aprobă Indru.
Încălecară şi-şi văzură de drum. Zăpada scîrţîia aspră sub copitele cailor.
Din vreme în vreme, Indru sărea din şa, atent la urmele proaspete. Însă
acestea erau multe şi-l făceau adesea să zăbovească, spre disperarea lui
Costache. După un timp, tînărul dădu semn de oprire undeva între Teiuş şi
Aiud.
—Va trebui să ne întoarcem, murmură Cae preocupat.
—Să ne întoarcem? bombăni Costache. Dar, dragul meu, dacă ne
întoarcem înseamnă să lăsăm baltă această urmărire.
—Nici gînd. Vezi ceva schimbat?
—Ce să văd în asemenea hărmălaie de urme?
—Dacă ai privi cu mai multă atenţie, poate că n-ar fi greu să observi un
lucru de mare însemnătate. În faţa noastră nu se mai află decît trei călăreţi
de-ai lui Samuel.
—Pe toţi dracii! se posomorî Caravană. Să nu-mi spui că ceilalţi şi-au
luat zborul!
—Nu chiar zborul, dar pe aproape. Ajunsesem să pun la îndoială
isteţimea lui Samuel. Doar trebuia să-şi închipuie că va fi urmărit. Abia
acum văd greşeala noastră. Samuel s-a abătut undeva pe altă cale, cu doi
dintre oamenii săi. Pe ceilalţi trei, care se află în faţa noastră fără îndoială,
s-a gîndit să-i sacrifice pentru a se salva el. Numai un prost ar fi apucat un
drum cunoscut de nişte eventuali urmăritori. Samuel nu prea are astfel de
cusururi.
Porniră îndărăt, mult mai încet decît veniseră. După vreo jumătate de
ceas, opriră din nou. Urmele a trei călăreţi ce părăsiseră drumul se vedeau
lămurit în zăpadă şi stăruiau peste cîmp. Se ţinură pe pîrtia lor pînă
dincolo de Mureş, iar cînd ajunseră pe creasta dealului numit prin acele
părţi Zăreşul, faţa lui Cae se posomorî dintr-o dată.
—Ştii ce mă tulbură? îl întrebă pe Costache.
—Ştiu, grăi rotofeiul. Samuel a intrat în drumul Blajului. Acelaşi drum
călcat de Dumitraşcu ceva mai devreme.
—Da, aşa e! Dumitraşcu se află în mare primejdie.
—Poate că da, poate că nu, murmură Costache.
—Adică ce vrei să spui?
—Mă gîndesc la faptul că am putea greşi. Dacă Samuel goneşte acum
spre Cluj?
—Tu ai fi făcut-o, bănuind că vei fu urmărit?
—Nu.
—Atunci, să nu mai vorbim despre asta.
O dată cu sosirea nopţii, în lungul Tîrnavei Mari se porni un vînt aspru,
tăios, ce alungă norii grei, astfel că cerul îşi limpezi faţa şi se ridică înalt ca
în toiul verii. Apărură stele, iar zăpada îngheţată părea căptuşită cu un
32
strat de argint vechi, a cărei sclipire stăruia domoală, calmă. Alungaţi de
ger, puţinii trecători umblau iute pe uliţele Mediaşului. Luminile din spatele
ferestrelor se stingeau pe rînd. Numai la hanul Steaua, luminile multe,
glasurile vesele, ce răzbeau pînă departe cînd se deschidea uşa cea mare,
arătau o seară plăcută. Jupînul Stössel, un sas înalt, slăbănog şi uscat la
chip, avea băuturi bune, mîncăruri alese şi slugi harnice. Vestea despre
curăţenia hanului ajunsese pînă departe, sporindu-i muşterii. Acolo nu
trăgeau numai drumeţii ocazionali, ci şi localnicii, buni cunoscători ai
vinurilor de soi.
Poate să fi fost ceasurile nouă sau zece. Cîţiva cheflii răcneau spornic un
cîntec deocheat. Localnicii îşi aruncau vorbele de duh peste mese. Ceva
femei trupeşe, cu ochii vicleni şi palma grea, îi prosteau de-a binelea pe
nişte drumeţi ageamii. La o masă lăturalnică, un bărbat înalt, cu faţa dulce,
prelungă, cu ochii adînci, gînditori, gusta rar dintr-o pulpă afumată. Peste
îmbrăcămintea de catifea neagră purta o pelerină căptuşită cu piei de vidră.
De sub pelerină ieşea la vedere o spadă cît toate zilele, al cărei mîner, cizelat
cu mare artă, arăta lucrătură de meşter priceput la fineţuri. Înfăţişarea
aleasă, straiele de preţ şi o pelerină atît de scumpă s-ar fi cuvenit să atragă
după ele mîndre bijuterii, foarte la modă pe vremea aceea. Dar falnicul
bărbat era lipsit de asemenea podoabe, chiar dacă în degetul său stăruia un
inel nu prea mare, însă cu o piatră uimitor de frumoasă.
Un ceas mai tîrziu, străinul părăsi masa şi urcă scările de lemn spre
odaia lui. În mersul său nu se vedea grabă, cu toate că pasul îi era hotărît
şi sigur. Doar un ochi atent ar fi remarcat, poate, oboseala ce pusese
stăpînire pe el după un călărit îndelungat. Deschise uşa cu vădită
plictiseală şi tresări. În odaia sa se aflau trei bărbaţi. Unul dintre ei era
Samuel.
—Întră, domnule Dumitraşcu! îl pofti acesta! Iată că lumea nu-i chiar
atît de mare. Nu, nu te întoarce! Pistoalele mele rar bat alături. Iar aceşti
flăcăi zdraveni ştiu să umble elegant cu o spadă.
—A, voi eraţi? zîmbi Dumitraşcu în timp ce închidea uşa. Întreaga seară
am simţit să sînt urmărit. Zău că nu mă aşteptam să fiţi voi. Dar de vreme
ce-i aşa, n-am încotro. Însă trei împotriva unuia nu prea arată a încercare
bărbătească. Mă bucur totuşi că nu sînteţi mai mulţi. Cu trei adversari m-
am bătut de cîteva ori, şi după cum vedeţi, sînt destul de teafăr.
—Te cred, domnule, grăi Samuel fără asprime. În familia voastră nu prea
am întîlnit fricoşi. Din păcate, cu trădătorii nu ne batem, ci îi doborîm fără
milă.
—Trădători? se miră Dumitraşcu. În cazul acesta, nu este vorba despre
mine şi zău…
—Mă tem că este, îl întrerupse Samuel. I-aţi trădat pe Ieremia Movilă, pe
Sigismund Báthory, pe contele Taranowsky, pe Zablije şi pe mine. Cam
33
mulţi, domnule.
—Da, aprobă Dumitraşcu, nu tocmai puţini. Domnia-ta şi Zablije nu
contaţi. Sînteţi doi ucigaşi pe plată. Iar Ieremia, Sigismund şi Taranowski
au dorit să mă facă părtaş la o crimă împotriva unchiului meu. Deci nu
poate fi vorba de o trădare.
—V-au făgăduit scaunul de domnie al Ţării Româneşti.
—Pielea ursului din pădure, zîmbi Dumitraşcu. Mi-au făgăduit ceva ce
nu era al lor, ca să nu mai vorbim despre faptul că Ieremia urmăreşte
scaunul acesta pentru fratele său, Simion Movilă. Deci, iată cine a trădat.
—Dar v-aţi învoit, domnule.
—Sigur. Numai aşa puteam să-l feresc de primejdie pe unchiul nostru şi
să-l fac a înţelege gîndurile lui Ieremia şi Sigismund.
—Înseamnă că nebunia voastră a fost de ochii lumii, zîmbi Samuel
mirat.
—Aşa cred şi eu, surîse Dumitraşcu, fiindcă nu ţin minte să fi avut vreo
astfel de boală. Dar socot că am vorbit destul, zise trăgîndu-şi spada cu un
gest fulgerător.
—O clipă, domnule! îl opri Samuel, fără duşmănie în glas. Viaţa domniei-
tale nu-i ameninţată cu nimic. Aş fi putut să te ucid acum un ceas în grajd,
cînd ţi-ai căutat calul să vezi dacă are destule grăunţe. Eram la un pas de
domnia-ta şi zău că nu ştiu să umblu cu un cuţit bun.
—De ce n-ai făcut-o, întrebă Dumitraşcu surprins.
—Pricini ar fi vreo trei. Întîi, nu prea am ce răzbuna. Din momentul în
care s-a descoperit complotul, nu mai sînt în slujba lui Ieremia şi
Sigismund. Ba mai mult: nici nu-mi trece prin cap să mă întorc în Moldova.
—Înţeleg.
—Nu înţelegi, domnule! zîmbi Samuel. Dacă acţiunea condusă de mine
sfîrşea prin uciderea lui Mihai-vodă, nimeni nu ar fi aflat din ce parte a
venit lovitura.
—Dar ştiam eu.
—Adevărat! Însă domnia-ta nu ai mai fi fost în viaţă la ceasul acesta. Îl
însărcinasem pe Zablije cu o lovitură de cuţit. Acum cînd lucrurile au luat o
altă întorsătură, de ce m-aş răzbuna? Nu am o astfel de fire, mai ales că
nu-mi aduce nici un cîştig. De fapt, nu m-aş fi întors în Moldova, chiar dacă
îmi reuşea lovitura împotriva principelui. M-aş fi mulţumit să trimit acolo
un emisar, cu căpăţîna domniei-tale, care să-mi aducă restul de ducaţi ce
mi se cuveneau. Cei mari şi puternici n-au nevoie niciodată de martori.
—Pricep, se lumină Dumitraşcu. La Iaşi, nu te-ar fi aşteptat nimeni cu
braţele deschise.
—Cam aşa ceva, încuviinţă Samuel.
—Şi care ar fi al doilea motiv pentru care mi-aţi cruţat viaţa? Fiindcă îmi
34
vorbeaţi de vreo trei.
—E o poveste întreagă. Acum şapte ani, domnul Cae Indru, fratele
vostru, m-a iertat într-o împrejurare nefericită. Azi am prilejul să-i întorc
binele. Iar cel de-al treilea stă în prevedere. Dacă sînt urmărit şi prins,
uciderea voastră ar însemna şi a mea. Dacă trăiţi prin bunăvoinţa pe care
v-o arăt, atunci mai sînt speranţe pentru mine. Dar a mai rămas o bagatelă.
Un lucru de nimic. V-aş rămîne îndatorat dacă mi-aţi povesti ce s-a
peterecut azi în palatul princiar din Alba-Iulia.
Dumitraşcu trase un scaun şi se aşeză, apoi îi lămuri întreaga
întîmplare.
—Domnule, zise Samuel după o vreme, am pierdut din nou. Nu totul,
dar mult. De fapt, pierd într-una de cînd mă ştiu. Norocul nu a făcut
niciodată casă bună cu mine.
—E vina voastră, murmură Dumitraşcu, fiindcă v-aţi ferit să lucraţi
pentru o cauză dreaptă.
—Poate, dar cauzele drepte rar aduc aur. Ele sînt slujite mai mult din
dragoste sau din alte imbolduri. Sînt puţini cei care îşi pun întreaga lor
viaţă în slujba neamului sau al oamenilor. Şi zău că adesea poţi să le plîngi
de milă. Timpul trece, iar lumea îi dă uitării.
—E un fel de a vedea lucrurile, conchise Dumitraşcu. Mai degrabă…
Îşi întrerupse vorba şi cătă iute spre uşă, tocmai cînd aceasta fu
îmbrîncită cu putere. Cae Indru, Costache Caravană şi Sile Adormitu, umăr
lîngă umăr pe coridor parcă formau un zid.
—Samuel, stai pe loc! porunci Cae. Vechile mele cuţite lovesc iute. Nene,
pofteşte spre noi!
—Dar nu sînt ameninţat cu nimic, răspunse Dumitraşcu.
—Intraţi, domnilor! îi invită Samuel fără a-şi pierde cumpătul. E drept că
mă uimeşte apariţia voastră tocmai acum, cînd mă gîndeam că goniţi pe
drumul Clujului în căutarea mea. Şi e tot atît de drept că prezenţa voastră
nu am dorit-o nici o clipă, însă de vreme ce aţi venit…
—Ajunge, domnule! i-o reteză Indru. De data asta nu mai poate fi vorba
de iertare.
Apoi, faţa i se lumină brusc. Ochii, subţiri ca la vreme de soare mult, îl
învăluiră pe Dumitraşcu într-o privire caldă. Braţele tînărului se desfăcură
în lături, gata a-şi cuprinde fratele. Celălalt păşi nesigur spre el. Dar cînd îi
văzu ochii şi gesturile grăitoare, primi îmbrăţişarea cu aceeaşi dragoste cu
care îi era oferită. În urmă cu opt ani se despărţiseră după o ceartă ce
însemna atunci o ruptură definitivă. Acum, nici nu se mai gîndeau la ea.
Vremea lucrase bine în acest sens. Nu discutară între ei, fiindcă ceea ce
aveau să-şi spună cerea răgaz de timp şi lipsă de ascultători.
—Samuel, rosti Cae întorcîndu-se, va trebui să încrucişezi spada cu
mine. Acum şapte ani ţi-am dăruit viaţa dintr-o pornire pe care nu mi-am
35
putut-o lămuri. Îmi pare rău că-ţi amintesc acest lucru. Între nişte cavaleri
nu s-ar cuveni. Din păcate, împrejurarea de faţă o cere. Aş putea să te ucid
pe loc, dar iată că din nou mă încearcă un sentiment de slăbiciune pentru
domnia-ta. Aşa stînd lucrurile, îţi mai ofer o şansă.
Cae îşi reţinu alte vorbe, fiindcă, spre uimirea tuturor, Samuel surîse.
Nimic din înfăţişarea sa nu trăda vreo urmă de teamă. Iar vorbele lui măriră
uimirea celorlalţi.
—Propunerea voastră mă onorează, domnule Indru. Sînt sigur că în alte
împrejurări aş fi primit-o cu plăcere, chiar dacă nu aş fi avut prea multe
şanse de a ieşi viu dintr-o astfel de dispută. Azi însă, nu voi încrucişa spada
cu a voastră. E drept că sînt un spadasin bun. Că pe vremea cînd trăia
Rocco Perisini făceam multe partide amicale cu el, şi rar se întîmpla să
cîştige. Iar după cum ştiţi, Perisini a fost cîndva o forţă în arta lucrului cu
spada. Totuşi, cu voi nu mă bat. Sînteţi mai bun, domnule Indru. Ar fi
curată sinucidere. Ca să nu mai vorbim despre faptul că m-aş dovedi lipsit
de înţelepciune, atîta vreme cît am o cale mai bună de a ieşi din mîinile
voastre.
—Tare nu-mi vine a crede! interveni Caravană.
—Aşteptaţi, domnule! Am putinţă de plată. Voi plăti pentru viaţa mea şi
pentru cea a lui Zablije. Cît îi priveşte pe slujitori, nici nu merită să
discutăm. Asupra lor nu cad ameninţări, de vreme ce nu-mi cunoşteau
planurile.
—Cred că nu ne înţelegem, îl întrerupse Cae.
—Nu vă faceţi griji, continuă acesta să surîdă. Vă ştiu inteligent şi cu
multă aplecare spre lucrurile practice. Luîndu-mi viaţa, răzbunarea voastră
ar putea fi satisfăcută. Dar iată că nu poate fi vorba despre o răzbunare,
cîtă vreme încercarea mea nu a izbutit.
—Destul, domnule! îl opri tînărul. Dacă acum şapte ani aş fi ascultat de
glasul raţiunii, azi nu mai erai o primejdie pentru Mihai-vodă. A te lăsa liber
înseamnă o nouă ameninţare de complot.
—La fel aş vorbi şi eu, ripostă Samuel mai liniştit decît se aşteptau
ceilalţi. Primejdiile nu trebuie oprite niciodată la jumătatea drumului, ci
curmate fără pic de zăbavă. Totuşi, eu am mai multe de oferit. Iar de veţi
chibzui adînc, sînt sigur că vom cădea la învoială. Am puterea să vă plătesc
trei mii de ducaţi.
—Îi voi lua singur.
—Cam greu. Va trebui să-i găsiţi. Aş zice, deci, două mii de ducaţi
pentru Zablije şi o mie pentru mine.
—Zablije valorează mai mult? rîse Cae.
—Nu, dar pentru el, greu aş mai putea oferi ceva.
„Ciudat, gîndi tînărul. Omul acesta are ceva deosebit. E o pramatie
dintre cele mai mari, însă mă uimeşte felul său de a fi. Sentimentele de
36
cinste şi prietenie sînt greu de găsit la asemenea soi de oameni. Totuşi, le
are. Iată că a încercat să-l scoată din mîinile noastre pe Zablije, oferind
două mii de ducaţi. Altul l-ar lăsa să piară, oprindu-şi aurul. Poate această
latură bună a sufletului mă atrage spre Samuel. Păcat că nu a lucrat
alături de noi.
—Ne pierdem vremea cu el, interveni Sile.
Cae privi către isteţul Costache Caravană, iar acesta, parcă adormit pe
scaun, grăi molcom:
—Samuel oferă ceva pentru a-şi salva viaţa. Pînă acum am auzit despre
nişte aur care nu-i va aduce scăpare. Dar iată că nu ştim ce va propune în
continuare. Poate că va aduce asemenea preţ încît să merite atenţia
noastră. Vorbeşte, domnule Samuel!
Prizonierul îi mulţumi printr-o aplecare a capului şi zise:
—Pe vremea cînd locuiam la Constantinopol, picase peste mine un mare
necaz. Înjunghiasem un turc de rang mare. Gărzile m-au prins tocmai la
timp. Mă aştepta moartea prin sugrumare. Pînă la judecată m-au închis
într-o fortăreaţă din care numai cei cu judecată slabă îşi închipuiau o
evadare. Ei bine, ştiţi cu cine am stat atunci închis în fortăreaţă? Cu prinţul
Petru Cercel, părintele vostru şi al domnului Dumitraşcu.
Cei doi fraţi îl priviră fără să scoată o vorbă. Pe feţele lor nu se putea citi
nici uimire, nici interes, dar Samuel nu-şi pierdu cumpătul, chiar dacă
înţelese că ei nu credeau un cuvînt din spusele lui.
—Într-o seară, continuă el, cînd părintele vostru se aştepta să fie
strangulat şi aruncat în apele adînci ale Bosforului, mi-a vorbit despre voi şi
despre sora voastră.
—Sora noastră? murmură Cae cu un aer distrat.
—O soră? se miră Dumitraşcu.
—Gogoşi! strigă Sile. Ai cam luat-o pe arătură, cu gîndul să ne prosteşti.
—Aşteaptă, Sile! îl dojeni Caravană. Am hotărît să-l ascultăm pe domnul
acesta pînă la capăt. Vestea m-a surprins.
—Şi pe mine, zise Cae privind prin fereastră de parcă ar fi văzut cine ştie
ce. Tu ce crezi, nene?
—Sînt la fel de mirat. Atît de mirat, încît nu cred un cuvînt din vorbele
auzite. Numai ceva dovezi ar putea lămuri lucrurile.
—N-am dovezi, domnilor, grăi Samuel cu aceeaşi linişte. E drept că acum
trei săptămîni i-am povestit acest lucru lui Zablije, dar asta nu-i o dovadă.
Şi nici nu ştiu altceva în afară de faptul că sora voastră s-a născut în
capitala Franţei, unde tatăl vostru a locuit multă vreme. Ba mai mult: s-ar
putea să nu fie adevărat. Petru Cercel era bolnav, cuprins de fierbinţeli şi
rostea o groază de cuvinte fără noimă.
Cae intui că în vorbele omului există un dram de sinceritate.
—De ce nu mi-ai spus lucrul acesta acum şapte ani, cînd ţi-am dăruit
37
viaţa? întrebă el privindu-l ţintă.
—Fiindcă atunci nu eram silit să plătesc preţ de răscumpărare. De fapt,
am aşteptat mereu să te îmbogăţeşti pentru a-ţi putea vinde taina. Dar
domnia-ta, cu toate că l-ai moştenit pe fostul cancelar Iojica, eşti departe de
a fi bogat. Ai dăruit aurul pentru întreţinerea oştilor Ţării Româneşti.
—Aş vrea să te cred, rosti Cae îngîndurat.
—Încercaţi, murmură acesta, mai ales că taina despre care v-am pomenit
nu intră în preţul de răscumpărare.
—Înseamnă că poţi plăti mai mult?
—Foarte mult, domnule Indru. De cînd mă ştiu, pierd mereu. Se pare că
am căpătat ceva rutină în această privinţă, iar azi, ştiu să pierd elegant. Am
lucrat într-un complot care trebuia să-mi aducă cinci mii de ducaţi.
Complotul a eşuat prin intervenţia neaşteptată a domnului Dumitraşcu.
—Greşeşti! zîmbi Cae. Fratele nostru l-a împiedicat doar cu cîteva
ceasuri înainte de a o face noi. Ştiam despre complot.
—Ştiaţi? tresări Samuel, pentru prima oară în seara aceea. Dar e
aproape cu neputinţă.
—„Aproape” ar fi tocmai cuvîntul nimerit, interveni Costache.
Şi după ce îl privi o clipă cu ochii săi cam spălăciţi, în care Samuel citi o
slabă urmă de ironie, Caravană continuă şiret:
—Dovada cea mai bună că am ştiut despre el stă în faptul de a ne afla
aici, şi nu la Sibiu, unde ne-am prefăcut a merge. Iată deci, domnule, că
cineva dintre stăpînii care te-au băgat în această încurcătură a trădat la
timp.
Samuel tăcu o vreme, descumpănit, încercînd să-şi adune gîndurile. Era
limpede că fără o trădare, Costache, Indru şi Sile s-ar fi aflat la Sibiu, nu în
Mediaş.
—Domnilor! rosti după un timp. Zablije nu a făcut-o. Pun mîna-n foc
pentru el. Movilă, Sigismund şi contele Taranowski au finanţat complotul.
Deci, fiecare dintre ei era interesat să reuşească. Nu mai înţeleg nimic, mai
ales că domnul Dumitraşcu nu ştia despre prezenţa noastră la Teiuş. Poate
dacă mi-aţi da ceva lămuriri.
—Asta nu, rîse Caravană, mulţumit că îi stîrnise bănuieli împotriva
foştilor stăpîni.
—Atunci nu mai rămîne decît să continuăm tratativele, se înclină
Samuel. Movilă, Sigismund şi Taranowski au prevăzut şi un eventual eşec
al misiunii mele la Alba-Iulia.
—Au prevăzut? se miră Caravană, ciulind urechile.
—Da. De îndată ce se va afla la Iaşi despre nereuşită, o solie se va pune
pe picioare, pentru a porni curînd spre hanul tătarilor. Solia va purta scule
de preţ, a căror valoare trece de douăzeci de mii de ducaţi. Iar aceasta
înseamnă abia jumătate din cît i se oferă hanului pentru o călcare cu
hoardele sale în Ţara Românească.
—În ce scop? îl întrerupse Indru.
—Nu prea greu de ghicit. Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai, păzeşte acum
graniţele Ţării Româneşti, dar cu slabe puteri. El se bizuie doar pe cinci mii
de oşteni. Polonii nu aprobă azi o mişcare cu oşti moldovene asupra
38
muntenilor. Nu o aprobă pe faţă, fiindcă se tem de austrieci şi de turci. Ei
aşteaptă unele evenimente prielnice. Dar dacă hanul trimite douăzeci de mii
de nogai asupra lui Pătraşcu-vodă, lucrurile se schimbă cu totul. Nimeni
nu-i poate învinui pe moldoveni şi poloni. Şi zău că nu văd cine-i va opri pe
nogai. Deci e limpede cp Mihai-vodă va trebui să părăsească Alba-Iulia, în
fruntea oştilor sale, pentru a apăra Ţara Românească. Ei bine, iată un
moment prielnic lui Sigismund Báthory. Transilvania, fără oşti şi fără
principe îi va cădea la picioare.
—Ai dovezi? îl întrebă Costache, ale cărui priviri scînteiau ca oţelul bătut
proaspăt.
—Nu, domnule. Timpul va dovedi. Taina nu am aflat-o de la cei
interesaţi, ci am ajuns la ea printr-o întîmplare. Ieremia, Sigismund şi
Taranowski nu erau nebuni să-mi încredinţeze asemenea planuri. Propun
să mă ţineţi închis pînă cînd solia va pleca din Iaşi. Domniile-voastre aveţi
puterea să aflaţi astfel de lucruri, mai ales că Altîn, solul hanului, se află la
curtea Moldovei.
—Da, da! murmură Indru mai mult pentru sine. Oamenii mei m-au
înştiinţat despre prezenţa lui Altîn la Iaşi. Chiar mă întrebam care i-ar fi
rostul acolo.
Tăcu, dar mintea îi lucra cu înfrigurare, căutînd să găsească o fisură în
spusele lui Samuel. După o vreme, ridică fruntea. Ochii lui păreau din nou
pe jumătate adormiţi.
—Nu te închidem, domnule, zise privind undeva peste Samuel. Din
contră, eşti liber de îndată ce isprăvim discuţia. Ba mai mult; cei trei mii de
ducaţi pe care i-ai oferit pentru viaţa ta şi a lui Zablije, poţi să-i păstrezi.
—O clipă, Cae! se amestecă grăsunul Costache. Oare putem pune temei
pe vorbele acestui om? Dacă se va întoarce la Iaşi?
—Ar fi drumul lui de pe urmă, ripostă Indru. După nereuşita de aici, cei
trei vor căuta să scape de asemenea martor. Se întoarse către fratele său.
Eşti bogat, nene?
În ochii lui Dumitraşcu se ivi o luminiţă hazlie cînd îi răspunse:
—Dacă viaţa şi sănătatea sînt bogăţii, atunci da.
—Sile! porunci tînărul. Cere-i hangiului cele de trebuinţă pentru o
scrisoare!
La puţină vreme, Cae semnă un răvaş adresat marelui negustor sibian
Izu Klein.
—Iată, nene, grăi el întinzîndu-i hîrtia, domnul Klein îţi va înmîna cinci
mii de ducaţi.
—Oare nu te strîmtorezi cu această sumă? întrebă Dumitraşcu.
—Nu.
—Dar semnătura ta e pentru şase mii de ducaţi.
—Adevărat! răspunse tînărul cu nepăsare. Atît îi voi plăti cîndva
domnului Klein.
—Eşti aşa de bogat?
Cae slobozi un hohot mare de rîs, apoi spuse ridicînd din umeri:
—Cine datorează nouă mii de ducaţi, aşa cum e cazul meu, nu se poate
numi sărac chiar dacă în punga lui găseşti doar opt galbeni.
—Frumoasă judecată! zîmbi Dumitraşcu. Eram şi eu cîndva ca tine, liber
şi fără griji multe. Azi am o familie. Locuiesc la Viena, unde cîţiva creditori
se dau de ceasul morţii crezîndu-mă dispărut. Cu jumătate din ce mi-ai
39
împrumutat, voi scăpa de ei. M-aş bucura dacă ai prinde răgaz de timp să
mă cauţi. Ai doi nepoţi şi o cumnată.
—Ah, nene! răspunse tînărul cu o undă de tristeţe în glas, pe care
celălalt abia o intui. În ultimi şapte ani nu am avut parte de răgaz. De-l voi
prinde, nimic nu mă va opri să te caut. Dar să lăsăm asta! îşi înăbuşi un
oftat. Graba ta e firească dacă ai lipsit atîtea luni de lîngă ai tăi. Cred că e
bine să pleci grabnic. Pînă la Sibiu nu-i drum lung. Izu Klein îţi va înmîna o
scrisoare pentru plata ducaţilor la Viena. E mai bine aşa. Să iei aur de la el
doar atît cît să-ţi ajungă pînă acasă.
—Mă poate plăti la Viena? întrebă Dumitraşcu uluit.
—Fără îndoială.
—Domnule Indru, se amestecă în discuţie Samuel. Plecînd spre Apus,
drumul meu va fi tot prin Viena. Aş putea oare lăsa ducaţii mei la acel
negustor şi să-i primesc unde îmi va fi voia?
—Absolut.
—Atunci, dacă domnul Dumitraşcu nu are nimic împotrivă, vom călători
împreună. E mai bine cînd sînt mai mulţi. Iar aceşti slujitori ne vor fi de
mare folos. Cît despre Zablije…
—Va fi liber cît de curînd, încheie discuţia tînărul cavaler.
O jumătate de ceas mai tîrziu, Dumitraşcu îşi îmbrăţişă fratele şi sări
sprinten în şaua calului. Curînd, patru călăreţi se mistuiră pe drumul care
duce printre dealuri şi păduri, printre iazuri cu păpuriş mult, către cetatea
Sibiului. Era miezul nopţii. Vîntul se repezea ca un apucat pe ulucul dintre
dealuri şi îşi rupea dinţii în lutul gălbui-auriu. Copacii dezgoliţi de frunze
tresăreau din somn şi gemeau ca bătrînii sub povara anilor mulţi.
Costache, Cae şi Sile încălecară la rîndul lor şi porniră către Alba-Iulia,
în trapul domol al cailor.
—Oare n-ai greşit, slobozindu-l pe Samuel? rupse tăcerea Caravană. E
pentru a doua oară cînd îl laşi să scape.
—Aş zice că n-am greşit, răspunse Cae gînditor. Ba cred că i-am rămas
datori. Chestia cu tătarii merita mult mai mult.
—Dacă o fi adevărată.
—Din păcate, este. Ţi-o spun fiindcă ştiu unele lucruri. În această
privinţă, Samuel nu a minţit nici măcar un cuvînt.
—Atunci, nu stăm prea bine.
—Adevărat, nu prea bine.
—Şi nu te-ai gîndit la nimic?
—Ba m-am gîndit, zîmbi Cae. De va ieşi după placul meu, cei ce vor rîde
la urmă nu vor fi Taranowski, Sigismund şi Ieremia.
Tăcură. Undeva, la o margine de pădure, urlau lupii. Caii, înfioraţi, îşi
iuţiră mersul.
40
Capitolul 4
nserase. Ninsoarea se cernea bogată peste Alba-Iulia şi era cald.
Î Fulgii cădeau mari, pufoşi, în rotiri largi, ca zborul fluturilor. În aer –

