Sunteți pe pagina 1din 1060

Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

0
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

IOAN DAN

Cavalerii Ordinului
Basarab
Soţiei mele – ARETIA

Capitolul 1

C
am la jumătatea drumului dintre Cîmpina şi Băneşti, linia
dealurilor subcarpatice se îndoaie de mijloc pe neaşteptate.
Cîmpia porneşte chiar de la picioarele lor şi se tot duce, rar
vălurită, pînă la Dunăre. Scăpate de chingile aspre ale stîncilor, apele
Prahovei nu mai saltă jucăuşe în cîntec de copilă zglobie, ci se domolesc
spre maturitate şi schimbă verighete de cununie cu şesul. Copilăria
Prahovei moare acolo, lîngă arcul de cerc al înălţimilor, iar drumul ei, parcă
mai înţelept, mai blînd, se continuă molcom odată cu demnitatea vîrstei.
Pe ultima curmătură a dealurilor era cîndva un castel frumos. Zidurile
lui roşcate, acoperite la vreme de vară cu iederă multă ca într-o
îmbrăţişare, făceau trup comun cu malul drept al Prahovei. Din turnurile
ascuţite asemenea turlelor de biserici, străjile vedeau în zilele senine pînă
dincolo de cocheta aşezare a Tîrgşorului.
Cîmpia blajină, acoperită ici-colo cu pîlcuri de pădure, dar şi cu holde
mari, aducea castelanilor bucate peste măsura hambarelor. Caii, pe
jumătate sălbatici, hălăduiau prin păduri pînă aproape de Codrul Vlăsiei,

1
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
aflat hăt departe, pe la Snagov. Nimeni nu le ştia numărul, chiar dacă unii
erau însemnaţi cu fierul roşu. Turme de oi urcau către munţi în sunet
plăcut de talăngi, înconjurate de cîini ciobăneşti cît viţeii. Pe marginile
Prahovei, la deal, peste Cîmpina şi Telega, prunii, merii, gutuii, perii şi
nucii se întreceau în roade, fără să ţină seama de puterile crengilor, astfel
că oamenii făceau adesea proptele în jurul nechibzuiţilor pomi. Prisăcile,
aşezate în livezi, mirozna de fîn sau de otavă, florile de pe coaste ori din văi,
bîzîitul calm al albinelor, aminteau despre bogata binecuvîntare a lui
Dumnezeu.
Pe dealurile din stînga, ce se călătoreau fără întrerupere pînă dincolo
de Valea Călugărească şi chiar mai departe, viile cu fustele lor mari,
înfoiate, lungi pînă la pămînt, se alintau desfrînate în bătaia vîntului de
toamnă, arătîndu-şi sînii verzui-aurii.
Oamenii satelor de pe înălţimi sau din cîmpie mai purtau şi alte nume,
după locul în care îşi aveau aşezarea. Binecuvîntat între ei era neamul
Brezenilor, ciobani din tată în fiu, mari la trup, cu feţele roşii pline de
sănătate. Băneştii şi Floreştii, fii ai cîmpiei, nu arătau cine ştie ce voinici.
Aveau obrajii închişi la culoare, bătuţi de soarele mult. Acestora le mersese
vestea despre agerimea în lupte. Pe dealuri, acolo unde hotarele dintre vii şi
păduri, dintre livezi şi fîneţe erau greu de împărţit cu dreptate, trăiau
Cepturenii. Oamenii umblaţi prin lume spuneau că fetele Cepturenilor nu
au egal în frumuseţe. Adesea zăboveau pe acolo tineri călători, crai înrăiţi
în dulce şi creştinească aplecare spre dragoste, bărbaţi copţi la minte şi la
trup, cu gînduri de pocăinţă pentru păcate vechi, uncheşi roşi de tăriile
timpului, ca încălţările purtate peste măsură. Puţini dintre ei părăseau
zona aceea a dealurilor. După o vreme, de obicei scurtă, craii se cuminţeau
pe la case noi, pocăiţii încasau scatoalce de cîte ori călcau pe de lături, iar
uncheşii năuci de atîta frumuseţe îşi lepădau vîrstele. Nunţile rar ţineau
mai puţin de o săptămînă. Butoaiele mari cu vin sau cu ţuică se goleau
prin hărnicia găleţilor. Nimeni nu umbla după măsuri mici. Cîntece vesele
coborau pînă la cîmpie.
Stăpîn peste aceste locuri era comitele Staicu, un tînăr şcolit pe la
universităţile de la Florenţa, Genova şi Veneţia, fratele mai mic al
măriei-sale Mircea, domnul Ţării Româneşti. Castelanul împlinise douăzeci
şi şase de ani şi părea sorocit a fi un cavaler cu care prahovenii să-şi afle
multe prilejuri de mîndrie. Înalt ca şi cei din neamul Brezenilor, se
deosebea de aceştia prin zvelteţea trupului. Faţa sa prelungă, cu linii aspre,
ochii cenuşii, scînteietori şi părul cîrlionţat ca o cunună, îi dădeau un aer
plăcut. Margareta, soţia tînărului castelan, era fiica lui Petru Muşat,
domnul Moldovei. Pe lîngă frumuseţe şi graţie, Margareta moştenise de la