nici o adiere. Totul părea încremenit. Casele înalte şi zvelte la vreme
de vară se chirceau cuminţi sub învelişul alb. Ningea molcom. Lumina din
ferestre descoperea dansul fulgilor. Un dans lin, tăcut, ca valsul fără
melodie. Cerul căpătase un aer de sărbătoare, iar pămîntul parcă oficia un
ritual al tăcerii.
În curtea palatului princiar, oştenii mînuiau lopeţile şi croiau pîrtii. Lipit
de fereastra odăii de lucru, Mihai-vodă privea afară. Uneori zîmbea
observînd hîrjoana tinerilor care porniseră o adevărată bătălie de bulgări. Pe
ziduri se schimbau străjile. Începea veghea de noapte. Principele părăsi
fereastra şi se aşeză în faţa căminului, unde buştenii trosneau veseli.
Lumina flăcărilor sălta jucăuşă de-a lungul pereţilor încărcaţi de panoplii,
ori tocmai sus pe tavanul aurit, cu bogate ornamente. Jilţurile moi,
capitonate, fuseseră scoase din odaie, fiind înlocuite cu scaune simple din
lemn de stejar. Blănurile inutile, ce se încurcau cîndva în picioarele
musafirilor, luaseră acelaşi drum, dimpreună cu o mulţime de obiecte
nefolositoare, iar încăperea cîştigase în simplitate şi măreţie. Tonul ei mai
sobru, mai aerisit, se potrivea cu noul principe.
Aproape de uşă, căpitanul Jager aştepta încremenit, să i se vorbească.
Barba sa roşcată părea aprinsă de bătaia luminii. Obrajii bucălaţi arătau o
sănătate de fier, chiar dacă tăria anilor pusese în ei ceva din obişnuita
pecete.
—S-a întîmplat ceva, Jager? întrebă principele amintindu-şi de el. Eşti
unul dintre puţinii care au dreptul să intre aici fără a se anunţa. Asta o
ştim amîndoi la fel de bine. Totuşi, nu mă pot lăuda că m-ai vizitat prea
des.
Sprîncenele comandantului tresăriră. Era oare o dojană în vorbele
principelui?
—Măria-ta! grăi el. Un slujitor bun nu-şi tulbură stăpînul decît atunci
cînd este cazul s-o facă.
—Bine spus! aprobă Mihai privindu-l cu interes. Şi socoţi că azi s-a ivit
un astfel de prilej.
—Aşa este, doamne! Mi-ar fi plăcut să vin cu veşti bune. Totdeauna
purtătorii unor asemenea veşti sînt primiţi cu plăcere. Din păcate, noutăţile
mele nu sînt prea bune. Ba cred că se arată grozav de proaste.
Mihai intui că Jager nu ştia cum să înceapă şi îşi căuta cuvintele cele
41
mai potrivite. Îşi reţinu un zîmbet şi-l lăsă să rătăcească în doi peri printre
ele, pînă cînd socoti că bietul comandant a dat în fiert şi că puţin mai
lipseşte să o ia razna.
—Ei, ei, domnule! îl dojeni fără asprime. De cînd vorbesc oştenii în dodii?
Dă-i drumul cum îţi vine în minte? De greşeşti, vedem noi la urmă.
—Doamne! se încruntă Jager nemulţumit. Ieri s-a încercat asasinarea
voastră.
—Ei, aşa mai merge! îşi reţinu principele o tresărire, spre mirarea lui
Jager, care nu mai ştia ce să creadă. Aşa, căpitane! Ai început bine şi cred
că vei sfîrşi la fel de frumos. Oşteanul trebuie să fie totdeauna scurt şi
limpede în ceea ce rosteşte. Aştept, domnule.
Zicînd acestea, se îndepărtă puţin de lumina focului şi rămase nemişcat,
parcă absent, în vreme ce Jager îi povesti într-o limbă cam pestriţă, înflorită
cînd cu exclamaţii nemţeşti, cînd cu slabele lui accente româneşti. După un
sfert de ceas, Mihai cunoscu aproape tot ce se putea şti despre complotul ce
fusese îndreptat asupra sa.
—Mulţumesc, Jager! spuse mai gînditor decît ar fi vrut să arate. Unde
sînt Cae şi Costache Caravană?
—Acum un ceas dormeau. S-au întors de la drum cam spre ziuă. Cînd
au intrat în palat, domnul Indru mi-a poruncit să-l pun în libertate pe
pramatia de Zablije.
—Crezi că a făcut bine?
Jager se îndreptă băţos şi înălţă fruntea cu mîndrie.
—Măria-ta, am slujit sub trei principi, iar azi, cu voia voastră, sînt tot
comandant al gărzilor. Dacă mi-am păstrat slujba, asta se datorează
faptului că execut fără şovăială şi-mi pun întrebări puţine.
—Rău, Jager! zîmbi principele. Omul e făcut să gîndească. Ce-i drept,
cînd gîndeşti, viaţa nu-i chiar atît de uşoară pe cît ne dorim. Iată douăzeci
de ducaţi. Îi meriţi. Ah, încă ceva. Nimeni nu trebuie să ştie că mi-ai vorbit
despre complot.
Comandantul gărzilor părăsi încăperea, fericit că scăpase de greaua
povară. „Ciudat om! socoti el. Foştii principi ai Transilvaniei, Sigismund şi
Andrei Báthory, mă apreciau tocmai pentru că nu-mi puneam întrebări.
Apoi, îmi dăruieşte aur fără a-mi pretinde unele lucruri care nu-mi sînt pe
plac. Dar cel mai mult m-a uimit faptul că nu a sărit în sus, de groază, cînd
i-am povestit despre încercarea de asasinat. Sigismund şi Andrei tremurau,
ziua şi noaptea, pentru viaţa lor.”
Lumina flăcărilor stăruia pe faţa lui Mihai, descoperindu-i cele mai mici
trăsături. Părea calm, liniştit, iar singura lui preocupare se arăta îndreptată
spre trosnetul plăcut al buştenilor. Doar cutele adunate pe fruntea înaltă
dezminţeau aparenta sa aplecare spre destinderea firească dinaintea nopţii.
„M-a cuprins oare bătrîneţea? se întrebă el. Inima poate că a rămas
42
tînără, însă corpul a căpătat o anumită greutate. Un anumit calm
prevestitor de încetineală. Am sărit peste patruzeci de ani fără a prinde de
veste. Oare cînd am încărunţit?”
Porni să se plimbe în jurul odăii. Încercă să se scuture de gînduri, însă
ele nu-l părăsiră. Veniseră chiar mai multe, iar ordinea lor nu era dintre
cele obişnuite lui.
„Parcă ieri m-am aşezat în scaunul de domnie al Ţării Româneşti. Parcă
ieri am scos ţara de sub turci. Doamne, ce puţini erau în jurul meu la
vremea aceea! O mie cinci sute de oşteni. Cu ei am pornit lupta împotriva
Imperiului turcesc. Victoriile noastre de la Giurgiu, Hîrşova, Silistra,
Putinei, Şerpăteşti, Călugăreni şi din alte părţi au rămas undeva printre
vechile bucurii ale inimii. Ei, pe toţi dracii! se opri brusc şi mînios. Doar nu
sînt bătrîn. Trupul acesta bătut de soare, de ploi, de şeile cailor, de nopţi
albe sau de lovituri în lupte mai poate încă mult. Omul îmbătrîneşte abia
cînd nu mai are visuri. Cînd nu mai crede şi nu mai speră în nimic. Şi mai
ales, cînd se simte fără rost. Dar eu n-am timp de bătrîneţe. Mai am atîtea
de făcut. Ce puţini erau în jurul meu acum şapte ani! Cîţiva boieri ca fraţii
Buzeşti, Zamfirescu, Mihalcea, Udrea, aga Leca şi Băicoianu. Şi dragii mei
cavaleri Cae Indru, Chirilă Zece Cuţite, Ducu cel Iute, Costache Caravană şi
Niţă Praştie. Cae a venit lîngă mine sub nume de împrumutat. Nu ştiam
cine este şi de unde se trage. Vedeam doar că se arată una dintre minţile
cele mai luminate ale neamului nostru, iar iscusinţa armelor şi viclenia lui
ne-au ajutat în multe lupte. Abia la Călugăreni, cînd căzuse apărîndu-mi
viaţa, am aflat că numele lui e Marcu şi îmi este nepot. Hazliul Costache
Caravană s-a lipit de noi fără a cere plată, şi iată că de şapte ani aleargă
neobosit în slujba neamului. Cînd îl priveşti la chip, ai zice că nu face casă
bună cu harurile cugetului adînc. Dar isteţimea lui ne-a uimit adesea. Pe
Chirilă l-am întîlnit în Parîng. El mi-a vorbit pentru prima oară despre
unirea neamului. El a ridicat faimoasa noastră oaste a Bucegilor şi a
instruit-o ca un mare general. Vorbea puţin şi aspru, aşa cum îi este firea.
Abia la Şelimbăr, cînd căzuse străpuns pe la spate de o sabie vicleană, cînd
se lupta între viaţă şi moarte, am aflat că este fiu de domn, cu aceleaşi
drepturi la scaunul Ţării Româneşti ca şi Indru, ca şi noi. Ducu, acea spadă
iscusită, care i-a trimis în lumea drepţilor pe mulţi duşmani ai neamului, s-
a apropiat de noi sfios, ca un ucenic nepriceput. Dar cine i-ar fi stat
înainte? De unde vine, cine este? nu ştim. Adică ştim. El e una dintre
minunile româneşti, cum spune Cae Indru. Iar eu aş zice: românii au tare
multe minuni ca Ducu. Păcat că nu-i ştim numele adevărat! Cred că nici un
rege, nici un împărat nu se poate mîndri, ca mine, cu astfel de prieteni. Sînt
neobosiţi şi tari ca fierul. Oare vor şti cîndva urmaşii că au existat astfel de
înaintaşi? Cred că vor şti. Vor înţelege. Numai cu astfel de bărbaţi, neamul
nostru a dăinuit aici în răsărit şi la margine de Balcani, ca o insulă latină.”
43
Se aşeză iar în faţa focului.
„Iată că duşmanii care nu ne-au putut îngenunchea pe cîmpul de luptă
încearcă azi cu lucruri mai viclene. Folosesc otrava. Acum înţeleg drumul
tainic al lui Costache la Sibiu. Acum ştiu de ce s-a întors Cae la Alba-Iulia.
E a cincea oară cînd prietenii mei îmi salvează viaţa. Sau măcar atîta ştiu
eu. De la ei, greu scoţi o vorbă. Va trebui să mă grăbesc. Ieşirea noastră de
sub turci a fost primul pas. Unirea Ţării Româneşti cu Transilvania, al
doilea pas. Acum, vrem încă unul. Poate cel mai greu. Vrem întregirea
neamului prin readucerea Moldovei la trupul ţării. Scrisorile miilor de
patrioţi moldoveni care ne aşteaptă şi intuiesc unirea, ne obligă să fim de
două ori mai chibzuiţi decît ne-am propus. De-i vom dezamăgi, urmaşii nu
ne vor ierta nici în mormînt. Dar va fi greu. Polonii au mari interese în
Moldova cea neasemuit de bogată. Iar drumurile de negoţ ce coboară de la
Liov către Marea Neagră sînt în mîinile lor. Ce uşoară ar fi unirea neamului
dintr-o ţară săracă! Uşoară, fiindcă lupii nu dau niciodată ocol stînii fără oi.
Ieremia Movilă s-a vîndut polonilor. Păcat! Va fi foarte greu să-l alungăm. S-
a încuscrit cu ei şi s-a înconjurat cu oştile lor. Oşti mari, vrednice în luptă.
Ne vom pregăti temeinic şi în mare taină. Doar trei patru ani dacă mai
trăiesc, vor fi destui pentru ca unirea tuturor românilor să rămînă peste
veacuri. Dacă pumnalul sau otrava duşmanilor nu mă vor ajunge, aş vrea
să văd unirea neamului şi să mă bucur de ea. Abia cînd vom fi puternici,
într-o singură ţară, cu o singură oaste şi cu aceleaşi legi peste tot, să încep
a mă odihni. Să dăm răgaz lucrului pe pămînturile noastre bogate. Să
prindă iar cheag vechile noastre meşteşuguri. Să ridicăm oraşele şi satele
către belşug. Să nu ne mai fie teamă de cotropitori. Cu cîţi au venit peste
noi, unii se miră că am dăinuit ca neam. Dar ei nu pricep harurile noastre.
Adică înţelepciunea, vitejia şi dragostea de pămînt. Multe neamuri care au
trecut pe aici au dispărut aproape fără urmă, fiindcă le-a lipsit unul dintre
aceste haruri. Nu vitejia şi nici înţelepciunea, ci dragostea de pămînt. Ele
nu s-au legat de mormintele moşilor şi strămoşilor, ci şi-au căutat pîinea
aiurea. Îi vom alunga pe poloni din Moldova chiar dacă oştile lor vor fi mai
mari. Îi vom bate, fiindcă ei luptă pentru jaf, iar noi, pentru apărarea vetrei
străbune. Pentru sfintele morminte ale moşilor şi strămoşilor noştri.”
Se întrerupse din gîndurile lui. Clucerul Ieremia Băicoianu, un tînăr
înalt şi spătos, cu faţa dulce, asprită de o veche tăietură de iatagan, apăru
în prag şi aştepta nehotărît, văzîndu-l pe principe aplecată către gînduri.
—Ce-i, Băicoiene?
—Au venit, măria-ta.
—Toţi?
—Toţi.
—Atunci, pofteşte-i!
Clucerul deschise uşa. Cae, Costache, Ducu, Chirilă, Zamfirescu, Udrea,
44
Preda Buzescu, aga Leca, Mihalcea, Niţă Praştie şi părintele Grasa păşiră în
odaie şi se aliniară în lungul pereţilor.
La un semn al lui Preda Buzescu, musafirii salutară adînc, măturînd
covorul cu pălăriile, şi strigară din toată inima:
—Trăiască Mihai Pătraşcu, principe al Ţării Româneşti şi al
Transilvaniei!
—Dimpreună cu voi! răspunse, mirat că buzele lui Chirilă nu rostiră
frumoasa urare.
Apoi continuă:
—Prieteni, sfatul nostru de taină poate începe. Ar dori cineva să
vorbească înainte de a o face noi?
—Eu, măria-ta, grăi Chirilă cu asprime, în timp ce toate privirile se
întoarseră către el.
„Ah, la naiba! îşi înăbuşi principele o exclamaţie. Contrar obiceiului,
Chirilă se arată dornic de vorbă şi parcă pornit împotriva noastră.”
—Te ascultăm, prietene, zîmbi el.
—Măria-ta, răspunse acesta încruntat, nu-mi place salutul rostit
adineauri.
—Zău? Ce hibă are?
—Nici o hibă, dar cunosc unul mai necesar.
—Interesant! continuă Mihai să zîmbească. Să auzim, domnule!
—Trăiască Mihai Pătraşcu, prinţ al românilor de pretutindeni!
Zîmbetul se şterse brusc de pe buzele principelui. Cîteva clipe rămase
îngîndurat, surprins, ca şi cînd Chirilă i-ar fi ghicit gîndurile.
—Pe ce temeiuri stă salutul domniei-tale?
—Pe neajunsuri, măria-ta. De ce se amînă alungarea lui Ieremia Movilă
şi a polonilor din Moldova?
—Drace! rîse Mihai, privindu-l cu dragoste. Pînă azi nu m-a înfruntat
nimeni atît de aspru. M-am gîndit la asta, Chirilă. Nopţile mele de veghe nu
au altă cauză. După urarea ta, ar fi trebuit să fim de mult în Moldova. Aşa-
i?
—Întocmai, măria-ta.
—Dar iată că timpul nu lucrează astăzi cu noi. Desăvîrşirea unirii dintre
Ţara Românească şi Transilvania cere timp. Duşmanii nu ne dau răgaz. Ei
înţeleg că vom deveni puternici prin unire. Sigismund Báthory şi Ieremia
Movilă s-au unit împotriva noastră. Ba mai mult: îi plătesc pe tătari să vină,
în primăvară, peste Ţara Românească.
Indru se uită spre Caravană, uimit că unchiul său aflase chestia cu
tătarii. Grăsunul îi răspunse printr-un semn tainic.
—Zvonuri, interveni Preda Buzescu.
—Zvonuri? se încruntă principele. Ştii tu să ne fi bizuit cîndva pe
zvonuri? Niţă!
45
—Poruncă, doamne! răspunse lunganul.
Mihai privi cîteva clipe cu adîncă plăcere. Faţa tînărului, prelungă,
osoasă, cu umerii obrajilor proeminenţi, cu ochii mici, dar sprinteni ca de
viezure, cu buza de jos veşnic răsfrîntă parcă a batjocură, forma un tot ce
avea farmecul său.
—Niţă! porunci din nou. Adu-l pe căpitanul Soare!
În vreme ce lunganul părăsea încăperea, principele vorbi în continuare.
—Acum o lună am hotărît să intrăm cu oşti în Moldova, cam pe la
mijlocul toamnei viitoare. Însă din nou timpul nu ţine cu noi. După victoria
noastră de la Şelimbăr, domnul Basta, generalul Imperiului Austriac, s-a
apropiat de hotarele noastre. El s-a aşezat între Crişuri, cu optsprezece mii
de oşteni în zale. Dacă ne vom arăta potrivnici împăratului Rudolf, Basta ne
poate ataca mai iute decît ne gîndim. Iată că Imperiul Austriac se vrea
stăpîn aici, chiar dacă nu a mişcat un deget pentru alungarea Báthorylor.
Chiar dacă ţara e a noastră. E ceea ce au făcut ţările mari asupra celor
mici, de cînd e lumea. Scrisorile aduse de comisarii imperiali sînt cînd
ameninţătoare, cînd pline de linguşeli şi promisiuni. Împăratul s-a arătat
dispus a-mi dărui domeniul Königsberg din Silezia, care aduce un cîştig
anual de optzeci de mii de taleri. Aceasta, în schimbul renunţării mele la
scaunul de domnie al Transilvaniei. Turcii, miraţi că nu am intrat sub
suzeranitatea lor după victoria de la Şelimbăr, au pus pe picioare, la Daud,
treizeci de mii de ieniceri şi spahii. Nu ne ameninţă direct, dar gîndurile lor
le ştim. La cel mai mic semn de slăbiciune vor veni peste noi. Ieremia Movilă
ţine azi, opt mii de călăreţi poloni, şase mii de cazaci pe plată şi patru mii
de călăreţi moldoveni. Ian Potoţki, vestitul staroste de Cameniţa, pare să fie
adevăratul conducător de la Iaşi. Prea multe oşti pentru gînduri curate
asupra noastră. Nobilimea Transilvaniei nu ne iubeşte şi conspiră, gata a se
răzvrăti. Ce stavilă avem noi? Două mii de oşteni la Cluj, patru mii în Alba-
Iulia, două la trecătorile spre Moldova, cinci mii la Bucureşti şi patru mii în
Munţii Bucegi. Adică, un total de şaptesprezece mii. Aurul ne lipseşte, oştile
nu sînt plătite de două luni, iar făgăduielile împăratului s-au dovedit vorbe
goale. Iată, prietene Chirilă, de ce nu-i chiar cum doreşti. De fapt, cum ne
dorim cu toţii. Nişte oameni chibzuiţi ar încerca, oare, acum un atac asupra
străinilor din Moldova?
—Nu, doamne! sări aga Leca.
—Nu! Întări Buzescu. Moldova nu-i azi pe puterile noastre. Alţii după
noi, poate, vor readuce şi Moldova la trupul ţării.
Cutele de pe fruntea principelui se adînciră treptat, dar nimeni nu reuşi
să-i ghicească dezamăgirea provocată de vorbele celor doi.
—Tu ce crezi, Udreo?
—Ştiu eu? grăi vechiul oştean ridicînd din umeri. Felul acesta de a
umbla cu gîndul printre iţele încurcate mă sleieşte de puteri. Mai bine să
46
vorbească prietenul Cae. Adesea, el a văzut mai clar decît alţii.
—Aşa, aşa! strigă Zamfirescu.
—Văd că părerile sînt împărţite, zîmbi Cae. Vechii mei prieteni Leca şi
Preda Buzescu ar dori să ne oprim aici şi să desăvîrşim unirea celor două
ţări. Părerile lor nu sînt lipsite de înţelepciune. Principele ne-a arătat
primejdiile din jurul nostru. Multe primejdii, dar a fost cîndva altfel? Ne-am
întîlnit aici, nu pentru o discuţie oarecare, ci pentru a găsi împreună
soluţiile cele mai bune. E destul, oare, să spunem? Stăm pe loc şi
desăvîrşim unirea cu Transilvania. Ar fi prea puţin. Eu cred că ea se poate
face din mers, tocmai pentru că nu avem timp de pierdut. Ştiu că nu-i uşor,
mai ales că trebuie să grăbim intrarea noastră în Moldova. Aş zice că cel
mai potrivit ar fi în luna mai…
—Ei, ei, ce vorbeşte omul acesta? îl întrerupse Buzescu.
—Aşteaptă, Predo, aşteaptă! îl domoli Mihai.
—Oştile noastre nu sînt plătite de două luni, reluă Cae. Le vom plăti.
Negustorii din Sibiu sînt dispuşi să ne împrumute optzeci de mii de ducaţi,
pentru care pretind o sută. Am dus tratative cu ei în această privinţă.
—Şi cînd le vom întoarce datoria? întrebă Leca.
—În toamnă. De asta mă îngrijesc eu. Va trebui să mai strîngem oşti.
—Avem destule, interveni Mihalcea. Şi aşa ne dau destulă bătaie de cap
cu cheltuiala peste puterile noastre.
—Alungarea lui Ieremia şi a polonilor din Moldova nu-i o joacă, ripostă
Cae. Vom întîlni acolo mii şi mii de prieteni, de oameni dornici ca Moldova
să revină la trupul ţării, dar şi oşti mari, frumos pregătite de luptă.
Domnilor, îi privi el pe rînd. În tot ce a făptuit omul măreţ de-a lungul
veacurilor, a existat în primul rînd un dram de îndrăzneală. Dacă n-ar fi
fost această îndrăzneală, cu puţine realizări s-ar fi putut mîndri lumea azi.
Numai chibzuiala nu ajunge. Să punem şi noi un sîmbure de îndrăzneală în
marea noastră încercare de unire a neamului românesc. Fără asta nu se
poate. Dacă ne vom tot uita la ameninţările din jurul hotarelor, dacă vom
chibzui mereu asupra feluritelor greutăţi, nu vom ajunge departe. Iubim
chibzuiala, dar amintiţi-vă că acum şapte ani ne-am ridicat împotriva
Imperiului Turcesc doar cu o mie cinci sute de oşteni. Atîţia aveam cînd am
tăiat garnizoana turcească din Bucureşti. Abia pe urmă am putut aduna
oastea cea mare a ţării. Oare nu era atunci un sîmbure de îndrăzneală în
toată încercarea noastră? Chiar emirul Ibrahim ne-a strigat plin de mirare:
„Dar sînteţi nebun, efendi! Cu o mie cinci sute de oşteni vă ridicaţi
împotriva unui imperiu?” Iată că am ieşit de sub turci. Dacă ne-am fi gîndit
atunci ca acum, am plăti şi azi tribut turcilor. Copiii noştri ar sluji şi azi în
oştile de ieniceri. Fetele şi femeile noastre ar fi cărate şi azi în robia turcilor.
Să fi pierdut noi, oare, acel sîmbure de îndrăzneală? Parcă nu-mi vine a
crede.
47
—Să mă ia naiba, aşa e! se entuziasmă Zamfirescu. Eu sînt pentru
intrarea în Moldova.
—Fie! murmură Leca.
—N-am încotro, rîse Preda Buzescu.
—Despre asta vom vorbi în curînd, continuă Cae. Acum, ameninţarea
vine de la tătari. Dacă solii lui Ieremia şi Sigismund vor ajunge la tătari,
aceştia vor veni la primăvară peste Ţara Românească. De ne batem cu ei,
vom zădărnici planurile noastre asupra Moldovei. Altîn nepotul hanului, se
află la Iaşi. Ieremia şi Sigismund îi oferă douăzeci de mii de ducaţi pentru
acest atac. Şi încă douăzeci după.
Principele rîse mirat că nepotul său ştie astfel de lucruri. Apoi întrebă:
—Ce altceva am putea face?
—De asta mă ocup eu, zîmbi Indru. Solia nu va ajunge la tătari.
—Grozav! spuse Mihalcea cu neîncredere în glas. Crezi că solia va fi
formată din doi-trei oameni? Iar cu o oaste, cît ar fi ea de mică nu te văd
călătorind prin Moldova împînzită de poloni.
—Nu te îngriji de asta, Mihalcea! interveni Costache. Poate vor fi
cincizeci, o sută, sau chiar mai mulţi…
Caravană nu-şi continuă vorba, fiindcă intrară în odaie Niţă Praştie şi
căpitanul Soare.
—Vă mai amintiţi de mine, măria-ta? salută moldoveanul adînc.
—De duşmani şi de prieteni ne amintim totdeauna, zîmbi principele. În
luptele de la Putinei şi Şerpăteşti, erai în fruntea a o mie de călăreţi
moldoveni trimişi de Aron-vodă. Şi nu te-am văzut niciodată la spatele lor.
Bărbaţii din jurul mesei îl priviră cu interes, ca pe o veche cunoştinţă.
Tînărul căpitan nu era un om voinic. Statura lui măruntă, braţele ca de
adolescent, umerii nu prea largi arătau o slabă putere, iar pentru un
oştean, ca el, aducea a cusur. Doar un ochi dibaci ar fi remarcat în mersul
său nişte unduiri elastice ale corpului. Faţa prelungă, cu ochii rîzători,
părul căzut pe frunte în slabă rînduială îi măreau aerul de tinereţe, chiar
dacă Soare împlinise douăzeci şi opt de primăveri.
—Niţă mi-a vorbit despre domnia-ta, grăi principele.
—Atunci aş mai adăuga puţine, răspunse căpitanul. Doamne, la Iaşi,
Sigismund, Ieremia şi contele Taranowski au pus la cale o călcare a
tătarilor în Ţara Românească. De cînd se ştie neamul nostru, nu a fost o
astfel de necuviinţă. Auzind asemenea lucru, o parte dintre căpitani au stat
împotrivă, dar fără folos. Căpitanul Vasile a căzut sub topoarele gărzilor.
Clucerul Dumitru şi-a aflat moartea sub o lovitură vicleană de pumnal.
Căpitanul Sbîrcea cred că a scăpat spre Focşani. Eu am răzbit pînă aici, dar
nu mi-a fost uşor. De două ori am ieşit de sub urmărirea gărzilor. La Piatra,
l-au ucis pe unul care aducea la chip cu mine. Asta au făcut-o polonii,
fiindcă oştenii din gărzile noastre mă cunoşteau şi nu ar fi căzut spre
48
asemenea greşeală. Am trecut munţii, însă am picat în mîinile prietenului
Niţă. Nici pasărea nu trece pe lîngă oamenii lui Niţă fără ca el să prindă de
veste. Se petrec necazuri mari în Moldova. Ieremia s-a vîndut cu totul şi nu
mai ştie de rosturile ţării. Cine-i bănuit că vă poartă gînduri bune, cine îşi
arată nădejdea că veţi uni Moldova cu restul ţării, e hăituit fără milă. Sînt
fericit că am scăpat, fiindcă abia acum pot lucra pentru folosul neamului.
M-am odihnit două zile la Sibiu, iar acum sînt gata să intru în slujba
voastră.
—Pe cele patru potcoave noi ale Zambilicăi! sări Costache. Ai trecut
cumva pe la hanul Trandafirul Galben?
—Am avut această plăcere, grăi Soare cam nedumerit.
—Atunci, domnia-ta l-ai altoit pe jupînul Hans Moser?
—Nu cine ştie ce, mustăci căpitanul.
—De necrezut, murmură Costache. Moser face parte din tagma uriaşilor.
Nu mi-aş fi închipuit să-l răzbească unul de statura domniei-tale. Fiindcă,
hm! Fiindcă aş zice că nu prea eşti dăruit cu prea mare voinicie.
—Adevărat! răspunse acesta şăgalnic. Dar să ştii, domnule Caravană, că
le-am venit de hac unora mai ceva decît Moser. Însă nu-i meritul meu. Cu
ani în urmă, am învăţat de la un tătar arta luptei cu corpul. Omul
călătorise prin Asia şi zău că m-a uimit cu priceperea lui. Asta s-a întîmplat
acum patru ani, în satul Slobozia, pe Nistru. Vreo douăzeci de tătari
intraseră în sat cu gîndul de a lua cu ei cîteva moldovence. Eu tocmai
trăgeam acolo, în fruntea a patru sute de călăreţi. I-am prins pe tătari şi,
fiindcă păcatul lor de a se simţi atraşi către frumoasele noastre fete nu mi
se părea prea mare, i-am altoit niţel cum se cuvine şi i-am slobozit.
Rămăsese la urmă un bătrîior, lipsit de harurile puterii. Mă uit la el şi-i zic:
„Ia-o din loc, taică! Nu se cuvine ca tinerii să ridice mîna asupra bunicilor,
chiar dacă ţi s-ar cade o trîntă.” Zice: „Încearcă, fiule! Poate că oi fi în stare
să-i răzbun eu pe ceilalţi”. Vorbea frumos în graiul nostru şi-mi era milă de
el. L-am rugat să plece teafăr, dar nu am reuşit să-l conving. Aşa că l-am
prins cu nădejde, hotărît să nu dau prea tare cu el. Însă nu ştiu ce naiba a
făcut cu mîinile, fiindcă m-am pomenit cu nasul în iarbă, iar el în picioare,
parcă se uita undeva pe cer. Oştenii mei se ţineau de burtă din cauza
rîsului. De trei ori la rînd am încercat să-l dobor. De trei ori m-a buşit de
credeam că mi-a sunat ceasul de pe urmă. L-am oprit în slujbă, cu plată
mare din simbria mea. Acum, ştiu şi eu cam cît ştia bătrînul. E o metodă de
luptă în care nu voinicia are spor, ci cunoaşterea unor lovituri sau apucări
fără greş.
—Parcă nu-mi vine a crede, spuse Leca, ce se mîndrea cu o statură
falnică.
—Domnule, zîmbi Soare, vă stau la dispoziţie cînd doriţi.
—A, nu! Nu vreau să fac schilodirea unui prieten, se apără Leca. Chiar
49
anul trecut am buşit patru zdrahoni pînă cînd i-am lăsat laţi. D-aia nu
doresc să-mi pun mintea cu domnia-ta.
—Acest lucru ar trebui să-l spun eu, i-o întoarse căpitanul, spre hazul
celorlalţi.
Iute şi aprig la fire, aga Leca se înroşi de mînie, bîlbîindu-se:
—Ai vrea acum?
—Dacă măria-ta principele nu vede nimic rău în asta, aş vrea.
—Doamne! se înturnă Leca. Îngăduie-i vechiului tău slujitor să-l atîrne
pe moldovean, cu nădragii, tocmai sus, în panoplia de colo.
—Măria-ta! rîse căpitanul. Vă rog şi eu de îngăduinţă.
Principele, mare iubitor de întreceri voiniceşti, făcu un semn de
aprobare, minunîndu-se de îndrăzneala moldoveanului. Ceilalţi se grăbiră
să tragă masa şi scaunele către pereţi, astfel că locul din mijloc rămase
destul de mare. Leca îşi lepădă uriaşa pelerină verde, apoi se pregăti să facă
acelaşi lucru cu haina, dar vorbele lui Soare îl opriră la jumătatea gestului.
—Domnule, grăi el cu modestie, păstraţi haina! Căzătura voastră s-ar
putea să fie mai rea decît o doresc eu. Haina vă poate apăra de unele
vătămături ale corpului.
—Apă! Apă, că mor! behăi Leca năuc. Adică vin, că n-avem apă.
Luă o carafă şi o goli pe jumătate dintr-o sorbitură adîncă. Apoi vorbi iar:
—Omul acesta are ceva hibă la cutiuţa de minte. Acum, nu mai am nici o
milă pentru el.
—Ei, pe dracu! se supără Costache. Isprăviţi cu vorbăria şi încăieraţi-vă
odată, fiindcă mai avem şi alte treburi!
Leca îl privi o clipă urît. Soare se mulţumi cu o ridicare din umeri. Veniră
unul lîngă altul. Căpitanul abia îi ajungea cu creştetul pînă la piept, dar nu
se sinchisi de asta. Îşi desfăcu picioarele în lături, aduse braţele în faţă, ca
şi cînd s-ar fi agăţat la o trîntă, şi aşteptă calm, cu privirile pironite în ochii
lui Leca. Se făcu linişte. Bărbaţii cătau nedumeriţi spre cei doi. Fulgerător,
Leca întinse mîinile spre mijlocul căpitanului. Apoi se petrecu ceva uluitor.
Soare parcă nici nu se forţase măcar, iar Leca zăcea întins cu nasul în
imensul covor de Keşan. Şezu nemişcat cîteva clipe, fără a izbuti să-şi
reţină un geamăt. Se ridică greu.
—Drace! oftă simţind că nu are aer destul. Nu domnia-ta m-ai pus jos.
Cred că am alunecat din nebăgare de seamă.
—Aşa cred şi eu, răspunse căpitanul cu toată seriozitatea.
—Aiurea! se entuziasmă Costache. Te-a buşit limpede ca lumina zilei.
—Atunci, mai încercăm o dată, mormăi Leca descumpănit. De data asta
voi fi mult mai atent.
—Ar fi bine, Leca, interveni principele. Ar fi bine să fii mai atent, altfel,
felcerul Zimmermann va avea de lucru cu tine.
Leca îşi reţinu o înjurătură. Încercă să-l pălească pe căpitan între ochi,
50
dar minune: Soare îl întoarse prin aer şi-l slobozi ca pe-un sac de grăunţe.
—Mai încercaţi o dată! strigă Costache frecîndu-şi palmele de plăcere.
Năuc, Leca privi în jur, îşi potrivi mustaţa, ce-i intrase în gură, se ridică
greoi, asemenea pruncului care învaţă să meargă, şi răspunse cu mare
oboseală în glas:
—Încearcă tu! Mie îmi ajunge şi am să fiu mulţumit dacă nu mi-a plesnit
vreo coastă, fiindcă dreapta nu-mi mai dă ascultare. Crezi că-i ruptă? se
întoarse către căpitan.
—Ruptă-neruptă, tot un drac! bombăni Costache, nemulţumit că lupta
se încheiase atît de repede.
—Nu-i ruptă, domnule, răspunse căpitanul cu aer de cunoscător. Are
ceva scrînteală, dar unele frecţii bune o pun în cîteva zile pe rosturile ei.
—Soare! grăi principele. Ceva mai devreme hotărîsem a te primi în slujba
noastră cu cinci ducaţi pe lună. Acum, după ce ne-ai arătat astfel de
haruri, cred că chiar zece ar fi puţin. Aş dori să ne înveţi arta acestui soi de
luptă.
—Chiar mai mult, răspunse acesta. Pot să mă apăr de un jungher sau de
o sabie.
Ochii oaspeţilor crescură mari, a mirare, dar nu-l mai contraziseră,
convinşi că moldoveanul acela cu ochii veseli, rîzători, era departe de a fi un
lăudăros.
Sfatul de taină luă sfîrşit. Boierii părăsiră odaia îngînduraţi. Doar Cae,
Costache, Ducu şi Chirilă mai zăboviră acolo, reţinuţi de principe.
—Cînd vei porni spre Iaşi, nepoate?
—Mîine, înainte de a se face ziuă.
—Te-ai gîndit la însoţitori?
—M-am gîndit. Noi patru, părintele Grasa şi Sile.
—Cam puţini, pentru o treabă atît de grea.
—Mulţi am bate la ochi.
—Mda! Va trebui să te lipseşti de Ducu şi de Costache. Cu ei am o treabă
ce nu suferă amînare. Doctorul Pezzen, primul-sfetnic al curţii imperiale din
Praga, ne-a trimis o scrisoare ce ne-a mirat mult. El ne vesteşte că
împăratul Rudolf se arată dornic să o cunoască pe domniţa Florica, fiica
noastră.
—De unde pînă unde? făcu Chirilă surprins.
—Nimic mai simplu, domnilor. În toamnă, zugravul nostru Petru
Armeanul a prins pe pînză chipul domniţei. După lupta de la Şelimbăr, i-am
trimis împăratului cîteva daruri, printre care se afla şi pînza amintită.
Doctorul Pezzen arată în scrisoare că Rudolf ar fi îndrăgostit de chipul
copilei noastre. Vă închipuiţi, prieteni, ce ar însemna pentru neamul nostru
o astfel de înrudire? Am rămîne cu un singur duşman, cu turcul, iar pe turc
am ştiut totdeauna să-l batem. Vom avea oşti şi răgaz pentru consolidarea
51
ţării. Dar astea sînt visuri. Totuşi, merită să încercăm.
—Şi dacă domniţa Florica se opune? întrebă Caravană.
—Încă nu ştim. Ea mi-a scris că e gata să meargă la Praga. Apoi, fie cum
va da Dumnezeu! În drumul acesta lung şi nu lipsit de primejdii, o vor
însoţi Ducu şi Costache Caravană.
—Mi-e greu să renunţ la ei, observă Indru.
—Ştiu, însă nu am de ales. Mi-ar fi plăcut să o păziţi cu toţii, dar
treburile cu tătarii nu le putem lăsa baltă.
—Cînd vom porni, doamne? se interesă Ducu.
—Ar fi bine, mîine în zori. Domniţa Florica se află acum la moşia noastră
de lîngă Piteşti. Greşesc. Moşia asta i-am dăruit-o nepotului Cae. Ai fost pe
acolo, nepoate?
—Nu, zîmbi acesta.
—Aşa e! murmură principele cu vădită amărăciune în glas. Pentru noi,
nu am avut vreme în ultimii şapte ani. Şi nici nu ştiu cînd vom avea.
Hotărîsem să te cunun după Bobotează, cu frumoasa castelană din Obreja.
Dar iată că unele lucrări mari ne-au împiedicat. Pe contesa Stela
Beckembauer nu am mai văzut-o de la Crăciun. Drace! M-am obişnuit să-i
zic aşa, în loc de Stela Cristu. Dar tu cînd ai văzut-o?
—În urmă cu vreo două săptămîni, măria-ta.
—Să mergi dimineaţă pînă la Obreja! Ar fi păcat să nu-ţi iei rămas bun,
mai ales că Obreja e la un ceas călare de Alba-Iulia.
—Am trecut pe acolo azi-dimineaţă înainte de ivirea zorilor, însă nu era
ceas potrivit pentru o vizită. Credeam că voi merge în seara asta, dar sfatul
nostru de taină a început mai tîrziu decît am sperat. La ziuă, va fi greu.
Zorii vor trebui să mă prindă pe drum. Apoi, sînt unele pregătiri. Doar dacă
mi-aţi îngădui acum…
—Bună hotărîre! îl întrerupse principele. Chirilă va avea grijă de
pregătiri. Iar mîine înainte de a se face lumină te va aştepta dimpreună cu
Grasa şi Sile, în satul Cistei. Sînteţi liberi, domnilor!
Tinerii cavaleri părăsiră încăperea tăcuţi, fiecare cu gîndurile lui.
—Mergi cu mine, Costache? întrebă Cae.
—Merg, răspunse grăsunul, mulţumit de asemenea invitaţie. Drumul
nostru va fi împreună pînă la Blaj. Acolo ne despărţim. Ducu mă va aştepta
alături de ceilalţi. Pregătiri n-am. Doar să pun şaua pe Zambilica. O să
încerce unele mofturi, dar grajdul din Obreja nu-i cu nimic mai slab ca cel
de aici. Ce zici de căpitanul Soare? I-a făcut lui Leca mîna altoi.
Principele rămase în odaia de lucru. Semnă cîteva scrisori, le puse
pecetea, apoi oftă şi se lăsă obosit pe spătarul scaunului.
„Oare soarta neamului depinde de un lucru atît de mărunt? se întrebă el.
De o căsătorie?”
Îşi trecu mîinile prin păr şi rămase nemişcat. Jăraticul clipea din ce în ce
52
mai rar, înainte de a se transforma în tăciune.
„Ca viaţa omului! Arde, dă căldură, apoi căldura se risipeşte şi rămîne
mărturie doar cenuşa”.
*
Un sfert de ceas mai tîrziu, doi călăreţi se strecurau ca nişte năluci prin
pădurea care se oprea brusc, domolită de apa Mureşului. Trecură pe
gheaţa, ce pocnea sub copitele cailor, şi apucară drumul spre Obreja. De
departe luminile de pe zidurile castelului abia se vedeau licărind.
„ — Ce naiba caut eu cu ăsta pe coclauri la vreme de noapte? murmură
Caravană privind spatele lui Indru. Nici Zambilica în zilele lui proaste nu-i
mai nătărău ca el. O fi mare spadasin. O fi mai isteţ ca noi în alte rosturi,
dar în dragoste, să dai şi să fugi. Biata fată! Îl aşteaptă de şapte ani. Parcă
principele trebuie să-i rostuiască lui căsătoria? O ia, şi gata. De Bobotează,
putea să trăsnească şi să fulgere. Dacă avea ceva gînduri de însurătoare,
ne-ar fi luat pe mine, pe Chirilă şi pe Ducu, să-i fim martori. Se cununa în
capela din Obreja, şi gata. Că doar nu durează cununia cît postul
Crăciunului. Auzi! Cea mai frumoasă fată din Transilvania tînjeşte după
unul ca el. Să fi fost eu în locul ei, de mult eram măritată cu contele Teleki.
Omul o iubeşte, a cerut-o de nevastă în cîteva rînduri, e bogat, frumos,
tînăr, chiar dacă nu-i atît de viteaz ca Indru. Parcă de spadă şi de cuţite are
nevoie o fată? Însă ea, uite, Doamne, că nu-l place pe Teleki. Stă după
toanele ăstuia. Nu zic eu că nu o iubeşte, dar se chinuiesc amîndoi. El se
teme s-o încurce în căsătorie, fiindcă viaţa îi stă mereu în cumpănă. Ah, pe
căpăstrul Zambilicăi! Cine-i ferit azi de primejdii? E drept că la el se arată
mai mari. Iată că mîine porneşte la drum. Şi va fi pe drumuri săptămîni. Ba
s-ar pute să nu se mai întoarcă viu. Totuşi, nu-i bine. Mai devreme, ne
spunea că în tot ce a înfăptuit măreţ, omenirea a pus şi un dram de
nebunie. Poate că şi în dragoste ar trebui pus un dram de nebunie. Dacă tot
stai să te gîndeşti la greutăţi, nu faci nimic. Iată că puteau fi căsătoriţi de
vreo şase-şapte ani. Iată că el n-a murit pînă azi. Le-a lipsit doar dramul de
nebunie.”
Urcară pe o coamă de deal. Castelul, ascuns o vreme de privirile lor,
apăru deodată ca o pată uriaşă. Fost cîndva proprietate a baronului Albert
de Szentiváni, frumosul domeniu trecuse, cu ani în urmă, sub stăpînirea
contelui Hans Beckenbauer. Se zvonise atunci că baronul ceruse o sumă ce
i-ar fi luat piuitul celui mai înrăit cumpărător. Că Beckenbauer acceptase
suma fără să clipească. Dar păcălitul fusese cel ce vînduse. Castelul
domina împrejurimile cu zidurile sale mari, cu minunata poziţie, ce se
ridica în pantă asemenea unui piept deasupra apelor Tîrnavei. Miile de
iugăre de pămînt generos, viile bine îngrijite, sarea aflată din belşug pe
dealurile dinspre Crăciunel şi frumoasa crescătorie de cai aduceau venituri
53
vrednice de luat în seamă. Puţini ştiau că Hans Beckenbauer şi sora sa se
numesc în realitate Ion şi Stela Cristu. Că nu sînt saşi. Că veniseră acolo în
slujba lui Mihai-vodă, care îşi dorise un om de încredere în apropierea
fostului principe Sigismund.
Ajunseră la poarta castelului din Obreja. Comandantul gărzilor îi
recunoscu şi trimise după majordomul Kraus. Acesta veni grăbit pe
picioarele lui scurte, trudindu-se aprig. Pîntecul său, umflat ca un harbuz
ascuns în haine, se cutremura la fiecare călcătură.
—Iesus-Maria! exclamă vesel cînd dădu cu ochii de oaspeţi. Fiţi
bineveniţi în Obreja!
Apoi gîndi.
„Nu mă grăbesc să-mi anunţ stăpînii. Surpriza şi bucuria contesei vor fi
atît de mari, încît merită să risc o mustrare din partea domnului conte. Ca
să nu mai vorbim despre faptul că şi slujitorii au uneori toanele lor. Fiindcă
oameni sîntem cu toţii. Ar fi suficient să luăm exemplu de la măgar.
Măgarul nu se urneşte din loc atunci cînd îi vine pe chelie, măcar de l-ai
jupui de viu. Domnul conte se arată neînduplecat cînd călcăm regula. Dar
ce plăcere şi variaţie ar mai fi în viaţă dacă am păstra cu sfinţenie chiar
toate regulile?”
—Poftiţi, domnilor! Călcaţi pe aceste minunate dale de marmură,
bucurîndu-ne auzul! Aţi picat cum nu se poate mai bine. Uneori ne culcăm
o dată cu găinile, dar azi nu-i tîrziu. În sufragerie ard lumînările multe, iar
masa e întinsă regeşte. Avem…
Se întrerupse şi deschise uşa mustăcind. Contele Beckenbauer săltă o
sprînceană a supărare, apoi faţa i se lumină într-un zîmbet larg. Teleki se
ridică surprins de lîngă Stela, căreia îi arăta o superbă bijuterie. Tînăra
castelană îşi reţinu cu greu un ţipăt mare de bucurie. Costache făcu un pas
către masă, dar se opri la al doilea. Prezenţa lui Teleki îl nemulţumi
profund. Felul în care îi găsise, aproape lipiţi unul de altul, era mai grăitor
decît bucuria contesei. Cae rămase pironit în prag, cu un zîmbet spart, ofilit
dintr-o dată. Ochii lui se subţiară, iar glasul căpătă parcă o modulaţie
aparte. Dar nici inteligentul Beckenbauer, nici rafinatul Teleki nu observară
scurta schimbare. Doar Stela o intui şi păli brusc.
—Iată ce înseamnă să pici musafir la un ceas nepotrivit, grăi Cae
şăgalnic, în timp ce saluta adînc. Mi se pare că stricăm o conversaţie
agreabilă. Adică o seară începută frumos.
—Nici vorbă, domnilor! zîmbi Beckenbauer, salutînd la rîndul său. Vizite
ca ale domniilor-voastre, le-am dori cît mai dese. Iar ceasul? Ceasul nu
contează pentru nişte gazde ca noi, care nu ne bucurăm de prea mulţi
oaspeţi. Luaţi loc, domnilor! Kraus, îngrijeşte să se aducă tacîmuri!
—În cazul acesta, ne-aţi luat o piatră de pe inimă, răspunse Cae. Ne
aflăm doar în trecere pe aici, altfel nu am fi îndrăznit.
54
—Regretul nostru ar fi fost foarte mare, spuse tînăra castelană. Adesea
aţi trecut prin apropiere fără a ne vizita. Însă totdeauna cu treburi grabnice,
adăugă îndulcind dojana.
Cae nu o privi decît în treacăt. Şi din nou Stela intui că ceva nu ar fi în
regulă. Poate că prezenţa lui Teleki născuse bănuieli în mintea logodnicului
său. De trei ori venise la ei în ultimele luni şi de trei ori îl întîlnise acolo pe
Teleki. Iar faptul că acesta se ridicase de lîngă ea surprins, uluit, ar fi putut
întări bănuiala. Această constatare o fulgeră scurt, ca un junghi. Întîi se
nelinişti. Apoi o cuprinse mînia. Avea el oare dreptul să o bănuiască? Ochii
ei cenuşii ca oţelul luciră o clipă mai tăios decît ar fi vrut. Dar nici Cae, nici
ceilalţi nu remarcară gîndurile ce i se citeau pe faţă.
—Mă bucură întîlnirea cu domniile-voastre, grăi Teleki zîmbind
curtenitor. Sînt în trecere prin Obreja. M-am oprit aici… adică am venit aici,
în drum spre Haţeg, unde am o frumoasă crescătorie de cai. Poate nu atît
de mare ca a domnului Beckenbauer, încă cu exemplare straşnice. Am venit
aici cu gîndul de a trata un schimb de iepe de prăsilă. Mîine plec…
Se opri brusc, fiindcă îşi dădu seama de greşeală. Ceea ce spunea el
aducea a justificare. Niciodată nu i se întîmplase o astfel de gafă şi abia
acum observă în ochii lui Cae o scurtă sclipire ironică. Doar contele
Beckenbauer era străin de cele ce se întîmplau. Atent la pregătirile
slujitorilor, ce intraseră cu tacîmuri şi tăvi grele, îi scăpase mărunta
conversaţie care adusese în aer un sîmbure de răceală.
—M-ar bucura să mă vizitaţi o dată la Haţeg, încercă Teleki să repare
greşeala, îndreptînd conversaţia pe făgaş mai bun. Am un cal de patru ani.
Doar Vînt Sălbatec, frumosul vostru armăsar, i-ar ţine piept la galop. Aş
vrea să vi-l vînd. Ce-i drept foarte scump. Adică, în schimbul unei vizite pe
care o aşteptăm de mult. Am tot sperat să mă căutaţi o dată.
Cae nu apucă să-i răspundă, fiindcă se amestecă Beckenbauer.
—Luaţi loc, domnilor!
—Pe şaua Zambilicăi! răspunse Costache printr-o exclamaţie obişnuită
lui. Regretăm, domnule conte. Aşa cum vă spunea adineauri prietenul Cae,
sîntem doar în trecere. Venim de la Sighişoara şi trebui să ajungem grabnic
la Alba-Iulia. Misiunea noastră ne lipseşte de plăcerea pe care ne-o oferiţi.
Am intrat doar… doar pentru cîteva clipe.
Castelanul, plin de tact şi de înţelepciune, bănui că Indru se abătuse din
drum mînat de dor. Astfel că după un minut de gîndire spuse, fără a-şi
ascunde mîhnirea sinceră:
—Da. Sperasem că veţi rămîne la noi măcar pînă mîine. Totuşi, cred că
mai puteţi zăbovi un sfert de ceas. Acum o săptămînă am cumpărat din
Sibiu o pînză frumos lucrată în ulei. Ea reprezintă nişte flori de liliac atît de
măiestrit zugrăvite, încît parcă simţi nevoia a te apleca spre ele pentru a te
îmbăta de mirosul suav. În vreme ce noi vom ciocni împreună un pahar cu
55
vin, o rog pe sora noastră să-i arate domnului Indru frumosul tablou.
Niciodată nu am cumpărat un lucru atît de gingaş.
Stela înţelese manevra fratelui şi se ridică grabnic, fericită că-i oferea
prilejul de a fi singură cu iubitul ei. De fapt, înţeleseră cu toţii. Tînăra
castelană ieşi în întîmpinarea lui Cae. Se întîlniră la scările de marmură ce
duceau la primul etaj. Ea îşi plecase ochii pentru a nu i se vedea bucuria,
dar nu înainte de a-l cuprinde pe tînăr într-o privire scurtă, fugară, ca o
părere.
„A mai slăbit, gîndi ea. Mereu pe drumuri, la vreme bună sau rea,
noaptea şi ziua, fără odihnă. Ochii lui sînt obosiţi. M-a privit o clipă
nedrept. Poate că în clipa aceea a alungat din ei oboseala. Hainele lui
totdeauna fără cusur arată mai neîngrijite, chiar dacă frumoasa cămaşă
albă străluceşte de prospeţime. Nu mai are timp pentru el şi nici pentru
mine. Ne vedem rar. Şi atunci numai din fugă ca nişte cunoscuţi care nu au
ce să-şi spună. Doar un sfert de ceas împreună! De ce atît de puţin? De ce
ne duşmăneşte timpul? Aş vrea să-l alint. Să-i mîngîi părul răzvrătit. I s-au
spuzit buzele de frig. Înseamnă că a umblat mult. Că a răbdat de frig. Mă
doare inima cînd îl privesc. În toată lumea asta, numai pe mine mă are.
Doar mie îmi dau lacrimile cînd îi văd faţa trasă şi zîmbetul obosit. Nu-mi
spune nimic dintr-ale lui, dar îi citesc în suflet.”
Călca alături de el şi aştepta din clipă-n clipă să o sărute. Să o cuprindă
cu braţele. Purta o rochie de culoarea cerului, strînsă pe talie şi cu mîneci
largi. Părul ei roşcat cădea în valuri şi-i acoperea umerii. Formele aplecate
spre linii dulci, frumos alungite, se ghiceau uşor în fiecare pas. Faţa
prelungă, cu trăsături delicate, obrajii ca nişte petale, cu o roşaţă plăcută
spre umerii lor, şi mai ales aerul ei vioi o arătau sub vîrsta majoratului,
chiar dacă avea să împlinească în curînd douăzeci şi trei de ani.
Se opriră în faţa superbei pînze. Ea îi vorbi ceva despre pictorii vremii, în
timp ce gîndurile îi rătăceau aiurea.
„De ce nu mă sărută? tresări ea. De ce nu foloseşte micul nostru răgaz?
E gelos? Doamne-Dumnezeule! Oare unul dintre cei mai inteligenţi oameni
ai neamului poate să fie orb? De ce nu se uită în ochii mei? Oare anii de
cînd îl aştept nu sînt o chezăşie?”
O cuprinse un sentiment de mîndrie rănită. Apoi, vorbele ei deveniră tot
mai calme. Mai pline de răceală. Coborîră în sufragerie ca doi străini. Nici o
vorbă de reproş nu apăruse între ei. Dar fiecare simţi gheaţa din inima
celuilalt.
Curînd, porţile mari se închiseră în urma celor doi călăreţi. Caii se
întinseră în goană pe zăpada îngheţată, ce pocnea scurt sub copite.
„Iată cît ţine credinţa unei fete frumoase, gîndi Caravană oftînd. Iar
zvonurile despre desele vizite ale contelui Teleki în Obreja îşi arată rostul.
Da. Iată că un cavaler de salon, un fustangiu ca Teleki, are mai multă
56
căutare decît cel mai desăvîrşit bărbat din cîţi cunosc eu. Şi nu cunosc
tocmai puţini. Cae se arată mai tăcut ca mormîntul. Naiba ştie ce o fi în
mintea lui. Dar mi-a plăcut. A fost în gînd cu mine. Nu rămîi într-o casă
unde eşti al doilea. Puţin a lipsit să-i iau la înjurături. Ei da, sînt furios
cum n-am fost de mult. Să mă ia naiba de nu le pun foc! Praf şi pulbere să
se aleagă de castelul lor! Bietul meu prieten! Ce rău făceam dacă renunţam
să-l întovărăşesc! Să fi fost eu femeie şi să fi avut un iubit ca el, cred că…
cred că… Zambilico! Să te ia dracul de zurbagiu! Mişcă din pirostrii pînă
nu-ţi ard vreo două să mă pomeneşti!”
Auzind pentru prima oară în cincisprezece ani glasul mînios al
stăpînului şi simţind pentru prima oară împunsătura aspră a pintenilor,
slutul armăsar se întinse la drum cu toată nădejdea. Dar Indru parcă zbura
înaintea lor.
—Ei, Cae! strigă Costache cu glasul nespus de blînd. Aşteaptă-ne, dragul
meu! Poate că lucrurile nu stau aşa cum gîndim noi. Adică… vreau să
spun… poate… Uite, să vezi tu că-i trag o mamă de bătaie Zambilicăi. S-a
făcut leneş. De fapt, ar trebui să-l schimb, dar nu mă îndur. De
cincisprezece ani sîntem împreună. Auzi? O ştii pe aia cu doi turci şi doi
români?…
Tăcu, fiindcă vorbele lui se pierdeau în vînt. Calul prietenului său abia
se mai zărea printre primii copaci din marginea Mureşului.
57
Capitolul 5
P
rimăvara debutase timpuriu. O ploaie bogată spăla zgura iernii şi o
căra la vale către pîraiele ce se umflaseră, gata să dea din albii.
Apoi ieşi soarele. Era cald. Pămîntul se zvînta iute pe dealurile din
jurul Piteştilor. Prin văi încolţise iarba, iar gîzele amorţite peste iarnă
porniră în recunoaştere. Dinspre sud adia un vînt călduţ, molcom. La hanul
„Doi miei” un bărbat mărunt, gras, transpirat, şedea la o masă plină de
bunătăţi. O pulpă rumenită frumos, parcă ceruită, ceva pîine de casă,
proaspătă, cu coajă crăpată ca a gorunului bătrîn, două funii de trandafiri
olteneşti pipăraţi ca porţile iadului şi o cană cu vin auriu, al cărui parfum
delicat aducea a suflet de sfînt, dădeau mesei un aer sărbătoresc. Bărbatul
înfuleca domol. Nimic din gesturile lui nu arăta pripeală. Din vreme-n
vreme, sugea cumpătat vinul din cană, dînd ochii peste cap cu creştinească
evlavie, în timp ce hangiul aştepta alături, smerit, cu o găleată plină.
Cînd movila de pe masă dispăru fără urmă, jupînul găsi de cuviinţă să-i
propună musafirului cîteva ceasuri de odihnă.
—Domnule Caravană, făcu el, aplecîndu-se adînc, după asemenea
desfătare a trupului s-ar cuveni un pat bun, sub aşternutul căruia am
presărat busuioc. În asemenea mirosnă plăcută, somnul e curat şi domol ca
al pruncului care s-a săturat la sînul mamei.
—Ai meşteşug la limbă, observă musafirul şuierîndu-şi cuvintele. Ah, pe
şalvarii lui Mohamed, abia mai vorbesc! Sînt ca şarpele după ce a înghiţit o
pradă peste puterile lui. Au trecut cinci zile de cînd nu m-am mai ospătat
aşa regeşte, fiindcă eu şi Ducu cel Iute am gonit încoace ca nişte arătări. Ce
vin e ăsta?
—Lacrimă de Drăgăşani, domnule.
—Nu-i tocmai slab.
—Aşa cred şi eu, însă are o hibă. La prima cană te aspreşte şi te
înviorează de parcă ai fi nou născut. La a doua cană îţi limpezeşte gîndurile
şi îşi arată gustul niţel amărui. La a treia, îţi taie picioarele de la genunchi,
chiar dacă te simţi mai uşor ca fulgul. La a patra ţi se pare apos, lipsit de
haruri. La a cincea rămîi damblagiu. La a şasea, mai prinzi putere ca să
vorbeşti în dodii sau să plîngi. La a şaptea îţi piere graiul şi rămîi năuc.
—Aş vrea să o văd şi pe asta, zîmbi Costache cunoscîndu-şi puterile. Ia
toarn-o pe a cincea!
—Domnule, grăi cumpănit hangiul, poate e mai bine să urcăm în odaia
voastră. Se nimereşte azi a fi lipsit de slujitorii mei, plecaţi cu ceva treburi.
Singur nu mă încumet să vă car pe trepte la deal, aşa cum nu m-aş potrivi
58
să urc un butoi plin pe o stîncă. Doar dacă între timp soseşte domnul
Ducu…
—La naiba! îl întrerupse grăsunul. Ducu poate să pice dintr-o clipă în
alta. Dar n-am nevoie de el şi nici de tine, fiindcă pasul meu va fi la fel de
sigur.
—Prea bine, domnule! consimţi jupînul. Poftim cea de-a cincea cană şi
fie cum o vrea Dumnezeu! Pînă azi n-am întîlnit băutori să stea pe
picioarele lor după o astfel de măsură.
Costache îl privi ironic şi bău fără să clipească. Apoi înţepeni ca prin
farmec. Hangiul cătă spre el descumpănit, scărpinîndu-se la ceafă. Dar
Caravană îşi birui slăbiciunea. Se ridică grav, impozant, bătu din aripi, gata
a-şi lua zborul către primul pas, călcă de parcă ar fi avut un picior mai
scurt şi căzu la pieptul gazdei, ca un berbec ce luase drept adversar un
perete. Făcu o nouă sforţare, iar hangiul se cruci cînd îl văzu cum urcă de-a
buşilea pe scările de lemn. Un sfert de ceas mai tîrziu, Costache se trezi în
pat şi murmură ca de pe altă lume.
—Toarn-o p-a şasea!
Însă hangiul dispăruse gînditor. „Nu mă aşteptam să aibă atîta putere,
socoti el. Eu n-aş fi reuşit să mă ridic dintr-o astfel de stare. Bietul
Costache! Asta-i singura lui distracţie. Mîncare bună şi un vin ales. Cam
puţin pentru un bărbat ca el. Ar fi putut să aibă o casă, nevastă, nepoţi…
Însă el a ales alt drum, în slujba neamului. Iar un asemenea drum greu şi
primejdios te lipseşte de alte bucurii.”
Tresări. Ducu cel Iute intră grăbit în sufrageria imensă. Ochii îi
străluceau ciudat. Cît despre mers, nu era dintre cele mai sigure, semn că
pe unde umblase, băutura i-a fost la îndemînă.
—Unde-i Costache? întrebă aspru, dorind să pară mai treaz decît îi
îngăduia starea.
—În odaia voastră, domnule. Se odihneşte după ce a gustat aprig din
vinul nostru cel mai ales.
Cînd intră tînărul în încăpere, Caravană deschise un ochi somnoros şi
întrebă mai mult de formă:
—Ai văzut-o pe domniţa Florica?
—Am văzut-o, răspunse Ducu morocănos, dar lucrurile s-au încurcat
rău de tot.
—Adică, s-a răzgîndit şi nu mai doreşte să meargă la Praga?
—Mai rău, prietene.
Costache se ridică într-un cot, scuturîndu-se ca un cal nărăvaş.
—Ce poate fi mai rău decît asta?
—Multe, răspunse Ducu. Însă e bine s-o luăm pe bucăţele. Îl ştii pe
domnul Chihaia?
—Cum dracu să nu-l ştiu. Unul slăbănog ca o grindă ţinută la soare.
59
Cîndva era comandant de gardă la palatul domnesc.
—Întocmai! aprobă tînărul. Acum asigură paza domniţei Florica. Un
bărbat ca el, uns cu toate alifiile, se pricepe să o ferească de primejdii. Nici
şoarecele nu se strecoară acolo fără ştirea lui. Ei bine, cînd m-a văzut
domnul Chihaia, am crezut că-l apucă damblaua de plăcere.
Zice: „Domnule, au trecut cîteva luni de cînd n-am mai avut o vizită atît
de înaltă. Eu sînt un om subţire, iar aici m-am prostit de-a binelea, fără a
avea cu cine să schimb nişte cuvinte frumoase. Oştenii mei sînt harnici şi
nu lipsiţi de harurile înţelepciunii, însă nu stau la taclale cu ei, fiindcă am
ştirbi disciplina. D-aia mă gîndesc să închinăm cîte-o oală cu vin. Asemenea
eveniment trebuie cinstit ca între doi oameni aplecaţi spre fineţuri. Pe
dealurile din jur sînt nişte vii care dau un vin negru, ce te ridică din
mormînt după prima cană. Domniţa Florica e înconjurată numai de tinere
fete, una mai frumoasă ca alta. Dar cu ele ce să discut? Dacă aş avea cu
vreo douăzeci de ani mai puţin, eheee…”
Zic: „Altă dată, domnule Chihaia. Invitaţia voastră mă onorează ca şi
cuvintele frumoase, însă acum sînt grăbit. Trebuie să-i vorbesc domniţei.
Am un mesaj din partea principelui Mihai”.
„Ah, ah! se căină el. O clipă, m-a încercat bucuria, văzîndu-te.”
Zic: „Domnule, poate aşa din fugă, am putea ciocni totuşi o oală cu vin.”
Auzindu-mi vorba, s-a luminat la chip şi m-a condus într-o pivniţă unde
răcoarea te lua pe sus. Vinul era cu adevărat straşnic. După cîteva
înghiţituri, am simţit o căldură molcomă, ce se strecura în trup ca o
alintare. Cînd am isprăvit ce era în oală i-am mulţumit frumos şi m-am
ridicat, amintindu-i de misiunea mea.
Zice: „Cu învoiala voastră, aş rămîne să mai încerc un rînd. Mergeţi în
casă fără mine, domnule! Ştiu că sînteţi un cavaler desăvîrşit, aşa că nu-mi
fac griji în privinţa voastră”.
„Dar nu o cunosc pe domniţă, spun eu cam descumpănit. N-am avut
fericirea s-o văd.”
„Lasă! mi-o întoarse el. Fetele te vor conduce la domniţă şi mare lucru de
nu-ţi va rămîne inima la una dintre ele. Eu te aştept aici, în Sfînta Sfintelor.
Să ştii că vinul altfel îşi sloboade aromele în pivniţă. Grăbeşte solia pe cît
poţi şi pofteşte să-mi ţii tovărăşie. Abia aştept să aflu noutăţi de la Alba-
Iulia.”
L-am lăsat acolo. Văzută de afară, casa nu părea cine ştie ce
încăpătoare. Abia după ce am intrat mi-am dat seama că-i cît o ogradă. Dar
înainte de asta, bat în uşa de la intrare, ca orice creştin cu frica lui
Dumnezeu. După cîteva clipe, apare în uşă o zînă cu şorţuleţ alb, dăruită
de risipa cerului cu o claie de păr inelat şi blond, care adăposteşte o faţă ca
spuma de mare şi nişte ochi dintr-aceia de te bagă în răcori după ce te-au
scos de pe jăratic.
60
Zice: „Mătăluţă ai bătut?”
Mă uit la ea ca ursul la fagure şi murmur pierdut: „Eu, puicuţo”.
Întîi se încruntă niţel, apoi zîmbeşte şi-mi arată nişte dinţi albi, frumoşi,
care pot înnebuni o duzină de îngeri tămîiaţi împotriva păcatului cu gîndul
şi cu fapta.
„Pe cine căutaţi? mă întreabă, şi-i joacă ochii ca la veveriţe.”
„Pe mătăluţă, zic. Eu sînt Făt-frumos şi mă dau în vînt după zîne.”
Rîde, iar cînd începe să ciripească şi să mă măsoare lung din priviri,
chiar Paris, renumitul zurbagiu ce a stîrnit războiul troian, ar rămîne cu
gura căscată şi s-ar lepăda de frumoasa Elena, de Afrodita şi de încă vreo
două-trei zeităţi palide.
„Eu nu prea sînt zînă, zice ea, deşteptîndu-mă din contemplare, iar
domnia-ta abia ai putea ocupa aici o slujbă de zmeu, însă numai cu leafa
pe jumătate. Fiindcă zmeii au fost totdeauna harnici la fapte şi slabi de
gură.”
Am simţit arsura pentru lauda mea datorată mai mult vinului decît firii.
M-am ţinut totuşi bine şi i-am răspuns, uitîndu-mă în ochii ei cum se uită
vulpea la pui:
„Păcat, zînă dragă! Roluri de zmeu n-am jucat pînă acum. Totuşi, dacă
mă gîndesc bine, parcă te-aş fura măcar pentru o noapte. Gîndeşte-te ce
grozav ar fi! O noapte în palatul zmeului.”
Apoi bag de seamă că ochii i se umplu dintr-o dată de mînie. Roşeşte. Îi
stă bine şi parcă aş săruta-o. Dar cuvintele ei mă pălesc aspru ca o
măciucă:
„Cei ce fură fetele doar pentru o noapte, abia dacă ar putea ajunge
rîndaşii zmeilor. Ca rîndaş, poate că ţi-ai găsi un rost. Însă nu prin părţile
astea, unde umblă feţii-frumoşi şi zmeii adevăraţi. S-ar putea să te calce
careva dintre ei, din greşeală, ca pe-un scaiete. Şi ar fi păcat, fiindcă de
rîndaşi totdeauna a fost lipsă.”
„Ei, ei! mă supăr eu. Ai limba ascuţită şi plină de venin ca muma-
pădurii. Ar trebui să-ţi răspund la fel, dar iată că nu-mi pot lua ochii de la
mijlocelul dumitale, care cred că n-a fost încă strîns de mînă de voinic. Cît
despre mine, pesemne că mi-ai făcut vrăji. Iar după cum bag de seamă,
ceva nu-i în regulă cu chipul domniei-tale. Cred că dacă te-ai da de trei ori
peste cap, m-aş pomeni aici cu Baba Cloanţa.”
Se uită la mine numai foc şi văpaie, apoi grăieşte:
„Destul, domnule! Sîntem chit. Mi-ai zis şi ţi-am zis. Pe cine cauţi?”
Mi-a părut rău pentru vorbele mele năroade, cauzate de vinul domnului
Chihaia, astfel că i-am răspuns cu mult respect:
„Pe domniţa Florica. Am un mesaj grabnic din partea principelui nostru
Mihai.”
„Dar cine eşti domnia-ta?”
61
„Ducu cel Iute.”
O clipă, face ochii mari, mă cîntăreşte cu privirea, apoi mă pofteşte într-
un salon cît hanul ăsta cu împrejmuire cu tot şi-mi face semn spre o
canapea în stare să adăpostească trei călăreţi cu cai şi cu harnaşamente.
Am rămas singur. „Grozavă fată! gîndesc. Poate cam iute de limbă, însă ea a
început. Dumnezeule, ce faţă! Dacă ştie să şi gătească, înseamnă că nebuna
de pronie a cerului, uneori cam nechibzuită, şi-a investit o groază de capital
în ea.”
La puţină vreme, uşa se deschide, iar zîna îmi face semn să intru într-o
odaie mai măruntă, dar luminoasă şi cu mobilă de mare preţ.
„Vorbeşte, domnule Ducu! zice ea. Te ascult.”
Glasul ei e mai blînd. Se vede că i-a trecut supărarea. Încep să rîd.
„Cu domnia-ta aş vrea să vorbesc toată viaţa, şi de data aceasta nu mai
glumesc. Dar trebuie să o văd pe domniţa Florica.”
„Păi o vezi, domnule, zîmbeşte ea. Eu sînt domniţa Florica.”
Tu mă ştii, prietene Costache, că n-am pălit niciodată în faţa primejdiei.
Că n-am tremurat de teamă în războaie. Însă de data asta, am simţit că mi
se moaie picioarele.
Mă bîlbîi: „Şorţul acela alb… adică… vreau să zic… fiindcă d-aia
credeam…”
Zice, niţel ironic: „Şorţul? Da. Făceam cozonaci, domnule Ducu.”
„Fir-aş al naibii! am gîndit eu. Să mă ia naiba!”
Cînd am plecat de acolo cred că eram năuc de-a binelea. Aşa se face că
am intrat iar în pivniţă, unde domnul Chihaia mă aştepta ca pe sfintele
moaşte.
—Mda! mormăi grăsunul Costache. Dar nu mi-ai spus dacă se învoieşte
să meargă la Praga.
—Aşa e! tresări Ducu din gîndurile ce-l împresurau. Merge. Va lua cu ea
două tinere însoţitoare.
—Atunci, nu-i timp de zăbavă.
—Nu prea. Peste un ceas pornim amîndoi spre Bucureşti. Va trebui să-i
cătăm pe Tufănel, Toroipan, Ciripoi, Găluşcă, Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl.
Mîine vom fi cu toţii aici şi, dimpreună cu domnul Chihaia, însoţim trăsura
domniţei.
—Oare nu vom fi prea puţini? Drumul pînă la Praga e lung, şi primejdiile
se pot arăta adesea.
—Ştiu, dar nici noi nu sîntem de lepădat.
Tăcură. Razele soarelui pătrundeau prin fereastră ca nişte aţe oblice,
parcă vesele, parcă neruşinate, pipăind duşumeaua.
*
Cînd Caravană şi Ducu intrară în Bucureşti, seara se aşternea domoală
62
deasupra cîmpiei. Căldura îşi subţiase puterile. Din coşurile caselor, fumul
răbufnea iute, semn că noaptea îşi aducea prinosul ei de răceală. Cei doi
mînară caii spre palatul domnesc. Străjerii îi primiră bucuroşi, dar aflară şi
unele veşti proaste. Pătraşcu-vodă, fiul principelui Mihai, plecase din zori
cu ceva oaste către Calafat, unde intraseră cîteva pîlcuri de turci la
obişnuita pradă de primăvară. Palatul domnesc rămăsese în paza boierului
Anghel. Acesta îi primi destul de morocănos. Era un bărbat încă voinic la
cei aproape şaizeci de ani.
—Pari supărat, domnule, grăi Caravană salutîndu-l ca pe-un vechi şi
bun cunoscut.
—Sînt, răspunse Anghel cu neprefăcută amărăciune. Nicolae Pătraşcu-
vodă mi-a lăsat aici numai opt sute de călăreţi. Socot că a luat prea multă
oaste cu el. Dunărea ea doar la patru ceasuri călare de Bucureşti, iar
iscoadele spun că dincolo de apă s-au ivit cam la cinci-şase mii de ieniceri.
S-ar putea să fie un şiretlic. Se prefac a ieşi după jaf într-o parte şi atacă în
alta. Dacă se vor abate încoace, cu ce-i oprim?
—Şi n-ai luat nici un fel de măsuri?
—Cum dracu să nu iau? Doar nu sînt cu caş la gură. De la prînz am
adunat sub arme patru sute de tineri. Pînă în zori voi ridica numărul lor la
o mie. Însă nu avem arme decît pentru jumătate. Am trimis două sute de
călăreţi în pîndă la Giurgiu.
—Înseamnă că bucureştenii pot dormi liniştiţi.
—Ştiu eu? Turcii sînt mari luptători. Apoi, o oştire de ieniceri e altfel
instruită. Cred totuşi că nu va fi nimic. Dar încă nu v-am întrebat de scopul
vizitei.
—Acum mi-e mai greu, interveni Ducu. Nu-i unul prea plăcut. Am vrea
să-ţi cerem cîţiva oşteni dintre cei mai buni. Mi-e teamă însă că pe cei pe
care îi căutăm au plecat cu Pătraşcu-vodă.
—Vorbiţi cumva despre tinerii Tufănel, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi? Ştiu
că anul trecut i-aţi folosit adesea.
—Da, domnule, la aceştia ne gîndim.
—Aveţi noroc. Sînt cu toţii în pază la poarta de sud a oraşului. Aş vrea
eu să vă fiu pe plac, însă nu cred că mă pot lipsi de ei. Sînt oşteni vechi, cu
multă experienţă. De oamenii buni, totdeauna te desparţi greu.
—Ţi-am rămîne foarte îndatoraţi, stărui Caravană. Domniţa Florica va
face un drum la Praga. Drum lung şi uneori nu lipsit de greutăţi, ca să nu
zic vorbe mai mari.
Auzind de domniţa Florica, bătrînul comandant se îmbună dintr-o dată
şi zîmbi.
—Am înţeles. Voi trimite să-i aducă. Unde să vă caute?
—La hanul Privighetoarea de Aur.
Cei doi părăsiră palatul domnesc fericiţi că norocul nu le-a stat
63
împotrivă. Un sfert de ceas mai tîrziu, ieşiră din Uliţa Mare şi se opriră la
capătul unei fundături, lîngă o poartă de lemn temeinic ferecată în zăvoare.
Zidul înalt ce împrejmuia ograda şi casa îl lipseau pe trecător de o privelişte
asupra interiorului. Costache bătu în poartă, iar aceasta se deschise mai
repede decît se aşteptau.
—Ce doriţi, domnilor? întrebă un slujitor, cu o ghioagă cît toate zilele.
—Vrem să vorbim cu jupînul Isaia, răspunse Costache.
—Cam greu, remarcă celălalt. Ceasul nu-i tocmai potrivit. Cine sînteţi?
—Caravană şi Ducu.
—Ei, drăcie! se minună slujitorul. Nu v-am recunoscut pe întuneric.
Poftiţi! Jupînul va fi fericit să vă vadă.
Poarta se închise după ei, cu pocnet sec de zăvoare. În curte, întunericul
părea chiar mai adînc decît dincolo de zid. Lepădară caii şi intrară într-o
încăpere frumos luminată. Jupînul Isaia, mărunt, îndesat, cu ochii mici şi
cu priviri blajine, cu gesturi de paracliser, îi pofti să se aşeze.
—Un vin, o ţuică, nişte faguri? îi îmbie negustorul.
—Ah, nu, jupîne! îl întrerupse Caravană. Sîntem grăbiţi.
—Atunci, nu-mi rămîne decît să vă ascult. Cu ce vă pot fi de folos?
—Cu ceva galbeni. Avem de făcut un drum lung. Pramatia de vistiernic
din Alba-Iulia ne-a dat doar cincizeci de ducaţi. Adică să-i pui pe o măsea.
—Cît?
—Cred că două sute ar fi tocmai suma care ne lipseşte. Însă o vrem
degrabă.
—Eu numai pe grabă lucrez. Ce-mi lăsaţi în schimb?
—Nimic.
Negustorul se posomorî dintr-o dată şi se scărpină în barbă, gînditor.
Caravană, care nu se aştepta la unele greutăţi, spuse aspru:
—Să mergem, Ducule! Vom găsi în altă parte.
—Am spus eu că vă refuz? bombăni Isaia. Nu cred să fi pronunţat
asemenea cuvînt. Din păcate, afacerile mele au slăbit mult. Cînd voi primi
cei două sute patruzeci? Fiindcă trebuie să am şi eu partea mea.
—Nu ştim, grăi Costache cu toată sinceritatea.
—Măi, să fie! tresări negustorul. Cine ar încheia oare o afacere atît de
proastă? Însă dacă mă gîndesc bine, cu voi n-am fost niciodată în pierdere.
Cuvîntul vostru va fi o chezăşie pentru mine. Unde să vă trimit galbenii?
—La hanul Privighetoarea de Aur, dar cel tîrziu pînă la miezul nopţii.
*
A doua zi pe la ceasurile zece, o trăsură frumoasă părăsi Piteştii, pe
drumul care duce spre Vîlcea. La spatele ei, nouă călăreţi îşi mînau caii în
trap întins. Domniţa Florica, îmbrăcată bărbăteşte cu pantaloni de postav
strînşi pe picior şi ascunşi la partea de jos în cizme scurte, îmblănite la
64
tureci, cu o frumoasă tunică albastră, răscroită la talie, strălucea alături de
tinerele însoţitoare. Îmbrăcămintea de drum îi scotea în evidenţă trupul
subţire, cu linii armonioase şi bine împlinite. Iar culoarea albastră a tunicii
aducea haruri noi chipului său cu pielea albă, fragedă, cu umerii obrajilor
uşor aprinşi, încadraţi de părul blond, ce cădea pe umeri în valuri. Vremea
era liniştită, călduţă, cerul înalt şi limpede. Drumul nu se arăta prea bun,
dar tinereţea fetelor biruia veselă desele hurducături. Cele două însoţitoare
purtau aceeaşi îmbrăcăminte ca şi domniţa. Doar tunicile lor se deosebeau
la culoare. Cea măruntă de statură, al cărei chip era brun, strălucitor ca al
unei creole, cu părul bogat ridicat în coc pentru a mai cîştiga ceva înălţime,
alesese o tunică verde. Era Irina Zamfirescu, sora mai mică a marelui boier.
Ultima dintre ele, Dana Mihalcea, fiica vestitului căpitan al principelui
Mihai, nu era nici brună, nici blondă. Părul său castaniu arăta scurt şi
pieptănat băieţeşte. Ochii căprui, neastîmpăraţi şi veşnic purtători de
luminiţe şăgalnice, păreau bunul ei cel mai de preţ, chiar dacă faţa
prelungă, cu linii dulci, era deosebit de atrăgătoare. Ea alesese o tunică
vişinie.
La răstimpuri, răzbea din trăsură cîte-un hohot de rîs.
—Vai, domniţă! grăi Dana uşor îmbufnată, cu toate că ochii o trădau.
Iată că nu ştim mare lucru despre însoţitorii noştri.
—Ah, aşa e! se lumină bruneta. Pe Chihaia îl cunoaştem ca pe un cal
breaz, dar ceilalţi? Despre domnul Ducu cel Iute am auzit lucruri care
întrec orice închipuire. Se pare că-i un mare spadasin, cu toate că
înfăţişarea blajină…
—De multe ori înfăţişarea înşală, o întrerupse Dana. Iată-l de pildă pe
domnul Costache Caravană. Arată el a vestit luptător? Cînd l-am văzut, mi-
am zis că o fi noul nostru vizitiu. Cît despre tînărul Ducu, merită să-l
priveşti mai de aproape. Luat aşa trăsătură cu trăsătură, ai zice că nu l-ar
trage aţa spre purtare vitejească. Dar e tot atît de drept că trupul frumos,
cu linii prelungi şi elastice, îl arată iute la gesturi.
—Ei, ei! o dojeni bruneta. Cred că mergi cam departe, dacă nu cumva te-
a prins un fior tot meditînd la harurile tînărului Ducu.
—Cine ştie? răspunse Dana izbucnind în rîs. Dacă o fi aşa, va trebui să
te mulţumeşti cu domnul Costache.
—Ce zici, domniţă? mustăci bruneta. Dana a reuşit să facă împărţelile de
cuviinţă. Ca să fiu dreaptă, continuă Irina, mie nu-mi displac grăsunii. Însă
nici aşa să n-o luăm. Domnul Costache depăşeşte cu mult preferinţele mele.
Deci, mă voi lipsi de el, mai ales că în urma lui călăreşte un tînăr căruia
binecuvîntarea cerească i-a dat harurile cu multă risipă. Care o fi numele
lui?
—Tufănel, răspunse domniţa Florica zîmbind. Ah, sînteţi lacome, fetelor!
Mie nu mi-aţi lăsat mai nimic.
65
—Ei, cum nu, domniţă? făcu Dana cu suavă mărinimie. Sînt acolo în
spate nişte domni de toată lauda. Spre deosebire de Irina, eu am memoria
bună şi le-am reţinut numele. Cel trupeş ca şi Costache e Găluşcă. e
croitorul care îl poate îmbrăca cît de cît omeneşte poate fi socotit făcător de
minuni. Vai, vai! După chipul vostru încruntat, îmi dau seama că nu
întruneşte chiar toate condiţiile. Alături de el, simpaticul Toroipan pare
niţel bătut în cap. Numai aşa aş înţelege că gîtul său nu-i mai lung de trei
degete. Care fată din lume ar face o asemenea alegere? Dacă vrei să-l
cuprinzi pe după gît, unde plasezi mîinile? Mare păcat! Ar mai fi tînărul
Ciripoi. Ah, nu! Dacă vă încruntaţi, trec la ceilalţi. Adică la cine? Că nu au
mai rămas decît domnii Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl. Dar ăştia nu merg
decît pe roluri de bunici. Da! Se pare că nu v-a mai rămas nimic. Însă nu-i
vina noastră. Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge!
—De unde ştiţi voi că nu m-am sculat înaintea voastră? rîse domniţa
privindu-le pe rînd.
—Ah, ah! strigară Irina şi Dana într-un glas. Atunci, sigur că ai şi ales.
Pe cine oare?
—Secret, fetelor.
Irina o privi printre gene şi întrebă:
—Nu cumva pe domnul…?
—Nu.
—Dar nici nu ştii la cine mă gîndeam.
—Păi tocmai asta e.
Rîseră şi bătură din palme ca nişte copii. Un rîs limpede, plin de tinereţe.
De fapt, aşa şi erau. Irina, cea mai vîrstnică dintre ele, încă nu împlinise
nouăsprezece ani.
Tîrziu după prînz, făcură popas într-un sat mare, frumos resfirat pe
ulucul dintre două dealuri. Hanul era cunoscut prin împrejurimi şi avea cai
de schimb. Mîncară acolo. Văzînd oaspeţi de neam ales, jupînul aşternu feţe
curate pe mese, iar grătarul imens începu să fumege cu sîrg. Domniţa
Florica îi pofti la masă pe Chihaia, Ducu şi Costache. Aceştia se aşezară
fără a-şi arăta nemulţumirea. Alături de tinerele fete, cei trei erau osîndiţi la
aspră cumpătare. Soarele îşi domolise puterea. Afară, slujitorii hanului
schimbau caii.
—Poate ar fi bine să oprim aici, propuse domniţa Florica. Sînt aproape
şase ceasuri de cînd ne aflăm pe drum. Domnule Tufănel, opreşte-i pe
slujitori de la schimbul cailor.
—Asta nu! interveni Ducu mai aspru decît ar fi dorit. Stai pe loc,
Tufănele!
Obişnuită să poruncească şi auzind vorba tăioasă a tînărului, domniţa
păli brusc. Apoi, o roşeaţă puternică îi cuprinse obrajii, iar ochii îi
scînteiară de mînie. Reuşi totuşi să-şi stăpînească glasul, cu acel har atît de
66
caracteristic în marea ei familie.
—Domnule Ducu, spuse cu multă răceală, oamenii îţi recunosc nişte
merite pe care noi nu le preţuim mai puţin. Mi-e teamă însă că azi întreci
măsura calităţii ce o ai aici. Am pornit spre Praga la îndemnurile părintelui
nostru, dar nu la cheremul domniei-tale. Ai sarcina de a ne asigura paza,
nu de a ne porunci. Te rog să te ocupi numai de ceea ce ţi se cuvine! Altfel,
voi fi nevoită să renunţ la serviciile dumitale.
Tînărul o ascultă fără să clipească. Mînia nu i se citea pe faţă. Numai
Costache i-o dibăci, după felul în care zîmbea. În schimb, domniţa îi socoti
zîmbetul drept provocare şi hotărî să curme pe loc asemenea obrăznicie.
—Domnule Chihaia, continuă ea, te rog să iei comanda grupului nostru!
Experienţa, vîrsta şi modestia domniei-tale te recomandă din plin! Cît
despre domnul Ducu, ar fi bine să nu uite că este slujitorul tatălui nostru.
—Hm! bătu în retragere vechiul oştean.
—Văd că şovăi, constată foarte mirată.
—Domniţă! interveni Ducu mai calm decît era. Eu voi pleca în cinci
minute, dar ar fi bine să lămurim cîteva lucruri atît spre folosul vostru, cît
şi spre al meu.
—Te ascult, domnule, răspunse cu un aer mai potolit, chiar dacă nu văd
ce ai mai putea spune după o astfel de purtare.
—Întîi, aş vrea să aflaţi că eu nu sînt slujitorul principelui Mihai, ci al
neamului nostru. Niciodată principele nu mi-a poruncit şi nu m-a plătit
pentru vreo slujbă. În ceea ce priveşte drumul nostru, azi, mîine şi poate în
zilele următoare vom avea timp frumos. Adică bun pentru a ne mişca iute.
Dar cît va ţine timpul frumos acum, la început de primăvară? Pînă la Praga
sînt mult peste o mie de mile germane. Vor fi ploi şi timp aspru. S-ar putea
să întîmpinăm ape ieşite din matca lor. Trecerea prin vaduri e adesea
primejdioasă şi cere timp. Am dorit să facem acest drum în mai puţin de
două săptămîni. Apoi, trebuie să ne gîndim la numărul zilelor pe care le
vom petrece acolo şi la cel de întoarcere. Prezenţa lui Caravană şi a mea la
Alba-Iulia e dorită grabnic. Domnii Cae Indru şi Chirilă Zece Cuţite sînt
plecaţi pentru multă vreme, iar în jurul principelui se urzesc unele
comploturi. Iată pentru ce am dorit să ne grăbim. Îmi pare rău că nu avem
vreme de o plimbare. Cine nu şi-ar dori-o? Drum bun, domniţă! La
revedere, domnilor!
Porni spre uşă, însă nu reuşi să ajungă acolo, fiindcă vocea domniţei îl
opri la vreme.
—O clipă, domnule Ducu! grăi cu o nuanţă de blîndeţe care îl făcu să
tresară, lucru ce i se întîmpla destul de rar. Mi-e teamă că ne acomodăm
greu. Chiar de la prima noastră discuţie de ieri, roşi ea, lucrurile nu au
decurs aşa cum am fi dorit. Cuvintele domniei-tale m-au lămurit în privinţa
grabei fireşti, astfel că nu ne vom da în lături de la puţină osteneală. Te rog
67
să uiţi acest moment neplăcut!
Ar fi vrut să spună mai multe, dar mîndria o opri să pronunţe scuzele ce
s-ar fi cuvenit.
O jumătate de ceas mai tîrziu, convoiul îşi urmă drumul în trapul întins
al cailor. Înnoptară la marginea unui cătun. Gazda, gospodar harnic, avea o
casă cu cîteva odăi încăpătoare şi curate. Una o ocupară bărbaţii, iar cea
mai frumoasă fu pregătită pentru fete. La ziuă, tinerele primiră cîteva găleţi
cu apă caldă. În vreme ce se spălau, bruneta spuse, parcă mai mult pentru
sine:
—Cu astfel de pază, în nopţile viitoare putem dormi fără griji.
—Nu înţeleg, zîmbi domniţa Florica.
—Te cred, fiindcă n-ai observat un lucru. Domnul Costache Caravană a
dormit lungit lîngă pragul nostru.
—Ah, la atîta grijă nu mă aşteptam!
—Nici eu, continuă bruneta, însă nu e totul.
—Nu e totul? Adică ce vrei să spui?
—Nu mare lucru. Domnul Ducu a dormit afară sub fereastra noastră.
—Glumeşti. Pe asemenea răcoare a nopţii?
—Aşa se pare. Avea totuşi o şubă uriaşă, pe care nu i-am văzut-o în
timpul zilei. Cred că-i a gazdei.
Porniră înainte de răsăritul soarelui. Din vreme-n vreme, domniţa Florica
se întorcea către mica fereastră din spatele ei şi căta gînditoare spre
minunaţii lor însoţitori.
Ducu îşi mîna calul alături de cel al lui Costache. Mergeau tăcuţi, ceea
ce nu-i plăcea grăsunului. Încercă să înfiripe o conversaţie cu el. Tînărul
răspundea rar şi cam anapoda. Caravană îl privi mai atent. Pe faţa
prietenului său apărea cînd o încruntare, cînd un zîmbet, cînd acea cădere
pierdută sub apăsarea gîndului.
„Să mă ia naiba dacă nătărăul ăsta nu-i îndrăgostit! socoti el. Dar de
care dintre ele? Nu cumva de domniţa Florica? Doamne-Dumnezeule! Sper
să aibă măcar atîta minte. Nu, nu se poate. Ea e hărăzită împăratului
Rudolf. Şi chiar de nu se va mărita cu Rudolf, e prea sus pentru bietul meu
prieten. La naiba! se mînie el. Nici o împărăteasă nu-i prea mult… Însă cred
că eu nu sînt în toate minţile. Cine ştie la ce se gîndeşte el?”
Soarele scînteia frumos în zăpada de pe vîrfurile munţilor. Pe la poale,
un vînt călduţ înfoia firele de iarbă, parcă sărutîndu-le din mers.
68
Capitolul 6
E
ra pe vremuri o frumoasă pădure între Ţuţora şi Bogdăneşti. De
fapt, ea se continua cu mici întreruperi pînă la Cahul, urmînd
malul răsăritean al Prutului. Copacii ei vechi cît veacurile ori
nenumăratele hăţişuri adăposteau multe animale sălbatice. Lupii, mistreţii,
zimbrii, căprioarele, jderii, urşii mari la trup sau vulpile cu mersul chibzuit
veneau în zori să se adape din apele Prutului, adesea curate ca cerul de
vară. Puţini erau cei ce cunoşteau drumurile prin uriaşa pădure. Puţini
ştiau rosturile răspîntiilor şi scurtăturile potecilor. Dar şi mai puţini se
încumetau să calce prin acele locuri lipsiţi de arme şi de însoţitori. Fiindcă
nu numai animalele de pradă îşi aveau tainul din viaţa celor nechibzuiţi, ci
şi alte primejdii. Pîlcuri de lotri băteau potecile şi hăţişurile nesfîrşite. Însă
cel mai mare dintre neajunsuri rămînea drumul, parcă simplu la prima
vedere. Apoi, sutele de răspîntii îl făceau adesea pe om să se învîrtească în
loc, să nimerească în fundături, ca într-un labirint. Sau să-şi încerce
norocul mergînd la nimereală ceasuri şi zile de-a rîndul. Mai erau
smîrcurile, adevărate capcane ce înghiţiseră multe trupuri de pribegi.
În ziua de opt martie, cu puţin înainte de prînz, un pîlc format din o sută
douăzeci şi doi de călăreţi intră pe unul dintre drumurile pădurii. În
ultimele două săptămîni, vremea fusese atît de frumoasă prin acele părţi,
încît viorelele îşi scoseseră petalele de culoarea cerului printre frunzele
uscate. Dar ochii călăreţilor nu cătau spre aseme nea desfătare a sufletului.
Înarmaţi cu săbii sau iatagane, cu buzdugane şi pistoale, cu arcuri şi
săgeţi, îmbrăcaţi în pelerine lungi ori în blănuri, ca de drum lung, straşnicii
călăreţi mergeau în trapul cailor. Erau grăbiţi. Cîţiva cai cu samare pe ei
duceau merinde pentru oameni şi animale. Un bărbat înalt, ce purta
mîndre straie de căpitan, şi un altul ceva mai scund călăreau în faţa
convoiului şi discutau între ei. Bun cunoscător al drumului din pădure, cel
înalt îşi arunca privirile din fugă pe la răspîntii, pricepea ceva semne tainice
şi alegea direcţia fără sminteală.
—Vremea ţine cu noi, căpitane Arvinte, grăi mă runţelul.
—Adevărat, spătare Sacowicz! răspunse celălalt. Acum e frumos, dar în
nord a plouat. Apele au ieşit mai puţin la deal, parcă a mirare, însă mari pe
la Bogdăneşti, Cahul şi tocmai jos pe la Vadul lui Isac. Iar in partea de sud
a cîmpiei Bugeacului, pămîntul musteşte de-a binelea. Călăreţi veniţi acum
cîteva zile de prin părţile acelea ne-au spus că nu-i chip de umblat. Vom
merge împreună pînă la Tîrgu Sărăţei. De-acolo, eu mă las cu oştenii în jos
către Bogdăneşti. Dar pe domnia-ta te-aş sfătui să tai drumul de mijloc prin
69
cîmpia Bugeacului. De la Sărăţei o iei spre răsărit pînă la cotul pe care îl
face rîul Botna. Din locul acela pînă la satul Chiţcani nu-i mult de mers.
Acolo veţi găsi bărci mari, care să vă treacă peste Nistru pînă la satul
Slobozia. Apoi, drumul va fi mai lesnicios către aşezările tătarilor.
—Sfatul domniei-tale mi se pare înţelept, aprobă Sacowicz. De fapt,
drumul acesta mi se pare mult mai scurt decît cel din sud. Ca să nu mai
vorbim despre cîmpia uscată de soare, prin care caii noştri vor călca mai
sprinteni.
—Aşa cred şi eu. Veţi întîlni totuşi unele smîrcuri, astfel că ocolurile vă
vor lua timp. Apoi, socot că sînteţi cam puţini. Aş putea să vă dau vreo zece
călăreţi de-ai mei. Ştiu că duceţi scule de preţ, a căror valoare trece de
douăzeci de mii de galbeni. Dacă acestea nu vor ajunge la hanul tătarilor,
veţi avea mari necazuri. În Bugeac umblă pîlcuri de lotri. Dincolo de Nistru,
o seamă de tătari care nu-i mai dau ascultare hanului rătăcesc după pradă.
—Nu te îngriji domnia-ta de asta! grăi spătarul, cu aer trufaş. Sîntem
douăzeci şi doi de oameni căliţi. Unspre zece cavaleri poloni aleşi pe
sprînceană şi unsprezece tătari. Armele noastre, chibzuiala şi iscusinţa ne
îngăduie să umblăm fără teamă.
„Ce ruşine! gîndi mîhnit căpitanul Arvinte. Niciodată nu s-a pomenit ca o
solie a Moldovei să fie formată din poloni şi tătari. Sacowicz, tocmai din
această cauză mi-a refuzat oştenii. Doreşte să mă umilească. Ieremia Movilă
nu are mîndrie şi nu-şi iubeşte neamul. S-a dat de partea polonilor, iar
pentru mărirea sa nu se sfieşte să-i cheme pe tătari împotriva Ţării
Româneşti. Niciodată nu s-a văzut astfel de trădare.”
Departe în spatele convoiului, patru călăreţi se ţineau pe urmele lăsate
proaspăt. Cae Indru călărea în faţă. Chirilă îl urma la cîteva lungimi, iar
Sile şi părintele Grasa păstrau o bună distanţă unul de altul. Chipul
tînărului Indru arăta mai întunecat ca altădată. „Iată, socoti el, ruptura
dintre mine şi Stela Cristu s-a făcut cam tîrziu, ce-i drept, însă la vreme. Ea
şi-a închipuit că sînt gelos pe contele Teleki. Păcat că mă cunoaşte atît de
puţin! Dar nu-i de mirare. Nici isteţul meu prieten Costache nu a ghicit că
pornisem către Obreja hotărît să fac această ruptură. În toamnă mă
amăgisem fără rost. Credeam că după unirea Transilvaniei cu Ţara
Românească va începe o perioadă de linişte. Că intrarea în Moldova va fi o
simplă desfăşurare de oşti. M-am înşelat crunt. Lucrurile stau chiar mai
rău decît înainte. Otrava şi pumnalul îl ameninţă azi pe principe, iar mîine
pe noi. Nobilii Transilvaniei ne urăsc şi caută să ne piardă. Ei nu s-au sfiit
să-l atace în toamnă pe Costache. Ieremia Movilă în cîrdăşie cu polonii şi cu
Sigismund e puternic şi a început să muşte. Turcii, vechii noştri duşmani,
sînt mai cinstiţi decît creştinii. Ei nu au încercat asupra noastră otrava şi
pumnalul. Drumul acesta la tătari s-ar putea să fie fără întoarcere. Oricît
de mult o iubesc pe Stela, oricît mă iubeşte ea, nu puteam să fac pasul spre
70
căsătorie. La toate acestea am meditat înainte de a pleca la Obreja. După
purtarea mea rece, sper ca durerea ei să fie mai mică. M-au prins nişte
gînduri negre. Niciodată nu am avut presimţiri rele şi nu am crezut în astfel
de lucruri. Acum, parcă sînt altul. Cînd am ieşit din Alba-Iulia, m-am uitat
la case, la biserici, la drumuri şi mi-a venit în minte că n-am să le mai
revăd. Ei, la naiba! Nu asta are importanţă acum. În faţa noastră sînt o
sută douăzeci şi doi de oşteni. Patru oameni va fi greu să-i doborîm pe toţi.
Din păcate, nu putem da îndărăt. Ieremia, Sigismund şi Taranowski sînt
vicleni. Ştiu unde să lovească. Dar sper să avem şi noi un cuvînt de spus.
Iar dacă nu pier, dacă Stela va mai avea răbdare un an sau doi, poate va
ieşi soarele şi pentru mine. Ah, visuri, visuri!
Privi îndărăt. Chirilă Zece Cuţite sălta în şa încruntat cum îi era felul.
Sile Adormitu moţăia. Părintele Grasa îşi îmboldi calul şi veni mai aproape.
Faţa lui prelungă, plină de zbîrcituri, părea trasă la darac. Trupul – uscat,
ciolănos, fără pic de osînză – arăta ca ieşit de sub teasc.
—Ce-i părinte? întrebă tînărul.
—Nu mare lucru, domnule. Mi-e foame. După cum ştii, eu sînt un
cugetător. Dar în astfel de treburi nu lucrez cu tot corpul, ci numai cu
harurile gîndului. Însă gîndul o ia razna dacă simt un fel de leşin sub furca
pieptului. Adineauri, stomacul meu a început o chelălăitură de mai mare
jalea.
—Eşti de părere să ne oprim şi să ne ospătăm?
—Vai, domnule! Ţi-am spus doar ce simt, nu ce vreau.
Ajunseră într-o zonă de smîrcuri şi ochiuri de apă. Urmele de copite se
pierdeau la marginea unei bălţi. Stufărişul, călcat din loc în loc, le arăta
limpede drumul parcurs de oşteni. Uneori, apa ajungea pînă la piepturile
cailor. Lipsiţi de acele semne, ar fi intrat în nămoluri fără ieşire. După vreo
trei-patru ceasuri, smîrcurile rămaseră în spatele lor. Intrară din nou în
pădure. Caii erau obosiţi de atîta vînzoleală. Soarele căzuse către asfinţit.
Undeva în faţă, auziră glasuri. Îşi domoliră caii şi rămaseră nemişcaţi.
Înaintea lor, zgomotul nu părea să se depărteze. Cae le făcu semn să
descalece. Lepădă armăsarul şi porni printre copaci. În pădure se lăsa
răcoarea. Apoi umezeala bălţilor îşi făcu simţită prezenţa, iar întunericul
veni mai repede decît s-ar fi aşteptat ei. Se aflau sub muchia unui deal. Un
fel de ruptură cu copacii căzuţi în urma cine ştie cărei furtuni. Absenţa
îndelungată a lui Cae produse nelinişte. Apoi, se pomeniră cu el alături.
—Tocmai ne făceam griji, spuse părintele Grasa, respirînd uşurat.
—Şi nu fără temei, murmură tînărul. Pădurea e un adevărat labirint.
Dacă nu nimeream coasta aceasta cu copacii căzuţi, vă întîlneam abia
mîine în zori, fiindcă nu m-aş fi încumetat să umblu aiurea. Oştenii au pus
tabără de noapte nu tocmai departe de aici. Va trebui să ne întoarcem.
Nechezatul cailor ar putea să ne trădeze prezenţa. Am reuşit să mă apropii
71
de tabără şi să ascult discuţia dintre cîţiva oşteni. Vor porni la drum odată
cu lumina zorilor. Dar se vor despărţi cam după un ceas. O sută de oşteni
cu căpitanul lor vor coborî spre Bogdăneşti. Ceilalţi douăzeci şi doi vor
poposi un ceas în Tîrgu Sărăţei, iar de acolo au de gînd să taie cîmpia
Bugeacului către cotul Botnei. Deci, solia va fi formată doar din douăzeci şi
doi de oameni. Unsprezece poloni şi unsprezece tătari. Acum, parcă mi s-a
luat o piatră de pe inimă. Prea erau mulţi.
—Şi aşa sînt destui, zise Grasa. Partea proastă cred că se arată în
numărul nostru mic.
Porniră îndărăt şi ocoliră dealul. Aleseră un loc de popas pe o mică
ridicătură de pămînt, parcă lipită dealului ca un adaos. Mîncară tăcuţi.
Pădurea încremenise. Rar se auzea cîte un foşnet. Frunzele uscate arătau în
locul acela ca un adevărat covor. Caii îşi mestecau grăunţele, dar la fiecare
foşnet se opreau, îşi ridicau capetele, îşi ridicau capetele, ciuleau urechile şi
rămîneau o vreme înfioraţi.
Primul şezu de pază părintele Grasa. Ceilalţi se culcaseră pe culcuşuri
de frunze. Lumina nopţii era slabă. Parcă se înno rase, dar nu a ploaie.
Norii erau înalţi şi nu se legau între ei.
„Ce vremuri! gîndi părintele Grasa. Cîndva mă lăfăiam în paturi cu perne
de puf şi învelitori de mătase. Oameni de seamă îşi disputau prietenia mea.
Slujitori harnici cătau să-mi ghicească dorinţele. Azi stau la pîndă într-o
pădure ca o capcană uriaşă. Am un titlu de marchiz şi o sabie care ştie încă
să muşte ca vipera. Cu asemenea haruri, în Apus m-aş fi umplut de aur şi
strălucire. De zece ani, în fiecare primăvară mă hotărăsc să plec acasă. Dar
vine toamna şi amîn mereu. Iată că nu mai sînt tînăr. Ce draci au pus oare
stăpînire pe mine? Dorul de aventură? Poate, dar asta are o limită.
Aventura merge pînă pe la treizeci-patruzeci de ani. Dacă nu sînt din cale-
afară de nătărău, cred că a picat peste mine ceva nebunie. Venisem în
Transilvania doar pentru o lună sau două. Mă atrăgea mirajul Răsăritului.
La noi pe Valea Loirei, se spunea că ar trăi aici o lume de barbari ce nu ştiu
încă să vorbească, păroşi la trup şi adăpostiţi prin peşteri şi văgăuni. La
dracu! Apusul nu-i cu nimic înaintea Transilvaniei. Dar am văzut destul.
Dacă scap cu viaţă din nebunia acestui drum, am să mă întorc acasă. Pe
tinerii aceştia îi înţeleg. Îşi pun viaţa în primejdie pentru neamul lor. Eu mă
aflu în treabă doar de dragul prieteniei.”
Îşi curmă gîndurile şi trase aer mult în piept.
„Drace! socoti el. Parcă stăruie prin pădure un miros de fum. Prea sînt
eu uns cu toate alifiile ca să rămîn liniştit! Un vulpoi ca mine greu şade în
cumpănă, chiar în faţa lucrurilor mărunte.”
Îl trezi pe Cae.
—Simţi ceva în aer?
Tînărul se ridică şi făcu vreo cîţiva paşi. Un curent subţire parcă aducea
72
cu el miros aspru.
—Să fie de la oşteni? îl iscodi Grasa.
—Nu. Ei sînt în faţă. Curentul vine din spatele nostru. Trezeşte-i pe
ceilalţi! eu plec să dau de rostul mirosului.
Cu aceasta, se mistui printre copaci, iar Grasa rămase mirat că nu-i
aude paşii. Cae mergea fără grabă. Fiecare mişcare o chibzuia adînc. La
astfel de treburi, doar Ducu i-ar fi fost egal. Drumul se lăsa în pantă către
smîrcuri. Ajunse într-o rarişte. Printre copacii uriaşi din locul acela, fumul
stăruia mai puternic. Ocoli rariştea şi zări un ochi de apă, iar în stînga, pe o
mică ridicătură, un foc vesel răspîndea lumină puternică. La marginea apei,
şapte cai moţăiau în picioare.
„Curentul de aer adie dinspre baltă, gîndi Cae. Deci nu-i pericol să mă
simtă caii.”
În jurul focului, trei bărbaţi discutau domol. Alţi patru şedeau lungiţi
alături.
—S-a cam făcut vremea să mergem peste ei, grăi un bărbos uriaş. Cei
din faţa noastră nu pot fi decît negustori.
—Nu, nici vorbă, îl întrerupse unul subţirel. Dacă erau negustori, se
lipeau de grupul oştenilor. Care negustor chibzuit s-ar feri de o astfel de
pază? Cred mai degrabă că au aceleaşi rosturi ca şi noi. Pun rămăşag că
sînt iscoade din ceata lui Pinten. Dacă încercăm un atac asupra lor, mare
mirare să nu ne pomenim cu toată ceata peste noi!
—Prostii! grăi cel de-al treilea. Pe cine să iscodească cei patru? Pe oşteni?
Aţi dat în mintea copiilor. Asta e!
—Poate vor să le fure ceva cai, vorbi din nou subţirelul.
—Eşti nărod de-a binelea! Oştenii lui Arvinte au pază mare. Iar dacă te
apropii de cai, aceştia se agită că nu te mai gîndeşti decît la goană. Vă spun
eu că sînt nişte fugari, care n-au curajul să se apropie de grupul oştenilor.
Se ţin după ăia, fiindcă singuri nu s-ar descurca prin pădure. Dacă mergem
acum peste ei, îi luăm din somn ca din oală.
—Sînt fugari, se amestecă în discuţie unul dintre cei tolăniţi. Altfel, nu s-
ar fi întors din drum să facă popas departe de oşteni.
—Trebuia să-i atacăm atunci, spuse uriaşul.
—Totdeauna ai fost neghiob, ripostă cel tolănit. Dacă se apărau cu
pistoalele, zgomotul ajungea pînă la tabăra lui Arvinte. Şi am fi avut de
lucru cu oştenii, care ne-ar fi căutat cîteva zile. Destul cu vorbăria fără rost!
Îi atacăm după miezul nopţii, cînd somnul e greu. Atunci e momentul
prielnic. Ocolim Rîpa Ursului şi-i luăm din somn cu jungherele. Au cai
frumoşi, arme bune şi poate ceva aur. Gherman şi Ioţa vor sta de pază la
cai. Ceilalţi cinci vom porni spre ei cam peste trei ceasuri.
Cae îşi reţinu un fluierat de mirare. Părăsi ascunzătoare şi se retrase.
Mersul său lin părea o adiere.
73
Nu era lună, dar cerul parcă se mai luminase. Cinci bărbaţi se strecurau
printre copaci pe drumul parcurs de Cae cu cîteva ceasuri mai devreme.
—Trebuie să facem un ocol, murmură subţirelul, altfel, ne simt cai ălora.
Ceilalţi aprobară. Aveau deprinderea pădurii şi a atacurilor de noapte. Şi
ştiau bine cît de sensibili se arată caii cînd simt om străin pe aproape.
Undeva răzbi grohăit puternic şi zarvă mare.
„Mistreţii, socoti subţirelul. Cred că vulpea le-a furat un purcel. Sau
chiar ursul. Nici o fiară nu se încumetă să-i atace direct pe mistreţi.”
Se făcu linişte. O pală de vînt scutură crengile de sus ale pădurii şi trecu
printre ele ca un vaiet. Răcoarea nopţii înfiora caii. Cinci umbre ajunseră la
marginea tăpşanului. Cîţiva paşi mai încolo, se zărea ceva ce aducea a
patru mogîldeţe întinse una lîngă alta. Lotrii nu dădură năvală, ci înaintară
chibzuiţi. Pripeala putea să le strice planurile. Abia cînd ajunseră foarte
aproape îşi dădură seama că jos erau patru pelerine făcute sul. Încremeniră
o clipă. Apoi săriră în lături miraţi, dar era prea tîrziu. Vestitele cuţite ale
lui Cae şi Chirilă bîzîiră prin aer şi se înfipseră adînc. Le răspunseră două
răcnete. Alte două cuţite fulgerară scurt. Părintele Grasa ieşi de după o tufă
şi-i bară drumul celui de-al cincilea. Lotrul îl simţi la vreme, însă fără folos.
Grasa fandă lung cu uriaşa lui sabie şi-i străpunse pieptul. Gemetele
durară puţin, fiindcă Sile dădu ultimele lovituri acolo unde era cazul.
„Magnific! gîndi Grasa amintindu-şi de iuţeala cu care cei doi îşi
aruncară cuţitele. Mda! Ar trebui să învăţ şi eu ceva din arta lor.”
—Cred că zgomotul s-a auzit pînă în tabăra oştenilor, spuse Chirilă, iar
în glasul său se simţi nelinişte.
—Nu, prietene, grăi Cae. Sîntem prea departe. În schimb, cred că a ajuns
la cei doi lotri.
—Păcat!
—Nu prea, răspunse tînărul. Ei cred că strigătele de moarte au fost ale
noastre. Acum aşteaptă liniştiţi întoarcerea soţilor.
—În cazul acesta, va trebui să mergem peste ei.
—La asta mă gîndeam şi eu, aprobă Cae.
Îşi adunară cuţitele risipite, le şterseră de hainele celor căzuţi şi le
aşezară în tecile lor. Apoi porniră la drum cu multă fereală. Pădurea dormea
tihnită. O pasăre de noapte ţipă scurt undeva în apropiere. Îi auziră fîlfîitul
aripilor. Curînd, liniştea stărui din nou. Cei doi lotri şedeau lîngă foc.
Flăcările se mai domoliseră. Pămîntul din jur mirosea a pîrjolit. Nu vorbeau
între ei. Şedeau tăcuţi, cu urechile la pîndă. În spatele lor se ridicară două
umbre, iar cuţitele porniră în acelaşi timp.
*
Soarele molcom zvîntase pămîntul. Iarba proaspătă, nu prea mare, dar
de un verde strălucitor, plesnea de sănătate trufaşă. Cerul înalt şi limpede,
74
cu puţini nori alburii ca o spuzeală spre apus, prevestea o zi frumoasă.
Douăzeci şi doi de călăreţi săltau în şei la trap uşor prin cîmpia Bugeacului.
Mergeau în grup strîns, aşa cum îi sfătuise căpitanul Arvinte. Pîlcuri de lotri
mişunau adesea prin acele părţi şi nu se sfiau să-i atace chiar pe oştenii
răzleţiţi de convoaie. Caii lor erau sprinteni, veşnic odihniţi. Bălţile cu
stufăriş mult, ce se iveau ici-colo, ofereau lotrilor ascunzători trainice.
Puţini s-ar fi încumetat să-i urmărească prin bălţile înşelătoare.
Călătorii opriră la vremea prînzului într-o margine de pădure. Sacowicz,
vechi oştean, controlă felul în care erau hrăniţi caii şi porunci să se împartă
merindea pentru oameni. Altîn, nepotul hanului, se retrase cu oamenii săi
la o parte şi mînca gînditor. Era înalt şi bine legat. Faţa uşor smolită, avea
trăsături aspre, dar nu lipsite de frumuseţe. Buza de jos uşor răsfrîntă şi
barba pătrată arătau o fire voluntară. Nici un dram de osînză nu stăruia pe
trupul său, iar muşchii se ghiceau puternici sub învelişul hainelor. Mînca
fără grabă, cu o anumită cumpătare, ce nu ar fi scăpat unui ochi atent. În
schimb, soţii lui înfulecau lacomi fără griji.
După ce sfîrşi ceasul de odihnă, Sacowicz dădu semnal de plecare.
Ocoluri mari în jurul smîrcurilor dese îi făceau să zăbovească mai mult
decît s-ar fi gîndit.
„Va trebui să înnoptăm în cîmpie, socoti spătarul, plin de nemulţumire.
Am mai trecut pe aici la vreme de vară. Atunci, drumul mi s-a părut altfel.
Acum regret că nu am luat ceva oşteni de la Arvinte. Ei cunosc locurile
astea mai bine decît noi.”
Către seară, cînd vizibilitatea scăzu simţitor, patru călăreţi apărură ceva
mai aproape de grupul lui Sacowicz.
—Cred că noaptea îi va prinde pe drum, îşi dădu cu părerea Sile
Adormitu. N-am mers cine ştie ce. D-aia cred că Botna îşi face cotul spre
răsărit, undeva departe în faţa noastră.
„Dacă vor pune tabără de noapte în cîmpie, va fi pe voia mea, chibzui
Cae. Aici i-am putea ataca mai uşor. Dincolo de Nistru s-ar putea să se
însoţească fie cu alţi tătari ce bat drumurile cu caii lor iuţi, fie cu ceva
oşteni din Chiţcani sau Slobozia. Păcat că nu le ştim poruncile primite la
Iaşi.”
Noaptea se lăsă repede. Aerul devenise mai rece, mai aspru. Mergeau
încet. Urmele celor din faţă nu se mai vedeau. Cae sărea adesea din şa,
încercînd să le afle. Tresăriră. Departe de ei răsări lumina unui foc.
—Sînt nechibzuiţi de-a binelea, grăi Chirilă.
—Ce te face să crezi asta, domnule? întrebă Grasa.
—Faptul că lumina focului îi poate da de gol. Orice om obişnuit cu
cîmpia ştie că un foc se zăreşte departe.
—De gol către cine? Ei n-au aflat că sînt urmăriţi. Nici nu le trece prin
minte asemenea lucru.
75
—Adevărat! Dar cred că Arvinte l-a prevenit pe Sacowicz în privinţa
lotrilor. Ceea ce fac oştenii acolo aduce a nechibzuinţă.
—S-ar putea să fie focul unor lotri. Sacowicz o fi acum undeva departe.
—Nu-i foc de lotri, interveni Cae. Ei ar fi observat convoiul oştenilor şi s-
ar fi ferit a le atrage atenţia. Mă miră totuşi Altîn. Un războinic tătar ştie ce
primejdie înseamnă lumina unui foc. Poate că Altîn nu se amestecă în
treburile spătarului, iar acesta se simte prea puternic. El nu-şi poate
închipui că sînt cete de lotri ce numără peste patruzeci de oameni.
Îşi domoliră caii şi făcură popas. În stînga lor creştea ceva păpuriş înalt,
bine uscat. Apa de la tulpinile lui se evaporase. Pămîntul, crăpat din lipsă
de umezeală, părea construit cu dale imense.
—Domnilor, grăi Cae, locul acesta e cum nu se poate mai nimerit. Vom
priponi caii aici. Iar după cum socot, ei n-au nevoie de pază. Luaţi cuţitele
şi săbiile fără teci! Mă veţi însoţi pînă la jumătatea distanţei dintre noi şi
focul de colo.
Cei patru bărbaţi lăsară întregul bagaj în adăpostul vremelnic. Porniră
tăcuţi. Mergeau repede, fără a lua seama la zgomotul mărunt al paşilor. Pe
măsură ce înaintau, focul se vedea mai lămurit. Zăriră oameni în jurul lui.
Întunericul stăruia des. Pe deasupra cîmpiei pornise o adiere molcomă ca
un suspin. Se opriră şi rămaseră multă vreme nemişcaţi. Focul scăzuse, dar
ei ştiau că trebuie să mai aştepte două-trei ceasuri. Timpul trecea greu.
Flăcările dispăreau treptat. Apoi nu se mai văzu nimic. Tîrziu, Cae îi întinse
sabia lui Sile şi murmură:
—Acum e vremea să plec. Pînă la cei din faţa noastră nu cred să fie mai
mult de trei sute de paşi. De va fi să mă rătăcesc la întoarcere, voi scoate
un ţipăt de bufniţă. Să-mi răspunzi, prietene Chirilă!
Întunericul îl învălui repede. Chirilă, Grasa şi Sile încercară să-i audă
paşii, dar tot ce putură prinde fu şuieratul vîntului, care se înteţise. În
spatele lor, stuful gemea aspru.
Trecuse un ceas, ori poate numai o jumătate, cînd cei trei se pomeniră
cu Indru alături. Grasa nu-şi putu reţine un murmur de admiraţie. Oricine
s-ar fi rătăcit pe asemenea întuneric.
—Avem noroc, spuse Cae. De fapt, prevăzusem acest lucru. Tătarii nu
dorm dimpreună cu polonii. Ei n-au făcut niciodată popas de noapte în
aceeaşi tabără cu creştinii. Altîn a ales un loc printre nişte sălcii, cam la
cincizeci-şaizeci de paşi alături de poloni. Tătarii au lăsat un singur om de
strajă, iar polonii doi. Tabăra e aşezată foarte aproape de cotul rîului Botna.
Doar la o aruncătură de băţ. Dacă s-a nimerit să vedem focul, aceasta e
numai datorită faptului că sălciile încă n-au frunze.
—Şi ce-ai hotărît? întrebă Chirilă.
—Pornim îndată, răspunse Cae. Străjile s-au schimbat cînd eram eu
acolo. Înseamnă că noaptea a sărit peste hotarul ei de mijloc. Întîi îl atacăm
76
pe Altîn. Am dibăcit locul unde doarme. Mi-a fost destul de greu. Tătarii au
somnul uşor şi auzul ascuţit. Ştiam însă că cei de rang mare nu se
odihnesc dimpreună cu ceilalţi, ci totdeauna în mijloc, sau într-o parte.
Altîn şi-a găsit culcuş lîngă trunchiul unei sălcii.
—Cum naiba l-ai recunoscut pe întuneric, domnule? se minună Grasa.
—Nu prea greu, zîmbi Cae. După cum aţi observat cu toţii la Iaşi, Altîn
poartă un turban alb foarte frumos. Ceilalţi tătari – căciuli din blană de
miel. Dar să ne întoarcem la ceea ce avem de făcut. Vom merge grupaţi pînă
la malul Botnei. Vîntul puternic acoperă orice zgomot. Cerul cred că se va
lumina curînd. Norii au început să curgă spre apus. Deci, va trebui să ne
grăbim.
Vorbiră multă vreme în şoaptă. Cae le arătă planul său cu toate
amănuntele. El ştia că cea mai mică greşeală le poate aduce pierzania.
Ceilalţi îl ascultau uimiţi. Exista poate un dram de nebunie în ceea ce
spunea el, dar nu aveau de ales. Un asemenea prilej bun s-ar fi ivit destul
de greu dincolo de Nistru.
O jumătate de ceas mai tîrziu, patru umbre se mistuiau printre sălciile
din lungul Botnei, ca nişte păreri. Cae mergea în faţă. Uneori, rămîneau
nemişcaţi. Apoi porneau iar, fără nimic pripit în gesturile lor. Sus, crengile
sălciilor lipsite de frunze gemeau sub puterea vîntului, ca bătrînii sub
povara anilor mulţi. Dinspre apele Botnei se strecura la rasul pămîntului o
spuză de pîclă, a cărei umezeală stăruia puternic. Aşa cum prevăzuse
tînărul cavaler, norii cădeau către apus, iar cerul ceva mai limpede aduse
puţină lumină.
La un semn al lui Cae, Grasa şi Sile rămaseră lipiţi de trunchiul
scorburos al unei sălcii. Se aflau la cîţiva paşi de tabăra tătarilor. Straja
acestora moţăia ceva mai încolo, învelit într-un cojoc mare. Indru şi Chirilă
făcură ultimii paşi. Erau lîngă tînăra căpetenie a tătarilor. Altîn se trezi din
somn. O mînă aspră îi astupase gura, iar un vîrf de cuţit îşi dovedea
prezenţa printr-o apăsare uşoară şi rece pe gîtul său. Muşchii tătarului se
încordară o clipă, gata de luptă.
—Stai cuminte, Altîn! îi şopti Cae la ureche.
Recunoscînd graiul valah, pe care-l ştia bine, căpetenia întrebă tot în
şoaptă:
—Cine sînteţi?
—Numele meu e Cae Indru.
—O! exclamă acesta surprins. Şi ce doriţi? Dacă nu m-aţi lovit în somn,
înseamnă că nu aveţi gînduri împotriva mea.
—Aşa este! murmură Indru. Cu voi nu avem nimic, ci numai cu polonii.
În vreme ce purtau astfel de discuţie, Altîn se lăsă legat, iar mîinile lui
Chirilă umblau iute şi cu multă pricepere.
—Cheamă straja! îi porunci Cae. Dar nu vorbi tare, dacă ţi-e dragă viaţa!
77
Spune-i să-i scoale pe ceilalţi şi să rămînă cu toţii liniştiţi. Nimic rău nu se
va întîmpla cu voi.
Auzind chemarea lui Altîn, omul veni repede. Cînd ajunse doar la cîţiva
paşi, scoase o exclamaţie de mirare. În aceeaşi clipă, cuţitul apăsă ceva mai
puternic gîtul căpeteniei. Era un moment greu. Dacă straja scăpa un ţipăt
de alarmă, şansele lor de a rămîne în viaţă ar fi scăzut simţitor.
Altîn îi porunci tătarului să scoale oamenii fără zgomot. Însă buimac de
cele ce se întîmplau, acesta făcu aşa cum i se poruncise, iar după cîteva
minute, cei zece şedeau turceşte în faţa căpeteniei. Sile Adormitu îl schimbă
pe Cae.
—Altîn, şopti tînărul, domnul acesta nu ştie de glumă. Dacă unul dintre
oamenii tăi scoate un ţipăt sau încearcă să se ridice, vei muri în aceeaşi
clipă.
Tătarul înţelegea bine primejdia în care picase. Dar mai ales, auzise
lucruri mari despre tînărul de lîngă el. Numele lui Cae Indru era mai
cunoscut la tătari decît cel al sultanului turcilor. Mari iubitori de a înflori
lucrurile, aceştia creaseră adevărate legende pe seama lui Indru şi a
prietenilor săi.
Altîn le vorbi cîteva clipe oamenilor, pomenind numele cavalerului şi ceva
despre iataganele lui zburătoare. Tătarii scoaseră uşoare exclamaţii de
mirare şi-l aprobară.
Cae, Chirilă şi Grasa dispărură printre sălcii. Lumina nopţii creştea
repede. Apele Botnei cîntau molcom, frecîndu-se de maluri. Ziua, cîntecul
apelor pare vioi. Dar noaptea, el are ceva aparte, ca un tînguit molcom. Cele
două străji ale polonilor şedeau pe o buturugă şi discutau domol. Caii se
odihneau în stînga, iar oştenii – la cel mult zece paşi. Două umbre se
ridicară în spatele străjilor. Două cuţite fulgerară scurt. Cae şi Chirilă
cunoşteau bine felul acela de a lovi. Nişte nepricepuţi s-ar fi mulţumit
numai cu lovitura, fără să bănuiască răcnetele de moarte sau zbaterea
corpului. Dar Cae şi Chirilă astupară gurile celor doi în aceeaşi clipă şi se
lăsară peste ei. În jurul lor, doar zgomotul vîntului stăruia cu putere.
„Au mai rămas nouă”, gîndi Cae.
După cîteva momente de aşteptare, Indru, Chirilă şi Grasa porniră către
cei care dormeau. Cuţitele străluceau în mîinile lor. Alături, caii simţiră
miros de sînge şi se vînzoleau aspru. Trei umbre se aplecară în acelaşi timp.
Trei gemete mari cutremurară cîmpia. O clipă mai tîrziu, cei şase poloni
săriră în picioare, gata de luptă. Erau oşteni vechi, căliţi în încăierări. Două
cuţite fulgerară prin aer asemenea trăsnetului.
„Au mai rămas patru, socoti Cae. Acum, sînt ai noştri.”
Îşi trecu sabia în mîna dreaptă şi pară la timp o străpungere din faţă.
Adversarul scăpă o înjurătură, dar nu mai avu timp de un nou atac, fiindcă
se prăbuşi, cu o rană adîncă la gît. Părintelui Grasa îi picase la îndemînă
78
spătarul Sacowicz. Chirilă se descurca bine cu un zdrahon, iar Cae lucra
chibzuit, apărîndu-se de loviturile unui tînăr ager în mişcări ca Ducu cel
Iute în zilele lui bune.
—Ah, mon Dieu, ce plăcere! spuse Grasa, adînc satisfăcut. Lucrezi
frumos, domnule. De multă vreme n-am întîlnit un adversar atît de bun şi o
sabie atît de viguroasă.
—Ai să-i simţi îndată ascuţimea, ticălosule! scrîşni Sacowicz.
—Pe sfînta Cecilia! se burzului Grasa. Te previn că sabia domniei-tale s-a
încrucişat cu aceea a unui marchiz. În faţa rangului nostru ar trebui să ai
respectul cuvenit. Mă înjuri? Fie! Ah, nu! Nu, domnule! Furia te face să te
îndepărtezi de arta scrimei. Poftim! Începuseşi frumos şi credeam că vom
face o partidă straşnică. Iată că te-ai dezechilibrat. Cine n-ar profita de o
astfel de clipă? Am fost profesor de scrimă şi mă pricep. Acum e o simplă
joacă să-mi strecor sabia sub garda domniei-tale, care e mult prea sus.
Tăcu, plin de nemulţumire. Sacowicz căzuse şi nu mai dădea semne că
s-ar putea ridica.
—Fir-ar să fie! bombăni Grasa mînios. Începusem atît de bine…
Adversarul lui Chirilă picase străpuns după cîteva asalturi. Doar Cae şi
sprintenul cavaler din faţa sa mai continuau lupta.
—Ai învăţat la şcoală bună, domnule, spuse Indru admirativ.
—Ce folos? răspunse tînărul polon cu amărăciune. Iată că sînt rănit în
umăr de sabia unui lotru.
—Greşeşti, cavalere! Numele meu e Cae Indru, iar domnii aceştia sînt
Chirilă Zece Cuţite şi părintele Grasa.
—Ah, atunci n-am nici o şansă… Ştiu că sînteţi un mare spadasin, dar şi
un ucigaş de rînd. Haina de cavaler nu vi se cuvine, de vreme ce cuţitele
voastre au lovit în cei ce dormeau.
—Nu aveam de ales, domnule, ripostă Cae. Sîntem patru împotriva a
douăzeci şi doi. Pentru binele neamului nostru, am hotărît ca nimeni să nu
scape cu viaţă din această solie.
—Dar n-aţi ales lupta cavalerească decît în final. Nu acesta e drumul
unui cavaler, domnule Indru.
—Aş putea să vă spun acelaşi lucru. Voi sînteţi ucigaşi de rînd. Solia
voastră urmărea să-i aducă pe tătari peste Ţara Românească. Ar fi murit
mii de oameni nevinovaţi. Cum ai fi procedat, domnule, dacă noi am fi mers
la tătari să-i aducem peste ţara voastră?
Tînărul tăcu şi pară la timp o laterală. În vorbele lui Indru era multă
dreptate. Apoi grăi:
—Domnule, eu sînt oştean şi mă supun unui ordin.
—Adevărat! Dar oşteanul nu-i un obiect, ci o minte care gîndeşte. Ce
căutaţi voi aici unde sînt pămînturi româneşti? Acum e rîndul nostru să-i
aducem pe tătari împotriva voastră şi nu văd cine ne-ar învinui. Există la
79
noi un proverb frumos: „Cine sapă groapa altuia…”
—Îl cunosc, strigă polonul. Şi îmi dau seama că nu voi rămîne în viaţă,
fiindcă am început să pricep jocul vostru. Ucide-mă, domnule! Adineauri
mi-ai doborît cel mai bun prieten. Dacă rămîn viu, te voi căuta pretutindeni,
în scop de răzbunare. Ah, iată că sînt rănit din nou!
—Nu, n-am să te ucid. Peste cîţiva ani vei fi un mare spadasin, şi te rog
să mă crezi că am ochi pentru asta. Vei fi poate cel mai bun spadasin al
Poloniei, iar tinereţii domniei-tale i se poate ierta o greşeală. În viitor, să te
baţi, domnule, pentru neamul vostru! Atunci vei fi mare şi ca om.
Zicînd acestea, îi smulse sabia din mînă cu o laterală puternică. Tînărul
cavaler rămase în picioare, descumpănit. Sîngele răzbise din umăr prin
frumoasa tunică cenuşie.
—Nu-i ruşine să fii învins de marele Cae Indru, spuse după o vreme
abătut. Numele meu este Tadeus Sapieha.
Cei trei prieteni se priviră tăcuţi. Oboseala îi cuprindea lin pe la
încheieturi. Se scuturară de moleşeala trecătoare şi cătară în bagajul lui
Sacowicz un anumit lucru. Cîteva minute mai tîrziu, porniră spre tătari,
dimpreună cu Tadeus.
—Sile, dezleagă-l pe Altîn! porunci Cae.
Adormitu îi tăie legăturile într-o clipă, iar căpetenia se ridică fără să
spună o vorbă. Îl privi pe Indru cu uimire neascunsă, ca în faţa unei
minuni. Fiindcă minune era ceea se întîmplase la marginea Botnei.
Prezenţa lui Tadeus îi dovedea că tabăra polonă căzuse.
„Alah e mare! gîndi el. Tot ce am auzit măreţ despre aceşti ghiauri
păleşte în faţa isprăvilor de adineauri. Dacă aş avea astfel de prieteni, multe
s-ar putea face pentru neamul nostru. Sau, poate greşesc. Poate că şi noi
avem astfel de oameni, însă n-am ştiut să-i vedem.”
—Altîn, grăi Cae, porunceşte vitejilor tăi să îngroape morţii! Malul Botnei
e nisipos. Deci, se poate lucra doar cu mîinile. Armele, caii şi toate sculele
polonilor trec în stăpînirea voastră. Iar noi amîndoi avem o vorbă.
Se depărtară împreună printre sălcii. Ajunseră într-un loc frumos,
deasupra apelor rîului. Vîntul nu contenise o clipă, astfel că norii alungaţi
de tăria lui dezveliseră cerul curat ca bobul de rouă în zori.
—Mi-e sufletul greu, murmură Cae. Am ucis oameni care nu aveau
putinţă de apărare. Dar nu am avut de ales, fiindcă nu viaţa mea era în
primejdie, ci existenţa neamului românesc. Iar în astfel de situaţii, mila nu
are ce căuta în sufletul nostru.
Tătarul îl ascultă îngîndurat.
—Te cunosc din auzite, Altîn, continuă tînărul. Ştiu că eşti un războinic
viteaz şi mai ales una dintre marile minţi luminate ale poporului nogai. Ţi-ai
desăvîrşit cunoaşterea vieţii la şcolile din Apus. Puţini tătari au avut un
astfel de prilej. Nici chiar hanul nu se poate mîndri cu asemenea lucru.
80
Sînteţi un popor mare şi harnic la războaie. Însă nu veţi dăinui ca neam.
Voi nu v-aţi legat de rodul pămîntului şi de aşezări trainice, ca alte popoare.
Trăiţi din jaf. Cu toate că sînteţi puternici, turcii vă poruncesc, iar megieşii
vă plătesc unele călcări fără rost. Cei mai buni fii ai voştri mor în războaie
nedorite de nimeni. Aşezările voastre cad spre risipă. Noi lucrăm pămîntul
şi ne bucurăm de roadele lui. O facem de mii de ani, şi iată că dăinuim aici
ca o insulă latină în răsăritul Europei.
Altîn tresări uimit. Ce-i spunea cavalerul acesta erau tocmai gîndurile
sale cele mai tainice. Cae ştia că loveşte fără greşeală spre inima tătarului.
El intuise că un om cult, care văzuse atîtea popoare şi aşezări minunate în
apus, are puterea să privească în viitor.
Tăcură multă vreme, fiecare cu gîndurile lui. Zorile erau încă departe, iar
ei mai aveau multe de discutat. Cerul împodobit cu stele părea mai
prietenos decît în faptul serii, chiar dacă răceala dinspre ziuă cuprinsese
cîmpia ca un fior.
—Îmi lipseşte puterea, oftă Altîn.
—Îţi lipseşte azi, însă mîine poţi lupta pentru dobîndirea ei.
—Greu.
—Tot ce se capătă greu are trăinicie. Numai lucrurile fără valoare se
obţin uşor. Ţi-aş putea oferi prietenia noastră. Poate că nu-i mult, dar nici
puţin. Am la mine darurile purtate de Sacowicz către hanul vostru. Ele vor
ajunge acolo.
—Nu înţeleg, tresări Altîn. Oare faci jocul lui Ieremia Movilă, Sigismund
şi Taranowski? Atunci, pentru ce toată munca?
—Nici vorbă, zîmbi Cae. Numai că rostul soliei se va schimba. Sculele
acestea, a căror valoare trece de douăzeci de mii de ducaţi, vor fi preţul
plătit de noi pentru intrarea voastră cu oşti în Polonia, cam pe la sfîrşitul
lunii viitoare. Pricepi?
—Allah e mare, iar voi înţelepţi! murmură tătarul. Iată că nu v-aţi
mulţumit a distruge solia aceasta, ci loviţi cu multă judecată. Frumoasă
răzbunare!
—Nu răzbunare, Altîn. La sfîrşitul lunii viitoare, oştile noastre se vor
mişca spre Moldova. Polonii vor fi prea ocupaţi a vă face faţă, astfel că vom
avea linişte din partea lor. Te miri poate că am atîta încredere a-ţi dezvălui
asemenea secrete. După ce vom uni Moldova, cu restul ţării, se pare că vom
deveni vecinii voştri cei mai apropiaţi dinspre apus. Deci, prilej să te
sprijinim în gîndurile tale. Sînt sigur că te-ai gîndit să-i dai alt rost
poporului tătar.
—Adevărat ! recunoscu Altîn cu aceeaşi sinceritate ce o ghicise la
celălalt. M-am gîndit adesea, dar hanul e puternic şi nu vede altă viaţă mai
bună. El ştie doar ce a apucat de la înaintaşi. Aş vrea ca tătarii să se lege de
pămînturi şi să-şi dureze aşezări trainice. Să înflorim unele meşteşuguri, iar
81
ziua de mîine să o asigurăm din agoniseala noastră, nu din jafuri. Însă totul
e vis.
—Între vis şi realizare, puntea o face voinţa omului şi truda sa. La
sfîrşitul lui aprilie te voi sprijini cu zece mii de ducaţi. Sîntem săraci şi nu
putem mai mult.
—Da, am nevoie de aur. Cu ajutorul său, aş putea încropi o mică oaste.
Ce doreşti în schimbul prieteniei şi ducaţilor? Fiindcă cine oferă, totdeauna
aşteaptă ceva.
—Aşa este! rîse Cae. Ne vom continua drumul împreună. Solia voastră va
ajunge la marele han ca din partea principelui Mihai, care-i va plăti încă pe
cît îi ducem acum, dacă îşi porneşte hoardele peste Ţara polonilor. Ţie nu-ţi
cer numai tăcerea pentru ce s-a întîmplat, ci să-i spui hanului că Ieremia
Movilă s-a unit cu principele Mihai şi îi sînt vecini prietenoşi. Însă polonii,
prin Sigismund şi Taranowski, vorbesc rău despre tătari şi vor căuta să-i
calce cu puterea oştilor, înainte de sfîrşitul primăverii. Şi încă nu-i totul. Te
vei întoarce la Iaşi. Îl vei anunţa pe Ieremia Movilă că hanul pregăteşte
atacul asupra Ţării Româneşti, dar i-a oprit zălog pe solii polonilor, pînă
cînd îşi va căpăta restul de aur. Gîndeşte-te bine, Altîn! Nu-mi răspunde
grabnic. Eşti un tînăr înţelept. Socot că visurile tale în privinţa tătarilor se
apropie de alte noastre. Eu îţi ofer sprijin mărunt, dar sigur. Cine oferă mai
mult decît se cuvine, sau decît poate, totdeauna dă puţin sau nimic.
—Te cred, cavalere, murmură Altîn, însufleţit dintr-o dată. Şi mă bucur
că voi avea în voi nişte vecini de nădejde. Am simţit că-mi vorbeşti deschis.
Numai soarta v-a scos în calea mea. Acum încep să sper. Ştiu cît valoraţi,
iar adineauri, planul domniei-tale m-a uimit. Puţine minţi dintre cele mai
mari ar fi putut întoarce lovitura pregătită la Iaşi. Dă-mi mîna, odată cu
prietenia ta!
Discutară multă vreme, dornici să se cunoască mai bine. Şi pe măsură
ce gîndurile se dezvăluiau fără ocol creştea încrederea între ei. Cînd zorile
mijiră, cenuşii la început, faţa lui Altîn, strălucea ca arama bătută
proaspăt.
—Cine sînt oamenii care te însoţesc? se interesă Cae.
—Prieteni buni, cavalere. Din gura lor, nimeni nu va afla ce s-a întîmplat
aici în cîmpie. Mă miră totuşi că mi-ai arătat încredere chiar de la început.
—M-am gîndit mult la asta, rîse Cae. Am aflat cîte ceva despre domnia-ta
şi despre firea pe care o ai.
—Da, da, vezi departe, zîmbi Altîn.
Se ridicară şi porniră spre tabără umăr lîngă umăr. Sile şi Grasa
aduseseră caii ceva mai devreme. Acum dormeau. La cîţiva paşi de ei,
Chirilă veghea cu vestitele lui cuţite la îndemînă. Soarele se ridica din
stufăriş cu zîmbetul rece al zorilor. Pe malul apusean al Botnei, nimic nu
arăta să fi fost vreo luptă.
82
Ridicară tabăra cînd soarele săltase de vreo trei suliţe. Vîntul se juca în
coamele cailor parcă mai blînd, parcă mai călduţ.
83
Capitolul 7
n cea de-a cincisprezecea zi, convoiul domniţei Florica ajunse
Î aproape de ţinta călătoriei. Numărul însoţitorilor săi crescuse înainte

de a părăsi graniţa Transilvaniei. Din porunca principelui Mihai,
douăzeci de oşteni, şaisprezece dansatori şi opt cîntăreţi se uniseră cu
ceilalţi, aproape de cetatea Lipovei. Cîteva zile cu ploi mărunte le
îngreuiaseră drumul prin mănoasa pustă a Ungariei Superioare. Apoi,
timpul devenise frumos. Cele trei fete priveau pline de încîntare mîndrul
peisaj din apropierea oraşului de Aur. Departe pe culmile munţilor mai
stăruiau petice de zăpadă. Prin văi, localnicii ieşiseră la arat. În urma
plugurilor, aburii nu se ridicau în fuioare subţiri, ci se tîrau la rasul
pămîntului, mîngîind şi sărutînd brazdele. Pîraiele umflate ţipau ca pruncii
la joacă, iar vegetaţia de pe maluri, înfrunzită timpuriu, îşi da ifose ca la
început de vară. La trecerea convoiului, oamenii făceau semne prieteneşti.
Fetele se grăbeau să răspundă.
„Ţară frumoasă cu oameni primitori şi harnici, gîndi domniţa Florica.
Liniştea de aici parcă-i mai multă decît prin alte părţi. O lume de basm, de
linişte şi poate de fericire. Am privit de-a lungul drumului case, biserici şi
castele. Unele sînt vechi cît veacurile. Feriţi de năvălitori şi războaie multe,
oamenii îşi păstrează temeinic sfintele urme ale trecutului. La noi, puţine
lucruri rămîn. Noi n-am avut ani fără războaie. Adesea, ne-am pus foc
satelor, pentru a face pustiu dinaintea duşmanului. Îmi plac lucrurile vechi
fiindcă au în ele ceva tainic. Ceva din sufletele celor ce le-au făurit. Am scris
o poezie despre un urcior. L-am găsit în pămîntul moşiei de lîngă Piteşti. L-
am curăţat şi m-am gîndit multă vreme la el. Poate că are o sută de ani, sau
două, ori poate chiar mai mult. Pe o parte are desenat un flăcău cu arcul pe
umăr. Pe cealaltă – un zimbru. Cine o fi frămîntat oare lutul urciorului? Dar
mai bine să-mi amintesc poezia.
În forma vasului de lut