2
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
acesta părul blond, prins în coc greu, şi faţa alb-roză ca petala mărului
înflorit proaspăt. Nunta lor se petrecuse cu doi ani înainte, dar nu era o
căsătorie din dragoste, ci una la îndemnul noului domn al Ţării Româneşti.
Cei doi soţi se vedeau rar. Staicu lipsea cu lunile de la castel şi nimeni nu
ştia pe unde hoinăreşte. Zvonurile despre nefericita căsătorie circulau în
şoaptă, iar gurile rele dădeau ştiri sigure că tînărul se încurcase cu o
muiere de prin alte părţi. Cît despre Margareta, mulţi ar fi fost în stare să
jure că are o dragoste tăinuită.

Într-o seară din mai a anului 1388, un pîlc de călăreţi trecu în goană
prin satul Ciuliniţa, străbătu cîmpia de-a latul şi se afundă în Codrul
Vlăsiei. Conducătorul pîlcului cunoştea bine locurile, fiindcă îşi purta
oamenii fără sminteală pe cărări întunecoase, unde lumina lunii rar izbutea
să pătrundă. O jumătate de ceas mai tîrziu, în faţa călăreţilor apăru un lac
frumos, ale cărui ape străluceau ca arama lustruită. De-a lungul malului
înalt, acoperit cu vegetaţie bogată, un drum larg, bine întreţinut, ducea
către vechile ziduri ale mănăstirii Snagovului. Mîndra aşezare bisericească
avea pe vremea aceea două părţi separate între ele. Una pe mal,
înconjurată de ziduri puternice, la adăpostul cărora se aflau chiliile
călugărilor, o capelă din lemn de stejar, magazii, hambare, pivniţe, clădirea
în care locuia egumenul Lazăr, săli de scrimă şi două curţi mari, îndulcite
cu puzderie de flori. A doua aşezare, legată de prima doar prin bărcile
ascunse lîngă zidul ce cobora în apa limpede, adîncă, era ceva mai departe,
pe o insulă din mijlocul imensului lac. Mulţi localnici şi străini treceau cu
bărcile către insulă spre a-şi afla popas de meditaţie sau rugăciuni. Bogăţia
odoarelor mănăstirii ar fi putut atrage lăcomia unora. Dar paşnicii călugări,
mulţi la număr, îi priveau pe credincioşi cu blîndeţe, cu zîmbete
îngăduitoare, chiar dacă uneori mîinile lor aspre umblau pe furiş sub rasele
lungi pînă la pămînt, ce ascundeau arme nu tocmai de lepădat.
Călăreţul din fruntea pîlcului descălecă lîngă poarta ferecată la vreme
de noapte. Undeva, prin împrejurimi, răsunau plăcute şi liniştite bătăi de
toacă. Pentru un neştiutor, semnalele ar fi însemnat prilej de rugăciune.
Puţini ştiau că ceva pîndari aflaţi în foişoare bine ascunse de ochiul
trecătorului observau din vreme apropierea unor străini.
Pe muchia zidului se ivi un bărbat cu rasă călugărească şi coif de
oştean. În mîinile lui grăsuţe apăruse nu o cruce ori nişte mătănii, aşa cum
s-ar fi cuvenit, ci un arc încordat gata să sloboadă săgeata.
„Drace! socoti oaspetele. Aici în loc de sfîntă binecuvîntare poţi să te