Atîtea gînduri vechi au încăput
Atîtea mîngîieri şi lacrimi şi sudoare
Atîtea zîmbete sau glasuri trecătoare
Atîtea vrăji şi urme de descînt
Cuprinse toate-n bulgări de pămînt.
De-ţi pleci auzul la urciorul vechi
Nimic n-o să-ţi răsune în urechi.
N-o să-ţi grăiască pojghiţa de lut
84
Nici măcar gîndul cel de la-nceput.
Apleacă-ţi sufletul peste urcior
Şi pipăie-l cu degetul uşor!
Urciorul o să-şi rupă vraja veche
Şi o să-ţi spună tainic la ureche
Poveşti cu vechi flăcăi şi duse fete.
Poate că or fi şi greşeli. Dacă ar auzi-o, dascălii mei ar zîmbi. Dar ce ştiu

ei ce gînduri zburătăcesc prin mintea unei fete?”
Caravană şi Tufănel plecaseră de două zile înaintea convoiului, pentru a

anunţa sosirea domniţei la palatul Hradčany. Către prînz, drumeţii văzură
în depărtare casele oraşului Praga, iar mai aproape – un pîlc de călăreţi.
„Cred că sînt vreo trei-patru sute”, socoti Ducu.
Tînărul nu se înşelase. Curînd, patru sute de cavaleri se desfăcură pe
marginile drumului. Dintre ei ieşi un călăreţ înalt, cu faţa prelungă,
stafidită ca un pergament, cu pălărie neagră de postav şi cu straie de
aceeaşi culoare, bine strînse pe corp. Calul său alb călca nervos şi se
îndemna greu la mers obişnuit. Omul era împăratul Rudolf al doilea. Alături
de el călăreau arhiducele Matthias, Costache Caravană şi Tufănel.
Trăsura domniţei intră în frumosul cordon al cavalerilor, apoi se opri.
Împăratul descălecă parcă mai sprinten decît îl arăta vîrsta. Ajunse lîngă
trăsură. Fetele îl priviră sfioase. Îl salutară cu multă graţie, chiar dacă
hainele lor băieţeşti nu se arătau tocmai potrivite.
—Vizita voastră, prinţesă, e o cinste pentru curtea imperială din Praga,
spuse Rudolf, galant, în nemţeşte.
—Şi pentru noi, şi pentru neamul nostru, răspunse domniţa.
Împăratul îi oferi braţul şi făcură cîţiva paşi împreună.
„Pe sfînta Cecilia! socoti el, e mai frumoasă decît o arată pînza lui Petre
Armeanul! Iar tinerele însoţitoare vor face multe victime la Praga. Sper că
arăt destul de bine. Ţinuta în negru mă avantajează şi îmi dă un aer
distins, tocmai prin lipsa bijuteriilor. Bine că-i domnul Tufănel aici! Am să-i
arăt acestei copile ceva din priceperea noastră în lupta cu bîta. Adică nu.
Să-l ia naiba pe domnul Tufănel! E prea mare în soiul acesta de luptă şi m-
ar lăsa în umbră. Anul trecut m-a şi atins de vreo două ori, chiar dacă nu
se cădea să o facă. Aş fi putut să-l decorez dacă-mi lăsa întîietate. Mîine o
să găsesc unul mai puţin priceput.”
—Aţi călătorit bine? se interesă grijuliu.
—Destul de bine, măria-ta.
—Domnul Costache Caravană îmi spunea că aţi avut unele neplăceri
într-un han de lîngă Bratislava.
—Nu cine ştie ce, zîmbi domniţa Florica. Un cavaler trecător ca şi noi
85
prin acele frumoase locuri ne-a adresat cîteva necuviinţe. Apoi, între
slujitorii lui şi oştenii noştri s-a iscat o mică încăierare. Totul a durat destul
de puţin. Cînd am părăsit hanul, cavalerul cu pricina primea îngrijiri. Sabia
domnului Ducu îi făcuse o spărtură în umăr. Am privit lupta prin fereastră
şi mi-a fost teamă pentru viaţa comandantului nostru. Cavalerul acela
mînuia sabia ca un turbat.
—Domnul Ducu se află în suita voastră? se lumină Rudolf. Iată că nu l-
am văzut.
—E comandantul convoiului.
—Ah, ah, exclamă el rîzînd. Cavalerul a picat pe mîini bune. Iar dacă a
scăpat numai cu o împunsătură slabă, înseamnă că domnul Ducu a fost
generos.
—Îl cunoaşteţi?
—Am avut această plăcere. Anul trecut, la palatul Hradčany, ne-a dat
cîteva lecţii de scrimă. Dar e vremea să ne întoarcem. Voi călări alături de
trăsura voastră, încheie galant.
—Dacă aş fi avut un cal, mi-ar fi plăcut altfel, îndrăzni tînăra.
—Ştiţi să vă ţineţi în şa?
—De la vîrsta de cinci ani.
Împăratul se întoarse înviorat de plăcuta veste şi spuse cîteva cuvinte.
Patru sute de tineri descălecară în aceeaşi clipă, smulgîndu-i un zîmbet.
Aleseră un cal sprinten, iar norocosul cavaler luă loc în trăsură între Irina
şi Dana. Strălucitorul alai se puse în mişcare. Mai morocănos ca oricînd şi
poate ceva mai aprins la faţă, Ducu încercă să fie curtenitor cu mîndrii
cavaleri şi îşi îndemnă calul undeva cît mai spre coada convoiului. În ziua
aceea, domniţa Florica nu-i adresase măcar o privire.
*
În marea sală de bal a palatului Hradčany, luminile înfrumuseţau înzecit
podoabele, chipurile şi minunatele veşminte ale oaspeţilor. Se aflau acolo
cele mai de seamă personalităţi ale celor două curţi imperiale din Viena şi
Praga. Iar alături de acestea, - germani înalţi, blonzi, inteligenţi şi sobri.
Engleji cu feţele simpatice, lungi de un cot şi ochii aplecaţi spre ironie.
Franţuji sprinteni la vorbă şi plini de duh. Spanioli oacheşi, frumoşi şi buni
de gură. Italieni fermecători, cu voce mare, gata să rîdă din te-miri-ce.
Unguri bine făcuţi, cu privirile îndrăzneţe, focoase. Cehi spătoşi, mucaliţi,
cu ochii veseli. Înalţi monahi, trimişi ai Sfîntului Scaun. Mari prelaţi ai
Mănăstirii Strahov din Praga. Slovaci sprinteni la glume ca argintul-viu.
Femei brune sau bălaie, tinere sau trecute, agere sau sfioase. Dar sarea şi
piperul o aduceau în acea seară trimişii valahilor, despre care se dusese
vestea în toată Praga. Era acolo în sala de bal o lume pestriţă ce se foia prin
faţa tronului cu smeritele plecăciuni şi chibzuite vorbe, însă dincolo de tron,
86
feţele îşi recăpătau strălucirea, trufia, veselia sau buna dispoziţie.
—Prinţesa valahă Florica Pătraşcu! anunţă major domul.
Discuţiile se întrerupseră. Sute de priviri se îndreptară spre tînăra de la
Dunărea de Jos. Înaltă, sprintenă la mers şi plină de graţie în mişcări, păşi
prin culoarul viu, conştientă că fiecare gest îi va fi cîntărit de rafinaţii
curteni… Purta o rochie de mătase înflorată, cu fiong, cu mînecile scurte
pînă deasupra cotului, cu ferezia tivită într-o superbă blană de samur, care-
i da o eleganţă neîntrecută. Singura ei podoabă era un medalion de aur, ce
înfăţişa chipul dragului său părinte. Faţa îi strălucea de prospeţime, iar
ochii aveau ceva din candoarea pruncilor.
Făcu în faţa împăratului o plecăciune adîncă, a cărei graţie desăvîrşită
nu era cu nimic mai prejos decît a prinţeselor din Apus. Rudolf o pofti să
şadă alături, lucru total potrivnic etichetei. Observînd asemenea minune,
contele Ioan Khevenhiller, ambasadorul împăratului la Madrid, tuşi sec, dar
stăpînul său nu-l băgă în seamă.
„Lucrurile sînt încurcate rău, gîndi Khevenhiller. Regina Maria de Spania
nu va fi prea încîntată că fiul ei s-a îndrăgostit de această copilă valahă.
Imperiul nu are nevoie de o alianţă atît de slabă.”
—Ai rămas pe gînduri, domnule conte, se apropie arhiducele Matthias.
Khevenhiller tresări. Inteligentul Matthias, despre care se spunea că ar fi
cea mai luminată minte a imperiului, nu-i scăpa nimic.
—Adevărat! rosti contele în şoaptă. N-am mai văzut o astfel de încălcare
a etichetei la Hradčany.
—Eh, dragul meu! rîse arhiducele, bine dispus. Mulţumeşte cerului că o
vezi azi în premieră.
—Dar nu asta mă nelinişteşte. Regina m-a trimis aici cu poruncă să-i
recomand măriei-sale fratelui vostru pe fiica arhiducelui Carol.
—Nu-i prea arătoasă, zîmbi arhiducele. Ba aş zice că are o tîrtiţă care se
mişcă în mers, ca la raţe.
—E de neam ales, ripostă Khevenhiller, observînd că nu va avea un aliat
în fratele împăratului.
—Ştiu, însă Rudolf nu se însoară cu neamul ei, ci cu ea. În ce o priveşte
pe domniţa Florica, nu cred că are seamăn la frumuseţe. Şi zău că oamenii
ar trebui să se mai însoare şi din dragoste!
—Ce poate aduce această copilă imperiului nostru? întrebă ambasadorul
cu o nuanţă de dispreţ în glas.
—Mult, domnule, grăi arhiducele ceva mai sever. Un singur general mare
avem azi în Europa. Iar acela e tatăl ei. Înrudit cu noi, principele Mihai va
face ordine în graniţa de răsărit şi de sud a Imperiului Austriac. Numai el îi
poate bate pe turci. Ai auzit despre victoria sa de le Călugăreni?
—Am auzit, dar asta a fost cu mulţi ani în urmă.
—Ascultă, Khevenhiller! murmură arhiducele reţinîndu-şi mînia în faţa
87
vederilor înguste ale ambasadorului. Aici în palatul Hradčany puţini se
gîndesc limpede la ziua de azi şi foarte puţini la cea de mîine. Politica
noastră e destul de slabă. N-am reuşit să facem ordine măcar într-o
provincie ca Transilvania. Ne lipsesc oamenii proaspeţi şi limpezi în gîndire
ca principele Mihai. Mîine… mîine turcii vor veni peste noi şi nu văd cum îi
vom opri, fiindcă marea noastră putere e doar o spoială. De nu-l vom folosi
pe acest mare general al timpului nostru, de nu-l vom ajuta, va pieri în mai
puţin de un an. Nu te mira, domnule conte! Ştiu multe lucruri. Va fi
asasinat fie de turci, fie de poloni, fie de nobilii din Transilvania, sau chiar
de agenţii imperiului nostru. De va muri el, noi vom pierde cel mai mult. De
va trăi şi de va găsi sprijin la noi, el îi va scoate pe turci din Europa. O ţară
de viteji ca cea a valahilor va fi chezăşie că nimeni nu va trece cu
ameninţare spre noi. Să-i spui aceste vorbe mamei noastre, Maria de
Spania!
—Le voi spune, şopti impresionat ambasadorul. Dar Spania e departe,
iar din depărtare, totdeauna se vede altfel.
Cu aceste vorbe se despărţiră. Celălalt frate al împăratului, arhiducele
Maximilian, urmărise de la distanţă discuţia şi căută să-l agaţe grabnic pe
Khevenhiller. El deduse că cei doi discutaseră despre o eventuală căsătorie
a lui Rudolf cu frumoasa valahă. Mai ştia că ambasadorul sosise de la
Madrid cu o seară înainte şi avea credinţa că aduce unele porunci ale
mamei lor. Îl ura pe Rudolf din toată inima fiindcă-şi dorea coroana
imperială. Îl ura şi pe Matthias în aceeaşi măsură, din cauza dragostei pe
care acesta o nutrea faţă de împărat. Dar ştia să-şi ascundă sentimentele şi
mai ales să aştepte, dovedindu-se un curtean dintre cei mai rafinaţi.
Dispunea de o avere fabuloasă pentru acele vremuri şi de multă influenţă la
imperiu.
—Ei, ce surpriză, domnule conte Khevenhiller! se prefăcu bucuros şi
surprins. E o plăcere să întîlnesc un mare ambasador al neamului nostru şi
un vechi prieten. V-am dus dorul în ultima vreme. Ba chiar ne gîndeam că
acolo, pe meleagurile însorite ale Spaniei, aţi uitat de noi.
Cuvintele lui cam umflate nimeriră cum nu se poate mai bine.
Khevenhiller era vanitos. Asemenea laude picau peste sufletul său ca roua
pe flori. Iar faptul că arhiducele îl numise prieten întrecea cu mult cele mai
aiurite visări ale sale. Şi fiindcă se dovedea un ins destul de mărginit,
răspunse cu toată sinceritatea:
—Alteţă, nimeni din neamul meu nu s-a bucurat de o prietenie atît de
înaltă.
—Să nu exagerăm, dragul meu, surîse arhiducele simţind că nimerise în
plin. Se pare că la curtea din Madrid te bucuri de o protecţie şi de o
prietenie mult mai înalte. Regina Maria de Spania te socoteşte confidentul
ei. Cel puţin aşa grăiesc frumoasele ei scrisori către mine. Dar să lăsăm
88
asta. Nu ţi se pare că împăratul a căzut sub mrejele frumoasei prinţese din
Valahia? Pe toţi ne-a surprins vizita ei aici.
—Tocmai asta mă pune în încurcătură, spuse contele. Spania doreşte o
căsătorie cu fiica arhiducelui Carol.
Maximilian ciuli urechile şi îşi înăbuşi o exclamaţie de surpriză. Apoi,
jucă tare, cu toate că încă nu avea atuurile trebuincioase:
—Mi-e teamă că ne vom opune, dragă Khevenhiller. Fiica arhiducelui
Carol nu e pe placul nostru. Cel puţin eu şi fratele Matthias ne vom opune.
—Chiar asta îmi spunea alteţa-sa adineauri, grăi ambasadorul fără să
priceapă încotro vîslea Maximilian. Arhiducele crede că o înrudire cu
principele Mihai va fi un cîştig pentru Casa de Austria.
În ochii celuilalt apăru un licăr ironic, dar ambasadorul nu-l remarcă.
Era prea fericit că se află într-o companie atît de rîvnită.
—Da, da, murmură arhiducele, parcă înveselit de o idee. Mi-ar face
plăcere să dejunăm amîndoi mîine în palatul meu. Vom depăna amintiri şi
îmi vei vorbi despre iubita noastră mamă. Apoi, despre curtea din Madrid.
Te aştept pe la nouă. Ştiu că eşti un povestitor neîntrecut. Ce crezi că
urmăreşte Spania prin alianţa cu arhiducele Carol?
—E un secret, alteţă, tresări Khevenhiller. Numai împăratul are drepturi
să cunoască astfel de lucruri.
—Aşa, aşa! zîmbi Maximilian. Îmi place că ştii să păstrezi un secret.
Deci, pe mîine, dragul meu.
Domnul Szantó, un ungur chipeş, ce se dovedi conducător al
petrecerilor, veni în faţa suveranului.
—Cu ce începem, domnule? se interesă Rudolf, bine dispus.
—Cu dansuri.
—Prevăd că va fi o seară încîntătoare, grăi împăratul aplecîndu-se către
Florica. Cei mai nobili curteni ai noştri abia aşteaptă deschiderea acestui
bal pe care îl dăm în cinstea voastră. Cunoaşteţi dansurile noastre,
prinţesă?
—Le cunosc, măria-ta, răspunse tînăra, spre totala uimire a acestuia.
—Atunci, voi avea bucuria primului dans.
Maximilian îşi roti privirile prin sala imensă. Într-un colţ, lipiţi de
fereastră, Ducu şi Costache Caravană discutau încet. Cînd apăru
arhiducele lîngă ei, îl salutară adînc, chiar dacă nu erau prea încîntaţi.
Acesta le răspunse cu o aplecare a capului şi-i măsură încruntat.
—Mi se pare că voi l-aţi capturat anul trecut pe domnul Otto, trimisul
nostru către regretatul principe Andrei Báthory.
Ducu era destul de cătrănit în seara aceea şi se pregăti să-i răspundă
tăios, dar isteţul Costache i-o luă înainte şi grăi cu multă miere în glas:
—Aşa este, măria-ta! Noi sîntem abia doi dintre cei care au făcut-o, dar
am gîndit că ne atragem nu supărarea voastră, ci doar un zîmbet de
89
îngăduinţă.
—Îngăduinţă? tresări arhiducele, neplăcut surprins. Nu, domnilor! Voi
pune să vă aresteze, însă nu acum, fiindcă nu doresc să stric o seară
minunată.
—Sînt sigur că veţi regreta de îndată asemenea gest, continuă grăsunul
privindu-l calm, aproape şăgalnic.
—Cu nişte lotri nu am ce regreta, i-o întoarse aspru Maximilian.
—Măria-ta, cuvîntul nu ni se potriveşte, îşi reţinu Costache un gest
mînios. Sîntem soli aici, iar împăratul nu va fi prea mulţumit aflînd
cuvintele voastre de ocară.
Ochii arhiducelui scînteiară, parcă dinaintea unei explozii. Nimeni n-ar fi
îndrăznit o astfel de înfruntare. Caravană intui că Maximilian nu are
puterea să-i aresteze acolo fără a-l înfrunta pe împărat, dar bănui că-i va
urmări la întoarcerea către casă. Aşa că, vorbi la fel de mieros.
—Măria-ta, domnul Otto purta o scrisoare a voastră către fostul principe
Andrei Báthory. În scrisoare se dezvăluiau toate secretele tratativelor
noastre purtate cu împăratul, ceea ce aduce a trădare. Ei bine, ne-am luat
unele măsuri. De vom avea neajunsuri, acea scrisoare va ajunge în mîinile
împăratului, spre totala noastră părere de rău. Vă iubim prea mult pentru a
vă căşuna un astfel de necaz. Dar cred mai degrabă că ameninţarea voastră
e o glumă. Ştim că iubiţi gluma, iar noi o gustăm din plin.
Ochii arhiducelui se subţiară o clipă, apoi stărui în ei o urmă şăgalnică.
Avea mare stăpînire de sine şi pricepuse că valahii nu se temeau de el. Ba
din contră, prin scrisoarea aceea compromiţătoare erau mai puternici.
—O glumă, domnilor! zîmbi el. Acesta e cuvîntul. Şi pentru a vă arăta
bunăvoinţa noastră, vă poftesc mîine să prînzim împreună. Voi trimite o
trăsură să vă aducă la palatul meu. La revedere, domnilor.
Se îndepărtă, cu un mic semn amical. Dacă cei doi i-ar fi văzut scurta
fulgerare a privirilor, poate s-ar fi îngrozit. Maximilian trecu mai departe,
zîmbind cunoscuţilor ce se aplecau adînc, fericiţi că au fost luaţi în seamă.
Cînd se isprăvi dansul, împăratul se aşeză satisfăcut şi-l întrebă pe
Szantó:
—Ce urmează, domnule?
—Cu îngăduinţa măriei-voastre, grăi maestrul de ceremonii, o mică
surpriză. Domnul Costache Caravană m-a vestit că principele Mihai a trimis
la Praga ceva dansatori şi cîntăreţi valahi.
—Să-i vedem, să-i vedem! se entuziasmă Rudolf. Prinţesa ne spune că
valahii au dansuri frumoase. Sper totuşi să nu le întreacă pe ale noastre.
Cîteva minute mai tîrziu, douăzeci şi patru de bărbaţi intrară în sala
balului, îmbrăcaţi în port românesc. Vestiţii viorişti şi ţambalagii Cotae,
Guşă Dulce, Zamfir, Buzău, dimpreună cu marele gurist Dodu şi alţi ortaci
la fel de buni, însă mai puţin cunoscuţi, primiră încuviinţarea să-şi
90
strunească cele unelte de cîntat. Sîrba de la Breaza, cu puritatea ei fără
seamăn, răsună pentru prima oară la palatul Hradčany. Şaisprezece tineri
frumoşi la trup şi ageri în mişcări se prinseră frăţeşte, dar nu porniră. Irina
şi Dana le făcură semn că vor să intre în dans. Din nou Guşă Dulce atacă
furtunos începutul. Din nou tinerii rămaseră pe loc la un gest al domniţei
Florica.
—Aş dori să dansez pentru voi, măria-ta.
Emoţionat, împăratul aplaudă din toată inima. Apoi se făcu linişte. Duci
şi ducese, marchizi şi marchize, baroni şi baronese, conţi şi contese, înalţi
prelaţi sau călătoriţi ambasadori se împinseră cu graţie, se călcară pe
picioare zîmbind frumos, dornici să fie cît mai aproape de tinerii dansatori
valahi. Sprinteneala dansului îi amuţise.
Cînd reveni lîngă tronul imperial, îmbujorată ca vestitele noastre mere
roşioare, domniţa Florica păru înzecit mai frumoasă. Aplauze mari îi
răsplătiră pe dansatori, chiar dacă o seamă de curteni strîmbară din nas,
socotind dansul acela cam vulgar. Tinerii valahi se traseră mai la o parte şi
apucară fiecare cîte-o bîtă.
—Vor să ne arate o luptă? se interesă Rudolf, vădit contrariat.
—Nu, măria-ta, zîmbi Florica. Nu o luptă, ci Căluşul, regele dansului
românesc. Sper că flăcăii noştri vor fi la înălţimea lui.
Tăcură. Guşă Dulce făcu un semn grăitor şi porni cîntecul, hotărît să se
spînzure de nu va ieşi bine. Făloşi ca împăraţii, iuţi ca scînteile, aprigi ca în
luptă, mari în chiote, oltenii încremeniră asistenţa. Împăratul se ridicase pe
jumătate, dar uită să încheie mişcarea. Curtenii ce strîmbaseră din nas
priveau uluiţi. Rămăseseră nemişcaţi, lipiţi unul de altul, parcă zugrăviţi pe
o pînză. Sub picioarele sprintene ale valahilor, tari ca fierul, sub bîtele lor
din lemn de corn, dalele de marmură ale palatului imperial păreau gata a se
desface în mii de bucăţi. Totul încremenise în jurul flăcăilor, iar Guşă Dulce
prinsese aripi alături de ortacii săi. Niciodată rafinaţii curteni nu văzuseră
un dans atît de grăitor, de energic, de sprinten. Dansatorii păreau un
singur trup. Trupul ritmului. Cînd se sfîrşi, nu răsunară aplauzele
grabnice. Doar un suspin general trecu asemenea unui fior prin marea sală
din Hradèany. Apoi, marii nobili îşi uitară frumoasele ranguri şi aplaudară
şi strigară din toată inima.
—Cum aţi spus că se numeşte dansul acesta? o întrebă împăratul,
respirînd agitat.
—Căluşul, măria-ta. Se pare că-i cel mai vechi dans al neamului meu.
Cu mii de ani în urmă, strămoşii daci îl foloseau, poate mai frumos ca noi.
—Da! murmură împăratul. Parcă are o vrajă în el. Simţeam nevoia să-mi
mişc picioarele după tact. Abia acum încep să-i cunosc bine pe valahi. Cu
ani în urmă, auzisem de la fostul principe Sigismund Báthory că aţi fi nişte
sălbateci. Mici la trup şi păroşi, cu picioarele strîmbe şi lipsiţi de
91
cunoaşterea graiului omenesc. Anul trecut am văzut aici, în persoana
cavalerilor Cae Indru, Ducu cel Iute şi Chirilă Zece Cuţite, adevăraţi feţi-
frumoşi. Iar purtarea lor şi îmbră cămintea elegantă nu arătau cu nimic
mai jos decît al gentilomilor Apusului. Cît despre inteligenţă, mi-aş dori
asemenea sfetnici. Şi iată că în Valahia cea clevetită pe nedrept găsesc cea
mai desăvîrşită copilă din cîte am văzut pînă azi.
—O, măria-ta! roşi domniţa Florica. La noi sînt multe fete care mă întrec.
Se pare că logodnica domnului Cae Indru ar fi ca frumuseţe şi desăvîrşire
tot ce au visat oamenii de-a lungul timpului.
„Drace! gîndi ambasadorul Franţei scuturîndu-se din înmărmurire. Voi
părăsi Praga cît de curînd, pentru a-i povesti regelui nostru Henric despre
aceste minuni. Dansul valahilor îmi arată vigoarea acestui popor frate de
gintă cu noi. Da, asemenea oameni viguroşi au putut să dăinuie peste
veacuri acolo în răsărit şi nu văd cine i-ar îngenunchea vreodată. Anul
trecut, aici la Hradčany am trăit un coşmar. Domnii Cae Indru şi Ducu cel
Iute i-au învins pe cei mai buni spadasini ai noştri.”
—Ce urmează, domnule Szantó? întrebă Rudolf.
În locul maestrului de ceremonii, se grăbi să vorbească domniţa.
—Măria-ta, urmează un dans românesc în care pot să se prindă toţi
oaspeţii din sală.
—Toţi? se miră împăratul.
—Absolut, dar are nişte reguli. Dansul se numeşte Periniţa. La Periniţă,
dansul se desfăşoară în cerc. La mijlocul cercului, un dansator singuratec
va purta în mînă o basma sau o batistă. El poate alege din sală sau din cerc
pe oricine, pentru a-i fi partener. Apoi, îngenunchează împreună şi se
sărută, iar cel intrat proaspăt preia basmaua sau batista, în timp ce primul
revine printre dansatori. Dar, poate n-am explicat prea bine, aşa că noi
românii vom face o demonstraţie.
Guşă Dulce porni Periniţa; arcuşul parcă prinsese aripi în mîna lui.
Domniţa Florica scoase batista şi începu să danseze graţios în mijlocul
cercului. Oaspeţii priveau cu mare interes. În timp ce se mişca în dulcele
ritm, ochii ei căutau nerăbdători. Apoi ieşi din cerc şi merse cu pas hotărît
către una dintre ferestre. Inima lui Ducu se opri o clipă, fiindcă în cea
următoare, mîna domniţei se afla într-a lui. Intrară în cerc şi
îngenuncheară. Tînărul cavaler simţi pe obraz arsura sărutului ei. Totul se
petrecuse parcă în vis. Ducu preluă batista încă năuc, dar frumosul dans
se opri brusc.
—Sper că nu vi se pare prea greu, murmură tînăra valahă.
—Uluitor! strigă Rudolf. Valahia e o ţară a minunilor. Ah, ne prindem în
dansul acesta cu speranţa că mîndrele doamne şi domniţe nu ne vor uita!
—Periniţa are o lege, zîmbi Florica. Ea desfiinţează deosebirile de rang.
Cel mai umil slujitor poate să aleagă orice mărime.
92
—Iesus-Maria! murmură împăratul, nehotărît. Oare e bine?
—Noi nu vedem nimic rău în asta.
—Nici noi, se amestecă rîzînd arhiducele Matthias. Mai ales că eticheta
se desfiinţează doar pe durata dansului. Găsesc chiar că-i atrăgător. Cîteva
minute să fim toţi egali, iar plata unui sărut nu-i totdeauna de neglijat.
Întîi se făcu un cerc. Irina şi Dana mai formară unul. Românii se
amestecară cu nobilii. Unii dintre aceştia erau încă nehotărîţi. Dar destul de
curînd, marea sală se umplu de cercuri. Se dansa cam la nimereală, fiecare
după cum îl tăia capul. În schimb, sărutările mergeau strună. Dana
Mihalcea îl alese pe ambasadorul Franţei. După ce primi sărutarea şi i-o
întoarse cu foc, rotofeiul reprezentant al lui Henric al patrulea chibzui
astfel: „Am s-o aduc în cerc pe cealaltă valahă. De fapt, nu mi-ar strica să
încerc chiar la prinţesă. Adică nu. Nărodul de Rudolf s-ar face foc. E
îndrăgostit ca un ţap bătrîn. În fond, de ce să se supere, dacă aşa-i jocul?
Ei, nu! Împăratul, sau ceasornicarul, fiindcă-i mai mult ceasornicar decît
împărat, nu uită să-şi plătească poliţele. Acum doi ani m-a prins că trişam
la cărţi. Naiba ştie cum îmi căzuse cartea din mînecă. După o săptămînă m-
a invitat în sala de arme, la o partidă de ciomege. Dacă era cu sabia, îi
arătam eu lui pe dracul. Însă la bîtă nu mă pricep, în vreme ce el e as. M-a
bătut ca pe hoţii de cai. În cîteva rînduri m-a atins atît de rău, încît am
simţit că vechea mea boală de gută nu mă mai supără, fiindcă loviturile îmi
aduceau în faţa ochilor stele verzi. Înduram croiala cu bîta şi mă căzneam
să exclam admirativ, deşi prin gură îmi umblau nişte înjurături cu care aş fi
putut cîştiga un război. Nu cred să fi uitat pe cineva din familia
împăratului, pînă dincolo de a şaptea spiţă. Mai bine o aleg pe frumoasa
contesă Lisse von Bad.”
Dar nu avu norocul să o găsească liberă, cu toate că umblase după ea
ceva mai devreme, cum umblă mielul după oaie. Lisse von Bad nu avea ochi
pentru el. Îl descoperise pe Tufănel-fiul, cu care petrecuse cîndva cîteva
nopţi pline de încîntare.
—Ah, frumosul meu Adonis! oftă ieşindu-i înainte. A trecut un an de
cînd îţi duc dorul.
Lisse nu greşea cu nimic în aprecieri. Îmbrăcat într-o frumoasă tunică
verde, cu cămaşa albă ca laptele, înalt, cu umerii largi, cu dinţii ca
mărgăritarul, Tufănel întrecea în strălucire mulţi gentilomi cu faimă şi
răsfăţaţi ai femeilor. Trecută cu puţin de treizeci de primăveri după spusele
ei şi cu mult peste patruzeci după spusele altora, contesa Lisse nu arăta
rău. Chiar dacă se îngrăşase puţin, graţia piciorului nu scăzuse, iar faţa,
ajutată de bune îngrijiri, arăta aşa cum şi-ar fi dorit-o multe femei mai
tinere.
Domniţa Florica se strecură mlădie pe sub nasul împăratului, apoi se
prefăcu a se îndepărta, ţinîndu-l ca pe jăratic. Reveni lîngă el şi-i puse
93
batista pe după gît. Intrară în cerc. Ea se aşeză în genunchi. El ezită o clipă.
Apoi îşi adună curajul şi căzu lîngă frumoasa valahă. Sărutul ei pe obraz îl
buimăci, cu toate că se aşteptase să-l primească.
Guşă Dulce întrerupse dansul. Transpiraţia îi curgea şiroaie pe frunte.
Darnic, arhiducele Matthias îi aruncă o pungă nu tocmai uşoară. Guşă
Dulce o prinse din zbor şi i-o trecu lui Cotae. Acesta o aruncă spre Zamfir,
iar de acolo zbură către Buzău şi, din mînă-n mînă, ajunse la primul-uşier
al sălii, spre mirarea împăratului şi a celorlalţi.
—Nu înţeleg, murmură Rudolf.
—Nici eu, mărturisi arhiducele. De cînd lumea, cîntăreţii primesc
răsplată din partea stăpînilor.
—Cîntăreţii da, dar nu solii unui popor, grăi Guşă Dulce cam fudul.
Ar fi primit el aurul cu dragă inimă şi l-ar fi împărţit cu ortacii, însă
Costache Caravană, care prevăzuse că li se vor arunca bani la Hradčany, îi
povăţuise că nu primească, fiindcă acesta va fi numărul lor cel mai tare.
—Ce mai avem în program, domnule Szantó? se interesă Rudolf.
—Periniţa! strigară sute de voci, acoperind-o pe cea a maestrului de
ceremonii.
Într-un colţ îndepărtat al încăperii, Costache şi Ducu şedeau îngînduraţi.
Alături de ei începuse din nou Periniţa. Oamenii dansau şi se sărutau fără
griji.
—Ce zici, Ducule, întrebă şăgalnic grăsunul, mergem la prînzul
arhiducelui Maximilian? Cînd sînt lîngă el, parcă simt o viperă strecurată
sub cămaşă.
—Mergem, zîmbi Ducu. Nu cred că va încerca ceva împotriva noastră.
—Ştiu eu? rîse Costache. Să încerce, şi vedem noi pe urmă.
În altă parte a sălii, contesa Lisse von Bad se juca îndrăzneaţă cu un
nasture de la tunica lui Tufănel.
„Îl iau acasă pe Adonis, gîndi ea. Bijuteriile mele vor fi iar în pericol.
Acestui Adonis îi place să-şi aleagă şi să ia. Mie îmi place de el, iar bijuterii
am mai multe decît mi-am dorit.”
Tufănel era trist. Trecuse pe la casa frumoasei Eva mînat de dragoste.
Dar tînăra cehoaică se măritase de cîteva luni, astfel că toată strălucirea de
la Hradčany i se părea palidă.
94
Capitolul 8
ntr-o dimineaţă frumoasă cu soare mult, dincolo de Nistru coborau
Î pe lîngă apă şaisprezece călăreţi. Bărbaţii din fruntea micului grup

erau Cae Indru şi Altîn. Drumul nu se dovedea prea uşor, fiind
nevoiţi să ocolească adesea mari întinderi de smîrcuri. Pădurile cu copacii
mărunţi, deşi, cu mărăciniş mare puneau stavilă grea celor ce se încumetau
prin acele părţi. După prînz, lăsară mult în urmă apele Nistrului şi intrară
într-o cîmpie curată, cu pămîntul mănos, dar nelucrat. Mergeau domol, în
şir indian, fiecare cu gîndurile lui. Locurile erau deosebit de primejdioase. O
seamă de tătari care fugiseră din hoarda cea mare şi nu-i mai dădeau
ascultare hanului umblau aiurea după jaf. Uneori, se ridicau pînă către
Obertin, sau treceau apa spre Bălţi şi Dorohoi, de unde se întorceau cu
prăzi bogate. Ascunşi în limanul Nistrului, unde greu i-ar fi dibăcit cineva,
trăiau din belşug pînă cînd foamea îi scotea de prin zonele de apă şi
păpuriş.
Intrară într-o vîlcea frumos înverzită. Cae ridică mîna în semn de oprire.
Sări din şaua lui Vînt Sălbatic şi privi pămîntul atent. Urmele a doi cai se
vedeau lămurit în iarbă, iar dîra lor se continua către un tăpşan.
—Nu-i o jumătate de ceas de cînd au trecut pe aici, murmură tînărul.
—Ce te face să crezi? întrebă Altîn, care se pricepea destul de bine la
citirea urmelor.
—Iarba călcată nu şi-a uscat încă mustul, cu toate că soarele-i puternic.
—Allah e înţelept, grăi Altîn, iar tu ager la vedere şi chibzuit ca vulpea!
Aşa este! Doi călăreţi au zăbovit aici.
—Doi călăreţi n-au ce să ne căşuneze, interveni părintele Grasa.
—Dacă ar fi nişte lotri obişnuiţi, poate, zise Indru. Însă iată că aceştia
sînt tătari.
—Citiţi cumva în stele? se minună Grasa.
—Nu, nu în stele, zîmbi Cae, ci în aceste urme. Nicăieri nu văd semn de
colţar. Deci e limpede că sînt doi cai nepotcoviţi. Numai tătarii încalecă
astfel de cai. Apoi, urmele lor mici arată că sînt cai mărunţi, de stepă.
—Crezi că ar putea fi primejdioşi pentru noi?
—S-ar putea, răspunse tînărul gînditor. Tătarii niciodată nu umblă
singurateci. Poate că dincolo de tăpşan se află şi ceilalţi.
—Dar sîntem cu Altîn, domnule.
—Eu n-am prea mare putere aici, grăi căpetenia. Dacă-i vorba de vreun
pîlc fugit din hoarda cea mare, socot că-i mai bine să-l ocolim înainte de a fi
prea tîrziu.
95
Cae porni spre culmea tăpşanului. Cînd ajunse aproape de vîrf, se trînti
în iarbă şi merse tîrîş. Privirile lui agere scormoniră împrejurimile, însă nu
remarcară nimic. Departe la picioarele tăpşanului, care se prelungea în
pantă domoală, curgea un pîrîu mare. Dincolo de pîrîu începea o pădure cu
copaci înalţi.
„Prea multă linişte, socoti el. Iar cei doi călăreţi mă pun pe gînduri.
Urmele lor duc spre pîrîul de colo. Cred că ar fi mai chibzuit să ocolim
pădurea.”
Reveni lîngă ai săi şi dădu semnal de pornire, dar nu urcară pe tăpşan,
ci se aţinură de-a lungul vîlcelei. Curînd, terenul deveni mai neted decît şi-
ar fi dorit drumeţii. Undeva la un colţ de pădure, două perechi de ochi negri
urmăriră mersul micului grup.
—Sînt vreo cinci hoarde prin părţile acestea, zise Altîn. Cea mai
însemnată e a lui Mîrza. Unii spun că numărul oamenilor săi trece de cinci-
şase sute. Adesea, hoardele se războiesc între ele fie pentru vreo pradă, fie
pentru a stăpîni cele mai bune ascunzători.
—Hanul nu ştie despre ele? se interesă Cae.
—Ştie, dar nu le ia în seamă. De fapt, ele ne dau siguranţă că nici o
iscoadă vrăjmaşă nouă nu poate să treacă pe aici. Şi cred că acesta-i
motivul pentru care hanul le lasă a-şi căta de treburi. Apoi, ar mai fi faptul
că aceste hoarde se hrănesc singure, iar duşmanii cînd vin peste noi, întîi
de ele se lovesc.
—Totuşi, nu înţeleg un lucru. Înseamnă că Sacowicz cu solia lui nu ar fi
putut răzbi pe aici fără a cădea în mîinile acestora.
—Aşa e! răspunse Altîn cu blîndeţe. Însă nu uita că la Slobozia am fi luat
cu noi o sută de oameni pe plată şi nu am fi urmat acest drum, ci unul
drept spre răsărit, pînă aproape de apa Bugului. Şi abia pe urmă ne-am fi
lăsat în jos către vatra hoardei noastre.
—Atunci, de ce ai ales această cale? îşi reţinu Cae o vorbă mai aspră.
—Allah e mare! zîmbi Altîn. Voi veţi fi viitorii mei prieteni. Iar dacă va fi
aşa, vreau să ştiu pe ce mă pot bizui. Ce am auzit despre voi sînt numai
vorbe necontrolate de mine. E drept că i-aţi doborît pe oamenii lui Sacowicz,
iar acest lucru mi-a întărit părerea că sînteţi viteji şi vicleni, dar pe mine mă
veţi ajuta împotriva hanului. Deci e firesc să vă încerc puterile cu tătari.
—S-ar putea să cazi în mîinile lor.
—Alah e bun! Voi fi răscumpărat.
„Fir-ar să fie! socoti Indru. E un om învăţat, însă judecă altfel decît noi.
Asiaticii ăştia mă uimesc. Niciodată nu poţi să prevezi ce e în mintea lor. Să
fie oare o cursă a lui Altîn? Oare nu m-am încrezut prea repede în el? Am
să-l ţin sub observaţie.”
—Şi dacă vom pierde sculele de preţ pe drum?
—Alah e chibzuit! spuse Altîn. Înseamnă că asta-i dorinţa lui.
96
„Dacă tătarii sînt în pădure, nu se poate să nu ne fi observat, se socoti
Indru. Iar dacă ştiu de prezenţa noastră, de ce întîrzie să ne atace? Iată că
nu reuşesc să înţeleg. Totuşi, va fi o luptă. În asemenea caz, pe cine pot să
mă bizui? Altîn şi oamenii lui nu-mi dau destulă încredere. S-ar putea
întoarce chiar împotriva noastră. Cavalerul Tadeus Sapieha merge spre
însănătoşire cu rana lui din umăr, dar nu ştiu ce gînduri are. Cred că nu
prea prieteneşti. Înseamnă că doar noi patru să ducem tot greul. Cam
puţini. Totuşi, de ce nu ne atacă tătarii? Să nu ne fi văzut? Sau cei doi sînt
nişte iscoade şi aşteaptă să le sosească întăriri? Poate că n-ar strica să ştim
sigur.”
Îşi mînă calul lîngă cel al lui Chirilă şi vorbiră cîteva clipe în şoaptă.
Apoi, Cae le strigă celorlalţi:
—Ne întoarcem din drum. Goniţi caii cu toată nădejdea! În mai puţin de
un ceas, vom fi iar în mica pădure de lîngă smîrcuri. Şi să nu vă uitaţi în
urmă cu nici un preţ!
Porniră în goana mare. Cae şi Chirilă călăreau în urma convoiului. Altîn
în frunte. Ghicise manevra acestuia şi zîmbea în barba-i scurtă, ca de ţap.
Caii nu erau cine ştie ce istoviţi şi alergau frumos. Lăsară vîlceaua în urmă,
apoi şesul limpede, neted ca palma. Intrară într-o rîpă. Cae şi Chirilă îşi
domoliră armăsarii. Ceilalţi îşi continuară drumul către smîrcuri.
—Aud tropot în spatele nostru, zise Chirilă. Dar nu de cai mulţi.
Cae aprobă printr-o aplecare a capului. Îşi pregătiră vestitele cuţite şi
aşteptară bine ascunşi după un cot al rîpei. Din locul acela îi vedeau pe
oamenii lor îndepărtîndu-se grabnic. Un minut mai tîrziu, doi tătari intrară
năvalnic în mica adîncitură. Chirilă şi Cae le barară drumul cu caii.
Animalele urmăritorilor se ridicară speriate în două picioare. Tătarii nu mai
avură vreme de arcuri, fiindcă se pomeniră înhăţaţi din şei. Se rostogoliră
cu doi zdrahoni deasupra lor. După cîteva clipe, şedeau înghesuiţi în fundul
rîpei, lipsiţi de puţinele lor arme.
—Ştiţi limba valahă? întrebă Chirilă.
—Eu ştim, răspunse unul dintre ei.
—Din ce hoardă sînteţi?
—Noi estem oşteni de la Mîrza. Voi ghiauri spurcaţi estem. Aici, numai
Mîrza stăpîn. El omoară la voi.
—Sau noi pe el, se răsti Chirilă.
—A-ia-iai! exclamară cei doi rîzînd. Spînzurat murim la tine şi la el.
Mîrza mare viteaz estem şi mulţi oşteni.
—Care e numele tău? îl întrebă Cae pe cel mai negricios.
—Eu Cedin. Dar tu?
—Cae Indru.
Cei doi tresăriră, uluiţi de-a binelea. Cătară descumpăniţi spre Cae şi
Chirilă, apoi Cedin întrebă:
97
—Cae Indru cel cu iatagane zburătoare?
—Da.
—Şi ortacul tău?
—Chirilă Zece Cuţite.
Cei doi fluierară atît de uimiţi, încît uitară de spaimă. Însă după primele
clipe, pe feţele tătarilor se strecură îndoiala.
—Nu credem la voi, spuse Cedin.
Cae nu-i răspunse. Ieşi în marginea rîpei şi privi peste cîmpie. Nicăieri
nu se zăreau călăreţi. Cînd reveni, îi zise lui Cedin:
—Vezi rădăcina aceea de colo?
—Vedem, vedem. Însă tare departe.
În clipa următoare, cuţitul tînărului fulgeră prin aer şi se înfipse în mica
rădăcină.
—Alah, Alah! exclamară tătarii.
—Unde e Mîrza? întrebă Cae.
—Aproape estem, vorbi Cedin. Cînd soarele cade pe Nistru, Mîrza şi
oşteni de la el venim la tăpşan. Acolo estem întîlnire. Facem rugăciune.
Mîine sărbătoare la noi. Vineri estem.
Tînărul îl privi atent şi i se păru că spune adevărul. Şovăi cîteva clipe
înainte de a vorbi. Îi încolţise în minte un plan, care nu i se păru tocmai
rău.
—Ia-ţi calul, Cedin! îi porunci. Du-te şi-l aşteaptă pe Mîrza! După
rugăciunea de la asfinţitul soarelui, să-i spui că-l aştept aici! Am o treabă
cu el. Dar să vină singur. Nimic rău nu i se va întîmpla. Îl aştept aici cînd
va fi întuneric. Dacă vine pe lumină, nu mă găseşte.
—Auzit, auzit, spuse Cedin. Voi drepţi. Voi nu lucram cu viclenie. La noi
estem cîntec mare de la Cae, Chirilă, Ducu şi Caravană. Multe vorbe bun
estem.
Cîteva clipe mai tîrziu, Cedin se depărta în goana mare. Cei doi prieteni îl
priponiră cu frînghii pe ortacul său, apoi ieşiră din rîpă.
—Crezi că-i bine ce faci? întrebă Chirilă.
—Sper, zîmbi tînărul. Dar e vremea să pleci după ceilalţi.
—Nu pot să te las singur.
—Trebuie, prietene. Ceilalţi au nevoie de un conducător. Rămîneţi în
pădure! Acolo sînteţi mai feriţi decît în cîmp deschis. Iată punga cu darurile
pentru han. Dacă nu mă arăt pînă la miezul nopţii, caută alt drum spre
hanul tătarilor! Şi atenţie la Altîn! Încă nu ştim ce hram poartă. Va trebui
să ne convingem înainte de a ajunge la hoarda cea mare, unde vom fi în
mîinile lui.
—Poate i-ai arătat încredere prea devreme.
—La asta mă gîndeam şi eu, murmură Cae.
*
98
Soarele picase peste păduri. Pe tăpşanul de lîngă vîlcea, şase sute de
tătari îşi făceau rugăciunile de seară. Vestitul Mîrza uitase de călcări şi se
jaf. Buzele lui murmurau numele lui Alah, iar gîndurile se călătoreau spre
cele sfinte. Nu era mare de statură, dar bine clădit. Ceafa groasă, parcă
plesnea de vigoare. Muşchii braţelor jucau sub haina strîmtă. Purta un
cercel de aur şi se arăta foarte mîndru de asemenea podoabă. Alături de el,
cei şase conducători de pîlcuri îşi rosteau rugăciunile cu evlavie şi pocăinţă.
La spatele lor, sute de capete aşezate în scară pe muchia tăpşanului se
aplecau spre pămînt, şi strigau numele lui Alah. Văzuţi astfel, cine şi-ar fi
închipuit sălbăticia lor? În luptă erau cruzi şi neînduplecaţi. Mila nu
sălăşluia în sufletele lor. Ştiau doar un singur lucru: că trebuie să ucizi
pentru a nu fi ucis.
Semnele înserării erau pe aproape. Tătarii aprinseră focuri în vîlcea şi
tocmiră străji. Cedin şi cele şapte căpetenii discutau aprins.
—Caii lor ne-ar prinde bine, grăi prima căpetenie. Apoi, pentru astfel de
războinici vestiţi se plăteşte răscumpărare în aur mult.
—Nu! se răsti Mîrza, nelipsit de harul cugetului adînc. Dacă mă caută,
ghiaurul Cae Indru are un scop. Întîi va trebui să vedem despre ce-i vorba.
Cei pripiţi, totdeauna au de pierdut. Eşti sigur că-i el? îl privi pe Cedin.
—Fără tăgadă, strălucitorule! Iataganul său zburător umblă de parcă are
aripi şi nu cade alături de ţintă.
—Noi sîntem puternici şi mulţi, vorbi a doua căpetenie. Cred că-i mai
bine să-i prindem. Şi abia la urmă hotărîm în privinţa lor.
—Nu-i bine! zise a treia căpetenie. Războinicii aceia ar putea să ne ucidă
mulţi oameni. Spun unii că săgeata se abate din drumul ei către Cae Indru.
—Prostii! rîse Mîrza. Iată că începe întunericul. E vremea să plec. Omul
acela nu vine la noi cu gînduri ascunse. În privinţa cinstei, i-a mers faima
ca şi cea de mare viteaz.
*
Înnoptase. Cerul nu se arăta bogat în lumină, cum fusese cu o noapte
înainte. Cae părăsi rîpa. Se aşeză la o oarecare distanţă de ea, atent la
fiecare zgomot mărunt. Din tabăra nogailor se ridicau limbi de foc, semn că
fiii stepelor nu aveau griji în privinţa unor eventuali duşmani. Urechea fină
a tînărului desluşi tropotul unui cal.
„Vine singur, chibzui el, după ce ascultă lipit de pămînt. În spatele lui
pare a fi linişte. Dar să nu ne pripim.”
Rămase nemişcat, întins în iarba proaspătă, al cărei miros uşor amărui îl
înviora. Trecură cîteva minute. Un călăreţ singuratec năvăli pe lîngă el în
direcţia rîpei. Ascultă din nou lipit de pămînt. Nimic nu arăta vreo mişcare
dinspre tabăra nogailor.
Mîrza descălecă sprinten la marginea rîpei, mirat că nu-l întîmpină
99
nimeni.
„Parcă miroase a trădare şi…”
Nu-şi continuă gîndurile. O umbră apăru lîngă el fără zgomot, apoi auzi
o voce:
—Alah cu tine, Mîrza!
—Alah e mare! grăi Mîrza.
Se aşezară turceşte. Cae manevră în aşa fel, încît să fie cu spatele spre
rîpă. În caz de atac, s-ar fi rostogolit într-o clipă pe povîrnişul ei. Calm din
fire, Mîrza nu porni să vorbească. Tăcură o vreme. Cu tot întunericul nopţii,
erau destul de aproape unul de altul pentru a observa orice mişcare
nelalocul ei. Cae cunoştea bine obiceiurile tătarilor şi ştia că un şef mare
foarte rar deschidea o discuţie. Aşteptă. Mîrza se foi o vreme nemulţumit.
Dacă vorbea primul, însemna că-i recunoaşte celuilalt întîietatea. Dar aici,
el era stăpîn. Trecu o jumătate de ceas.
—Ce doreşte ghiaurul de la noi? întrebă cu duşmănie.
—Alah fie cu tine! răspunse Cae blajin. Am auzit că eşti un mare viteaz.
—Ăsta nu-i un răspuns, îl repezi tătarul.
—Aşteaptă, Mîrza! grăi tînărul cu multă asprime, ştiind că în felul acesta
va trebui să-i vorbească. Iarna v-a sleit proviziile pentru oameni şi cai. Poate
veţi porni în pradă pe Nistru la deal, dar nu-i bine.
—Asta hotărîm singuri.
—Ştiu, însă tu ia aminte la vorbele mele! Sus pe Nistru, polonii au strîns
oşti mari. În Moldova se mişcă alte oşti. Deci va fi greu pentru voi.
—Niciodată nu va fi uşor.
—Şi asta ştiu. Ce-ai zice, Mîrza, dacă te-aş chema să lupţi sub comanda
noastră?
—Împotriva cui?
—Vei afla la vremea stabilită.
—Şi care va fi cîştigul?
—Fiecare oştean va primi trei cai, o vită, două oi şi zece galbeni. Iar
căpeteniile – de cinci ori pe-atît. La asta se adaugă prada voastră de război.
—Ai tu atîta putere?
—Am. Ştii că sînt un şef mare. În privinţa războiului să nu-ţi faci griji!
Vei lupta sub comanda lui Mihai-vodă, şi ştii că el nu pierde bătălii.
—Adevărat! recunoscu Mîrza. Şi cînd se va petrece războiul?
—Întîi, să te învoieşti.
Tătarul tăcu un timp. Un război alături de Mihai-vodă însemna
totdeauna izbîndă, iar prăzile nu puteau fi mici.
—Fie! murmură el.
Aflase, Mîrza că pe Nistru la deal umblă ceva oşti polone. Apoi, iscoadele
sale îi aduseseră vestea că prin Moldova se mişcă alte oşti mari. Cetăţile
moldovene de pe Nistru îşi triplaseră oamenii, astfel că era greu de ieşit în
100
pradă.
—Ascultă, Mîrza! spuse Cae ceva mai prietenos, ghicindu-i gîndurile. Ştii
unde-i Vadul Lupilor?
—Fără tăgadă. La două ceasuri călare de Slobozia.
—Aşa este. Să mă aştepţi acolo în prima zi a lunii mai! Ai putea să vii cu
o mie de buzdugane?
—Aş putea. Acum am şase sute cincizeci de luptători. Atunci voi avea o
mie. Dar de unde ştiu că nu-i o cursă ori o păcăleală?
—În zori vei primi trei sute de ducaţi arvună.
—De ce nu acum?
—Fiindcă războinicii mei poartă aurul, iar ei nu sînt aici.
—Îi putem lua singuri.
—Cam greu. Ai auzit despre noi şi ştii ce putem.
—Numai pentru asta aţi venit aici?
—Nu, mărturisi tînărul. Nici nu-mi trecuse prin minte. Sînt în drum spre
han cu o solie. Gîndul acesta mi-a venit abia după ce am prins iscoadele
voastre. O luptă între oamenii tăi şi ai mei ne-ar păgubi pe toţi.
—Nu se ştie. Pentru voi am lua răscumpărare bună. Ce-mi promiţi în
mai, cu ce avem în mînă…
—Nu ne ai în mînă, rîse Cae. Vestitele noastre iatagane zburătoare pot
doborî mulţi tătari.
—Dar nu pe toţi.
—Adineauri te-ai învoit.
—Însă n-am jurat.
—Deci, nu ne înţelegem?
—N-am spus asta. Dă-mi o mie de ducaţi în zori!
—Nu-i am. Ţi-am spus că n-am venit pregătit a discuta cu voi. Dar
cuvîntul meu cred că ajunge, dimpreună cu garanţia lui Altîn, care-i
prietenul meu.
—Altîn e aici? se miră Mîrza.
—Da.
—Fie! aprobă tătarul. Jur pe Alah că vom fi la întîlnire în prima zi a lui
mai. Tu pe ce juri?
—Jur pe Dumnezeul nostru! Mai vreau să juri, Mîrza, că nu ne vei ataca
la dus şi la întors de la marele-han.
Acesta se supuse. Mai zăboviră o vreme unul în faţa altuia, aşa cum se
cuvenea după o discuţie. Nogaiul ar fi avut o întrebare pentru a şti
împotriva cui va merge la război, dar nu o puse. Alături de nebiruitul Mihai-
vodă, nu mai avea importanţă cu cine se va bate. Numai cîştigul conta, iar
acesta era mare. Se ridicară.
—Mîine în zori, eu şi Altîn vom veni în tabăra voastră cu aurul, spuse
Cae.
101
Mîrza îşi prinse calul.
—Aşteaptă! îi porunci cavalerul. Am aici un războinic de-al vostru. Îl
slobod îndată.
Puţin mai tîrziu, doi călăreţi se pierdură în întuneric.
*
Zorile nu se arătau prea limpezi. Timpul cădea încruntat spre ploaie.
Norii se fugăreau fără astîmpăr, iar aerul devenise rece. La margine de
vîlcea, Altîn şi oamenii săi îşi porniseră vechile rugăciuni. Sus pe tăpşan,
sute de nogai cătau spre răsărit, măturînd pămîntul cu frunţile. Ceva mai la
o parte, creştinii aşteptau răbdători. Trecu o jumătate de ceas. Nepotul
hanului îşi încheie gîndurile pioase şi se opri.
„Cae Indru e cu adevărat puternic şi de neînvins, gîndi el. Cine şi-ar fi
închipuit că va trece de Mîrza fără luptă? Are frumoase haruri de
conducător. Eu nu prea le am. Numai visurile mele sînt mari.”
Urcară amîndoi pe tăpşan. Deasupra focurilor mari se frigeau berbeci
întregi, hrană mult apreciată de fiii stepelor. Căpetenia hoardei le ieşi
înainte şi-l salută întîi pe Altîn. Şezură direct pe pămînt, iar Cae puse
alături straiţa cu cei trei sute de ducaţi.
—Să mă încred în vorbele ghiaurului? îl întrebă Mîrza pe Altîn.
—Fără şovăială, răspunse acesta.
Cîteva minute mai tîrziu, micul grup al soliei porni la drum. Spre seară,
ajunseră într-o pădure ce părea că n-are hotar. La intrarea în pădure era o
mică movilă. Făcură loc de popas alături de ea. Aşezările marelui han Ghazi
Ghirai începeau dincolo de pădure. Aprinseră foc într-un pîrîu secat. Sile
împărţi raţiile de carne. Îndată după cină, Altîn şi oamenii lui îşi cătară
culcuş separat. Chirilă şi Cae mai şezură de taină.
—Rămîi aici, prietene! grăi Indru. Dacă nu mă întorc în două zile,
înseamnă că am fost prins în cursă de Altîn şi vei chibzui cum va fi mai
bine să scapi.
—Greu, răspunse Chirilă. Între han şi Ieremia există o înţelegere mai
veche. Domnul Moldovei îi plăteşte tribut. Rodul a şapte sate din Bugeac a
trimis lui Ghazi Ghirai în fiecare an. Ca să nu mai vorbim despre miere şi
multe capete de vite. La rîndul lor, polonii îi fac mari daruri hanului. De vei
pica în mîinile lui, el te va preda fie polonilor, fie lui Ieremia.
—Mă va preda lui Ieremia, rîse Cae, fiindcă de la el va lua preţ mai bun.
Însă fiii domnului moldovean sînt trei: Constantin, Alexandru şi Bogdan.
Te-aş sfătui să-l prinzi pe Constantin. El are mulţi prieteni în Polonia.
Moldovenii şi polonii se vor grăbi să facă un schimb între mine şi fiul lui
Ieremia. Sper totuşi să nu ajungem pînă acolo. Azi-dimineaţă, Altîn ar fi
putut să mă piardă în faţa lui Mîrza. E drept că unul dintre cuţitele mele i-
ar fi luat viaţa, însă nu a făcut-o. Vor rămîne cu tine părintele Grasa şi
102
Tadeus Sapieha. Ocupă-te de rana tînărului polon! Pare un om de mare
cinste şi poate una din cele mai mari săbii ale neamului său. Dar, atenţie să
nu fugă! Ar putea să ne dea peste cap toate planurile pentru care am lucrat
atîta.
*
Vremea se îndreptase din nou. Era soare şi cald. În cîmpia Daşovului,
iarba crescuse frumoasă. Mii de cai mărunţi îşi aflau hrana acolo. Vechea
aşezare Oceacov îşi pierdea începuturile în negura timpului. Locuinţele
vechi ca şi cele noi aveau acelaşi material de construcţie, lemnul. Marile
păduri din jur folosiseră adesea în acest scop. Oceacov nu era nici cetate,
nici oraş, nici sat. Mai degrabă avea din toate cîte ceva. Metereze înalte de
pămînt şi pălancuri groase de lemn împrejmuiau aşezarea. Cele cîteva mii
de locuitori, în majoritate tătari, se ocupau cu negoţul de cai, vite, oi,
arămuri aduse de peste mare, şei, cojoace şi chiar cu vînzarea şi
cumpărarea de sclavi. Cea mai de seamă clădire ce putea fi văzută în partea
de sud a Oceacovului era ocupată vremelnic de marele-han. Aerul dulce şi
blînd din Crimeia ar fi putut întreţine frumoase plantaţii de pomi, dar ei
lipseau cu desăvîrşire. Localnicii nu aveau astfel de ocupaţii. Pămîntul
mănos al împrejurimilor aducea puţine bucate, fiindcă puţini se legaseră de
el cu toată nădejdea.
Călătorii nimeriră acolo în zi de iarmaroc. Străzile şi aşa înguste,
deveniseră neîncăpătoare pentru negustori şi cumpărători. Tranzacţiile se
făceau de obicei la marginea de sud a Oceacovului, dar întreaga aşezare
părea plină pînă la refuz de cai, vite, oi şi oameni.
Palatul era înconjurat de pălancuri cu palisade din loc în loc. Trei rînduri
de străji puneau stavilă negustorilor străini sau localnici, care doreau să
ajungă cu mărfurile lor pînă la Ghazi-Ghirai. Altîn şi oamenii lui îşi făcură
loc în faţă, lovind fără milă în dreapta şi stînga. Fără astfel de lovituri n-ar fi
fost chip de înaintare.
Străjile îl recunoscură pe nepotul hanului şi-l sloboziră într-o curte
destul de curată şi foarte mare. Conducătorul oştenilor trimise vorbă în
palat. La puţină vreme, Altîn şi Cae fură poftiţi în interiorul palatului. Sile şi
ceilalţi nogai rămaseră afară.
Înainte de a intra, Indru privi împrejurimile cu aer de cunoscător. Sutele
de oşteni erau chezăşie că nimeni nu poate umbla pe acolo după pofta
inimii. Le deschise un tătar mărunt ce nu purta arme, însă alături de el,
şase războinici şedeau gata să intervină. Tînărul se ploconi adînc în faţa lui
Altîn. Pe Cae nu-l învrednici cu astfel de atenţii. Intrară într-o încăpere
frumos împodobită cu scoarţe şi covoare de preţ. Patru dintre oşteni porniră
după ei. Un bărbat chipeş, îmbrăcat în straie lungi, cernite, lipsit de
podoabe, veni lîngă ghiaur şi-i ceru armele. Cae se despărţi cu mare părere
103
de rău de vestitele lui cuţite. Un tătar scund păşi dinaintea lor, deschise o
uşă şi anunţă vizita lui Altîn. Un covor lung ducea către fundul ultimei
încăperi pînă lîngă un tron aurit, sau chiar de aur. În stînga tronului, două
femei, tinere după gesturi, ardeau ierburi frumos mirositoare. De-a lungul
pereţilor stăruiau panoplii cu arme cîştigate în războaie. Ghazi-Ghirai nu
şedea pe tron, ci turceşte alături. Era singur, lipsit de curteni. Arăta bătrîn
şi obez. Pîntecul i se revărsa între picioare ca un sac plin de grăunţe.
Mustăţile, lungi, căzute, aveau spic alb. Doar ochii îşi păstrau vigoarea.
Erau sprinteni şi adînci, închişi la culoare. Cei doi tineri aflaseră că hanul
picase sub ceva crunte dureri ale pîntecului. Numai aşa se explica răceala
cu care-i primise.
Cae îl salută cavalereşte, după moda Apusului. Altîn se prosternă şi-i
sărută vîrfurile încălţărilor, tivite cu fir de aur. Apoi rămase pe genunchi şi
vorbi mult în limba nogailor.
„După uitătură, n-aş zice că hanul se prăpădeşte de dragul meu, gîndi
Cae. Cine ştie ce-i spune Altîn. Păcat că nu le cunosc graiul!”
Ghazi-Ghirai asculta liniştit. Cînd punea întrebări, ochii lui se fixau
încruntaţi asupra tînărului ghiaur.
—Ai o scrisoare pentru noi? întrebă hanul, şi traduse Altîn.
—Am.
Tînărul îşi desfăcu haina şi scoase un răvaş cu pecetea principelui
Mihai. Ghazi îl cercetă atent, apoi grăi cu mirare:
—Nu văd pecetea lui Ieremia Movilă.
—Aşa e, strălucitorule? se înclină Indru. Azi, Ieremia Movilă e abia
sfetnicul principelui. Aşa sună învoiala dintre ei, spre binele neamului.
Hanul şi Altîn mai discutară multă vreme aprins.
—Dă-mi darurile! ceru nepotul lui Ghirai.
Indru îi întinse o pungă destul de modestă, dar strălucirea frumoaselor
bijuterii înveseli brusc faţa rotundă a lui Ghazi-Ghirai. Acesta le cîntări
îndelung, jucîndu-le dintr-o palmă în alta, şi uită de cei doi. Cînd îşi aminti,
le făcu semn să se retragă. Părăsiră încăperea urmaţi de cele patru străji.
Cae primi armele cu un suspin de satisfacţie. Un minut mai tîrziu, ajunseră
în curte, unde Sile îi aştepta destul de neliniştit. Cei zece tătari plecaseră.
Pe străzi, vuietul iarmarocului parcă îşi slăbise puterea. Cîţiva prieteni
ieşiră înaintea lui Altîn zgomotoşi, plini de veselie. Curînd, nepotul hanului
îi părăsi şi le făcu semn celor doi să-l urmeze.
Locuinţa acestuia se afla în aripa de apus a aşa-zisului palat. Nu era
mare, dar frumos înzestrată cu mobilier bun şi blănuri multe. Cîţiva robi le
aduseră apă într-un cazan de aramă. După ce-şi spălară mîinile, se aşezară
la masă şi gustară cu poftă din pulpele de berbec bine rumenit în spuză.
Carnea de oaie găsea frumoasă preţuire la fiii stepelor. Altîn mînca
îngîndurat.
104
„Greu a fost, socoti el. Pe drum, totul mi s-a părut uşor. Abia în faţa
unchiului meu mi-am dat seama că tot ce ticluisem dimpreună cu Indru
şedea slab în picioare. Dar hanul e bolnav şi a scăpat multe lucruri neclare,
ce nu le-ar fi trecut cu vederea altă dată. Apoi, e lacom. Vederea bijuteriilor
parcă i-a întunecat minţile. La început mi-a vorbit aspru. Abia tîrziu am
priceput că în urmă cu trei săptămîni primise daruri de preţ din partea
hatmanului Zamoyski. I-am spus că totul e spoială şi minciună. Că
Zamoyski doreşte o stăpînire polonă de la marea de miazănoapte pînă la
Marea Neagră, pentru a fi puternic asupra turcilor. Atunci m-a crezut şi mi-
a mărturisit că aflase prin iscoade că ceva oşti polone coborîseră pînă lîngă
Soroca. Chiar se întrebase de rostul lor. Cae nu ar fi reuşit singur. Dacă
stau şi mă gîndesc bine, cred că niciodată nu s-a pomenit mai mare
înşelătorie ca cea pusă la cale de prietenul meu. Cui i-ar fi trecut prin minte
să abată lovitura moldovenilor şi polonilor împotriva acestora? Are minte de
mare conducător. Iată pe ce oameni se bizuie principele Mihai. Cred că
alături de ei voi isprăvi cu puterea hanului, fiindcă tătarii îşi merită un
destin mai bun.”
Se întrerupse din gînduri. Indru nu-l întrebase încă nimic. Poate că o
clipă se îndoise de prietenie. Simţise acest lucru la întîlnirea cu Mîrza. Dar
Indru nu avea de unde să ştie că Mîrza şi hoarda lui erau prietenii săi. Că
totul fusese o încercare. Acum putea fi liniştit.
—Astă-seară primim răspunsul hanului, zise Altîn. Dar ştiu de pe acum
că peste trei săptămîni va trimite împotriva polonilor douăzeci de mii de
luptători. Cel puţin aşa am înţeles din vorbele sale. În cincisprezece aprilie
vom fi la Balta. O săptămînă mai tîrziu, vor fi atacate Barul şi Cameniţa, iar
la sfîrşitul lunii – Liovul.
—Îţi mulţumesc, Altîn! zîmbi tînărul.
—Lucrez pentru neamul meu, răspunse tătarul cu modestie. Hanul se
socoteşte stăpînul Răsăritului, însă el nu pricepe că lucrează în slujba altor
popoare. Aşa a apucat, aşa face. Va trebui să vină o vreme cînd puterea
noastră să fie în folosul nostru.
—L-ai vestit pe han că te întorci împreună cu noi?
—Da. Era chiar bucuros ştiindu-mă lîngă cei care dau restul de plată. E
lacom şi nu vede altceva.
*
În zori, Oceacovul era liniştit după iarmarocul petrecut cu o zi înainte.
Unsprezece tătari şi doi creştini îşi goneau caii odihniţi spre apus.
—Te-ai îndoit vreo clipă de prietenia mea? întrebă Altîn.
—M-am îndoit, recunoscu Indru.
—Ştiam, rîse acesta. Dar ce nu ştii tu e legătura mea cu Mîrza. Chiar
dacă picam în mîinile hoardei n-ar fi însemnat mare lucru. Mîrza e unul
105
dintre oamenii care lucrează pentru mine. Şi te rog să mă crezi că nu-i
singurul. Domnia marelui han se apropie de sfîrşit. Îmi închipui cum va
turba de furie cînd va afla înşelătoria noastră.
—Partea grea nu s-a isprăvit, spuse Cae. Ne vom despărţi în apropiere de
Cotul Botnei. De locul unde ne-am întîlnit. Noi vom tăia cîmpia Bugeacului
către Brăila. Tu şi oamenii tăi vă ridicaţi pe Botna în sus, spre Iaşi. Îi vei
spune lui Ieremia Movilă că hanul porneşte asupra Ţării Româneşti la
începutul lui mai. Dar, neîncrezător în ghiauri, i-a oprit zălog pe poloni pînă
cînd îşi va primi restul de plată.
Pe deasupra lor trecu un cîrd de cocori. Cerul curat ca sticla îşi primea
frumoase podoabe. Ţipetele cocorilor dădeau zilei un aer de sărbătoare. O
spoială de ceaţă îmbrăca zările ca o părere în mătasea ei delicată.
Două ceasuri mai tîrziu, Chirilă, Grasa şi Tadeus Sapieha le ieşiră
înainte. Chirilă ghici după faţa limpede a prietenului său că totul se
desfăşurase cu bine. Îşi îmboldiră caii. Iarba se culca, pălită sub copitele
agere. Lăsat în voia lui, Vînt Sălbatec îşi încercă puterile şi zvîcni dintre
ceilalţi ca o furtună. Cae respira adînc aerul plăcut al dimineţii. O clipă, se
gîndi la Stela Cristu, iar inima îi tresări ca o vietate hăituită din culcuşul ei.
Curînd, imaginea se şterse. Gîndurile tînărului ţeseau alte planuri.
106
Capitolul 9
mpăratul Rudolf parcă întinerise în ultimele zile. Convenise cu tînăra
Î prinţesă valahă să se întîlnească pe la ceasurile opt. Dar era abia în

zori, iar timpul se călătorea mai încet ca oricînd. Îmbrăcă straie de
culoare deschisă, uimindu-şi slujitorii obişnuiţi cu ţinuta lui în negru. Se
îngriji multă vreme în faţa oglinzii şi fredona voios. Cînd se împlini sorocul
de întîlnire, ieşi din odaia sa de lucru sprinten, cuprins de mare veselie.
Domniţa Florica purta acelaşi costum de călărie pe care i-l văzuse la
sosire.
„Curios, gîndi Rudolf, nu hainele îi dau strălucire, ci graţia ei de a le
pune în valoare. De obicei, oamenii arată bine datorită hainelor.”
Îi oferi braţul şi spuse:
—Am cîteva lucruri de preţ. Uneori, ele sînt o desfătare a sufletului meu.
Puţini le văd, şi poate mult mai puţini le înţeleg. Am să vă arăt aceste
comori.
Scoase o cheiţă şi se îndreptă către o uşă mascată de draperii bogate.
Cîteva clipe mai tîrziu, urcară treptele unei scări în spirală. Sus începea un
coridor nu prea larg. Din coridor intrară într-o încăpere spoită în alb. Pe cei
patru pereţi înalţi atîrnau şaptesprezece tablouri în ulei.
—Iată o parte din comorile mele, murmură el, parcă plin de evlavie. Cele
şaptesprezece pînze sînt opera unui singur pictor. Numele lui e Peter
Bruegel cel Bătrîn. Sînt treizeci şi unu de ani de cînd marele pictor a părăsit
viaţa pămîntească. În altă zi am să vă arăt cîteva pînze ale înaintaşului său
Hieronymus Bosch. Dar să revenim la Bruegel. Originea lui e germanică,
aşa cum este a noastră, chiar dacă ucenicia şi anii lui de muncă cei mai
fertili s-au petrecut la Anvers. Cît a trăit, Bruegel nu a fost socotit un mare
pictor. Nici azi nu i se acordă prea multă importanţă. Dar peste o sută de
ani, lucrurile vor fi în favoarea lui. În pînzele sale descoperim un umor
robust şi multă sinceritate. Ştiţi prin ce-i mare Bruegel?
—Nu. Am auzit despre el de la Petre Armeanul, dar nu ştiu.
—Vă cred. Nimeni nu ştie. Eu am ajuns la această descoperire după ce i-
am privit pînzele zile întregi. Nu ştiam ce mă atrage spre arta lui. Acum
ştiu. Bruegel trăieşte prin robusteţe, sinceritate şi candoare. Însă nu-i totul.
El a reuşit să se libereze de disciplina religioasă atît de riguroasă şi
închistată. Eu n-am reuşit să-mi liberez sufletul şi nici viaţa de toate zilele.
Puterea bisericii stă deasupra mea ca o stîncă. Nu Maria de Spania, mama
noastră, nu fraţii mei şi nici altă putere hotărăsc asupra imperiului, ci
biserica, ale cărei iţe nevăzute le simt în fiecare clipă. Ah, am ajuns la
107
mărturisiri nedorite!
Era sincer. Domniţa intui acest lucru şi-l privi dintr-o dată cu alţi ochi.
Omul acesta arăta departe de a fi un nevolnic în gîndire, aşa cum îi mersese
vestea. Poate că uneori devenea lăudăros, dar cine se putea mîndri că-i
deasupra cusururilor omeneşti? Poate că nu se liberase complet de puterea
bisericii, dar sinceritatea şi aplecarea lui către veselie îl apropiau fără să
ştie de ceea ce considera el măreţ în arta lui Bruegel.
—Iată o pînză ce reprezintă întoarcerea cirezii. Mişcarea calmă, amurgul
blînd îţi dau o senzaţie de linişte interioară. Priviţi această Nuntă
ţărănească! Aici, sinceritatea pare mai puternică, iar robusteţea chipurilor
mă uimeşte. Ori Ţara trîndavilor, pînză încărcată cu umor apropiat de
caricatură. Uneori, pînzele lui parcă îndeplinesc în pictură un rol de bufon.
Iată, prinţesă, că în lume nu sînt numai războaie. Cîte s-ar putea realiza de
ar fi linişte! Vă mărturisesc deschis, lucru pe care nu l-am făcut în faţa
altcuiva, că nu mă atrage coroana imperială. Nu sînt născut pentru a fi
împărat. Dar oamenii fac adesea tocmai ce nu le este pe plac. Pentru mine
nu se află bucurie mai mare decît atunci cînd agenţii mei mă înştiinţează că
au găsit o nouă comoară ieşită din mîna omului. Mă bucură un ceas care
merge bine, sau chiar o glumă pe socoteala noastră. Dacă mi-aţi fi soţie, aţi
putea oare să mă iubiţi?
Şedeau unul în faţa celuilalt şi se priveau miraţi de uşurinţa cu care
ajunseseră la astfel de întrebări.
—M-aş strădui, răspunse tînăra pălind uşor. Aş putea să fiu o soţie
bună.
—Nu sînt prea tînăr şi nici prea frumos. Mai degrabă am unele cusururi.
Iar orgoliul se află printre ele la loc de cinste. Dar m-aş strădui să fiu un soţ
bun. Însă nu depinde de noi. Alte puteri hotărăsc în această privinţă. Aveţi,
prinţesă, vreo dragoste tăinuită? continuă el abia şoptit.
—Am, grăi Florica pălind din nou.
—Şi nu v-ar sta oare în calea căsătoriei cu noi?
—Nimic nu mă va opri, răspunse ea cu asprime.
Rudolf se ridică pe vîrfuri şi coborî de pe perete frumoasa pînză Nuntă
ţărănească. O făcu sul şi i-o întinse.
—De comorile acestea mă despart greu, spuse blînd, dar pentru voi o fac
plin de bucurie. Păstraţi această pînză, prinţesă. De va fi o căsătorie între
noi, pînza va ajunge iar pe vechiul ei loc. De nu va fi, locul gol va semăna cu
sufletul meu.
Părăsiră încăperea lipsiţi de veselia cu care veniseră. Dana şi Irina o
aşteptau în curte, alături de o superbă trăsură cu şase cai albi. Douăzeci de
cavaleri tineri încălecară la apariţia ei. Rudolf porni hotărît spre interio rul
palatului. Consiliul fusese fixat pentru ora zece şi era aproape unsprezece.
Trăsura coborî în pantă către Vlîtava, străjuită de mîndrii cavaleri. Ceasul
108
de la bazilica Loreta bătu de unsprezece. Ciocănelele din mecanismul său
produseră o minunată melodie cehă.
*
În micuţa dar cocheta sală de consiliu se aflau patru bărbaţi. Cel de
lîngă fereastră, cu ochii visători, blînzi, era arhiducele Matthias. Alături,
arhiducele Maximilian căta să-şi ascundă nerăbdarea privind parcă absent
pe deasupra parcului ce se vedea bine din acel loc. La celălalt capăt al
încăperii, doi prelaţi cu mătănii în mîini, cu haine simple şi lipsiţi de
podoabe şedeau nemişcaţi, parcă aplecaţi spre gînduri pioase.
La apariţia împăratului, se ridicară cu toţii şi aşteptară să fie poftiţi a lua
loc.
—Khevenhiller, intră Rudolf direct în subiect, ne-a adus poveţe de la
Maria de Spania pentru o logodnă cu fiica arhiducelui Carol. Totuşi,
gîndurile noastre sînt îndreptate spre prinţesa valahă Florica Pătraşcu. Ce
aveţi de spus?
—Puţine, măria-ta, grăi cel mai scund dintre prelaţi. Domnul
Khevenhiller a primit la Madrid nişte porunci pentru voi. Dacă ambasadorul
a schimbat poruncile cu poveţe, se face vinovat dinaintea voastră…
Aluzia preotului era evidentă. Lovea în Khevenhiller, pentru a nu-l ataca
direct pe împărat, care schimbase de fapt importanţa cuvintelor.
„Dar de unde ştiu preoţii ceea ce s-ar cuveni să cunoască numai Rudolf?
se întrebă Matthias. Cred că mama noastră i-a înştiinţat din vreme. Şi iată
că biserica e împotriva voinţei fratelui meu. Ticăloşii aceştia au puteri mai
mari decît împăraţii. De cîteva sute de ani, ei conduc din umbră destinele
popoarelor Europei.”
Apoi vorbi răstit:
—Destul, părinte! Ambasadorul nu are ce căuta în discuţia noastră. O
iubim şi o respectăm pe Maria de Spania ca mamă, dar e bine să se ştie că
Imperiul Austriac nu s-a aplecat ca vasal al Spaniei. Aşa stînd lucrurile,
primim poveţe cu dragă inimă, însă nu luăm seama la porunci. Aici, numai
voinţa noastră contează.
—Şi a lui Dumnezeu, murmură blînd al doilea prelat.
Matthias intui din nou unde bătea preotul. Dorise a le aminti că biserica
hotărăşte.
„Ah, dragul meu frate! gîndi el. Eşti mic şi neputincios în faţa ăstora.
Cine ştie ce urmăresc mama şi biserica de-l susţin pe arhiducele Carol?! Noi
nu ştim. Dacă te împotriveşti, ei pot pune la cale comploturi, răzmeriţe şi
chiar războaie.!
—Aşa este, părinte! spuse Matthias. Voinţa lui Dumnezeu totdeauna a
fost plină de dreptate şi dragoste de oameni. Oare există bucurie mai mare
pentru Cel Atotputernic decît atunci cînd doi oameni se unesc din dragoste?
109
După cîte ştiu, inima împăratului e dăruită copilei din Valahia. Deci iată că
va fi pe voia bunului Dumnezeu.
Arhiducele Maximilian pricepu că fratele său îi cam încuiase cu mare
fineţe pe cei doi prelaţi. Cu toată inteligenţa sa sclipitoare, nu vedea un
răspuns convenabil, care să dărîme cele spuse de Matthias. Prelaţii simţiră
şi ei acelaşi lucru şi socotiră că în viitor va fi necesar să se mai scurteze din
putere acestui duşman făţiş al bisericii.
—Numai rugăciunile ne duc spre adevăr, grăi cel mai scund dintre
prelaţi. Rugăciunile Mariei de Spania au fost ascultate dinaintea Marelui
Părinte Ceresc şi el i-a arătat calea cea bună. Iar această cale se îndreaptă
spre fiica arhiducelui Carol. Prezenţa la Praga a copilei din Valahia nu-i
plăcută lui Dumnezeu şi se arată înjositoare arhiducelui Carol. Credem că
trimiterea ei acasă, chiar azi, ar arăta marea înţelepciune şi bunătate a
slăvitului nostru împărat.
Rudolf tăcuse, conştient că Maria de Spania apelase la ajutorul bisericii
pentru a-şi impune voinţa. Auzind vorbele prelatului, faţa sa palidă se
înroşi de mînie, iar vorbele ce-i veniră se transformară în strigăte.
—Destul, sfinţiile-voastre! Felul în care vă strecuraţi printre vorbe nu ne
este pe plac. Am crezut că voi năzuiţi spre adevăr, nu spre răstălmăciri
convenabile unui joc pe care nu-l cunosc şi nu vreau să-l cunosc. Prinţesa
valahă va părăsi Praga cînd va dori ea, sau voi porunci eu, fiindcă eu sînt
împărat şi nu voi.
—Dar peste împăraţi stă puterea dumnezeiască, aminti cu prefăcută
smerenie prelatul cel înalt.
Maximilian îşi chibzuise rolul cu multă viclenie. Cînd isprăvi Rudolf, grăi
cu voce calmă, domoală, parcă anume aleasă către împăciuire:
—Dumnezeu conduce destinele oamenilor, dar să nu uităm că împăratul
nostru este unsul său pe pămînt.
—Cu atît mai mult el trebuie să se supună puterii cereşti, îl întrerupse
primul prelat, bucuros că-i venise apa la moară. Împăratul trebuie să fie o
pildă pentru credincioşi.
—Adevărat! răspunse cu chibzuială Maximilian. Nu negăm acest lucru,
însă ştim că unsul lui Dumnezeu are puteri mai mari decît ceilalţi creştini.
Deci, nu-i putem nesocoti dorinţele.
—Noi nu, dar voia lui Dumnezeu este superioară oricărei năzuinţe
omeneşti, interveni prelatul mai scund.
Matthias pricepu jocul neloial al lui Maximilian. Acesta se prefăcea a-i
ţine parte împăratului, ajutîndu-i pe cei doi prelaţi să găsească răspunsuri
convenabile.
—Domnilor, grăi el aspru, îl amestecaţi pe Dumnezeu în fiecare frază, cu
gîndul de a pune piedici. Oare cugetul nu vă îndeamnă nici o clipă către
adevăr? Cu ce-i mai plăcută cerului fiica arhiducelui Carol decît copila
110
valahă? Aceasta-i întrebarea. Mi se pare că în dosul vorbelor, biserica are
unele interese. Dacă aţi venit aici cu astfel de gînduri, sper ca împăratul să
vă îndepărteze din drumul său. Aici e o treabă laică, nu una bisericească.
—Ah, frate! răspunse Maximilian prefăcîndu-se întristat. Nu dorim o
ruptură între tron şi biserică. Regretăm sincer pornirea voastră, care se
datorează unei mînii de moment. Scopul nostru e să găsim o cale
convenabilă pentru toţi.
„Matthias e alături de mine cu tot sufletul, chibzui Rudolf. Maximilian se
arată mereu duşmănos. Iar aceşti prelaţi fac jocul mamei noastre, urmărind
unele interese pe care nu le cunosc. Prinţesa Florica mi-e dragă. M-aş putea
ridica împotriva mamei şi a bisericii, renunţînd la coroana imperială. Dar
copila valahă a venit aici pentru a se mărita cu împăratul Imperiului
Austriac, nu cu un Rudolf oarecare. Din dragoste nu mă ia, ci numai în
folosul neamului său. Sînt destul de copt ca să înţeleg acest lucru, chiar
dacă ea ar deveni o soţie bună. Deci, va fi mai bine să nu fac ruptura cu
biserica şi cu mama. Dacă n-aş mai fi împărat, în locul meu ar veni
Maximilian, al cărui suflet crud, lipsit de milă şi înţelegere, ar aduce multe
suferinţe popoarelor noastre. Dar nici nu pot să cedez de la bun început. De
o voi face, biserica va sta mereu deasupra mea cu alte pretenţii. Am sperat
că voi găsi înţelegere. Păcat! Iată că sînt mai neajutorat decît ultimul dintre
supuşii mei.”
—Am înţeles, domnilor, zise fără a-şi arăta mîhnirea. Voinţa bisericii şi a
mamei noastre înclină favorabil către fiica arhiducelui Carol. Fratele
Maximilian doreşte acelaşi lucru. Doar Matthias mi-a stat alături cu
dragoste. Ei bine, n-am nici un răspuns. Voi medita la propunerile, sau mai
bine zis la aluziile ce mi s-au făcut. În ce o priveşte pe prinţesa valahă, ea
va fi oaspetele nostru în continuare. Şi nu văd cu ce s-ar simţi ofensat
arhiducele Carol, cîtă vreme nu-i datorăm nimic. Sînteţi liberi, domnilor!
Rudolf părăsi primul odaia, întrebîndu-se:
„Oare nu renunţ prea uşor la tînăra valahă? Ar trebui să mă bat pentru
ea, dar nu cu armele de azi, fiindcă adineauri m-am arătat nechibzuit. Mi-
am dezvăluit gîndurile pus pe harţă. Poate că n-ar strica să-i dăruiesc
bisericii cîteva sute de mii de taleri, iar pe Maximilian să-l trimit la Viena,
cu o misiune mai îndelungată.”
Cei doi preoţi ieşiră din Hradčany şi luară drumul spre mănăstirea
Strahov. Mergeau domol, cu pasul măsurat, aşa cum le şade bine unor
umili slujitori ai celor sfinte.
—Rudolf se arată îndărătnic, murmură cel mai înalt dintre ei.
—Ca totdeauna, răspunse scundul.
—Poate că Maximilian ar fi mai potrivit în locul lui.
—Nu! îl întrerupse celălalt, aproape brutal. Maximilian doreşte coroana
imperială şi se arată plin de bunăvoinţă faţă de noi. Însă dacă ar ajunge
111
împărat, ne-ar sta mai greu împotrivă. Va trebui totuşi să-i dăm o lecţie lui
Rudolf. E vremea să ne simtă iarăşi puterea.
Două ceasuri mai tîrziu, prin poarta mănăstirii Strahov ieşiră opt
călăreţi, ce purtau o scrisoare adresată Mariei de Spania. În urma lor, alţi
călăreţi îi duceau instrucţiuni arhiducelui Carol.
Maximilian porunci să-i vină trăsura şi porni spre palatul său, unde avea
să prînzească în compania celor doi valahi.
*
Nu mică fu surpriza lui Ducu şi Caravană intrînd în palatul arhiducelui
Maximilian. Domnul Otto, fostul lor prizonier, le ieşi înainte şi-i salută uşor
afectat, aşa cum îi era felul.
—Ce plăcere şi cinste! spuse privindu-i ironic. Anul trecut am fost
oaspetele domniilor-voastre. E drept că nu mi-am dorit-o, dar găzduirea a
fost la înălţime. Azi, noi vă sîntem gazde. Poftiţi, domnilor! Măria-sa
arhiducele vă aşteaptă.
Bănuitor din fire, Costache îi zîmbi acestuia, întrebîndu-se:
„Ce dracu urmăreşte nărodul de Otto, amintindu-ne despre păţania lui
din vară? Oare ce se ascunde în vorbele lui?”
Mai puţin impresionat, Ducu îl privi rece, şi păşi alături, fără a-şi chinui
mintea cu presupuneri. Urcară o scară de marmură acoperită cu covor gros.
Mulţimea slujitorilor îmbrăcaţi cu risipă spre eleganţă fără cusur, pereţii
acoperiţi cu pînze ale unor maeştri cunoscuţi, tavanele aurite pe fond
albastru, măiestrele incrustaţii de mînă ale mobilierului, zeci de statuete şi
vaze ornamentate cu migală arătau ceva din fabuloasa avere a arhiducelui.
Intrară într-o încăpere uriaşă, cît o sală de arme, care nu se potrivea cu
căldura celorlalte, fie datorită simplităţii mobilierului, fie mărimii ei
neobişnuite. O masă de stejar lungă cît postul Crăciunului, scaune drepte,
fără ornamentaţii, cîteva panoplii şi un tablou ce-l reprezenta pe stăpînul
palatului erau toate podoabele încăperii. Covoarele în tonuri închise, calme,
nu reuşeau să îndulcească atmosfera de răceală.
Maximilian veni curînd, afişînd plăcerea de a-şi primi oaspeţii. Uşile mari
fură date în lături, iar slujitorii se grăbiră a înfăţa masa şi a aduce prînzul.
Vasele simple din porţelan de mare calitate, tacîmurile de argint cu
minuscula gravură ce reprezenta o coroană cu iniţialele lui Maximilian
dedesubt, paharele lipsite de obişnuitele floricele, în ton cu vesela, arătau
gustul rafinat al gazdei. Iar faptul că nu se serviră rarităţi, ci mîncăruri
obişnuite, întregi această părere a musafirilor.
Arhiducele părea sincer preocupat a-şi întreţine oaspeţii. Le povesti cu
lux de amănunte despre o superbă vînătoare, făcută în iarnă prin pădurile
Boemiei, unde Rudolf şi Matthias reuşiseră să doboare nişte lupi cît viţeii.
Ducu şi Caravană făceau observaţii mărunte, sau puneau întrebări,
112
însufleţind povestirea.
Cînd se isprăvi prînzul, slujitorii strînseră de pe masă şi lăsară doar
paharele şi o frumoasă carafă cu vin. Erau singuri. Maximilian închină în
sănătatea lor. Cei doi îi răspunseră la fel. Tăcură un timp. Arhiducele privea
în pahar, parcă încercînd să-şi adune gîndurile. Pe faţa lui frumoasă, cu
trăsături delicate, apăru un zîmbet.
—Domnilor, grăi el, după cum ştiţi, sînt al doilea om al imperiului. Deci,
puterea mea nu-i chiar de neglijat. M-aţi înfruntat anul trecut şi vă rog să
mă credeţi că puţini au avut o astfel de îndrăzneală. Iar cei care au făcut-o,
au rămas destul de păgubiţi. Aş vrea să discutăm deschis, fiindcă nu-mi
plac dulcegăriile şi cred că nici vouă. Nu v-am poftit aici cu gînduri de
răfuială. Am cu totul alte planuri în privinţa domniilor-voastre. Aseară eram
mînios şi v-am vorbit mai aspru decît ar fi trebuit. Să uităm asta! Vă cer
două lucruri: Întîi, să-mi înapoiaţi scrisoarea adresată anul trecut fostului
principe Andrei Báthory. Atunci eram împotriva voastră. Azi nu mai sînt. Ce
sumă doriţi în schimbul acelei scrisori?
—Nu ne-am gîndit să o vindem, răspunse Ducu uşor încruntat, însă cu
sinceritate, pe care celălalt o simţi.
—Da. Asta dovedeşte că sînteţi oameni de mare cinste. Otto al meu se
bucură aici de multă trecere şi-i plătit regeşte. Totuşi, el nu s-ar fi sfiit să
ne ceară aur pentru ea. Dacă nu v-aţi gîndit voi, mă gîndesc eu. Azi, acea
scrisoare nu vă mai face trebuinţă. Să zicem că vă ofer în schimbul ei o mie
de ducaţi.
Costache îl privi fără să clipească la auzul aceste sume uriaşe apoi grăi
cumpătat:
—Pentru mine şi prietenul meu, suma e prea mare. Dar pentru neamul
nostru, care are mare nevoie de aur, ea se arată mai mult decît măruntă.
Scrisoarea nu-i a mea sau a lui Ducu, ci a poporului valah. Deci, cu el
trataţi prin noi.
„Hm! socoti Maximilian. Inteligent fel de a pune problema! Cine şi-ar
putea închipui că într-o căpăţînă ca a ăstuia stă atîta înţelepciune?”
—Aveţi dreptate! spuse el mărinimos. Dacă se întîmplă să cumpăr o
scrisoare de la neamul valahilor şi nu de la voi, atunci preţul e cu totul
altul. Ofer cinci mii de ducaţi. Vă convine suma?
—Da! zise Ducu. E mai mare decît ne-am fi aşteptat. Sînteţi generos,
măria-ta. Rămîne doar să lămurim amănuntele.
—Nu sînt amănunte, răspunse arhiducele cu toată sinceritatea, rară la
unul ca el. Poruncesc îndată să vă aducă aurul. Iar scrisoarea va ajunge la
mine cînd şi cum veţi crede de cuviinţă. Încrederea mea în cinstea
domniilor-voastre e desăvîrşită.
„Ce oameni! gîndi el. Ştiu că amîndoi sînt săraci. Că în afară de cai şi
arme nu au nimic. Totuşi, s-au gîndit să ducă ducaţii în zestrea Valahiei.
113
Cîţi dintre oamenii noştri ar face una ca asta? Otto şi alţii ca el îmi sînt
devotaţi cu trup şi suflet atîta vreme cît îi plătesc. Dacă aş fi un simplu
Maximilian, sărac, nu m-aş bucura de serviciile lor.”
—Măria-ta, propuse Caravană cu multă chibzuială, ne plac lucrurile
clare. Vă propunem ca domnul Otto să ne însoţească pînă la Lipova. Acolo,
va primi scrisoarea voastră. Mai aproape nu avem cum, fiindcă ea acolo se
găseşte.
—Fie! hotărî Maximilian bine dispus. Da n-am isprăvit, domnilor. Iată
ultimul dintre planurile mele în privinţa voastră: Cavalerul Cae Indru e o
minte luminată, lucru de care m-am convins la tratativele purtate cu voi
anul trecut. Spada lui se pare că nu are egal în Europa, iar vitejia şi
chibzuiala lui nu sînt cu nimic mai prejos decît celelalte haruri ale sale.
Domnul Chirilă Zece Cuţite, acel tînăr aspru la vorbă, şiret şi ager la mînă
cînd aruncă faimoasele cuţite, valorează cît toţi slujitorii mei la un loc.
Marele spadasin Ducu cel Iute, loial pînă dincolo de pragul vieţii şi sprinten
la gîndire ca argintul-viu, lasă cu mult în urmă faima unor vestiţi cavaleri ai
Apusului. Domnul Costache Caravană, viclean ca vulpoiul bătrîn şi chibzuit
ca patriarhii, pune în umbră multe minţi de seamă, ce se apropie de
desăvîrşire. Poate că nu le-am arătat chiar toate calităţile, fiindcă îmi
lipseşte darul vorbirii frumoase, dar îi cunosc şi cred că-i destul. Ei bine,
vreau ca aceşti cavaleri să vină în slujba mea. M-am gîndit mult la asta şi
ştiu că am nevoie de ei. Adunaţi la un loc, valorează cît o armată. Dar şi
plata lor va întrece orice închipuire. Ofer fiecăruia dintre ei două sute de
ducaţi, pe lună. Un căpitan de-al nostru e plătit cu şapte ducaţi, şi după
cum cred că ştiţi, puţini ajung căpitani. Domnilor, gîndiţi-vă mult înainte de
a-mi răspunde!
„Cu asemenea slujitori, socoti el, m-aş putea apropia de coroana
imperială. Mihai-vodă e mare prin calităţile sale, dar mai ales prin oamenii
din jurul său. Însă, pe cît sînt ei de săraci, nu-i plăteşte prea bine. Cu
aceşti tineri care lovesc fără sminteală, care nu ştiu ce-i frica şi-şi
cumpănesc acţiunile cu inteligenţă neîntrecută, voi reuşi să-i dau viaţă
vechiului meu gînd.”
—Ei, ce spuneţi, domnilor? se trezi din visare.
—Întîi vă mulţumim pentru frumoasele păreri, grăi Ducu zîmbind pentru
prima oară în ziua aceea.
—Apoi?
—Apoi e mai greu, murmură Costache scărpinîndu-se în creştet.
„Trebuie să-i răspund cu băgare de seamă, chibzui el cu recunoscuta-i
şiretenie. Îi promitem fără a ne lega de el prin cuvînt. În felul acesta, dacă
nu ni-l facem prieten, cel puţin ocolim un duşman dintre cei mai răi.”
—Greu, de ce? întrebă Maximilian, care crezuse că vor sări în sus de
bucurie. Cîţi cavaleri n-ar fi dorit să intre în slujba sa? Apoi, ştia că aurul
114
străluceşte pentru toţi oamenii la fel.
—Fiindcă nu putem lua o astfel de hotărîre în numele altora, spuse
Caravană privindu-l ţintă, cu ochi limpezi ca de prunc.
—Dar puteţi lua pentru voi.
—Adevărat, însă nu acum! surîse grăsunul. Unele treburi în slujba
neamului ne ţin legaţi vreo cîteva luni. Abia în vară ne putem gîndi la
generoasa voastră propunere. În aceeaşi situaţie sînt domnii Chirilă şi Cae.
—Pot aştepta cîteva luni, răspunse arhiducele devenind bănuitor, dar se
pare că nu vă interesează o astfel de slujbă.
—Măria-ta, interveni Ducu, pricepînd jocul grăsunului, oferta voastră a
venit pe neaşteptate. Cine-şi poate hotărî viitorul în cîteva clipe? Apoi, m-ai
sînt unele greutăţi. Cae Indru şi Chirilă sînt prinţi ai valahilor. Deci, egali în
mărime cu voi.
—Nişte prinţi într-o ţară mică nu-s mai mari decît generalii unui
imperiu, grăi Maximilian, convins că cei doi discutau cu toată seriozitatea.
În slujba mea sînt conţi, marchizi, baroni şi generali. Domnii Cae şi Chirilă
poate vor considera că-i puţin. În acest caz, nimic nu mă opreşte a-i chema
lîngă noi ca prieteni. Iar de vor fi unele daruri din partea mea, asemenea
gesturi se fac între prieteni.
—Mi-aţi luat o piatră de pe inimă, se amestecă grăsunul Costache. Aici
era greul cel mare şi nu îndrăzneam să vi-l spun. Cred că va trebui să
lărgiţi cercul prietenilor, cu tînărul Ducu. Se pare că şi originea lui e foarte
înaltă.
—Nu văd nimic împotrivă, consimţi Maximilian bucuros. Va fi destul să-
mi spună rangul ce-l poartă. Dar voi, domnule Caravană?
—Cu mine e mai simplu. Eu nu sînt decît cavaler.
—Mă bucură cinstea voastră, se entuziasmă arhiducele. Veţi fi primul
nostru slujitor şi nimic nu mă va împiedica, după o vreme, să vă fac
prieten, învestindu-vă cu un titlu nobiliar. Am asemenea putere. Deci; pe
cînd răspunsul vostru, domnilor?
—La sfîrşitul lui iulie, propuse Caravană, mulţumit că nu se legase cu
nimic.
—Aşa să fie! rîse Maximilian, convins că mirajul aurului îi va aduce lîngă
el.
După aceste vorbe, se ridică şi-l strigă pe Otto. Acesta veni curînd,
ploconindu-se.
—Pregăteşte cinci mii de ducaţi! porunci arhiducele.
Scăpătatul conte Otto se înclină din nou şi alergă să îndeplinească
ordinul.
„La naiba! gîndi Costache. Ăsta-i rîndaş, nu prieten.”
*
115
Tufănel se răzleţise de micul grup şi se odihnea în braţele frumoasei
Lisse von Bad. Rămaşi de capul lor, Găluşcă, Toroipan, Ciripoi, Tufănel-
tatăl şi Ciripoi-tatăl umblau prin Hradčany fără rost. Cele trei curţi ale
palatului li se păreau nişte cuşti cu zăbrele. Nu aveau bani, şi aceasta era
partea cea mai neagră a mîniei lor. Ducu şi Caravană ar fi putut să le
dăruiască cîţiva florini, dar nu o făcuseră, lăsîndu-i în cumpătarea
cazărmii. Aceştia mîncaseră alături de oşteni ceva bucate dulci, care nu
erau pe placul lor. Cît despre udătură pentru desfătarea gîtlejurilor
însetate, nici pomeneală. Aşa se făcea că umblau fără rost, lovindu-şi plini
de fudulie cele custuri de la şold, în vreme ce printre buzele subţiate de
amărăciune ieşeau nişte înjurături blajine şi cuminţi, în stare să pună pe
goană o ceată de ucigaşi. Nimeni nu-i invitase la bal sau în preajma
înaltelor mărimi de la Hradčany. Nimeni nu se gîndise la cumplita lor sete.
Ajunşi în faţa catedralei Sfîntul Vit, îşi potoliră limbile şi se închinară cu
smerenie. Dar cum trecură de ea, sprintenele înjurături româneşti reveniră
mai ardeiate, iar dintre toţi, cel mai al dracului se arătă Tufănel-tatăl.
Mărunt şi pricăjit, cu pălăria lui mare şi nouă venită peste ochi, de sub care
apărea din vreme-n vreme o faţă îngustă, asemănătoare cu un bot de
nevăstuică, păşea măreţ în mînia sa, chiar dacă văzut de la cîţiva paşi nu se
ştia cît din trup i se adăposteşte în cizme şi cît în pălărie. Ciripoi-tatăl,
scund ca şi vărul său, avea unele haruri în plus. Nasul negricios, în formă
de ridiche de iarnă, ieşea ca un cep de sub pălărie, iar trupul său arăta mai
gros cu cîteva degete. Spada enormă pentru asemenea corp, însă frumos
prinsă la şold, venea tîrîş uneori după el, mai ales în clipele cînd lipseau
privitorii ocazionali ce i-ar fi putut admira ţinuta.
Amîndoi verii călcau umăr lîngă umăr, opintindu-şi uneori pălăriile către
cefe prin frumoase lovituri cu palma, dar fără folos. Noile lor acoperişuri
fuseseră făcute pe căpăţîni de uriaşi, iar cei doi se puteau felicita că
puseseră între ei şi vechii proprietari distanţa de la Bucureşti la Praga.
Foştii posesori ai mîndrelor straie se pomeniseră într-o dimineaţă aspră
numai în cămăşi şi izmene, fiindcă avuseseră neprevederea să tragă la un
han din gura pieţei Zece Mese şi să nu încuie uşa peste noapte. Rar făceau
verii astfel de isprăvi, dar totdeauna cu chibzuială şi în scopuri bune.
Primiseră vorbă de la Costache seara pe la zece pentru a se înfăţişa
dinaintea lui pînă a nu se revărsa de ziuă, în vederea unui drum lung.
Cumpăniseră o jumătate de ceas, observînd că vechile lor straie nu se
potriveau unor mari negustori. Capitalul lor fusese investit în ceva linguri
de lemn, astfel că nu exista decît o singură ieşire. Apoi bătură la casele
cumetrilor Zavaidoc şi Limbă, cărora le lăsară în seamă afacerile cu linguri,
sucitoare şi blaturi pentru lipii. Un ceas mai tîrziu, se îmbrăcaseră într-o
uliţă dosnică, dîrdîind sub răcoarea nopţii şi lepădînd vechile hanţe. În zori,
călăreau cumpătaţi către Piteşti, alături de Caravană şi Ducu, ale căror
116
zîmbete nu le remarcară.
Auzind superbele înjurături, ce intraseră în repertoriul clasic nu mult
după apariţia graiului pe Pămînt, opt unguri, oşteni ai palatului imperial
după straie şi arme, se apropiară grabnic. Slujiseră cu ani în urmă în
Transilvania, la curtea fostului principe Sigismund, şi grăiau binişor limba
valahă. Vechi oşteni, obişnuiţi cu înjurătura aleasă, dibăciră că au în faţa
lor cîţiva distinşi pomenitori de origini şi lucrări sfinte, iar cum
corespondenţa celor auzite nu era cu nimic mai slabă decît în maghiară sau
nemţească, aşteptară atenţi la vreo noutate. Fiindcă la înjurături, aproape
totdeauna apar noutăţi, sau elegante stilizări.
—Domnilor, grăi cel mai vîrstnic dintre oşteni, numele meu e Balogh. Se
întîmplă să cunoaştem limba valahă, şi după cîte pricep, aveţi unele pricini
de supărare.
—Mari, cavalere, spuse Ciripoi-tatăl salutînd cam în doi peri, fiindcă nu
reuşise a dibăci unele rosturi ale învîrtirii mîinii cu pălăria. Am avutără o
pungă cu zece florini.
—Şi douăzeci de ducaţi, interveni Tufănel-tatăl, socotind că nătărăul de
văr spusese o sumă prea mică.
—La care s-ar cuveni să pomenim şi cei patruzeci de taleri, adăugă
Ciripoi-tatăl mărinimos, făcîndu-i pe oşteni să-i privească uimiţi.
—Plus optzeci de groşi, afirmă vărul cu hotărîre.
—Ca să nu mai pomenim despre cei o sută şaizeci de aspri, murmură
Ciripoi-tatăl candid.
—Cît despre cele două inele…
—Şi patru pietroaie frumos lucitoare…
—Iesus-Maria! îl întrerupse Balogh. Sper că nu vi s-a furat asemenea
avere.
—Nu, grăi Tufănel-tatăl cu supremă nepăsare. N-am avutără astfel de
pagubă.
—Atunci, e bine.
—Aş! Vărul nostru, aici de faţă, a aruncatără punga în gîrlă. Totdeauna
face aşa cînd e pilit.
—În ce?
—În Vîltava, interveni Găluşcă, simţind că cei doi întindeau prea tare
coarda. Cavalerul Ciripoi-tatăl, hm! Scuzaţi, domnilor! Era cam făcut.
Oştenii scuzară cu dragă inimă, deşi nu le venea să creadă astfel de
năzdrăvănie.
—Aşteptăm nişte slujitori ai noştri, continuă Găluşcă. Ei ne vor aduce
mărunţiş pentru a putea merge să se desfătăm gîtlejurile. Din păcate,
rîndaşii noştri cam întîrzie, încheie viclean.
—Oho! rîseră oştenii. Se pare că sînteţi însetaţi rău. Ieri ni s-au plătit
lefile. Dacă nu vă este cu supărare, am fi în stare să facem cinste.
117
Cunoaştem o cîrciumă cu băuturi aspre.
—Care slujitori aşteptăm noi? întrebă Toroipan, fără să priceapă jocul.
Dar nu-i răspunse nimeni. Gazde şi invitaţi porniră alături pe strada ce
cădea în pantă către Vîltava. Mergeau atît de sprinteni, încît greu s-ar fi
ţinut cineva după ei. La puţină vreme, şedeau unii în faţa altora şi gustau
dintr-un rachiu năbădăios. La prima cană ciocniră cumpătaţi şi schimbară
între ei o mie de gingăşii. La a doua, legară prietenie veşnică, pecetluită cu
pupături ce aducea a pocnet de pistol. La a treia deveniră duioşi, iar cei mai
slabi de inimă vărsară cîteva lacrimi în amintirea cine ştie cărei întîmplări.
Cîrciumarul îşi freca palmele, bucuros de asemenea muşterii, şi se învîrtea
în jurul unei plite încinse, gata să aducă la masă obişnuitele gustări.
Mustăciosul Balogh şi soţii săi atacară frumosul cîntec O, szivem. Ceilalţi
ascultară cuprinşi de desfătare. La a patra cană, domnii Găluşcă şi
Toroipan dădură ochii peste cap, ţuguiară buzele groase cît pumnul şi-şi
opintiră vocile spre mîndra cîntare Fetelor, lăsaţi găleata. Afoni ca nişte
berbeci surzi, îşi modulau glasurile cînd spre dulcele viers ce aducea a răget
de măgar jupuit de viu, cînd spre fluturarea înaripată a godacului în zi de
Ignat. Verii, ale căror bune urechi muzicale nu puteau îndura astfel de
osîndă, tresăriră ca înţepaţi de streche şi-i îndemnară pe unguri către ceva
mai sprinten. Cîrciumarul îi privi melancolic pe cei doi cîntăreţi, învîrtind în
mîinile mari o tigaie cît un dos de iapă.
—Ah, pe sfînta Matilda! murmură el pierdut. Asemenea răgete nu pot
suporta. Dacă le zdrobesc boturile celor doi cu o singură lovitură ca
trăsnetul…
Dar nu-şi duse gîndurile pînă la capăt. Soaţa lui, mai lipsită de ureche
muzicală decît un cîrd de capre, simţi dulci furnicături în mădulare şi
frumoase chemări către căldura viersului, aşa că-şi dădu drumul cu unele
triluri, ce-i puseră pe gînduri chiar pe răbdătorii oşteni.
Apoi se isprăviră cîntecele, spre liniştea tuturor, fiindcă hangiul, cu
îndelungata sa experienţă, socoti că gustările curmă aplecarea către
răsfăţuri vocale şi puse dinaintea lor cele bucate. Găluşcă se înturnă către
mustăciosul Balogh şi grăi cu măreţia crîncenă a omului cherchelit:
—Mi-aţi plăcut, domnule Balogh. Asta e! Poate mai dai un rînd, fiindcă
un cavaler subţire… că domnul Costache Caravană e bun cu noi. E ca
fraţii. Prieten, bre nea Balogh. Adică ce mai… Costache e abia rîndaşul
nostru… că atîta avem, bă mustaţă…
Dar Găluşcă nu-şi continuă vorbele pline de ifos. Caravană şi Ducu
intrară în cîrciumă. Văzîndu-i, grăsunul bătu cu palma în masă şi strigă
aspru:
—Neisprăviţilor, v-am spus să nu vă atingeţi de băutură!
Găluşcă tresări, neplăcut surprins. Prin vorbele sale, cavalerul stricase
tot ce clădise el în faţa oştenilor. Hotărît să dreagă ce se mai putea, se ridică
118
asemenea unui pendul şi zise:
—Scuzaţi, domnilor! Omul acesta e criţă.
După asemena vorbe, se prăbuşi peste un scaun, oarcă lovit cu leuca.
Braţele cavalerului îl prinseră la timp.
Aşezat pe o culme de deal, vechiul castel Krivoklat avea una dintre cele
mai frumoase poziţii din jurul oraşului Praga. Construit în veacul al
unsprezecelea, ca un castel de vînătoare, devenise peste ani o straşnică
fortăreaţă. Dar sub domnia lui Rudolf îşi pierdu strălucirea militară şi
adăpostea adesea oaspeţi de seamă ai împăratului. Lucrat în stil gotic,
înfrumuseţat cu mii de ornamente la exterior, acoperit cu ţiglă roşie,
cochetă pe asemenea înălţimi, înconjurat de parcuri şi păduri vechi,
castelul era un loc încîntător de odihnă.
În cea de-a treia zi, Rudolf îşi mută oaspeţii la Krivoklat, dornic a-i oferi
domniţei plăcerea ce o aducea liniştea de acolo. Spre deosebire de
Hradčany, la Krivoklat lipseau gărzile multe, gălăgioase şi toată forfota
obişnuită într-un palat imperial. Cîţiva slujitori îmbătrîniţi în slujbe umblau
cumpătaţi prin imensul castel. Doar tinerele cameriste, vesele şi sprintene
la mers, făceau notă a parte cu rîsul lor zglobiu, sau cu frumoase cîntece,
care în loc să alunge liniştea, parcă o întăreau.
Domniţa Florica ocupă un apartament elegant, aflat în aripa de nord. De
acolo privea adesea vîrfurile copacilor cu coroane bogate, ce coborau în
scară pînă devale. Odaia ei de noapte, mare cît o ogradă, nu avea obişnuita
răceală datorată spaţiului. Mobilierul şi ornamentele îi aduceau farmecul
necesar. Patul enorm, îmbrăcat în mătăsuri de culoarea cerului, un cămin
străjuit de îngeri săpaţi în piatră, ferestrele nu prea largi, dar înalte,
acoperite cu draperii grele, minunatele covoare lucrate de mînă pe fond
albastru, tavanul în ton, zugrăvit cu mare migală de meşteri cehi sau
slovaci, aduceau un tot plin de desăvîrşire. Alături, o micuţă cămară de
baie, cochetă prin simplitatea ei, întregea frumosul confort.
Dana şi Irina primiră, după preferinţele lor, o singură încăpere, nu
departe de cele ale domniţei. Prin coşurile bucătăriilor răzbi din nou fumul
gros, animaţia pe coridoare spori, semn că viaţa la Krivoklat se trezise ca în
timpurile lui bune.
Dornic să fie alături de tînăra valahă, împăratul veni călare, însoţit de
puţini cavaleri, şi rămase la castel pînă tîrziu. Slujitorii aşternură masa
într-o sufragerie mică. Ducu şi Costache fură poftiţi la masă alături de
împărat, de domniţa Florica şi un tînăr căpitan ceh, frumos ca arhanghelii.
Rudolf se dovedi un fin povestitor, Costache mucalit peste măsură, Ducu
înclinat spre ironia spumoasă, plăcută, iar cehul – stăpîn al unui rîs plin de
vigoare. Şezură acolo multă vreme, într-o atmosferă limpede şi vioaie.
Cînd soarele căzu dintr-o parte peste copaci, Rudolf se ridică grăbit şi cu
părere de rău vizibilă. Rar i se întîmpla să petreacă într-o astfel de
119
companie plină de sinceritate, unde cuvintele cu tîlc şi scop ascuns nu
apăreau în conversaţie. Petrecuse cîteva ceasuri încîntătoare, dar treburi
grabnice îl aşteptau la Hradčany.
Tîrziu după cină, Ducu veni în odaia de noapte a domniţei. Anunţată de
Dana, Florica îl aştepta destul de mirată, fiindcă se despărţiseră doar cu o
jumătate de ceas mai devreme. Erau singuri şi parcă o anumită
stinghereală se aşternu între ei.
—S-a întîmplat ceva, domnule Ducu?
—Nu, murmură acesta rotindu-şi privirile prin încăpere, fără a arăta
grabă.
—Atunci, nu văd rostul vizitei voastre aici, grăi ea cu asprime. O astfel de
prezenţă în odaia noastră de noapte nu o pot privi cu plăcere. Dacă aţi venit
fără motiv, cutezanţa voastră aduce a nebunie şi vă înjoseşte haina de
cavaler.
Ducu o ascultă fără să clipească, chiar dacă asprimea cuvintelor îl făcu
şi mai palid.
—N-am spus că nu există un motiv, grăi el cu blîndeţe. Iar motivul se
arată atît de mare, încît va trebui să-mi petrec noaptea în odaia voastră.
Înţelegîndu-l greşit, mînia o făcu să-şi muşte buza pînă la sînge, în
vreme ce o roşaţă uşoară îi învăluia umerii obrajilor.
—Nu mai ascult nici un cuvînt, spuse cu voce mare. Ieşi, domnule! Mi s-
a părut că eşti un om de seamă al neamului nostru, dar te dovedeşti un
ticălos
Ducu îi privi ochii în flăcări şi răspunse liniştit:
—Nu e ceea ce credeţi, domniţă, şi vă conjur în numele principelui Mihai
să mă ascultaţi.
Auzind numele părintelui său, ce părea o chezăşie pentru purtarea lui
Ducu spre lucruri nobile, Florica îşi înfrînă mînia cu acea stăpînire atît de
cunoscută în neamul lui Pătraşcu. Reuşi chiar să vorbească fără asprime.
—Te ascult, domnule. Sper ca vorbele domniei-tale să-mi dovedească a
mă fi înşelat în păreri.
—Nu sînt prea multe de spus, murmură el. Aseară am fost poftit în
palatul arhiducelui Matthias. Fratele împăratului mi-a vorbit despre unele
primejdii ce s-ar putea arăta împotriva voastră. Ieri, după ce aţi pornit cu
trăsura să vizitaţi frumuseţile oraşului Praga, împăratul, arhiducii
Maximilian şi Matthias, dimpreună cu doi înalţi reprezentanţi ai bisericii,
au făcut laolaltă sfat de taină.
Apoi îi povesti tot ce aflase de la Matthias că se discutase acolo. Cînd
tăcu, ea îl privi îngîndurată şi întrebă:
—Să fie oare puterea bisericii mai mare decît a împăratului?
—Arhiducele aşa crede.
—Curios. La noi e altfel. Totuşi, nu văd ce ameninţări stau deasupra
120
mea.
—Poate nici una, răspunse Ducu. Dar după felul în care împăratul s-a
arătat potrivnic, Matthias se teme de o răzbunare a bisericii. Apoi, sînteţi
un obstacol în calea fiicei arhiducelui Carol. Dacă biserică înlătură acest
obstacol, drumul spre căsătoria ei cu Rudolf poate fi netezit. Aceasta ar fi
ameninţarea de care se teme Matthias.
—Şi ce-i de făcut?
—Un singur lucru: ziua, eu sau Costache vom fi nelipsiţi de lîngă voi. La
masă, vom gusta din bucatele care vi se aduc. Iar noaptea, eu voi veghea
lîngă patul vostru. V-am adus aici întreagă, frumoasă şi plină de sănătate.
Doar moartea m-ar împiedica să vă feresc de primejdii.
În ochii ei luci o flacără ce se stinse repede. Îl privi pe Ducu mîhnită că-i
adresase cuvinte nemeritate şi tăcu o vreme. Cînd vorbi, glasul ei păru mult
mai prietenos.
—Nu se cuvine ca un cavaler să-şi petreacă noaptea în odaia unei
fecioare, rosti cu faţa aprinsă. Asemenea situaţie mi-ar scoate nume rău.
Apoi, această încăpere are încuietori bune, iar gratiile ferestrelor sînt de
netrecut. Cred că vă faceţi griji fără rost, domnule Ducu. Cine ar avea inimă
să-i aducă necazuri unei biete copile?
—Aşa mă gîndeam şi eu, recunoscu tînărul. Dar temerile arhiducelui
Matthias mă neliniştesc. Vă închipuiţi că un om ca el nu m-ar fi înştiinţat
dacă nu ar fi avut temeiuri.
Argumentele lui erau vrednice de luat în seamă. Domniţa Florica le
cumpăni îndelung, apoi spuse hotărîtă:
—Chiar de vor fi primejdii, nu pot să vă primesc în odaia mea de noapte.
Sînt convinsă că purtarea voastră ar fi desăvîrşită, dar nu pot. Nu se cade
astfel de lucru.
—Ar mai fi o cale, vorbi tînărul privind-o zîmbind. V-ar conveni să vin
aici dimpreună cu Caravană?
—Credeţi că nu există altceva mai bun?
—Cred.
—Atunci, nu mă pot opune. V-aş ruga doar să-mi îngăduiţi o jumătate de
ceas pentru pregătirea de noapte.
—Mă gîndisem la asta. Acum plec să-l aduc pe Costache. Ştiţi să folosiţi
un pistol?
—Destul de bine.
Ducu scoase arma şi o puse pe pat, apoi ieşi, mulţumit că planul lui
reuşise. Ştiuse că va întîmpina greutăţi. Privi cu băgare de seamă în lungul
coridorului, dar acesta era pustiu.
Domniţa Florica rămase cîteva clipe cu ochii aţintiţi asupra pistolului.
„Nu sînt dorită aici, gîndi ea. Rudolf pare un om bun, însă încep a
pricepe că nu el hotărăşte destinul său. Dacă vorbele domnului Ducu se
121
adeveresc, înseamnă că atît eu, cît şi ai mei ne-am pripit venind la Praga.
Sau poate că nu ne-am pripit. Sîntem datori să încercăm totul pentru
folosul neamului. Ducu! oftă ea. De cîte ori ne întîlnim, parcă pune cineva
sămînţă de vrajbă între noi. Adesea i-am aruncat vorbe de ocară,
nemeritate. Sînt năvalnică la mînie, ca şi tatăl meu. Dar el are puterea să se
stăpînească. Eu nu am destulă. Dacă domnul Ducu ar fi luat seama la cîte i
le-am spus, ar fi putut să mă lase în plata Domnului. Însă nu-şi pune el
mintea cu o copilă. Se pare că-i foarte călit. Oare iubeşte pe cineva? Are el
vreo dragoste tăinuită? După cît e de chipeş, greu îmi vine să cred că a
scăpat pînă acuma din mrejele fetelor. Oare să nu fi simţit că mi-e drag? În
seara balului de la Hradèany m-am gîndit numai la el. De fapt, inima mea a
tresărit din ziua primei noastre întîlniri, care a început cu o ceartă. De-ar
şti el că numai din dorinţa de a-l săruta am propus să se cînte Periniţa la
Hradčany! Noi femeile ştim uneori să ne folosim de şiretlicuri. Acesta e unul
din harurile noastre. Sau poate că e o armă a noastră în dragoste, fiindcă
de cînd lumea, bărbatul trebuie să dea tonul, iar noi să aşteptăm cu
răbdare hotărîrea lui. Fără iscusinţă, fără şiretenie, nu l-am putea sili pe cel
drag să deschidă ochii mai atent asupra noastră. Iar fata care nu foloseşte
asemenea haruri e o năroadă. Fiecare fată are datoria să lupte, cu armele
ei, pentru dragoste. Dacă lăsăm totul numai în seama bărbaţilor, aceştia ar
putea să treacă mai departe fără a observa adevărata dragoste. Cînd a
îngenuncheat lîngă mine pe dalele de marmură de la Hradèany, am simţit o
ameţeală uşoară şi dulce. Cînd m-a sărutat pe obraz m-am pierdut cu totul
şi puţin a lipsit să mă agăţ de gîtul lui neruşinată şi iubitoare. De va fi
cazul, mă voi căsători cu Rudolf în folosul neamului şi-i voi fi o soţie bună,
dar inima mea va îngheţa pentru totdeauna.”
Afară se pornise o pleasnă de vînt. Crengile copacilor sărutau obloanele
castelului cu aplecări domoale. Undeva în interior, un orologiu bătu molcom
de zece ori.
*
Trecuse de miezul nopţii. O noapte calmă, cu vînt slab şi cu o brumă de
lumină, ce se strecura neîndestulătoare pentru draperiile ferestrelor. Furată
de somnul greu, dăruit cu haruri mari celor tineri, domniţa Florica
adormise. Respiraţia ei uşoară, ca de copil, nu se auzea, ci numai neliniştea
pruncului care visează şi se întoarce în somn. Aşezaţi pe covor la capătul
patului, Costache şi Ducu vegheau. Auzul lor ager prindea murmurul slab
al vîntului de afară sau blîndele dezmierdări ale copacilor ce se aplecau cu
graţie către ferestre. La îndemnurile celor doi cavaleri, domniţa desfăcuse
obloanele, astfel că slaba lumină a nopţii desfăta odaia după puteri. Greu se
puteau desluşi obiectele din odaie. Dar ochii lor se obişnuiră curînd cu
umbrele încăperii. Nu discutau între ei. Şedeau nemişcaţi, ca şi cînd ar fi
122
făcut parte din mobilier.
Dana şi Irina dormeau în odaia lor, alăturată apartamentului domniţei.
De fapt, era un fel de a spune că dormeau. Se culcaseră destul de tîrziu, dar
numai Dana căzuse într-un somn adînc, odihnitor. Irina era trează. Poate
că aţipise o clipă, însă unele gînduri de nelinişte stăruiau puternice asupra
ei. Copila cu chip brun, strălucitor ca al unei creole, cu părul bogat ridicat
în coc, pentru a mai cîştiga ceva înălţime, plîngea. Lacrimi grele cădeau
molcom de-a lungul obrajilor şi udau perna. Gîndurile ei umblau
neastîmpărate către frumosul Tufănel. Oşteanul ce semăna cu Adonis,
după cum spunea Lisse von Bad, nu observase nimic în ochii ei. Îl ştia
prins în mrejele baronesei, iar gelozia, a cărei putere nu o cunoscuse pînă
atunci, îi apăsa sufletul.
Dana se trezi brusc. Rămase nemişcată şi auzi suspinele Irinei. Întinse
degetele şi simţi lacrimi.
—Doamne-Dumnezeule! grăi tînăra Mihalcea. Crezi că-i oră potrivită
pentru plîns?
—Dar cine-ţi spuse că plîng? se smiorcăi Irina surprinsă. Mi-au dat
lacrimile, însă ele se datorează unui vis. Cine ştie ce am visat?!
—Pe mine nu mă duci, murmură prietena prinzînd-o drăgăstos cu
braţele. Noaptea trecută ai pomenit în somn numele domnului Tufănel.
—Zău? se miră Irina.
—Hai nu te mai preface! Cred că nu eşti în toate minţile. Domnul Tufănel
e un simplu oştean, iar neamul său nu e prea de soi. Ca să nu mai vorbim
de faptul că-i un muieratic…
—Nu mă priveşte pe mine ce face domnul Tufănel.
—Etete, măă! Pe cine vrei să prosteşti? Te-ai sculat aşa, plîngînd. Mare
minune! Uite că mie nu mi se întîmplă. Dacă-l iubeşti, ceea ce zic eu că nu
prea se cade, atunci bate-te pentru dragostea ta. Şi nu te mai miorlăi la
miezul nopţii, ci ziua! Iar acum, hai să ne culcăm! Domnul Tufănel n-are
habar că-l iubeşti. Arată-i, soro! Şi nu te mai perpeli ca o năroadă!
O sărută şi-i mîngîie faţa. Micuţa Irina se strînse la pieptul ei, parcă
cerînd sprijin. Încercară să adoarmă din nou, însă năstruşnicul somn
devenise îndărătnic.
În odaia domniţei era linişte atît de adîncă, încît s-ar fi părut că e goală.
Afară, vîntul îşi oprise respiraţia, iar pădurile tăcură din cîntat. Aproape de
cămin răzbi un zgomot slab ca o părere. Apoi, îngerii sculptaţi se rotiră în
loc. La spatele lor apăru lumina palidă a unei făclii îndepărtate, astfel că nu
avu tărie asupra încăperii. Două umbre ieşiră din spatele îngerilor şi intrară
în odaie. Paşii lor nu se auzeau pe covorul moale. Umbrele înaintară fără
grabă spre patul domniţei Florica. După felul în care umblau prin
întunericul de acolo, cunoşteau bine rosturile încăperii. Nimic nu era pripit
în gesturile lor. Domniţa Florica murmura ceva în somn. Apoi, totul se
123
linişti. Alte umbre veniră uşor către primele. Cuţitele lui Ducu şi Costache
loviră în aceeaşi clipă. Două răcnete înfiorătoare sparseră liniştea
castelului.
—Ce-a fost asta? tresări Irina agitată.
—Cine poate şti? murmură Dana, strîngîndu-se mai aproape de prietena
ei.
Ducu simţi o arsură în umăr, dar nu-i dădu importanţă. Ajunse dintr-un
salt la patul domniţei şi-i puse mîna la gură.
—Să nu ţipi! o rugă el. Totul e în ordine.
Costache intră pe uşa căscată în perete. La picioarele lui începeau
treptele unei scări de piatră. Ceva mai jos, lumina o făclie agăţată în perete.
După un moment de chibzuială, se întoarse lîngă prietenul său.
—Ce se întîmplă aici? întrebă Florica.
—Ceea ce doream să nu fie, răspunse Ducu. Acum pericolul a trecut. Vă
rog să rămîneţi liniştită. Noi mai avem unele treburi, dar ne întoarcem
curînd.
Ridicară amîndoi cele două trupuri lipsite de viaţă şi începură să coboare
pe scara în spirală, ce părea că nu se mai isprăveşte. Cînd trecură pe lîngă
făclie, o luară cu ei. Apoi lepădară morţii. Era şi timpul, fiindcă greutatea
lor îi istovise. După o vreme, cînd crezură că intraseră într-un puţ fără
fund, scara se isprăvi într-un coridor fără pantă. Din pereţii de piatră
picurau stropi de apă. Merseră o bună bucată de drum şi dădură de alte
trepte. Acestea erau însă mai puţine ca primele. Picăturile cădeau din tavan
cu zgomot sinistru în liniştea desăvîrşită. Mirosul de mucegai scăzu brusc.
Din faţă pătrundea aerul răcoros al nopţii.
—Ieşirea cred că e undeva pe aproape, şopti Ducu. S-ar putea ca ceva
oameni de-ai ălora să aştepte acolo.
Tavanul şi pereţii arătau mai uscaţi. Afară se zărea cerul. Aerul curat îi
cuprindea înviorător. Ieşirea era destul de strîmtă. Un capac de lemn, cu
muşchi şi iarbă pe el, fusese împins alături. Prin împrejurimi era linişte.
Ceva mărăciniş bogat le bara calea. Se aflau într-o rîpă, iar în jur nu se
vedea loc bun de urcuş, chiar dacă pereţii nu se arătau prea înalţi. După o
vreme de încercări, rămaseră pe gînduri. Cei doi coborîseră pe undeva. Apoi
găsiră o scară de frînghie, atîrnată de un copac. Deci, acela era drumul.
Urcară destul de uşor. Erau la poalele dealului. Deasupra lor, castelul arăta
ca o pată uriaşă.
—Ceva mai jos de aici e un drum, şopti Costache. Va trebui să coborîm
pînă la el, fiindcă ce-i doi n-au venit cu aripi.
Ducu îşi urmă prietenul. Rana din umăr îl supăra din ce în ce mai rău.
Rămaseră nemişcaţi. Sforăitul unui cal răzbi pe aproape. Ieşiră la marginea
drumului. Un bărbat cu pelerină se plimba agitat în jurul unei trăsuri.
—Încearcă tu! murmură tînărul. Am o înţepătură în umăr şi mă mişc
124
mai greu.
Costache făcu un semn de aprobare. Nu era la primul său atac la vreme
de noapte. Cu toată grăsimea sa, Caravană se mişca uşor, sprinten. De data
aceasta, lumina îl ajută mai bine. Acoperit de umbra copacilor, ajunse în
spatele celui de lîngă trăsură. Făcu un salt, iar cuţitul său lovi de moarte.
Răcnet nu răzbi în noapte, fiindcă mîna cea liberă a grăsunului astupase
gura omului cu multă îndemînare. După cîteva clipe, cînd socoti că nu ar fi
cazul de o nouă lovitură, luă trupul celui căzut şi urcară amîndoi spre rîpă.
Costache părea neobosit. Coborî trupul de-a lungul frînghiei şi ajunse
curînd la deschizătura prin care ieşiseră. Aruncă mortul în coridor, apoi se
întoarse către prietenul său.
—Ia să vedem rana!
Îi desfăcu haina şi-şi strecură mîna grăsuţă pe sub cămaşă. Năclăită de
sînge, aceasta se lipise de umăr. Caravană rupse frumoasele manşete ale
tînărului şi făcu un tampon, îl puse pe rană şi-i zise:
—Ţine tamponul cu mîna. Fetele noastre te vor obloji mai bine. Acum e
vremea să mergi la domniţa Florica. Eu voi pune capacul pe locul lui şi mă
întorc la trăsură. O voi duce departe de locul acela. Am de gînd să o ascund
undeva, iar caii să-i las slobozi. Cînd vor miji zorii, voi încerca să şterg toate
urmele de afară. Poate să fie ceva sînge pe covorul din odaia domniţei. Să te
ocupi de ele!
Ducu aprobă fără să scoată o vorbă. Apoi luă făclia şi făcu drumul de
întoarcere. O uşoară slăbiciune îl cuprinse. Rana nu părea cu multă
răutate, dar sîngerase puternic. Cînd ajunse aproape de odaie, scoate un
strigăt uşor:
—Sînt eu, domniţă.
—Aţi sosit la timp, domnule Ducu, murmură Florica cu glasul slab. Mi-a
fost teamă. Şi credeam că nu vă mai întoarceţi. Au trecut două ceasuri de la
plecarea voastră. Au vrut să-mi ia viaţa?
—Nu. Gîndul lor era îndreptat spre o răpire.
Tînărul lumină odaia cu făclia adusă. Trase perdelele pentru a nu se
vedea în afară, apoi aprinse lumînările multe. Florica văzu pete de sînge pe
covor şi-şi acoperi ochii. Dar Ducu nu avea timp să se ocupe de ea.
Deschise uşa, merse pe coridorul pustiu şi bătu în cea a fetelor. Tinerele
însoţitoare ale domniţei nu dormeau. Răcnetele de la miezul nopţii le
alungase somnul. După ce recunoscură glasul cavalerului, deschiseră uşa.
Ducu le rugă să se îmbrace şi să-l urmeze. Cîteva minute mai tîrziu, erau
cu toţii în odaia domniţei. În vreme ce Irina şi Dana ascultau înmărmurite
cele spuse de Florica, tînărul îşi făcu de lucru în jurul buclucaşilor îngeri.
Încercă în fel şi chip să închidă uşa, dar aceasta nu se supunea. Apoi se
auzi un ţipăt slab al Irinei.
—Eşti rănit, domnule Ducu.
125
—Nu cine ştie ce.
În aceeaşi clipă, Florica sări din pat, uitînd că nu are o ţinută
convenabilă, şi ajunse din doi paşi lîngă el. Mîinile ei desfăcură cămaşa cu
multă pricepere, chiar dacă degetele tremurătoare îi atingeau faţa, parcă
datorită neatenţiei.
Trecuse un ceas. Încercările cavalerului se dovediră cu folos. Dibăci
mecanismul care întorcea îngerii pe vechiul lor lăcaş. Uşa era închisă din
nou. Fetele şterseră petele de pe covor atît cît putură de bine. Dacă n-ar fi
fost rana lui Ducu, nimic nu ar fi arătat semnele celor petrecute acolo.
Nimeni nu şi-ar fi închipuit că în spatele îngerilor se află o uşă. Chiar ochiul
cel mai dibaci nu ar fi remarcat-o. Vremea trecea greu, fiindcă somnul nu
se mai putea apropia de cei din odaie. Fetele se cuibăriseră în pat, una lîngă
alta. Aşezat pe un scaun, Ducu aştepta ivirea zorilor. Pusese mobilier mult
în dreptul îngerilor, astfel că nimeni nu ar fi putut intra pe acolo fără
greutate şi zgomot tare.
—Aveţi dureri, domnule Ducu? întrebă Florica cu voce mai joasă decît de
obicei.
—Puţine, dar sînt obişnuit. La ziuă voi intra pe mîinile pricepute ale
prietenului Costache.
—Poate ar fi bine să vă întindeţi alături de noi. Loc e destul.
—Nici aici nu mi-e rău.
Fetele săriră din pat şi-l culcară silit. Alături, mîna domniţei se lipi de el
ca din întîmplare. Furat de moliciunea aşternutului, tînărul aţipi. Dana şi
Irina nu rezistară nici ele somnului şi oboselii. Doar Florica rămase trează.
Urechea ei la pîndă prindea respiraţia uşoară a celui drag.
„Oare doarme adînc? se întrebă ea.
Aşteptă multă vreme. O ispitea un gînd. O pornire căreia simţea că nu-i
poate pune stavilă. Se aplecă domol ca o părere, şi-şi lipi buzele de ale lui,
cu timide opriri. Ducu se mişcă în somn, iar inima ei îngheţă o clipă. Reveni
în vechea poziţie, folosind zeci de precauţii. Ochii îi străluceau ca
diamantele şlefuite frumos. Era în ei parcă un strigăt de triumf al bucuriei.
Ducu se trezi în zori. Lumina zilei luase locul palidelor lumînări.
Domniţa şi fetele puseseră bună rînduială în odaie. Apoi trecuseră alături.
Costache Caravană tocmai sosise şi era gata să se ocupe de rană.
—Pe zăbala Zambilicăi! murmură grăsunul. Slabă pălitură de cuţit!
Pramatia care ţi-a adus un astfel de pocinog a dat la nimereală. Bine că s-a
întîmplat aşa. Bine că ai încăput pe mîinile unui om priceput a tămădui
spărturile de piele. Am fiert nişte buruieni. Te-am mai oblojit eu o dată cu
astfel de leacuri. Cînd le pun pe rană, sînt alinătoare şi plăcute ca
mîngîierea mamei. Oblojeala asta te tămăduieşte chiar dacă ai fi cu un
picior în groapă.
Spală rana cu rachiu aspru, apoi lipi peste ea o fiertură de frunze şi
126
rădăcini, ce semănau cu cele ale cartofilor. Usturimea fu atît de cumplită
încît Ducu îşi muşcă pumnul, ca să nu sloboadă un răcnet ce ar fi
cutremurat palatul din temelii.
—Cred că nici n-ai simţit, grăi Costache plin de ifose. Poate nu am eu
prea multe haruri, dar aici sînt făcător de minuni. Mi-a mers vestea că am
mîna uşoară ca a fetei la prima întîlnire de dragoste şi că repar fără dureri.
Ei, gata. În cîteva zile, spărtura se astupă şi nu mai ai pricini de vătămare
trupească. Ţi-am adus alte haine şi o cămaşă. Îmbracă-te!
—Ce-ai făcut afară? întrebă Ducu.
—Treabă destul de bună. Am ocolit dealul şi am ieşit din drumul
castelului. M-am strecurat cu trăsura pe o cale de pădure, mai rea decît mă
aşteptam. Apoi am deshămat caii şi am prăvălit frumoasa trăsură într-o
rîpă. M-am întors tîrziu. Să fie o jumătate de ceas de cînd am intrat prin
poarta cea mare a castelului. Cumplită noapte! Cine să fi aranjat găzduirea
domniţei tocmai în apartamentul acesta? Dacă stau să judec bine, nu cred
că să fi fost o simplă întîmplare.
—Majordomul. Am întrebat-o pe Florica. El i-a recomandat, cu căldură,
odaia în care ne aflăm.
—Să fie oare în slujba celor ce au încercat răpirea copilei?
—Greu de spus. Nu avem nici o dovadă împotriva lui.
—Pe fesul lui Mahomed! exclamă grăsunul. Nu-mi place castelul ăsta,
nici de frică. În fiecare slujitor am să văd azi un duşman. Fiecare ungher
mă va face să fiu atent. Abia aştept să plecăm de aici.
—Asta va fi mîine în zori. Nu ne putem îngădui să prelungim o vizită care
pune în pericol libertatea sau chiar viaţa domniţei.
—Aşa este! Şi ce crezi că ar trebui să facem acum?
—Să mergem la micul dejun, zîmbi Ducu. Apoi îl vom aştepta pe
împărat. După cîte am înţeles ieri, va fi oaspetele nostru la masa de prînz.
Dar pînă atunci nu ne vom clinti din preajma domniţei.
Un sfert de ceas mai tîrziu, porniră dimpreună cu fetele către cocheta
sufragerie. Afară, aerul dimineţii se încălzise plăcut. Razele soarelui se
dezmierdau în ferestre, neruşinate şi vesele.
La ceasul prînzului, Rudolf, însoţit de arhiducii Maxilimian şi Matthias
îşi făcură apariţia la Krivoklat, înconjuraţi de puţini slujitori. Copitele cailor
neastîmpăraţi răsunau plăcut pe dalele de piatră de la intrare. Ziua se arăta
frumoasă, cu căldură molcomă, lipsită de uscăciunea din timpul verii.
Slujitorii întinseră masa pe o minunată terasă. Locul acela domina parcul şi
pădurea din jur. Copacii bătrîni, cu coroane mari, parcă îngenuncheaseră
în faţa măreţiei castelului. În timpul prînzului, împăratul se prinse la
glumele celorlalţi şi privea adesea în ochii domniţei, mai luminoşi ca cerul
de primăvară. Chiar Maximilian, de obicei morocănos, povesti cîteva
întîmplări hazoase, fapt ce-i spori farmecul. Doar sprintenul Matthias păru
127
ceva mai gînditor. El observase că valahii, recunoscuţi pentru veselia lor,
erau mai potoliţi.
—Domnule Ducu, spuse el într-un moment de linişte, mi se pare că
dreapta nu vă foloseşte azi. Arată cam ţeapănă, iar stînga voastră nu are
îndemînarea celeilalte. Apoi, nu mă pot dumiri. Aţi gustat din toate bucatele
aduse tinerei prinţese valahe. Să fie oare acesta un obicei mai vechi, sau
unele lucruri vă silesc la prudenţă?
Toate privirile se întoarseră către tînăr. Mai ales împăratul se arătă
contrariat.
—Măria-ta, răspunse tînărul zîmbind niţel ironic, aşa cum îi era firea, aş
prefera să vorbesc despre asta cînd vom fi mai puţini.
—Sînt unele temeiuri aplecate spre rău? întrebă împăratul încruntîndu-
se uşor.
—Sînt.
—Atunci, amînăm după prînz. Păcat! Ziua începuse atît de frumos, iar
liniştea de aici ne îndemna spre gînduri vesele.
Isprăviră prînzul tăcuţi, fiecare cu gîndurile lui. Îndată după prînz,
Costache, Chihaia şi aghiotantul împăratului ieşiră cu fetele în parc. În
jurul mesei rămaseră doar arhiducii, împăratul şi Ducu.
—Vă ascultăm, domnule! porunci Rudolf, aşteptîndu-se la cine ştie ce
necazuri mărunte.
Dar pe măsură ce tînărul povestea întîmplările de peste noapte, uimirea
şi încruntarea sa se arătau mai mari. Matthias zîmbea, socotind că părerile
nu-l înşelaseră. În schimb, Maximilian era uluit. Simţise de la bun început
că biserica îşi avea tainul ei în încercarea de a o răpi din Krivoklat pe
frumoasa valahă.
„Ah, socoti el, înalţii prelaţi lovesc fără şovăială! Aceasta e prima lor
încercare, dar nu şi ultima. Sînt puternici şi hotărîţi. Cît despre Caravană şi
Ducu, prevederea lor mă uimeşte. Adică nu. Nişte oameni ca ei, greu pot fi
păcăliţi. Da! Cu ei, cu prietenii lor ca slujitori şi cu puterea bisericii la
spatele meu, voi dobîndi tronul imperial. Biserica noastră duce, din umbră,
o politică a ei, condusă de la distanţă de mama noastră. Maria de Spania
doreşte ca Imperiul Austriac să domine Răsăritul şi să-şi întindă aripile cît
mai larg. Un biet prinţişor ca Mihai, ce se vrea rege al Valahiei, va fi
măturat din drum cu un simplu bobîrnac. Chiar dacă-i atît de departe,
mama noastră domneşte de fapt aici prin puterea nevăzută a bisericii.
Maria de Spania ia hotărîri la Madrid, iar noi ne supunem, fiindcă sîntem
mai slab organizaţi decît biserica. Fratele Rudolf e moale şi nehotărît. El
cedează de fiecare dată, cu toate că o face bombănind. Nu am nimic
împotriva cuceriri Răsăritului. Ba aş spune că-i în intenţia noastră, dar de
voi ajunge împărat, voi distruge puterea bisericii dintr-o singură lovitură.
Doar cîteva capete dintre cele mai mari ar fi destul să cadă sub loviturile
128
viitorilor mei slujitori valahi. Totul făcut în taină şi cu multă chibzuială.
Totuşi, e bine să luăm părţile bune din politica mamei noastre. Ea se arată
duşmănoasă lui Mihai-vodă, fiindcă vede în el un mare general. Dacă Mihai
prinde ceva cheag în Transilvania şi poate chiar în Moldova, o ţară a
valahilor sub un astfel de conducător poate fi un obstacol de netrecut în
calea noastră spre răsărit. În calitatea de viitor împărat, va trebui să-mi
netezesc de pe-acum drumul către răsărit. Ei bine, mă voi alia cu biserica
împotriva lui Mihai. Puterea lui trebuie să cadă grabnic, iar la primul pas
vom pune graniţe pe munţii de către Moldova. Al doilea pas va fi pe Nistru
şi pe Dunăre. Abia atunci vom fi puternici împotriva turcilor.”
Îşi întrerupse gîndurile. Ducu îi invită să le arate coridorul secret.
Reveniră tîrziu din vizita subterană. Faţa împăratului nu mai era mînioasă,
ci gînditoare. Simţea puternica mînă a mamei sale, care dorea unirea lui cu
fiica arhiducelui Carol. Simţea apăsarea aspră a bisericii şi se socotea
mărunt, fără pic de putere. Nu avea dovezi împotriva cuiva. Cavalerii morţi
nu-i spuneau nimic după înfăţişare. Nimeni nu-i cunoştea cine sînt şi de
unde vin. Nimeni nu reclamase lipsa lor şi era convins că nici nu o va face.
Doar un lucru stătea în picioare: atacul împotriva frumoasei copile din
Valahia.
—Domnule Ducu, grăi Rudolf cumpănindu-şi cuvintele cu grijă,
regretăm din inimă această întîmplare şi sper să o uitaţi. Trăim vremuri
grele, cînd nici împăraţii nu sînt scutiţi de necazuri. V-aţi arătat hotărîrea
de a părăsi Praga mîine în zori. Eu v-aş ruga să mai rămîneţi două zile.
Adică, atît cît îi trebuie pictorului nostru Frans Franken pentru a isprăvi
pînza pe care a început să zugrăvească minunata făptură a prinţesei
Florica. Vom anunţa la Hradčany data plecării voastre spre Valahia, dar
asta nu înseamnă că eu am renunţat la căsătoria mea cu Florica Pătraşcu.
Voi duce aici o adevărată bătălie în acest scop, iar cînd totul va fi după voia
noastră, vă voi pofti din nou. L-am trimis pe domnul Pezzen ca sol al nostru
în Transilvania. Însă nu cu mîinile goale, ci cu o sută de mii de taleri.
Aceasta e suma cu care îl sprijinim pe Mihai-vodă ca vasal şi nou
guvernator al principatului. Îi purtăm gînduri frumoase, chiar dacă
împotriva sa ne vin multe plîngeri din partea nobilimii şi a comisarului
nostru Ungnad. Îi dăruim bani pentru întreţinerea oştilor, dar nu-i
îngăduim o intrare cu armele în Moldova fiindcă le-am dat asigurări
polonilor în această privinţă.
Dibaciul Ducu simţi arsura ultimelor cuvinte, însă nu-şi arătă
nemulţumirea, ci vorbi cu multă viclenie.
—Măria-ta, vă mulţumim pentru înalta voastră bunăvoinţă şi vă asigur
că vom fi vasali credincioşi. Nu ştiu dacă principele Mihai s-a gîndit la o
intrare cu oşti în Moldova, dar ştiu un lucru: Moldova e a valahilor
moldoveni.
129
—Aşa este! recunoscu împăratul prinzîndu-se în capcana tînărului.
—Mă bucură întărirea voastră, măria-ta. Şi e limpede că polonii nu pot
hotărî soarta unei ţări ce nu e a lor.
Împăratul nu era un ageamiu să nu înţeleagă aluzia. Vorbele tînărului îi
arătau cu mare fineţe că nici Imperiul Austriac nu poate hotărî soarta
Moldovei. Tuşi încurcat şi-l afurisi în gînd pe Ducu. Matthias zîmbi.
Inteligenţa tînărului îi făcea plăcere. În schimb, Maximilian sări în ajutorul
lui Rudolf.
—Polonii doresc linişte la graniţa lor de sud, spuse el, lăsînd a se înţelege
că şi Imperiul Austriac vrea acelaşi lucru la graniţa din răsărit.
—Adevărat! se înclină Ducu. Doresc o linişte atît de mare, încît oştile lor
au împînzit Moldova. Generalul imperial Basta, care sînt sigur că a venit ca
prieten al valahilor şi s-a aşezat cu oştile între Crişuri, ar trebui să fie
neliniştit de intrarea polonilor în Moldova.
Ducu înţepa cu eleganţă, dar Rudolf nu mai lua seama la fineţea
iluziilor, fiindcă ştirea se dovedea mai puternică.
—Sînteţi sigur de prezenţa oştilor polone acolo? întrebă surprins.
—Noi nu vorbim decît pe lucruri sigure, măria-ta.
—N-am fost înştiinţat, murmură gînditor împăratul. Socot însă că-i
vorba de ceva mercenari ai gărzilor lui Ieremia Movilă. Poate despre asta
vorbiţi.
—Nu, zîmbi tînărul. Ieremia ţine azi opt mii de călăreţi moldoveni, şase
mii de cazaci pe plată şi patru mii de călăreţi poloni, sub comanda lui Ian
Potoţki, starostele de Cameniţa.
—Multă oaste!
—Multă, măria-ta, pentru gînduri liniştite! Avem ştiri sigure că polonii
doresc să ocupe întreaga Moldovă, Ţara Românească şi Transilvania.
Înţelegerea cu Imperiul Austriac le dă răgaz de linişte pentru a-şi desăvîrşi
puterea.
—Domnule, interveni Maximilian cu asprime, punem la îndoială nu
cuvintele voastre, ci faptul că daţi crezare unor zvonuri fără temei. Ne vom
informa. Apoi, ne miră că nu cunoaşteţi intenţiile lui Mihai-vodă de a intra
în Moldova. Generalul Basta ne-a dat de ştire în această privinţă.
—Basta? rîse Ducu. Se pare că-i un general bun. El petrece de cîteva
luni în compania unor nobili ce urmăresc o răzmeriţă în Transilvania.
Petrece şi ne ameninţă, dar nu şi-a înştiinţat împăratul despre cele ce se
întîmplă în Moldova.
—Măria-ta! se amestecă arhiducele Matthias. Oamenii mei mi-au adus
unele ştiri despre prezenţa oştilor polone în Moldova.
—Şi de ce nu ne-ai spus? întrebă încruntat împăratul.
—Fiindcă nu ştim numărul lor. În schimb, ştim că Mihai-vodă a cucerit
Transilvania fără sprijinul nostru şi s-a închinat ca vasal cu toată
130
sinceritatea. Altul în locul său, poate că nu ar fi făcut-o. Aş propune să nu
aprobăm intrarea lui Mihai-vodă în Moldova. Să nu o aprobăm făţiş, dar să-
l îndemnăm a o face pînă nu va fi prea tîrziu. Să folosim aceeaşi viclenie cu
care lucrează polonii.
—Avem un tratat, spuse Rudolf nehotărît.
—Şi-l vom respecta pe faţă, rîse Maximilian.
El intuise temeinicia argumentelor lui Matthias.
—Ne vom mai gîndi, murmură împăratul.
„E mai bine aşa, socoti Maximilian. Mihai-vodă poate intra în Moldova
stricînd planurilor polonilor. Dar vom avea grijă să nu-l lăsăm pe valah a
prinde puteri.”
Cînd umbrele serii se îngînau cu ultima vlagă de lumină, înalţii oaspeţi
părăsiră castelul Krivoklat, mai îngînduraţi decît veniseră. Doar slujitorii
păreau a se bucura de farmecul blînd al înserării.
Două ceasuri mai tîrziu, Maximilian îl primi în palatul său pe un
cucernic prelat ce răspundea la numele de Peter. Un ins mărunt la trup, cu
faţa frumoasă şi ochii migdalaţi, acoperiţi adesea de gene mai mult decît s-
ar fi cuvenit.
—Domnul cu voi, măria-ta! grăi Peter strecurînd între degetele grăsuţe
un şirag de mătănii ieftine.
—Aţi venit repede, zîmbi arhiducele arătîndu-i un loc bun de şezut.
—Totdeauna alergăm la chemarea voastră, răspunse prelatul cu
simplitate. Sîntem datori a asculta poruncile voastre.
Nimeni nu şi-ar fi putut închipui că umilul Peter dispunea de puteri mult
mai mari decît Maximilian. Că la o simplă poruncă a sa, mii de slujitori ai
bisericii s-ar pune în mişcare fără întrebări, fără a cere lămuriri. Că mulţi
dintre înalţii demnitari ai Imperiului Austriac îşi datorau rangurile unor
lucrări făcute din umbră de către umilul Peter. Arhiducele ştia. Aflase de
mult că biserica e mai bine organizată decît puterea administrativă. Şi se
întreba adesea dacă Maria de Spania e în slujba ei, sau o conducea tainic.
—V-am poftit la noi, spuse Maximilian, pentru a primi binecuvîntarea
voastră asupra acestui vin rar, adus din podgoriile de la Melnik.
Nădăjduiesc să-l gustăm împreună. Alte scopuri nu avem decît să adîncim o
prietenie mai veche. Mă apasă unele gînduri ce merită a le discuta între noi,
fiindcă biserica are puterea de a păstra tainele altora.
Peter zîmbi cu bunăvoinţă. Aluzia la unele destăinuiri era vizibilă, dar
oaspetele nu-şi arătă graba de a asculta vorbele arhiducelui, chiar dacă
degetele sale rămaseră o clipă nemişcate pe şiragul de mătănii.
—Vinul, grăi el, e lăsat oamenilor pentru desfătare cumpătată.
Ciocniră împreună, iar Maximilian îi povesti cele întîmplate la Krivoklat
şi toată discuţia ce se purtase acolo. Ocoli însă cu grijă ştirile despre
intenţia lui Mihai de a intra în Moldova.
131
Peter aflase în zori că încercarea de răpire a prinţesei Florica eşuase.
Acum ştia totul şi era nedumerit. Îşi trimisese acolo cei mai buni oameni ai
săi. Dacă nu ar fi fost dovezile, i-ar fi venit greu să creadă că aceştia
căzuseră sub cuţitele lui Ducu şi Caravană.
—Mă bucur pentru prinţesa valahă, zîmbi el cu bunătate. Dacă răpirea
avea loc, cine ştie ce necazuri ar fi aşteptat-o?! Dar văd că are în jurul ei
oameni de nădejde.
„Ce pramatie! gîndi Maximilian. Se preface a nu şti nimic. În afară de
biserică, cine ar fi avut oare interes a o răpi pe copila din Valahia? Dar să
ne prefacem şi noi.”
—Aşa este, sfinţia-ta! Domnii Ducu şi Caravană sînt mai isteţi decît
vulpoii bătrîni.
—Mda! De ce-i trimite împăratul o sută de mii de taleri lui Mihai-vodă?
întrebă Peter schimbînd vorba.
—Pentru ca vasalul nostru să-şi plătească oştile şi să-şi mărească
puterea în principatul Transilvaniei.
—E bine oare?
—Nu cred că-i bine. Mihai e un mare general. De va prinde puteri, el nu
se va sfii să-şi întindă graniţele mai mult decît credem noi azi. Iar mîine,
Imperiul Austriac nu va mai avea un cuvînt de spus în Răsărit.
Peter plecă tîrziu, mulţumind frumos pentru vinul bun. Ajuns la Strahov,
se încuie într-o odaie cu doi dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi.
Nimeni nu află ce au discutat acolo cucernicii prelaţi. Doar un singur lucru
era sigur: Zece călăreţi ieşiră din Strahov cu o scrisoare către doctorul
Pezzen. Iar în acea scrisoare i se poruncea înaltului sol să nu-i înmîneze lui
Mihai-vodă cei o sută de mii de taleri. Şi cu adevărat, aurul acela nu ajunse
niciodată în mîinile principelui valah. Avea oare Peter puteri mai mari decît
împăratul? Cel puţin aşa arăta supunerea lui Pezzen. Alţi călăreţi porniră
spre Madrid, cu veşti noi pentru Maria de Spania. Cine şi-ar fi închipuit că
acolo, în însorita Spanie, se luau hotărîri în vederea asasinării principelui
valah?
132
Capitolul 10
L
a Krivoklat, oaspeţii valahi erau gata de plecare spre ţară. Vremea
frumoasă, bună pentru drum lung şi mai ales primejdiile prin care
trecuse domniţa Florica se arătau temeiuri dintre cele mai mari
pentru o întoarcere grabnică. Împăratul Rudolf, arhiducii Maximilian şi
Mathias, dimpreună cu patru sute de cavaleri, sosiseră la castel în zori.
Noua trăsură a domniţei aştepta lîngă poarta cea mare. Ducu şi Chihaia
vegheau la buna rînduială a ultimelor pregătiri.
Îmbrăcată în aceeaşi tunică de culoarea cerului, Florica se plimba pe o
alee a parcului, sprijinită de braţul curtenitor oferit de Rudolf. Vorbele
dintre ei erau destul de puţine şi nu chiar cele trebuincioase. Împăratul îşi
făcuse multe planuri cu privire la ceea ce s-ar cuveni să rostească, dar
nimic din ele nu mai stătea în picioare. Încerca faţă de frumoasa copilă o
timiditate de care nu se putea dezbăra. Se opriră sub coroana unui copac.
Rudolf o privi îndelung, iar pe chipul său stăruia o vizibilă părere de rău.
Era hotărît să lupte pentru tînăra valahă, dar avea presimţirea că nu se vor
mai întîlni. Scoase din buzunar, cam neîndemînatic, ceva bijuterii de mare
preţ. Un colier, o brăţară şi o broşă. Le cîntări o vreme în palmă, cătîndu-şi
cuvintele potrivite. Apoi grăi cu vocea uşor tremurătoare:
—Aş fi vrut să vi le ofer ca dar de nuntă. Din păcate, va trebui să
amînăm asemenea gînduri şi sper să nu treacă vreme prea îndelungată.
Cîndva, am plătit pentru ele douăzeci şi cinci de mii de taleri. Acum, sînt
hotărît să vi le vînd. Mi se pare totuşi că sînt un împărat sărac, zîmbi el, de
vreme ce plătesc atît de puţin pentru ceea ce voi cere în schimb.
Cu toată inteligenţa ei sclipitoare, Florica nu-şi putu reţine o încruntare
uşoară, socotind că-i va pretinde un sărut. Şi puţin lipsi să nu-i vorbească
aspru. Dar se înşela. Ochii împăratului cătau spre frumosul ei păr blond.
—Ce ar putea să ofere o copilă săracă? făcu ea un efort să zîmbească.
—Mult, spuse Rudolf.
—Credeţi că gestul ar avea eleganţa cuvenită?
—Cred. E vorba despre o şuviţă din părul vostru.
—O şuviţă? respiră ea uşurată. Dar nu am cu ce să o tai.
—În schimb, am eu.
—Înseamnă că aţi premeditat asta?
—Nu putem nega, rîse el, parcă înviorat dintr-o dată.
Cuţitul tăie cu delicate atenţii. Obrajii lui Rudolf, de obicei palizi, se
înroşiră plăcut, iar faţa sa deveni aproape frumoasă. Cuprinsă de un gînd
greu de lămurit, Florica se ridică pe vîrfuri şi-l sărută pe amîndoi obrajii.
133
Rudolf încremeni. Parcă i se oprise inima şi încerca o beţie dulce.
Costache Caravană, care pîndea prin apropiere, gata să intervină la caz
de primejdie asupra domniţei, se opri locului şi făcu ochii mari.
„Fir-aş al naibii! bîigui el. Dacă n-am chiorît în ultima vreme, dacă n-am
ceva albeaţă la amîndoi ochii, înseamnă că ăia de colo se pupă. Să fiu al
naibii dimpreună cu Zambilica! Chiar aşa e! Adică, nu. Ea-l pupă. El stă ca
un nătărău. Pe traista cu ovăz a Zambilicăi! Să-mi fi făcut mie una ca
asta... Dar credeam că-l place pe Ducu. Nimeni nu a observat mai bine
decît mine privirile dulci, uşor aprinse ale domniţei cînd apărea prietenul
meu. Mare-i grădina lui Dumnezeu! Sînt mai nătărău decît mi-am închipuit
şi mă pricep la muieri, ca măgarul la muls oile.”
O jumătate de ceas mai tîrziu, oaspeţii valahi porniră la drum. Trei sute
de cavaleri îşi aliniară caii frumos şi salutară cu săbiile la ieşirea din
Krivoklat. Apoi se grupară în spatele convoiului. Alţi o sută călăreau la trap
uşor dinaintea valahilor. Florica şi Rudolf săltau sprinteni în şeile a doi
minunaţi cai albi. Arhiducii Matthias şi Maximilian se întreţineau veseli cu
Ducu şi Costache.
—Vă aşteaptă drum lung, zise Matthias.
—Nu cine ştie ce, răspunse Costache. Pentru noi, distanţa de la
Bucureşti la Praga e mai mare decît invers.
—Nu înţeleg, rîse Maximilian.
—În schimb, mi se pare că eu am prins ideea din zbor, chicoti Matthias.
Plecînd din Bucureşti spre Praga, valahii au adăugat mereu depărtările. Dar
la întoarcere, le scad.
—Aşa e, măria-ta! zîmbi Costache.
Maximilian prinse a discuta cu Rudolf şi Florica. Ducu profită de această
ocazie şi murmură spre Matthias:
—Aţi avut dreptate cînd ne-aţi făcut atenţi asupra unor primejdii ce s-ar
putea îndrepta împotriva domniţei şi vă mulţumim din suflet. Fără ajutorul
vostru, poate că s-ar fi întîmplat un mare necaz.
—Faptul că am prevăzut aceasta nu mă bucură, zise Matthias. Mi-ar fi
plăcut să mă înşel. Aş fi dorit să nu aveţi la noi astfel de neajunsuri.
Biserica noastră şi Maria de Spania nu vă iubesc. Ar fi bine să vă gîndiţi la
asemenea lucruri. Victoria voastră de la Şelimbăr, uluitoare în felul ei, şi
gîndul prinţului Mihai de a uni neamul valahilor v-au adus duşmănii mari,
fiindcă se urzesc aici alte planuri în privinţa părţii de răsărit a Europei. Şi
poate că nu numai aici. În ce priveşte căsătoria împăratului cu frumoasa
copilă valahă, să nu vă faceţi iluzii. Ştiu că pentru voi asta ar însemna
mult, foarte mult. Dar, spre adîncul nostru regret, ea nu se va înfăptui
niciodată. V-aş sfătui chiar să luaţi unele măsuri de prevedere pe drumul
de întoarcere. Prin frumuseţea ei fără egal, prinţesa valahă reprezintă o
primejdie pentru cei care au alte gînduri asupra fratelui Rudolf.
134
Arhiducele schimbă vorba, observînd că Maximilian trage cu urechea la
discuţia lor.
—Da, domnule Ducu! rîse el. Vorbiţi o nemţească fără cusur.
—Nu-i vina mea, grăi tînărul, ce prinse ideea din zbor. Mi-am petrecut
cîţiva ani la Viena.
Aghiotantul împăratului făcu semn de oprire. Mîndrii cavaleri se aliniară
pe marginile drumului şi salutară cu săbiile pentru ultima oară. Apărătorile
cailor şi armele călăreţilor străluceau ca nişte oglinzi în bătaia soarelui.
Maximiliam surîse, gîndindu-se că nimeni nu i-ar fi stat lui în cale la o
astfel de căsătorie. Rudolf îşi luă rămas bun de la Florica, murmurînd cu
multă eleganţă a vorbei:
—Curtea din Praga pierde azi scurta strălucire adusă de voi.
—Dar nu-i păgubită, zîmbi domniţa, fiindcă i-a rămas una mult mai
mare. Aceea a împăratului său.
În vreme ce Florica lua loc în trăsură alături de Dana şi Irina, Rudolf se
întoarse către Ducu şi Costache.
—Domnilor, grăi el, vă admirăm pentru felul în care privegheaţi asupra
prinţesei voastre şi nu ne îndoim că ea va fi la fel de-a lungul drumului ce
vă aşteaptă. Zece dintre cavalerii noştri vă vor însoţi pînă la graniţa
Transilvaniei şi vor intra sub porunca voastră. Iar pentru a întări gîndurile
bune ce vi le purtăm şi a răsplăti, măcar în parte, frumosul devotament,
aghiotantul meu vă va înmîna cîte o mie de ducaţi. La revedere, domnilor!
Ducu şi Caravană primiră banii fără fasoane şi chiar cu recunoştinţă,
fiindcă exista în această privinţă o datină. Împăratul putea dărui fără
pricină de jignire.
Curînd, micul grup se pierdu pe drumeagul ce tăia în două o veche
pădure de brad. Văzîndu-l pe Otto că întovărăşeşte convoiul valahilor,
Matthias cătă spre Maximilian întrebător. Acesta intui privirea şi răspunse
cu tact:
—L-am însărcinat pe contele Otto, dimpreună cu opt slujitori, să-i
conducă pe oaspeţi pînă aproape de cetatea Lipovei. Drumul nu lipsit de
primejdii ne-a îndemnat să le arătăm această prietenie.
Matthias nu-i răspunse, ci cătă îngîndurat dinaintea sa. El nu avea de
unde să ştie că fratele său le plătise lui Ducu şi Costache cinci mii de
ducaţi pentru o scrisoare ce l-ar fi putut compromite grav.
Ducu şi Costache călăreau în faţă, bucuroşi că puneau distanţă între ei
şi curtea imperială de la Praga. Totuşi, grijile lor erau multe. Ştiau că ele nu
vor dispărea decît atunci cînd o vor vedea pe domniţă din nou acasă printre
ai lor.
—Iată, zise grăsunul Caravană, sîntem mai bogaţi decît ne-am fi putut
închipui. Am plecat la drum cu aur împrumutat şi ne întoarcem ca nişte
prinţi. Unul dintre cavalerii ce ne însoţesc m-a înştiinţat că va plăti, din
135
porunca împăratului, toate cheltuielile ce vor fi pînă la graniţa
Transilvaniei. Avem şapte mii de ducaţi. Va trebui să-i dăm lui Isaia două
sute patruzeci. Apoi îi mai sînt dator negustorului sibian Izu Klein cinci
sute de ducaţi. Adică, suma pe care mi-a luat-o Clement. Asta înseamnă că
ne mai rămîn şase mii patru sute şaizeci de ducaţi.
—Nu prea eşti tare la socoteli, rîse Ducu. Şapte sute patruzeci din şapte
mii înseamnă şase mii două sute şaizeci.
—Crezi? chicoti grăsunul. Se vede treaba că nu ţi-am pomenit despre cei
două sute de ducaţi găsiţi în trăsura pramatiilor ce ne-au dat de furcă la
Krivoklat.
—Aşa e! recunoscu Ducu. N-ai pomenit. De fapt, cu atît ne-am ales în
drumul nostru la Praga. Cinci mii de ducaţi vor intra în mîinile
vistiernicului Dumitrache. Ţara are mai mare nevoie de ei decît noi. O mie
patru sute şaizeci îi vom împărţi cu bravii noştri cîntăreţi, dansatori şi
oşteni, fără a uita să le facem parte prietenilor Cae, Chirilă, Sile, Niţă
Praştie şi părintele Grasa. Nici ei, nici noi nu avem leafă.
—Bine gîndit! aprobă Costache. Oare să fi reuşit Cae în drumul său la
tătari?
—Cred că da.
—Şi dacă s-au prăpădit?
—Ar fi cea mai mare nenorocire pentru noi şi neamul nostru.
Tăcură, furaţi de gînduri. Purtată de cai harnici, trăsura se mişca
sprintenă. Domniţa Florica şedea cu ochii închişi, dar nu dormea, aşa cum
s-ar fi crezut, ci medita asupra celor petrecute în ultimele zile. Nici fetele nu
aveau porniri spre o discuţie. Le încerca dorul de ţară.
„Rudolf e un om de treabă, însă cam neajutorat, gîndi domniţa Florica.
El nu şi-a putut impune voinţa. Mă iubeşte fără tăgadă. Am simţit lucrul
acesta. Totuşi, era speriat şi nehotărît. S-a obişnuit cu o viaţă tihnită, plină
de linişte, lipsită de griji. Nu-i place să lupte. Cedează uşor, de dragul de a-
şi păstra liniştea. Să fi fost părintele meu în locul lui... Mi-e sufletul greu că
nu am putut să fac mai mult pentru neamul nostru. Cred că tata a sperat
în priceperea mea. Din cîte îl cunosc pe împărat, căsătoria lui cu mine nu
va avea loc niciodată. Mi-e sufletul greu, dar simt că mă încearcă bucuria
de a-mi fi păstrat dragostea pentru Ducu. Doamne-Dumnezeule! se opri
brusc din gînduri. Despre ce dragoste-i vorba? El nu ştie ce-i în inima mea,
iar eu ştiu prea puţine despre viaţa lui. Oare care i-o fi numele adevărat?
Fiindcă cel de acum se vede că-i de împrumut.”
*
În cea de-a paisprezecea zi, călătorii traseră la un han din apropierea
Lipovei. Soarele căzuse uşor dincolo de amiază. Hangiul le vorbi drumeţilor
în graiul românesc, văitîndu-se că localul său mic nu poate cuprinde atîţia
136
oaspeţi. Doar dacă o parte dintre ei ar consimţi să doarmă în fînul din
poiată.
Cavalerii împăratului Rudolf se despărţiseră de valahi cu cîteva ceasuri
mai devreme. Numai Otto umbla nehotărît în jurul lui Costache, sperînd
încă să capete scrisoarea stăpînului său. Avea totuşi unele nelinişti. Oare se
vor ţine de cuvînt cavalerii valahi? Caravană parcă-i ghici gîndurile.
—Domnule conte, iată scrisoarea arhiducelui Maximilian.
Cu aceste vorbe, scoase hîrtia din buzunar şi i-o întinse.
—Aţi avut scrisoarea asupra voastră la Praga? întrebă Otto uluit.
—Da, rîse Costache. M-a încercat această plăcere.
—Pe Sfînta Cecilia! gîndi Otto. Sînt nebuni, iar noi -nişte nătărăi fără
seamăn!”
Un sfert de ceas mai tîrziu, îşi luă rămas bun de la valahi şi porni
molcom îndărăt, alături de cei opt slujitori. Doar hangiul îi privi cu
nostalgie, socotind că pierde nouă guri de voinici.
Oaspeţii mîncară în micuţa sufragerie şi-şi domoliră setea, cumpătaţi, cu
minunate vinuri de Lipova, atît de frumos, lăudate cîndva de jupînul
Cristache Mutu.
Plecară în zori. Feţele lor erau vesele. Cotae, Buzău, Guşă Dulce, Dudu
şi ceilalţi porniră să cînte cu foc. Găluşcă şi Toroipan tresăriră fericiţi, apoi
îşi opintiră glasurile în dulce viers ce semăna a răget. Popasurile se răriră
vizibil, semn că doreau cu toţii să ajungă mai grabnic acasă. Cînd plecaseră
către Praga, pădurile abia erau în mugur. Acum, podoaba lor verde aducea
locurilor un aer de tinereţe şi prospeţime.
*
Erau din nou la Piteşti. Oboseala drumului greu şi lung lăsase urme pe
chipurile lor. Doar Caravană părea neobosit. Dărui celor patruzeci şi patru
de dansatori, cîntăreţi şi oşteni cîte zece ducaţi de aur. Suma frumoasă
întrecea cu mult aşteptările oamenilor. Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl
rămaseră încremeniţi cînd grăsunul cavaler le înmînă cîte douăzeci de
ducaţi.
—Ar fi bine să treceţi pe la Braşov înainte de a merge la Bucureşti, îi
povăţui el. Îl găsiţi acolo pe croitorul nostru Izidor Cipai. El o să vă facă
nişte straie mai acătării. Astea, hm, e cazul să le lepădaţi pe undeva.
Cei doi îl priviră chiorîş, întrebîndu-se dacă domnul Costache mirosise
ceva în legătură cu îmbrăcămintea de pe ei.
Curînd, în curtea frumoasei moşii nu mai rămaseră decît Costache,
Ducu şi Tufănel. Domniţa Florica îi pofti să rămînă acolo peste noapte, dar
cei doi cavaleri erau zoriţi să pornească degrabă spre Alba-Iulia. Undeva,
lîngă zăplazul din curte, Irina Zamfirescu şedea de taină cu Tufănel.
—Domnule, grăi ea cu viclenie, sînt o copilă neştiutoare. Ai putea oare să
137
mă înveţi a mă ţine în şaua unui cal?
—N-ar fi prea greu, răspunse tînărul. Din păcate, mîine în zori voi fi pe
drum. Ortacii mei au plecat adineauri. Dacă mîine nu mă întorc în garda
palatului din Bucureşti, se vor ivi pricini de supărare.
—Ah, aşa e! murmură cu tristeţe Irina.
Apoi, luminată de un gînd, zise cu prefăcută şovăială:
—Ce-ar fi să încercăm chiar acum? Mi-e teamă de cai, dar cu domnia-ta
sper să am curajul începutului.
Neştiind încotro bate frumoasa fiică a marelui boier Zamfirescu, Tufănel
zîmbi îngăduitor, şi porni alături de ea către calul său gata înşăuat. Nu-i
trecu prin minte că fiica unui boier nu se poate să nu ştie a călări frumos.
Aceasta era doar o datină a pămîntului.
—E grozav de înalt, se sperie ea. Şi nu văd cum aş putea ajunge în şa.
Doar dacă ai avea bunătatea să mă ajuţi.
—Nu-i greu. Băgaţi piciorul în scară şi vă prindeţi cu mîinile de şa.
—Vai, domnule, sînt atît de mică...
Tufănel o prinse în braţele lui puternice şi o ridică atît cît era necesar,
însă Irina făcu o mişcare aparent greşită, alunecă şi rămase atîrnată de
gîtul lui, în vreme ce faţa ei fragedă se odihnea pe barba nerasă de multă
vreme.
Tufănel încremeni o clipă. Dar cum în familia sa nu se pomenise vreun
descendent neghiob, lipsit de harurile inteligenţei, pricepu grabnic, iar
buzele lui agere nu şezură spre nătîngă nepricepere. Irina îi răspunse cu tot
focul îndelungatei aşteptări, întrebîndu-se într-o fulgerare scurtă dacă
pămîntul e departe de tălpile ei. Apoi, se desprinse cu un gest de mînie şi
grăi aspru:
—Cum îndrăzneşti, domnule?
—Îndrăzneala nu-i a mea, domniţă, murmură el, aiurit de dulceaţa
sărutului. Cred că ispita a fost mai mare decît puterile gîndului nostru.
Speriat de mînia ei, vru să o aşeze cu picioarele pe pămînt, însă intenţia
nu-i reuşi, fiindcă Irina uitase pesemne a-şi lua mîinile din jurul gîtului.
Şedea atîrnată departe de pămînt şi era convinsă că nici o putere din lume
n-ar doborî-o de acolo. Se lipise de pieptul lui Tufănel, ca iedera de zid în
toiul verii.
—Să-ţi iei sărutul îndărăt, domnule! murmură, fericită că tînărul nu-i
vedea faţa în flăcări.
Tufănel nu se lăsă poftit de două ori. Îi căută gura micuţă, lacomă şi nu
reuşi să priceapă că braţele ei deveniseră tari ca oţelul în jurul gîtului
puternic, dar totuşi gît, nu fier.
Costache Caravană, căruia nu-i scăpa niciodată nimic, privi spre cei doi
din locul unde era, mijindu-şi ochii ca prin lunetă, şi gîngăvi năuc:
—Drace! Nu se află sărut pe lume la care să nu fiu prezent. Fiindcă, să
138
mă ia naiba, asta fac ăia de colo! Mare minune! Micuţa Irina parcă-i
căţărată pe un turn de biserică. Cum naiba o fi ajuns acolo? Cu aşa
mîndreţe de fată şi cu asemenea zestre, lui Tufănel i-a pus Dumnezeu
mîna-n cap. Cît despre mine, nimeni pe lumea asta nu cată a-mi stîrni fiori
de dragoste. E drept că sînt cam slut. E drept că-l întrec pe Zambilica în
timiditate, însă e tot atît de drept că inima mea e la fel de frumoasă ca a
oricăruia şi că tînjeşte după dragoste ca iarba după roua dimineţii. Din
păcate, muierile nu văd la început frumuseţea inimii, ci numai a chipului.
Oftă şi-şi văzu de treburi, fără a presimţi că foarte curînd va da piept cu
o dragoste mai năbădăioasă decît i-ar fi trecut prin minte în visările lui cele
mai năstruşnice. Puse şeile pe calul său şi al lui Ducu, apoi intră în casă.
Însă nu înainte de a mai privi o dată către cei doi. Totuşi, nu văzu mare
lucru. Parcă presimţind că sînt observaţi, Tufănel şi Irina trecuseră dincolo
de cal.
Ducu şedea gînditor pe canapeaua ce-l adăpostise vremelnic doar cu
cîteva săptămîni înainte. Prin mintea lui treceau imagini de la prima
întîlnire cu fiica principelui Mihai. Se vedea de la o poştă că era profund
nemulţumit. Purtarea lui de atunci nu fusese cea mai potrivită. Îşi amintea
fiecare cuvînt usturător al domniţei. Vinul lui Chihaia parcă-i furase
minţile.
Florica intră în odaie gătită cu aceeaşi rochie din prima zi. Nici şorţul alb
nu lipsea. Şorţul acela blestemat care încurcase lucrurile.
—Domnule Ducu, zîmbi ea şăgalnic, regret că plecaţi în seara aceasta.
Ştiu că treburi grabnice vă cheamă, aşa cum ştiu că feţii-frumoşi nu vor
mai umbla pe aici multă vreme.
„La naiba! gîndi el. Mă împunge din nou, însă merit. Ea n-a uitat
purtarea mea neghioabă.”
Ar fi vrut să-i răspundă la fel de ironic, dar Costache intră în odaie şi
pricepu într-o clipă că nimerise acolo ca Ieremia cu oiştea-n gard. Încercă
să se retragă, dar prea tîrziu.
—Domnilor, mi se pare că trebuie să ne luăm rămas bun, spuse domniţa
fără a-şi arăta nemulţumirea; o parte dintre planurile ce şi le făcuse cu
viclenie cădeau prin apariţia lui Costache.
Ducu se ridică. Ar fi rămas acolo chiar ca rîndaş dacă asta ar fi fost
dorinţa ei şi mai ales dacă datoria nu l-ar fi îndemnat la drum.
—Aş vrea să vă mulţumesc pentru grija ce mi-aţi purtat, continuă ea.
Zicînd acestea, îl sărută pe Costache pe amîndoi obrajii. Apoi se întoarse
către Ducu, în vreme ce faţa îi pălea vizibil. Îl sărută întîi pe un obraz, dar
un gînd viclean şi greu de stăpînit duse al doilea sărut, ca din întîmplare,
pe colţul gurii.
Costache era departe de a fi chior. După ce scutură vraja sărutului ce-l
stăpîni o clipă, minţi cu seninătate:
139
—Mă duc să pun şeile pe cai.
După acele vorbe, păşi peste prag mai uşor ca zefirul. Cum nu mai era
motiv de a întîrzia acolo, tînărul porni pe urmele lui. Dar cînd ajunse la
uşă, vocea aproape stinsă a domniţei îl opri brusc.
—O clipă, domnule Ducu! La Krivoklat aţi primit o împunsătură de cuţit
apărîndu-mi viaţa şi onoarea. Aş vrea să vă dăruiesc ceva.
Cu un gest pripit, îşi scoase inelul de pe deget şi i-l întinse. Ducu o privi
în faţă şi rămase uimit de paloarea ei.
—Iar cum e obiceiul cînd dăruieşti ceva, cred că... cred că... va trebui să
vă sărut din nou.
Erau unul lîngă altul şi se priveau de parcă s-ar fi văzut pentru prima
oară. Ochii lor se căutau lacomi, plini de neastîmpăr. El se aplecă şi-i oferi
obrazul. Dar Florica, ştiind că timpul lor e măsurat, îşi adună curajul
necesar şi i se prinse de umeri cu un scîncet uşor. Buzele lui coborîră iute.
Ale ei aşteptau sfioase. Apoi, uitară de timp.
—Ai ghicit vreo clipă cît te iubesc? întrebă ea în şoaptă.
—Da.
—Cînd? se răsuci uimită.
—În noaptea în care m-ai sărutat la Krivoklat.
—Nu dormeai? încremeni ea.
—Nu, zîmbi Ducu. Aşteptam să adormi pentru a-ţi fura un sărut.
—Dumnezeule!
În strigătul ei era ceva de surpriză, dar şi de triumf. Se ghemui iar la
pieptul lui, însă o chinuia o întrebare:
—Ai fi plecat adineauri fără să-mi spui nimic?
—Aş fi plecat. Ceea ce facem nu ştiu dacă e bine. Principele Mihai are
alte gînduri în privinţa ta.
—Nu! strigă ea cu înverşunare. Îmi voi apăra dragostea din toate
puterile. Nimic nu-i mai sfînt pe lume decît dragostea.
Costache deschise uşa doar o clipă, fiindcă în cea următoare o împinse
la loc, murmurînd:
—Pe zăbala Zambilicăi! Ori eu m-am prostit de-a binelea, ori plouă cu
dragoste pe Pămînt.
*
Înnoptase de mult cînd Costache şi Ducu ajunseră la poarta jupînului
Isaia. Erau grăbiţi a-şi plăti datoria. Ştiau că vor părăsi Bucureştii cu mult
înainte de a se face ziuă. Auzind bătăi în poartă la ceas nepotrivit, bătrînul
negustor înjură ca omul ce abia intrase în aşternutul călduţ. Dumerindu-se
apoi în privinţa oaspeţilor, îi pofti în casă.
—Sîntem grăbiţi, jupîne, zise Costache, care nu-i putea ierta faptul că le
ceruse dobîndă la bani.
140
—Vai, domnilor! se zborşi acesta. Niciodată nu v-am văzut altfel. Parcă
vă alungă cineva cu ameninţare crîncenă. Sper totuşi că de data asta nu
veţi ocoli un ospăţ.
—Altă dată, jupîne, zise Caravană. Ţi-am spus doar că nu ne îngăduie
timpul.
—Fie! bombăni celălalt primindu-şi banii. Cîţi sînt?
—Două sute patruzeci.
—Dar nu v-am dat decît două sute.
—Însă ne-ai cerut patruzeci peste.
—Ştiu. M-aţi găsit în toane proaste atunci. Pierdusem cam mult într-o
afacere nechibzuită. Iar domniile-voastre aţi picat aici chiar cînd eram
cătrănit rău, ca să nu mai vorbim despre faptul că m-aţi luat cam repede.
Altfel, de la nişte prieteni vechi nu iau dobîndă. Poftiţi patruzeci îndărăt!
Costache, cu inima lui slabă, se simţi înduioşat. Isaia nu se schimbase,
după cum bănuise el, ci se dovedea acelaşi prieten de nădejde.
—Cred că am putea să mai întîrziem niţel, rosti cu voce caldă. Ce zici,
Ducule?
—Aş zice că nu putem respinge o invitaţie atît de frumoasă.
Lepădară caii şi intrară. Mobilierul frumos, covoarele de preţ răspîndite
în plăcută risipă, argintăria pierdută ici-colo cu pricepere, ca şi locuinţa
încăpătoare, dovedeau fără tăgadă o stare materială mai mult decît bună.
Doamna Isaia, înaltă, uscăţivă, cu sprîncenele groase peste faţa palidă, dar
nu lipsită de frumuseţe, îmbrăcată în straie albe, avea un mers de stafie.
Chiar şi mişcările ei moi întăreau părerea oaspeţilor. Ajutată de tinere
slujitoare, servi la masă unele bunătăţi ce-l copleşiră cu totul pe Costache.
—Domnilor, grăi gazda închinînd un pahar cu vin, nu ştiu dacă ştirea ce
v-o dau vă face trebuinţă. Acum vreo zece zile mă aflam într-o seară în
vizită la jupînul Calapăr. Se cam făcuse tîrziu şi eram taman pe punctul de
a porni spre casă cînd au picat acolo domnii Cae Indru şi Sile Adormitu.
—Pe şalvarii lui Mahomed! strigă Costache cu ochii strălucitori. Eşti un
om de aur, dragă Isaia! Pentru asemenea veste ar trebui să te pup, chiar
dacă eşti aproape la fel de slut ca şi mine. Cred însă că-i mai bine să-mi
arăt astfel de mulţumiri către jupîneasa Isaia. Chirilă Zece Cuţite se afla cu
ei?
—Nu, domnule.
—Erau veseli?
—Asta nu pot să ştiu. Ţi-am spus că tocmai plecam. Am aflat însă mai
pe urmă că în seara aceea s-a pus la cale, pentru toamnă, nunta domnului
Sile cu Leana lui Calapăr. Tiţa, fata mai mare a jupînului, a avut şi ea un
peţitor bun. Era un tînăr cu frumoase aplecări spre negustorie. Însă a dat
bir cu fugiţii. Rar am văzut copile mai zurlii decît Leana şi Tiţa. L-au buşit
în cîteva rînduri pe tînărul peţitor, încît omul s-a lipsit de zestrea uriaşă,
141
numai să-şi scape trupul întreg.
—Mda! murmură îngîndurat grăsunul, fără să ia seama la spusele lui
Isaia. Va trebui să-i facem o vizită jupînului Calapăr. Nu mai am linişte
pînă nu stau de vorbă cu el în privinţa lui Cae şi Chirilă.
Şi spre mirarea gazdei, care-l ştia pe Costache mare mîncău, acesta se
ridică sprinten, părăsind alesele gustări fără obişnuitul oftat jalnic.
*
În casa jupînului Calapăr ardeau puţine lumînări. Familia bătrînului
negustor se aplecase către sfînta odihnă de noapte. Doar el mai zăbovea,
ştiind că somnul îl prinde tîrziu. Ceva slujitoare făceau rînduiala cuvenită
după cină.
Cavalerii bătură în poartă destul de mult pînă cînd jupînul Calapăr se
hotărî a ieşi din casă. Era un ins poate mai mult scund decît lat. Căpăţîna
lui ţuguiată cobora în creştere groasă către fălci şi se isprăvea în bărbia
dublă, revărsată peste gulerul cămăşii cu toate harurile ei. Guşa, ochii mici
şi nu tocmai aprinşi de strălucire, dimpreună cu fălcile frumos ieşite în
lături, îi aduceau o splendidă asemănare cu un guşter.
Patru slujitori înarmaţi cu ghioage şi pistoale îl însoţiră la poartă. La
vreme de noapte, cu toată paza străjilor, pîlcuri de lotri făceau adesea
călcări. Dar cînd se dumiriră în privinţa oaspeţilor, bucuria celor din curte
nu fu mică. Jupîneasa Calapăr se trezi din primul vis al nopţii şi începu să
se îmbrace, acoperindu-şi slăninile mari cu straie de zi. Faţa ei rotundă ca
un pepene din care lipsea o felie, mustăţile nu tocmai slăbănoage şi fundul
cît un butoiaş, dimpreună cu mîinile ca două burlane, luau parte la
sprintena învăluire a trupului. Cînd toate se petrecură cu bună rînduială,
jupîneasa alergă într-un suflet la odaia fetelor.
—Ei, domnule Caravană, sper că acuma te-am prins în leasă, gîndi ea.
Mereu mi-ai scăpat printre degete, dar de data asta nu pleci fără să-mi vezi
fata. Te-am cîntărit adesea din priviri şi mi-am dat seama că eşti cum nu se
poate mai potrivit pentru Tiţa. Iar neroada asta, dacă nu ia seama la