3
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
alegi cu o săgeată care să te schilodească sau chiar mai rău. Cuviosul de
colo te trimite în lumea drepţilor cît baţi din palme şi nu ştiu dacă mai ai
vreme să te lepezi de greutatea păcatelor. Bătăile de toacă au început de
cum am intrat în Codrul Vlăsiei. Apoi, ele s-au repetat de-a lungul
drumului. De fiecare dată, douăzeci şi două de bătăi. Adică atîţia cîţi
sîntem. Asta înseamnă că de peste o jumătate de ceas au aflat călugării
despre intrarea noastră în pădure şi ne cunosc numărul. Multe s-au
schimbat pe aici!‖
— Ce doreşti, fiule? întrebă cel de pe zid cu asprime.
— Să-l văd pe sfinţia-sa, egumenul Lazăr.
— La asemenea ceas? Şăguieşti pesemne. Înţeleptul Solomon astfel
grăieşte în a şasea epistolă către burgunzi: „Ho, fraţilor, că doar nu dau
turcii!‖
— O fi, răspunse drumeţul. Din păcate vremea nu ne îngăduie. Venim
de departe.
— Hm! O să mă aleg cu ceva mustrări. Pe cine să anunţ egumenului?
— Pe cavalerul Negrea. Sfinţia-ta nu eşti părintele Sima?
— Aşa se pare.
— Păi, ar trebui să mă recunoşti.
— Nu, fiule. La vreme de noapte nu-l recunosc nici pe tata. Am vederea
proastă, iar auzul mă ajută slab. Cît despre memorie, să nu mai vorbim.
Aşteaptă să trimit vorbă! Însă pînă atunci, adunaţi armele voastre grămadă
şi depărtaţi-vă de ele! Că tot înţeleptul Solomon zice în a opta epistolă către
tătari...
Se opri o clipă să scornească ceva frumos, fiindcă n-avea habar de
învăţăturile sfinte. Ba mai mult: adormea pios la fiecare slujbă, iar ştiinţa
cititului îi lipsea cu totul, chiar dacă egumenul făcuse mari sforţări în
această privinţă. Apoi se lumină cu un zîmbet şi zise din vîrful buzelor
ţuguiate:
— Că tot înţeleptul Solomon spune clar în a paişpea epistolă către
tătari: „De veniţi cumva cu gînduri rele, aţi încurcat-o cum vă văd şi mă
vedeţi‖.
Trecu un sfert de ceas. Porţile mari scîrţîiră uşor. Călăreţii intrară
într-o curte largă, străjuită de pomi. O seamă de călugări cu spade grele în
mîini sau cu arcuri încordate îi înconjură grabnic. Lumina lunii, puternică,
se lipea ca o mîngîiere pe ziduri, pe boschete şi prin cele mai tainice
unghere. Aleea pietruită care ducea către frumoasa locuinţă a egumenului
părea poleită cu un strat de aur. În aer stăruia adînca tihnă a unei nopţi
calme, uşor asprite de răceala din apropierea apei. Călugărul Sima, un
bărbat scurt, plinuţ, ager în mişcări, veni lîngă Negrea şi grăi cu blîndeţe:

4
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Pace ţie, fiule! A trecut un an de la ultima noastră întîlnire. Atunci ai
fost pe aici împreună cu Sofronie, stareţul de la Cozia. Dacă nu te
recunoşteam, dormeai în pădure pînă la ziuă. Vremurile sînt aspre, iar cine
nu ia seama în jurul său cade uneori în primejdie, vorba proorocului Pilat
din Pont. Cine dintre voi doreşte să meargă la egumen?
— Noi patru.
Sima îşi roti privirile către cei arătaţi de mîna lui Negrea. Primul era
înalt, cu pălăria trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină ce-i
ascundea faţa. Al doilea arăta mult mai scund, chiar firav, cu chipul dulce,
tineresc. Al treilea, îmbrăcat în straie cam ponosite, nu prea mare la trup,
moale în mişcări, părea să fie un slujitor de rînd. Sprîncenele lui groase,
părul negru despărţit în cărare şi un mic semn de tăietură pe obraz
reţinură o clipă atenţia lui Sima.
Îngîndurat, conduse oaspeţii pe alee, prin coridoarele slab luminate,
spre odaia de primire unde Lazăr, abia sculat din dulceaţa primului somn,
aştepta mirat de o astfel de vizită nocturnă. Tînăr, poate sub treizeci de ani,
egumenul mănăstirii Snagovului se număra printre marii prelaţi ai Ţării
Româneşti. În rang bisericesc îl întreceau vreo cîţiva, dar puterea lui era
însemnată. Mitropolitul Antim de la Argeş ţinea sfat cu el în toate
problemele mai deosebite.
La apariţia celor patru oaspeţi, egumenul, îmbrăcat simplu, într-o rasă
fără podoabe, le ieşi înainte şi îi pofti să se aşeze după voie. Doi călugări
tineri, sfioşi, umblau iute de-a lungul unei mese şi aşezau gustări. Cînd
totul fu isprăvit după rînduială, egumenul le făcu un semn şi ei ieşiră cu
plecăciuni adînci. Doar Sima rămase nehotărît în prag.
— Pofteşte, sfinţia-ta! îl îndemnă Lazăr. Iar domniile-voastre, cătă către
oaspeţi, să nu vă sfiiţi a vorbi de faţă cu el. Mănăstirea Snagovului nu are
taine pentru Sima. Cine sînteţi?
Cavalerul cel înalt îşi lepădă pălăria şi pelerina. Lazăr tresări. Sima, om
stăpînit în alte împrejurări, scăpă o exclamaţie de adîncă mirare.
— Fir-aş al nai...
Dar încruntarea egumenului îl făcu să se corecteze la timp.
— Fir-aş al sfinţilor părinţi! Măria-sa Ivanco... Ivanco... regele Dobrogii
şi al Varnei, fiul marelui Dobrotici...
— Nu, sfinţia-ta! îl întrerupse musafirul cu asprime. Ivanco îmi zic
prietenii mei bulgarii. Numele meu este Ioan, fiul seniorului de fericită
memorie Dobrotă. După moştenirea rămasă de la tatăl meu sînt despot.
Numai bizantinii şi genovezii mă numesc rege în actele lor.
— E o mare cinste pentru noi, interveni Lazăr. Iar surpriza a fost
adîncă, fiindcă legăturile noastre s-au pierdut odată cu trecerea anilor.