sfaturile mele şi nu va şti să-ţi aprindă un fior de dragoste, rămîne fecioară
bătrînă. Ajută-mă, sfinte Antoane, s-o mărit pe neisprăvita mea fetiţă!”
Bine clădite şi sănătoase ca inima gorunului tînăr, fetele se dezlipiră
greu de somnul dulce al serii. Auzind însă că le-au picat ceva bărbaţi în
ospeţie, tăbărîră asupra hainelor ca nişte apucate.
—Leano! grăi aspru jupîneasa. Tu n-ai nevoie să te îmbraci. Eşti logodită
cu distinsul cavaler Sile Adormitu, iar pînă la nuntă n-ai ce căuta în
tovărăşia bărbaţilor. Treci şi te culcă în odaia mea!
Leana se supuse cam îmbufnată, în vreme ce Tiţa, ajutată de priceputele
mîini ale mamei, se gătea să arate cît mai atrăgătoare.
—Cine sînt oaspeţii? se interesă ea.
142
—Domnii Costache Caravană şi Ducu cel Iute.
—Pe domnul Ducu nu-l cunosc, dar pe Caravană l-am văzut în cîteva
rînduri. Vai, mamă dragă, domnul Costache e frumos ca arhanghelul
Gavril!
—Ei, nici chiar aşa să n-o luăm! o domoli jupîneasa. Putem spune că-i
un bărbat aşezat şi la locul lui. Cît despre faima numelui său, ea a trecut de
mult hotarele ţării. Bogăţia nu cred să-l înghesuie, însă asta nu-i pricină de
supărare. Avem noi destul.
—E grăsuţ ca şi mine, chicoti fata, fără să ia aminte la spusele mamei.
Iar la statură cred că mă întrece cu cîteva degete. Dar harul lui cel mai de
preţ e nasul cîrn. Eu mă dau în vînt după astfel de bărbaţi.
—Vezi să nu te dau eu de toţi pereţii!
—Vai, mamă, ce rea eşti în seara asta!
—Rea? Aşa e! N-ar trebui să-ţi vorbesc astfel. Numai grija ta îmi aduce
unele vorbe aspre. Ai douăzeci şi opt de ani. Cam mulţi pentru o tînără
fecioară. Mai ţii minte sfaturile mele?
—Cu sfinţenie, mamă.
—Pe dracu! Le-ai uitat adesea, altfel erai măritată de mult. Pe bărbat
trebuie să-l prinzi în mreje cu bucăţica, nu cu ghiotura. Dacă te arăţi
năvalnică, bate în retragere. Să fii sfioasă, să ştii a vorbi frumos, dar să te
pricepi a-ţi arăta harurile cu dibăcie. Să-ţi dezveleşti pulpele pînă aproape
de genunchi cu gingaşă nebăgare de seamă, sau să te apleci uşor către el,
însă destul să se vadă prin despicătura bluzei. Dacă vrea să te sărute, faci
unele nazuri de cuviinţă, fără să-l respingi cu totul. Şi mai ales, vorbeşte
multe despre el şi despre calităţile lui de cavaler. Nici un bărbat nu rezistă
în faţa unor laude la adresa lui, însă numai dacă sînt meşteşugit împletite.
Cu cît te arăţi tu mai slabă şi mai neajutorată, cu atît să-i găseşti lui haruri
prin comparaţie. Apoi, zîmbeşte tot timpul, sau să rîzi cu hohote la cea mai
proastă glumă a lui. Asta e, fetiţo! Dacă aş fi mai tînără cu ce ştiu azi,
pîlcuri de cavaleri ar sta la picioarele mele.
—Sau ar lua-o la goană, rîse Tiţa.
—Vezi să nu te-ating!
—Ai, bre mamă, c-am glumit! Crezi că-l aduci pe domnul Costache în
odaia noastră?
—Cum te văd şi mă vezi. Îl aduc, chiar de-ar fi să-l port în cîrcă. Tu să fii
la înălţime, fiindcă eu ştiu a mă descurca.
Jupînul Calapăr discuta cu oaspeţii, bucuros că le putea da veşti bune.
În felul acesta, cei doi aflară că Indru făcuse drum cu folos, iar el şi ceilalţi
prieteni se bucurau de aceleaşi haruri ale sănătăţii. Uşuraţi după astfel de
ştiri, cavalerii închinară în cinstea gazdei frumoase ulcele cu ţuică veche de
prună.
Cînd intrară doamna Calapăr şi Tiţa, musafirii se ridicară grabnic şi le
143
prezentară omagiile, mai frumos decît ar fi făcut-o în faţa unor mărimi,
fiindcă veştile bune le dădeau aripi. Tiţa răspunse cu o plecăciune adîncă,
lăsînd privirile către duşumea, aşa cum primise poveţe. În schimb,
jupîneasa le mulţumi astfel:
—Plăcută cinste casei noastre, domnilor! Rar se întîmplă ca oameni cu
ranguri atît de mari şi atît de vestiţi ca domniile-voastre să ne calce pragul,
chiar dacă nu sîntem negustori mărunţi. Cine n-a auzit oare despre Ducu
cel Iute, acea sabie ca de arhanghel, care l-a trimis în lumea drepţilor pe
renumitul Rocco Perisini? Copilul de ţîţă, sau chiar unchiaşul iertat de
sfintele păcate lumeşti, din Maramureş pînă la Constantinopol, laudă
isprăvile viteazului Caravană. E drept că mi-am dorit în rugile mele fierbinţi
să am cîndva astfel de oaspeţi, dar cine şi-ar fi putut închipui...
Făcu o pauză mare, lăsînd cuvintele neisprăvite, ceea ce presupunea că
ar fi avut de spus lucruri mult mai mari, apoi se întoarse către Calapăr, în
vreme ce Ducu îşi reţinu o încruntare.
—Doamne sfinte, jupîne dragă! Cu ţuică primeşti asemenea oaspeţi?
Şi gîndi:
„Seara, ţuica de prună te moaie şi te face neputincios. Numai vinul
trezeşte simţurile trupului şi ale inimii.”
—Tiţo! grăi aspru. Adu la masă din vinul nostru cel bun! E fiica mea,
domnilor. Cam sfioasă la cei nouăsprezece ani ai ei aproape împliniţi.
Sfioasă, dar voinică şi cu şolduri puternice, ca şi noi. În familia noastră, rar
s-a întîmplat femeie să nu nască gemeni.
Calapăr tuşi aprig. Ducu zîmbi. Numai Costache prinse a se uita cu
interes la tînăra jupîniţă. Gustară ceva friptură rece şi închinară un vin
auriu, ce încălzea trupul ca o alintare.
—Ciocneşte, Tiţo, cu domnul Costache! o îndemnă jupîneasa. Rar ai
prilejul de asemenea cinste.
După un timp, cînd vinul făcu minuni spre veselie, doamna Calapăr grăi
din nou cu frumoasă chibzuială:
—Se cuvine a vă arăta casa, aşa cum se obişnuieşte cu oaspeţi de
seamă. Domnule Ducu, văd că aveţi vorbă cu jupîn Calapăr, aşa că vom
porni alături de domnul Caravană. Apoi, cu voia voastră, vom face acelaşi
lucru împreună.
Ştiind să-şi întindă pînzele către vînt prielnic, nu mai aşteptă
încuviinţarea tînărului şi prinse braţul lui Costache. Acesta se ridică supus,
dar cu părere de rău. Era a doua oară în seara aceea cînd părăsea o masă
plină cu bunătăţi. Ajunşi pe coridor, jupîneasa oftă lung, şi zise cu o undă
de tristeţe:
—Se cade oare ca un chipeş cavaler ca voi să nu se strîngă de pe
drumuri, aplecîndu-se către statornică familie?
—Se cade, răspunse Caravană. Am patruzeci şi unu de ani. Cine s-ar
144
mai uita la unul ca mine?
—Vai, domnule, grăiţi cu păcat! Asta-i vîrsta cea mai coaptă pentru o
căsnicie trainică. Cele încheiate de bărbaţi în toiul anilor fragezi nu prea
dau rezultate şi adesea ajung la desfacere. Ah, ce zăpăcită sînt! Vă rog să
intraţi niţel în această odaie cu fiica noastră, care vă va ţine de urît, pînă
dereticăm după cuviinţă! La vreme de noapte, multe lucruri sînt răspîndite
aiurea. Tiţo, fă-i loc domnului Costache!
Închise uşa după ei şi plecă grabnic, încropind o cruce mare.
„Poate stă la noi o săptămînă sau două, socoti ea. Am să-i las singuri
adesea, pentru a le da prilej la vorbă de taină. Dacă o place, înseamnă că
minunea cerului cade a doua oară peste casa noastră. Dar am făcut bine
oare? Da. Domnul Costache e un cavaler desăvîrşit. Nu încearcă el lucruri
lipsite de cuviinţă. Şi, cu Tiţa nici nu i-ar merge.”
Mari fură bucuria şi surpriza lui Caravană intrînd în odaia Tiţei. Pe o
măsuţă joasă, cu frumoasă măsăriţă lucrată de mînă, se aflau aceleaşi
bunătăţi ca şi în sufragerie. Nici cuvenita carafă cu vin nu lipsea. Fata îi
umplu un pahar, îşi puse şi ei cam de un deget şi închinară amîndoi. Apoi,
Tiţa se aşeză nu departe de el, ferindu-şi rochia cu grijă pînă deasupra
genunchilor. Costache închise un ochi, îl mări pe celălalt cît îl ajutară
puterile şi gîndi cucernic:
„Are o mustăcioară aproape cît mă-sa. Iar mărarul des de pe pulpe, arată
că sălăşluiesc în ea un milion de tartori.”
—Domnule Caravană, murmură fata tremurîndu-şi genele cu mult sîrg şi
cu aplecare sfioasă, te-am ruga frumos a te îndemna la ceva poveste despre
isprăvile domniei-tale. Sînt o copilă tare lipsită de ştiinţa faptelor de vitejie,
însă le ascult cu drag, ca pe-o slujbă frumoasă.
Vinul îl cam încălzise pe cavaler, iar proverbiala lui limbariţă se potrivi
cu rugămintea gazdei:
—De! zise el cumpănit. Timpul nu ne îngăduie prea mult, dar nici nu pot
rezista unei cereri atît de graţioase. Mă gîndeam să-ţi povestesc ceva despre
o luptă a noastră cu tătarii. Cred că era acum vreo patru-cinci ani. Picasem
noi pe malul Buzăului într-o dimineaţă cam pe la sfîrşitul lui octombrie.
Tătarii veniseră mulţi, noi puţini. Între oşti era apa Buzăului, mare şi
învolburată. Ne uităm noi la ei...
„Dacă mă aplec spre el şi nu se vede destul prin despicătura rochiei, n-
am făcut nimic”, gîndi Tiţa.
Îşi desfăcu iute doi nasturi, luă carafa şi mai turnă un pahar, aplecîndu-
se mult, să-şi descopere sînii frumoşi. Văzînd asemenea minunăţie,
Costache vărsă un sfert din pahar şi continuă năuc:
—... ne uităm noi la ei... hanul la ţîţe... că... Zic eu...
—Ce frumos povestiţi, domnule Costache! Aş sta să vă ascult nopţi
întregi, grăi ea, speriată că ar putea să spună mai departe chestia cu tătarii.
145
M-a încălzit vinul. Şi e o zăpuşeală... Oare s-ar cuveni să-mi scot rochia?
—Fără tăgadă, aprobă Caravană golind paharul dintr-o dată.
—Totdeauna mi se întîmplă seara aşa. Mă apucă nişte călduri cărora nu
le pot da de capăt. Domnia-ta eşti altfel, tare ca fierul, şi poţi îndura astfel
de cazne. Dar o biată copilă ca mine... Ce bun sînteţi că mi-aţi îngăduit! Ar
fi oare de cuviinţă şi cămaşa?
—Păi tocmai asta e! behăi Costache. Cămaşa dă cea mai multă căldu...
Sfinţi martiri şi mucenici! Că şi hanul... tot de lumînări... care vezi
singură...
—Vai, domnule Costache, să nu atingeţi lumînările! Mi-e frică pe
întuneric.
—Dar eşti cu mine.
—Păi tocmai d-aia... A, nu, nu, domnule! Iată că aţi stins patru fără voia
noastră. Vedeţi că mai e una aprinsă pe scrin!
Cam trecuse vremea. Jupîneasa Calapăr ieşi neliniştită în coridor şi
tresări.
—Sfîntă fecioară! murmură ea. Au stins lumînările. Nu se vede pic de
lumină prin fereastră. Vai mie! Dacă află jupînul Calapăr, ne pune sub
tocător. Da, da, tocătura într-o parte şi rasoalele-n alta. Fir-ar să fie,
vorbesc anapoda!
Ieşi repede prin spate spre căsuţa slujitorilor. Unul dintre ei mai zăbovise
pe afară.
—Tache, tu eşti?
—Eu, jupîneasă. Ai nevoie de mine?
—Am. Tache, tu ai auzit cum sună de frumos doi galbeni alăturaţi?
—Cam rar, jupîneasă, dar am auzit.
—Mda! Dacă vrei să-i simţi în buzunarul tău chiar în noaptea asta, dă
fuga la părintele Spiridon! Să-l scoli din somn şi să mi-l aduci grabnic! Hai,
nu te mai zgîi ca nerodul!
—Şi dacă nu vrea la ceas aşa de nepotrivit?
—Dacă nu vrea? tresări jupîneasa. Dacă nu vrea, îi iei cartea de
rugăciuni şi patrafirul, iar pe el mi-l aduci legat fedeleş. Să-i spui că-i vorba
de unirea a două suflete. Să vină grabnic, fiindcă-i chestie de viaţă şi de
moarte. Aleargă, dragul meu!
—Zbor, jupîneasă.
—Costache! grăi Tiţa aspru în întunericul odăii.
—E! răspunse grăsunul, moleşit de căldura aşter nutului.
—A venit vremea să mergi la tata.
—Aş! E mai bine lîngă tine.
—Mişcă, nu mai face nazuri!
—Ce naiba să caut eu la taică-tu?
—Adică, nu ştii ce se cuvine... după povestea asta... cu hanul tătarilor?
146
Dacă nu mă ceri de nevastă, te omor!
„Drace! se trezi Costache înviorat dintr-o dată. De obicei, fetele spun:
„Mă omor”, chiar dacă nu o fac. Împeliţata asta parcă grăieşte altfel.”
O jumătate de ceas mai tîrziu, Costache Caravană, încă năuc, pierdut,
şedea în genunchi alături de Tiţa, sub patrafirul părintelui Spiridon. Ducu,
înmărmurit, privea faţa pentru prima dată cam nătîngă a prietenului său.
Devenise martor la cununie, alături de slujitorul Tache. Dar cum nu putea
să mai rabde, ieşi în întunericul de afară şi se porni pe un rîs turbat, care-i
scutura toate mădularele. Apoi se opri brusc. Falca îi sărise de pe rosturile
ei. Îi opinti un dupac, simţi o durere ce-l fulgeră pînă-n creştet, iar falca se
aşeză la loc.
—Dumnezeule mare! murmură el. Costache însurat. Cine şi-ar fi
închipuit? Cînd le-oi povesti băieţilor chestia asta... Iată că a venit
primăvara cu harurile ei de dragoste, care-l pălesc pe om din senin. Însă
figura asta a lui Costache e de pomină. Cu toate că, dacă mă gîndesc bine,
prietenul meu a cam picat în leasă. Sfîntă Născătoare! Cînd o afla principele
Mihai...
Apoi îi pieri zîmbetul, şi îşi aminti de dragostea lui. Ştia că-şi ridicase
privirile prea sus. Că Mihai avea alte planuri în privinţa frumoasei lui fiice.
Oftă şi intră în casă înnegurat.
Emoţionată pînă la lacrimi, jupîneasa Calapăr se smiorcăia în toată
legea. Îl prinse pe Costache la pieptul ei cît o clopotniţă, iar viteazul cavaler
se supuse nătîng, simţind parcă o linişte binefăcătoare. Şi după cît era de
năuc, după felul cum trecea dintr-o mînă în alta, n-ar fi observat nimic
dacă ar fi intrat chiar în braţele lui Aghiuţă. Nu mai puţin uimit, jupînul
Calapăr pomenea ceva despre zestrea Tiţei.
—O casă, patruzeci de mii de galbeni...
Tăcu, fiindcă nu-l asculta nimeni. Doar Tiţa zîmbea fericită, chiar dacă
două lacrimi grele cădeau în lungul obrajilor. De fapt, primele de la pruncie
încoace. Avea şi ea pentru cine să se gătească, pentru cine să tremure sau
să se bucure. Îşi aflase un rost atît de mult aşteptat. Îl privi pe Costache cu
ochii luminoşi, mari şi-l găsi mult mai atrăgător decît chipeşul Ducu. O
încerca un sentiment de mîndrie. Avea un soţ cu faimă. Un soţ de care s-ar
fi legat orice fiică a neamului. Dar mai ales, descoperise în scurtul răgaz că
el ştie să fie duios şi blînd, aşa cum îşi dorise ea.
În zori, cei doi cavaleri ieşiră gata de drum. La şeile lor atîrnau pentru
prima oară străiţi cu merinde pregătite de mîini drăgăstoase. Iar Caravană,
încă aiurit, auzi vocea soţiei:
—Să nu umbli descheiat la gît! Ai putea să răceşti. Şi să nu bei apă rece
cînd eşti încălzit!
„Să te ia naiba, dragă Costache!” gîndi Caravană.
Părăsiră Bucureştii în trapul întins al cailor. Aplecat cu firea spre ironie,
147
Ducu deschise gura gata a slobozi unele înţepături, dar o închise la loc.
Faţa îngîndurată a prietenului său îi arăta limpede că n-ar putea să guste
hazul lor. În cîmpia Bărăganului, orzul crescut de vreo două palme, verde şi
proaspăt, plin de vigoare şi semeţ, îşi izmenea săbiile sub adierea vîntului
călduţ.
—Drace! murmură Costache, parcă mai puţin mohorît. M-am făcut şogor
cu Sile Adormitu. Poate că în fiecare lucru, omul ar trebui să pună şi un
dram de nebunie, cum zicea prietenul Cae. Din păcate, tocmai el nu ştie să-
l folosească. Puterea unei ţări nu stă numai în muncă sau în fapte de
vitejie, ci şi în fericirea oamenilor.
148
Capitolul 11
D
e opt zile se anunţase bal mare la curtea din Alba-Iulia. Slujitori
harnici alergau pe cai sprinteni prin cele mai depărtate colţuri ale
principatului şi chiar mai departe, purtînd cu ei invitaţii. Alţi
slujitori şi agere fete dereticau cu sîrg în frumosul palat princiar. Primăvara
se statornicise devreme pe dealurile Transilvaniei, însoţită de ploi calde şi
scurte. Florile piersicilor, smălţuite cu alb şi trandafiriu, ieşiseră din muguri
neruşinate şi dulci, cu poalele sumese în jurul viitorului fruct. Salcîmii,
căzuţi spre ispita rodului de sămînţă, ameninţau a-şi desface copcile
mugurilor. Tufe de trandafiri îngrijiţi, sau cele de măceş de pe cîmp,
desfrînate şi îmbietoare în parfumul bobocilor, ori numai în strălucirea
tinerească a petalelor, cochetau cu ochiul trecătorului grăbit, oprindu-l o
clipă. Merii îşi înfloriseră coroanele mari, ţesuseră covoare albe la tulpini şi-
şi tremurau frunzele tacticos la cea mai uşoară adiere. Ploile spălaseră
dealurile şi văile. Vîntul sau mîna omului dereticase frumos, iar rodul
pămîntului venise cu strai de sărbătoare. Liliacul bătut îşi lăsa florile în
ciorchini grei ca sînii doicilor, iar petalele se deschideau sub îndemnul
soarelui blînd, căpătînd altă înfăţişare, de faguri.
Cînd seara se lăsă domoală pe culmi, cînd ultima vlagă a soarelui se
oglindi în limpezimile apelor domoale, parcă a rămas bun, cînd dealurile se
lăsară cuminţi către somn, frumoase trăsuri intrară prin porţile larg
deschise ale palatului princiar. Coborau din ele bărbaţi tineri, cu pantaloni
de postav strînşi pe picior, doamne vîrstnice, în mătăsuri de culori închise
şi cu evantaie mari, la adăpostul cărora se puteau spune multe. Femei
vioaie, prinse pe dedesubt în corsete ca fierul, ce aduceau trupului mijloc de
albină, iar bărbatului chior năzăriri mincinoase, femei între două vîrste, cu
vădită aplecare către prima, fardate cu iscusinţa ochiului ager, îmbrăcate,
în rochii lungi cu volane sau cu trenă, cu bijuterii grele, ce scînteiau plăcut.
Dar pentru prima oară în istoria lui, palatul principiar primi şi oaspeţi cu
totul aparte. Erau cei mai dragi invitaţi ai principelui. Fete din Cistei, din
Mihalţ sau Obreja, din Teiuş sau din Galda, cu iile lor mîndre, cusute de
harnice mîini în arnici negru, de sub care pielea trandafirie şi sînii pietroşi
îmbiau privirile, cu poale şi catrinţe strînse pe şolduri puternice, cu
încălţări simple, dar pline de meşteşug. Fete care nu cunoşteau preţul
parfumului scump sau ieftin, însă purtau cu ele mirosna sfîntă de floare de
cîmp ori de salcîm ameţitor în mireasma dulce-amăruie. Tineri cu cioareci
turnaţi pe picior, cu cămăşi scurte, lucrate în arnici la pumnaşi sau la
piept, strînse în frumoase şerpare cu inele, purtînd pe umerii largi, parcă
149
dincolo de voinicie, frumoase sumane de pănură lucrate la piuă. Flăcăi de
prin părţile Gorjului, subţiri la trup, cu feţe oacheşe şi ochi scînteietori,
semeţi în sprinteneala gîndului. Tineri de la apa Buzăului, spătoşi, moi în
mişcări ca vulpea la pîndă. Moldoveni cu feţe rotunde, molcomi la grai, cu
firi mucalite. Oşeni aspri la mers şi la chip, mari în grai şi aprigi la mînie.
Moţi cumpătaţi în mişcări, grei la vorbă şi dîrji, tenaci pînă-n pînzele albe.
Bătrîna contesă de Szatmári, umblată prin lume, spunea despre ei:
„Bretonii, ce sînt fala Franţei în tenacitate şi încăpăţînarea gîndului, abia
dacă le-ar putea fi ucenici moţilor.” Mai erau acolo înalţi prelaţi, sau umili
slujitori ai celor sfinte, conţi şi contese, baroni şi baronese, mari boieri şi
mîndre jupîniţe. Soli de la turci şi de la poloni, de la austrieci şi franţuji.
Veniseră de departe domniţa Florica, Tiţa Caravană, boierul Vintilă
Băicoianu şi nora sa Didina, fostă Tufănel, Irina Zamfirescu şi Dana
Mihalcea.
Împărţiţi parcă de mîini nevăzute, nobilii se adunaseră la un loc,
ascunzîndu-şi dispreţul pentru frumosul strai românesc. Dar tinerele fete şi
voinicii flăcăi opuneau mătăsurilor şi postavurilor, parfumurilor şi
fardurilor trecătoare prospeţimea dulce şi sănătoasă a primăverii.
Căpitanul Soare, priceput în multe lucruri care cereau har înalt, făcu
vremelnic oficiul de prezentare a oaspeţilor. Aşezat nu departe de tronul
princiar, pretindea a i se spune numele şi rangul, după care le anunţa cu
voce puternică. Principele dădu semn că primeşte salutul musafirilor. Era o
ceremonie grea, ce fura o groază de timp, dar Mihai nu putea renunţa la
plictiseala ei, fiindcă dorea să-i vadă pe oaspeţi mai de aproape. Datina se
împămîntenise de veacuri pe la curţile Europei, iar el nu dorea să o strice
aici.
Alături de tron, domniţa Florica, îmbrăcată în straie de la Argeş, primi
încuviinţarea să şadă. Cae Indru stătea în picioare, palid, cu faţa trasă, cu
cearcăne, cu umerii obrajilor subţiaţi. Perechi sau singuratici, în grupuri
mai mari sau mai mici, musafirii treceau prin faţa tronului salutînd adînc.
Dar năstruşnicul Soare nu-i poftea după rang, ci la nimereală, ceea ce
aduse unele încruntări.
—Paşa Khidr şi ceauşul Husein, soli ai Porţii Turceşti! strigă el.
Rotofeiul Khidr, cu sclipiri vesele în ochii inteligenţi, şi bătrînul Husein,
cam vlăguit de ani, veniră în faţa principelui cu plecăciuni frumoase.
—Aduc cu noi pacea marelui sultan şi bucuria de a vă vedea, grăi Khidr.
—La care adăugăm vechea noastră prietenie, zise Mihai.
Apoi gîndi:
„Isteţul Khidr ne va da de furcă la tratative. Cît despre Husein, el e
umbra celui de acum şapte-opt ani”.
Khidr se îndepărtă întrebîndu-se:
„Ce o fi vrut să spună ghiaurul prin vechea prietenie? Fiindcă între
150
valahi şi turci nu ţin minte să fi fost astfel de legături, în ultimii ani.”
—Jupîneasa Tiţa Caravană!
Principele îşi reţinu un zîmbet, amintindu-şi povestea lui Ducu, parcă de
necrezut.
—Contele Teke Francisc!
Acesta salută scurt, cu privirea aspră.
—Eşti supărat, conte?
—Sînt, măria-ta, răspunse el înţepat. Se cuvine oare să fim anunţaţi
după alţii ce nu au rangul nostru?
„Să vă ia naiba, domnilor nobili! gîndi principele. Ăsta-i singurul vostru
ţel.”
Apoi, socotind că mucalitul Soare cam sărise peste cal, răspunse cu
dibăcie:
—Se cuvine, domnule conte. Toţi cei poftiţi aici au azi un singur titlu: cel
de musafir. Iată o seară în care oaspeţii vor fi egali. Vorbesc de cei ce vor să
se prindă în jocul vestitei noastre Periniţe.
—Deci e un joc? se lumină Teke.
—Dar ce-ai crezut? zîmbi principele.
—Contele Albert de Ramonchamp, dimpreună cu domnii Clopin
Trouillefou şi Claude Charmolue, soli ai regelui Henric al Franţei!
Principele îi privi cu plăcere. Erau înalţi şi subţiri, dar nu aplecaţi spre
trupuri uscate, ci spre acele haruri ale făpturilor vînjoase, elastice, lipsite de
osînza nedorită. Se mişcau firesc, degajat, fără fasoane, care scad adesea
virtuţile.
—Plăcere, bucurie şi surpriză, domnilor! grăi Mihai în nemţeşte, aflînd că
tînărul conte cunoaşte acea limbă. Solii Franţei vin pentru prima oară la
noi.
—Dar nu şi pentru ultima, sire, răspunse Ramonchamp cu dibăcie.
—Iată un răspuns pe măsura vestitei voastre curtoazii. Vorbele ne
bucură, domnule conte. S-a ivit însă un mic neajuns. V-aţi adresat nouă
acordîndu-ne titlul de rege. Cred că-i vorba despre o măruntă confuzie.
—Nicidecum, sire. Henric al Franţei ne-a însărcinat a vă numi astfel.
—Rege într-o ţară atît de mică? zîmbi Mihai.
—Mi-aş îngădui, sire, să vă amintesc banalul fapt că Henric al patrulea
era cîndva rege al Navarei, care nu-i nici jumătate din ţara voastră.
—Ştim şi vă mulţumim pentru cinstire, chiar dacă nu ni se potriveşte
azi! Iar vizita voastră de prietenie ne onorează profund.
—Întîi pe noi, sire, zise Ramonchamp. Dar n-am venit numai din adînca
prietenie ce o purtăm poporului valah, neam de sînge cu al nostru. Această
scrisoare a regelui Henric vă va lămuri mai bine decît o pot face eu.
—Îi cunoşti conţinutul?
—Nu, sire.
151
Mihai desfăcu scrisoarea lui Henric şi se arătă dezamăgit.
—E scrisă în limba voastră, pe care din păcate nu o cunosc. Aţi vrea să o
citiţi în nemţeşte, domnule conte?
Ramonchamp îşi reţinu o tresărire. Apoi îşi învălui încurcătura în
cuvinte de mare fineţe, rugîndu-se ca principele să înţeleagă:
—Sire, acolo bănuiesc a fi gîndurile intime ale regelui Franţei către regele
valahilor. Socot că nu avem căderea a le şti.
Din vorbele contelui, principele intui că sînt în scrisoare unele lucruri ce
nu pot fi dezvăluite altora. La început, crezuse că-i vorba doar despre
obişnuita politeţe.
—Vă mulţumim conte, şi vă preţuim delicata reţinere! Cavalerii Cae
Indru, Chirilă Zece Cuţite şi părintele Grasa cunosc graiul vostru. Deci,
unul dintre ei ne va tălmăci scrisoarea, dar nu acum. Ar însemna să luăm
prea mult din timpul oaspeţilor noştri. Azi ne vom mulţumi cu cît ne veţi
spune voi.
Ramonchamp respiră uşurat şi fericit de inteligenţa principelui, apoi
vorbi şăgalnic:
—Sire, anul trecut la Praga, domnii Cae Indru, Ducu cel Iute şi
marchizul d`Artois ne-au învins cei mai buni spadasini ai Franţei. Vreau să
zic: cei mai buni spadasini de anul trecut, fiindcă anul acesta avem alţii,
mult mai buni. Tinerii Clopin şi Claude sînt mîndria noastră.
—Marchizul d’Artois? îl întrerupse principele, mirat. Nu avem printre
români un astfel de titlu şi nume.
—Ah, e vorba de părintele Grasa! zîmbi contele. Frumoasa lui casă din
valea Loirei a căzut în paragină. Sînt zece ani de cînd ne lipseşte. Regele
Franţei se interesează de soarta lui, fiindcă poate uita orice, dar nu numele
unui mare spadasin. Deci, cum vă spuneam, Henric a fost încîntat de
frumoasa voastră victorie. Atît de încîntat, încît vreo cîteva săptămîni abia
ne răspundea la salut. Căci Henric al Franţei poate scuza pierderea unui
război, dar nu o întrecere de iscusinţă a mînuirii armelor pierdută de noi.
Adresîndu-vă întregul său respect şi multă admiraţie pentru şcoala valahă
de scrimă, regele vă roagă să ne acordaţi o revanşă.
—La naiba! sări entuziasmat principele. Începem să-l îndrăgim din toată
inima pe regele Henric. Puţini s-ar fi gîndit la un astfel de lucru. Îmi place
mîndria lui, fiindcă sub ea se ascunde o mare dragoste de neam. Cu
învoirea cavalerilor noştri, vă stăm la dispoziţie cînd socotiţi de cuviinţă.
—Sire, v-am ruga în seara aceasta, rosti Ramonchamp. Aici sînt mulţi
martori, care vor atesta victoria voastră sau a noastră.
—Vă dezavantajează oboseala drumului lung.
—Nu. Ne-am odihnit cinci zile la Sibiu.
—Ce zici, nepoate? se întoarse principele spre Cae Indru.
—Măria-ta, zîmbi el, propunerea domnului conte Ramonchamp ne aduce
152
multă cinstire. Anul trecut am avut plăcerea să fac o partidă de scrimă cu
Pierre Jorat. Marele meu adversar mînuia sabia cu eleganţă mai bună decît
a mea. Dacă am cîştigat, socot că nu-i meritul meu, ci al şansei. Am avut o
şansă ce i-a lipsit domnului Jorat în seara aceea.
Ramonchamp îl privi uimit, iar în căldura ochilor săi, Cae ghici că şi-a
cîştigat un prieten.
—Sire, grăi contele, recunosc marea modestie a domnului Cae Indru şi
bunăvoinţa cu care apără virtuţile unui vechi adversar, însă îmi îngădui a-l
contrazice cu gînd prietenesc. Am stat de vorbă cu domnul Jorat. Mai mult:
eram acolo cînd îi răspundea regelui nostru. Ei bine, cu loaialitatea ce i-o
cunoaştem, Jorat afirma că de la primele schimburi de lovituri a înţeles că
va pierde. Dar, spre deplina satisfacţie a domnului Indru, îl încredinţez că
tînărul Clopin, ce i-a fost ales ca adversar, depăşeşte cu mult arta lui Jorat.
La noi se ridică în fiecare an mulţi spadasini de seamă. Sper că şi aici.
Ultimele cuvinte le spuse cu multă mîndrie, iar aluzia la faptul că
franţujii vor întîmpina aceiaşi adversari era vizibilă, chiar dacă îi păru rău
că o făcuse. Înfrîngerea de anul trecut nu-l afectase mai puţin decît pe
Henric. Acesta era motivul ce-l îndemnase a împunge cu fineţe.
Chirilă Zece Cuţite, căruia îi sărea ţandăra uşor în astfel de ocazii, făcu
un pas către tron şi vorbi cu asprime în glas, aşa cum îi era felul:
—Măria-ta, domnul de Ramonchamp ne-a dat frumoase veşti despre
anuala primenire a spadasinilor Franţei, fapt ce ne bucură ca prieteni.
Sigur că noi nu ne putem compara cu marele lor regat, chiar dacă am
plăcerea a-l anunţa că şi la noi s-au ridicat ceva spadasini în ultimul an.
Cum la curtea Franţei, Cae Indru a fost preferat în compania domnului
Clopin, aş propune ca mîndrul cavaler Claude Carmolue să-şi aleagă
adversar între mine şi tînărul oştean Tufănel. Asta numai în cazul că nu se
va opune prietenul Ducu.
„O merit, gîndi Ramonchamp. Mi-a răspuns usturător, dar îmi place
cavalerul acesta. Ba cred chiar că ne asemănăm. Şi mie, şi lui ne sare
ţandăra iute.”
—Tufănel? se miră principele. Îl ştiam în garda palatului nostru din
Bucureşti.
Îşi reţinu un oftat de dezamăgire. El nu aflase că Tufănel deprinsese
meşteşug mare după lecţiile luate cu părintele Grasa, uimindu-l adesea pe
marele spadasin prin îndemînarea şi agerimea sa. Dar Tufănel nu cîştigase
numai în arta scrimei, ci căpătase de la Grasa deprinderea de a vorbi şi a se
purta ca un cavaler dintre cei mai nobili. Acel Tufănel, care cu ani în urmă
şterpelea în piaţa bucureşteană Zece Mese, devenise un tînăr cu frumoase
însuşiri.
—Era în gardă, măria-ta, răspunse Chirilă. Azi însă, el se află aici cu
unele treburi.
153
Chirilă se feri a-i spune de faţă cu atîta lume că-i chemase pe Tufănel,
Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi pentru a întregi vechea gardă de război a
principelui. Intrarea în Moldova bătea la uşă.
—Ne îngăduim să vă alegem pe voi, domnule Chirilă, grăi Ramonchamp.
Aceasta, fiindcă vă preţuim.
—Staţi lîngă noi, domnule conte! îl pofti Mihai.
—Dar eticheta?
—Eticheta o facem noi, şi nu invers.
Înţelegînd că discuţia se încheiase, căpitanul Soare strigă:
—Contesa Stela şi contele Hans Beckembauer!
„Frumoasă ca un răsărit de soare”, gîndi Ramonchamp, cîntărind-o pe
Stela din priviri.
Tînăra se apropie sfioasă, dar sprintenă în mişcări, şi se aplecă plină de
graţie, în vreme ce fratele său, înalt ca şi Cae, însă cu faţa simpatică lungă
de un cot, aşteptă să-i vină rîndul.
„Logodnica domnului Indru e mai frumoasă decît mi-am închipuit, socoti
domniţa Florica. Iar vărul nostru Cae, pe care îl văd pentru prima oară,
parcă-i întruchiparea vestiţilor şi falnicilor noştri cavaleri din trecutul
cuprins în legende şi cîntece.”
—Contele Teleki!
Înalt şi suplu, cu faţa dulce şi aspră în acelaşi timp, cu două cute în
colţurile gurii, ce nu-i scădeau din farmec, îmbrăcat în veşminte vişinii de
neîntrecută eleganţă, Teleki avea acel zîmbet plăcut şi adînca simplitate a
gesturilor, ce-l făcea a-şi cîştiga pe loc bunăvoinţa privitorului străin. Iar
bogăţia lui stîrnise adesea frumoase copile de pe la curţile Europei.
Slujitorii aduseră tăvi grele cu vinuri de soi în pahare strălucitoare. Cu
îngăduinţa căpitanului Soare, ce conducea petrecerea acelei seri, tinerii şi
tinerele din Cistei, Mihalţ şi Obreja porniră să cînte un cîntec de slavă al
pămînturilor de pe Tîrnave. Se pomenea în el despre hărnicia oamenilor şi
bogatul rod al vestitelor locuri. Despre măreţia şi belşugul viilor, sau despre
dulceaţa apelor domoale şi cumpătate în drumul lor. Sprinteneala cîntului
simplu, fără artificii, stîrni admiraţia tuturor. Principele se aplecă spre
Ramonchamp şi zise gînditor:
—Cînd cîntă, oamenii sînt chiar mai frumoşi decît atunci cînd rîd.
—Sire, răspunse Ramonchamp, credeam că rîsul înfrumuseţează chipul
omului.
—Şi el, zîmbi Mihai. Dar gîndeşte-te, domnule conte, că rîsul are aproape
totdeauna o cauză exterioară. Pe cînd cîntecul vine din inima omului.
—Pe Sfînta Barbara! strigă contele, sincer entuziasmat. Frumoasă
cugetare! Cu voia voastră, sire, o voi nota pentru a i-o spune regelui nostru.
Iar gînditorii noştri vor fi obligaţi să treacă rîsul pe planul al doilea. Cel
puţin, eu nu vă pot contrazice.
154
—O! zîmbi Mihai, să nu o luăm chiar aşa. S-ar putea să nu am dreptate.
Apoi, nu ne-am gîndit să faceţi atîta caz pentru un lucru aşa de mărunt.
—N-aş fi făcut dacă n-aş fi şi eu un gînditor. Poate unul mai mărunt, dar
asta nu are importanţă. Cugetarea voastră va face vîlvă la curtea Franţei,
unde ne îngrijim adesea de ascuţimea spiritului.
—Noi nu prea avem prilej de astfel de lucruri, murmură principele. Era
să uit: v-ar conveni să facem întrecerea de scrimă la miezul nopţii?
—Da.
Mihai deschise balul alături de frumoasa doamnă Velica, soţia italianului
Genga. Tinere fete sau vîrstnice, doamne porniră alături de parteneri mai
înceţi după vîrstă, ori plini de sprinteneala tinereţii. Domniţa Florica dansa
cu Ducu. Dana Mihalcea, cu aerul ei de băieţaş ghiduş, pornise alături de
Teleki. Tiţa Caravană —cu soţul ei. În lipsa lui Ieremia Băicoianu, bătrînul
Vintilă îşi pofti nora. Doar frumoasa castelană din Obreja fu nevoită să se
prindă cu fratele ei. Cae Indru dispăruse brusc din marea sală a balului.
Dar nu plecase din palat. Ieşise pe una din minunatele terase şi respira cu
nesaţ aerul înţepător şi iute al nopţii de aprilie. Alături de el, Chirilă îşi
rezemase umărul de zid, încurcat în gîndurile sale. Alberta Teke lipsea de la
balul principelui. Trecuseră trei luni de la plecarea ei din ţară. Tînărul
auzise întîmplător că s-ar afla undeva în Bavaria, în vizită la sora ei, Marta.
Logodna dintre ei fusese ca şi ruptă. Contele Teke îl ocolea vizibil, iar el era
prea mîndru pentru a-i face cuvenita întrebare.
—Ce zici de solul Poloniei? îl întrebă Cae.
—Vulpoiul Taranowski? Prea strigă în gura mare că a venit ca prieten.
Habar nu are despre vizita noastră la tătari. Vom vedea la tratative care sînt
noile sale gînduri. El încă mai speră că la acest sfîrşit de lună, hanul va
cotropi cu hoarda sa Ţara Românească. Dacă ar şti ce i-am pregătit!
—Aşa e! Totuşi, venirea lui aici într-un moment cînd crede că ne va lua
piuitul dintr-o lovitură mă pune pe gînduri. Aş crede că are un scop,
dincolo de obişnuitele tratative.
—Şi eu gîndesc la fel. Poate că vrea să ne afle puterile oştilor.
—Numai atît?
—Ştiu eu? Poate şi gîndurile.
—Ei, asta-i, dragul meu! De asta mă tem. Dar mă bucur că gîndim la fel.
Asta îmi întăreşte bănuiala. Apoi, prea se arată prietenos cu oamenii noştri.
Dar nu cu oricine. El ştie că planurile adînci le discutăm la sfat de taină
restrîns. Şi mă bate gîndul că aici îşi încearcă puterile. Iată că e de şapte
zile oaspetele nostru. În aceste zile a stat de vorbă cu mulţi, însă cu
Zamfirescu şi aga Leca de cîteva ori.
—Te îndoieşti de ei? întrebă Chirilă surprins.
—Nu, dar în preajma războiului totdeauna deschid ochii împrejur.
—Crezi că-i cazul să-i iscodim pe cei doi?
155
—Nu pe ei, ci numai pe Taranowski. Locuinţa ce i-am pus-o la dispoziţie
va trebui supravegheată zi şi noapte. De cum l-am văzut sosind aici, nu mai
am linişte. Am încercat să cred că zvonurile despre o intrare a noastră în
Moldova i-a silit pe poloni să-l trimită la noi cu unele ameninţări.
—Hm! Ce folos au polonii a ne trimite soli, cînd ei ştiu că în cel mult
două săptămîni tătarii vor fi în Ţara Românească, doborîndu-ne puterile de
acolo şi înjumătăţindu-le pe cele de aici?
—Aşa este! Înţeleaptă judecată!
—Apoi, ce s-ar întîmpla dacă Ieremia Movilă, Sigismund Bathory şi
polonii ar afla renghiul pregătit de noi?
—Un dezastru, conchise Cae. Dar nu te îngrijora de asta. Eu voi lua
măsuri în privinţa lui Taranowski. Pe tine te-aş ruga să te ocupi de solii
turcilor. Paşa Khidr ne-a încîntat adesea cu viclenia lui. Acum, n-ar mai fi o
încîntare dacă ne-ar afla planurile.
—Ce zici, îi batem pe franţuji în seara asta? întrebă Chirilă zîmbind,
lucru foarte rar la el.
—Greu, murmură Cae. Mi-e teamă că s-au pregătit îndelung pentru
revanşă.
—Altfel nu ar fi făcut atîta drum.
—Ah, Chirilă! rîse tînărul. Mi-ai luat vorba din gură. Totuşi, socotind
bine, ce importanţă are cine va cîştiga? De vor birui ei, fala lor nu va fi prea
mare, fiind ştiută şi preţuită faima scrimei din Franţa.
—Să nu vorbeşti astfel! se mînie Chirilă. Pentru faima neamului nostru,
trebuie să cîştigăm.
—Şi eu doresc, numai de ne vor lăsa domnii Clopin şi Claude, rîse Cae
din nou, şi se bucură în ascuns de dîrzenia prietenului său; dar prin simplă
impresie, socoti că în locul lui Chirilă ar fi trebuit să lupte Ducu.
După acele vorbe, Indru părăsi terasa. Cîteva minute mai tîrziu, pe unul
din coridoarele palatului princiar şedea de taină cu Sile Adormitu. Iar la
puţină vreme coborîră pe scări, ieşiră prin poarta cea mare şi se pierdură pe
străzile oraşului. Cae reveni singur, destul de tîrziu, aproape de miezul
nopţii. Cînd intră în sala balului, observă că era aşteptat.
—Sire, grăi Ramonchamp, regele nostru v-a trimis în dar zece săbii de
Toledo. Din dorinţa lui Henric al Franţei, două vor reveni adversarilor
valahi. Celelalte opt, v-am ruga să le dăruiţi celor mai buni luptători ai
voştri. Am mai adus cu noi două mii de monezi de aur. Ele vor fi oferite
cîştigătorilor din seara aceasta. Aş propune ca primii să intre în întrecere
domnii Chirilă şi Claude. Sper să cîştigaţi, încheie galant, dar faţa lui
contrazicea vorbele.
Cei doi ieşiră în cercul mare făcut de trupurile privitorilor. Mulţi se
urcară pe mese ori pe scaune, dornici să nu le scape nimic. Ramonchamp
alese două dintre frumoasele săbii de Toledo, renumite în întreaga Europă
156
pentru calitatea metalului.
—O clipă, domnule conte! îl opri principele. Văd că săbiile nu au vîrfuri
boante. Vom aduce altele din sala noastră de arme. Noi nu am înţeles o
luptă pe viaţă şi pe moarte, ci o întrecere cavalerească.
—Adevărat, sire! răspunse Ramonchamp. Dar o întrecere cu săbii lipsite
de ameninţare arată a joacă. Dorinţa regelui nostru se îndreaptă către o
luptă decisivă. Ştiu că sînt cîţiva ani de cînd la curţile din Europa nu se mai
folosesc săbii fără apărători. D-aia vă cerem îngăduinţă. Numai aşa îi vom
şti pe cei mai buni. Iar frumoasele dispute dintre cavaleri, totdeauna au
avut partea lor de risc.
„Drace! gîndi principele. Înseamnă că Henric e pornit rău. Că înfrîngerea
de anul trecut l-a afectat peste măsură.”
—Asta nu mai hotărăsc eu, ci adversarii voştri, răspunse Mihai, văzîndu-
se încolţit.
A respinge propunerea franţujilor ar fi fost semn de slăbiciune.
—Primim, răspunse Chirilă aspru.
—Dacă asta-i voia regelui Henric, îi vom face pe plac, zîmbi Cae.
Prin sală parcă trecu un fior. Luptele pe viaţă şi pe moarte deveniseră cu
timpul din ce în ce mai rare.
Claude Carmolue prinse mînerul săbiei cu vădită plăcere şi încercă
elasticitatea lamei şuierînd-o prin aer ca pe-o biciuşcă. Îşi lepădară amîndoi
hainele şi rămaseră în cămăşi. Erau la fel de înalţi şi de sprinteni.
—Domnule, zise Claude cu politeţe, am aflat adineauri că virtuţile
voastre în aruncarea cuţitelor v-au adus multă faimă. E drept că nu am
auzit nimic despre arta pe care o aveţi în scrimă, dar nu mă îndoiesc o clipă
că ea e mare. De voi fi învins, de voi rămîne viu şi rănit în această întrecere,
dezamăgirea mea va fi cumplită, însă mult mai mică în comparaţie cu
admiraţia pentru voi.
—Domnule, răspunse Chirilă în franceza lui destul de îndoielnică, la
întrecerea aceasta mă atrage nu faima personală, ci a ţării. Vă întorc
admiraţia datorată curajului vostru şi sper să nu vă dezamăgesc prea mult.
„Adversarul meu vorbeşte puţin, gîndi inteligentul gascon Claude. Asta
înseamnă că gîndeşte mult. Deci, nu va fi năvalnic, ci chibzuit.”
Se salutară şi porniră lupta. Chiar de la primele schimburi, Claude se
arătă focos în mişcări, dar cu eleganţă neîntrecută. Chirilă îi opuse o artă
lucidă, sobră şi rece. Privitorii înţeleseră că şedeau faţă-n faţă două firi cu
totul diferite.
Spre deosebire de lupta cu săbii boante, aici asalturile erau mai rare,
însă cu multă siguranţă în finalitate. Cei doi se studiau îndelung înaintea
fiecărui asalt. După cîteva schimburi aspre, în care făcură săbiile să şuiere
ca vipera, gasconul înţelese că valahul preferă loviturile din faţă, astfel că
porni o serie de laterale sprintene şi mlădioase. De două ori sabia lui se
157
dezlipi de cea a lui Chirilă, îndreptîndu-se către piept. De două ori se auziră
exclamaţii în sală, dar valahul pară calm, în ultima fracţiune de secundă.
„E mai tare decît mi-am închipuit, socoti gasconul. Deci, vom schimba
tactica. Vom folosi roata spaniolă, care sper că nu-i cunoscută pe aici.”
Lucră din nou mult în faţă. Lamele se împleteau adesea. Apoi, Claude
făcu parcă morişcă din sabia sa, iar o clipă mai tîrziu, dintre coastele lui
Chirilă apăru pe cămaşa albă o pată roşie, ce înflorea cu repeziciune.
—Destul, domnilor! strigă Ramonchamp. E limpede că victoria e a
noastră.
—Nici vorbă! răspunse cu asprime Chirilă.
—Doriţi să continuaţi? întrebă contele uimit.
—Pînă-n pînzele albe.
—Atunci, fie voia voastră! Regula îmi cere să nu mă opun dorinţei
voastre. Din păcate, nu avem dreptul a vă da îngrijiri pe timpul întrecerii.
—Nici nu le cer.
„Straşnic bărbat! gîndi Ramonchamp. Henric al Franţei va fi încîntat cînd
îi vom povesti despre dîrzenia lui. Cine ar fi continuat lupta cu asemenea
rană?”
Începură din nou, iar Claude, sigur de slăbiciunea valahului, deveni
mult mai insistent.
„Va trebui să mor aici dacă nu-l înving, socoti Chirilă. Însă va muri odată
cu mine, astfel că lupta se va termina egală. De nu voi reuşi lovitura
preferată a lui Ducu, mă voi arunca peste el, chiar de mă va ucide, însă nu
înainte de a-l păli straşnic.”
„O nouă roată îl va doborî”, socoti Claude.
Dar Chirilă nu o primi. Dădea îndărăt pas cu pas şi îl atrăgea spre
laterale înşelătoare. Gasconul renunţă la roată, observînd că nu i se mai
acordă prilejul. Totuşi, nu cu părere de rău, convins că puterile
adversarului se macină odată cu trecerea timpului. Pata mare de pe cămaşa
tînărului valah şi paloarea ce-l cuprindea tot mai mult erau dovezi
grăitoare.
Ducu privea liniştit, calm. El înţelese că prietenul său pregătea cu
răbdare acea lovitură, ce o încercaseră adesea amîndoi.
Apoi se petrecu un miracol. Sabia lui Chirilă veni brusc în faţă, o fandare
lungă, iar Claude, printr-o aplecare fulgerătoare spre dreapta, scăpă la timp
de o împunsătură mortală la gît, dar nu o putu evita pe cea de la umăr. Atît
de adîncă, încît gasconul scăpă sabia şi se prăbuşi dimpreună cu valahul,
care se albise la faţă cu totul.
—Luptă nedecisă! hotărî Ramonchamp, chiar mai alb decît Chirilă;
dezamăgirea lui era evidentă.
Felcerul Zimmermann se aplecă deasupra celor doi şi-i cercetă cu
atenţie.
158
—Rău? întrebă principele.
—Nu. În trei-patru săptămîni îi pun pe picioare, răspunse Zimmermann
în nemţeşte, pentru a înţelege şi contele.
Cei doi răniţi fură scoşi grabnic din sala balului. Felcerul călca gînditor
în urma lor.
Sala, ce fusese mai devreme un adevărat viespar, fu cuprinsă de linişte
adîncă.
Ramonchamp zise la fel de gînditor ca şi Zimmermann:
—Cu voia voastră, sire, urmează domnii Indru şi Clopin.
Principele făcu semn de aprobare, dar Cae nu ieşi în cerc. Îl chemă din
ochi pe Ducu şi înainte de a părăsi sala vorbi într-o franţuzească aleasă,
cum nu se putea auzi decît la Paris. Fiul lui Petre Cercel, fostul domn al
Ţării Româneşti, şezuse mulţi ani cu tatăl său în capitala Franţei.
—Domnule Ramonchamp, cum lupta viitoare se anunţă pe viaţă şi pe
moarte, fapt despre care nu am avut cunoştinţă pînă adineauri, vă cer
îngăduinţa de a lipsi un sfert de ceas. Orice om chibzuit îşi pune în regulă
rosturile sale dinaintea unei ameninţări.
—Vă înţelegem şi vă aşteptăm, se înclină solul Franţei.
O clipă mai tîrziu, Cae părăsi încăperea alături de Ducu. Dar nu fură
singurii. Spre consternarea multora din sală, frumoasa castelană din
Obreja se desprinse de lîngă fratele ei şi ieşi pe urmele celor doi.
În puţine cuvinte, Cae îl puse la curent pe prietenul său cu bănuielile
asupra lui Taranowski şi Khidr.
—Iată că fratele Chirilă nu va fi teafăr multă vreme, continuă el. Iar cu
nebunii ăştia de franţuji, nu se poate şti ce va hotărî viitorul în privinţa
mea. Caută-l pe Costache şi ocupaţi-vă de asta!
Stela îi descoperi în ungherul tainic al coridorului. Departe de a fi slab la
minte, Ducu se mistui grabnic pe scările laterale. Cae şi Stela erau la cîţiva
paşi unul de altul. Lumina nu prea bună le ascundea o parte din gesturi.
Ea veni nespus de încet. Apoi, braţele îi zburară spre umerii tînărului.
Rămaseră îmbrăţişaţi multă vreme. Cînd reuşi să vorbească, nu-l îndemnă
să nu se bată, ci spuse cu voce tremurătoare, însă dîrză:
—Să nu uiţi, Cae, că de se va întîmpla ceva cu tine, voi muri şi eu!
O simţi lîngă pieptul său încordată şi vitează, chiar dacă lacrimile ei
cădeau pe faţa lui ca bătăile inimii.
—Veţi merge în Moldova? întrebă ea şoptit.
—Da.
—Cînd te întorci de acolo, să mă iei de nevastă, fiindcă nu am putere să
mai aştept!
—Nici eu, răspunse Cae strîngînd-o la piept mai tare decît se cuvenea.
Înţelesese bine ultimele ei cuvinte, spuse atît de încet, ca o părere.
Credea în victoria lui.
159
Intrară amîndoi în sală. Cae zîmbea, cu ochii subţiaţi, ca în faţa soarelui
mult. Ştiindu-se privită de multe femei şi bărbaţi, cu ochi aspri în faţa unei
asemenea necuviinţe, Stela păşi palidă, dar plină de mîndrie.
Cei doi cavaleri se întîlniră în cerc. Tînărul Clopin îşi lepădase haina şi
arăta strălucitor în cămaşa albă, cu frumoase volane la pumnaşi. Zîmbea ca
şi adversarul său, iar privirile sale îndrăzneţe, sigure cîştigară în sală o
mulţime de simpatii.
—Sînteţi gascon? se interesă Cae.
—Ah, nu! rîse Clopin. Breton, domnule. Gasconii sînt spadasini mari,
dar le lipseşte încăpăţînarea noastră. E drept că inteligenţa scînteietoare
face casă bună cu ei, însă e tot atît de drept că nici nouă nu ne lipseşte
chiar cu totul. Mai au gasconii sprinteneală în mişcări şi dîrzenie, dar greu
pot egala încăpăţînarea noastră. Cînd se întîlnesc în încăierare un gascon şi
un breton, mai mare jalea, domnule, continuă el şăgalnic. Dacă nu se
găseşte cineva să-i despartă, rămîn încăieraţi pînă la adînci bătrîneţe. E
cunoscut cazul unui gascon şi al unui breton care acum cîţiva ani, la trei
luni după isprăvirea războiului, mai şedeau încă încleştaţi unul de altul.
Trecea lume miloasă şi le punea în gură bucate, dar să-i despartă nu era
chip. E drept că pînă la urmă, s-a găsit un dulgher isteţ, care s-a oprit lîngă
ei, a făcut unele măsurători, apoi s-a apucat de treabă, folosind un baros şi
ceva pene de lemn. Astfel că după o muncă de o jumătate de zi, i-a despărţit
bucată cu bucată. Isteţimea şi prevederea lui s-au dovedit frumoase, fiindcă
fiecare mădular desprins îl lega de un ţăruş, în aşa fel încît cei doi să nu se
poată încăiera din nou. Cel puţin, cînd am plecat noi încoace n-am auzit să
fi scăpat din legăturile tîmplarului. Văzîndu-l pe domnul Chirilă, v-am
asemuit cu gasconii.
—Sînteţi un tînăr încîntător! slobozi Cae un hohot mare de rîs. Şi sper să
ne despartă cineva din încăierare, mai ales că la Alba-Iulia avem o groază
de dulgheri. Totuşi, în cazul cînd ei nu vor reuşi în încercările lor, ar fi bine
să vă gîndiţi la faptul că Henric al Franţei vă aşteaptă, iar dacă ajungeţi
acolo pe vremea urmaşului său, el se va stinge neconsolat.
—Vai, domnule! rîse Clopin. Sînteţi chiar mai fermecător decît îmi
spunea Pierre Jorat.
—Ce zic, ce zic? se interesă principele, văzîndu-i cum se amuză.
Ramonchamp îi traduse în nemţeşte, iar mulţi din sală izbucniră în
hohote. Lupta dintre cei doi se anunţa mult mai veselă decît prima. Dar
cine va învinge şi cum se va termina ea oare?
Se salutară adînc şi încrucişară săbiile cu gesturi moi, parcă a joacă. Dar
curînd, lamele şuierară mai aspru, amintindu-le spectatorilor ocazionali că
ele pot aduce moartea. După cîteva schimburi de lovituri, date cu multă
asprime, Clopin gîndi încîntat:
„De voi cîştiga, faima noastră va fi înzecită, fiindcă mă aflu în faţa unui
160
mare spadasin. E drept că pare cam adormit cu ochii lui subţiaţi de gene şi
e tot atît de drept că mi se pare cam domol în mişcări, dar Pierre Jorat îmi
spunea că încetineala acestui domn seamănă cu a unei pisici înainte de a
se arunca peste pradă. Zău că încă nu ştiu ce să încerc în faţa lui! Morişca
a văzut-o şi se va feri de ea. Poate creasta de cocoş. Pe asta, puţini o
cunosc. Oricum, va trebui să cîştig, altfel primirea ce ne-o va face Henric al
Franţei se va transforma într-un sloi.”
—Aveţi o cămaşă frumoasă, domnule! zise Cae parînd calm o straşnică
împungere dată la nivelul pieptului.
—Iar voi, ochii ageri, zîmbi Clopin. Cît despre cămaşă, aş îndrăzni să mă
mîndresc cu ea. Nu sînt mulţi la noi şi aiurea cei ce ştiu a croi o cămaşă
după forma bustului. Din cauza asta mă costă scump şi sper să nu mi-o
găuriţi. Cel puţin nu la piept, unde un petic se vede uşor. Însă abia acum
observ că nici pantalonii voştri nu sînt cu nimic mai prejos în eleganţă.
Trebuie că aveţi pe aici un croitor destoinic. Frumoşi pantaloni!
Ah, rîse Cae, cred că nu veţi coborî atît de jos. Ar fi un mic dezastru.
Închipuiţi-vă un cavaler cu pantalonii găuriţi.
Ramonchamp nu prididea să traducă. Uitase o clipă importanţa
întrecerii şi, ca om de mare fineţe a spiritului, se amuza straşnic. Apoi îşi
aminti. Cătă spre cei doi îngîndurat, minunîndu-se de încetineala lui Cae.
Sabia sa, parcă aplecată spre lenevie, pica totuşi cu regularitate în contră
peste cea a franţuzului.
—Nu aţi atacat măcar o dată, spuse Clopin mirat.
—Nu mi-aţi dat timp să o fac.
—Vai, domnule, după frumoasele voastre răspunsuri, aş regreta mult să
pierdeţi!
—Daţi-mi prilejul să nu regretaţi, zîmbi Cae.
—Cum?
—Aruncînd sabia.
Clopin rîse din toată inima. Adversarul îi plăcea din ce în ce mai mult.
Apoi, faţa lui, încă zîmbitoare, căpătă o mică asprime. Ochiul parcă moleşit
de somn al lui Cae simţi mica schimbare, iar vestita creastă de cocoş, ce
apărea din cîteva lovituri slabe şi joase în una înaltă şi tare, ca de satîr,
rămase doar o simplă intenţie.
„Avea dreptate Jorat, gîndi Clopin. Omul acesta parează uşor tot ce-i
trimit, dar marea lui artă stă în faptul că prevede lovitura următoare. Va fi
greu pentru mine.”
Dori apoi să spună o glumă, însă chiar în clipa aceea Cae făcu primul
asalt. Sprinten ca o nevăstuică, bretonul sări ca dintr-un arc. Totuşi,
mişcarea adversarului spre stînga îl înşelă, fiindcă în aceeaşi clipă simţi o
arsură la mîna dreaptă, puţin mai sus de cot.
—Sînt nemîngîiat, rosti Cae fără să zîmbească. Iată că frumoasa voastră
161
cămaşă are nevoie de un petic.
—Adevărat, domnule! răspunse bretonul calm. Mă bucur totuşi că pielea
e abia zgîriată şi nu are nevoie de un petic pe care l-aş fi găsit foarte greu.
Aţi parat adineauri vestita noastră creastă de cocoş. Cînd lovitura îşi atinge
ţinta, uneori despică umărul pînă la jumătatea osului.
—A fost o intenţie lăudabilă, chiar dacă nu s-ar fi bucurat din partea
noastră de prea multă preţuire, zîmbi Cae din nou.
Zicînd aceste vorbe, repetă mişcarea înşelătoare a corpului, iar spada sa
se înfipse de data aceasta aproape în acelaşi loc.
—A fost o clipă de neatenţie a marelui meu adversar, grăi cumpătat.
—Da, domnule, răspunse bretonul. Nu mă aşteptam să folosiţi aceeaşi
mişcare de două ori la rînd.
—Oprim? întrebă Indru.
—Ah, ah! zîmbi Clopin. Aţi uitat oare povestea cu gasconul şi bretonul?
Dreapta nu mă mai ajută cum trebuie, însă voi folosi stînga.
Cae îşi trecu şi el sabia în mîna stîngă.
—Ce faceţi, domnule? se supără Clopin. Nu îngădui a fi cineva
mărinimos cu mine.
—Nici nu sînt, răspunse Indru. Lucrez la fel de bine ca şi cu dreapta şi
nu voi sînteţi acela care să-mi porunciţi cu ce mînă să lucrez.
Bretonul îi fu recunoscător. Înţelese curînd că valahul minte de îngheaţă
apele. Cu stînga nu lucra atît de frumos. Totuşi, după asemenea cuvinte,
nimeni nu l-ar fi putut învinui că acceptase un favor. Porni asalturi
îndrăcite în jurul adversarului, însă nu lipsite de precauţie.
—Drace! murmură Cae. Parcă abia acum s-a dezlănţuit împeliţatul ăsta.
Scimbară lovituri fulgerătoare. Săbiile lucrau cînd lateral, în ameninţare
dintr-o parte, cînd jos, pentru a se ridica apoi la înălţimea pieptului
şuierînd aspru. O clipă mai tîrziu, stînga lui Cae sîngera vizibil.
—Cu îngăduinţa voastră, voi trece sabia din nou în dreapta, grăi el. Cred
că stînga nu mă mai ajută.
—Ah, domnule, strigă Clopin înviorat de reuşită, cred că vom avea nevoie
de un dulgher! Numai el va putea să ne despartă, fiindcă se cuvine să
rămînem şi noi în legendă.
Fandă brusc şi uimitor de lung, reuşind să atingă pieptul lui Cae, însă
nu suficient pentru o rană. Privitorii se înfiorară. Era evident că tînărul
Clopin ataca mai dezlănţuit şi mai sigur pe el.
Cu toate că zîmbeau adesea, frunţile lor îmbrobonate arătau semne de
oboseală. Cătînd spre ei cu ochi de bun cunoscător, Ramonchamp gîndi:
„Va cîştiga cel mai rezistent dintre ei. Iar acesta mi se pare Clopin. L-am
pregătit mult pentru această revanşă.”
Nu-şi isprăvi gîndurile, fiindcă Indru, cu o paradă-ripostă uluitoare,
nimeri umărul stîng al bretonului. Sabia din mîna lui Clopin căzu pe dalele
162
de marmură cu zgomot aspru, ce trecu prin odaie şi prin coridoarele
palatului ca un fior.
Ramonchamp tresări. Cae ar fi putut pune piciorul pe ea, încheind lupta,
dar nu o făcu. Era limpede că nu voia să-şi umilească adversarul. Bretonul
se clătina vizibil, palid şi parcă lipsit de vlagă. Făcu totuşi un efort, îşi
adună puterile, şi spuse, încercînd să zîmbească:
—Domnule, mîndria mă opreşte să ridic sabia, fiindcă nu sînt obişnuit
să mă aplec după ea. Pînă azi, nimeni nu mi-a smuls-o din mînă. Dar
încăpăţînarea mea de breton acordă azi puţin credit mîndriei.
Zicînd acestea, vru să se aplece. Cae, mai sprinten, i-o oferi. Mulţumind
frumos, acesta o prinse cu mîna dreaptă, care chiar dacă sîngera puternic
era acum mai bună decît stînga. Indru înţelese că bretonul ar muri mai
degrabă decît să cedeze. Aşteptă calm asalturile năprasnice ale lui Clopin,
mirat de mînia ce se citea în ochii lui.
„Atacă disperat, gîndi Cae. Acum riscă mult. Cred că totul. Îi este
indiferent dacă moare, însă nu înainte de a mă păli cu orice preţ. Ce inimă
de viteaz!”
Evită la timp o împungere lungă, din faţă, care înlemni sala, iar sabia lui
se desprinse brusc şi intră adînc în umărul drept al bretonului. Sabia căzu
în acelaşi timp cu Clopin.
„Dezastru! murmură Ramonchamp. Mă voi întoarce la Paris pe drumul
cel mai lung, fiindcă nu mai am curajul să-l înfrunt pe Henric al Franţei.”
Apoi se întoarse către principe şi spuse loial:
—Sire, a învins cel mai bun. Clopin e găurit ca o sită, însă nu-mi fac
griji. Bretonii totdeauna au fost mai tari decît fierul. Supărarea mea e
năprasnică, dar cinstea mă obligă a recunoaşte meritele domului Cae Indru.
Am adus cu noi două mii de monezi de aur. O mie, socot că poate fi
împărţită frăţeşte între domnii Chirilă şi Claude. Cealaltă i se cuvine
cavalerului Cae Indru.
—Pe care sînt convins că o va împărţi cu viteazul Clopin, grăi principele
respirînd uşurat.
—Chiar la asta mă gîndeam, zîmbi Cae.
Cercetîndu-i rănile, Zimmermann respiră uşurat în faţa bretonului. Erau
destul de sus pentru a nu-i face griji prea mari. Cît despre Indru,
împunsătura din braţul stîng, chiar dacă avea adîncime, putea fi socotită o
mică zgaibă. Ajutat de tînărul valah, bretonul îşi reveni şi porniră cu
vestitul felcer spre odaia unde Chirilă dimpreună cu Claude primiseră între
timp unele frumoase îngrijiri. Undeva în mulţime, Stela Cristu închisese
ochii şi se ruga fierbinte.
Balul porni din nou. Iar faptul că nimeni nu-şi pierduse viaţa adusese
multă veselie. Tîrziu, cînd bătrînele doamne picoteau la adăpostul
evantaielor mari, cînd tinerii şi tinerele fete uitaseră timpul, aplecîndu-se
163
spre dulceaţa dansului, cîţiva bărbaţi dispărură pe nesimţite din sală.
În odaia de lucru a principelui începuse sfat de taină. Erau acolo Cae,
Radu Buzescu, aga Leca, Soare, Mihalcea, părintele Grasa, Costache
Caravană, Zamfirescu şi Ducu cel Iute. Pentru întîia oară, lor li se alătura
Tufănel. Fusese căutat şi Sile Adormitu, ce devenise cu timpul un cavaler
plin de haruri, dar nimeni în afară de Cae, Costache şi Ducu nu ştia unde
se află, iar cei trei nici nu se gîndeau să sufle vreo vorbă.
—Domnule, grăi principele spre Tufănel, te-am primit printre cei mai
dragi prieteni ai noştri. Ne-ai fost recomandat cu multă căldură. De va fi să-
i porţi recunoştinţă cuiva, ea să fie îndreptată spre protectorul domniei-tale
Chirilă Zece Cuţite. Însă te sfătuiesc să nu-i arăţi mulţumirea, fiindcă te-ai
putea alege cu o mustrare. În schimb, are ochi bun. El descoperă adesea
harurile unui cavaler cu mult înaintea altora. Ne placi, domnule. După
luptele ce le vom avea în Moldova, s-ar putea să-ţi cucereşti un brevet de
căpitan. Dar nu stă în puterea noastră, ci în harurile domniei-tale.
Tufănel era cînd palid, cînd roşu-pal ca apa la asfinţit sub bătaia
soarelui. Dori să vorbească plin de cumpătarea cuvîntului, însă un gest al
principelui îl opri.
—Nu vorbe, domnule. Fapte aşteptăm de la voi. Ţara are nevoie de fapte.
Apoi se întoarse către Cae. Faţa lui dezvălui o dragoste neascunsă,
întărită de cuvintele calde pe care le rosti.
—Cum e cu mîna, dragă nepoate?
—Bine, măria-ta. Felcerul Zimmermann parcă-i făcător de minuni. Din
păcate, e bătrîn. Cînd va pieri el, nu ştiu cine îi va lua locul.
—Ajutorul său, Ilie din Haţeg, zîmbi Mihai. Zimmermann spune că Ilie a
început să-l depăşească în cunoaştere. Neamţul acesta scump la vorbă, rar
laudă pe cineva. Dar să trecem la ale noastre. Scrisoarea lui Henric al
Franţei aşteaptă nedesfăcută.
Cae luă sulul de hîrtie şi începu să citească din franceză în română.
„Sire, vă spun astfel fiindcă un titlu mai mic nu vi se cuvine. Deci, de la
rege la rege, vă înştiinţez că se apropie un an de cînd sînt un om trist. Ei
da, sire. Sînt furios cum n-am fost de mult. Mîndrii voştri cavaleri Cae
Indru şi Ducu cel Iute i-au zdrobit pe ai mei într-o întrecere de scrimă. Şi
asta în văzul lumii. Vă închipuiţi, sire, că abia în urmă cu un an veneau
ambasadori de la curţile Europei să ne felicite cu părere de rău pentru
victorii răsunătoare ale cavalerilor mei în dauna lor. Căutam cu sfîntă
ipocrizie să alin durerile ambasadorilor, fiindcă în inima mea jubilam. Azi,
sire, sînt un biet rege care nu mai poate ridica fruntea cu dulce orgoliu.
Obţinem aceleaşi victorii la alte neamuri, dar ştiu cu toţii că avem naşi în
Răsărit. Pînă cînd, sire? Am început să mă ocup personal în vederea
pregătirii cavalerilor mei cei mai buni. Am asistat în fiecare zi la lecţiile
luate de domnii Clopin şi Claude. Şi, cu toată părerea de rău că nu pot fi
164
curtenitor, sper, sire, să-i învingă pe ai voştri”.
—Cinstit şi deschis la suflet! murmură principele.
„Sper să-i învingă, sire, fiindcă altfel nu mai am odihnă. Şi doresc să nu
fiu nevoit a mă bate chiar eu, care nu sînt prea desăvîrşit faţă de alţi
spadasini ai mei. De va fi o înfrîngere a noastră, voi veni curînd în fruntea a
o sută de spadasini pentru o nouă înfruntare şi vom gusta împreună din
vestitele voastre vinuri. Vă felicit din inimă pentru superba voastră victorie
asupra cavalerilor mei la Hradčany.
Sire, adînc mişcat şi fericit de răsunătoarele voastre victorii asupra
turcilor, tătarilor şi mai ales asupra regretatului principe Andrei Báthory, aş
dori să vă fiu de folos. Asta cu atît mai mult cu cît prin victoriile voastre
turcii au slăbit simţitor şi azi nu sînt o primejdie pentru Apus. Ambasadorii
noştri de la Praga, de la Sfîntul Scaun şi Madrid ne-au dat ştiri ce vă
privesc direct. Din ştirile adunate, concluziile noastre s-au limpezit destul
pentru a vă vorbi clar. Împăratul Rudolf, suzeranul vostru vremelnic, e un
om bun şi inteligent, dar slab ca împărat. El caută liniştea sufletului pentru
a-şi desăvîrşi arta de ceasornicar şi cititor al misterelor cereşti. Îl
pasionează mai mult pictura decît plicticoasele treburi ale imperiului. Să nu
aşteptaţi mare lucru de la el. Fiindcă Rudolf se supune cu teamă unor forţe
mai mari. Iar forţele acestea sînt papa, Maria de Spania şi biserica catolică
din Imperiul Austriac. Aceste forţe doresc un bastion catolic la graniţa cu
Răsăritul. Ştiu că sînteţi săraci într-o ţară bogată. Sarea, vinul, argintul,
aurul, grîul şi vitele voastre stîrnesc lăcomii mari. Ele nu vă sînt azi la
îndemînă, şi asta-i cauza sărăciei voastre. Turcii au renunţat temporar la
ele, datorită vitejiei poporului nostru. Dar Apusul va renunţa mai greu.
Turcii au luat de la voi prin forţă. Apusul ascunde forţa sub zîmbet şi vorbe
mari. Cunoscîndu-se intenţiile voastre şi mai ales harurile de bun general,
azi aţi devenit un obstacol, sire, în planurile celor trei duşmani arătaţi. Se
urzeşte îndepărtarea voastră şi mi-e teamă că chiar mai mult. Feriţi-vă, sire!
Duşmanii sînt mari. Chiar noi ne temem adesea a ne atrage mînia lor. Şi nu
uitaţi că Rudolf, cu toate că vă poartă stimă şi admiraţie, cu toate că vă
preţuieşte mult, va aproba orice împotriva voastră, numai spre a-şi păstra
liniştea.
Sire, am auzit lucruri mari despre voi şi despre domnii Cae Indru, Chirilă
Zece Cuţite, Costache Caravană şi Ducu cel Iute. Lucruri atît de mari şi
uimitoare, încît vă discutăm adesea. Iar primul lucru pe care-l facem la
întoarcerea unui ambasador de la Constantinopol sau Praga, de la Viena
sau din alte părţi e să ascultăm noi veşti despre voi. Dorim din inimă să vă
împliniţi gîndurile de unire totală a românilor şi sîntem convinşi că cel mai
desăvîrşit general al timpului nostru va izbîndi într-o cauză atît de nobilă.
M-ar bucura, sire, să vă cunosc pe voi şi pe cavalerii voştri. Aud că aveţi
o ţară mai frumoasă decît închipuirile îndrăzneţe. Chiar dacă drumul e
165
lung, m-aş simţi fericit să o văd şi să ne bucurăm alături de voi pentru
întregirea ei.
Al vostru, Henric
27 februarie 1600”
—Domnilor, o scrisoare mare, de la un rege mare, grăi principele
îngîndurat. Aş dori să o păstrez pentru nepoţii şi strănepoţii noştri. Nu pot.
Contele Ramonchamp mi-a şoptit că o vrea îndărăt, în scop de distrugere.
Henric al Franţei se fereşte, pe bună dreptate, a-şi atrage mînia celor
pomeniţi în ea. O astfel de dovadă, dacă ar pica în mîini vrăjmaşe, i-ar
aduce multe necazuri. Am găsit în această scrisoare unele răspunsuri la
bănuielile noastre. Avem duşmani mari, împotriva cărora e greu de luptat.
Dar să ne gîndim azi la lucrurile mai apropiate. Imperialii ţin cu tot focul să
aducă regimente nemţeşti în Alba-Iulia şi în alte oraşe. Chipurile, pentru
siguranţa noastră. De fapt, încearcă să ne ia puterea prin viclenie.
Comisarii lui Rudolf, în loc să ne aducă sprijin, ne studiază fiecare gest.
Dintre ei, doar căpitanul Mihai Szekely ni se arată prieten, însă puterea lui
e mică. Celălalt comisar, David Ungnad, visează să fie guvernator al
Transilvaniei. Acestea îi sînt gîndurile. S-a unit cu Farcaş Kornis, cu
cancelarul Naprágy, cu nobilii ostili nouă şi trimite veşti mincinoase la
Praga. Domnilor, nobilimea din Transilvania nu prea ştie ce vrea. Cînd a
domnit Sigismund Bathory, au complotat împotriva lui. Curînd l-au preferat
pe Andrei Báthory, dar după lupta de la Şelimbăr, cînd nenorocitul principe
era fugar, nimeni nu l-a urmat pentru a-l ajuta. Apoi s-au închinat nouă,
iar azi complotează din nou. Îl vor iar pe Sigismund. Ei nu pot înţelege că de
vom face o ţară unită, puternică, cu legi şi ordine bune, cu graniţe tari,
marile lor averi vor fi în siguranţă, iar ei feriţi de a-şi teme viaţa. Azi urzesc
împotriva noastră aproape făţiş. Aş putea să-i tai pînă la unul şi n-ar fi
pagubă mare după astfel de trîntori, dar mă feresc a o face. Ne-am atrage
dezaprobarea popoarelor creştine, care nu ştiu ce urzesc ei aici, însă vor
afla că am făcut un masacru. Le-am da prilej imperialilor să vină cu trupe
împotriva noastră. Lucru pe care nu-l dorim în ajunul plecării spre
Moldova. Imperialii abia aşteaptă un astfel de motiv. Va trebui să ne
prefacem a nu înţelege lucrările nobililor îndreptate spre răzvrătire.
Domnilor, mîine, adică azi, vom duce tratative cu polonii şi cu turcii.
Contele Andrei Taranowski ne-a fost cîndva prieten. Azi, el vine la noi tot cu
vorbe de prietenie. Să nu uităm însă că prietenia e una, iar datoria faţă de
ţară alta. Andrei e viclean şi dibaci. El vine la noi într-un moment cînd e
sigur că vom fi luaţi de tătari ca din oală în Ţara Românească. De ce oare?
Care îi sînt gîndurile?
Cae, Ducu şi Costache se priviră cu tîlc. Era limpede că şi Mihai avea
aceleaşi bănuieli ca şi ei.
—Husein-aga, solul turcilor, ne este cunoştinţă veche, continuă
166
principele. Dar e bătrîn şi acrit în slujbe. Nu de viclenia lui avem teamă, ci
de aceea a însoţitorului său, veselul Khidr. La masa tratativelor cu cele
două părţi, conducerea noastră o va avea nepotul Cae Indru. Vă veţi întîlni
cu turcii la ceasurile două, iar cu polonii la patru. Domnilor, am lăsat la
urmă partea cea mai de seamă a sfatului de taină. Azi sîntem în douăzeci şi
unu aprilie. Peste trei zile vom porni cu oşti spre Moldova. Din tot ce
discutăm aici, comisarii imperiali vor afla puţin şi tîrziu. Abia în dimineaţa
zilei de douăzeci şi patru îi vom înştiinţa că plecăm spre Moldova. Adică în
momentul plecării noastre. De vor fi unele trădări -şi ele vor fi cu siguranţă
-, Ieremia Movilă, Sigismund şi polonii nu mai au vreme să facă prea mult.
Comisarii m-au întrebat adesea despre gîndurile mele în privinţa Moldovei.
M-am ferit a le da răspunsuri clare. Domnilor, împăratul Rudolf l-a trimis la
noi pe solul său, doctorul Pezzen, cu un ajutor de o sută de mii de taleri.
Sînt două luni de cînd solul şi banii întîrzie undeva pe drum. Ne-ar fi
trebuit aceşti bani însă nu cred că-i vedem vreodată. Ceva ce nu ştim încă e
cine l-a oprit pe doctorul Pezzen din drumul spre noi. Poate că puterile
despre care aminteşte Henric al Franţei. Un lucru e sigur: împăratul a
încercat a ne da sprijin, dar solul său nu s-a grăbit să ni-l aducă. Pezzen nu
îndrăzneşte a se ridica împotriva stăpînului, refuzînd a ne da banii. Deci e
limpede că asupra solului au căzut puteri mai mari decît ale împăratului. În
privinţa Moldovei, Ducu cel Iute ne aduce veşti mari de la curtea din Praga.
Împăratul s-a opus la început gîndului nostru, legat de unele tratate cu
Polonia. Ei bine, cine credeţi că a sărit în sprijinul nostru? Vechiul duşman,
domnilor. Arhiducele Maximilian. Oare să fi devenit el peste noapte un
prieten atît de mare? Greu de crezut. Socotim mai degrabă că imperialilor le
convine să scoatem Moldova de sub nasul polonilor, care aproape au
cotropit-o. Deci, fără a mişca un deget, imperialii sînt convinşi de o afacere
strălucită. Fiindu-le vasali, Moldova va intra firesc sub suzeranitatea lor. Iar
celor ce au alte scopuri decît noi aici, nu le va fi greu a le răspunde
polonilor că am intrat în Moldova fără aprobarea curţii din Praga. Nepoate,
doreşti să spui ceva?
—Da, doamne, răspunse Indru, mulţumit de pătrunzătoarea clarviziune
a unchiului.
—Te ascultăm.
—Un lucru e limpede, grăi Cae. Azi se urzeşte clar îndepărtarea
principelui din principatul Transilvaniei. În ziua de douăzeci şi patru
aprilie, adică atunci cînd vom anunţa plecarea noastră spre Moldova,
această ameninţare va cădea brusc.
—Vorbeşti în şagă, sau nu înţeleg eu? se amestecă banul Mihalcea. Oare
se va întîmpla o minune?
—Nici vorbă, rîse Cae. Se vor întîmpla două lucruri fireşti. Întîi, imperialii
vor înceta urzelile, convinşi că ne vom frînge gîtul în faţa bunelor oşti
167
polone şi moldovene. Deci, vor scăpa de noi printr-o lovitură dată de alţii. Şi
nimeni nu-i va învinui că ne-au cauzat pieirea, mai ales că hotărîrea lor
oficială este împotriva intrării noastre în Moldova. Apoi, urzelile vor înceta
fiindcă există şi altă latură în gîndurile lor. Adică, ar fi o şansă de a scoate
Moldova din mîinile polonilor pentru ei. Aceste două motive ne vor aduce
linişte pe timpul campaniei din Moldova. Linişte din partea suzeranilor, căci
nobilii scăpaţi de sub observaţia noastră se vor întări, gata de răzvrătire.
—Bine spus, nepoate! aprobă principele. Imperialii vor aştepta şi vor
amîna lucrările lor de a ne scoate din Transilvania cu forţa sau cu daruri.
Vor aştepta să vadă ce se întîmplă. Fie că pierim, fie că ne întoarcem
victorioşi, pentru ei cîştigul e sigur. Dar de vom învinge, vor lucra cu mai
mult sîrg să ne piardă. Cred chiar că sînt fericiţi de gîndul nostru spre
Moldova, pe care ei nu au putinţă să o ia fără o încăierare cu oştile Poloniei.
Şi zău că marele hatman Zamoyski le-ar da de furcă. Domnilor, înainte de a
vă înfăţişa puterea noastră şi planul atacului, se cuvine a vorbi despre cele
înfăptuite aici în doar cîteva luni de domnie. La ultimul nostru sfat de taină,
Chirilă, cu dîrzenia şi curăţenia lui sufletească, ne-a acuzat de greşeala că
stăpînim două ţări, cu două capitale, cu limbă oficială deosebită, cu oşti şi
legi separate. El susţinea atunci că numai după ce vom înfăptui o unificare
deplină a celor două ţări române va fi vremea să o ocupăm pe ultima.
Înţeleaptă judecată! Da. Avea dreptate. La asta m-am gîndit şi eu adesea,
dar timpul nu ţine cu noi. Nu avem vreme să amînăm. În scurtul nostru
răgaz de domnie aici, limba oficială a Transilvaniei a devenit cea
românească. Firesc, fiindcă marea populaţie a principatului stăpînă de
drept aici de veacuri o formează românii. În Dieta Transilvaniei am adus
boieri români, iar Teodosie Rudeanu împlineşte azi dregătoria de logofăt
pentru cele două ţări. Biserica ortodoxă de aici şi-a primit conducător
român. Dintre boierii noştri am numit pîrcălabi în cetăţile principale şi juzi
în fruntea unor oraşe. Poate nu-i mult, dar nici timpul care s-a scurs de la
Şelimbăr încoace nu-i lung. Abia cîteva luni. Iată, domnilor, că frumoasele
idei ale lui Chirilă au început să prindă viaţă. Însă pînă la unificarea
deplină, cu legi peste tot, cu o singură oştire şi o singură capitală mai avem.
O unificare nechibzuită pas cu pas poate răsturna tot ce am clădit. Nu
avem nevoie de răzmeriţe. Totul trebuie făcut în timp şi cu tact. Din păcate,
aşa cum am mai spus, timpul nu ţine azi cu noi. Vrăjmăşia imperialilor, ce
se doresc stăpîni aici, nu ne mai dă răgaz. Chiar mă întreb: cum de nu au
pornit pînă acum cu oşti împotriva noastră? Acestea sînt cauzele care nu ne
îngăduie a amîna intrarea în Moldova. Iar de nu o facem azi, cînd avem
prilejul, nu ştiu de mai putem altă dată. Dacă vrem să ne împlinim visul
nostru vechi, dacă vrem să fim binecuvîntaţi de urmaşi, cărora le sîntem
datori mult, acum e momentul să intrăm în Moldova.
Tăcu o clipă, încercînd să-şi adune gîndurile. Vorbise cam mult şi nu era
168
în firea lui. Apoi continuă:
—Pe timpul cît vom lipsi, logofătul Teodosie Rudeanu ne înlocuieşte ca
regent, ajutat de banul Mihalcea şi comisarii imperiali. Îi vom porunci lui
Rudeanu să stea cu ochii pe aceşti comisari. Mai ales pe Ungnad. Nicăieri
nu se vor putea mişca fără aprobarea lui Rudeanu. Sigur că domnii
comisari au să urle indignaţi, cu strigăte pînă la cer, iar noi îl vom certa pe
Rudeanu prin scrisori. La viclenie -viclenie. Prieteni, Cae, Chirilă, Grasa şi
Sile Adormitu au adus neamului unele servicii de mare preţ. Întîi, am primit
un împrumut de optzeci de mii de ducaţi de la negustorii din Sibiu. În felul
acesta, plătim o parte din lefile oştilor şi acoperim ceva din cheltuielile
drumului spre Moldova. Dar cea mai mare înfăptuire a lor, stă în faptul că
au întors lovitura tătarilor de la Ţara Românească asupra polonilor. La
ceasul în care vorbim, două mii de nogai urcă spre Polonia. Iată deci că
marele hatman Zamoyski nu va putea goni spre Moldova, fiind ocupat să se
apere. Mai mult: în prima zi a lunii mai, o mie de tătari sub comanda
vestitului Mîrza îl aşteaptă pe Cae Indru lîngă satul Slobozia, pe Nistru.
Mîrza va intra în Moldova, dar nu cu jaf, ci cu buzduganul împotriva oştilor
polone aflate acolo. Pentru astfel de lucrare, ce întrece prin măreţie multe
fapte din istoria popoarelor, lui Sile Adormitu i-am semnat un brevet de
căpitan. Părintelui Grasa, care ne-a vestit hotărîrea de a se întoarce acasă
după luptele din Moldova, îi dăruim o trăsură, o sabie de Toledo, şase cai şi
cinci mii de ducaţi. Pentru Cae şi Chirilă ne-a rămas puţin. Doar
recunoştinţă. Şi acum, domnilor, iată oştile ce le avem azi: oştirea
Bucegilor, cu cinci mii de tineri îmbrăcaţi în roşu. Oştile Jiului şi
Mehedinţilor, cu patru mii. Tătarul Mîrza cu o mie. Volaoschi, Braniţchi,
Ocesalschi şi Rostopcea aduc două mii nouă sute şaptesprezece călăreţi şi
pedeştri. Unguri, o mie, sub comanda lui Grigore Mako. L-aş fi vrut în
fruntea lor pe Bogati, care a dovedit împotriva noastră la Şelimbăr că-i un
mare căpitan. Dar el nu ne aparţine şi se află în tabăra generalului Basta.
Anghelache şi Lupu comandă o mie patru sute cincizeci şi doi de călăreţi.
Sîrbii Petcu şi Necula, viteji ca nişte diavoli, o mie şase sute opt. Jivca
Roşul, Mirda Ianoş, Nedelcu şi Radu -patru mii de trabanţi grei ca dealurile
ce nu pot fi urnite din loc. Căpitanul Soare a strîns o mie două sute de
moldoveni, sătui de jugul lui Ieremia şi al polonilor, dornici de unirea
neamului. La care mai adăugăm două mii de cazaci, o mie trei sute de sîrbi,
o mie două sute de secui aflaţi în leafă mai veche, oştile Bucureştilor cu
cinci mii, şi ale Buzăului cu trei mii. Adică, un total rotund de treizeci şi
cinci de mii. Acestea ar fi forţele de care dispunem azi. Şi acum, planul
nostru: Să ridicăm întreaga oaste spre Moldova, ar fi o greşeală de neiertat.
Va trebui să fim chibzuiţi. Zamfirescule!
—Poruncă, măria-ta!
—Pleci mîine seară în Oltenia, la satul Crăiţa. Oştile Jiului şi ale
169
Mehedinţilor intră sub comanda ta. Iată împuternicirea scrisă. La 25 aprilie,
te ridici cu ele cît mai în taină, spre Munţii Apuseni, şi, după cuviinţa
înţelepciunii tale, vei alege loc de popas la marginea cîmpiei Zărandului.
Iscoadele voastre să urce pe Crişuri şi să vă dea semn, de vor fi mişcări ale
generalului Basta. Dacă vine cu oşti, muriţi în faţa lui, dar nu-l lăsaţi! Să
ceri ajutor prin curieri de la populaţia Olteniei şi să ne vesteşti grabnic!
—Aşa va fi, măria-ta! se înclină Zamfirescu, iar faţa îi strălucea de
bucuria neascunsă.
—Mihalcea!
—Poruncă, doamne!
—Trimiţi ştafete la Bucureşti, mîine după scăderea soarelui. Alte ştafete
se vor opri în Bucegi şi vor lua două mii de roşii, ce vor goni către Giurgiu
ca nălucile. Să rămînă în pădurile din lungul Dunării, între Cîrna Mică şi
Corabia. Nicolae Pătraşcu, fiul nostru, va ţine pe picior de război oştile
Bucureştilor. Asta, pentru siguranţa către turci. Iată împuternicirile scrise.
Tăcu o clipă, cercetîndu-şi hîrtiile şi planurile cu grijă, apoi grăi:
—Iată că ne mai rămîn şaptesprezece mii de oşteni. Ieremia, Sigismund
şi Ian Potoţki au azi cu o mie mai mult şi poate că se vor mai aduna încă
două-trei mii. Oştenii grei ai polonilor, meşteri buni la războaie, vor pune
stavilă mare. Mai au cazacii, sprinteni ca argintul-viu şi îndrăzneţi.
—Cam mulţi, doamne, interveni Leca.
—Aşa-i, prietene! răspunse principele rîzînd. Mulţi şi buni luptători, dar
azi îmi îngădui a vă dezvălui un secret care, de fapt, pentru voi nu e un
secret. Ne-am pregătit de război, însă nu va fi război, ci mai mult o goană
după Ieremia, Sigismund şi Ian Potoţki. Moldova ne aşteaptă să o curăţăm
de străini şi trădători. Moldova doreşte unirea cu restul ţării. Mărturie stau
tulburările de la Suceava, Iaşi, Bacău, Roman şi Focşani. Mărturie stau
scrisorile trimise nouă de patrioţii moldoveni. O seamă dintre căpitanii lui
Ieremia ne cheamă cu multă căldură şi dragoste. Ei înţeleg că acum e
momentul să se reîntoarcă la matca ţării, de care au fost uneori despărţiţi
prin forţă. Aşa stau lucrurile, prieteni. Noi nu mergem să cucerim, ci să
eliberăm. Pămînturi străine nu ne interesează. Nu vom intra în Polonia, cu
toate că azi ne stă în putinţă. De-a lungul istoriei, moşii şi strămoşii noştri
n-au fost niciodată învinuiţi de cotropiri. Nici noi nu vom fi. Am chibzuit
îndelung eliberarea Moldovei. Ea va porni simultan din patru părţi şi
ameninţare din a cincea. Vrednicul nostru Baba Novac va porni în taină cu
patru mii de oşteni, prin Bistriţa şi Rodna, spre Cîmpulung. Căpitanul
Soare şi-a adunat moldovenii în Ţara Românească, la Finta. El îşi va uni
forţele cu oştile Buzăului şi va trece Milcovul, urcînd apoi către Iaşi. Tătarii
lui Mîrza vin peste Nistru. Nepoate!
—Poruncă, măria-ta!
—Parcă trebuia să te întîlneşti cu Mîrza la Slobozia, în prima zi din mai.
170
—N-am uitat, doamne, zîmbi Cae. În locul meu a plecat Niţă Praştie.
—Îl va recunoaşte îndărătnicul Mîrza?
—Nu, dar va fi acolo Altîn. După ultimele vorbe purtate cu voi, măria-ta,
i-am poruncit lui Altîn să treacă Nistrul în noaptea de cinci spre şase mai.
—E bine aşa! aprobă principele. Şi vă rezerv o mare surpriză, domnilor.
O mare surpriză în Moldova. Veţi vedea acolo lucruri care vă vor umple
inimile de mîndrie. Mizez mult pe această surpriză. V-aş spune azi, fiindcă
mi-e sufletul plin, dar nu o fac. Mă voi bucura pentru voi în clipa aceea.
Pentru mine va fi ceva firesc, absolut firesc. Sper să nu ghiciţi despre ce-i
vorba.
Cae, Costache, Ducu şi Chirilă îşi făcură semne tainice. Bănuiau şi
sperau că va fi aşa.
—Bani pentru Altîn ai trimis? îl întrebă principele pe Cae.
—Da. Zece mii de ducaţi.
—Drace! De unde i-ai luat?
—Nici eu nu mai ştiu. O parte i-am împrumutat de la contele Teleki.
—Măria-ta, ne-aţi vorbit doar de trei oşti în loc de cinci, interveni Leca.
—Răbdare, prietene! Eu, cu restul de opt mii, pornesc la drum în ziua de
24 aprilie. Adică peste trei zile. Dar, spre deosebire de ceilalţi, nu voi merge
în taină şi nici iute, astfel că Ieremia şi starostele de Cameniţa, ce-i alături
de el, vor căuta a-mi face faţă.
—Iar cea de a cincea? întrebă Mihalcea.
—A cincea va fi tocmai de sus, dinspre partea polonilor, unde se ridică
acum două-trei mii de tătari. Iscoadele lui Ieremia vor afla şi vor aduce ştiri
de primejdie. Dar nu e totul. Cu două zile înainte de a trece munţii, Ieremia
şi polonii din Moldova, vor afla că sînt ameninţaţi cu oşti din sud, din
răsărit, din nord şi din apus. Asemenea veşti trebuie să cadă ca trăsnetul,
iar Ieremia şi polonii să intre în panică. Ei nu vor şti încotro să se împartă.
Apoi, faptul că tătarii se mişcă în sudul Poloniei îi va descumpăni cu totul,
fiindcă de acolo ar aştepta ei ajutoarele de care au nevoie. Mai mult:
moldoveni de-ai lui Soare, buni patrioţi, numai oameni de mare cinste şi
încredere, s-au răspîndit prin tîrguri, iar în ziua de 4 mai, unii la nord, alţii
la sud, la Iaşi sau la Suceava, la Roman ori la Cetatea Neamţului, vor striga
chipurile înspăimîntaţi că au văzut oştile noastre şi fiecăreia din acestea îi
va tripla numărul oştenilor.
—Straşnic plan, doamne! strigă Leca înmărmurit.
—Poate. M-am gîndit mult la el, însă nu singur. M-au ajutat Cae, Chirilă
şi Soare. Are cineva alte păreri în privinţa planului nostru?
—Nu, doamne, rostiră ceilalţi.
—Atunci e bine. Cred că am discutat aici tot ce trebuia. Aş vrea doar să
vă mai spun că prietenia cu Altîn, ce luptă azi pentru o soartă mai bună a
poporului său, ne bucură. De vom elibera Moldova, ne va fi vecin de mare
171
nădejde. Vechii noştri duşmani, tătarii, au început de pe acum să ne ajute.
Dar să revenim la ale noastre. Campania ce ne aşteaptă are şi părţile ei rele.
Unii dintre cei de aici, poate că nu vor apuca să-i vadă sfîrşitul. Prieteni, să
ne luăm rămas bun şi facă-se voia lui Dumnezeu! Sfatul de taină s-a
încheiat. Vă poftesc să coborîţi în sala balului pe rînd şi nu toţi prin aceeaşi
intrare!
Rămas numai cu Cae Indru, principele privi melancolic în urma celorlalţi
socotind că nu se vor mai întîlni la sfat de taină pînă după război, dar se
înşela crunt.
—Mergem şi noi, nepoate? întrebă după o vreme.
—Socot că e timpul, aprobă tînărul cavaler.
Porniră de-a lungul coridoarelor pustii, unde doar străjile, două cîte
două, vegheau la buna rînduială. Sus, palatul picotea, tras de aplecarea
molcomă a nopţii. Jos, tinereţea se avînta în dulceaţa dansului. Ajunseră
aproape de sală, dar se opriră brusc. Sub o frumoasă panoplie, doi tineri
schimbau îmbrăţişări pline de foc. Îi recunoscură dintr-o privire şi se
traseră îndărăt pe vîrfurile picioarelor. Cei doi erau Ducu şi domniţa
Florica.
—E primăvară, nepoate, murmură principele.
—Văd, zîmbi Cae, şi cătă întrebător către unchiul său.
Dar pe faţa lui îngîndurată nu putu citi nici dezaprobare, nici bucurie.
Aleseră altă cale, însă fără folos. Într-un colţ tăinuit, contele Teleki şi
mărunţica Dana Mihalcea încercau primul lor sărut.
—Mi-e teamă că toate drumurile noastre spre sala balului sînt
baricadate straşnic, şopti principele.
—Ar mai fi unul prin curte, rîse Cae din toată inima.
Făcură ocol. Afară, mireasma nopţii, calmă, parcă înviora dintr-o dată.
Ceva alb, care aducea a rochie, alături de o umbră închisă la culoare, se
traseră iute sub coroana bogată a unui piersic înflorit. Cei doi trecură ca şi
cînd nu ar fi observat nimic. În marea sală a balului, contele Ramonchamp
se întreţinea cu părintele Grasa. Cînd îl văzu pe principe, solul Franţei grăi
cu faţa strălucitoare:
—Sire, marchizul d`Artois ne spune lucruri minunate. Prin satele
româneşti există unele obiceiuri ce vorbesc despre harurile mari ale acestui
popor. În noaptea de Anul Nou, flăcăii trec pe la casele cu fete bune de
măritat, dar cam năzuroase, le iau porţile în spinare şi le duc departe, la
alte aşezări cu astfel de fete, aducînd în loc porţile acestora. Iată, sire, o
frumoasă tradiţie, în care aplecarea spre farsă a poporului e evidentă. În
luna mai, există o seară a Noatenilor. Însă nu-i vorba despre miei, ci despre
acei tineri ce au împlinit vîrsta de şaisprezece ani. Flăcăii mai mari trec
seara pe la casele unde sînt astfel de tineri. Mamele îşi primenesc pruncii ca
de sărbătoare şi-i dau în seama flăcăilor, dimpreună cu un colac şi un
172
urcior cu vin. Apoi, cînd toată ceata se adună, ies cu toţii la marginea
satului, şi acolo, într-o atmosferă de veselie, flăcăii le vorbesc băieţilor
despre rosturile dragostei şi despre minunea dumnezeiască ce se numeşte
femeie. Obiceiul e vechi, rămas de la strămoşii voştri daci, iar rostul lui
aduce întreaga cuminţenie a poporului. Pînă azi nu am auzit despre o
datină mai frumoasă şi mai nobilă decît aceasta.
Principele zîmbi, apoi răspunse blînd:
—Pînă la însănătoşirea domnilor Claude şi Clopin, veţi afla încă multe
lucruri. Vă punem la dispoziţie cai sau trăsură, pentru a vă putea mişca
după voie.
Curînd, mugurii dimineţii îşi desfăcură petalele în ferestre. Începea o
nouă zi, cu toate frămîntările ei.
173
Capitolul 12
E
ra în ziua de 22 aprilie a anului 1600. Într-una din odăile
palatului princiar din Alba-Iulia, masa tratativelor dintre români şi
turci îşi primise oaspeţii. Husein şi Khidr îi aveau în faţă pe Cae
Indru, Radu Buzescu, Ducu cel Iute şi Costache Caravană. Turcii se arătau
veseli. Mai ales Khidr, care pornise a povesti ceva cu haz. Cae rîdea cu
poftă, dar atent a prinde înţelesurile adînci din vorbele dibaciului sol. Khidr
era primul dintre diplomaţii Porţii Otomane pornit să înlocuiască vechea
trufie, aroganţă şi rigiditate a trimişilor turci, folosind iscusinţa, gluma şi
tot arsenalul de fineţe necesar unui sol bun.
—Domnilor, spuse el într-o românească fără cusur, dobîndită pe vremea
cînd fusese paşă de Timişoara, într-una din zile mă cheamă marele-vizir
Ibrahim şi-mi zice: „Khidr, tu mai ştii pînă unde se întinde azi ţara
valahilor?” Zic: „Aşa şi-aşa, strălucitorule! Acum şase-şapte luni, cred că
între Dunăre şi Munţii Făgăraşului. În urmă cu cinci-şase luni - pînă la
Maramureş.” Zice: „Mda! Aud că nu-i o lună de cînd şi-a lărgit iar hotarele.
Înseamnă că nu eşti prea sigur.” Grăiesc eu: „Nu, înţeleptule! Am auzit că
principele Mihai ar pleca spre Moldova. Iar de acolo, cine mai ştie?” „Da, da,
spune el. Dacă nu ne grăbim azi să-l vedem, tare mi-e teamă că va trebui să
alergăm după Mihai-vodă mult mai sus, dacă nu chiar prin toată Europa.
Are piciorul sprinten şi se depărtează grabnic de noi.” Zic: „Biruitorule, e
drept că merge iute, dar gîndurile lui cele mai calde sînt îndreptate tot către
vechii lui prieteni de aici!” „Khidr, zice el cu lacrimi în ochi, dacă fugi tare,
ai mai putea să-l ajungi?” Spun umil: „Greu, însă îmi voi da silinţa.” Zice:
„Să mergi ca din tun, Khidr! Şi să-i duci steagul nostru de pace, de
recunoaştere ca principe al Transilvaniei şi Ţării Româneşti, douăzeci şi
cinci de mii de galbeni, o spadă nouă şi un cal ce se arată iute ca o minune!
Îi dăm puţine semne de prietenie, însă mult mai mari decît ale suzeranului
său de la Praga. Să-i spui, Khidr, că cei cincizeci de mii de spahii şi ieniceri
ai noştri aflaţi la Daud sînt tari ca munţii. Unii cred că i-am adus acolo, ca
o ameninţare împotriva Ţării Româneşti. Puţini ştiu că ei aşteaptă doar un
semn din partea lui Mihai-vodă, pentru a intra sub comanda sa.”
Khidr se opri şi cătă zîmbind spre români.
—Frumoasă poveste! exclamă Cae, întrebîndu-se ce urmăresc solii
turcilor prin vorbele cu tîlc ale lui Khidr. Cît despre bunăvoinţa marelui-
vizir Ibrahim, Alah să-l ţină în pace, nu avem cuvinte de mulţumire! Cred
că-i pentru prima oară în istoria lumii cînd o ţară mare, puternică îi oferă
uneia mai mici daruri, recunoaştere şi mai ales puterea oştilor sale. Iată că
174
mai sînt minuni. Să nu ceri nimic şi să dai mult, arată a semn de mare
prietenie.
Isteţul Khidr îşi reţinu o tresărire sub un gest hazliu. Îl preţuia pe Cae de
la alte tratative mai vechi şi-i cunoştea bine harurile gîndului adînc.
Valahul punea totul pe seama prieteniei, pentru a-i obliga să ceară puţin.
Era vădit că se prefăcea a înţelege doar o dovadă de bunăvoinţă a Porţii
Turceşti darurile, steagul de recunoaştere şi chiar ofertele de oşti,
aducîndu-i pe el şi pe Husein în frumoasă încurcătură. Apoi vorbi, cu
acelaşi aer vesel:
—Ne bucurăm alături de voi pentru că primiţi darurile marelui-vizir.
—Nu chiar toate, răspunse Cae precaut. Împotriva cui ne îmbie
strălucitorul Ibrahim cu o oaste de cincizeci de mii de oameni?
—A polonilor, rîse Khidr.
—Nu sîntem în război cu ei.
—Veţi fi. Cu ce aveţi azi, nu văd o campanie strălucită în Moldova. Prea
puţine oşti. Cred chiar că drumul vostru acolo e sortit unui necaz. Marele
hatman Zamoyski va coborî acolo peste voi ca un fulger. Cu ce-i faceţi faţă?
—Efendi Husein, efendi Khidr, răspunse Cae cu multă hotărîre, oare
cunoaşteţi mai mult decît mine? Ce vă face să credeţi că pornim împotriva
Moldovei?
—Avem ochi şi urechi, interveni Husein. Ştim sigur că în mai puţin de o
lună veţi intra peste Ieremia Movilă.
—Înseamnă că ştiţi voi şi principele Mihai, fiindcă noi încă nu avem
astfel de ştiri. Iar pe zvonuri nu ne putem angaja aici.
—Veţi afla cît de curînd că avem dreptate, spuse Khidr.
—Poate. Cînd vom avea astfel de porunci, voi trimite o solie la Poartă.
Dar pînă atunci, vă mulţumim încă o dată pentru tot.
Zicînd acestea, Cae făcu un gest ce însemna încheierea tratativelor.
Era un gest viclean, ca şi ultimele cuvinte de mulţumire.
—Ar mai fi unele lucruri, reluă Khidr.
—Adică?
—În caz de război, veţi cere ajutoarele noastre?
Cae chibzui adînc. Oştile turceşti le-ar fi fost de trebuinţă, dar cine îi
garanta că le vor mai putea scoate din ţară fără luptă?
—Nu cred, grăi el. Sîntem vasali ai împăratului Rudolf, iar ca vasali, va
trebui să-i cerem acordul.
—Nu prea ascultaţi voi de Rudolf, rîse Khidr. Mai mult: împăratul caută
a vă alunga din principatul Transilvaniei. Noi vă întindem o mînă azi.
Împăratul -un picior gata să lovească. Veţi cădea tocmai de dragul alianţei
voastre cu creştinii.
—Să zicem că ne întoarcem spre voi, zise Costache Caravană. În astfel de
situaţie, vă mulţumiţi oare numai cu prietenia?
175
—Da, răspunse Khidr. Ca vasali ai noştri, vom fixa un tribut pe jumătate
din ce a fost altădată. Ibrahim vă iubeşte mult şi nu caută alte scopuri decît
să fie pace la nord de Dunăre.
Husein îşi privi îngîndurat prietenul. Khidr ceruse mai puţin decît
hotărîseră împreună. De vină erau numai valahii, care-i tot dădeau zor cu
prietenia şi recunoştinţa. Discuţiile purtate astfel îi obliga a pretinde puţin.
—Pentru a ne îndrepta spre voi, ne trebuie timp, interveni Ducu. Daţi-ne
răgaz pentru asta.
—Asemenea lucruri se pot face pe loc, răspunse Khidr bănuitor. Timpul
mai mult încurcă gîndurile omului. Noi am venit pregătiţi a lămuri limpede
poziţia voastră viitoare.
—Efendi Husein, efendi Khidr, se amestecă Indru, lucrurile sînt mai
încurcate decît credeţi. Nu ascundem că Imperiul Austriac ne iubeşte puţin.
Nu ascundem că suzeranii noştri încearcă să-şi trădeze vasalii, dar trebuie
să înţelegeţi că nu ne putem dezlipi de ei cît ai bate din palme. Poarta
turcească ne arată mai multă bunăvoinţă decît curtea de la Praga. Ajunge
oare asta? Nu. Regimente ale împăratului stau în multe cetăţi apropiate de
graniţele Transilvaniei. Generalul Basta cu oştile lui mari s-au aşezat
aproape de hotar, pe Crişuri. Doriţi oare o încăierare între noi şi imperiali,
aici, în inima Transilvaniei? O încăierare care ne-ar păgubi mult, chiar dacă
am primi ajutor de la oştile voastre? Fiindcă distrugerile ar fi aici, nu în altă
parte. Daţi-ne un răgaz de două luni, pentru a pregăti altfel desprinderea de
sub suzeranitatea lui Rudolf.
„Cred că e sincer, gîndi Khidr. Cît despre intrarea lor în Moldova, un
general mare ca Mihai nu-şi dezvăluie gîndurile la masa unor tratative. Ziua
plecării lor spre Moldova e destul de apropiată, dar o ţin în secret, tocmai în
vederea reuşitei. Mă îndoiesc totuşi că vor izbîndi în acest război. Zamoyski
îi va lovi ca un trăsnet.”
—Fie! Vă dăm un răgaz de două luni.
Românii se ridicară fără a-şi arăta satisfacţia. Dar nu părăsiră odaia
decît ca să-şi conducă oaspeţii. Aşteptau o nouă încercare cu polonii. Cînd
rămaseră singuri, Radu Buzescu fluieră admirativ.
—Domnilor, strigă entuziasmat, răgazul de două luni ne trebuia nouă de
la turci, nu un preţ scăzut. Fiindcă mult sau puţin, tot un drac. Ei nu vor
vedea niciodată nimic. Strategia lui Cae Indru a prins de minune.
Inteligentul Khidr a căzut în leasă, crezînd că pe noi ne interesează a da
puţin. Cred că asta era în mintea lui cînd Cae făcea dese aluzii la prietenie
şi recunoştinţă, astfel că i-a scăpat amănuntul cel mai de preţ: răgazul pe
care îl rîvneam. În ce priveşte plecarea noastră spre Moldova, nu ne-a
crezut a nu şti, aşa cum nu crede că vom cîştiga războiul. Dar să nu uităm
că azi turcii au venit la masa tratativelor cu multă sinceritate, iar asta se
datorează faptului că ne consideră însemnaţi pentru planurile lor. Ah, iată
176
că sosesc polonii!
Contele Taranowski, urmat de doi consilieri, intră bucuros de întîlnire şi
vorbi mult în numele prieteniei, cu fraze grele, fără rost sigur, fără cap, fără
coadă. Românii îl ascultau răbdători. Cînd sfîrşi plicticoasa lui risipă de
vorbe, Costache Caravană îl întrebă sfios:
—În fond, ce doreşti domnia-ta? Să ne ierţi că nu sîntem prea tari la
înţelegerea vorbelor cu tîlc! Noi sîntem deprinşi mai mult cu lucrul armelor.
Acolo ştim rosturile bob cu bob, dar aici ne ameţeşte fineţea gîndului vostru
adînc.
Taranowski era departe de a fi un ageamiu. El auzise multe lucruri mari
despre cei din faţa lui ca să poată crede o iotă din spusele grăsunului. Se
prefăcu totuşi a intra în joc şi grăi mai limpede:
—Faptul că am venit din prietenie e clar.
—Încă nu, i-o reteză Costache.
—Dar, domnilor, între popoarele noastre totdeauna a fost prietenie.
—Mare pe timpul lui Alexandru cel Bun, preciză Buzescu.
—Şi azi, răspunse Taranowski, uşurat de ajutorul lui Radu.
—Cu oşti polone în Moldova? interveni Ducu.
—Ah, domnilor! rîse Taranowski. Oştile polone din Moldova au scop de
apărare a graniţelor noastre de la sud. Apoi, ele au coborît acolo ca semn de
prietenie faţă de Ieremia Movilă.
—Şi cu ameninţări asupra noastră, completă Radu.
Românii bănuiau că Taranowski nu are împuternicirea regelui său, a
Seimului, sau măcar a cancelarului Zamoyski. Aflaseră prin iscoade sigure
că el venea direct de la Iaşi, nu de la curtea Poloniei, cum ar fi fost firesc şi
cum pretindea el. Mai degrabă era clar că venea ca trimis al lui Ieremia şi
Sigismund, pentru a spiona gîndurile celor din Alba-Iulia. Iar pentru a-şi
întări această credinţă, cei patru români manevrau chibzuit a-l atrage în
cursă pe Taranowski.
—Nu cu ameninţări, domnilor, zîmbi contele. Veţi vedea din propunerile
noastre că Polonia are gînduri bune faţă de voi.
—Care sînt acestea? se interesă Cae cu uimire vizibilă.
—Să intraţi sub suzeranitatea regelui nostru. Sîntem mai siguri decît
Imperiul Austriac. Ştim că împăratul Rudolf caută să vă piardă. Să vă
alunge de aici.
—Aşa e! răspunse Indru cu vădită sinceritate. Nu ascundem unele
greutăţi şi temeri. Dar nu văd ce ne-ar putea oferi Polonia.
—Multe, rîse Taranowski. Întîi, vă garantăm drepturile voastre aici. Apoi,
oştile noastre vor fi gata a veni cu sprijin împotriva oricui.
—Chiar împotriva Imperiului Austriac? întrebă Ducu.
—Chiar.
—Dar aveţi cu ei un tratat, spuse Costache.
—Nu tăgăduim. Însă lucrurile se schimbă dacă veniţi de bunăvoie ca
vasali ai noştri.
177
—Care-i cîştigul vostru? se interesă Radu.
—Siguranţa graniţelor din sud, o stavilă împotriva turcilor ce năzuiesc
spre nord şi scăderea influenţei imperiale în această zonă.
—Domnule, spuse Cae îngîndurat, ar trebui să mai adăugaţi unele
favoruri. Să zicem, un ajutor de o sută de mii de ducaţi pentru întreţinerea
oştilor şi alipirea Moldovei la trupul ţării.
—În privinţa Moldovei nu putem discuta, spuse Taranowski.
—Dar pentru altele?
—Da, rosti contele cu hotărîre.
—De vom cădea la învoială, semnaţi cu noi un tratat?
—Da, dar nu azi, se codi Taranowski. Va trebui să mă întorc la curtea
Poloniei, să arăt dorinţele voastre şi să primesc instrucţiuni.
—Credeam că regele v-a dat împuterniciri să propuneţi şi să oferiţi între
nişte limite, zîmbi Cae. Deci, aţi avea căderea să semnaţi un tratat.
Taranowski simţi panta alunecoasă către care îl duceau românii şi vorbi
precaut:
—Domnilor, regele şi cancelarul Zamoyski ne-a îndemnat doar a vă
cerceta hotărîrile.
—Mă mir de o astfel de greşeală a lor, continuă Cae. Doar ei ştiu că ce e
azi nu e mîine. Adineauri am dus tratative cu solii Porţii Otomane, iar
aceştia au semnat tot ce am convenit împreună.
—Ce puteau să semneze nişte soli ai turcilor? iscodi contele rîzînd.
—Domnule Taranowski, răspunse Cae, să revenim la oile noastre, nu la
ale altora. Credeţi că veţi obţine împuterniciri pentru o discuţie mai largă în
vederea intrării sub suzeranitatea voastră?
—Pentru asta am venit, să discutăm, respiră uşurat Taranowski. Vreau
pretenţiile voastre limpezi. Apoi le voi discuta cu regele şi să ştiţi că veţi
avea sprijin de la mine.
—Vă mulţumim, domnule! se înclină Indru. Azi sîntem nevoiţi a ne
îndrepta către cei care dau mai mult. De veţi fi voi, ne-am bucura. Iată care
sînt pretenţiile noastre.
Discutară şi se tocmiră mult. Apoi se ridicară cu toţii de la masă.
Taranowski -convins că-i îmbrobodise. Românii - lămuriţi că vicleanul conte
nu venea de la curtea Poloniei, ci din Moldova, la îndemnul lui Movilă şi
Sigismund Báthory. Iar scrisoarea prezentată de el ca împuternicire dată de
cancelarul Zamoyski era un fals. Din tot ce încercaseră ei, contele nu se
putea angaja cu nimic, ascunzîndu-se în spatele unor hotărîri de sus. Deci,
ştirile despre venirea lui direct de la Iaşi se arătau bune.
Înserase. În curtea palatului princiar, piersicii aplecaţi de vînt cerneau
sub ei covor alb-trandafiriu.
178
Capitolul 13
n ziua de 23 aprilie, cu mult înainte de vremea prînzului, clucerul
Î Ieremia Băicoianu făcu vreo cîteva drumuri pe la unele case din

Alba-Iulia şi anunţă sfat de taină. Miraţi de asemenea veste, Radu
Buzescu, aga Leca, Mihalcea, căpitanul Soare, Tufănel, părintele Grasa,
Udrea şi Teodosie Rudeanu veniră în odaia de lucru a principelui, unde îi
aşteptau Costache, Ducu, Indru şi noul căpitan Sile Adormitu. Mirarea
celor prezenţi era îndreptăţită, fiindcă nu trecuseră două zile de cînd
ţinuseră ultimul sfat de taină. Mihai părea mai îngîndurat decît altă dată.
Cutele de pe frunte i se adunaseră aspre, iar în ochii vioi stăruiau nori grei.
—Domnilor, grăi cu mînie nereţinută, nu credeam că ne vom întîlni din
nou înainte de plecarea noastră spre Moldova. Dar iată că s-au ivit unele
neajunsuri. Cînd am hotărît, cu ani în urmă, ieşirea de sub turci, toată
populaţia Bucureştilor ştia gîndurile noastre, numai turcii nu le-au aflat.
De-a lungul anilor am înfăptuit multe împreună, însă niciodată duşmanii
nu au prins de veste despre hotărîrea de a ne mişca asupra lor. Azi, din
păcate, avem un trădător printre noi. Şi nu unul mărunt, ci dintre aceia
care ne-au fost dragi ca lumina ochilor. Niciodată nu s-a întîmplat o astfel
de ocară asupra noastră şi a neamului.
Auzind vorbele aspre ale principelui Mihai, printre cei prezenţi parcă
trecu ceva curent rece, ca un fior. Se priviră miraţi şi întrebători, foindu-se
fără astîmpăr. Doar Cae, Ducu, Sile şi Caravană arătau a-şi păstra liniştea
obişnuită.
—Domnilor, continuă principele, sufletul nostru e cernit mai rău ca în
faţa morţii. Nu războaiele, nu moartea, nu duşmanii mulţi ne înspăimîntă,
ci trădarea mîrşavă. Ce ai de spus, Leca?
Înalt şi spătos, cu faţa plăcută, aplecată altă dată către veselie, cu barba
aspră şi lipsită de obişnuita lui îngrijire, cu ochii scînteietori, Leca se ridică
palid şi grăi mînios:
—Nimic, măria-ta.
—Mi-e teamă că te înfruntăm, domnule. Căpitanul Sile Adormitu te
învinuieşte de trădare.
—Cum îndrăzneşte? sări aprig banul Mihalcea. Oare trufia sau ambiţiile
acestui om pot să cadă cu atîta răutate asupra bravului Leca? S-au uitat
oare anii lui de slujbă în folosul neamului? S-au uitat vechile lui răni şi
marile lui victorii împotriva duşmanilor? Nu cred, măria-ta. Iar dacă acest
om nu are dovezi zdrobitoare...
—Şi eu îl învinuiesc pe Leca, îl întrerupse Ducu cel Iute.
179
—Şi eu, se alătură Cae Indru.
Căpitanul Mihalcea îngăimă ceva şi se uită către prietenul său. Leca
şedea zdrobit, cu umărul rezemat de masă, parcă avînd nevoie de sprijin.
Barba îi tremura dimpreună cu umerii obrajilor, ca sub apăsarea unor
convulsii. În colţurile gurii îi apăruse o spumă albicioasă, care putea să fie
semn al mîniei sau al frămîntărilor sale. Mihalcea rămăsese fără grai şi
făcea unele sforţări, ca şi cînd i-ar fi lipsit aerul.
—Vorbeşte, Sile! îl îndemnă principele.
—Doamne, grîi acesta, sînt două nopţi de cînd veghez asupra locuinţei
lui Taranowski. Asta, din ordinul domnului Cae Indru. După cum ştiţi,
casa, oferită vremelnic solului polon, a aparţinut lui Huszár, cel ce complota
în toamnă asupra principelui nostru. Aceeaşi în privinţa căreia şezuse
prizonier domnul Costache Caravană. De şapte zile, ea îi adăposteşte pe
Taranowski, pe cei doi consilieri ai săi, o tînără frumoasă, ce pare a fi
favorita solului, şi douăzeci de oşteni poloni, ce şi-au aflat loc în odăile
foştilor slujitori ai lui Huszár. Noi cunoaştem bine casa aceea. E înconjurată
de ziduri mari, are o grădină mare cu pomi şi boschete, iar poziţia ei retrasă
de la uliţă se arată plină de linişte. Aseară eram împreună cu domnii Cae şi
Ducu. Pentru a intra acolo, am sărit zidul prin fundul grădinii şi, adăpostiţi
de pomi şi boschete, ca şi de întunericul nopţii, am ajuns la fereastra
pivniţei. Aceasta are o intrare prin casă, dar fereastra, ce nu era încuiată, ci
numai proptită de noi cu multe zile înainte, ne-a ajutat să coborîm acolo.
Cheia de la uşa pivniţei e la mine. Lipsit de acea cheie, Taranowski n-ar fi
putut intra acolo şi cred că nici nu l-ar fi atras aşa ceva. Aproape de miezul
nopţii, domnul Găluşcă, îmbrăcat în straie de tîrgoveţ, păzea uliţa din
îndemnul nostru. Cînd am auzit un fluierat anume, care era semn că cineva
intra în vizită la Taranowski, ne-am lepădat încălţările în pivniţă, am urcat
spre uşă, iar de acolo am auzit vocea contelui şi, cu multă mirare, pe aceea
a căpitanului Leca. După un timp, cînd zgomotele încetară, cînd am socotit
că gazda şi musafirul intraseră în sufragerie, am deschis uşa şi am ieşit din
pivniţă. O mică odaie alăturată avea legătură cu sufrageria. În odaie era
întuneric, dar dincolo ardeau cîteva lumînări mari. Am rămas acolo în
întuneric. Prin fereastra ce dădea spre sufragerie se vedea bine şi se auzea
limpede orice cuvînt. În încăpere se aflau Taranowski, cei doi consilieri şi
căpitanul. Leca mi se părea beat. Mişcările lui nu arătau cumpătarea
omului treaz. Îi era sete şi ceru ceva de băut. Contele îi oferi o cană, iar
după ce bău cu sete, Leca se învioră dintr-o dată. Însă nu pentru multă
vreme, fiindcă începu să se bîţîie, apoi, parcă scuturat de friguri, arătă
planurile de atac asupra străinilor din Moldova, data cînd va porni atacul,
numărul oştilor şi împărţeala lor. Vorbi despre Mîrza şi cei o mie ai lui,
despre moartea soliei trimise de Taranowski, Ieremia şi Sigismund la hanul
tătarilor şi, în sfîrşit, despre faptul că nogaii, în loc să meargă asupra Ţării
180
Româneşti, porniseră către graniţa polonă. După o jumătate de ceas, Leca
plecă parcă mai beat decît venise. Noi am rămas în odăiţa alăturată, pînă la
întoarcerea contelui, care îl întovărăşise pe căpitan spre poartă. Cînd intră
din nou în sufragerie, Taranowski grăi bucuros: „Ceea ce am aflat va duce
la zdrobirea lui Mihai şi la intrarea noastră aici, în Ţara Românească şi în
Moldova. Voi rămîneţi în Alba-Iulia, pentru a vedea plecarea valahilor la
război. Eu voi umbla iute spre Iaşi. Cu cît voi ajunge mai grabnic, va fi mai
bine. Aţi fost de părere că numai aurul ajută a căpăta astfel de informaţii.
Iată că nu aţi avut dreptate. L-am obţinut fără cheltuială şi vă asigur, de
am fi încercat să-i oferim lui Leca cei cinci mii de ducaţi, ne-am fi ales cu
buzele umflate. Mai aveţi de învăţat, domnilor, pentru a ajunge ambasadori
buni. Să se pregătească bagajele în noaptea asta! Mîine la prînz plec spre
capitala Moldovei. Sînt inteligenţi valahii, dar de data asta avem noi toate
atuurile.”
Auzind vorbele lui Sile, bărbaţii din odaie rămaseră înmărmuriţi. Cu
fruntea ascunsă în palme, Leca arăta pironit locului. Ştia că-l aşteaptă
moartea, dar nu-i era teamă de ea, ci numai de privirile celorlalţi.
—De ce ai făcut-o, Leca? întrebă principele, neştiind ce să creadă.
—Nu ştiu.
—Nu ştii? Acesta nu-i un răspuns. Un om ca tine, cu judecată limpede şi
bună, ştie totdeuna ce face. Nu te-ai vîndut pentru bani, cu toate că eşti la
fel de sărac, după cum sîntem şi noi. Ai urmărit oare gînduri de mărire? Ce
puteau să-ţi ofere polonii?
—Nu ştiu, gemu Leca.
—Măria-ta, să-l trecem prin cazne, zise Udrea încărcat de mînie.
—Nu, răspunse principele. Chiar dacă aflăm, la ce ne-ar folosi?
—Doamne, interveni Soare, cred că trebuie spînzurat pe zidurile cetăţii.
Să fie în vederea oamenilor.
—Nu, Soare!
—Atunci, să-şi apere viaţa în faţa mea.
—Îţi mulţumim, căpitane, însă nu asta-i calea cea bună.
Apoi, principele se întoarse către Leca şi grăi cu scîrbă:
—Domnule, nu te paşte moartea. Nu-ţi luăm brevetul de căpitan. Rămîi
în slujbă, Leca! Iar de va fi să-ţi găseşti moarte bravă în Moldova, numele
tău va fi pomenit la loc de cinste.
La astfel de vorbe, bărbaţii tresăriră încărcaţi de mirare. Doar Leca,
parcă scuturat de friguri, rămase cu faţa în palme.
—Măria-ta, întrebă aprigul Mihalcea, se cuvine astfel de purtare faţă de
un trădător? De-l iertaţi voi, nu-l poate ierta neamul pe care l-a vîndut. În
sfatul de taină avem şi noi un cuvînt de spus!
—Ştiu şi nu uit, răspunse principele cu răceală. Socot însă că va fi şi
învoirea voastră. A-i lua viaţa lui Leca înseamnă să recunoaştem trădarea
181
lui. A-l pedepsi altfel, ar fi prea puţin. Cum în neamul nostru nu s-a
petrecut asemenea ocară, va trebui să tăinuim fapta lui Leca. S-o tăinuim
pentru cei de azi şi pentru cei ce vin după noi. Va fi o taină grea. O taină a
mea şi a dragilor mei cavaleri. Noi nu ne putem îngădui să lăsăm pete
murdare în urma noastră.
Mihalcea tăcu. Tăcură şi ceilalţi, în semn de aprobare.
—Prieteni, continuă principele, veţi rămîne în această odaie trei ceasuri.
Am poruncit pentru voi gustări şi vin. Să beţi cu Leca şi să închinaţi ca la
prohod! E tot ce putem face. Mai mult nu ne dă mîna. Doar Cae, Sile, Ducu
şi Costache vor pleca îndată după noi. Ei au unele treburi ce nu suferă
amînare. Taranowski a cerut audienţă la noi şi ar cam fi timpul să-l primim.
Din cele aflate, el se pregăteşte de drum. E grăbit să ajungă la curtea din
Iaşi. De va ajunge acolo, tot ce am chibzuit cu migală se duce de rîpă. V-am
oprit aici cu un scop. În Leca nu mai avem încredere. Dacă-l slobozim
acum, nu-i bine. De-l trimitem acasă sub pază, Taranowski ar putea să afle
şi să intuiască faptul că avem cunoştinţă despre trădare. Peste trei ceasuri,
cînd solul va fi departe pe drum, nu mai avem a ne teme de nimic. Veţi
părăsi odaia mea de lucru şi-l veţi lăsa pe Leca în plata Domnului.
—Măria-ta, strigă Mihalcea crucindu-se, îl slobozi din Alba-Iulia pe
Taranowski?
—E sol, zîmbi principele. Un sol nu poate fi oprit cu forţa.
După acele vorbe, Mihai părăsi încăperea către sala de primire. Cae,
Costache, Ducu şi Sile ieşiră în curte prin alte coridoare. Afară, soarele
scînteia frumos. O rîndunică îşi repara cuibul sub o streaşină.
*
În sala de primire erau puţini curteni. Strînşi în grupuri mici, se
aplecară sprinteni observînd veselia principelui, iar cele cîteva glume pe
care le risipi zîmbind, mări buna dispoziţie. Cînd fu anunţat, contele
Taranowski îşi luă un aer uşor abătut şi intră în încăpere.
—Ce plăcere, domnule conte! grăi Mihai cu simpatie neascunsă.
Tratativele cu voi ne-au adus multe speranţe, iar prietenia ce ne-aţi arătat-o
mereu ne bucură mult. Vă simţiţi bine în modesta casă pe care v-am pus-o
la dispoziţie?
—Mai mult decît bine, măria-ta, răspunse Taranowski cu o frumoasă
plecăciune, chiar dacă pîntecul mare nu-l ajuta destul. Şi vă mulţu...
—Ah, dragul meu! îl întrerupse principele. Să lăsăm mulţumirile, ce nu-
şi au rostul între prieteni. Sper să rămîneţi la noi mai mult. Mi-ar plăcea să
vă invit la o vînătoare în Munţii Apuseni. Nicăieri nu cred să fie atîta vînat
ca acolo.
„La naiba! gîndi contele. Mîine pleci spre Moldova. Nu mă îmbrobodeşti
tu pe mine. Eşti şiret, dar vom vedea cine rîde la urmă.”
182
Apoi rosti cu părere de rău:
—Măria-ta, dovezile voastre de bunăvoinţă ne îngreuiază cuvintele de
rămas bun. Din păcate, sînt nevoit să plec chiar azi. Tratativele cu voi mi-
au dat aripi. Voi zbura ca vîntul spre curtea Poloniei, unde sînt aşteptat cu
multă nerăbdare.
—Ne îndureraţi cu asemenea veste, tresări principele, la fel de afectat.
Credeam că veţi mai zăbovi la noi, aducînd puţină strălucire palatului din
Alba-Iulia. Dar înaintea plăcerilor —datoria. Mergeţi, domnule conte, şi
vestiţi acolo rezultatele tratativelor noastre! Şi să vă întoarceţi grabnic! Vă
aşteptăm. Plecaţi în seara aceasta?
—Nu, măria-ta. Plec îndată. Bagajele sînt strînse, iar trăsura şi oştenii
mei gata de drum.
—Călătorie plăcută, domnule conte! zîmbi Mihai cu bunăvoinţă. Pe unde
mergeţi?
—Prin Cluj, apoi urcăm către Baia-Mare.
Un sfert de ceas mai tîrziu, trăsura contelui Taranowski părăsi Alba-
Iulia, pe drumul care duce la Teiuş. Douăzeci de oşteni frumos înarmaţi
formau alaiul. În trăsură, contele şi tînăra lui favorită Izabela discutau
veseli. Vremea bună le dădea speranţe într-o călătorie fermecătoare.
—Pe unde mergem, dragul meu? întrebă Izabela.
—Prin Cluj, Bistriţa, Rodna şi Cîmpulung, răspunse Taranowski zîmbind
galeş.
—Ce minunat! bătu ea din palme. Cunosc acest drum superb. Ne vom
opri adesea pentru a ne desfăta inimile şi ochii.
—Nu prea cred, rîse contele. Sînt grăbit. Trebuie să ajung la Iaşi cît se
poate de iute. Vom călători şi noaptea.
—Ah! murmură ea, surprinsă neplăcut. Va fi obositor. Sînt atîtea hanuri
cochete în drumul nostru...
—Nici eu nu sînt prea mulţumit, o întrerupse Taranowski, dar nu am de
ales. Treburi grabnice mă silesc să nu fac zăbavă.
Apoi căzu pe gînduri. „Mă voi petrece pe drum cu oştile lui Baba Novac,
socoti el. Totuşi, nu am a mă teme. Scrisoarea de liberă trecere pe care am
obţinut-o de la naivul principe mă scuteşte de necazuri.”
*
Pe vremuri, erau multe pîlcuri de pădure de-a lungul drumului dintre
Alba-Iulia şi Cluj. Unele mai mari, altele mai mici, bătrîne sau tinere, toate
cu harurile lor bogate într-o climă blîndă. Însă nici una atît de frumoasă ca
acea de dincolo de Aiud. Poate nu atît de întinsă cît altele, dar veche, plină
de vigoare prin copacii ei falnici. E drept că nu se întindea prea mult în
lungul drumului, ci mai degrabă spre stînga, ridicîndu-se mereu către
înălţimile Munţilor Apuseni. Localnicii treceau adesea prin pădure pentru a
183
scurta distanţa către unele sate. Străinii se încumetau rar, fiindcă
hăţişurile mari erau uneori stavilă grea. De o parte şi de alta a drumului, ce
se încolăcea domol pe lîngă apele blîndului Mureş, vechea pădure abia dacă
reuşea să se întindă pe vreo şapte-opt mii de paşi.
La 23 aprilie a anului 1600, cînd soarele cădea tacticos către marginea
zilei, o trăsură frumoasă, cu ferestre mari şi arcuri noi, însoţită de douăzeci
de oşteni, se mişca sprintenă dincolo de Aiud. Contele Taranowski, înrobit
de-a binelea de ochii Izabelei, rar privea pe de lături. Mîndrul peisaj nu-l
atrăgea în nici un fel, mulţumindu-se cu decolteul mare al tinerei din faţa
lui. Trecut peste vîrsta cînd oamenii mai pot crede, cu îngăduinţă, că sînt în
plină putere, dar nu au ajuns chiar la prag de slăbiciuni fireşti, contele
încerca să fure de la viaţă cît mai mult, conştient că neputinţele se apropiau
grabnic. Veselia lui arăta sprintenă, iar cauzele i se datorau lui Leca.
Obţinuse la Alba-Iulia informaţii atît de uluitoare, încît uneori se îndoia de
temeinicia lor. Dar îl cunoştea bine pe principele Mihai, ca pe un general
mare, iar cele auzite doar lui i se potriveau. Acum, totul depindea de timp.
Cu cît va ajunge mai grabnic la Iaşi, cu atît zdrobirea lui Mihai va fi mai
crîncenă. Cei ce răspîndesc veşti despre oştile principelui vor fi tăiaţi fără
milă. Mia de tătari ai lui Mîrza va trece prin săbiile polonilor. Curieri
sprinteni vor alerga după hoarda nogailor şi o vor întoarce către Ţara
Românească, arătîndu-i-se hanului că a fost tras pe sfoară de Cae Indru şi
Altîn. Cît despre Altîn, va fi prins şi spînzurat fără zăbavă. Iar cum oştile lui
Mihai se dovedesc mai mici decît ale Moldovei, ele vor fi primite aşa cum se
cuvine. Se va găsi răgaz pentru călăreţii poloni să coboare grabnic la
Suceava şi chiar mai jos.
„Mihai îşi va frînge gîtul o dată pentru totdeauna, chibzui el. Războiul
pornit de principe ne va da dreptul să ne aşezăm temeinic în Moldova. Să
călcăm peste Ţara Românească şi Transilvania ca teritorii ale noastre. Se va
afla că împăratul Rudolf joacă pe două fronturi. Oficial nu aprobă intrarea
principelui în Moldova, dar îl îndeamnă pe ascuns, nesocotind tratatul pe
care l-am semnat împreună. E drept că nici noi nu prea punem mare preţ
pe el. Vom isprăvi cu acest Mihai, care ne-a dat atîtea nopţi de nelinişte.”
Purtat de asemenea gînduri frumoase, Taranowski nu observă că trăsura
intrase de mult în pădure, că drumul strîmt, mărginit de copaci mari, era
lipsit de lumina soarelui, ce se oprea în crengile de deasupra, ca într-o
boltă. Tresări din gîndurile lui, înspăimîntat. Palidă, cu palmele la gură,
Izabela îşi reţinu ţipetele următoare, fiindcă pe cele dintîi nu le putuse opri
la primele împuşcături de pistol. Taranowski privi afară şi rămase
înmărmurit. Trăsura se oprise la vreme în faţa unui copac retezat, ce picase
de-a latul drumului ca un trăsnet. Opt dintre oştenii săi căzuseră de pe cai
iar ceilalţi trăgeau din pistoale către adăpostul copacilor. Mai căzură încă
cinci dintre paznicii trăsurii, apoi, vreo treizeci de bărbaţi cam zdrenţăroşi,
184
cu feţele murdare ca şi mîinile, cu ochii aprinşi, năvăliră din ascunzişuri. Ei
prinseră la repezeală caii celor şapte oşteni rămaşi în viaţă şi, cu gesturi
ameninţătoare, le luară armele. Doi bărbaţi prăpădiţi la trup şi nu tocmai
tineri, cu cîte patru pistoale la brîu, alergară spre trăsură.
—Jos! porunci primul dintre ei.
Contele îl privi o clipă, minunîndu-se de forma nasului mare şi negru ca
o ridiche de iarnă.
—Jos, am spus! grăi din nou cel cu nasul. Apoi se întoarse iute către
ortacul său şi porunci mînios: Taie-i vere!
Dar Taranowski nu era atît de nătîng să nu se supună. Cunoştea bine
limba valahă, ca omul care umblase mult prin acele părţi. Coborî grabnic,
uită de frumoasa lui însoţitoare, şi zise cu glasul omului căruia i s-a luat
piuitul:
—Sînt sol, domnilor.
—Iar noi -lotri, răspunse cel cu nasul.
—Am scrisoare de liberă trecere de la principele Mihai.
—Zău? se miră năsosul. Înseamnă că are cine să plătească pentru voi.
—Vă dăm bani şi bijuterii, strigă Taranowski îngrozit. Dar lăsaţi-ne, că
sîntem grăbiţi!
—Şi noi. Ia-o din loc!
—Am cinci mii de ducaţi.
—Frumos! Îi luăm noi, n-avea nici o grijă. Hai, mînă măgaru’!
Zicînd acestea, cei doi veri îşi îndemnară prinşii în stînga drumului şi se
mistuiră cu ei prin pădure, către înălţimile Apusenilor. O droaie de
zdrenţăroşi îi urmau, dimpreună cu vizitiul şi cei şapte oşteni legaţi cu
mîinile la spate. Cîţiva lotri urniră copacul din loc şi-l traseră în pădure.
Oştenii căzuţi fură puşi în trăsură unii peste alţii, după cum se nimerise
locul strîmt. Apoi, unul prinse hăţurile cailor, dar nu porni pe drumul cel
mare, ci coti pe un drumeag de pădure. Doar răniţii, căraţi cu grijă prin
desişuri, primiră frumoase şi grabnice îngrijiri. Drumul curăţat de urmele
atacului nu arăta vreo sminteală, iar cu totul, chestia aceea de pomină nu
durase mai mult de cîteva minute.
Undeva la marginea drumului, acoperiţi de coroana bogată a unui copac
uriaş, patru călăreţi priviseră atacul în linişte. Acei călăreţi erau Cae Indru,
Costache Caravană, căpitanul Sile şi Ducu cel Iute. Cînd totul se isprăvi cu
bună rînduială, cînd observară că nimeni nu picase acolo din întîmplare ca
martor nedorit, dădură pinteni cailor şi se întoarseră către Alba-Iulia. Însă
nu mai folosiră drumul, ci potecile tăinuite ale pădurii. Ticluiseră bine
răpirea lui Taranowski, punînd-o pe seama lotrilor. Tufănel-tatăl şi Ciripoi-
tatăl, ce veniseră la Alba-Iulia pentru a-l însoţi pe principe la război,
primiseră greaua misiune. Nimeni nu-i cunoştea, iar feţele lor cam şui
aduceau a lotri. Totul fusese chibzuit cu multă grijă. Chiar şi necurăţenia
185
mîinilor şi a feţelor. A straielor cam în doi peri de pe cei doi, ca şi ale celor
douăzeci şi opt de oşteni, care arătau în hainele ponosite ca nişte adevăraţi
diavoli ai munţilor. Cît despre chipurile năstruşnice ale celor aleşi, Sile
Adormitu se întrecuse cu măsura.
Grupul prizonierilor şi lotrilor ajunse la înălţimi cînd căzu înserarea. Dar
nu se opriră, cu toate protestele şi rugăminţile lui Taranowski, transpirat şi
obosit peste puteri. Tîrziu, dincolo de miezul nopţii, oameni şi cai poposiră
pe o culme sălbatică, rar călcată de picior străin. Stîncile aspre din jur se
ridicau semeţe, adăpostind la mijloc o vatră mare, ce semăna cu o căldare
uriaşă. O peşteră nu prea adîncă, dar înaltă, cu pereţii uscaţi, primi în
găzduire vremelnică şapte oşteni poloni, un vizitiu, o fată frumoasă, un
conte şi cinci răniţi. Ceata zdrenţăroşilor se mulţumi cu adăpostul stîncilor.
Marginile căldării se ridicau cît casele, iar drum bun de urcuş acolo era
unul singur: cel pe care veniseră ei. Doar caii lotrilor şi oştenilor, mulţi la
număr şi de soi, rămăseseră undeva pe la poalele muntelui, păziţi cum se
cuvenea. Muşchiul uscat, cărat cîndva cu braţele şi unele velinţe soioase,
arătau că ascunzătoarea lotrilor ar fi veche. Poziţia ei, greu de atacat,
dovedea frumoasă chibzuială.
Răniţii, aşezaţi cu grijă în fundul peşterii, primeau îngrijiri. Iar cel ce se
ocupa de ei o făcea cu multă pricepere. Nimeni nu ar fi bănuit că sub
asemenea hanţe prăpădite se ascunde renumitul felcer Ilie din Haţeg.
Taranowski era zdrobit, atît de oboseala drumului greu, cît şi de marele
necaz ce picase peste el. Sperase să înnopteze la Cluj, însă nu pentru somn,
ci numai în vederea schimbării cailor. Acum se afla undeva în munţi, sub
puterea aspră a unor lotri cu chipuri fioroase, lipsite de harurile
inteligenţei. Întins pe muşchiul moale, acoperit cu o cergă ce mirosea a
rînced, contele nu căzuse către somn după truda urcuşului, ci cugeta la
situaţia lui jalnică.
„Să fie oare o cursă a principelui Mihai? se întrebă el. O înscenare
grosolană? Greu de crezut. Am ochi bun şi nu am văzut nimic în purtarea
lui ca să-mi stîrnească bănuieli. Să fi vorbit Leca? Dar cînd? Dacă a făcut-o
după plecarea noastră, timpul nu le-ar mai fi îngăduit a pune la cale
răpirea. Da, am picat prosteşte în mîinile lotrilor. Deci, în privinţa asta nu
mai am ce scormoni cu gîndurile. Poate mai degrabă ar fi bine să chibzuiesc
în vederea scăpării mele de aici. Iată că am pierdut o zi. Mîine, principele va
pleca spre Moldova -şi ce-i mai rău -planurile îi stau în picioare. Aici sînt
departe de drum. Totuşi, dacă ar fi să scap mîine în zori, încă aş mai avea
timp să ajung la Iaşi. Dar cum să scap? Cei cinci mii de ducaţi ai mei sînt
în mîinile lotrilor. Să le promit încă pe-atît? Poate ar fi o cale. Dacă mă ţin
prizonier o săptămînă, înseamnă că nu va mai fi nimic de făcut. Doamne, ce
ghinion! Totuşi, ar mai fi o cale.”
Privi afară, pe sub bolta mare a peşterii. Cerul era înstelat şi calm.
186
Începu să strige:
—Hei, domnilor!
Ciripoi-tatăl şi Tufănel-tatăl veniră grabnic alături de el, răstindu-se:
—Măi ăsta, dacă mai scoţi o vorbă, îşi băgăm nădragii pe gît!
—Dar, domnilor, îngăimă el speriat la vederea jungherelor ce străluceau,
în puţina geană de lumină, v-am poftit să facem un tîrg frumos pentru voi
şi ortacii voştri.
—Un ce?
—Un tîrg, domnilor. Mi-aţi luat cinci mii de ducaţi. Cîţi să vă mai dau
pentru a fi liber mîine?
—Încă pe-atît, răspunse Tufănel-tatăl.
—S-a făcut, aprobă contele cu unele speranţe.
—Şi trei mii de zloţi, adăugă Ciripoi.
—Îi veţi avea.
—La care s-ar mai cuveni şase mii de florini, grăi Tufănel mărinimos.
—Mult, se văită contele.
—Şi douăsprezece mii de galbeni zimţaţi, licită Ciripoi, fără să ia în
seamă vorbele lui Taranowski.
—Ah!
—Plus douăzeci şi patru de mii de aspri, interveni Tufănel.
—Vai, sînt nebuni!
—Şi patru calupuri de aur.
—Sfîntă Fecioară!
—Opt inele.
—Treizeci de brăţări.
—Şaizeci de ghiuluri.
—Domnilor! strigă Taranowski uluit. Se vede treaba că nu cunoaşteţi
valoarea banilor. Ce mi-aţi cerut nu poate oferi nici un rege...
—Lasă, bre! îl întrerupse Ciripoi. Alde matale eşti boier mare. Am
văzutără după număru` oştenilor din pază.
„Sînt nebuni, gîndi Taranowski. Adică, nu. Sînt proşti. De o prostie cum
n-am mai întîlnit pînă azi. Dumnezeule! Cu proştii e greu s-o scoţi la capăt.”
După asemenea chibzuială amară, vorbi din nou.
—Nimeni nu vă poate plăti atît. Socot însă că un om al vostru ar putea
pleca chiar acum la palatul princiar din Alba-Iulia. Pînă la ziuă, ar fi acolo.
Îi dau omului o scrisoare către principele Mihai, iar el vă va plăti pentru
mine şi însoţitorii mei şase mii de ducaţi.
—Etete, măă! rîse Tufănel-tatăl. Ne-ai crezutără proşti? Ai, bre, dă-te-n
cîştig! Vrei să ne pomenim aici cu gărzile din Alba-Iulia? N-o nimerişi, nene.
—Păi ziceaţi că principele ar putea plăti.
—Aşa ziceam, răspunse Ciripoi cu măreţie, însă trebuie să ne mai
gîndim. P-ormă, n-avem scule de scris. Mai vedem noi la ziuă.
187
—Domnilor! îi imploră Taranowski încercînd să-i îmbuneze. Iată că nu
mi-aţi luat inelele, care au o valoare mare.
Zicînd acestea, le scoase de pe degete şi i le întinse lui Ciripoi, ce părea
mai al dracului la fire. Dar Tufănel îşi lovi vărul peste mînă, inelele se
risipiră, iar cei doi începură o păruială de toată frumuseţea. Schimbară
între ei palme şi lovituri de picioare şi multe dintre ele căzură din greşeală
asupra contelui. Se potoliră greu, apoi ieşiră încleştaţi unul de altul,
înjurîndu-se straşnic.
—Doamne sfinte! bîigui Taranowski. Sînt pierdut. Ăştia nu se grăbesc.
Cu astfel de dobitoci nici nu poţi discuta ca lumea. Măcar de-ar lua mîine o
hotărîre. Parcă aşa am înţeles din vorbele lor deşucheate. Dar după cît sînt
de proşti şi de răi, prevăd mari necazuri pentru mine. Sfîntă Barbara!
murmură, iluminat de o idee. Iată că nu m-au legat, aşa cum au făcut-o
ceilalţi. Aş putea să încerc o evadare. Peste vreo două ceasuri îi va răpune
somnul pe toţi. Lumina nopţii e slabă. Dacă scap dincolo de stînci, în
pădure, e greu să mai dea de mine. Am nevoie de puţin noroc.”
Privi către culcuşul Izabelei. Nu văzu mare lucru în lumina slabă a
nopţii, dar simţi după respiraţia ei regulată că aţipise. Afară, lotrii petreceau
cu ceva băuturi. Vremea trecea greu. Pe munte, răcoarea de către ziuă se
ridica aspră. Liniştea din tabăra lotrilor creştea odată cu scurgerea vremii.
Apoi, nu se mai auzi nimic. Doar cîte-o pală de vînt, iscat parcă a mirare,
ştergea feţele stîncilor. Însă nu vînt continuu, ci mai degrabă ca o respiraţie
rară a naturii din jur.
Taranowski se ridică fără zgomot şi păşi în vîrfurile picioarelor pînă la
gura peşterii. De acolo privi trupurile lotrilor întinse în somn adînc, direct
pe piatra rece. Sforăitul lor plin de straşnică bărbăţie îi dădu curaj. Părăsi
peştera, mistuindu-se ca o nălucă de-a lungul stîncilor. Ajunse curînd la o
mică trecătoare ca o poartă naturală. Rămase acolo nemişcat şi privi
îndărăt. Dincolo de stînci îl aştepta libertatea. Jos, la cel mult o sută de
paşi, se zărea umbra întunecată a primilor copaci. Liniştea stăruia în jur
desăvîrşită. Ocoli poarta stîncilor şi respiră uşurat, dar în clipa următoare
se pomeni cu o palmă peste ochi, care-i luă piuitul.
—Hei, cumetre! vorbi alături un vlăjgan cît o grindă. Doreşti cumva să te
arunc pînă acolo unde se vede pădurea? Ajunge doar să-mi spui. Cît despre
brînciul pe care ţi-l dau, să nu-ţi faci griji! Ce mai rămîne întreg din tine ar
putea să o ia la sănătoasa prin pădure. Chestia e că nu prea ştiu ce rămîne.
Alţi doi zdrahoni ieşiră de după stînci şi-l conduseră pe Taranowski, mai
în ghionţi, mai în palme, pînă la adăpostul peşterii. Ajuns acolo, contele se
prăbuşi peste aşternut, blestemîndu-şi zilele. Somnul greu îl cuprinse iute,
iar necazurile lui se şterseră pentru o vreme.
Cînd se trezi, era ziuă. Soarele bătea frumos în lespezile stîncilor. Un
miros plăcut de friptură proaspătă îi aminti că trecuseră multe ceasuri de
188
cînd nu mai gustase nimic. Gurmand înrăit, cu toată starea sa jalnică,
parcă de necrezut, contele săltă într-o rînă şi privi pe direcţia de unde venea
mirosul ademenitor. Ochii lui crescură brusc, a mirare. Aşezată între cei doi
veri, Izabela înfuleca straşnic, fără fasoane.
—Auzi, vere? grăi Ciripoi cu sfîntă cumpătare a glasului. Gaşperiţa asta
poartă izmene pe dedesubt, ca bărbaţii. Nişte izmene cu volane şi ceva
lucrătură de mînă. Subţiri, vere, ca pînza de păianjen.
—Sfinţi arhangheli! se minună Tufănel. Pe sub ele o mai avea ceva?
—De! răspunse Ciripoi cu chibzuială adîncă. Nu se ştie. Muierile astea
pricopsite, totdeauna au pă ele o droaie de drăcii.
—Crezi că s-ar cuveni să cercetăm?
—Păi taman asta e! murmură Ciripoi îngîndurat. Să nu dăm de belea.
—Aş! grăi Tufănel-tatăl, măreţ în priviri. Asta-i muiere cuminte şi n-ar
vorbi ce nu se cade.
—Şi dacă nu vrea?
—Îi dăm de băut.
—Ţţ! Nu ţine. Sîntem prea mulţi acilea. Mai bine cînd i-om slobozi. Îi
dăm un ducat dă aur...
—Nă! se împotrivi Tufănel. Cel puţin cinci. P-ormă, ne pierdem cu ea
prin pădure.
—O fi destul?
—Vedem noi. Da mai mult de cincizeci, nu se cuvine. Mălaiu nu-i al
nostru.
—Care mălai?
—Auru, deşteptule! Ăi cinci mii dă ducaţi.
Izabela, ce nu pricepea o boabă din limba valahă, dar avea ochi ageri, de
femeie umblată prin lume şi cu multă experienţă, îşi reţinu un zîmbet, cînd
simţi că-i vorba despre harurile ei. Nu era cît de puţin înfricoşată de starea
în care căzuse. I se mai întîmplase o dată. Fiind femeie, nimeni nu i-ar fi
putut face vreun rău. Iar bărbaţii -regi, duci, prinţi, slujbaşi, oşteni, oameni
de rînd -erau toţi la fel, oriunde. Toţi o apă şi-un pămînt. Ghicise că
farmecele ei făcuseră ceva ravagii în inimile celor două căpetenii ale lotrilor.
E drept că erau cam bătrîiori şi nu tocmai plini de harurile voiniciei, însă
faţă de Taranowski, nu cădeau cu nimic mai jos. Şi pe urmă, ăştia măcar
aveau ceva figuri de draci împieliţaţi. Pe cînd contele, cam aducea a şobolan
gras.
Taranowski ieşi din peşteră atras de mirosul mielului copt în spuză. Cei
doi veri îl ospătară grijulii, cu cele mai frumoase bucăţi, astfel că după ce
sfîrşi de mîncat, parcă îi dispărură o parte din gîndurile negre ale nopţii.
Acum, era convins că ar putea să scape grabnic. Cei din Alba-Iulia vor plăti
răscumpărarea. Mai rămînea doar să-i convingă pe lotri să se grăbească a
face schimbul.
189
—Ce-aţi hotărît, domnilor, în privinţa noastră? vorbi cu multă politeţe,
prefăcîndu-se a nu observa starea proastă a celor doi.
—Nimic, bă neică, răspunse Ciripoi-tatăl scărpinîndu-se în creştet. Mai
chibzuim. Alde matale ştii că graba nu-i bună.
*
Trecură nouă zile. În cea de-a zecea, Taranowski părea de nerecunoscut.
E drept că nu slăbise cum era de aşteptat, dar barba neîngrijită şi
frumoasele lui haine, ce căzuseră către ponoseală, ca şi murdăria mîinilor şi
a feţei, îi aduceau un aer jalnic. După atîtea zile începuse a semăna cu
răpitorii săi. Se împăcase cu gîndul că pierduse cea mai strălucită ocazie a
vieţii sale de ambasador. O stare de toropeală pusese stăpînire pe el şi rar
se mişca din aşternutul acela nenorocit. Încercase în cîteva rînduri să
ajungă la o lămurire cu cei doi veri, dar nătîngia acestora nu mai avea
margini, aşa că nu ştia în privinţa soartei sale cu nimic mai mult decît în
prima zi.
„Nici măcar veşti nu am, se văicări el. Stau cocoţat în vîrful muntelui ca
pe altă lume. Cine şi-ar fi închipuit o astfel de nenorocire?”
Tresări. Tufănel şi Ciripoi veneau spre el, cu feţele parcă zîmbitoare.
—Boierule! grăi Ciripoi cu atîta politeţe cît îi îngăduia cunoaşterea acelor
frumoase rosturi subţiri. La noapte eşti slobod. Te lăsăm, bre, să pleci unde
ţi-e voia. Măritul Teodosie Rudeanu, ăl de ţine locul principelui la Alba-
Iulia, a plătitără pentru alde matale cinci mii de ducaţi. Cam puţin. Matale
ai zis în scrisoare de şase mii, da n-a vrut. Zicea că n-are bani.
—Dar el unde-i? se interesă avid Taranowski.
—El care?
—Principele.
—Aaa! La război, boierule. În Moldova.
—Daţi-mi drumul acum!
—Nă! se împotrivi Ciripoi. Numai la noapte. Acum ne caută oştenii din
gărzile din Alba-Iulia. Da la noapte eşti liber, iar noi ne luăm zborul de prin
părţile astea. Dacă te ţin picerele, mîine cam pe la asfinţit eşti la Alba-Iulia.
—Dar caii? se miră contele.
—Caii? I-am vîndutără, bre.
Taranowski căzu pe aşternut, zdrobit de asemenea veste.
La 24 aprilie, în vreme ce Taranowski îşi blestema soarta în captivitate,
principele Mihai îi primi pe comisarii imperiali David Ungnad şi Mihai
Szekely. Alături de tron, Cae Indru, Radu Buzescu, Undrea, Costache, Ducu
şi Sile Adormitu şedeau în picioare. În stînga, Teodosie Rudeanu primea
ultimele porunci ale principelui. Pe străzile cetăţii, zarva creştea dintr-o
clipă în alta. Două mii de oşteni înarmaţi de război îşi stăpîneau cu greutate
caii odihniţi şi plini de vigoare. Ei erau primii din cei şapte mii şi ceva cu
190
care Mihai avea să pornească spre munţii de către Moldova. După ce
comisarii făcură plecăciunile de rigoare, principele grăi vesel:
—Domnilor, vă dăm veşti mari.
—Şi noi, măria-ta, răspunse Ungnad ascunzîndu-şi pe jumătate
supărarea ce-l cuprinsese încă din zori. Doamne, străzile sînt pline de
oşteni îmbrăcaţi ca de război. Adineauri, banul Mihalcea a binevoit să ne
spună că porniţi împotriva Moldovei.
—A, nu, domnule Ungnad! rîse Mihai. Nu împotriva Moldovei, ci numai a
celor care au călcat-o şi o conduc.
—Măria-ta, înţepă Ungnad, în calitate de comisari ai împăratului Rudolf,
suveranul nostru şi al vostru, socot că nu am fost înştiinţaţi la vremea
cuvenită.
—Nu-mi vine să cred, domnule Ungnad, îl repezi principele. Am discutat
adesea despre intrarea noastră în Moldova. Poate că memoria voastră nu-i
prea bună. În cazul acesta, vă iertăm şi ne îngrijorăm sincer de sănătatea
comisarului imperial.
Curtenii prinseră a rîde, în vreme ce Ungnad vorbi mînios:
—Măria-ta, e drept că noi v-am întrebat mereu despre această problemă
de război, dar răspunsurile voastre au fost în doi peri. Nu ne-aţi spus data
pornirii voastre.
—La ce v-ar fi folosit?
—Să înştiinţăm curtea din Praga.
—Şi cine vă opreşte?
—Acum, măria-ta? Acum e tîrziu.
—Mai bine mai tîrziu decît niciodată, domnule comisar. Nu! Acum
vorbim noi. Principele Transilvaniei şi al Ţării Româneşti nu are a vă da
socoteală. V-am poftit aici pentru a vă porunci să-l ajutaţi pe Teodosie
Rudeanu în greaua sarcină de guvernare a principatului, pe toată durata
lipsei noastre.
—Nu ne luaţi cu voi? se mirară comisarii în cor.
—Nu. Principatul are mare nevoie de înţelepciunea domniilor-voastre,
spuse abia reţinîndu-şi un hohot de rîs.
După acele vorbe, principele se ridică de pe tron şi părăsi frumoasa odaie
de primire. În încăperea de alături, Ieremia Băicoianu aştepta să-i spună o
vorbă.
—Ce-i, clucere? întrebă Mihai privindu-l cu drag. Eşti gata de drum?
—Sînt, doamne, dar vă cer îngăduinţă de o clipă.
—Vorbeşte!
—Măria-ta, scutierul căpitanului Leca m-a înştiinţat că stăpînul său e
bolnav rău. Atît de bolnav, încît nu va putea să vă însoţească spre Moldova.
În prima clipă, Mihai se înnegură la faţă, vădit îngrijorat de soarta
căpitanului. Dar îşi înfrînă iute asemenea gînduri şi spuse aspru:
191
—Ne pare rău, clucere. Ne pare rău, însă nu avem vreme pentru el. Să se
îngrijească!
Şi, îi întoarse spatele, lăsîndu-l pe clucer cam descumpănit. Ieremia
cunoştea marea grijă a principelui faţă de oamenii săi. „Oare ce s-a
întîmplat? se întrebă surprins. Măria-sa pare pornit împotriva căpitanului.”
În timp ce principele se îmbrăca în ţinută de război, felcerul
Zimmermann veni să-l întrebe de sănătate.
—Ne simţim bine, domnule, rîse el. De mult nu ne-am bucurat de atîta
putere.
—Ne bucurăm, doamne, grăi felcerul. Ne bucurăm, chiar dacă avem
unele temeri pentru vechiul vostru căpitan aga Leca. De aproape o
săptămînă îl tratăm cu ceva leacuri.
—Nu-mi fac griji, dacă se află în mîinile domniei-tale, răspunse
principele, apoi se opri brusc. De o săptămînă e bolnav?
—Aşa cum v-am spus. Căpitanul Leca a fost otrăvit acum şase-şapte zile.
—Ce tot vorbeşti acolo, domnule Zimmermann? încremeni principele.
—Cum aţi auzit, măria-ta. Această otravă am întîlnit-o o singură dată în
lunga mea meserie de felcer. Nu omoară grabnic, dar e folosită pentru a
tulbura minţile omului. Puterea ei e atît de mare, încît cel care ar vrea să-i
afle otrăvitului cele mai ascunse gînduri, rar se întîmplă să dea greş. În
astfel de ocazii, mintea bolnavului cade spre rătăcire. Iar singurele semne
ale acelei otrăvi se arată într-o spumă albicioasă, ce apare pe buzele celui
căzut în asemenea osîndă. Privindu-l, ai credinţa că-i beat. O sete cumplită
îl chinuie, în vreme ce corpul său ajunge la mari slăbiciuni.
Principele îl ascultă înmărmurit. Îşi aminti că la ultimul sfat de taină pe
buzele lui Leca apăruse acea spumă albicioasă, căreia nu-i dăduse
importanţă atunci, din cauza mîniei. Cu un glas ce parcă nu era al său, îl
întrebă pe felcer:
—Ai putea oare să-l scapi?
—Greu, doamne.
Apoi, spre mirarea lui Zimmermann, Mihai părăsi grabnic încăperea, iar
după cîteva minute călărea, fără însoţitori, către casa dragului său căpitan.
Zadarnic strigă Zimmermann:
—Măria-ta, sînteţi doar în cămaşă!
Doamne! exclamă Mihai strunindu-şi calul. Îmi voi ierta oare vreodată
nedreptatea pe care i-am făcut-o lui Leca? Nedreptate fără ştiinţă. Aceasta
i-o datorăm lui Taranowski. Iată cu ce arme lucrează creştinii.”
*
Un ceas mai tîrziu, principele Mihai părăsi Alba-Iulia, în fruntea oştilor
sale. Pe drum îl aşteptau alte oşti, ştiute doar de el şi de prietenii săi. Acelea
urmau a i se alătura din mers. Lîngă principe, Cae Indru, Costache
192
Caravană, Ducu, Grasa, Tufănel, Toroipan, Găluşcă şi Sile Adormitu
călăreau îngînduraţi. Cîţiva dintre ei aflaseră de boala lui Leca. Lipit de
fereastra unei odăi a palatului princiar, Chirilă Zece Cuţite privea cu
nostalgie şirurile de oşteni ce se scurgeau pe străzi în trapul vioi al cailor.
Era pentru prima oară cînd nu pornea la război în garda lui Mihai.
Zimmermann nu-i îngăduise a pleca dimpreună cu ceilalţi, chiar dacă
spărtura din piele se astupase frumos. Claude şi Clopin, tovarăşi de
suferinţă, îi ghiciră gîndurile şi încercară să-l învioreze cu vorbe de duh.
*
Trecuse de miezul nopţii. Undeva, într-o vale a Munţilor Apuseni, cu
multă pădure în jur, o seamă de bărbaţi şedeau de taină sub slaba bătaie a
luminii.
—Boierule! grăi Ciripoi-tatăl cam nehotărît. Ţi-am promisără să te lăsăm
slobod, însă ne-au venit alte gînduri. E drept că la Alba-Iulia s-au plătit
pentru alde matale cinci mii de ducaţi, dar iată că şi ortacul meu are un
cuvînt de spus în treaba asta. El zice să te mai ţinem pînă cînd neamurile
domniei-tale ne vor mai da încă pe atît.
—Vai mie! se jelui contele. Aţi luat destul, domnilor. Eu n-am neamuri şi
nici prieteni. Nu-mi lipsesc avuţiile, însă nu are cine umbla la ele. Apoi,
cred că e vremea să ne lăsaţi liberi. Cu atîţia prizonieri după voi, greu vă
veţi ascunde frumos de oştenii ce aţi zis că vă caută.
—Păi taman asta spuneam şi eu, răspunse Ciripoi cu chibzuială. Dacă
ne dibuiesc ceva gărzi, pierdem şi ce avem.
—Frumoasă înţelepciune! strigă contele. Iar eu am să mă rog pentru voi
pînă la adînci bătrîneţe -îşi înăbuşi o înjurătură.
—Fie! aprobă Tufănel-tatăl, mărinimos. Dacă porniţi pe valea asta, mîine
la prînz ajungeţi la Alba-Iulia.
Zdrenţăroşii îi părăsiră pe prizonieri, stăpînindu-şi mari hohote de rîs.
Drumul indicat de Tufănel, în loc să-l apropie, îl îndepărta pe Taranowski
de Alba-Iulia. Rămas cu oştenii, cu răniţii şi cu Izabela, contele ar fi trebuit
să respire uşurat, dar îi venea să bocească şi nu se sfii să murmure:
—Să te ia dracul, domnule Taranowski! În neamul tău nu cred să se afle
nătărăi mai mari decît tine. Dacă-i cereai principelui ceva oşteni de întărire
a pazei, nu te-ar fi refuzat.
—Domnule conte, grăi unul dintre oamenii săi, cred că ar fi bine să
aşteptăm aici apariţia zorilor. A ne încumeta la drum pe întuneric şi cu
povara celor răniţi, înseamnă să orbecăim prin pădure fără nici un spor.
Taranowski socoti înţeleaptă vorba oşteanului, astfel că se aşeză pe o
buturugă şi nimeni nu ştiu dacă fiorii ce-l scuturau se datorau răcelii aspre
a nopţii, sau aveau altă pricină.
A doua zi către asfinţit, după ce umblaseră multă vreme aiurea, datorită
193
îndrumărilor lui Tufănel-tatăl, Taranowski ajunse la Alba-Iulia într-o stare
jalnică. Profund întristat, regentul Teodosie Rudeanu îl primi cu vorbe de
mîngîiere, asigurîndu-l că oştenii din gărzile sale bat potecile Apusenilor în
căutarea fioroşilor tîlhari.
Taranowski îl ascultă plouat. Îl dureau picioarele umflate şi ar fi dorit să
se culce. Reuşi totuşi să răspundă frumos:
—Vă mulţumim pentru ajutor şi pentru caldele voastre cuvinte. Iată că
prietenii buni se cunosc la nevoie. V-am mai ruga să ne daţi o trăsură şi
ceva pază.
Vicleanul Teodosie răspunse îndatoritor:
—Acum, aveţi nevoie de odihnă. Casa de ospeţie vă aşteaptă. Iar mîine în
zori, trăsura şi toate cele de trebuinţă vor fi la dispoziţia voastră. Dar avem
şi noi o cerere. Vă rugăm să ne semnaţi o poliţă pentru cei cinci mii de
ducaţi pe care i-am scos din vistieria principatului. Nu v-aş pomeni despre
astfel de lucruri dacă n-am fi strîmtoraţi de bani.
Taranowski semnă, gîndindu-se cu jale că pierduse zece mii de ducaţi. O
avere frumoasă, după care ar fi oftat oricine. Plecă apoi către casa lui Petre
Huszár, unde îl aşteptau cei doi consilieri ai săi. Iar în dimineaţa de 4 mai,
părăsi Alba-Iulia pe vechiul drum al Teiuşului. Era trist. Pierduse o mulţime
de bani, iar la Iaşi avea convingerea că merge zadarnic. Doar Izabela se
bucura de frumuseţea peisajului verde şi proaspăt. Avea motive să fie
veselă. Bagajul ei atîrna mai greu cu o sută de ducaţi de aur.
Nu mult după plecarea contelui, Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl, încărcaţi
cu aurul acestuia, intrară la palatul principar pe o portiţă dosnică şi veniră
în faţa lui Teodosie Rudeanu.
—Sînt mulţumit de voi, grăi regentul zîmbind. Aţi lucrat cum nu se poate
mai bine. În seara asta cinăm împreună. Vom fi numai noi trei. Sînt dornic
să-mi povestiţi despre cele petrecute în munţi. Văd că aţi adus ducaţii. Sînt
toţi?
—Lipsesc o sută, se bîlbîi Ciripoi.
—Înseamnă că au fost mai puţini.
—Nu. I-am cheltuit noi, murmură Tufănel.
—Voi? În inima munţilor? În mijloc de pădure?
—Aurul se poate cheltui oriunde, măria-ta, grăi Ciripoi cu candoare.
—Dar pe ce?
—Pe ceva parte muierească, se foi Tufănel ştiind că au sosit momentele
cele mai grele din seara aceea.
—Muierească?
—Aşa cum aţi auzit, măria-ta, spuse Ciripoi. În această privinţă, păcatele
oamenilor sînt mari şi sfinte.
—Nu cumva cu frumoasa Izabela?
—Cu ea, doamne, aprobă Tufănel.
194
—Sfinţi părinţi şi evanghelişti! se văicări Rudeanu. O sută de ducaţi
pentru o clipă? Cu asemenea bănet vă pricopseaţi pe toată viaţa.
—Doamne! grăi Ciripoi cam spăşit. Uneori, clipa aduce mai multă
bucurie şi desfătare decît o viaţă întreagă. D-aia clipa nu trebuie scăpată.
„Sfinţi mucenici! zîmbi Rudeanu. Înţeleaptă judecată! Înţeleaptă, mai
ales că chipurile lor nu arată a sălaş bun pentru gînduri adînci.”
Văzîndu-l că chibzuieşte, Tufănel-tatăl vorbi plin de pocăinţă:
—Doamne, eu şi vărul Ciripoi ne-am jurat să batem seara cîte cincizeci
de mătănii. O mătanie la fiecare ducat.
„Hm! socoti Teodosie Rudeanu. După feţele lor cam ipocrite, m-aş mira
să se aplece către astfel de chemări cuvioase.”
Apoi zise, înăbuşindu-şi rîsul:
—Credeam că sînteţi iertaţi de păcatele lumeşti. Hai, luaţi-vă cîte
douăzeci de ducaţi! Pe ceilalţi îi vom preda la vistierie.
Noaptea de mai, dulce şi prietenoasă, îşi aruncă fustele peste ferestrele
mari.
195
Capitolul 14
O
astea principelui trecu prin Miercurea, către Făgăraş, dar fără
grabă. Totul se desfăşura cu precizie de ceasornic. Fiecare etapă
fusese chibzuită adînc. Din locuri tăinuite apăreau adesea
grupuri mari de tineri frumos gătiţi de război şi se alăturau oştirii. La 5 mai,
principele trecu prin Prejmer, iar în ziua de 8 se află în Vaşarheiu, lîngă
munţii de către Moldova. Numărul oştenilor se completase cu dragii lui
roşii, veniţi tocmai din Bucegi. La 9 mai, principele intră pe la Oituz şi
coborî pe valea Trotuşului, cu gînduri către Roman, unde trebuia să ajungă,
după planurile sale, în ziua de 11. Erau cu el în acel moment şapte mii opt
sute de călăreţi şi pedeştri.
*
La curtea din Iaşi se iscase zarvă de război. Ştiri venite din guri nesigure
îi vesteau pe Ieremia Movilă şi Sigismund Báthory, că principele Mihai va
intra în Moldova cu douăzeci de mii de oşteni. Apoi, alte ştiri mai bune,
sosite pe căi misterioase din Transilvania, arătau că armata lui Mihai nu
trece de şapte mii. În primele ceasuri, Ieremia îşi cam pierduse cumpătul,
aplecat către gînduri de teamă. Nu era om prea înalt la statură, dar bine
împlinit, cu umerii încă drepţi, cu barba uşor încărunţită de ani, cu ochii
mari, frumoşi, cu faţa rotundă, parcă blajină. Iar dacă plusul de osînză ce-i
îngrăşa trupul cu greutatea ei ar fi lipsit, Ieremia s-ar fi putut socoti plăcut
la vedere. Alături de el, Sigismund, mai înalt şi subţire, cu faţa încă tînără,
uşor aplecată spre măsliniu, parcă bronzată, îmbrăcat simplu în alb, ce ştia
că-l prinde, arăta chipeş, plin de vigoarea dintre două vîrste.
O carafă cu vin curat ca aurul şi două cupe înalte, cu picior, se aflau pe
masa dintre cei doi. Dar nu se atinseră de vin. Aşteptau veşti, ce soseau
des, iar gîndurile lor erau multe.
—Avem douăzeci de mii de oşteni, spuse Ieremia. Pînă-n cîteva zile,
oastea noastră va mai creşte cu patru-cinci mii. Totuşi, mi-e teamă. Nu
avem veşti despre intrarea hanului în Ţara Românească. El trebuia să fie de
mult acolo. Cel puţin, aşa ne-a încredinţat Altîn. Starostele de Cameniţa a
trimis după ajutoare în Polonia. Să nădăjduim că vor veni la timp. Cu cît
vom fi mai mulţi, cu atît mai bine. Cît despre contele Taranowski, nu ştiu ce
să mai cred. Ne încredinţase că va fi aici pînă cel tîrziu la întîi mai. Dar iată
că sorocul a trecut. Să-l fi oprit oare Mihai cu forţa?
—A, nu! zîmbi Sigismund Taranowski e sol. Principele nu s-ar acoperi cu
astfel de ocară. Îl cunosc bine. Mai degrabă cred că prietenul nostru a
196
zăbovit undeva pe drum, iar azi sau mîine va fi aici. Mihai nu putea să-i
ghicească gîndurile.
—Nu se ştie. Principele e şiret ca un vulpoi bătrîn.
—Poate, dar mormîntul lui va fi în Moldova. Îi vom face o primire de
pomină. Peste două ceasuri plecăm să-l întîmpinăm cum se cuvine. Oştile
ce se vor strînge în zilele următoare vor ridica numărul nostru la douăzeci şi
cinci de mii. Îmi îngădui, prietene, să conduc lupta? Priceperea mea vă este
cunoscută.
—Veţi avea un corp de oaste, răspunse Ieremia cu chibzuială. Sînteţi
pripit, iar în faţa duşmanului ne trebuie răbdare şi viclenie. Lupta o voi
conduce eu.
—Fie! se învoi Sigismund. Aş dori tare mult să-l prindem viu pe Mihai. N-
ar fi desfătare mai mare decît să-l atîrn cu mîinile mele în spînzurătoare.
—Visuri. Visuri frumoase, grăi Ieremia. Ar trebuie să nu uităm că ne vom
afla în faţa unui mare general al timpului nostru. Cît despre oşti, numărul
lor nu aduce totdeauna victoria. Iar oamenii din jurul principelui, acei
cavaleri de legendă, îmi dau mult de gîndit. Cred că ei l-au scăpat de otrava
trimisă de noi. Iată că a trecut atîta vreme fără să aflăm ceva despre Samuel
şi Dumitraşcu. Parcă au intrat în pămînt. Asta nu-i bine. Mi-e teamă de
niscaiva curse pregătite împotriva noastră. Apoi, mi se pare prea multă
linişte în jur. De ce a întîrziat hanul cu ameninţarea asupra Ţării
Româneşti? El trebuia să treacă de mult prin partea de jos a Moldovei.
—Nu-ţi face griji, prietene! îl linişti Báthory. Altîn ne-a dat frumoase
asigurări în această privinţă.
—Asigurările sînt una, iar faptele alta. Se întîmplă totuşi ceva ce nu pot
să pricep. Îmi spune inima că nu va fi bine.
Tăcură şi priviră spre uşă. Tînărul căpitan Sandu Ailenei, încărcat de
praf şi transpiraţie, intrase în odaie şi aştepta smerit.
—Ce veşti? îl întrebă Ieremia, presimţind ceva rău, după faţa încruntată
a oşteanului.
—Proaste, măria-ta. Acum trei zile, ceva ştiri ce aduceau a năzăriri
mincinoase s-au aflat prin mulţimea din Iaşi. Se zicea că vreo cincisprezece
mii de oşteni ai principelui Mihai au intrat în Moldova pe la apa Milcovului.
Am repezit în acea parte cîţiva călăreţi sprinteni, care au venit cu răspuns
de mirare. E drept că numărul oştenilor e mult mai mic şi că nu au intrat
de trei zile, ci numai de două, dar vestea ne-a pus pe gînduri.
—Avem cu ce-i primi, răspunse Báthory, năucit de cele auzite.
Ailenei nu-l învrednici pe Sigismund cu vreo privire, ci vorbi din nou:
—Doamne, veşti sigure, cercetate de noi, ne încredinţează că Baba
Novac, iscusitul general al principelui Mihai, se apropie de Cîmpulung, în
fruntea unei oşti formate numai din călăreţi.
Abia acum faţa lui Ieremia Movilă păli. Apoi întrebă, cu inima strînsă:
197
—Altceva?
—Doar atît, doamne.
Rămaşi singuri, cei doi se priviră încremeniţi. Primul se scutură de acea
stare domnul Moldovei.
—Aşa cum bănuiam. Mă mira faptul că Mihai vine asupra noastră doar
cu şapte mii de oameni. Trebuia să ghicesc.
—Oricum, numărul războinicilor săi nu poate fi mai mare decît al nostru,
zise Báthory.
Dar Ieremia nu-i răspunse, ocupat cu gîndurile sale.
„În faţa lui Baba Novac, va porni starostele de Cameniţa cu polonii lui şi
cu ceva cazaci, socoti el. În sud, va merge Sigismund, iar eu voi ieşi înaintea
lui Mihai. Din păcate, veştile mi-au stricat planul făcut cu chibzuială pentru
a-l prinde pe principe. De ce n-au intrat tătarii în Ţara Românească? Gîndul
acesta mă tulbură tot timpul. Să ne fi tras oare pe sfoară Altîn? Dar ce
interes l-ar fi mînat? Dacă stau să mă gîndesc bine, iată că nici unul dintre
polonii trimişi de noi la han nu s-a întors. Altîn a venit la noi doar cu
oamenii lui. Mare mirare! Oare am fost orbi? Cum am putut crede că hanul
i-a oprit pe toţi polonii pînă cînd îşi va primi restul de plată? Firesc ar fi fost
să se întoarcă măcar Sacowicz ori Sapieha. Cred că aici se ascunde ceva.
Mai mult ca sigur, de vreme ce hanul nu s-a mişcat cu hoardele sale.”
Urmărit de aceste gînduri, îl uită pe Sigismund şi părăsi odaia fără o
vorbă. Alături, căpitanul Arvinte îl întîmpină posomorît.
—Doamne, veşti proaste umblă prin Iaşi, grăi el. O seamă de oameni
spun că mii de tătari de-ai lui Mîrza cel răzvrătit au intrat în Moldova pe
Botna la deal.
—Tu ce crezi? tresări Ieremia.
—Nimic, doamne. Am trimis călăreţi să afle.
—Dar oştenii noştri din Slobozia ce-au păzit? De ce nu avem vorbe de la
ei?
—Nu ştiu, măria-ta.
—Dumnezeule! izbucni Ieremia. Nimeni nu ştie nimic. Toată lumea se
văicăreşte. Pentru ce vă dăm lefi mari şi vă ţinem lîngă noi? Mi-e teamă că
trebuie să-i tăiem pe cîţiva. Piei din faţa mea!
—Doamne, mai am o vorbă, spuse dîrz căpitanul Arvinte. Se vîntură veşti
că două-trei mii de tătari, ar prăda către Obertin. Însă nu-mi vine a crede.
—Mda! Bine! Vreau veşti sigure.
—Greu, măria-ta. Vremea e scurtă, iar oştile lui Mihai-vodă au intrat pe
valea Trotuşului.
Pămîntiu, Ieremia încercă să se amăgească. „Ce să caute hanul la
graniţa polonilor, unde l-ar aştepta mari necazuri? Iar Mîrza, răzvrătitul
acela, abia dacă are două-trei sute de oşteni. Dar dacă e adevărat? Iată că
pînă adineauri şedeam liniştit, sigur pe planurile mele de luptă împotriva
198
lui Mihai. Acum sînt năuc. Încotro să mă îndrept, Doamne? Cred că peste
tot e mîna principelui, iar presimţirile nu m-au înşelat.”
Îşi risipi gîndurile cu un gest violent şi privi către Sigismund, care venise
lîngă el, martor la spusele lui Arvinte. Cătă către Sigismund, aşteptînd
parcă de la el o încurajare. Dar faţa palidă a lui Báthory, ce îngăima cuvinte
greu de înţeles, nu-i aduse decît spaimă.
Două ceasuri mai tîrziu, Sigismund cobora spre Focşani, în fruntea a
patru mii cinci sute de călăreţi. Ieremia se îndrepta gînditor către Roman,
cu unsprezece mii de moldoveni, poloni şi cazaci. Dar nu trecură trei
ceasuri cînd curieri sprinteni îl ajunseră din urmă pe Sigismund, cu
poruncă să întoarcă oştile şi să meargă după domnul Moldovei. Călăreţii
aduceau cu ei veşti proaste. De la Soroca şi Hotin picaseră vorbe de spaimă
grea. Mîrza venea către Iaşi cu aproape două mii de tătari, iar hoarda
hanului, bătută de ceva oşti polone pe la Obertin, se retrăgea, dar nimeni
nu ştia drumul ei viitor. Descumpănit, Sigismund îşi mînă oamenii prin
păduri, însă cînd ajunse la loc liber constată cu mirare că numărul
oştenilor se înjumătăţise.
„Sfîntă Fecioară! Dacă nu ajung iute la Roman, s-ar putea să călătoresc
singur.”
Aceleaşi groaznice ştiri îl prinseră din urmă pe starostele de Cameniţa.
Apoi se petrecu ceva de necrezut. La fiecare loc prielnic unei risipiri, cazacii
dispăreau, parcă furaţi de o mînă nevăzută. Zadarnic încercă bravul
staroste să pună ordine cu ameninţări, fiindcă spre seară, doar cei două mii
de poloni mai şedeau în jurul său. Vorbe de spaimă treceau din oştean în
oştean, iar faima de general a lui Mihai le întregea. Veştile cele mai neauzite
se strecurau printre oameni ca şerpii, ajungînd pînă la Ieremia Movilă,
descumpănit cu totul.
„Niciodată nu s-a pomenit astfel de tactică de război, gîndi el. Iată că sînt
atacat din toate părţile şi nu mai ştiu încotro să mă îndrept. M-am luat
după vorbele goale ale lui Sigismund şi am uitat de harurile lui Mihai. M-
am băgat în cîrdăşie cu un neisprăvit. Acum, numai voia lui Dumnezeu va
hotărî.
*
La unsprezece mai, în zori, oştile principelui împre unate cu cele din sud
ieşiră pe o coastă de deal, nu departe de Bacău. Întregul plan de companie
se desfăşurase, pînă acolo fără sminteală. Aflaţi pe o înălţime doar la două
trei mii de paşi de Mihai, Ieremia, Sigismund şi Taranowski, ce sosise acolo
peste noapte, mai trăgeau speranţe într-o victorie. Din nord, de la starostele
de Cameniţa, nu primiseră veşti. Dar nădăjduiau că viteazul polon îl va
zdrobi pe Baba Novac. Avea cu el oşti frumoase şi tari.
Şirurile de călăreţi ale principelui, aliniate ca la paradă, cu sprintenii
199
roşii pe mijloc, avînd o aripă stîngă formată din moldovenii lui Soare, iar în
dreapta secuii, aşteptau semn de mişcare. Alte două linii, cu pedeştri pe
centru şi călăreţi în margini, se aşezau treptat, fără învălmăşeala obişnuită
în astfel de ocazii, cînd se cerea grabă. Oşteni vechi, cu multă experienţă în
războaie, cu calm şi răbdare, oamenii principelui nu cătau spre duşman, ci
încercau a înţelege din priviri dorinţele comandanţilor. Numai aşa se puteau
explica ordinea bună în desfăşurarea manevrelor pe o cîmpie necunoscută
de ei. Călare pe frumosul său cal alb, măreţ în bătaia soarelui din zori, cu
ochii veseli, dar sprinteni asupra cîmpului de luptă, folosind pavăză doar o
simplă şi uşoară cămaşă de zale, Mihai şedea neclintit. Manevrele oştenilor
din liniile a doua şi a treia se încheiaseră frumos. Acum nu se mai aştepta
decît porunca principelui, însă ea nu veni curînd. Mihai cerceta cu răbdare
cîmpia limpede şi poziţiile lui Ieremia. Aceeaşi aşezare o zări şi dincolo. Pe
centru – polonii, acoperiţi de apărători de fier, pe cai mari şi puternici să
ducă asemenea greutate. În aripa stîngă – floarea călăreţilor moldoveni,
îmbrăcaţi uşor, cu cai zvelţi, a căror agerime se făcuse vestită adesea. În
dreapta – cazaci, în grupuri strînse de cîte două-trei sute. Săbiile lor, uşor
încovoiate spre vîrf, străluceau ca oglinzile în bătaia soarelui. Dincolo de
ridicătura pe care se aşezase Ieremia, gărzile sale nu se vedeau, dar Mihai
bănui a fi mari. Peste cîmpie, căldura nu apucase a cădea cu tăria dinspre
prînz, chiar dacă zimţii razelor începură a împunge. Iarba grasă, plină de
sănătate trufaşă, de un verde-închis, înaltă de două-trei palme, atrăgea
privirile cailor. Păsări nu se aflau prin apropiere. Simţind atîta mişcare de
oşti, îşi luaseră zborul către locuri mai sigure. Doar gîzele neştiutoare se
strecurau prin iarbă, după obişnuinţa de fiecare zi.
—Pornim, doamne? întrebă Preda Buzescu, ce nu mai avea astîmpăr.
—Nu. De data asta aşteptăm.
Dar nici Ieremia nu se grăbea. Ar fi vrut mult să afle ce puteri mai avea
Mihai la spatele înălţimilor, unde stăruia un pîlc de pădure tînără. Domnul
Moldovei era convins că greutatea oştilor acestuia nu-i toată acolo. În faţa
lui, abia dacă ieşiseră cinci-şase mii de călăreţi şi pedeştri. Iscoadele
repezite de el se întoarseră fără veşti, arătînd că pîlcuri de-ale principelui
păzeau oştile de cercetarea ochilor străini.
O spuzeală uşoară se ridica deasupra cîmpiei, ca o transpiraţie a naturii.
Mulţi o vedeau mistuindu-se către hăurile cerului, dar puţini îi ştiau rostul.
Poate cei ce trăiau pe la şes. Ea se datora picăturilor de rouă, ce se
pierdeau iute sub bătaia soarelui. Ceva mai alături, generalul Kornis,
impunător în ţinuta lui de război, vorbea în şoaptă cu prietenul său Csáki.
—Avem ce învăţa de la acest mare general, domnule Csáki. Asemenea
plan de campanie depăşeşte cu mult pe cele din epoca noastră. Poate
viitorul va da generali mai mari decît el. Azi nu cunosc unul care să-l
depăşească. Atacul său asupra Moldovei, din atîtea direcţii, aduce izbîndă
200
sigură, dar cel mai mult mi-a plăcut secretul planului şi al mişcării oştilor.
Mihai a atras atenţia duşmanului doar asupra sa. Iată surpriza. Iată
momentul psihologic, ce-l doboară pe Ieremia. Veştile rele ajung la el
gradat. Să luăm aminte la desfăşurarea oştilor.
—Numai de vom avea timp de privit. Moldovenii sînt mai mulţi decît noi.
—Va fi timp destul, zîmbi Kornis. Sîntem în spatele frontului şi vom intra
în luptă abia către sfîrşitul ei. Sau poate nu va fi nevoie. Cred că moralul
oştilor lui Ieremia nu-i prea ridicat.
—Crezi în victoria principelui?
—Fără îndoială.
—Mda! Oare poziţia noastră e bună, domnule Kornis? În calitate de vechi
general, ochiul domniei-tale vede mai mult decît al meu.
—Poate. Dacă ar fi fost după mine, m-aş fi aşezat cu centrul oştilor, cam
la trei-patru sute de paşi mai spre apus. Acolo, cîmpia e vălurită, mai
frămîntată decît aici. Chiar l-am întrebat pe principe de ce nu a ales locul
acela. Ştii ce mi-a răspuns? „Domnule Kornis, peste noapte. Cae Indru şi
Ducu, vestiţi pentru felul în care ştiu să se strecoare pe întuneric, au făcut
o recunoaştere în cîmpie. Altă cale nu aveam, fiindcă Ieremia a ajuns aici
înaintea noastră. Vezi domnia-ta, acolo în faţă, o dungă de iarbă mai
gălbuie?” Zic: „O văd, măria-ta”. Rîde: „Mă bucur, domnule Kornis, că ai
ochiul ager. În locul acela nu-i baltă, dar pămîntul musteşte uşor de
umezeală, doar pe o grosime de treizeci-patruzeci de paşi. Terenul acesta, în
care piciorul se lasă adînc, se află tocmai pe centrul oastei lui Ieremia.
Adică acolo unde puternicii oşteni poloni, îmbrăcaţi greu în fier, ca şi caii,
vor veni la atac. Am prevăzut că Ieremia îşi va pune polonii pe centru. Aş fi
făcut-o şi eu. Un centru greu de urnit din faţă şi aripi sprintene e tocmai
ceea ce-şi doreşte un general.” Zic: „Doamne, ce-i rău entru ei, va fi şi
pentru noi.” „Crezi? îmi răspunde zîmbind. Noi nu vom ieşi la atac,
domnule Kornis. Abia după ce vor trece de locul acela spre noi voi da elan
tinerilor roşii, uşori ca fulgul. Deci, îl vom aştepta pe Ieremia să vină. Dacă
şi el cunoaşte bine terenul, cu siguranţă că polonii se vor desface pentru a
ocoli zona în care caii lor ar intra fără ieşire. Dar dacă lui Ieremia i-a scăpat
asemenea lucru mărunt, centrul oştilor sale va fi măcinat de tunurile
noastre fără putinţă de a manevra spre ieşirea de sub foc. Iar un centru
zdrobit, cam aduce a victorie către noi, fiindcă se va face mare învălmăşeală
acolo.” Zic: „Doamne, dacă nu va fi aşa?” Zice: „Un general mizează pe cele
mai mărunte lucruri. Ne-am mai gîndit şi la altele. Chiar şi la faptul că am
putea pierde această bătălie. E slab generalul care nu se gîndeşte la
necazuri şi nu îşi ia măsurile cuvenite.” „Serenissime, spun eu, credeţi că
Ieremia va ieşi primul la atac?” Zice: „Nu cred, sînt sigur. Lui nu-i dă mîna
să aştepte. E speriat şi se gîndeşte la timpul care ar putea lucra pentru noi.
La faptul că ne-ar mai putea veni ajutor, în vreme ce oştenii lui se
201
împuţinează, necrezînd în el.”
Cei doi tăcură surprinşi. Altîn şi Mîrza săriră de pe caii lor în spume şi
veniră în faţa principelui. Peste o mie de tătari apărură de-a lungul unei
vîlcele, şi se mistuiră după deal, în adăpostul pădurii. Sosirea lor fu
observată în tabăra moldovenilor.
—Mihai nu atacă! strigă furios Ieremia. Noi nu mai avem timp să
aşteptăm, fiindcă îi pot veni şi alte ajutoare. Să pornească polonii pe centru!
Cîteva clipe mai tîrziu, călăreţii poloni, vestiţi pentru tăria şi priceperea
lor în luptă, se urniră domol, apoi îşi întinseră caii la trap către liniile
principelui. Mergeau frumos, chiar dacă le lipsea sprinteneala. Cei din
frunte chiuiau voiniceşte. Alţii, la spatele lor, strigau aspru: „Taie, loveşte!”
Ieremia Movilă şi Sigismund priveau uimiţi spre poziţiile lui Mihai, unde
nu se vedea nici o mişcare. Oare nu ştia principele că avîntul călăreţilor
aduce mai multă putere decît primirea pe loc a iureşului adus de duşman?
Sau pregătea ceva marele general? Ceva ce se chinuiau să afle.
Mihai aştepta calm. Kornis şi Csáki îl priveau cu sufletul la gură. Polonii
se apropiaseră mult. Erau la cel mult o sută de paşi în faţa zonei cu pămînt
umed. Abia atunci stînga principelui se ridică sprintenă. Călăreţii roşii
zvîcniră în ordine la dreapta şi la stînga, iar cele treizeci de tunuri, ascunse
de trupurile cailor, ieşiră la iveală şi începură să sloboadă foc. Polonii
văzură prea tîrziu zona cu pămînt slab. Cai şi călăreţi prinseră a se
învălmăşi, a se împotmoli fără putinţă de ieşire.
—Să intre aripa stîngă a lui Arvinte! strigă Ieremia, văzînd necazurile de
pe centru. Cercetase cîmpia, dar îi scăpase locul acela.
—Oştenii roşii pe centru! strigă principele, bizuindu-se pe sprinteneala
tinerilor din Bucegi.
Comandantul cazacilor, un bărbat mărunt, bine legat, cu ochii
îndrăzneţi, dîrji, cu gînduri ce nu cunoşteau frica, sosi în goană lîngă
domnul Moldovei şi spuse aspru:
—Măria-ta, să ne dai azi leafa pentru un an şi intrăm să întoarcem
soarta luptei pe centru.
Ieremia nu avu vreme să-i răspundă. Cei opt sute de călăreţi moldoveni
îşi urmau căpitanul pe aripa stîngă, cu strigăte mari. Se petrecea acolo ceva
de mirare. Pălării şi cămăşi apăruseră în vîrfurile săbiilor.
—Parcă nu sînt strigăte de război, zise Kornis uimit. Şi nici pornirea lor
nu arată.
—Ce strigă moldovenii? se interesă Preda Buzescu.
—Ce speram, domnilor. Ascultaţi! spuse principele, a cărui faţă strălucea
ca a pruncului alintat de mamă. Iată surpriza despre care vă pomeneam la
ultimul nostru sfat de taină.
—Trăiască Mihai, principe al Moldovei, al Transilvaniei şi Ţării
româneşti!
202
Acestea erau strigătele moldovenilor lui Arvinte.
Aripa stîngă a lui Mihai nu mai răspunse. Oştirea Bucegilor, îmbrăcată
în roşu, nu mai ajunse pînă la poloni. tunurile se opriră fără poruncă. Alte
mii de moldoveni se desprinseră brusc din poziţiile lui Ieremia şi îşi
struneau caii către oastea principelui, chiuiau şi strigau ca la nuntă.
Văzînd asemenea lucru, polonii de pe centru se retraseră grabnic.
—Iată, domnilor, o victorie fără luptă, grăi Mihai înecat de emoţie. E
drept că are partea ei bună, dar şi una slabă. Dezordinea produsă în
întreaga cîmpie ne opreşte să mergem peste Ieremia, fiindcă nu mai ştim
cine-i prieten şi cine duşman.
Dezastrul era evident. Mii de capete descoperite, cu pletele în soare, mii
de călăreţi urcaţi în picioare pe cai strigau, cîntau sau plîngeau. Ieremia şi
Sigismund îşi întoarseră caii. Începea fuga. La spatele lor, cazacii şi polonii
mergeau tare. Doar în cîmpie era ceva de basm. Ceva ce nu se văzuse
niciodată. Cunoscuţi şi necunoscuţi se îmbrăţişau între ei. Mîndrul căpitan
Arvinte reuşi cu greutate să-şi facă loc pînă la Mihai. Sări de pe cal şi
îngenunche în faţa celui ce devenise în clipa aceea domn al românilor de
peste tot.
—Măria-ta! grăi cu lacrimi nestăpînite, de care nu se ruşina. Am fericirea
să mă închin celui de un neam cu mine. Se opri o clipă, înecat de emoţie,
apoi glasul său schimbat se auzi iar. Mă închin în faţa celui ce aduce
uimirea neamului. Au trecut ani de cînd domnul Moldovei s-a aplecat cu
umilirea noastră spre străini. V-am aşteptat şi ne-am rugat pentru voi. Cred
că trăiesc cea mai mare zi a poporului nostru. Ziua în care românii de
pretutindeni s-au unit între ei. Dumnezeu a fost mai bun cu mine decît cu
înaintaşii mei, fiindcă eu am avut fericirea să prind această zi.
Costache Caravană, cu inima lui slabă, simţi cum i se rostogolesc lacrimi
de-a lungul obrajilor şi murmură, beat de fericire:
—Fir-aş al naibii! Cred că lăcrimez ca muierile.
Cae Indru, atît de calm în alte împrejurări, îşi trecea mîinile peste cuţite,
iar degetele îi tremurau uşor, ca o părere. Kornis, ce nu-l iubea pe principe,
dar avea multă admiraţie pentru el, cuprins de entuziasmul clipei, scoase
un chiuit atît de puternic şi strident, încît prietenii săi apropiaţi cătară spre
el cu uimire. Pînă şi Csáki, care complotase cu Ungnad împotriva
principelui, murmură cu admiraţie:
—Iesus-Maria! Pînă azi nu am văzut un om atît de mare şi de iubit. Ce-i
al lui e-al lui, trebuie să recunoaştem.
Pe întreaga cîmpie se porniseră dansuri şi chiote. Se prinseră în joc
moldovenii cu grai dulce, cu feţele deschise ca şi sufletele. Ardeleni domoli
în mişcări şi cumpătaţi la vorbă. Munteni cu feţe negricioase de la soarele
mult din sud, mari în grai şi semeţi în priviri. Bănăţeni voinici şi cuminţi în
gesturi. Olteni subţirei, cu chipurile smolite, cu ochi jucăuşi şi sprinteni la
203
dans. Gurile rele spuneau că oltenii n-au astîmpăr nici în sfînta biserică.
Dacă aud muzică şi tactul jocului, buzele lor rostesc rugăciuni, dreapta se
ridică spre semnul crucii, ochii se rotesc împeliţaţi ca la viezuri, iar
cuvioasele picioare bat sîrba. În astfel de ocazii, chiar şi popii lor, care nu-s
mai duşi la biserică decît enoriaşii, îşi saltă poalele odăjdiilor şi ţopăie prin
sfîntul altar, cu chiote ce vestesc parcă sfîrşitul sau începutul lumii.
Nicăieri nu s-a pomenit neam mai aplecat spre cîntec şi dans ca cel al
oltenilor. Cel puţin aşa grăiau gurile rele.
Moldovenii aflară că oştile principelui puseseră puţine bucate în gură. În
ultimele douăzeci de ceasuri, mîncarea lipsise aproape cu desăvîrşire.
Străiţile moldovenilor şi ceva care cu merinde, ce nu luaseră drumul lui
Ieremia, aduseră prilej de prînz.
—Măria-ta, oare nu ar fi bine să pornim în goană după fugari? întrebă
Preda, îngrijorat.
—Nu. Căpitan sau oştean, general sau rege, în timpul prînzului nu se
cuvine să-l tulburi. Iar oştile ce i-au mai rămas lui Ieremia sînt grele la
drum. Le vom prinde fără sminteală.
Gurmand înrăit, ca un catîr, ce vede grăunţele după un post negru,
rotofeiul Găluşcă făcu frumoasă lipitură lîngă straiţa unui moldovean cu
trupul aproape la fel de rotund. Pe un ştergar mic, o jumătate de pîine
rumenă şi o lipie peste care timp lung lăsase ceva urme de tărie, o ceapă
frumos ostoită în pumni harnici, nişte cîrnat de porc, umflat a semeţie, doi
pumni de jumări cărnoase, ce pocneau în gură ca cireşele de mai, ar fi
stîrnit chiar lăcomia unuia cu stomacul în papainoage. Dar celor doi mîncăi
nu le trecu prin minte asemenea cugetare. Înfulecau hoţeşte, calmi şi
tăcuţi. Mîinile lor nu dovedeau gesturi fără rost, ci ţîşneau blînd, ca nişte
pistoane bine unse, iar gurile clămpăneau scurt, ca ale peştilor mari, care
nu-şi pierd vremea cu păgubosul mestecat. Rar se pîndeau din privirile
duşmănoase. Rar se opreau să respire, fiindcă fiecare clipă pierdută îi
dădea celuilalt o îmbucătură în plus. Cînd dumicatul era cît pumnul, ochii
lor se bolboşeau frumos în orbite, gata a-şi lua zborul, pistoanele gîturilor
încremeneau doar o clipă, fiindcă cei doi aveau puterea a trece peste astfel
de hopuri, ce întîlniseră adesea. Înghiţiră la urmă cojile cepei, ca pe nişte
delicatese ce pun capac, iar pe ştergar nu se văzu urmă de fărîmituri.
Observîndu-le hărnicia, părintele Grasa exclamă în limba maternă, plin de
încîntare: „Ah, mon Dieu! Dacă cei doi ar fi fost prezenţi la minunea de pe
munte, unde cu cinci pîini şi trei peşti, sau invers, au fost săturaţi cinci mii
de oameni, altfel ar fi sunat legenda biblică.”
Abia la urmă, Găluşcă şi Asalomia – aşa îl chema pe moldovean – se
cercetară mai creştineşte din priviri, îşi înţeleseră gîndurile unul altuia şi
porniră frăţeşte spre alt ştergar de prin apropiere. Tîrziu, umflaţi frumos ca
nişte cimpoaie, se întinseră în iarbă cu scop de odihnă binecuvîntată. De
204
acolo îl văzură pe principe gustînd cumpătat alături de Cae Indru.
—O hi flămînd? întrebă Asalomia cu vorba lui dulce de moldovean
aşezat.
—Este, grăi Găluşcă, cu greutatea şarpelui sătul. N-a mîncat de douăzeci
de ceasuri.
—Şuguieşti?
—Nu prea.
—Păi dacă el n-o ave şieva bucate… se scărpină Asalomia în creştet.
—N-are. Cînd rabdă oştenii, rabdă şi el.
—Apăi, asta chiar că n-am mai auzit-o.
—N-ai auzit mata multe. Principele zice că în război, generalul şi
oşteanul sînt una şi la bine, şi la rău.
—Asta-i fain.
—Fain, dar nu-i totul.
—Adică?
—Ai auzit de lupta de la Şelimbăr?
—Vezi bine c-am auzit.
—Ei, zise Găluşcă apăsînd cu mîndrie pe cuvînt, după luptă, cînd Mihai
i-a risipit pe oştenii lui Andrei Báthory, populaţia Sibiului a descuiat porţile
pentru răniţi şi pentru el. Boierii l-au îndemnat pe principe să-şi petreacă
noaptea în cetate. Ei bine, ştii ce le-a răspuns el?
—Nu.
—Te cred. A zis: „Domnilor, e slab general cel ce-şi află culcuş bun de
noapte afară din tabăra oştenilor săi. Dacă aş fi oştean, l-aş înjura pe un
astfel de general.”
—Zău?
—Să fiu al dracului dacă n-a zis chiar aşa!
—Mare mirare! făcu moldoveanul, cu ochii rîzători. Moşii noştri vorbeau
astfel doar despre Ştefan al Moldovei, ori despre Rareş.
În timpul prînzului veniră ştafetele de la Baba Novac. El anunţa că Ian
Potoţki, starostele de Cameniţa, nu-i şezuse împotrivă, fiindcă nu prea
avusese cu ce. Principele îi cinsti pe călăreţi şi trimise prin ei unele porunci.
Aşezat la umbra din pădure, generalul Kornis făcu o scrisoare către
comisarii imperiali David Ungnad şi Mihai Székely.
„Domnilor, am văzut aici lucruri ce ne-au pus pe gînduri. Cu voia lui
Dumnezeu, serenissimul principe a căpătat victorie mare asupra lui Ieremia
Movilă. N-am auzit pînă azi ca duşmanul să treacă la supunere cîntînd şi
chiuind. Azi am fost martor la asemenea minune, cînd moldovenii au venit la
principe ca la adevăratul lor conducător. Ceea ce nu ştiţi domniile-voastre, ce
nu am ştiut nici eu, am aflat acum, sau în urmă cu cîteva zile. Mihai a intrat
în Moldova din patru părţi. Şi zău că altfel nu ar fi avut şanse de reuşită!
Oastea lui Ieremia, formată din moldoveni, poloni şi cazaci, ar fi fost tare
205
împotriva oricui. Dar s-a risipit datorită acelei tactici nemaiauzite. A patra
oaste, care ne-a uimit cu totul, e cea a tătarilor. Nu ne aşteptam ca tătarii să
vină alături de noi atîta vreme cît primeau tribut de la moldoveni, ajutoare de
la poloni şi nimic de la principe. Ne minunăm sincer de planurile adînci ale
serenissimului Mihai. Fostul principe Sigismund, ce pornise către sud, spre a
face faţă armatei care trecuse Milcovul cu ameninţare, şi-a pierdut oştenii pe
drum. Tinerilor moldoveni, mîndri la fire, nu le-a plăcut să stea sub comandă
străină de neamul lor. Veştile proaste, ce se adunau de peste tot, au risipit
mai bine de jumătate de miile cazacilor, iar Ieremia Movilă conducea un
război dinainte pierdut. Oamenii săi căutau cu îngrijorare mai mult către
spatele lor decît către noi. Baba Novac a trecut prin Cîmpulung şi cred că
merge undeva spre nord. În drumul său nu l-a mai întîlnit pe starostele de
Cameniţa, care aud că ar fi rămas fără oşteni. Se petrec lucruri mari aici,
despre care vă voi scrie cu alt prilej. Din auzite, Ieremia şi Sigismund îşi caută
scăpare spre cetatea Hotinului, sau poate chiar dincolo de Nistru. Peste un
ceas, vom porni după ei. Principele i-a slobozit pe moldoveni pe la casele lor,
dar mulţi au rămas în oastea noastră.
Kornis Gáspár,
general al serenissimului principe Mihai
Data scrisorii în 11 mai 1600
206
Capitolul 15
A
bia la 16 mai, principele Mihai trimise la Alba-Iulia o scrisoare
scurtă, dar suficientă pentru a lămuri cum şedeau lucrările de
război.
„Vă înştiinţez, domnilor, că Dumnezeu ne-a dat noroc bun pe aici. Să fiţi
veseli. Nimic alta de la noi să nu aşteptaţi, fiindcă peste puţin timp vom
veni la Alba-Iulia. Pe Ieremia şi Sigismund i-am bătut din nou şi i-am trecut
apa Nistrului din goana cailor. Mulţi dintre oştenii lor au venit la noi ca şi la
Bacău. Acum, rînduim strajă bună pe hotarele ţării. În Suceava l-am numit
comandant pe banul Udrea, iar ajutor pe căpitanul Negrea, un moldovean
drag nouă.
Mihai, principe al Moldovei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti.”
La 25 mai, regele Poloniei Sigismund al treilea dădu o circulară care
suna astfel:
„E uşor de văzut că dacă acestui vrăjmaş îi va merge după gîndul lui şi
va rămîne în Moldova va întreprinde lucruri şi mai mari. Deci e vorba de
aproape existenţa noastră, căci de nu va fi alungat acel duşman din
Moldova cît de curînd, va trebui să ne apărăm să nu ieie jumătate din
coroana Poloniei.”
Iar scrisoarea voievodului Rusiei, Nicolaie Herburt de Fulsztyn, părea să
completeze ceva din ceea ce se gîndea dincolo de hotarele Moldovei.
„Mihai i-a risipit ruşinos pe ai noştri. Nici ai noştri nu se mîndresc: au
trecut în fugă peste Nistru, şi nu puţini dintre ei au sosit azi la Cameniţa pe
la ceasurile douăzeci şi două, într-o goană şi spaimă ce nu mai încetau.”
În ziua de 11 iunie, după o campanie uluitoare pentru ochii străini,
sprintenă şi căzută ca trăsnetul, căruia nimeni nu i se putuse împotrivi,
principele se aşeză vremelnic la Iaşi, dornic să-i dea regelui Poloniei
asigurări de pace, de bună vecinătate. La Iaşi, viaţa îşi reluase cursul
obişnuit, dar apărură unele hotărîri ce umplură de bucurie inimile
oamenilor. Se tăia pentru totdeauna tributul către turci şi tătari, iar
Moldova se alipea la trupul ţării. Dar timp de petrecere nu era. Dincolo de
graniţe şi în Transilvania se urzeau lucruri ce aduceau a ameninţări ce
puteau îngrozi pe oricine.
În grădina palatului domnesc din Iaşi era plăcut şi răcoare, chiar dacă
soarele se arăta pe cer ca un rug uriaş. O masă de răchită şi ceva scaune îşi
găsiseră loc bun sub un castan. Copac vechi, ce-şi aplecase coroana către
origini, parcă încărcat de cugetări. Principele Mihai, îmbrăcat slobod în
pantaloni strînşi pe picior şi cămaşă albă, deschisă la gît, arăta ca un
207
bărbat liniştit, mulţumit de rosturile sale, bucuros de odihna binecuvîntată
cu har de umbră înviorătoare. Doar un ochi dibaci ar fi observat că brazdele
de pe fruntea sa înaltă se adunau adesea între ele, aşa cum numai
gîndurile multe apasă aspru asupra chipului omenesc. Iar acel ochi se
nimeri a fi al lui Costache Caravană. Alături de el, Cae Indru, Radu, Stroe şi
Preda Buzescu discutau domol. Ducu, Sile, spătarul Negrea, Sava Armaşul,
părintele Grasa, Udrea, Şerban. Dumitru şi Miroslav cinsteau cum se
cuvine un vin de Cotnar, scos din gheţăria palatului.
—Domnilor! grăi principele privindu-i pe rînd. Ar trebui să spun: iată că
am ajuns la capătul drumului nostru. Iată că visul nostru de ani, sau poate
de veacuri, şi-a găsit împlinire. Acum a venit vremea să lăsăm armele spre
odihnă şi să construim temeinic în folosul neamului. Dar nu pot spune
astfel de lucru. Ba am început să pricep aici în Moldova că drumul nostru
abia începe. Şi nu mai uşor, ci greu. Greu cum nimeni nu a crezut. Ce
părere ai, nepoate?
Cae zîmbi înainte de a răspunde. Era fericit. Fericit cum nu fusese nici
după ieşirea de sub turci, nici chiar după cucerirea Transilvaniei. Stăruia în
el o bucurie prea mare, ce-i umplea sufletul şi-i întuneca alte gînduri. Dar,
încet, gîndurile reveneau nu spre desfătare, nu spre chiot de descătuşare a
sufletului, ci spre o ciudată strîngere de inimă. Spre teamă.
—Doamne, murmură el, descopăr şi eu azi aceleaşi lucruri. Înainte de
Moldova, le-am văzut mai uşoare, mai limpezi. Acum, ele îmi apar în altă
lumină. Aceea a răspunderii pe care o avem faţă de trăinicia unirii
neamului. Dacă n-am fi cîştigat la Călugăreni, dacă am fi fost înfrînţi la
Şelimbăr, am fi pierdut mult. Dar azi, de nu vom ţine cu dinţii ce-i al
nostru, pierdem totul. Iscoadele ne aduc ştiri că ienicerii şi spahiii din Daud
s-au apropiat cu ameninţare de Giurgiu. Hanul tătarilor ştie azi de renghiul
pe care i l-am jucat dimpreună cu Altîn şi duce tratative cu cancelarul
polon Zamoyski. Tare aş vrea să ştiu ce discută! Generalul imperial Basta a
încercat să treacă pe lîngă oltenii lui Zamfirescu, însă văzîndu-le oştile tari
s-a întors pe Crişuri şi ne pîndeşte. Regele Poloniei adună oşti pentru a veni
peste noi. Imperiul Austriac a aşteptat rezultatul campaniei din Moldova.
Acum îl cunoaşte şi va căuta să ne înlăture. În Transilvania, aşa cum am
prevăzut la ultimul sfat de taină, nobilimea e gata de răscoală, aţîţată de
Pezzen, ce abia a ajuns la Oradea, de cancelarul nostru episcopul Naprágy
şi comisarul imperial David Ungnad. Însă peste cei trei cred că nu
împăratul Rudolf apasă, ci alţii mai tari. Ocupaţi cu campania din Moldova,
n-am avut vreme de alte lucrări. Acum, timpul e scurt pentru noi.
—Şi ce crezi că ar fi bine?
—Sînt multe de făcut, măria-ta, răspunse Cae gînditor. Altîn are azi vreo
trei mii de războinici. Puţini faţă de hoarda hanului, dar noi am avut mult
mai puţini cînd am ieşit de sub turci. Mă voi sfătui cu Altîn să înceapă
208
răscoala. Asta ar însemna linişte spre răsărit. Ar mai trebui să vă rog a
trimite trei mii de oşteni în Ţara Românească pentru stavilă la turci.
—Am dat poruncile de trebuinţă, rîse principele, uimindu-i pe cei de faţă.
Oare unchiul şi nepotul îşi înţelegeau gîndurile? Aşa se părea după cele
auzite.
—Roşii mei dragi sînt pe drum încă din zori, continuă principele. Alături
de ei, căpitanul Arvinte duce cu el opt sute de călăreţi moldoveni, sprinteni
ca nişte diavoli.
—Va fi nevoie de grabă mare, observă Cae. De nu vor ajunge la vreme,
am temeri pentru Bucureşti şi pentru alte tîrguri din Ţara Românească, ce
s-au aplecat în ultimul timp spre belşug frumos. Va mai trebui să mergem
grabnic la regele Poloniei. De va dori o prietenie – nu supunere – cu noi,
împotriva Imperiului Austriac, vechiul lor duşman, atunci voi respira
uşurat. Curtea Poloniei are ceea ce-i lipseşte celei din Praga: sinceritate şi
cuvînt. Dacă ne alăturăm oştile cu cele ale viteazului şi înţeleptului
Zamoyski, nu ne va fi teamă nici de austrieci, nici de turci. Dar asta nu ţine
de noi, ci numai de înţelegerea pe care o vom găsi la poloni. Va trebui să
întărim graniţa de pe Dunăre, şi asta grabnic. Prin victoria noastră din
Moldova, turcii se văd lipsiţi de tributul plătit cu sfinţenie de Ieremia
Movilă. Aşa ceva nu pot ei să uite. Apoi, e vremea să ne întoarcem în Alba-
Iulia. Cu cît vom fi mai iute acolo, cu atît vom zădărnici uneltirile nobililor.
Transilvania se află azi sub suzeranitatea Imperiului Austriac. Moldova nu
trebuie aplecată spre astfel de rosturi. Iar de va fi să ţinem unirea celor trei
ţări măcar doi-trei ani, adică atît cît ne-ar fi de-ajuns pentru unificare
deplină spre un regat al nostru, puterea ce o vom căpăta ne va feri de orice
ameninţare.
—Aşa ne-am gîndit şi noi, răspunse principele. Pîrcălabul Sucevei şi
închinarea făcută nouă la 2 iunie de către boierii veniţi la Iaşi se leagă de
noi, nu de împărat. Şi poate nu-i departe ziua cînd vom scoate şi
Transilvania de sub suzeranitatea Imperiului Austriac. Dar ne-am mai
gîndit şi la altele. Vom aşeza aici locţiitor al nostru, ce va cîrmui Ţara
Moldovei cu grijă, pînă ce vom limpezi celelalte rosturi ale unirii depline. Iar
acel domn va fi nepotul Marcu sau, cum îşi zice el, Cae Indru.
Auzind asemenea vorbe, tînărul păli brusc.
—Eu domn al Moldovei? se bîlbîi Cae, lucru ce nu i se întîmpla.
—Da, nepoate, zîmbi principele. Ne-am gîndit mult la asta. Mîine vei face
jurămînt de credinţă. Părăsesc Moldova, şi aş vrea să fiu liniştit. Să ştiu că
rămîne aici una dintre cele mai strălucite minţi ale neamului nostru. Faţă
de cîte primejdii sînt în jur, eşti cel mai nimerit.
Cae tăcu multă vreme. Prietenii săi, la fel de uluiţi, aşteptau să-i vadă
chipul strălucind de bucurie. Aşteptau să se arunce la picioarele unchiului
şi să-i sărute mîna, dar nu se întîmplă nici unul din gesturile ce se
209
cuveneau. Iar cînd vorbi, glasul tînărului păru puţin schimbat şi mai aspru.
—Măria-ta, vă mulţumim frumos. Iată că sînt mulţi ani de cînd lucrăm
împreună. În toţi aceşti ani nu v-am stat niciodată împotrivă, ca azi. Eu nu
voi fi domn al Moldovei.
Pe feţele celor din jur se aşternu uimire şi nelinişte. Chiar isteţul
Costache se gîndi o clipă că prietenul său o cam luase pe de lături,
supărîndu-l pe principe. Numai Mihai continuă să zîmbească.
—Dacă ai temeiuri bune, le vom lămuri aici. Nu uit că ai venit lîngă noi
fără plată, dar nu în slujba mea, ci a neamului. În anii care au trecut, ai
adus mari servicii ţării. Ştiu că ţi se cuvine domnia Ţării Româneşti, chiar
înaintea mea. Vei fi aşezat în scaunul domnesc din Bucureşti, iar aici îl vom
aduce pe fiul nostru Nicolae Pătraşcu-vodă.
Mirarea lui Cae nu mai cunoscu margini şi asta se vedea limpede pe faţa
lui.
—Doamne! grăi el din nou. E prima oară cînd am alte păreri decît voi, şi
vă cer iertare. Nu doresc nici domnia Ţării Româneşti, ci un singur lucru: să
fiu alături de voi. Neamul nostru nu stă doar în Nicolae Pătraşcu sau Cae
Indru, ci în mii şi mii de oameni harnici la gînd şi la fapte. Dar azi, are un
singur Mihai. El e luceafărul românilor, sau omul spre care se îndreaptă
toate gîndurile noastre. Acest om trebuie apărat şi sprijinit spre folosul
neamului. Dacă duşmanii ar lucra împotriva voastră deschis, pe cîmpul de
luptă, nu mi-aş face griji şi aş primi domnia Moldovei ori a Ţării Româneşti.
Dar ei lucrează perfid, azi cu otravă, mîine cu pumnal viclean. Aş fi un slab
fiu al ţării dacă aş sta departe de voi. Dacă ar pieri numai omul Mihai,
oamenii ar fi îndureraţi, însă şi-ar găsi altul în loc. Dar Mihai azi nu-i un
om, ci un simbol al neamului. Dacă piere acel simbol, se destramă tot ce
am făurit cu atîta trudă.
„E nebun că renunţă la o astfel de mărire, gîndi Preda. Eu n-aş fi avut
tăria să o fac. Însă dacă mă gîndesc bine, cred că niciodată nu am întîlnit
un tînăr cu sufletul mai curat decît al lui.”
Principele nu răspunse. Ştia că Indru are dreptate. Că nu se poate lipsi
de el, chiar dacă-l supărase refuzul aspru. În inimă i se strecură o căldură
ciudată, blîndă, ca o alintare.
„Eu, domnul românilor de pretutindeni, sînt mîndru cu un astfel de
prieten, gîndi el. Prin alte părţi, fraţii de sînge se omoară între ei pentru
putere. La noi, tineri ca Marcu şi Chirilă Zece Cuţite, cu drepturi la domnie,
lucrează modeşti în slujba neamului, fără alte gînduri. Fără a dori o
răsplată. Poate d-aia sîntem atît de puternici. De vom avea astfel de urmaşi,
şi vom avea sigur cu asemenea părinţi, nu mi-e teamă pentru viitorul
neamului.”
Mînat de o pornire pe care nu şi-o putu reţine, principele sări vioi în
picioare şi-l prinse pe Cae de umeri.
210
—Pentru împotrivire, te cert ca unchi, spuse încruntat. Pentru inima ta
mai curată decît limpezimea cerului, te sărut ca domn al românilor.
Rar avea principele cuvinte de laudă mare. Rar avea timp de asemenea
lucruri, astfel că gestul său îi înmărmuri pe cei de faţă, chiar dacă îi
recunoşteau lui Cae nişte merite cu care puţini s-ar fi putut mîndri.
—Doamne! interveni Radu Buzescu, cunoscut pentru fineţea lui
diplomatică. Aud că, din porunca voastră, Deli-Marcu şi oamenii săi îi atacă
pe turci la Chilia şi la Cetatea-Albă. Oare nu ne-am grăbit a ne atrage alte
ameninţări din partea sultanului?
—Asta mă întreb şi eu, rîse Mihai. Cînd lucrurile ies pe vrerea noastră,
se vede într-un fel. Dacă nu ies, vedem în alt fel. Cred că nu ne-am grăbit.
Campania din Moldova poate fi încheiată numai după întregirea ei. Cît îi
priveşte pe turci, o supărare în plus nu mai are importanţă. Ştiu sigur că
au pornit asupra Ţării Româneşti, însă nu cu oşti mari. Dacă am pleca
acum să-i întîmpinăm, n-ar fi prea bine. Încă nu ne-am aşezat cum trebuie,
iar polonii abia aşteaptă o greşeală de-a noastră.
*
Înserase. Soarele se mistuise de mult, dar pămîntul încins îşi slobozea
căldura peste cîmpie. Cochetul palat din Satu-Mare, al cărui proprietar era
contele Teke Francisc, primi cîţiva oaspeţi de seamă. Se aflau acolo, în
frumoasă găzduire: Pezzen, diplomatul casei de Austria, Naprágy,
cancelarul principatului, Farkas Kornis, fratele generalului, marele bogătaş
Bornemissa, generalul imperial Basta, Csáki, nunţiul papal Querini şi un
umil prelat catolic, venit de la mănăstirea Strahov din Praga, ce răspundea
la numele de Peter. Slujitorii alergau zoriţi a face bună primire. Contele
Teke, încîntat de importanţa musafirilor, veghea la frumoasă rînduială. Pe
cucernicul Peter îl pofti mai pe la coada mesei, strîmbînd din nas. Acesta
era singurul dintre oaspeţi a cărui prezenţă nu-i făcea o deosebită plăcere.
Dar, spre totala lui uimire, nunţiul Querini se ridică de la locul de cinste şi
i-l cedă călugărului, cu o adîncă plecăciune. Cucernic şi blînd, sfios şi
modest, Peter îi mulţumi şi-i spuse că se simte foarte bine acolo unde
fusese aşezat. Abia atunci privi Teke mai atent la rasa insului, cam
ponosită, la faţa lui grăsuţă, ştearsă.
„Credeam că-i un umil slujitor al lui Querini. Acum nu mai ştiu ce să
cred.”
Dar mirarea lui crescu şi mai mult cînd îl văzu pe marele diplomat
Pezzen că se apleacă spre el plin de atenţii.
Tîrziu, aproape de miezul nopţii, cînd atmosfera dintre musafiri se
încălzise de-a binelea, cînd pe masă rămaseră doar gustări şi pahare cu vin,
cînd mulţimea slujitorilor nu mai avea ce căuta acolo, discuţia uşoară luă o
întorsătură mai chibzuită.
—Domnilor, vorbi Pezzen, prin mijlocirea scrisorilor primite de la
211
comisarul imperial Ungnad, sau pe alte căi, sîntem în măsură a vă lămuri
situaţia din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Principele Mihai a
părăsit Moldova şi a ajuns la Braşov. Curînd, va fi la Alba-Iulia. În Iaşi,
conducerea Moldovei a rămas provizoriu în seama boierilor Udrea,
Andronic, Sava şi Negrea. Cetatea-Albă şi Chilia au fost scoase de sub turci,
Soroca, Tighina, Hotinul, Cetatea Neamţului şi Suceava au fost întărite cu
moldoveni şi oşteni de-ai principelui. Din oamenii lui Mihai, au rămas în
Moldova cam cinci-şase mii. Puţini pentru apărarea ei, chiar dacă sînt acolo
şi oştile locale, mulţi dacă ne gîndim că Mihai i-a rupt de la inimă. Trei mii
de roşii, opt sute de moldoveni şi mica oaste a Ţării Româneşti a purtat
lupte cu turcii, care au intrat pînă aproape de Tîrgovişte. Dar marele-vizir
Ibrahim a trimis puţini spahii şi ieniceri în Ţara Românească. Numărul lor
nu a trecut cu zece mii, astfel că au fost alungaţi cu pierderi. Dacă privim
intenţiile lui Mihai în privinţa turcilor prin luptele cu aceştia, reiese limpede
că principele nu s-a aliat cu ei. Iată deci că se limpezesc îndoielile noastre
despre credinţa lui faţă de creştini.
—Domnule Pezzen, îl întrerupse umilul Peter, ascultăm cu multă plăcere
frumoasa înfăţişare pe care ne-o faceţi asupra celor trei ţări ale valahilor.
Aveţi mari haruri în a povesti şi cred că nu ne veţi lipsi de totalitatea
ştirilor. Cît priveşte concluziile voastre, ele pot ajunge către nedorite greşeli,
fiindcă oamenii sînt slabi şi numai rugăciunile către Cel-de-Sus îi ajută.
Numai Dumnezeu vede limpede.
Pezzen tăcu încurcat. Înţelese bine aluziile prelatului. Acesta socotea că
numai biserica îşi poate îngădui unele concluzii. Lui nu i se cuveneau.
Arătîndu-se senin la chip, chiar dacă în sinea sa tremura de indignare,
doctorul vorbi supus:
—Cuvintele voastre mi-au umplut inima de lumină. Aşa e, sfinţia-
voastră! Noi greşim des, fiindcă ne tragem din păcat. Dar rămăsesem la
situaţia din cele trei ţări. Oştile Olteniei, ce s-au ridicat în luna mai pînă la
cîmpia Zarandului, s-au tras către Dunăre, unde se anunţă ameninţări
mari din partea turcilor. Deci la acest ceas, puterea lui Mihai în principat
stă pe nouă mii de oşteni, din care şase mii cinci sute de români, o mie
unguri şi o mie cinci sute de secui şi saşi. Iar primejdiile se adună în jurul
lui de la poloni, de la tătari, de la turci, la care se adaugă nobilimea din
Transilvania şi Imperiul Austriac.
—Ah, să nu vorbim despre primejdii şi ameninţări, domnule Pezzen! îl
întrerupse Ştefan Báthory de Ecséd. De ţapte ani, ele apasă asupra lui
Mihai ca un cleşte uriaş, dar nu l-au oprit să stăpînească azi din
Maramureş la Dunăre şi din Banat la apele Nistrului. Am spus azi fiindcă
mi-e teamă că mîine graniţele lui vor fi mult mai largi.
—Dacă-l vom lăsa, rîse Kornis.
—Nu prea ţine el seamă de noi, răspunse Naprágy.
212
Generalul Basta, care nu se amestecase pînă atunci, socoti că a venit
vremea să-şi facă simţită prezenţa şi vorbi cu asprime:
—Nu ţine seamă de domniile-voastre, fiindcă vă lipseşte un bărbat
hotărît, aşa cum sîntem noi. De ne-aţi fi adresat rugăminţi…
—Domnul acesta e Basta? întrebă umilul Peter, năucindu-l pe general.
—Da, sfinţia-ta, eu sînt, spuse încruntat, nemulţumit de faptul că acesta
nu-l recunoscuse.
—După vorbele voastre aruncate cam în pripă, n-aş fi crezut.
—Ce poate crede un popă? răspunse Basta cu dispreţ neînţelegînd
semnul tainic făcut de Pezzen.
—Adevărat! zise Peter cu aceeaşi linişte. Ce putem crede noi? Generalii
au greşit adesea de-a lungul timpului. Biserica, fiind în slujba lui
Dumnezeu, niciodată.
Iute la mînie, neştiind unde vrea să bată călugărul, Basta fu pe punctul
de a sări cu vorbe de ocară, dar piciorul lui Pezzen călcă iute peste al său.
—Domnule general, continuă Peter învîrtind pe mîini nişte mătănii
simple, acum o lună împăratul socotise a vă lua comanda trupelor din
Ungaria Superioară fiindcă i s-ar fi potrivit mai bine marchizului de Burgau.
Cerîndu-ne părerea, i-am propus să mai aştepte. Marchizul e un oştean de
mare vază, dar cam răzvrătit împotriva bisericii. Însă învăţătura creştină ne
porunceşte a-l ierta pe cel rătăcit şi a-l aduce pe calea cea bună. Văzîndu-
vă azi, ne bucurăm că sînteţi plecat supus al bisericii, chiar dacă vă lipsesc
unele haruri ale marchizului. Ne vom ruga pentru voi, domnule general.
„Cine dracu e ăsta? se întrebă Basta iritat. Aluzia lui e limpede că mă
vrea supus al bisericii, dar eu mă aflu în slujba împăratului.”
„E îngîmfat, socoti Peter. Prostul nu e prost destul dacă nu-i fudul. Cred
totuşi că-l vom îmblînzi. Cu el voi lucra mai uşor decît cu marchizul. Mă
pricep la oameni. Cînd dau de greu, cei îngîmfaţi se pleoştesc dintr-o dată.
Îi voi da o lecţie de mărinimie în seara aceasta. Pentru a-l înfricoşa am timp
destul. Nu-un general mare. Faima şi-o datorează oştilor bune şi căpitanilor
săi. De fapt, azi nu-mi trebuie un general mare, ci unul care se supune
orbeşte.”
La propunerea gazdei, se ridicară cu toţii să guste aerul curat de pe
terasele mari. Querini, mic şi slăbuţ, luă braţul masivului Ştefan Báthory.
Kornis, gras la trup, ieţi dimpreună cu uscăţivul Naprágy. Bornemissa, înalt
şi bine croit, porni alături de scundul Csáki. Lunganul Basta, cu faţa
bronzată frumos de soarele pustiei, luă braţul spătosului Pezzen.
—N-am priceput nimic din semnele voastre, grăi generalul.
Marele diplomat socoti că acesta e departe de a avea fineţea curtenilor lui
Rudolf. Un altul ar fi priceput chiar dintr-o uşoară ridicare de sprîncene.
—Semne prieteneşti, domnule, răspunse ascunzîndu-şi dispreţul. Nu vă
îndemn a-l nesocoti pe părintele Peter. Mînia lui poate însemna sfîrşitul
213
carierei voastre de general.
—Glumiţi?
—Nu mi-aş îngădui.
—Dar eu sînt în slujba împăratului, domnule Pezzen. În slujba primului
om al imperiului.
—Poate al doilea, sau al treilea, sau cine mai ştie. Peste Rudolf stau
puteri mai mari decît credem noi.
—Dacă mi-ar spune altul, n-aş crede. Înseamnă că acest călugăr cu
straie cam soioase…
—Da, da, domnule general.
—Drace! se muie Basta înfiorat.
Peter prinse din ochi discuţia dintre general şi diplomat. Era convins că
vorbeau despre el. Zîmbi mulţumit. „Pezzen s-a dovedit un bun slujitor al
nostru. De fapt, noi l-am ridicat şi noi îl ţinem la curtea lui Rudolf. Cred că
va reuşi să facă din Basta un mieluşel.”
Îi adresă un semn diplomatului, iar acesta se apropie grăbit. După un
sfert de ceas, intrară cu toţii în sufragerie. Umilul călugăr aşteptă calm,
pînă cînd fiecare se aşeză pe vechiul loc.
—Domnilor! vorbi el. Împăratul nostru, Domnul să-l ţină în pază, l-a
tolerat prea mult aici pe veneticul Mihai. Nu putem să nu-i recunoaştem
nişte merite principelui. Nişte merite de mare general al timpului nostru,
dar planurile lui nu se potrivesc în nici un chip cu ale împăratului. Noi
dorim să avem sub stăpînire întregul teritoriu valah, pînă la Nistru. A
stăpîni Transilvania şi Moldova înseamnă a intra ca un pinten între poloni
şi turci. Spre sud, vom întări graniţele Carpaţilor, iar turcii ne vor simţi
acolo puterea. Deci, pentru nobilii Transilvaniei nu vor mai fi primejdii.
Spre nord, vom aduce încă un cerc de fier în jurul Poloniei. În Transilvania,
nobilii şi-au pierdut puterile şi multe privilegii de la Şelimbăr încoace. Prin
venirea oştilor imperiale aici, nobilii vor primi tot ce au pierdut sau sînt pe
cale să piardă. Vom numi în Transilvania un guvernator.
—Nu guvernator, monseniore, interveni Naprágy. Sperăm să-l aducem pe
fostul principe Sigismund. El e de-al nostru.
—Dar v-aţi lepădat cîndva de el.
—A fost o greşeală, se amestecă Bornemissa.
—Ne vom gînd la asta, domnilor. Poate că chiar e mai bine.
„Sigismund nu, socoti Peter. E un om pe care nu se pot pune baze
serioase. Totuşi, nu strică să-l promitem, pentru a căpăta sprijinul nobililor.
După ce-l vom alunga pe Mihai, generalul Basta va fi guvernator. El sau
altul.”
—Dacă-l doriţi pe Sigismund, îl veţi avea, domnilor, continuă el. Noi
dorim linişte aici, iar biserica noastră catolică va prinde puteri, spre lauda
Celui-de-Sus. Căile pentru scoaterea lui Mihai din cele două ţări sînt mai
214
multe. Dacă se învoieşte a fi domn în Ţara Românească şi a primi de la noi
compensaţie în bani, îi vom da. Banii nu ne lipsesc. Putem oferi două
milioane de taleri, sau chiar mai mult. De nu se va învoi, nobilii
Transilvaniei, ajutaţi de trupele imperiale ale domnului Basta, vor face
răscoală. Apoi, mai sînt şi alte căi la care ne-am gîndit, însă toate la timpul
lor. Am venit aici pentru a schimba păreri cu domniile-voastre şi a hotărî
măsurile ce se impun. Sfinţia-sa episcopul cancelar Naprágy, comisarul
Ungnad şi doctorul Pezzen ne-au vestit că sînteţi gata a începe unele
pregătiri de răscoală. Cum socotiţi să o faceţi?
—Monseniore! zise Bornemissa. Pînă acum am avut doar promisiuni din
partea domnului Pezzen. Să credem că ajutorul generalului Basta nu-i o
simplă făgăduială?
—Să credeţi, domnilor. Generalul se va mişca lîngă voi la primul semn.
—Dar n-am asemenea ordin, grăi Basta.
—Îl am eu, domnule, zîmbi Peter cu bunătate.
Apoi scoase din rasa lui ponosită un sul de hîrtie cu pecetea împăratului
şi porunci:
—Desfă-l, domnule!
Uluit, Basta rupse pecetea şi citi:
„Din porunca noastră, generalul Basta şi oştile sale se vor supune
aducătorului acestui ordin.
Rudolf.”
—Deci, reluă Peter, în privinţa colaborării vă dăm toate asigurările de
cuviinţă.
—Acum vorbim altfel, se bucură Bornemissa. Monseniore, la noi există
un obicei al pămîntului, potrivit căruia marea nobilime are oşti proprii. E
adevărat că nu sînt mari, dar de ne unim către acelaşi scop, ele vor creşte
frumos. Cred că pînă în mai puţin de o lună, vom ajunge la zece mii de
călăreţi şi pedeştri, sau poate chiar mai mult. De mîine, curieri de-ai noştri
vor alerga pe la castelele şi palatele celor ce sînt alături de noi. Dar poate că
ar trebui să nu privim lucrurile prea uşor. Principele Mihai nu-i unul dintre
aceia pe care îi poţi lua ca din oală. El stă cu ochii pe noi. Iar ochii, urechile
şi mîinile lui sînt cavalerii din jurul său. Domnii Cae Indru, Costache
Caravană, Chirilă Zece Cuţite şi Ducu cel Iute sînt oameni cu mari haruri
ale inteligenţei, vicleniei şi curajului. Poate că a venit vremea să-i retezăm
puterile principelui prin nimicirea acestor cavaleri.
Peter asculta îngîndurat. Virtuţile lui Ducu şi Costache le simţise la
Krivoklat. Cît despre ceilalţi doi, aflase multe lucruri parcă de necrezut.
Musafirii contelui Teke mai discutară multă vreme, rostuind planul
răscoalei în cele mai mici amănunte. Dar Peter nu pomeni nimic despre
hotărîrea sa de a-i suprima pe Mihai şi pe cavalerii acestuia. Avea destulă
experienţă în astfel de prilejuri pentru a nu-şi dezvălui gîndurile. Oaspeţii
215
se despărţiră tîrziu, aproape în zori. Trăsurile ieşiră din parcul palatului,
mistuindu-se în noaptea caldă, plăcută de vară. Părintele Peter zăbovi
alături de Basta şi-i zise:
—Domnule general, biserica noastră vede în voi un slujitor de nădejde,
iar pentru astfel de merite plăcute dinaintea lui Dumnezeu, vă răsplăteşte
cu patru mii de taleri. Doctorul Pezzen a primit instrucţiunile şi vă aşteaptă
lîngă trăsura voastră.
—Vă mulţumesc, monseniore, bîigui Basta, plăcut surprins.
—Oh, nu mie! Lui Dumnezeu şi bisericii sale. Ne-am mai gîndit, domnule
general, că vi s-ar potrivi titlul de guvernator al Transilvaniei. Luptaţi
pentru el, domnule!
—Cum?
—Ascultîndu-ne poruncile fără să puneţi întrebări, fiindcă biserica nu
greşeşte niciodată. Vreau să ne ascultaţi, chiar dacă poruncile noastre
seamănă a răzvrătire. Să nu vă temeţi. Biserica veghează asupra voastră.
Împuternicirea de guvernator, semnată în alb de bunul nostru împărat, se
află în buzunarul meu. Rămîne doar să punem acolo un nume.
—Dar le-aţi promis nobililor că-l veţi aduce pe Sigismund.
—Iată că începeţi să întrebaţi, domnule general, răspunse Peter cu
asprime.
Simţind că a greşit, mîndrul Basta se aplecă brusc şi sărută mîna
umilului prelat. Apoi vru să se îndepărteze, dar un gest al celuilalt îl opri.
—Acum, o rugăminte, domnule Basta: ce am discutat adineauri rămîne
numai între noi. Mergeţi liniştiţi la trupele voastre. Cînd va fi nevoie, vă vom
informa din timp.
Ajuns lîngă trăsură, generalul primi din mîinile lui Pezzen talerii promişi.
În vreme ce Basta se îndepărta plin de speranţe, Peter şi Pezzen urcară
într-o trăsură închisă şi porniră pe drumul ce ieşea din Satu-Mare către
apus. La puţină vreme, lăsară drumul în dreapta şi intrară pe unul mai
îngust, mărginit de păduri vechi. Opriră după o jumătate de ceas la poarta
unei biserici nu prea mari, dar frumos înconjurată de copaci şi ziduri înalte.
Odăile pregătite din timp îi aşteptau pentru odihna cuvenită. Afară, se
crăpa de ziuă. Cei doi mai zăboviră o vreme de taină. Şi nimeni nu bănui că
acolo, în locul acela tihnit, învăluit de dulceaţa zorilor, se puneau la cale
planuri de asasinare a principelui şi cavalerilor săi.
216
Capitolul 16
n ziua de 11 iulie, căldura căzuse tolănită la rasul pămîntului, cu
Î mult înainte de prînz. Praful drumurilor era încins şi greu, lipsit de

vlaga ce i-o aducea altădată vîntul. Bărbaţii şi femeile satelor
intraseră în holdele mari de grîu fie pe lunci, fie pe coaste. Aerul şedea
nemişcat, încremenit şi obosit sub apăsarea căldurii. De-a lungul
cîmpurilor se zăreau prin holde spinările albe ale secerătorilor şi din cînd în
cînd cîte-un trup ridicat în picioare, înconjurat pînă mai sus de brîu de
spicele galbene-aurii. Apele Mureşului se mişcau în dulce cumpătare,
înghesuite de prunduri ivite peste noapte. Pruncii dăduseră buzna la
scăldat, iar gălăgia lor şi trupurile agere aduceau locurilor sfîntă
binecuvîntare. Chiar şi vitele se tolăniseră în apă pînă la gît şi priveau
împrejur cu ochii lor blînzi, mirate de asemenea zăpuşeală. Cinci sute de
călăreţi şi patru mii de trabanţi ieşiseră din Alba-Iulia în straie de paradă
aliniaţi frumos pe marginile drumului dinspre Teiuş. O trăsură deschisă, cu
puţin alai, îl aducea pe doctorul Pezzen în capitala principatului. Plecat de
atîtea luni, diplomatul casei de Austria sosea abia acum la capătul
drumului. Frumoasa primire, ce s-ar fi cuvenit unui împărat, nu-l
impresionă pe călător. Venise acolo să vadă mult şi să afle mult. Ochii lui se
opreau adesea asupra oştenilor echipaţi cu straie bune şi arme noi,
strălucitoare în curăţenia lor.
„E de mirare cum reuşeşte principele să întreţină astfel de oşti, cînd lipsa
lui de bani s-a auzit chiar pînă la Praga, socoti Pezzen. Şi iată că de-a
lungul drumului am văzut oameni ieşiţi la lucrul cîmpului, satele şi oraşele
bine îngrijite, astfel că se simte mîna de gospodar a lui Mihai. Nobilii petrec
frumos, castelele, palatele şi casele lor nu au fost călcate cu forţa, vechile
lor privilegii sînt respectate, fapt ce mă pune în mare încurcătură. Pe nobili
nu-i înţeleg. Nu pricep aplecarea lor spre răscoală. Oare să-i supere atît de
mult faptul că au un conducător din neamul valahilor? Dar asemenea
conducători au mai fost aici. Matei Corvin şi Iancu de Hunedoara erau
valahi. Va fi greu să-i vorbesc principelui despre nemulţumirile nobililor,
fiindcă nimic nu stă în picioare. Nici pretenţiile de stăpînire aici, ridicate de
Imperiul Austriac, nu sînt motivate. M-am lămurit singur în această
călătorie că populaţia cea mare a principatului o formează românii. Mihai s-
a dovedit devotat creştinătăţii şi casei de Austria. Cel puţin pînă acum,
nimic nu a ridicat bănuieli temeinice asupra lui. Poate că arhiducele
Matthias e singurul dintre noi care vede mai limpede. El spunea că
principele ar fi azi singurul general capabil a menţine liniştea în această
217
parte a Europei. Dar Maria de Spania, papa şi biserica noastră catolică vor
altfel. Însă mi-e teamă că nu va ieşi nimic bun. Peter mă înspăimîntă cu
vorbele lui în doi peri, cu marea lui putere, cu misterul din spatele său şi
mai ales cu lipsa lui de omenie. Uneori, mi-e teamă chiar pentru viaţa mea.
Ştiu multe. Poate prea multe pentru a nu se lipsi cîndva de un martor
supărător. Cine lucrează cu otravă şi pumnal nu face deosebire între
duşman şi prieten. Am credinţa că Mihai va fi asasinat în curînd. Dacă
tratativele mele cu el nu duc la nici un rezultat, acesta îi sfîrşitul hotărît de
Peter, sau poate chiar de alţii mai sus decît el.”
Trăsura intră prin poarta de sud a cetăţii Alba-Iulia. Logofătul Teodosie
şi generalul Kornis, călări pe cai frumoşi, ţesălaţi în dreptunghiuri mici, se
alăturară trăsurii din mers. Iar un sfert de ceas mai tîrziu, Pezzen, pînă la
urmă copleşit de atenţii, ajunse în faţa tronului princiar. Mihai zîmbea, în
loc să-l privească încruntat pentru întîrzierea lui nejustificată. Înfăţişarea
marelui general valah nu arăta semne de fală sau aplecare spre trufie.
Gesturile lui simple, vorbele cumpătate îl impresionară pe fiul diplomat.
—Sosirea voastră aici aduce strălucire curţii din Alba-Iulia, domnule
doctor Pezzen, grăi principele. Aduce strălucire prin voi şi prin împăratul
Rudolf, pe care îl reprezentaţi. Prezenţa voastră ne încredinţează că înalta
curte din Praga nu şi-a uitat aliatul din răsărit.
„Hm! gîndi Pezzen. A spus aliat, nu vasal. Dar mi se pare că lucrurile
stau chiar aşa cum le înfăţişează, ce-i drept, cu adîncă fineţe. Cred că-i o
aluzie la faptul că Imperiul Austriac nu şi-a respectat pînă azi obligaţiile de
suzeran, fiindcă ajutoarele de bani şi de oşti nu s-au arătat, aşa cum s-ar fi
cuvenit.”
Apoi răspunse:
—Măria-ta, vorbele voastre îmi aduc multă bucurie. Am desluşit din ele
că aţi rămas credincios casei de Austria, astfel că între aliaţi buni, discuţiile
vor fi rodnice şi pline de miez. Îngăduiţi-mi, serenissime principe, să vă
aduc salutul şi urările de sănătate trimise prin noi de împăratul Rudolf.
—Vă mulţumim şi ne vom grăbi să le întoarcem după cuviinţă. Domnule
doctor Pezzen, cred că lunga şi plicticoasa călătorie v-a obosit. Slujitorii
noştri au făcut pregătiri pentru a va găzdui cum se cuvine într-o minunată
casă din Alba-Iulia. Reşedinţa voastră e înconjurată de pomi şi trandafiri.
Cîndva, ea a aparţinut regretatului Petre Huszár, ce se număra printre
fruntaşii nobilimii din Transilvania. Sperăm să vă simţiţi bine acolo. E un
loc încîntător şi liniştit.
„Mă expediază elegant, gîndi Pezzen. Dar primirea pe care mi-a făcut-o a
fost fără cusur. Şi zău că simt nevoia de odihnă. Poate că se arată doar
curtenitor, iar eu prea despic firul în patru.”
—Vă mulţumim, serenisseme principe, pentru grija ce ne-o arătaţi şi vă
rugăm să ne fixaţi zi de audienţă solemnă, se înclină diplomatul.
218
—Ne-am gîndit, domnule doctor, zîmbi principele. Ea va fi peste zece zile.
—Nu-i prea îndepărtată?
—Nu cred. De fapt, ştim că sînteţi un om înţelept, care nu se grăbeşte
niciodată.
„Drace! chibzui Pezzen. Fineţea vorbelor lui mă uimeşte. Iată că ne-a
făcut o frumoasă aluzie la faptul că am întîrziat pe drum nepermis de mult.
O aluzie meşteşugit învăluită în vorbe de laudă.”
*
În dimineaţa zilei de 21 iulie, Pezzen fu primit în audienţă solemnă. Sala
tronului se umpluse de curteni şi oşteni. Principele arăta vesel, ca şi vestiţii
săi cavaleri Cae, Costache, Chirilă şi Ducu.
—Ei, domnule doctor, cred că vă simţiţi bine la noi, spuse principele cu
bunăvoinţă. Se cunoaşte, după faţa odihnită, că v-aţi aflat prilej de îngrijire
trupească.
—Serenissime principe, nu tăgăduim că ne-aţi oferit un minunat loc de
găzduire. Discursul nostru va fi scurt, fiindcă adesea cei ce se îndeamnă a
le rosti, cam bat apa în piuă. Sînt emoţionat. Azi îmi revine cinstea de a vă
înmîna frumosul colan cu vulturul habsburgic, pe care împăratul Rudolf vi-
l acordă în semn de adîncă preţuire. La curtea din Praga, numele vostru e
pomenit adesea cu admiraţie. Se recunoaşte acolo că sînteţi un vasal
credincios şi harnic. Suzeranitatea Imperiului Austriac înseamnă pentru voi
deschiderea unui drum larg de lucru în folosul creştinătăţii. Iar faptul că aţi
adus la trupul imperiului şi Ţara Moldovei dovedeşte că împăratul nu s-a
înşelat socotindu-vă un mare general al timpului. În catedrala Sfîntul Vit s-
au înălţat rugăciuni pentru voi. Iată mari semne de prietenie şi bunăvoinţă,
serenissime.
—Frumoase vorbe, domnule doctor Pezzen! grăi principele cu admiraţie.
Se vede că sînteţi un orator neîntrecut, iar fraza aleasă vă întregeşte
harurile. Din vorbele voastre am înţeles că Imperiul Austriac ne cinsteşte cu
vulturul habsburgic, un discurs şi nişte rugăciuni. Sîntem la fel de
emoţionaţi ca şi voi, domnule Pezzen. Cît despre alipirea Ţării Moldovei la
imperiu, nu cred să fi existat vreo astfel de ceremonie. Mai degrabă o mică
scăpare a voastră, obişnuită adesea chiar în discursurile scurte. Dar nu
asta are importanţă, ci marea grijă pe care ne-o arată împăratul. Am cerut
bani şi oşti, iar ajutorul se arată într-o decoraţie, un discurs şi ceva
rugăciuni. Oare nu-i prea puţin, domnule Pezzen? Şi încă nu-i totul. Am
venit de bunăvoie spre vasalitate. V-am închinat Transilvania cucerită de
oştile mele. Drept mulţumire, împăratul m-a poftit adesea să părăsesc
principatul. Aveţi un răspuns pentru toate acestea, domnule Pezzen?
—Măria-ta, se înclină diplomatul cam încurcat, ştiu că toate cererile
voastre sînt în studiu.
219
—În studiu? Mda! Ştiţi ce mă întreba în luna mai vechiul şi bunul meu
prieten Taranowski, solul Poloniei? „Oare nu v-aţi aplecat ca vasal unui
suveran mai slab şi mai sărac decît voi? La ce vă foloseşte alianţa cu cei
care vă cer fără să dea nimic? Oare nu ar fi mai bună o prietenie a voastră
cu regele nostru? Vă întreb asta fiindcă am venit să oferim ceea ce nu veţi
căpăta niciodată de la casa de Austria.”
—Sînt cuvinte spuse cu răutate, îngăimă Pezzen.
—Poate cu răutate, dar drepte. Iată că Polonia e gata să ofere în orice caz
mai mult decît un discurs sau o decoraţie. Iată că turcii ne fac propuneri de
recunoaştere a noastră peste cele trei ţări, de ajutor cu oşti şi de un
împrumut a cărui valoare se ridică la două sute de mii de ţechini de aur. La
asta ce mai puteţi răspunde, domnule Pezzen? Poate despre faptul că am
greşit cînd ne-am aplecat spre o alianţă cu voi?
—Măria-ta, îngăduiţi-mi o audienţă secretă, făcu palid solul lui Rudolf.
—Fie! răspunse principele cu asprime. O veţi avea peste o jumătate de
ceas.
*
În odaia de lucru a principelui se aşternuse masă cu vin şi ceva gustări.
Aşezat pe un scaun lîngă fereastră, Mihai privea cum se schimbau gărzile
din faptul prînzului. Doctorul Pezzen cătă în jurul său, surprins de
simplitatea mobilierului şi lipsa obiectelor de ornament.
„Nu şi-a îngăduit nici un fel de confort, chibzui diplomatul. Ba mai mult:
aud că şi-a cheltuit întreaga avere pentru întreţinerea oştilor. Puţini oameni
ar fi făcut aşa ceva. Mi-e sufletul greu la aceste tratative. Am venit aici să
păgubesc un popor ce şi-a aflat un conducător mare. Un popor sărac şi
viteaz, care ne-a ferit adesea de călcările turcilor.”
—Vă ascult, domnule doctor, zise principele privindu-l îngîndurat. Socot
că-i întemeiată bine cererea voastră de audienţă secretă, cu toate că mă
miră. Între noi şi împărat nu se află lucruri încurcate sau vrednice de
ascuns.
—Măria-ta, doresc din inimă să ajungem la o înţelegere bună, spuse
diplomatul cu sinceritate. Casa de Austria vă oferă un milion de taleri în
schimbul ieşirii voastre din Transilvania şi Moldova. La suma aceasta
adăugăm castelul Königsberg, al cărui venit anual se ridică la aproape o
sută de mii de taleri. Vă recunoaştem ca domn al Ţării Româneşti, şi la
nevoie, vă putem sprijini cu oşti împotriva turcilor.
Aici se opri încurcat. Cîteva clipe, ochii principelui scînteiară de mînie.
Doar cîteva clipe, fiindcă semnele ei dispărură brusc, iar vocea lui era calmă
cînd întrebă:
—Nu vi se pare curios, domnule Pezzen, faptul că noi nu de turci ne
temem, ci de ipocrizia stăpînilor voştri?
—Serenissime principe, răspunse diplomatul, eu am o sarcină ingrată
azi. Ce gîndesc nu are însemnătate, ci numai îndeplinirea misiunii pe lîngă
220
voi. Mi s-au dat împuterniciri să negociez cu voi pînă la suma de trei
milioane de taleri. Atît şi nimic mai mult.
—Înseamnă că ne pierdem vremea, vorbi Mihai cu tristeţe adîncă.
—E ultimul vostru cuvînt, serenissime?
—Ultimul.
—Atunci, nu-mi mai rămîne decît să vă cer permisiunea de a mă retrage.
—O aveţi, domnule Pezzen.
*
O uşă frumos mascată în peretele de lemn se deschise îndată după
plecarea doctorului Pezzen. Din spatele ei apărură Cae, Chirilă, Costache şi
Ducu. Feţele lor transpirate sub apăsarea căldurii din mica ascunzătoare
stîrni veselia principelui.
—Aţi auzit, prieteni? întrebă reţinîndu-şi un zîmbet.
—Tot, murmură Chirilă.
—Şi ce părere aveţi?
—Să le luăm banii, grăi Ducu mucalit.
—Glumiţi?
—Numai pe jumătate, măria-ta. La spatele lui Pezzen nu stă împăratul,
ci alte puteri. Sau poate împăratul s-a lăsat convins a ne scoate de aici.
Ceva e sigur: se lucrează cu mîrşăvie, iar banii aceia nu vin de la împărat.
Ce-ar fi să ne prefacem a primi tîrgul? Cu trei milioane de taleri desăvîrşim
unirea celor trei ţări şi punem pe picioare o oştire a Bucegilor, cum nu s-a
mai văzut. Să răspundem la viclenie cu viclenie. Nu mai am linişte dacă nu
le luăm banii acestor lotri.
—Ai un plan? se interesă Costache Caravană.
—Încă nu.
—Atunci, să nu mai vorbim despre asta. Crezi că cei care fac tîrgul cu
noi se vor mulţumi doar să ne aducă frumoasa grămadă de aur? Nu, dragul
meu! Totdeauna trebuie să ne gîndim că adversarul nu-i mai slab la
judecată decît noi. Că şi-a luat măsurile lui de prevedere. Va trebui să
semnăm renunţarea noastră la Transilvania. O asemenea semnătură ne
obligă să o respectăm. A lua bani de la unii ce s-au transformat din aliaţi în
trădători nu-i un păcat. Sigur că banii aceştia ne-ar ajuta să ne plătim
datoriile mari, să-l sprijinim pe Altîn, să ridicăm cetăţi puternice şi să
desăvîrşim unirea neamului, dar nu ne putem gîndi la ei. Socot însă că
părerea ta nu-i lipsită de înţelepciune, fiindcă ne dă prilej de a deschide
ochii mai bine. Adineauri ai spus că banii aceştia nu vin de la împărat, deci
nu el ar fi cel păcălit. Aici cred că ar trebui să ne gîndim puţin. Ce părere ai,
Cae?
—Admir inteligenţa lui Ducu, zîmbi Cae. Mintea lui pătrunzătoare a găsit
o cale la care nu ne-am gîndit. Şi eu înclin a crede că cele trei milioane de
taleri nu vin din visteria împăratului Rudolf. Curtea din Praga, ce trăieşte
într-un lux orbitor, nu are atîţia bani. Poate că nu ar strica să aflăm de
unde vin. Dacă am trimite o solie la arhiducele Matthias, m-aş mira să nu
aflăm adevărul. Mi-e teamă că cele trei puteri, despre care ne scria Henric
al Franţei, au început a se mişca asupra noastră. Iar dacă-i aşa, e bine să
aflăm, pentru a lua măsurile de cuviinţă.
—Aşa cred şi eu, murmură principele aplecat spre gînduri. Iată că cel
mai înverşunat duşman al nostru se arată azi în apus. Adică acolo unde am
221
nădăjduit mai mult. Acolo unde ne-am legat cu prietenie deschisă, pornită
din suflet. Dar noi totdeauna am avut duşmani, deci nu-i cazul să ne
frămîntăm mai mult decît altă dată, ci să lucrăm cu chibzuială. Ne trebuie
bani. Îi vom avea.
—De unde, doamne? întrebă Chirilă nedumerit.
—Din minele de aur ale principatului. A venit vremea să confiscăm toate
minele de aur ce lucrează azi în folosul imperiului şi al nobililor din
Transilvania.
—Va ieşi răzmeriţă din partea nobililor şi ceartă cu imperialii, se
amestecă grăsunul Costache.
—Ştiu, dar dreptatea e de partea noastră. Noi sîntem stăpîni aici. Pînă
cînd vor lucra minele noastre pentru alţii? Pînă cînd vom cerşi aur, lăsîndu-
l pe al nostru să cadă în cămări străine? Contele de Ramonchamp îmi
spunea că aurul Transilvaniei se negociază chiar şi la Paris. Ei bine, să-l
negocieze adevăraţii lui stăpîni. Din cine vreţi să fie formată solia la
arhiducele Matthias?
—Din Tufănel, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi-fiul, răspunse Cae. Sînt
călăreţi desăvîrşiţi astfel că nu vor zăbovi mult pe drum.
—Nu ştiu nemţeşte, interveni Chirilă. Poate că ar trebui să merg eu.
—Crezi? întrebă Indru. Acum, cînd uneltirile nobililor sînt în toi, e mai
bine să fim toţi patru aici. Scrisoarea noastră către arhiduce va lămuri
totul.
—Mi-e teamă că te contrazic, zise Costache. E nevoie acolo de un om
care ştie nemţeşte. Dacă nu le cunoşti graiul, între străini eşti surdomut.
Chirilă mi se pare cel mai potrivit în această misiune. Am înţeles că
Matthias ne este prieten, astfel că-i necesar să-i arătăm toate gîndurile
noastre.
—Fie! se supuse Indru, înţelegînd temeinicia vorbelor lui Costache. Să
plece el dimpreună cu cei patru. Sau numai cu trei. Tufănel ar putea
rămîne aici, unde avem mare nevoie de el.
—Ţi-ar conveni la noapte? întrebă principele.
—De minune, răspunse Chirilă. Pe răcoarea nopţii, caii noştri se vor
întinde frumos la drum.
—Atunci, e bine. Peste cîteva ceasuri vei avea scrisoarea noastră, grăi
principele. Ne-am mai gîndit că mîine sau poimîine să-l trimitem pe Radu
Buzescu la poloni.
—Dar la turci? întrebă Ducu.
—Acolo ne mai gîndim. Sultanul va încerca să se răzbune pentru
pierderea Chiliei şi Cetăţii-Albe. Poate că am să-l trimit pe Udrea cu o
scrisoare care să ne aducă puţin răgaz. Dar azi, gîndurile mele sînt asupra
lui Pezzen. Cred că ne va cere permisiunea să plece. Oare la Praga?
—Asta mă întrebam şi eu, zise Cae. Poate că nu ar strica să ne ţinem pe
urmele lui măcar pînă dincolo de graniţa noastră. Îmi spune inima că ceva
nu-i în regulă cu diplomatul acesta şiret. De fapt, prietenul Sile Adormitu
zăboveşte prin pivniţele casei lui Huszár, cu nădejdea că vom prinde vreun
222
fir, aşa cum s-a întîmplat cu contele Taranowski. Nu cred că domnul Pezzen
a putut să şadă atîta vreme la Satu-Mare numai de dragul peisajului. Dacă
avea misiunea clară de a vă oferi trei milioane de taleri pentru renunţarea
voastră la Transilvania, normal ar fi fost să vină aici fără zăbavă. Drace!
strigă el luminîndu-se la chip. Încep să văd clar. Înseamnă că abia la Satu-
Mare a primit o astfel de împuternicire. Deci, e limpede că cineva a venit
acolo pe urmele sale, iar acel cineva aşteaptă rezultatul tratativelor.
—Pe laţele de-o şchioapă ale Zambilicăi, asta e! sări Costache
entuziasmat. Două luni a zăbovit Pezzen acolo. Or, e limpede că un
diplomat cu sarcini precise, primite acasă, zoreşte să le ducă la bun sfîrşit.
Ce bine că Ducu a ridicat chestiunea banilor! Numai aşa am putut dibăci
aceste gînduri. Acum sînt şi eu de părere să-l urmărim pe doctorul Pezzen
pînă-n pînzele albe.
Impresionat de frumoasele deducţii ale cavalerilor săi principele îi privi
cu admiraţie neascunsă.
—Fir-ar să fie! rîse el. Cu asemenea prieteni e o desfătare să stai alături.
Nu mai încape îndoială că la Satu-Mare putem afla cheia misterioasei
misiuni a doctorului. Iar dacă mă gîndesc bine, parcă mi se ridică un văl de
pe ochi. Împăratul îi asigurase, în aprilie, pe Ducu şi Costache că Pezzen
vine la noi cu un ajutor de o sută de mii de taleri. Deci, nici vorbă despre
cele trei milioane. Iată că doctorul nu s-a grăbit să vină cu suta de mii. Ce l-
a oprit oare? Ba mai mult: nici nu a pomenit despre ei. Înseamnă că ceva s-
a petrecut pe drum. Iar faptul că a zăbovit la graniţa noastră aproape două
luni probează că cineva l-a oprit să vină. Da, da, prieteni! Cred că la Satu-
Mare dezlegăm enigma care-l înconjoară pe doctor. Cine va lua urma lui
Pezzen?
—Eu, zise Cae. Eu şi Sile. Mai mulţi, am bate la ochi. Doi călăreţi
îmbrăcaţi în straie de negustori sînt obişnuiţi de-a lungul drumurilor, prin
hanuri şi prin oraşe.
*
Înnoptase de mult. Doctorul Pezzen umbla agitat prin încăpătoarea
sufragerie a casei lui Huszár.
„Nu-mi mai rămîne nimic de făcut, decît să plec, socoti el. Principele nu a
primit oferta şi nici nu mai merita să încerc. E un om dintr-o bucată. Mă
miră totuşi că un bărbat înţelept ca acesta nu pricepe ameninţările ce-l
pîndesc. Altul în locul lui ar fi primit banii şi frumosul domeniu Königsberg.
Şi-ar fi oferit o viaţă liniştită, plină de bogăţie, nu una încărcată de
ameninţări. De îndată ce va afla răspunsul meu, Peter va lua măsuri să fie
asasinat dimpreună cu straşnicii săi cavaleri. Totuşi, mi-e teamă.
Asasinarea unui om ca Mihai va trebui ascunsă cu grijă fiindcă nu-i un
oarecare. Iată că Peter m-a făcut confidentul său. Singurul său confident.
223
Oare e bine? După asasinarea principelui, prelatul acesta ar putea încerca
să scape de un martor ca mine. De cînd e lumea, asasinii au procedat
astfel. Cred că ar trebui să-mi iau şi eu unele măsuri. Mai ales dacă se
descoperă asasinatul, s-ar putea să fiu întrebat asupra tăcerii mele. Sînt
prea mulţi aceia care m-au văzut alături de Peter. Iar faptul că talerii
împăratului nu au ajuns la Mihai mă poate băga în mare încurcătură. Am
să-i scriu arhiducelui Maximilian despre intenţiile lui Peter. Arhiducele ar
putea să mă apere de ameninţări. Această scrisoare poate fi o dovadă că-i
sînt devotat.”
Se aşeză la masă şi începu să scrie, dar nu oricum, ci chibzuind
îndelung asupra fiecărei fraze. Arhiducelui trebuia să nu-i dea nici totul,
nici prea puţin, fiindcă nu ştia dacă lucrează în tabăra împăratului, sau
mai sus. Apoi, s-ar fi putut ca între Maximilian şi Peter să existe unele
legături. Era nevoie să fie prudent, mai ales în cazul în care prelatul ar fi
aflat de la arhiduce conţinutul acelei scrisori. După aceste gînduri aplecate
spre prudenţă, rîndurile lui se aşternură astfel:
„Măria-ta, ne bucură că avem prilejul a vă da veşti din principatul
Transilvaniei. Acum, cînd lucrăm sub înţeleapta îndrumare a părintelui
Peter, Dumnezeu să-l ţină în pază, parcă mă simt mai liniştit. El a venit cu
frumoase împuterniciri de la împărat, ceea ce ne-a făcut să-i dăm adîncă
ascultare. Prin sosirea sfinţiei-sale aici, cred că scoaterea Transilvaniei de
sub puterea valahului, devine fapt împlinit. Nobilimea, condusă cu mult har
de sfinţia-sa, se pregăteşte bine de răscoală. Dar cuviosul Peter e de părere
că vom reuşi mai uşor printr-un asasinat. Dacă dispare principele Mihai,
răscoala îi va nimici şi pe căpitanii lui. Ştiind că lucraţi cu atîta zel spre
binele imperiului, mă grăbesc a vă trimite aceste ştiri.
Al vostru supus,
Pezzen.”
„Aşa e mai bine, chibzui el. Mă arăt acelaşi zelos diplomat al împăratului,
devotat lui Maximilian şi supus lui Peter. În felul acesta, îmi atrag trei
protecţii înalte, dar îmi iau şi măsuri împotriva prelatului. De va încerca să
mă ucidă, îi voi spune că nu sînt singurul care ştie despre asasinat, fiindcă
Maximilian a primit o scrisoare de la mine. Iată că multe gînduri bune vin
noaptea. Acum parcă m-am liniştit. Cînd sînt lîngă Peter, am senzaţia că
stau lîngă o năpîrcă. În faţa lui, cred că Diavolul e un biet ucenic.”
Reciti scrisoarea de cîteva ori, pentru a se încredinţa că nici un cuvînt
din frazele sale nu-i şedea împotrivă. Iar cînd se convinse că aceasta e fără
cusur, o lipi cu grijă şi-i aplică pecetea personală. Lipsi o vreme din odaie.
Apoi reveni, însoţit de un oştean falnic.
—Domnule Rudi, grăi doctorul. Mîine, după deschiderea porţilor cetăţii,
vei porni către Praga. Această scrisoare trebuie să ajungă în mîinile
arhiducelui Maximilian. E o solie de mare importanţă. Pierderea sau
224
rătăcirea ei ar aduce pagube imperiului. Eşti un oştean vrednic şi te
preţuiesc mult. Dacă scrisoarea ajunge cu bine la arhiduce, mă voi îngriji
de avansarea domniei-tale. În ce priveşte oboseala şi rîvna pe care le vei
depune, îţi voi da un ordin de plată pentru suma de o mie de taleri. Aceşti
bani îi vei putea primi de la marele negustor Hönig. Îl ştii?
—Îl ştiu, domnule.
—Atunci, e bine. Pentru nevoile drumului, iată o pungă cu cincizeci de
taleri. Să mergi repede şi să nu legi prietenii prin hanuri! Ne punem mari
nădejdi în domnia-ta şi am credinţa că vei ajunge acolo cu bine. Să te
fereşti de certurile ce se iscă adesea prin hanuri sau de-a lungul drumului!
Iar scrisoarea nu o vei da decît în mîinile arhiducelui Maximilian. Ai
întrebări?
—Am, domnule. Doriţi un răspuns?
—Da. Sînt mulţumit că gîndeşti, domnule Rudi. Asta mă face să cred că
te-am ales bine. Vei lua răspunsul arhiducelui. Un răspuns care să ateste
primirea scrisorii, apoi te vei întoarce în Satu-Mare şi vei trage la hanul Doi
Porumbei. Îl cunoşti?
—Îl cunosc, domnule.
—Să aştepţi acolo îmbrăcat în straie de tîrgoveţ. Dar să nu mă cauţi! Voi
veni eu să te întîlnesc. Cît crezi că va dura drumul dus şi întors?
—Mai puţin de o lună. De fapt, cu talerii pe care aţi avut bunăvoinţa să
mi-i daţi, am putinţa să schimb des caii, astfel, că fără a vă promite, fiindcă
drumul e lung şi greu, sper să mă întorc mult mai grabnic decît socotiţi.
—Ar fi spre binele domniei-tale. De voi fi mulţumit, vei mai primi la
întoarcere încă cinci sute de taleri. Adică o mică avere. Te observ de multă
vreme, iar ochiul meu rar se înşală. Steaua domnie-tale va răsări frumos
lîngă mine. Iar bogăţia nu te va ocoli. Unde vei ascunde scrisoarea?
—O cos în căptuşeala hainei. Merg chiar acum în odaia noastră şi o aşez
acolo.
—Ah, nu! se împotrivi Pezzen. Drumul domniei-tale la Praga va fi un
secret atît aici, cît şi acolo. Niciodată nu vei vorbi cuiva despre această
misiune.
—Dar ceilalţi oşteni mă vor întreba, domnule.
—Ştiu. Le vei spune că te-am trimis cu unele treburi la Iaşi. Acum du-te
şi adu ac şi aţă! Scrisoarea o vei pune în ascunzătoarea ei, numai de faţă cu
mine.
—Prea bine, domnule! se înclină oşteanul.
*
Cae Indru se culcase tîrziu şi dormea greu, aşa cum dorm toţi tinerii
sănătoşi la trup şi la minte. Orologiul din peretele odăii sale arăta ceasurile
două dinspre ziuă. Întregul palat princiar era cufundat în liniştea calmă a
225
nopţii. Puţine lumini stăruiau de-a lungul coridoarelor. După ce înnoptase,
plouase puţin. O ploaie scurtă. O răpăială straşnică, însoţită de tunete
mari. Apoi, cerul se luminase frumos. Numai umezeala pămîntului mai
arăta urmele ploii. Cu toată dulceaţa somnului către zori, Cae auzi primele
ciocănituri în uşă. Săltă într-o rînă mirat, parcă nevenindu-i a crede. Cînd
ciocăniturile se repetară sări din pat şi deschise, iar mînia lui nu fu dintre
cele mai mici observînd rînjetul atît de cunoscut al căpitanului Sile
Adormitu.
—Să te ia naiba, dragul meu! rosti Cae în loc de răspuns la salutul cam
în doi peri al acestuia. Haide, intră odată şi nu mai sta ca o sperietoare în
prag! Dacă şi asta e oră de vizite, mă tem că nu mai există prietenie pe
pămînt.
—Domnule! i-o întoarse Adormitu mucalit. Ştii că am o voce năprasnică
binecuvîntată adesea de ascultător şi mai ales de cei care nu au avut
plăcerea s-o audă.
—Ştiu, îl întrerupse Cae. Veşti proaste, prietene?
—Nu prea, răspunse cu seriozitate Adormitu. Dar să mă ia naiba! E o
răcoare în privinţa lui Huszár, că mare minune de nu-mi voi sfîrşi viaţa
înainte de sorocul ei. Pezzen trimite o solie la Praga. O scrisoare către
arhiducele Maximilian. Nu ştiu de ce, dar tare aş vrea să-i cunosc
conţinutul!
—Deci nu împăratului?
—Nu.
—Ciudat! murmură Cae. Tocmai lui Maximilian. Zău că trebuie să ne
aruncăm ochii peste ea. Cîţi oameni vor porni la drum?
—Unul singur, domnule. El va ieşi din Alba-Iulia îndată ce se vor
deschide porţile.
—Mda! Mi se pare că n-ai dormit nici un ceas.
—Aşa cred şi eu, zîmbi Sile.
— Dezbracă-te şi intră în pat! Trei ceasuri de somn te vor pune pe
picioare. La cinci te scol, fiindcă la cinci şi jumătate se deschid porţile.
—Îmi ajunge scaunul acesta, protestă căpitanul.
—Hai, nu te mai aiuri! se zborşi Indru.
Sile Adormitu nu mai avu puterea să se dezbrace. Îşi răsturnă trupul cît
o grindă peste aşternutul alb, iar cîteva clipe mai tîrziu respira ca şarpele la
soare. Cae se îmbrăcă îngîndurat. Apoi ieşi din încăpere, merse către
capătul coridorului şi bătu la uşa lui Tufănel, spre mirarea oşteanului din
paza coridoarelor. Prin ferestrele deschise, luna făcea ocheade neruşinate şi
dulci.
*
La puţină vreme după ce se deschiseră porţile cetăţii, un călăreţ ieşi din
226
Alba-Iulia şi apucă drumul care duce la Deva. Calul său puternic mergea la
trap întins, înviorat de plăcuta răcoare a dimineţii. Fără să aibă tăria din
toiul zilei, razele soarelui ştergeau cu repeziciune urmele ploii de peste
noapte. Pămîntul făcuse chef şi îşi arăta veselia în florile mai proaspete, în
iarba mai semeaţă, cu săbiile întinse bătăios către cer, în generozitatea cu
care slăbise din strînsoarea aspră rădăcinile plantelor. Obişnuit cu
drumurile lungi, călăreţul nu se grăbea. Mersul în trap vioi îi era suficient
pentru a se îndepărta molcom, dar sigur. După n ceas zări pădurile dinspre
Vinţ ale Apusenilor, ce coborau odinioară adînc în cîmpie. Peste păduri
plutea o ceaţă uşoară ca o pînză uriaşă, cu marginile zdrenţuite. Liniştea
locurilor era desăvîrşită. Pînă şi aerul încremenise plăcut după ploaie.
„Domnule Rudi, mi se pare că ţi-a pus Dumnezeu mîna-n cap, gîndi
călăreţul. Am o pungă cu cincizeci de taleri, un ordin de plată pentru o mie
şi cred că voi mai primi cinci sute la întoarcere. O sumă uriaşă pentru o
slujbă măruntă. Domnul Pezzen, care-i mai zgîrcit ca un dulău ce-şi
ascunde oasele după ce s-a săturat, are unele temeiuri adînci oferindu-mi
atîţia bani. Iar întîlnirea cu el la Satu-Mare mi se pare cam misterioasă. Dar
nu-i treaba mea. Adică, ar fi. Dacă aş fi lucrat în slujba imperiului, Pezzen
nu mi-ar fi dat decît banii de drum. Poate cincisprezece sau douăzeci de
taleri. Gîndindu-mă bine îmi vine să cred că fac o trebuşoară numai pentru
sufleţelul său. Iar în asemenea caz se schimbă lucrurile. Adică l-aş putea
jumuli cum se cuvine. Acum nu am un plan, însă voi medita asupra acestei
chestiuni.”
Drumul către Deva tăia frumos pădurea Vinţului, adăpostit iarna de
vînturi sau vara de arşiţă. În spatele lui Rudi, un călăreţ singuratic se
aţinea pe urmele acestuia ferindu-se a fi văzut printr-o apropiere prea mare.
Abia cînd călăreţul observă că cel din faţă mai are puţin pînă la pădure, îşi
îmboldi calul ceva mai cu sîrg. Înainte a ajunge la primii copaci, Rudi privi
îndărăt din simplă obişnuinţă şi-l observă pe urmăritor. Adică pe Tufănel,
ce sălta sprinten în şaua lui Vînt Sălbatec, frumosul armăsar al cavalerului
Cae Indru. Dar Rudi nu era omul care să se înspăimînte în faţa unui singur
duşman.
Nu-mi place chestia asta, murmură el. Să-mi fi trimis Pezzen un ajutor?
La ce bun? Ah, nici vorbă! Doctorul vorbea despre un secret. Cu încă unul,
secretul începe a se şubrezi. Mai degrabă cred că-i un călăreţ obişnuit. Cine
poate şti misiunea mea? Eu n-am spus-o nimănui, iar doctorul nu-i prost
să o facă. Cel din spatele meu are unele treburi prin aceste părţi. Totuşi, n-
ar strica să-mi pregătesc pistolul şi să-i încerc intenţiile ăluia. Am un cal
straşnic. Dacă-l îndemn la galop, nu prea văd cine ar putea să mă ajungă.
De se îndeamnă şi călăreţul din spate, voi şti sigur că are treabă cu mine.
Chibzuind astfel, Rudi înfipse pintenii în burta calului, iar acesta se
aşternu la drum ca o nălucă. Apoi privi îndărăt şi nu-şi putu reţine o
227
exclamaţie:
Iesus-Maria! Pe mine mă caută. Ei bine, va rămîne cu buzele umflate.
Dar omul doctorului Pezzen nu ştia că Vînt Sălbatec încă nu-şi găsise
adversar pe potrivă. Iuţeala sa neîntrecută îl ajutase adesea le Cae Indru să
scape de unele primejdii. Cînd privi din nou îndărăt, Rudi crezu că visează
rău. Urmăritorul nu era mai departe de o aruncătură de băţ şi venea spre el
ca un apucat.
Pe toţi dracii! exclamă omul lui Pezen. Calul ăluia parcă-i diavol. Nu
credeam să mă poată ajunge. Va trebui să opresc brusc şi să-mi descarc
pistolul asupra călăreţului. Mă pricep la astfel de surprize şi nu ţin minte
să fi greşit cîndva. Dar cine să fie oare? Şi cu ce scop mă urmăreşte? Poate
cu unul de jaf, însă nu şi-a găsit omul. Păcat că n-am vreme să-l întreb, iar
el nu va mai apuca să-mi răspundă.”
Simţind că celălalt se apropiase destul, Rudi îşi opri calul brusc.
Animalul se ridică în două picioare, aşa cum se întîmpla de obicei, iar
călăreţul se răsuci fulgerător şi slobozi pistolul asupra lui Tufănel. Dar –
minune. Focul pistolului nu nimeri o ţintă, ci trecu peste şaua calului, din
care lipsea călăreţul. O clipă mai tîrziu, spre stupefacţia lui Rudi, Tufănel
apăru din nou în şa. Învăţase trucul acesta de la căpitanul Soare. Erau însă
necesare multe luni de exerciţii pînă a-l stăpîni cum se cuvine. Trucul
fusese adus pe la noi de cazaci. O mişcare greşită în asemenea galop ar fi
însemnat moartea sau schilodirea călăreţului. Cazacii îl executau adesea în
lupte, fără sminteală.
Rudi îşi trase sabia cu un gest violent. Tufănel îl privi zîmbind, aşa cum
făcea uneori Cae Indru, şi socoti înainte de a porni la atac:
„Iată, azi am prilejul să aflu dacă lecţiile luate la domnii Ducu şi Grasa
mi-au ajutat în deprinderea scrimei. E prima dată cînd o fac într-o luptă
adevărată.”
*
Cae Indru, furios că Tufănel îi luase calul fără consimţămîntul său,
călărea alături de Sile Adormitu. Amîndoi intrară în pădure doar la cîteva
minute în urma lui Rudi şi Tufănel. Dar cînd ajunseră la locul luptei, pe
feţele lor apărură zîmbete.
—Acesta e omul? întrebă Cae.
—Acesta e, domnule, grăi Tufănel ştergîndu-şi fruntea uşor îmbrobonită
de focul asalturilor.
—Rănit, sau mort?
—Mort, domnule. Am folosit acea lovitură de împungere la gît, a
domnului Ducu, ce nu iartă atunci cînd e făcută cum trebuie. Nu mă
aşteptam să-mi iasă atît de frumos.
—Mda! Să părăsim drumul.
228
Zicînd acestea, Cae sări din şa, se aplecă asupra lui Rudi şi intră cu el în
desişurile pădurii. Sile şi Tufănel, pricepuţi în asemenea treburi, curăţară
cu grijă puţinele urme ale luptei, apoi intrară şi ei printre copaci. Cînd
ajunseră lîngă prietenul lor, acesta isprăvise de citit scrisoarea lui Pezzen.
Cîteva clipe şezu pe gînduri, după care porni să vorbească, spre mirarea
celor doi:
—Chirilă, Toroipan, Găluşcă şi Ciripoi au plecat spre Praga la miezul
nopţii. Deci, au avans de vreo şapte ceasuri. Ştiu că eşti un călăreţ bun,
domnule Tufănel. Te-ai încumeta să-i ajungi?
—N-ar fi un lucru prea greu, zîmbi acesta, mulţumit de faptul că nu-l
certa pentru Vînt Sălbatec, ba mai mult: i se adresase pentru prima oară cu
domnule.
—Iată o pungă plină cu taleri. Banii lui Pezzen îţi vor folosi pe drum.
Scrisoarea să o bagi în căptuşeala hainei! Să-i spui lui Chirilă că va fi
necesar să-i ducă această scrisoare nu duşmănosului Maximilian, căruia îi
este adresată, ci arhiducelui Matthias! Pînă la Deva, socot că e bine să
călăreşti pe Vînt Sălbatec. Armăsarul meu te va duce iute, astfel că mai
scurtezi din avansul lui Chirilă. În Deva să treci pe la hanul Poarta
Mureşului şi să laşi calul acolo! Hangiul mi-e prieten. Îi spui să mi-l trimită!
Cu toate că nu ne-ai aşteptat la poarta cetăţii pentru a ieşi împreună, ai
făcut o ispravă frumoasă. Dar putea fi şi altfel. Grăbeşte să-l ajungi pe
Chirilă şi rămîi cu el! Scrisoarea aceasta merită să fie păzită straşnic. Iar
cînd te întorci de la Praga, s-ar putea să primeşti un brevet de căpitan. Voi
vorbi cu principele în această privinţă.
Cu tot respectul ce i-l purta lui Cae. Tufănel răspunse încruntat:
—Nu pentru asta o fac, domnule.
—Atunci, e bine, dragul meu! Încalecă şi ia-o din loc!
Cîteva clipe mai tîrziu, Tufănel călărea întins la galop mare, parcă mînat
din urmă de toate furiile iadului.
„Mereu găsesc alte calităţi la acest Tufănel, gîndi Cae. Cine şi-ar fi putut
închipui să se ridice un astfel de bărbat din fosta haimana ce-şi făcea
veacul, cu ani în urmă, în piaţa Zece Mese din Bucureşti? Ce frumos a
crescut! E înalt ca şi mine, dar mai spătos. Harurile de spadasin i le-am
văzut adesea în sala de arme. Sub îndrumarea lui Ducu şi Grasa şi-a
format un grai ales şi eleganţă în purtare. Însă ascuţimea gîndului i-a venit
prin naştere. Asemenea haruri nu se capătă. Acum, îi descopăr dragostea
adîncă faţă de neam şi mîndria. Da, da, Tufănel va fi unul dintre cei mai
falnici căpitani ai noştri. Cînd se va întoarce de la Praga, va avea un brevet.”
În vreme ce-şi făcea astfel de gînduri, Sile, chibzuit şi grijuliu, tîrîse
corpul lui Rudi într-o rîpă şi aduna peste el pămînt reavăn. Cînd isprăvi,
acoperi totul cu crengi uscate, astfel că nimic nu arăta să fie acolo un
mormînt.
229
Trei-patru ceasuri mai tîrziu, Cae şi Sită intrară în Alba-Iulia, dar nu pe
unde ieşiseră în zori. Chiar lîngă poarta de nord se afla pe vremuri o casă
nu prea de soi, însă cu grădină frumoasă, înconjurată de copaci. Cai şi
călăreţi se mistuiră printre arborii din curte. Domnii Tufănel-tatăl şi Ciripoi-
tatăl, ce şedeau creştineşte la soare, cam turtiţi după o vizită făcută în zori
la hanul de peste drum, abia dacă-şi ridicară privirile pînă la genunchii
celor trei cai. Dar şi aceasta cu mare greutate, fiindcă totdeauna căldura
pică greu peste chercheleala omului. Totuşi, vocea atît de cunoscută a lui
Cae îi plesni neplăcut ca sfîrcul unui bici. Astfel că cei doi veri făcură
grabnic un efort lăudabil şi ridicară ochii cam tulburi, în vreme ce printre
gînduri li se strecurau nişte înjurături în stare să-l trimită pe Cae dacă nu
direct în cazanul dracilor, măcar prin apropierea lui.
După o jumătate de ceas, verii îşi mai pierdură din acreală. Goneau
amîndoi pe valea Ampoiului, mînîndu-şi caii cu sîrg către Zlatna. Gîndurile
lor erau adînci, pline de socoteli încurcate. Domnul Indru le dăduse ordin
să ţină trei zile calul lui Rudi în munţi, iar la împlinirea sorocului, trupeşul
animal, şaua şi sabia intrau în stăpînirea lor. Dar ce-i încurca rău pe veri
nu era darul, ci preţul pe care aveau să-l ceară la Zlatna pentru frumosul
chilipir ce le picase plocon. La asta se mai adăuga şi faptul că Tufănel-tatăl
pretindea a-l fi văzut primul pe cavalerul Cae, astfel că i s-ar fi cuvenit mai
mult de jumătate din sumă. În felul acesta, era de prevăzut o încăierare,
care sfîrşea de obicei cu o împărţeală dreaptă. În timp ce verii se ciorovăiau
tacticos, fără grabă, şi se înjurau creştineşte de-a lungul drumului, Cae şi
Adormitu reveniră în palatul princiar.
—Ei, Sile, azi nu ne-a fost prea rău, zîmbi Indru.
—Adevărat! murmură căpitanul cam pleoştit. Însă îmi vine a crede că
peste noapte nu m-am purtat cu destulă chibzuială.
—Grăieşti în dodii?
—Nu prea. M-am tot gîndit la pînda mea din pivniţa lui Huszár. Acum e
limpede. Cînd am sărit zidul, ploua. Adică, nu mai ploua. Tocmai se oprise
răpăiala. Deci, urmele mele de la zid pînă la pivniţă se văd clar. În pivniţă
au rămas semne de noroi. La întoarcere, avînd veşti atît de însemnate, am
uitat să trag fereastra pivniţei pe rosturile ei, iar urmele mele spre zid sînt
mari, fiindcă simţeam cum se afundă piciorul printre straturile de flori.
—Drace! Exclamă Cae surprins. Nu-i vina ta că au rămas urme afară,
dar să uiţi fereastra deschisă… Înseamnă că nu-l mai putem pîndi pe
doctor.
—Dacă ar fi numai atît, încă n-ar fi rău. Mi-e teamă însă că Pezzen va
observa acele urme şi va intra la bănuieli.
*
Cu mult înainte de prînz, doctorul Pezzen, odihnit şi mulţumit că-şi
230
luase unele măsuri de siguranţă asupra persoanei sale prin trimiterea
scrisorii, ieşi să se plimbe prin grădină. Aleile, frumos întreţinute cu piatră
de rîu, odihnitoare în locurile umbrite, sau îmbietoare acolo unde florile se
lăfăiau în toată splendoarea lor, îndemnau la plimbare.
—N-ai dat peste un ageamiu, domnule Peter, murmură el. Iar de va fi să
mai lucrăm împreună, fapt pe care nu-l doresc, îmi voi lua asemenea
măsuri, încît nu eu voi fi în mîna ta, ci invers.
Cam plin de el, privi în jur, socotind ziua încîntătoare. Dar după o clipă
rămase pironit.
—Pe sfîntul Konrad cel milos! Fereastra aceea de la pivniţă nu era
deschisă aseară. Poate că furtuna? Ah, nu! a plouat, însă furtună nu a fost.
De asta sînt sigur.
Se ridică grăbit şi merse printre straturile de flori pînă lîngă zidul casei.
Pe pervaz stăruia o urmă de pămînt. Cercetă împrejurimile şi descoperi
urmele lăsate de picioarele lui Sile. Merse aplecat după ele, pînă la zidul
care împrejmuia grădina.
—Ciudat! exclamă el. Două rînduri de urme. Cineva a venit pînă la
fereastra pivniţei şi s-a întors pe acelaşi drum. Oştenii mei n-au făcut-o. Ar
fi putut ieşi pe la poartă, nu peste zid.
Urmărit de gînduri, neliniştit, intră în casă. Luă o cheie din cui şi
descuie uşa care ducea în pivniţă. Aprinse lumînările unui sfeşnic, apoi
coborî treptele. Jos, urmele de încălţări erau clare.
„Cine şi cu ce scop? se întrebă doctorul. Un lotru? S-ar putea. Dar dacă
nu a fost unul aplecat spre jaf? Pe urmă, eu am această cheie, însă
geamăna ei ar putea fi la altul. Adică la cine? Casa aceasta aparţine
palatului princiar. Oare am fost spionat de oamenii principelui? Sau Peter,
neîncrezător în nimeni, mă ţine sub observaţie? Iesus-Maria, înseamnă că
cel care a fost aici ştie despre drumul lui Rudi la Praga! Nu! Asta în nici un
caz. Ar fi trebuit să intre în casă, iar dacă o făcea, l-aş fi simţit.”
Reveni la uşa pivniţei şi încercă broasca.
„E bine unsă. Dacă şi celelalte broaşte ale uşilor sînt unse la fel,
înseamnă că în pivniţă a fost un lotru.”
Spre satisfacţia lui, toate broaştele avuseseră aceeaşi îngrijire.
„Totuşi, mi-e teamă, tresări Pezzen. Dacă nu a fost un lotru? Ei,
Doamne! Urme de noroi n-am văzut pe scările pivniţei şi nici în coridor.
Lotru a fost.”
Apoi îi veni un gînd nou, ce-l făcu să zîmbească:
„La noapte voi pîndi împreună cu oamenii mei. Îi voi aduce în casă, în
pivniţă, iar doi dintre ei vor sta ascunşi printre boschetele din grădină.
Dacă nu-i vorba despre un lotru, vizitatorul de peste noapte va căuta să mă
spioneze în continuare. Ei bine, să poftească!”
*
231
În ziua de 29, doctorul Pezzen merse la palatul princiar şi-i ceru
principelui învoirea să plece spre Satu-Mare. Alături de principe, Cae,
Costache, Ducu, Sile şi părintele Grasa îl priveau indiferenţi.
„Să fi fost unul dintre ei?” se întrebă.
—Regretăm plecarea voastră grabnică, domnule doctor, grăi Mihai
adresîndu-i un zîmbet plin de bunăvoinţă. Pentru siguranţa drumului
vostru, m-am gîndit să vă dau o gardă formată din douăzeci de oşteni aleşi
cu grijă.
—Ah, vă mulţumim, măria-ta, dar socot că nu-i cazul! Lipsa mea de aur
nu cred să stîrnească poftele lotrilor. Tinerii noştri slujitori ne sînt de-ajuns.
—Cum doriţi, domnule Pezzen, răspunse principele continuînd să
zîmbească. Noi nu ne gîndim decît la liniştea şi siguranţa voastră. Acum
cîteva luni, contele Taranowski, prietenul meu şi aud că şi al domniei-
voastre, a avut nişte supărări. El şi însoţitorii săi au căzut în mîinile lotrilor.
După vreo două săptămîni, a trebuit să-i răscumpărăm pentru suma de
cinci mii de ducaţi. Am regreta sincer un astfel de necaz asupra voastră.
—Ducea cumva cu el ceva aur?
—Nu.
—În cazul acesta, cred că oştenii pe care aţi avut bunăvoinţa să mi-i
propuneţi îmi vor fi de mare trebuinţă.
—Aşa credem şi noi.
Cu acestea, ceremonia de plecare luă sfîrşit, iar a doua zi în zori, trăsura
doctorului, urmată de douăzeci de oşteni şi unsprezece slujitori, ieşi prin
poarta de sud a cetăţii Alba-Iulia. Ascunşi printre copacii pădurii dinspre
Teiuş, Cae Indru şi Sile Adormitu priviră multă vreme în urma trăsurii.
După o vreme, luară acelaşi drum, dar fără grabă. Ştiau că se vor întîlni cu
Pezzen abia la Satu-Mare.
232
Capitolul 17
U
mbrele serii se îngînau cu lumina zilei. În odaia alăturată celei de
lucru a principelui veniseră cîţiva cavaleri şi ceva oşteni. De-a
lungul coridoarelor, gărzile vegheau la buna rînduială. Odată cu
plecarea doctorului Pezzen, se părea că viaţa din Alba-Iulia intrase pe
făgaşul ei obişnuit, chiar dacă o seamă de curieri ai palatului ieşiră la drum
purtînd ştiri şi porunci semnate de principele Mihai, sigilate cu noua pecete
ce cuprindea semnele celor trei ţări unite. Prin casele gospodarilor se
aprindeau lumini. În hanuri începea veselia. Pînă şi în clădirea ocupată
vremelnic de Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl încăpuse liniştea calmă a serii. Ca
nişte cavaleri ce se respectă, cei doi veri purtau pe feţele cam şui unele
vînătăi sau frumoase zgîrieturi, semn că banii rezultaţi din vînzarea calului
şi a lucrurilor rămase de la Rudi avuseseră unele greutăţi de împărţeală.
Alături de ei, o femeie trupeşă, cu nasul coroiat şi priviri de coţofană
lacomă, se izmenea de mai mare dragul, încercînd să le dovedească celor
doi că harurile tinereţii nu s-au dus chiar cu totul. Dar verii nu o luau în
seamă, fiind preocupaţi de o rişcă îndrăcită. Cînd n-aveau bani, prietenia
lor se manifesta în mii de atenţii mărunte. Însă de îndată ce apăreau
sunătorii, căutăturile lor căpătau asprime, iar purtările asemenea culme a
semeţiei, încît s-ar fi zis că sînt doi dulăi care se înfruntă, gata a scăpa din
lanţuri. Acum, buzunarele lor doldora de monede strălucitoare aduseseră
un astfel de prilej. Mărunţişul din faţa lor trecea cînd într-o parte, cînd în
cealaltă, în cumpănă egală. Mîinile lor, nu tocmai curate, umblau sprintene,
iar înjurăturile inventate pe loc îi opreau adesea pentru a savura noutatea
lor sau eleganîa stilistică pe care o percepeau cu bunele lor urechi muzicale.
Ca un făcut, cîştigul nu cădea precumpănitor nici într-o parte, nici în alta,
ceea ce le aduse nemulţumire. O oală cu vin, în care nasul în formă de
ridiche de iarnă al domnului Ciripoi-tatăl intra ca un dop, sau căpăţîna
îngustă a vărului Tufănel dispărea o clipă, şedea între ei păcătoasă şi
îmbietoare.
După o vreme, se lăsară păgubaşi. Rişca nu putea aduce o departajare
convenabilă, ce ar fi putut să-i dea unuia superioritatea rîvnită. Fiindcă nu
cîştigul ar fi contat între cei doi veri, ci gîndurile de mărire ce-i frămîntau.
Nimeni nu le spusese vreodată că Ciripoi ar avea mai multe haruri de
cavaler. Nimeni nu atestase că Tufănel ar fi mai copt la minte. Iar dacă
cineva s-ar fi ostenit să o facă, primejdia păruielilor zilnice ar fi pîndit
mereu deasupra lor. Dezgustat de neşansă, Tufănel-tatăl se ridică grav,
impozant şi îşi aminti de femeia cu priviri de coţofană pe care o pescuiseră
233
cu cîteva ceasuri mai devreme la hanul Pivniţa Şardului. Merse către ea
posomorît şi calm, se aşeză pe marginea patului, o prinse cu o mînă
viguroasă pe după mijloc, iar coţofana, pricepînd gestul, măgulită de
atenţie, i se aşeză pe genunchi. Din păcate, nici el, nici ea nu luaseră seama
la cele o sută şi ceva de ocale cuprinse în totalitatea lor, plus ambalajul,
sub denumirea de femeie. Astfel că genunchii domnului Tufănel-tatăl
trosniră scurt, proprietarul lor deveni cam pămîntiu la faţă, iar coţofana
ateriză pe duşumea.
—M-a damblagit, vere chiţcăi Tufănel încercînd să-şi mişte picioarele, ce
nu-l mai ascultau.
Inima lui Ciripoi tresări ca arsă, dar în clipa următoare, mîndria de
cavaler îl opri să-şi arate compasiunea. Porni cu pas calculat spre trupeşa
femeie, care se adunase de pe jos şi îşi aflase popas pe un scaun mai sigur,
şi, cu un gest de tandreţe aspră, se aşeză pe genunchii ei. Femeia îl
adăposti ca o scobitoare între dinţi.
Dar seara nu se continuă aşa cum credeau cei doi veri, fiindcă domnii
Costache Caravană şi Ducu intrară în odaie fără să bată la uşă. Priveliştea
calmă, de familie aşezată şi cumpănită în rosturile ei, îi făcu pe cei doi să
zîmbească. Apoi, Ducu scoase un ducat de aur, i-l oferii femeii şi-i porunci
să-şi ia tălpăşiţa, spre disperarea verilor.
Îndată după plecarea celor o sută de ocale, Ciripoi-tatăl protestă după
obicei, însă un gest al grăsunului îl potoli brusc.
—Pregătiţi-vă de drum! zise Costache. La miezul nopţii plecăm.
—Sînt damblagiu, domnule, se văită Tufănel-tatăl. De la ceva reumă,
picerele nu mă mai ascultă în nici un chip. De două zile zac răpus de
amărăciunea durerilor.
—Chiar aşa, înălţimea-voastră, sări Ciripoi în ajutorul vărului. Din Deltă.
Din Deltă i se trage reuma. D-aia moaşa care a plecatără adinea…
—Ia să vedem Tufănele! îl îndemnă grăsunul. Dă jos pantalonii!
Costache îi cercetă picioarele cu grijă, le suci în dreapta, în stînga, le
făcu un masaj uşor cu mîinile sale grele, ce-i aduse aminte lui Tufănel-tatăl
de iadul care-i aşteaptă pe toţi muritorii păcătoşi. După asta, bravul cavaler
se simţi din nou stăpîn pe el.
—Încotro mergem, domnule? se interesă Ciripoi.
—Departe, spre nord. La miezul nopţii să fiţi lîngă poarta de sud a
cetăţii!
—Vom fi, domnule.
*
În vreme ce cavalerii Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl făceau frumoase
pregătiri de plecare, uitînd sau amînînd disputa dintre ei, o femeie tînără
după mers, acoperită cu un văl negru, coborî dintr-o trăsură şi fugi cu paşi
234
mărunţi către poarta principală a palatului princiar. Oştenii din corpul de
pază o opriră la vreme, cam descumpăniţi de asemenea apariţie ciudată.
—Domnilor, strigă ea cu un glas sfîşietor, sînt contesa Alberta Teke,
logodnica domnului Chirilă. Am grabă mare să intru la principe.
Impresionat de spaima ce se ghicea în cuvintele ei, comandantul grăi
liniştitor:
—Îndată, îndată. Îl vom chema pe căpitanul Jager să vă recunoască şi
să-l anunţe pe măria-sa principele.
—Dar sînt urmărită, domnilor! izbucni ea în plîns.
Într-adevăr, o altă trăsură venea în goană mare către ei. Aflat prin
apropiere, părintele Grasa auzi discuţia şi ajunse lîngă Alberta chiar în clipa
în care trăsura oprea lîngă poartă, iar contele Teke, ce sărise din mers,
alerga să-şi prindă fiica. Intuind o primejdie pentru ea, Grasa o luă de mînă
şi o trase în curte, apoi le porunci străjilor.
—Nu intră nimeni fără aprobarea căpitanului Jager!
—Opreşte, domnule! strigă contele iritat peste măsură. Opreşte, astfel
îmi vei da socoteală!
Grasa ridică din umeri dispreţuitor şi intră în palat străjuind braţul fetei,
ce tremura aproape lipsită de puteri.
—La principe? întrebă el.
Ea răspunse printr-o aplecare a capului.
Cîteva minute mai tîrziu, clucerul Ieremia Băicoianu le deschise uşa
odăii de lucru a marelui principe. Alberta nu mai avu putere să se apropie.
Căzu în genunchi şi ridică mîinile în semn de implorare. Pironit locului, ca
în faţa unui lucru sfînt, Grasa nu îndrăzni să se aplece către ea. O privea
palid, îngrijorat. Dar principele sări grabnic de la locul lui, veni lîngă ea, o
ridică grijuliu ca un părinte iubitor, iar Alberta, uitînd o clipă că nu se cade,
se ghemui la pieptul lui. Principele îi îndepărtă vălul, îi şterse lacrimile ce se
adunau către colţurile gurii şi, cu vorbe duioase, pline de căldură, o
îndemnă să se liniştească. Era convins că s-a întîmplat un lucru grav şi
aştepta, cu desăvîrşitul său calm, să-i afle rosturile.
Băicoianu intră din nou în odaie şi spuse cu o voce mai slabă decît avea
obiceiul:
—Măria-ta, contele Teke Francisc cere audienţă.
—Să aştepte! vorbi principele cu mare asprime.
Apoi se întoarse către Alberta şi o aşeză pe scaunul său.
—Vorbeşte, copila mea! o îndemnă blînd.
—Măria-ta, spuse ea înecată de suspine, sînt luni de cînd părintele meu
mă ţine prizonieră în palatul nostru din Cluj. Logodnicul meu, Chirilă, nu
ştie nimic despre mine. Azi-dimineaţă, contele Teke a venit de la Satu-Mare
să mă vadă. Cum paznicii mei roiau în jurul său cu băuturi, cum nici ei nu
erau mai treji, am scăpat de sub supravegherea lor, am găsit trăsura lui în
235
curte şi am fugit.
—De ce te-au ţinut încuiată?
—Fiindcă mi-am arătat hotărîrea de a mă căsători cu domnul Chirilă.
—Poate vom reuşi să vă împăcăm.
—Ah, nu, măria-ta! strigă ea îngrozită. Ar însemna să ajung iar
prizonieră.
—Oare faci bine că nu te supui părinţilor?
—Judecaţi, măria-ta!
Zicînd acestea, îşi sumese mînecile, îşi ridică rochia aproape de
genunchi, iar principele văzu cu mirare o seamă de vînătăi, unele chiar atît
de rele, încît se cuveneau îngrijiri grabnice.
—Te-a bătut?
—Rău, doamne. Atît de rău, încît copilul meu şi al domnului Chirilă s-a
născut înainte de soroc.
—Un copil? întrebă el înmărmurit. Dar de cînd?
—Măria-ta, anul trecut l-am întîlnit pe domnul Chirilă la Praga,
răspunse Alberta cu glas abia auzit.
—Mda! Trăieşte copilul?
—Nu mai ştiu, doamne. Mi l-au luat acum o lună.
—Pe Chirilă l-ai văzut, din cîte ştiu, după lupta de la Şelimbăr. L-ai
îngrijit chiar în palatul nostru. De atunci v-aţi mai întîlnit?
—Nu, doamne, dar am aflat printr-un slujitor al tatălui meu că domnului
Chirilă i s-a spus să-şi vadă de treburi în altă parte. Că nu mă mai gîndesc
la el şi sînt plecată în Bavaria, la sora mea Marta.
—Să intre domnul Teke! porunci Mihai mai calm decît era. Stai, clucere!
Trimite să-l aducă pe felcerul Zimmermann! Iar părintele Tofan să vină cu
cartea de rugăciuni şi odăjdiile pentru căsătorie!
Băicoianu ieşi, ascunzîndu-şi surpriza. Teke intră în odaie furios şi
salută mai scurt decît se cuvenea. Principele lipsit de orgoliu, nu luă seama
la astfel de necuviinţă.
—Ce doreşti, domnule? îl întrebă atît de liniştit, încît contele deduse că
Mihai nu dorea să se amestece într-o chestiune ce nu-l privea direct.
—Să-mi iau fiica, măria-ta, grăi cu trufia lui obişnuită.
—Ne pare rău, conte. Alberta Teke a trecut anii majoratului, iar azi a
cerut protecţia noastră. Cînd un fiu sau o fiică alege o cale atît de
deznădăjduită, ne îndoim că părintele ar fi lipsit de vreo vină.
—E o problemă de familie, serenissime principe.
—A fost. Acum te învinuim de sechestrarea a două fiinţe. Unde-i copilul?
Contele îl privi duşmănos şi nu răspunse. Nici principele nu insistă, ci îi
porunci clucerului:
—Să vină Jager cu gărzile!
—Mă arestaţi, serenissime? se pleoşti contele dintr-o dată.
236
—Ne obligi să o facem. Copilul sechestrat nu-ţi aparţine.
—Doamne! strigă contele băţos. Familia mea se bucură de mari privilegii,
iar legile ţării şi Dieta, din care fac parte, mă vor apăra.
—Legile ţării nu-i apără pe cei ce le calcă, oricît ar fi ei de mari.
Jager intră în odaie şi rămase ţeapăn lîngă uşă. Ghicise dintr-o privire
că-i vorba despre arestarea lui Teke. Dar Jager, neamţ pedant şi meticulos
în executarea ordinelor, nu s-ar fi mirat dacă principele i-ar fi poruncit să-l
aresteze chiar pe sultanul turcilor. Ar fi pornit la drum să-şi îndeplinească
misiunea, fără să se gîndească la preţul vieţii sale.
Văzîndu-l pe Jager, Teke îşi pierdu cumpătul şi se grăbi să vorbească.
—Serenissime, copilul se află în Cluj, cu doica lui. Poate fi găsit în strada
Morarilor, la numărul doisprezece.
Principele chibzui un moment, apoi îl privi pe Grasa. Acesta înţelese.
—Peste un sfert de ceas voi fi pe drum, măria-ta, iar mîine către seară,
copilul şi doica vor sosi aici.
—Îţi mulţumesc, domnule! Te rog să foloseşti trăsura noastră! Căpitanul
Jager îţi va da douăzeci de oşteni însoţitori.
Părintele Grasa porni spre uşă, dar vocea principelui îl opri.
—Aşteaptă să-ţi scriu un ordin! Se aşeză la masă şi începu să scrie, apoi
cătă spre Alberta. Cum se numeşte copilul?
—Doamne, grăi tînăra, cînd l-am îngrijit pe domnul Chirilă, el şi-a arătat
dorinţa ca primul nostru copil, de va fi băiat, să poarte numele vostru.
Copilul se numeşte Mihai.
Pe faţa principelui nu apăru vreo urmă de surpriză chiar dacă mîna
falnicului bărbat tremură vizibil cînd scrise numele copilului. Grasa şi
Jager se prefăcură a nu observa acel mic semn de emoţie. Din nou părintele
Grasa porni către uşă cu ordinul în buzunar, însă nu ieşi nici de data
aceasta, fiindcă Mihai îl pofti să mai zăbovească.
—Doriţi să vă căsătoriţi cu domnul Chirilă? o întrebă principele pe
Alberta.
—Da, doamne, şopti ea.
—Oare Chirilă are asemenea gînduri?
—Pentru asta răspund eu, interveni Grasa. Măria-ta, din întîmplare,
cunosc sentimentele lui Chirilă pentru tînăra doamnă. Cu luni în urmă, mă
aflam împreună cu el acolo unde rîul Botna face cotul său mare către
Nistru. Porneam într-o misiune ce putea să ne aducă moartea. Ei bine,
înainte de a-i ataca pe poloni, l-am văzut pe domnul Chirilă sărutînd o
bijuterie ce o poartă la gît. Acea bijuterie ştiam că-i fusese dăruită de
contesa Alberta.
Preotul Tofan, felcerul Zimmermann, Ducu şi Costache Caravană
aşteptau de cîteva minute lîngă uşă. Principele îi privi bucuros, apoi se
întoarse către Tofan.
237
—Părinte, ai putea oficia o cununie în lipsa mirelui?
—Sigur, măria-ta, dar cu procură din partea celui în cauză.
—Un ordin scris de noi ar putea înlocui procura?
—Ar putea.
—Mă opun, serenissime, interveni Teke.
—Prin purtarea domniei-tale, ţi-ai pierdut dreptul de tată, domnule. Sau
poate ai alte temeiuri?
—Chiar mai multe. N-am aprobat această căsătorie, fiindcă noi sîntem
unguri, iar domnul Chirilă valah.
Principele îl privi cu silă vădită, iar vocea lui era aspră cînd îi răspunse.
—Oare atîta ai învăţat domnia-ta în cei cincizeci de ani? Oare nu ştii că
dragostea de ţară, dragostea dintre oameni şi dragostea dintre părinţi şi
copii sînt bunuri mai presus de orice?
—Vor trăi în sărăcie, fiindcă nu am de gînd să le dau ceva, se încăpăţînă
Teke.
—Le dăm noi. Din toate neajunsurile noastre, Alberta Teke va primi chiar
mîine o zestre de zece mii de ducaţi.
—El e ortodox, iar ea catolică, aduse Teke ultimul argument, ce-l
îngîndură pe principe.
Dar părintele Tofan o întrebă pe tînără:
—Doriţi să treceţi la religia viitorului vostru soţ?
—Da.
—Atunci, putem începe cu mica formă de trecere, apoi oficiem cununia.
Principele scrise un ordin ce ţinea loc de procură şi grăi vesel:
—Eu voi fi nănaş. Domnule Costache Caravană, prin ordinul nostru, îl
reprezinţi pe mire. Adu, te rog, mireasa în faţa părintelui Tofan! Iar domnii
Ducu, Grasa, Zimmermann, Jager şi Băicoianu vor iscăli ca martori.
Cîteva minute mai tîrziu, după ce trecerea Albertei la religia mirelui se
încheie, Costache Caravană îngenunche alături de mireasă. Preotul porni să
oficieze molcom.
—Chirilă…
—Nu, părinte! îl întrerupse principele. Numele adevărat al mirelui este
Vlad Alexandru. El e fiul lui Alexandru-vodă. Vă rugăm să-i pomeniţi titlul
de prinţ, la care are dreptul prin obîrşie.
—Vlad Alexandru, prinţ al românilor, doreşti să iei de soţie pe contesa
Alberta Teke?
Costache, năuc şi înecat de lacrimi, cu inima lui slabă, răspunse
strident:
—Da.
—Contesă Alberta Teke, doreşti să-l iei de soţ pe Vlad Alexandru, prinţ al
românilor?
—Da.
238
După ce preotul încheie cele de cuviinţă, iar Costache sărută mireasa,
martorii grăbiră felicitările. Doar Zimmermann păru a nu se grăbi şi rămase
la urmă.
—Serenissime principe! grăi el. După lupta de la Şelimbăr, cînd Vlad se
afla între viaţă şi moarte, v-am povestit cum l-am cunoscut în casa mea.
Poate nu aţi uitat că am părăsit Viena şi am venit în Transilvania pentru a
fi aproape de el. Îl socot ca pe copilul meu. Iar pe un copil, un părinte bun,
totdeauna îl ajută din toate puterile. Am o casă frumoasă la Viena. Am o
mică moşie, ce aduce un venit anual de trei mii de taleri. Mai am două mii
de ducaţi. Aceste bunuri trec în stăpînirea lui Vlad Alexandru. Mîine aduc
hîrtiile de trebuinţă.
—Cu mine cum rămîne, serenissime principe? întrebă contele Teke.
—Eşti liber, domnule, răspunse Mihai. Doamna Alexandru Alberta va
primi găzduire în palatul princiar. Peste cîteva zile, va pleca dimpreună cu
fiul ei la moşia lui Cae Indru, de lîngă Piteşti. Dacă pînă atunci îţi schimbi
gîndurile faţă de această doamnă, mă bucur să te primesc.
*
Cu puţin înainte de miezul nopţii, un curier al principelui ieşi prin
poarta de sud a cetăţii Alba-Iulia, în drum către Praga. El îi ducea veste lui
Chirilă că s-a însurat, că are un copil cu numele de Mihai şi că doamna
Alexandru Alberta îl aşteaptă la moşia de lîngă Piteşti.
Nu multă vreme după plecarea curierului, trăsura marelui principe, în
care se afla părintele Grasa, iar la spatele ei – douăzeci de oşteni călări,
părăsi cetatea către Cluj. Apoi, spre uimirea comandantului porţii, domnii
Costache, Ducu, Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl, ieşiră pe drumul Teiuşului.
Caii se mişcau sprinteni. Lumina lunii era atît de bogată, încît faţa
drumului părea poleită cu ceară. În liniştea nopţii calme, tropotul cailor
răzbătea ca un strigăt lung al pietrei lovite de fier. Iar zgomotul umbla peste
cîmpuri şi printre păduri, ca un fior. Cei doi veri, înfoiaţi pe caii lor
asemenea unor păuni, fericiţi că merg alături de vestiţii cavaleri, nu se
sinchiseau încotro îi duce soarta. Nu se gîndeau la primejdii. Gustau
molcom din bucuria clipelor şi foarte rar ţoşcăiau din limbă spre a-şi
îndemna animalele. Şi chiar dacă ar fi ştiut despre marile primejdii ce-i
aşteptau la Satu-Mare, buna lor dispoziţie n-ar fi scăzut cu nimic.
239
Capitolul 18
C
ontele Ramonchamp nu arăta prea vesel în dimineaţa cînd se
prezentă la Luvru. Întîlnirea cu Henric al Franţei, după dezastrul
întrecerii de la Alba-Iulia, şi-o închipuise în mai multe feluri, însă
nici unul convenabil. Regele ar putea să-i spună, cu fineţea lui tăioasă
printre vorbe paşnice: „Ah, domnule Ramonchamp, nu rezultatul acelei
partide de scrimă ne supără azi, ci paloarea voastră! Sînteţi bolnav, dragă
conte. O, nu, nu ne întrerupeţi domnule! Avem ochiul bun şi vedem acolo
unde răutatea bolii macină cu sîrg. Sîntem îngrijoraţi. Atît de îngrijoraţi,
încît numai plecarea voastră din Paris, undeva la aer curat, ne-ar mai
linişti. Plecaţi, domnule, pentru o vreme şi ne vom ruga cerului să vă
tămăduiască!” Acesta ar fi fost cel mai convenabil răspuns al lui Henric.
Dar regele Franţei avea şi altele, mult mai greu de suportat. De pildă: „Sînt
trist, domnule Ramonchamp. Regret adesea că nu sînt femeie, pentru a vă
înţelege mai bine virtuţile. Ei da, domnule Ramonchamp, femei am trimis la
Alba-Iulia. Adică nu femei, ci nişte fecioare cu ochii sfioşi. Dacă aveam
prevederea să trimit nişte femei, altul ar fi fost rezultatul. „Ramonchamp îl
cunoştea bine pe rege. Atît de bine, încît parcă-i vedea buzele cum se
subţiază, ori se lasă în jos către colţuri, a dispreţ. Şi tocmai de asta îi era
teamă contelui. Asemenea cuvinte, asemenea semne, le-ar fi suportat greu.”
Urmărit de acele gînduri, intră prin poarta mare de fier şi rămase o clipă
locului, bucuros că şansa îi surîdea în primele clipe ale întîlnirii, care se
dovedeau de obicei cele mai grele. Iar şansa lui se arăta într-o mulţime de
cavaleri cu cai, cu ogari, cu şoimi şi înarmaţi ca pentru vînătoare.
Henric al Franţei tocmai încălecase. Trupul subţirel al maiestăţii-sale
arăta mlădios şi sprinten. Purta un costum de culoarea frunzei ruginite.
Umerii lui nu erau prea largi, dar se ghicea vînjoşi sub ţesătura subţire.
Faţa osoasă, parcă lipsită de simetrie, căpăta farmec poate datorită ochilor
adînci şi scînteietori.
Întorcînd privirile către poartă, Henric rămase o clipă nemişcat. Însă
firea lui iute nu se potrivea cu aşteptarea, astfel că strigă vesel:
—Domnilor, nu vi se pare că tînărul de acolo ar fi Ramonchamp? Ei,
conte, apropie-te şi dă-ne vesta cea mare!
Ramonchamp veni lîngă rege cu pasul celui ce se îndreaptă către
spînzurătoare. Acele vestite priviri ale lui Henric, ce ştiau a scormoni pînă-n
sufletului omului, îi dădură pe jumătate răspunsul, chiar dacă bietul conte
încă nu apucase a deschide gura.
—O vorbă, domnule. Atît vreau.
240
—Sire! grăi Ramonchamp mai fericit dacă i-ar fi putut vorbi de la o sută
de leghe. Sire, principele Mihai vă trimite, prin noi, multe urări de sănătate.
—Ei, la naiba! se încruntă Henric. Îţi mulţumim pentru ele, dar întîi,
veştile!
—Mai bune ca la Praga, dar mai slabe decît ne-am aşteptat.
—Adică?
—O partidă egală şi una pierdută.
—Aha! se înnegură suveranul.
După acea exclamaţie de rău augur, sări sprinten din şa şi spuse, parcă
chinuit de o durere de măsele:
—Domnilor, mergeţi la vînătoare fără regele Franţei! Ei da, domnilor, mă
duc să mă încui undeva şi să bocesc în linişte. Întîi pentru Ramonchamp,
care, după cît e de palid, începe să ne îngrijoreze. Eşti bolnav, domnule. Ah,
ah, nu mă întrerupe, dragul meu! continuă Henric. Avem ochiul ager. Nu ţi
se pare, domnule Ramonchamp, că femeile au mai multe virtuţi decît unii
dintre cavalerii mei?
„A ajuns la partea de care mă temeam cel mai mult, socoti contele. O
începuse destul de bine, dar să mă ia naiba dacă am să pot suporta
usturimea cuvintelor!”
Henric observă chipul contelui, ce pălea uşor, şi spre mirarea acestuia,
nu-şi continuă văicărelile, fiindcă înţelese că lui Ramonchamp îi venea tot
mai greu să suporte dojana de faţă cu atîţi cavaleri. Îl preţuia mult şi nu
dorea să-l umilească.
Deci după acele vorbe aspre, Henric se grăbi să-i ia braţul şi-l pofti ceva
mai potolit:
—Să mergem, conte, în cabinetul meu şi să bocim împreună.
Urcară scările fără să schimbe o vorbă. Abia cînd se aşezară, Henric oftă,
vădit îmbunat:
—Aşadar, şansa nu a fost cu noi. Păcat! Povestiţi-ne despre întrecere,
domnule conte.
Ramonchamp descrise lupta dintre Chirilă şi Claude. Faţa regelui începu
să se îmbujoreze de plăcere, apoi exclamă entuziasmat:
—Dar acest Chirilă e un adevărat erou. Ei, drăcie! Adică ar fi preferat să
moară decît să piardă?
—Aşa cred, sire. Însă ceea ce a făcut domnul Chirilă s-a repetat mai
tîrziu cu tînărul Clopin.
—Deci ne putem mîndri cu el?
—Mai mult chiar: el s-a bătut fără a avea vreo şansă în faţa marelui Cae
Indru. Clopin a înţeles acest lucru încă de la primele schimburi de lovituri.
Ei bine, în toiul disputei cu Indru, au folosit împreună atîtea fraze cu haz,
încît nu pridideam să i le traduc principelui Mihai. Abia acolo am început
să-l îndrăgesc pe Clopin. Glumele şi ironiile lui au continuat chiar şi atunci
241
cînd rănile sale au început să ne îngrijoreze. În schimb, domnul Indru, nu
mai puţin savuros, şi-a arătat mărinimia faţă de Clopin, dar cu tact, atent
să nu-i aducă o stare de umilire.
—Pe Pilat din Pont, domnule! sări Henric. Iată adevăraţii cavaleri după
care tînjesc. Spune-le domnilor Clopin şi Claude că ne mîndrim cu ei! Adică
nu! Să-i aduci mîine dimineaţă aici! Le voi spune eu că suferinţele lor ne-au
mîhnit, se corectă el la vreme.
—Sire, continuă Ramonchamp, alături de darurile trimise vouă de
principe, am mai adus unul ce mi se pare încîntător.
—Aştept, aştept, domnule.
—Darul vine din partea prinţesei Florica, fiica lui Mihai. E vorba despre o
poezie scrisă de ea.
Zicînd acestea, Ramonchamp scoase o hîrtie din buzunar şi i-o întinse.
Henric o luă zîmbind îngăduitor, dar şi mirat. O parcurse fugar, iar contele
îi remarcă o uşoară încruntare a sprîncenelor.
—Îi găseşti vreun cusur? întrebă regele, ştiind că Ramonchamp are unele
preocupări îndreptate spre versuri.
—Puţine, sire. Acolo unde scrie „N-o să-ţi grăiască pojghiţa de lut, / Nici
măcar gîndul cel de la-nceput.” În mintea frumoasei prinţese, poate că
lucrurile au fost limpezi, dar ea nu a reuşit să le redea cu claritate.
—Aşa e Ramonchamp! Acolo i-am găsit şi eu neajunsuri. Care sînt
gîndurile acelea de la început? Nu ştiu ce a vrut să spună. Lăsînd însă la o
partea această măruntă observaţie, poezia mi se pare plină de gingăşie. Nu
credeam că românii au ajuns în cultura lor pînă la poeţi.
—Vai, sire, cu un strămoş ca Ovidiu? zîmbi Ramonchamp.
*
În vreme ce la Luvru se purtau astfel de discuţii, Chirilă Zece Cuţite fu
primit de arhiducele Matthias în impozantul său palat din Praga. Toroipan,
Găluşcă şi Ciripoi-fiul îl aşteptau într-o cîrciumă din apropiere. Doar
Tufănel porni spre centrul oraşului, chibzuind adînc: „Pe ordinul de plată al
lui Pezzen scrie că domnul Hönig va preda aducătorului o mie de taleri.
Nicăieri nu se pomeneşte despre un nume. Asta înseamnă că negustorul va
binevoi să-mi achite suma. Drace! Dacă ar şti domnul doctor Pezzen cui îi
foloseşte ordinul său de plată! De-l mai întîlnesc, am să-i spun frumosul
nostru proverb: «Nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se
nimereşte!» Parcă aşa sună.” Înveselit de asemenea gînduri, mări pasul, iar
după o jumătate de ceas, reveni la cîrciumă încărcat cu greutatea talerilor.
Arhiducele Matthias citi întîi scrisoarea lui Mihai, apoi pe aceea a
doctorului către Maximilian. Cînd isprăvi de parcurs a doua scrisoare, pe
fruntea lui înaltă apărură cute adînci.
—Domnule Chirilă, grăi el vădit îngrijorat, vestea adusă de voi m-a uluit
242
de-a binelea. Prezenţa lui Peter la Satu-Mare înseamnă pregătirea unui
complot uriaş asupra principelui. Puterile acestui prelat sînt mari. Mi-e
teamă că aflaţi acest lucru prea tîrziu.
—Am luat unele măsuri, zise Chirilă. Cae Indru şi căpitanul Sile
Adormitu au plecat la Satu-Mare pentru a se interesa de rosturile lui Pezzen
acolo. Asta înseamnă că vor da de capătul firului ce duce către Peter.
—Doi oameni? Dar ce pot face doi oameni împotriva acestuia? Îl
preţuiesc mult pe domnul Cae Indru, însă nu-i văd o şansă în faţa
vicleanului prelat. Ar fi trebuit să trimiteţi acolo un regiment.
Rămase o vreme tăcut, apoi luă cele două scrisori şi mînat de un gînd
nou, îi spuse lui Chirilă:
—Mergem la împărat. De nu va fi prea tîrziu, fratele meu poate lua unele
măsuri.
Ieşiră împreună. După o jumătate de ceas, Rudolf îl primi doar pe
arhiduce, însă nu tocmai bucuros. Avea de lucru în atelierul său de ceasuri.
Pendule, piese diferite şi scule stăteau pe rafturi în bună rînduială.
Îmbrăcat cu un halat unsuros, cu o tichie neagră peste părul nu prea
bogat, Rudolf arăta a vrednic meseriaş. Ochii săi inteligenţi îl priveau pe
Matthias, dar gîndurile sale zburau în jurul unui pendul ce se încăpăţîna să
nu funcţioneze cum trebuie. Luă cele două scrisori cu un gest mecanic şi
întrebă, nemulţumit:
—Ce-i cu astea?
—Nişte dovezi că Peter se află la Satu-Mare, iar viaţa vasalului vostru
Mihai e primejduită.
—Iar Mihai? se văicări Rudolf. De cînd a călcat în Transilvania, nu-i zi să
nu-i aud numele. Am început să-l visez noaptea şi mi-am pierdut întreaga
linişte. În privinţa lui am primit o mulţime de plîngeri de la nobilii
principatului, de la poloni, de la Ieremia Movilă şi Sigismund, de la sfîntul
papă, de la mama şi de la biserica noastră catolică. Ce vrei să fac, dragul
meu? Nimeni nu-l vrea. Să cred mai mult în el decît în cei ce se plîng?
—Să credeţi, frate, grăi Matthias cu asprime. Să credeţi în fapte, nu în
vorbe. Faptele ni-l prezintă ca pe un gospodar chibzuit şi un mare general al
timpului. Iată ca a eliberat Moldova, spre uimirea noastră, şi i-a scos de
acolo pe poloni. Şi chiar dacă Mihai tăinuieşte azi o luptă cu turcii, care au
intrat pînă la Tîrgovişte, avem veşti ce atestă biruinţa lui asupra ienicerilor
şi spahiilor. Ba mai mult: ceva oşteni de-ai săi au trecut în pradă la sud de
Dunăre. Acestea sînt faptele, frate. Nu l-am sprijinit cu nimic. Mai rău:
ajutorul de o sută de mii de taleri, pe care l-aţi trimis prin Pezzen, nu a
ajuns în mîinile lui.
—Şi ce crezi că ar trebui să facem? întrebă împăratul, cu ochii la
pendulul său.
—Să-l recunoaştem chiar azi principe al Transilvaniei. Să-l punem pe
243
Basta în slujba sa, fiindcă polonii se arată ameninţători. Să-i dăm bani şi să
ducem cu el tratative sincere, în vederea trecerii Moldovei sub suzeranitatea
imperiului.
—Nu, nu, dragul meu! se văicări Rudolf. Iar mi-i pun în cap pe toţi.
—Ştiu, dar merită. Mihai stăpîneşte azi partea de răsărit a Europei, la
care am rîvnit adesea. Nimeni nu ar putea să o facă mai bine şi cu mai
multă credinţă către imperiu. Are duşmani? Sigur şi absolut firesc. Numai
oamenii mari au duşmani. Pentru cei becisnici nu se găseşte decît milă, sau
dispreţ. Iar ca să-i dăm mai multă putere acestui falnic bărbat, ce se arată
cinstit cu noi, va trebui să vă căsătoriţi cu prinţesa Florica. Ştiu că o iubiţi
mult.
—Adevărat, dragă Matthias, însă nu mai vreau nimic, decît linişte.
—Linişte? strigă arhiducele, supărat. De va muri Mihai, tocmai asta vă
va lipsi. Polonii vor ocupa iar Moldova şi poate chiar Transilvania. Turcii vor
lua Ţara Românească şi nimeni nu-i va opri să se apropie de noi cu
ameninţare directă. Oare nu vedeţi acest lucru? Nu vedeţi că în răsărit
Mihai e garanţia liniştii Imperiului Austriac?
Rudolf nu avea chef de ceartă cu fratele său. Apoi, îl preţuia mult şi ştia
că vede lucrurile cu multă claritate.
—Îi voi recunoaşte titlul de guvernator al principatului, cedă el. Acum
nu-i ofer mai mult. Dar te rog să-mi laşi un răgaz, pentru a găsi justificări
faţă de mama, de biserica noastră şi de sfîntul papă.
—Cam puţin.
—Totuşi, mai mult decît nimic. Şi aşa voi avea necazuri. Îl numesc
guvernator şi n-are decît să se descurce cum va şti.
—Nu-i destul.
—Crezi? Parcă ziceai că e un mare general.
—Dar nu făcător de minuni.
—Înţelege, Matthias, că nu pot mai mult! Acum o lună şi jumătate,
sfinţia-sa părintele Peter mi-a dăruit, din partea bisericii, patru milioane de
taleri.
—Şi ce a obţinut în schimb? tresări arhiducele.
—Ei, nu mare lucru. L-am pus pe Basta la dispoziţia lui şi i-am semnat
în alb un titlu de guvernator.
—Doamne! exclamă arhiducele înmărmurit. Acum chiar nu-i mai văd
nici o şansă lui Mihai.
—Să nu o luăm chiar aşa, dragul meu! grăi Rudolf împăciuitor. În luna
septembrie, Mihai va primi de la noi titlul de guvernator al Transilvaniei,
astfel că cel semnat în alb îşi pierde puterea. Însă mi-e teamă de o ceartă cu
Peter. Adică nu cu el, cu stăpînii lui din umbră.
—Luaţi-i lui Basta comanda trupelor din Ungaria Superioară! se rugă
arhiducele. Trimiteţi-l acolo chiar mîine pe marchizul de Burgau! El nu stă
244
de vorbă cu Peter fără a ne întreba pe noi.
—Am să mă mai gîndesc, dragă Matthias. Pendulul acesta mă necăjeşte
de vreo două zile. Dar îl desfac şi-i spăl bine fiecare piesă.
Arhiducele nu insistă. Înţelese din vorbele lui Rudolf că nu mai doreşte
să continue discuţia. Era totuşi mulţumit că obţinuse pentru Mihai titlul de
guvernator. Însă atuurile erau în mîinile lui Peter şi doar o minune l-ar fi
putut apăra pe valah.
Ieşi îngîndurat şi-i povesti lui Chirilă o parte din discuţia purtată cu
împăratul.
—Credeţi că ne va trimite titlul de guvernator?
—Sper, domnule, răspunse Matthias, uimit că valahul nu părea
impresionat de primejdia pe care o prezenta Peter.
*
La două zile după discuţia cu Matthias, Chirilă Zece Cuţite şi însoţitorii
săi opriră la un han aflat în drumul lor de întoarcere. Înserase. Apriga
căldură din timpul zilei căzuse sub răcoarea amurgului. În vreme ce
hangiul se ocupa de găzduirea noilor oaspeţi, un călăreţ obosit de drum
lung socoti nimerit să tragă la acelaşi han. După ce calul său intră pe
mîinile slujitorilor, călătorul veni în sufragerie, hotărît să înfulece la
repezeală, cu gîndul către odihnă. Da nu mică fu surpriza lui cînd la una
dintre mese îl recunoscu pe Chirilă. Astfel că uită de oboseală, sări de pe
scaunul său şi veni alături de cavaler.
—Domnule, numele meu e Cristea. Sînt fericit că vă întîlnesc aici, fiindcă
asta mă scuteşte de vreo două-trei zile de drum. Am pentru voi o scrisoare
din partea principelui Mihai.
„Fir-ar să fie! gîndi cavalerul. Nu-mi place. Presimt că ne vom întoarce
iar la Praga. Oare ce s-o mai fi întîmplat? Acum e nevoie de mine la Alba-
Iulia, nu pe coclauri.”
Luă scrisoarea total nemulţumit. Însă abia parcurse primele rînduri, că
pe faţa lui severă apăru o paloare neobişnuită.
„Veşti proaste”, socoti Tufănel.
Dar Chirilă nu le pomeni un cuvînt despre cele ce aflase. Băgă scrisoarea
în buzunar, uită de mîncare şi-l chemă pe hangiu.
—Jupîne, te rog să duci în odaia mea nişte vin bun!
După acele vorbe, scoase o pungă burduşită cu bani şi i-o întinse lui
Cristea.
—Ia-o, domnule, pentru oboseală şi în semn de prietenie!
Călătorul nu aşteptă să i se spună de două ori. Chirilă se ridică parcă
niţel năuc, îi făcu un semn lui Tufănel şi porniră împreună pe treptele ce
duceau către odăi. Cînd ajunseră acolo, hangiul tocmai rînduia masa, aşa
cum i se poruncise. Iar după ce rămaseră singuri, asprul Chirilă, care
245
zîmbea rar, aşa cum se nimerise acum, îl întrebă pe Tufănel:
—Domnule, ai putea să bei cu mine pentru un prilej de bucurie?
—Sînt puţini oameni în lume în stare să respingă un astfel de prilej,
răspunse acesta, fără să priceapă mare lucru.
Alte vorbe nu mai schimbară între ei. Închinară creştineşte şi băură,
fiecare cu gîndurile lui.
„Pe sfînta Paraschiva, nu-i prea veselă o petrecere cu domnul Chirilă!
constată Tufănel. De fapt, rar l-am văzut aplecat spre băutură. Iar cînd o
face lată, greu auzi o vorbă din gura lui. Eh, ce să-i faci? Fiecare om cu
măruntele lui suceli”, filozofă îngăduitor.
Trecură vreo două ceasuri. Ochii lui Chirilă se cam împăienjeniseră. Mai
rezistent la astfel de prilejuri, Tufănel cînta domol, încercînd să se
înveselească de unul singur. Tîrziu cînd nu se mai aştepta să audă vreo
vorbă, Chirilă întrebă molcom:
—La cîte luni merg pruncii în picioare?
—Băiat, sau fată?
—Ce importanţă are?
—Nu dintre cele mai mărunte, zise Tufănel. Fetele cred că se ridică mai
devreme. Pe la zece-unsprezece luni. Băieţii sînt mai greoi.
—Ei asta-i! se mînie Chirilă. De cînd îşi îngăduie fetele să pornească
înaintea băieţilor?
—Asta n-am ştire, domnule, răspunse Tufănel cam nedumerit. Dar
cunosc o fată care a luat-o din loc la opt luni. E vorba despre sora mea
Didina.
—Fie! acceptă Chirilă mărinimos. Însă băieţii ştiu să zică tată înaintea
fetelor.
—Vai, domnule, nu prea!
—Adică, ce vrei să spui? se încruntă Chirilă, hotărît să nu mai cedeze
nimic.
—Didina a zis tată cu un an înaintea mea.
—Drace! Erai supărat cu bătrînul?
Tufănel îl privi doar cu un ochi şi răspunse nehotărît:
—Zău că nu mai ţin minte!
Dezamăgirea era vizibilă pe faţa lui Chirilă, astfel că după ce-l privi pe
Tufănel ca pe un duşman, după ce mai bău o cană de vin dintr-o sorbitură,
grăi fălos:
—Totuşi, băieţii sînt mai tari.
—Să nu spuneţi asta, domnule! Pînă pe la vreo zece ani, Didina mă usca
în bătăi.
—Sînt mai frumoşi, explodă Chirilă.
—Aş!
De data aceasta, cavalerul începu să-l privească bănuitor pe Tufănel.
246
„Vrea să-mi facă în necaz, gîndi încercînd să-şi alunge mahmureala. De
cînd e lumea, bărbaţii îşi doresc un băiat. Deci e limpede că băiatul are
haruri mai mari decît fata. Dar care or fi ele?”
Chirilă bănuia că sînt unele merite în plus. Din păcate, vinul bun şi cam
peste măsură nu-i îngăduia să le caute. Însă nici nu-i trecea prin minte să
se dea bătut, astfel că zise dispreţuitor:
—Fetele cam fac pipi pe ele.
—Da de unde, domnule? i-o întoarse Tufănel. Didina de la un an şi
jumătate cerea afară. Eu am făcut de toate pînă la trei ani.
Apoi, văzîndu-l pe Chirilă cum se dezumflă ca o băşică înţepată, în
mintea isteţului Tufănel se aprinse o lumină.
„Să mă ia naiba de nărod ce sînt! Mi se pare că domnul Chirilă are un
băiat. Nu ştiu de unde pînă unde, însă e sigur.”
Ajuns la această constatare, Tufănel întoarse macazul discuţiei şi începu
să se laude cu vremea copilăriei, găsindu-i Didinei cele mai rele cusururi. Şi
la fiecare frază a sa, chipul cavalerului se lumina către zîmbet. Iar cînd
Chirilă dospi de-a binelea şi nu-şi mai încăpu în piele, ca o cocă în care
drojdia de bere face minuni, Tufănel îl auzi întrebînd:
—Oare ce s-ar cuveni să-i duc? O sabie, sau un cuţit?
—Cred că nişte dulciuri. Dar văzînd că faţa cavalerului se înnorează
uşor, adăugă repede: Nişte dulciuri, o sabie, un cuţit şi două pistoale.
*
Doctorul Pezzen ajunse la biserica din pădurea de dincolo de Satu-Mare
într-o după-amiază cu căldura turbată de-a binelea. Pusta, încinsă ca un
cuptor, părea încremenită. Păsările nu se ridicau în văzduh. Gîzele mărunte
îşi cătau adăpost prin desişuri. Pămîntul crăpat din lipsă de umezeală,
iarba măruntă, cu vîrfurile uscate, sau tufele rare, cu frunzele căzute către
neputinţă, prezentau un peisaj dezolant. Cînd adia cîte-o pală de vînt, rară
şi neconvingătoare, din pustă se ridica un praf albicios, ce se ostoia repede.
Pe drum, pulberea groasă de două degete dormea toropită. O spuză fierbinte
plutea la rasul pămîntului şi nimeni nu ar fi putut spune dacă erau aburi,
sau aerul ce se îngreuia în valuri sub apăsarea căldurii. Doar în pădure,
acolo unde razele soarelui nu puteau pătrunde după pofta inimii, umbra
deasă aducea puţină înviorare.
Transpirat, cu hainele jilave, Pezzen coborî din trăsură şi intră într-o
casă mai mare decît biserica alăturată, adăpostită frumos de copaci bătrîni,
falnici, care o protejau iarna de viscole, iar vara – de căldura straşnică din
pustă. Cîţiva slujitori îi aduseră apă rece pentru spălat şi straie de schimb.
O jumătate de ceas mai tîrziu, doctorul se simţi înviorat şi îl primi pe
părintele Peter.
—Sper că aţi călătorit bine, domnule, zise prelatul, cu zîmbetul său
247
blajin.
—Ah, nu prea! răspunse acesta cam acru. Căldura nu m-a slăbit o clipă
de-a lungul drumului. Nu a plouat de două luni, iar oamenii spun că
asemenea secetă nu s-a pomenit de mult. Va fi un an slab.
—Mînia lui Dumnezeu se arată adesea, murmură Peter umil. Păcatele
aduc după ele osîndă. Însă noi sîntem prea mărunţi pentru a judeca voinţa
Celui-de-Sus, astfel că ne mulţumim a privi plini de căinţă. Ce veşti
aduceţi, domnule doctor?
—Proaste. Auzind ce-i propun, Mihai abia mi-a îngăduit să-i vorbesc.
—Atunci, facă-se voia Domnului! V-am aşteptat cu nerăbdare, fiindcă nu
doream moartea păcătosului, ci îndreptarea sa. Odihniţi-vă, doctore! Ne
vom îngriji noi de cele de cuviinţă.
—Sfinţia-voastră, oare se cuvine să-l osîndiţi pe un mare general şi un
sincer aliat al creştinilor?
—Eşti prea mărunt, domnule, pentru a pune astfel de întrebări, i-o
reteză prelatul. Apoi, nu eu osîndesc, ci biserica noastră.
Doctorul tăcu speriat. Socoti totuşi că faţă de conştiinţa sa nu mai era
dator cu nimic după acea întrebare, iar cînd grăi din nou, glasul său arăta
profundă îngrijorare.
—Mi-e teamă că în nopţile petrecute la Alba-Iulia, oamenii lui Mihai m-
au spionat adesea.
—Fără folos, dragul meu, zîmbi prelatul. Cei care au făcut-o nu aveau ce
să afle de la domnia-ta.
Pezzen tăinui cu grijă temerile sale în privinţa soliei către Maximilian,
însă îi povesti tot ce ştia despre urmele din pivniţa şi din grădina casei lui
Huszár.
—N-avem prilej de nelinişte, îl domoli Peter. Unde au rămas cei douăzeci
de oşteni ai lui Mihai cu care aţi călătorit?
—La Baia-Mare. Acolo i-am întors din drum. Dar s-ar putea să fi fost
urmărit.
—Şi eu cred, răspunse prelatul, spre surprinderea doctorului.
—Cum de aţi ajuns la asemenea păreri?
—Simplu, domnule. Dacă aş fi fost în locul lui Mihai, m-aş fi întrebat de
ce aţi zăbovit două luni la Satu-Mare? De ce nu i-aţi dus cei o sută de mii
de taleri? Şi mai ales de ce vă întoarceţi aici şi nu la Praga?
—Ah, aşa e! exclamă Pezzen privindu-l cu admiraţie. Astfel de gînduri nu
mi-au trecut prin minte. Însă, chiar dacă ceva iscoade ar veni după mine,
ele nu ar afla mare lucru atîta vreme cît nu vă cunosc şi nu bănuiesc
misiunea voastră aici.
—Nu se ştie, domnule doctor, zîmbi prelatul din nou. Pe adversar,
totdeauna trebuie să-l preţuieşti pentru inteligenţa lui. Nesocotindu-l, ai
neajunsuri cînd te aştepţi mai puţin. Apoi, nu uita că nobilii cu care ne-am
248
întîlnit cunosc rostul meu aici. Dacă unul dintre ei a scăpat vreo vorbă din
greşeală, sau cu un scop, ar fi prilej de ameninţări asupra noastră.
—În privinţa nobililor mă îndoiesc de temeiul bănuielii voastre, răspunse
doctorul. Ei sînt conducătorii răscoalei. Ei sînt cei mai nemulţumiţi de
domnia lui Mihai în principat.
—Poate, aprobă Peter. Poate că o fi aşa, dar eu mi-am luat unele măsuri
de prevedere. Am auzit prea multe lucruri mari despre cavalerii lui Mihai, şi
aceasta ne îndeamnă spre chibzuială adîncă.
*
Spre apus de Satu-Mare şi în stînga drumului care duce în pustă, erau
cîndva nişte iazuri frumoase, înconjurate de pădure. Nu departe de iazuri,
se afla o mică biserică de lemn, a cărei vîrstă se pierdea în desişurile
timpului. Nimeni nu ştia cine o aşezase acolo. Nimeni nu-i cunoştea
istoricul. Cu ani în urmă, nişte călugări îşi aflaseră odihnă alături de ea.
Lemnul pădurii, produsul iazurilor pline cu peşte, o stupină uriaşă, unele
pămînturi bune de rod şi frumoasele danii făcute de autorităţi, sau
credincioşi, le aduseră odată cu trecerea anilor mari bogăţii. Aşa stînd
lucrurile, măruntele adăposturi de odinioară ale călugărilor fură
îndepărtate, iar în locul lor, meşteri pricepuţi ridicară o casă impunătoare,
cu odăi multe şi mari. Aşezată pe o ridicătură de pămînt, casa fu înzestrată
cu pivniţe lungi, ferite de umezeala obişnuită pe acolo. După o vreme, pe
sub coroanele copacilor apăru un zid înalt cît două straturi de om, astfel că
stăpînii locului s-ar fi putut apăra împotriva oricui. Dar liniştea tihnită de
lîngă iazuri dispăruse odată cu sosirea înaltului oaspete Peter, ce adusese
cu el vreo opt slujitori şi douăzeci de oşteni gălăgioşi, greu de obişnuit cu
vorba domoală. Aici sosise doctorul Pezzen, fericit că isprăvise cu bine
istovitoarea călătorie. Fericit şi satisfăcut, fără să-i treacă prin minte că la
marginea pădurii se oprise un călăreţ, care venise pe urmele încă proaspete,
lăsate de trăsură. Dar călăreţul nu urmă drumul parcurs de doctor, ci
zăbovi o vreme pe sub uriaşele coroane ale copacilor, iar cînd soarele căzu
frumos către asfinţit, îşi mînă calul peste cîmpuri şi reveni la Satu-Mare.
Privit în treacăt, omul acela ciudat arăta a tîrgoveţ obişnuit cu negustoria
sau cu ceva meşteşug. Straiele sale cam lustruite de tăria timpului, gonacul
nu prea de soi şi lipsa armelor întăreau o astfel de părere. Iar cum de-a
lungul veacurilor oamenii au fost judecaţi şi preţuiţi mai mult după
îmbrăcăminte, Cae Indru putea fi satisfăcut că nu i se acorda vreo atenţie
deosebită. La Satu-Mare se nimerise zi de tîrg. Străzile, nu prea largi,
gemeau de ţărani, meşteşugari, tîrgoveţi simpli sau negustori. După ce ocoli
zonele mai aglomerate, cavalerul ajunse cu oarecare zăbavă la hanul Doi
Porumbei şi lăsă calul în seama slujitorilor de la grajduri.
—Pe cele şapte porţi ale iadului! strigă Sile Adormitu văzîndu-l că intră
249
în odaie. Începusem să fiu îngrijorat.
—Ar fi bine să-ţi păstrezi temerile pentru la noapte, zîmbi Indru,
—Fiţi fără grijă, domnule! rîse acesta. Mai ales că din vorbele voastre am
înţeles că vom avea de lucru la noapte.
—Chiar mult, prietene. Doctorul nu s-a oprit la vreo casă din oraş, aşa
cum mă aşteptam şi cum ar fi fost firesc, ci a tras la o biserică dintr-o
pădure. Fiind ziuă nu m-am încumetat să mă apropii prea mult, dar socot
că am văzut destul.
—Ce naiba caută el într-o pădure, cînd la Satu-Mare ar fi avut mai mult
confort?
—Asta mă întreb şi eu. Cu puţină şansă, poate că vom afla ce caută nu
numai el acolo, ci şi alţii. Din ascunzătoarea pe care mi-am ales-o, am văzut
nişte trăsuri ce se îndemnau către biserica aceea. Una dintre ele purta
semnele lui Ştefan Báthory de Ecséd. Alta – pe cele ale cancelarului
Naprágy, iar a treia aparţinea fără îndoială lui Bornemissa. Cît despre
următoarele, nu le-am recunoscut, din lipsă de semne.
—Ciudat! murmură Sile. Tare nu-mi vine a crede că i-a prins pe toţi
dorul de rugăciuni. Mai ales prezenţa lui Naprágy aici mă uimeşte. Dar dacă
Pezzen nu s-a oprit o clipă la Satu-Mare, de unde pînă unde ştiu nobilii
despre întoarcerea lui? Fiindcă între sosirea doctorului şi drumul nobililor
la biserica din pădure există o legătură limpede ca lumina zilei.
—Poate că ei ştiau data de întoarcere a doctorului.
—Asta înseamnă că şi-au dat întîlnire din timp, socoti Adormitu.
—N-ar fi exclus.
—Dar de ce se întîlneşte Pezzen cu nobilii? De ce tocmai cu cei mai
vrăşmaşi nouă?
—Rămîne să aflăm, grăi Cae îngîndurat.
Fiind zi de tîrg, barierele oraşului se închideau ceva mai tîrziu. Adică,
îndată după căderea întunericului. Cei străini de Satu-Mare îşi zoreau
paşii, sau caii, pentru a apuca să treacă dincolo înainte de a fi opriţi de
străji. Unii gălăgioşi, alţii cu chef ori cu gîndurile la rosturile lor, călătorii se
înghesuiau spre ieşire într-o îmbulzeală straşnică, apoi se pierdeau în
pustă, către cine ştie ce aşezări. Cae şi Sile părăsiră oraşul odată cu cei
întîrziaţi, dar nu urmară drumul obişnuit, ci îşi îndemnară caii undeva
peste cîmp. Încă nu apăruse luna, iar aerul, greoi de la căldura zilei,
împrumuta slab din răcoarea nopţii. Peste pustă, natura parcă îşi oprise
respiraţia într-o linişte plină de farmec. Apăru luna. Iar în tăcerea
desăvîrşită, cîntecul greierilor aducea calmul şi pacea tainică a nopţii.
Cei doi călăreţi intrară în pădure, dar nu se avîntară către miezul ei, ci
îşi legară animalele departe de ţinta călătoriei. Pe sub copaci, lumina
pătrundea slab. Numai partea de sus a pădurii strălucea ca poleită cu aur.
Cae şi Sile nu mergeau grăbiţi. Zgomotul unei crengi rupte sub încălţări s-
250
ar fi auzit acolo ca un trosnet de armă. După presupunerile lor, biserica se
afla undeva mai spre apus, în zona iazurilor. Sile avea mare încredere în
harurile de orientare ale lui Indru, astfel că singura sa grijă era aceea de a
face paşi chibzuiţi. Obişnuit cu felul acela de a se strecura la vreme de
noapte, Cae umbla mai sprinten, apoi aştepta adesea pînă cînd căpitanul
sosea lîngă el.
Trecuse mai bine de o jumătate de ceas cînd ajunseră la un luminiş. În
faţa lor, la cel mult o sută de paşi, ceva părţi ale zidului care împrejmuia
biserica şi celelalte clădiri apărură luminate frumos de puterea lunii. Şezură
o vreme nemişcaţi. De dincolo de zid nu răzbea nici un zgomot. În aer se
simţea plăcută umezeală ce venea dinspre iazuri. Adăpostiţi de umbra
deasă dintre copaci, ocoliră luminişul, fiindcă la poarta cea mare cu
siguranţă se aflau ceva străji. Ajunseră curînd lîngă zid. Înălţimea acestuia
ferea interiorul de orice privire iscoditoare. Dar multe dintre crengile
copacilor, aplecate peste el, l-ar fi putut ajuta să-i încalce creasta. Sprijinit
de braţele puternice ale lui Cae, lunganul Sile se săltă într-un copac a cărui
tulpină aproape atingea cărămizile. Cîteva clipe mai tîrziu, tînărul cavaler
veni lîngă acesta. Dincolo de zid, alţi copaci parcă dormeau în tihnă. Doar
spre dreapta şi spre stînga, cei doi observară nişte clădiri ascunse de
bariera arborilor. Cum nu cunoşteau locurile, porniră mai mult dintr-un
îndemn către stînga. După cîţiva paşi, rămaseră pironiţi, iar mîna lui Cae
ţîşni ageră spre cuţite. Undeva nu prea departe de ei, parcă foşnise ceva.
Dar zgomotul nu se repetă, astfel că, cei doi îşi continuară drumul. Se
furişară pe lîngă zidul unei clădiri. Lumina lunii devenise atît de puternică,
încît s-ar fi putut citi o scrisoare. După vreo treizeci-patruzeci de paşi, cei
doi observară miraţi că se află într-o curte înconjurată pe trei părţi de zidul
casei. Un nou foşnet răzbi dintre copaci, urmat de un foc de pistol. Mîna lui
Cae porni fulgerător către brîu. Cuţitul său bîzîi uşor prin aer, iar o clipă
după aceea se auzi un ţipăt urmat de tropăituri. Amîndoi înţeleseră dintr-o
privire că drumul către pădure le e tăiat. Văzură alături de ei o uşă. Dintre
copaci ploua cu focuri de pistol şi numai distanţa mare sau graba
trăgătorilor îi feri de alte necazuri. Spre mirarea lui Cae, clanţa cedă la
prima apăsare. Intrară într-un coridor larg, luminat frumos. La capătul său,
nişte bărbaţi ridicară pistoalele asupra lor. În stînga, o scară de piatră
cobora undeva sub clădire. Săriră acolo, însă fără folos. Treptele duceau
către o uşă grea de stejar, iar uşa era încuiată. Un bărbat apăru o clipă
lîngă balustrada scării şi le strigă:
—Predaţi-vă, domnilor! Altfel, vă ciuruim cu focuri de armă!
Neprevederea îl costă scump. Cuţitul lui Cae săgetă aerul şi i se înfipse
în piept pînă la plăsele. Urmară unele focuri ale soţilor aceluia, dar
scobitura de jos a scării îi feri de moarte pe cei doi prieteni. Sile încercă
zadarnic să deschidă uşa. Erau prinşi acolo fără sorţi de scăpare, chiar
251
dacă cei de sus nu îndrăzneau să se arate. Cae folosi unul dintre cuţite
pentru a împinge zăvorul, însă nu reuşi decît să-i frîngă lama. Trecură
cîteva minute. Apoi, auzul fin al lui Indru prinse zgomot de paşi dincolo de
uşă. Alături se folosea o cheie şi, spre mirarea lor, zăvorul cedă. Cine era
oare în spatele ei? Sile apucă mînerul clanţei. Cîteva clipe şezu nehotărît. O
apăsare uşoară a prietenului său îl convinse să dea uşa de perete. Dincolo,
cineva purta un sfeşnic. Trei bărbaţi aşteptau cu pistoalele ridicate, doar la
cîţiva paşi. Cae aruncă un cuţit către cel cu sfeşnicul, dar pistoalele
sloboziră foc. Tînărul simţi o arsură puternică, iar lumina dispăru brusc.
Braţe străine îl prinseră ca într-un cleşte, însă nu le dădu atenţie, ci se
miră că nu mai vede lumină. Alături de el era vînzoleală mare. Auzi un
răcnet de moarte şi se bucură că nu era al lui Sile. O voce porunci să fie
ridicat sfeşnicul. Pleoapele îl usturau cumplit pe Cae, iar în ochi, parcă îi
aruncase cineva nisip. Împins de la spate, urcă treptele, poticnindu-se.
Merse de-a lungul unui coridor. Apoi se deschise o uşă. Cineva întrebă cu
voce calmă, plăcută:
—Numai doi?
—Numai, monseniore, răspunse altă voce.
—Îl cunoaşteţi?
—Da, sfinţia-voastră, se auzi glasul lui Pezzen. Cel din stînga e cavalerul
Cae Indru. Celălalt – căpitanul Sile Adormitu.
—Frumos, frumos! grăi din nou cel cu titlul de prelat. Am auzit despre
voi, domnilor, atîtea lucruri, încît v-am aşteptat cu nerăbdare. Bănuiam că
ne veţi onora cu o vizită, astfel că v-am pregătit o primire călduroasă. Păcat
că ne-aţi ucis patru slujitori! Aş putea să ştiu scopul cu care ne căutaţi,
domnule Indru?
—V-aş pune aceeaşi întrebare, i-o întoarse tînărul cavaler.
—Vă cred, dar azi numai noi avem această cădere. De ce l-aţi urmărit pe
domnul Pezzen?
Cae intui din discuţia purtată că nu doctorul era cel ce condusese
prinderea lor, ci acel prelat. Deci, biserica catolică intervenise în
Transilvania peste Pezzen, ce părea a fi umilul ei slujitor. Aici se ascunde
misterul zăbavei doctorului la Satu-Mare. Totuşi, s-ar fi putut să greşească
în presupunerile sale. Bănuiala cerea o confirmare mai adîncă.
—Nu avem ce vorbi împreună, domnule, răspunse tînărul.
—Poate vă răzgîndiţi, zise prelatul cu voce blajină. Vă vom trece prin
cazne. Luaţi-i! porunci el.
Cineva îl împinse de la spate pe Indru. Acesta se împletici fără noimă şi
căută sprijin cu braţele.
—O clipă! vorbi prelatul din nou. Apoi veni lîngă Cae, îi ridică pleoapele,
privi cu băgare de seamă şi spuse cucernic: Omul acesta e orb. Duceţi-l,
domnilor! Mari şi minunate sînt căile cerului!
252
Auzind asemenea vorbe, Sile păli. Uită de rana sa din umăr, fiindcă simţi
cum i se strînge inima de jale. Făcu un gest disperat să scape din
strînsoarea braţelor, dar fără folos. Cîţiva slujitori îl conduseră undeva sub
clădire. După ce-i legară cu frînghii trainice, aceştia părăsiră încăperea.
Doar doi dintre ei rămaseră dimpreună cu Peter. La un semn al prelatului,
aprinseră focul pe o vatră ce părea să fi fost folosită adesea.
—Domnule Indru, grăi Peter aproape blînd, sub puterea focului puţini
sînt oamenii care nu-şi dezleagă limba. Ne pare rău că vă supunem la cazne
şi o facem numai pentru siguranţa planurilor noaste. De fapt, vă cerem
destul de puţin. Doresc să aflu tot ce ştie stăpînul vostru despre mine şi
despre întîlnirea mea cu o parte dintre nobilii principatului. Dacă
răspunsurile ne mulţumesc, veţi muri creştineşte.
După cele rostite de prelat, Cae avu, în sfîrşit, confirmarea bănuielilor
sale. Acum era limpede că biserica catolică a imperiului intervenise în
principat.
—Măria-sa Mihai nu-i stăpînul, ci prietenul nostru, răspunse el.
—Mă rog! Nu asta are importanţă acum. Aştept să vorbiţi înainte de a fi
prea tîrziu. Oricum, nu aveţi ce pierde. Mihai va mai trăi cîteva zile după
voi. În zori, un trimis al meu va pleca spre Alba-Iulia. În felul acesta puterea
lui şi a voastră va fi doborîtă pentru totdeauna. Unirea pe care aţi făcut-o se
va prăbuşi ca un castel clădit pe nisip.
—Greşiţi, domnule! zîmbi Cae. Poate că noi şi principele Mihai ne vom
pierde viaţa, dar ceea ce a rămas în sufletele oamenilor nu poate fi distrus.
Noi am sădit în suflete sămînţa unirii neamului. Ar trebui să asasinaţi un
întreg popor pentru a opri sămînţa să încolţească. Un neam nu trăieşte
doar prin cîţiva oameni, iar în locul nostru vor veni alţii, chiar mai buni
decît noi. Aşa stînd lucrurile, ceea ce faceţi azi sau mîine are o importanţă
mai mică. Voi şi stăpînii voştri sînteţi prea mici în faţa poporului român. Mă
mir că nu înţelegeţi astfel de lucruri. De cînd e lumea, a dăinuit ceva impus
cu forţa?
Preocupat de gîndurile sale, Peter nu-i răspunse.
„Dacă cineva dintre nobili nu a trădat, n-am a mă teme în privinţa
planurilor noastre, fiindcă Mihai nu ştie despre viitoarea răscoală. Cred că
i-a trimis pe aceştia încoace mai mult dintr-o bănuială asupra lui Pezzen. În
sfîrşit, vom vedea.”
Făcu un semn slujitorilor. Unul dintre ei se apropie de Indru şi-i ridică
haina şi cămaşa în aşa fel încît să-i rămînă spatele liber. Al doilea înroşea în
foc o bară de fier.
—Părinte! strigă Sile, cuprins de o furie fără margini. Chinuiţi-mă pe
mine în locul său! Eu sînt mai slab la fire şi veţi auzi răcnete frumoase.
Sînteţi preot şi nu se cade să lucraţi împotriva unui infirm.
Dar Peter nu-l luă în seamă. Slujitorul scoase fierul din foc şi-l lipi de
253
spatele tînărului. Un miros greu de carne arsă se răspîndi prin odaie. De pe
buzele lui Cae nu răzbi măcar un geamăt, chiar dacă fruntea şi faţa se
umpluseră de broboane sub apăsarea durerilor.
„Sînt orb, gîndi el. Acum, nimeni nu mai are nevoie de mine. Aş fi o… aş
fi o… povară pentru alţii. Iar Stela…”
—Ajunge! porunci prelatul. Doreşti să vorbeşti, domnule Indru?
Cum nu primi nici un răspuns, fiindcă gîndurile tînărului erau undeva
în Semenic, la prima întîlnire cu Stela Cristu, îi făcu semn slujitorului să
continue. Dar în clipa aceea, uşa sări în lături. Cae auzi un răcnet de
moarte şi bănui a fi al lui Peter. Zgomote mari se precipitară în jurul său,
urmate de alte strigăte. Apoi, vocea lui Costache Caravană susură blînd ca
o adiere:
—Pe zulufii de-o şchioapă ai Zambilicăi, eşti doar niţel prăjit pe spinare!
Păcat că nu-i vreme să te oblojesc acum! Îi tăie legăturile. Poţi să te ţii pe
picioare?
—Pot, dar sînt orb, răspunse tînărul.
Abia acum pricepu Costache semnele disperate ale lui Sile. Grăsunul
încremeni locului şi simţi că-i lipseşte aerul, iar în clipa următoare, făcu
eforturi să nu urle de deznădejde. Însă cum nu era vreme de pierdut, luă
mîna lui Cae într-a sa şi grăbiră spre ieşire. Cîteva minute mai tîrziu, şase
cai galopau întins printre iazuri şi păduri, către sud.
Încuiat într-o încăpere de la etaj, doctorul Pezzen nu dormi toată
noaptea. Cînd se lumină de ziuă, îşi adună tot curajul pentru a porni în
recunoaştere. Lîngă poarta cea mare descoperi doi slujitori înjunghiaţi în
spate.
„Cu cei morţi pe coridoare, sînt opt, gîndi el. Doi în pivniţă şi cu părintele
Peter, fac nouă. Patru în grădină, treisprezece. Trei lîngă zidul
împrejmuitor, şaisprezece, Jesus-Maria! Un adevărat măcel. Au mai rămas
în viaţă doar patru. Doi vor pleca îndată către Praga, pentru a duce la
mănăstirea Strahov groaznica veste despre uciderea cucernicului Peter.
Dacă stau să mă gîndesc bine, mă bucur că ticălosul acesta nu mai e în
viaţă. Cine ştie ce necazuri aş fi avut de pe urma lui?! Cît despre frumoasele
noastre planuri, cred că s-au dus de rîpă. Va mai trece o vreme pînă cînd
altul va veni în locul lui Peter.”
*
În timp ce doctorul medita cu groază asupra celor întîmplate, cei şase
fugari se apropiau de cetatea Chiuarului. Ideea de a poposi acolo fusese a
lui Ducu cel Iute. Acesta ştia că felcerul Ilie din Haţeg se află în Chiuar
pentru a-i da unele îngrijiri vrednicului căpitan Baba Novac. Rănile lui Cae,
ale lui Sile şi Ciripoi-tatăl îi împiedicau să facă drum mai lung. Dar ei nu
ajunseră pînă la cetate, ci poposiră într-un cătun din apropiere, hotărîţi să
254
ascundă măcar pentru o vreme cumplita nenorocire a tînărului cavaler.
Traseră la o casă aşezată pe curmătura unui deal. Grădina ei mare cît un
parc, ce cobora pînă în vale, frumos împodobită de arbori înalţi, oferea un
loc minunat de refacere. Numai Ducu nu descălecă alături de ceilalţi,
zorindu-şi calul pe drumul către Chiuar.
Costache obloji rănile celor trei şi isprăvi lăudabil, înainte de sosirea
felcerului.
—Cum ne-aţi dat de urmă? îl întrebă Cae.
—Nu prea greu, răspunse grăsunul. Generalul Kornis i-a povestit
principelui despre întîlnirea lui Peter cu nobilii dornici de răscoală. El şi-a
arătat credinţa faţă de măria-sa Mihai, uimindu-ne cu totul. Acum sînt
convins că are un înalt simţ al onoarei. Ştia despre biserica din pădure,
fiindcă fratele său, Farkas Kornis, e unul dintre conducătorii conspiraţiei de
la Satu-Mare. Aşa s-a făcut că am ajuns acolo cu puţin în urma voastră.
Auzi, Cae? Dacă i-ai fi văzut pe Tufănel şi Ciripoi luptîndu-se ca nişte
diavoli, te-ai fi crucit. Păcat că sînt cam bătrîiori!
Felcerul Ilie din Haţeg îşi făcu apariţia fără Ducu, purtînd cu el ceva
bagaje mari, despre rosturile cărora nimeni nu ar fi putut să vorbească în
afară de el. Dar Ilie nu era guraliv din fire. Îi înştiinţă pe Cae şi Costache, în
puţine cuvinte, că prietenul lor urmase drumul către Alba-Iulia. După acele
vorbe, îşi văzu de treburi. Curăţă cu răbdare sprîncenele şi genele arse, iar
cînd isprăvi migăloasa treabă, privi îndelung ochii lui Indru. Apoi răscoli
prin bagajele sale, alese unele rădăcini de plante şi le puse la fiert.
A doua zi în zori, Ilie desfăcu bandajul de pe ochii tînărului, dar nu în
casă, ci afară, la soare.
—Vedeţi ceva? întrebă felcerul cu vocea lui cam posacă.
—Parcă zăresc lumina soarelui, ca flacăra unei lumînări care se află
departe.
—Închideţi stîngul, domnule!
Cae se supuse.
—Ei?
—Nimic.
—Acum, dreptul!
—Cu acesta zăresc lumina din nou.
—Dar copacii din faţa voastră?
—Parcă. Parcă ceva întunecos.
—Mda! Mîine vom încerca din nou cu stîngul. Cît despre cel drept, cred
că într-o săptămînă va fi ca şi altădată. Totuşi, mă miră stîngul. Mi se pare
chiar mai limpede decît celălalt.
*
La două zile după discuţia cu felcerul, Cae porni de-a lungul unui gard,
255
ajutîndu-se cu mîinile. Costache, Sile, Tufănel-tatăl şi Ciripoi-tatăl se
aşezară undeva la umbră şi gustau cumpătat nişte vin de Teaca. Din vreme-
n vreme, Cae închidea cînd un ochi, cînd altul. Spre mirarea lui, cu cel
stîng parcă începuse a zări mai bine. Uneori, desluşea tulpinile copacilor, ca
printr-o ceaţă deasă. Ajunse curînd la un colţ al gardului aflat în vale şi
auzi, nu departe de el, susurul plăcut ca o binecuvîntare al apei unui pîrîiaş
ce cobora vioi printre pietre. Se căzni multă vreme să vadă apa, însă nimic
nu-i era clar, astfel că-i rămase doar bucuria de a asculta lupta dintre apă
şi piatră. Ceva mai încolo, poate la vreo treizeci-patruzeci de paşi, o fată cu
părul roşu, căzut în valuri peste umeri, şedea încremenită şi-l privea. Pe
faţa ei neasemuit de frumoasă, lacrimile se rostogoleau molcom, dar ea nu
le luă în seamă. După un timp hotărî să pornească spre Cae, parcă speriată
că acesta ar putea să dispară. Auzul fin al tînărului prinse zgomotul uşor.
Rămase o clipă atent. Apoi, deşi nu purta vestitele lui cuţite, mîna zvîcni
spre brîu, într-un gest obişnuit, iar vocea sa aspră sună strident în liniştea
locului.
—Cine-i acolo?
Stela, fata cu părul roşu, nu-i răspunse. Buzele îi tremurau ca ale
pruncului înainte de plîns. Cae zîmbi gîndindu-se la neliniştea ce-l
cuprinsese adineauri. Aici nu exista nici o primejdie. Bănui să fie vorba
despre felcer. Mai mult ca sigur că acesta îi încerca starea ochilor. Zări o
umbră care intrase între soare şi el. Dar mersul acesteia arăta prea uşor.
Întinse mîna. Degetele sale întîlniră un umăr delicat de femeie.
—Dumnezeule! bîigui el.
Degetele se ridicară spre păr. Fata le simţi cum tremură, ca aripile
puiului de vrabie căzut din cuib. Îl cuprinse cu braţele şi se ghemui la
pieptul lui. Şezură multă vreme îmbrăţişaţi. Inimile lor parcă
împrumutaseră susurul apei.
—Principele e sus, în casa gospodarului, murmură ea.
—Principele?
—Da. Am venit amîndoi într-un suflet. Nu ne-am îngăduit popasuri. El
te-a văzut adineauri din drum, însă mi-a dat întîietate.
—Dar Ducu?
—Domnul Ducu şi preotul capelei noastre din Obreja sînt la biserică.
Sub coasta alăturată se vede o biserică mică de lemn. Principele ne va fi
nănaş.
Ceva mai tîrziu, Costache Caravană, care asistase la cununie ca martor,
dori să îmbrăţişeze mireasa, dar frumoasa castelană făcu un gest uimitor.
Prinse mîna grăsunului şi, înainte ca acesta să se dezmeticească, îşi lipi
buzele de ea.
—Pe Zambi… pe frîul… pe cocoaşa… nu se cade! protestă el.
Fata îl privi lung şi grăi cu multă căldură:
256
—N-am sărutat mîna unui prieten, ci a unuia dintre cei mai viteji bărbaţi
ai neamului nostru.
—Fir-aş al naibii, să mă ia naiba! gemu Costache cam aiurit.
Apoi se îndepărtă brusc, fiindcă inima lui mare nu putea suporta astfel
de gingăşii. Cătă în jur şi, cu toate că se înnorase a ploaie, i se păru că
întreaga coastă se dezmiardă, neruşinată şi proaspătă, în lumina soarelui
dulce.
1976
- SFÎRŞIT -
257
Cuprins
Capitolul 1.........................................................................1
Capitolul 2....................................................................... 14
Capitolul 3....................................................................... 28
Capitolul 4....................................................................... 41
Capitolul 5....................................................................... 58
Capitolul 6....................................................................... 69
Capitolul 7....................................................................... 84
Capitolul 8....................................................................... 95
Capitolul 9..................................................................... 107
Capitolul 10 ................................................................... 133
Capitolul 11 ................................................................... 149
Capitolul 12 ................................................................... 174
Capitolul 13 ................................................................... 179
Capitolul 14 ................................................................... 196
Capitolul 15 ................................................................... 207
Capitolul 16 ................................................................... 217
Capitolul 17 ................................................................... 233
Capitolul 18 ................................................................... 240
258
259

Ioan Dan ,, Cavalerii Ordinului Basarab

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ioan Dan ,, Cavalerii Ordinului Basarab

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din rîul răcoros, chiar

Urca un crai semeţ către Posada,

În ultimele zile, hanurile din împrejurimile cetăţii Argeşului deveniseră

Măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, părăsise palatul ca de obicei,

Pe străzile Argeşului, mulţimea trecătorilor era mult mai mare decît în

Adversarul micuţului Grama se nimerise un zdrahon cunoscut ca o

Domnul Ţării Româneşti intră în cabinetul său urmat de căpitanul

— Frumos ticluită! rîse Mircea. Dar ce va crede domnul Moldovei cînd

Î înalt, la fel de lat în umeri ca şi faimosul erou al Balcanilor, călca

Trecuse de miezul nopţii. Balul parcă se mai domolise. O seamă de

Zorile nu erau departe. Comitele Staicu, egumenul Lazăr şi cavalerul

După mai puţin de trei ceasuri de somn, Cotae şi Gogoaşă porniră să

Revenită la castel cu puţin înainte de înserare, Margareta urcă în odaia

Cu două zile înaintea sosirii oştilor lui Ali-paşa, o corabie plutea de la

Peste noapte se făcuseră lucrări noi de apărare la poarta de miazăzi a

Cu mult înaintea rugăciunilor din zori. Ali îşi adună comandanţii de

Odată cu umbrele înserării, cei peste o sută de călăreţi ai vizirului se

Sus, pe o creastă de zid, despotul Ioan privea cu mirare spatele oştilor

Tînărul Gogoaşă, încărcat cu cele două pungi ale cavalerilor Grama şi

Domnul Ţării Româneşti era vesel. Acum cunoştea bine iscoadele de la

Ultima săptămînă din iunie începuse cu furtună. Ploaia durase doar

Trecuseră unsprezece zile. La Argeş, ştafetele soseau des şi aduceau

— Dumnezeu să-l ierte! murmură vodă, închinîndu-se. Nu-i ştiam un

Zorile umplură platoul cu lumina lor blîndă. Convoiul pornise la drum

Arad şi prinţesa Irina şedeau de vorbă undeva, pe dunetă.

Într-o sîmbătă după prînz, sosiră la mănăstirea Snagovului şase

Oştile de achingii ale marelui vizir Ali-paşa luaseră Tîrnova cu asalt.

Arad, Grama, Gogoaşă şi Cotae, dimpreună cu Staicu, îşi mînau caii în

Trecuse de vremea prînzului. Margareta ieşise călare dimpreună cu

Comitele Staicu reveni acasă la o zi după Amăricăi. Adusese de la

Cu puţin timp înainte de asfinţitul soarelui, Ali-paşa reveni la palatul

La mănăstirea Snagov, egumenul Lazăr îl primi într-o dimineaţă pe

Într-o marţi dimineaţă, patru călăreţi descălecară la poarta Snagovului.

Ali-paşa rămase pe gînduri.

Într-o noapte de marţi spre miercuri, pe Dunăre două corăbii alunecau

Prin bălţile şi stufărişurile de dincolo de Dunăre, cavalerul Manea

„Mărite padişah Murad,

Mare fu surpriza egumenului Lazăr cînd rotofeiul Sima veni într-un

Cînd ştirile din Dobrogea sosiră la Chilia, consulul genovez Pietro

Pe la sfîrşitul lui August, în Banatul Severinului porniseră din senin o

Comitele Staicu plecase de la Buda. Poate că niciodată o solie nu

„Domnule, avem plăcerea să vă invităm peste două săptămîni la o partidă

— Minunat concepută! Minunat! se entuziasmă Nicolae de Gara. Mie

Ileana Bethlen se instalase la Buda într-o casă impozantă, a cărei

Trecuseră două zile. Raguzanul intră la hanul „Doi porumbei‖ cam la

De îndată ce se deschiseră porţile cele mari ale oraşului, o trăsură

Înnoptase. În casa Ilenei Bethlen ardeau o seamă de lumînări. Slujitorii

Pe urmă se opreau brusc, plescăiau din buze cu şiretenie de oameni

Dar catastrofa adesea vine cînd te aştepţi mai puţin. Urmarea

În timp ce la palatul imperial se pregăteau noile relaţii, bune sau rele,

Purtătorul acestei împuterniciri va fi ascultat şi sprijinit de orice slujitor

Apoi, strălucitorule, întăriţi împuternicirea şi cu sigiliul vostru.

Trecuse o zi. Enver se instalase în noua locuinţă din cartierul comercial

Spre seară, un bărbat înalt, armean după straie, poposi în cîrciuma

Î fierbinţi, cu soare mult. În zori, obişnuita ceaţă de la mijlocul

Drumul care duce printre înălţimi către frumoasa mănăstire de la Siret

În dimineaţa zilei de treisprezece octombrie, Sigismund de Luxemburg

După vreo trei ceasuri de somn, comitele Staicu, refăcut, intră în

În dimineaţa zilei de cincisprezece octombrie, regina Maria a Ungariei

În dimineaţa zilei de douăzeci octombrie, zece mii de călăreţi ieşiră din

La cetatea Giurgiu, solii padişahului Murad fură opriţi cu delicate

Î Ploaia subţire, cu multă răceală în ea, căzuse la început într-o