5
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Stau retras şi ştiu puţine din cîte se petrec dincolo de porţile mănăstirii.
Dar şi turcii vă numesc rege.
— Da, şi ei, chiar acum cînd vin peste noi. După lupta de la Polènik,
unde nu le-am dat ajutorul cerut de sultanul Murad, turcii mă socot, într-o
scrisoare către genovezi, ca fost rege. Adică: „Ioan, qui Varnae cum regione
finitima Dobritze vocata regulus erat‖. Acum ei vin să-şi îndeplinească
proorocirea făcută anul trecut, dar nu numai asta îi mînă, ci şi bogăţiile
Dobrogii.
Glasul despotului avea în el nuanţe de asprime ce se potriveau cu
întreaga lui înfăţişare. Egumenul slujise la curtea lui Dobrotă cu mulţi ani
în urmă. Atunci petrecuse ceasuri încîntătoare alături de prinţul Ioan.
Hălăduiseră amîndoi prin pădurile Dobrogii în goană după vînat sau în
plimbări lungi, pline de farmecul locurilor. Pe vremea aceea, chipul
viitorului despot strălucea de gingaşă tinereţe. Acum, barba lui scurtă,
ţepoasă, cu vîrfurile întoarse, lipite de un obraz rece, uscat, bătut de timp
şi de briza mării, fruntea mai boltită decît pe vremuri şi două cute adînci în
colţurile gurii îi dădeau alt aer.
„Puţin i-a rămas din vechea înfăţişare, gîndi Lazăr. Asprimea vieţii, care
a devenit atît de nesigură la marginea Balcanilor, i-a alungat tinereţea.‖
Tăcerea se prelungise peste cît se cuvenea. Egumenul ridică braţul şi
făcu un semn de binecuvîntare asupra înaltului oaspete. Ioan dori să-i
răspundă printr-un zîmbet cald, prietenos, dar numai buzele îl ascultară.
— Poate ar fi bine să vă odihniţi, măria-ta, propuse Lazăr, în a cărui
voce răzbi o nuanţă mai înaltă, oarecum nefirească.
Regele prinsese nuanţa ca pe un strigăt îndepărtat al vechii lor
prietenii. Abia în clipa aceea ochii lui se tulburară uşor, iar asprimea
privirilor se şterse şi lăsă loc unui licăr ce porni către inima egumenului ca
o solie. Atît fusese de ajuns între ei pentru a-şi regăsi, peste ani, vechile
simţăminte.
— Sîntem grăbiţi, îşi reveni regele. Nu avem timp de odihnă. Pe ea o
recunoşti?
Zicînd acestea, întinse braţul spre cavalerul cel tînăr, cu trupul firav şi
faţa dulce ca de prunc.
— Nu, nu o cunosc, măria-ta. Cu toate că... după frumosul păr auriu...
Să fie oare prinţesa Irina, sora voastră?
— Da, nu te-ai înşelat. Cînd ai părăsit cetatea Caliacra, Irina avea
patru-cinci ani. Acum are aproape şaisprezece.
— E o mare cinste pentru noi, repetă egumenul.
— Ah, nu! îl întrerupse oaspetele. N-am venit în semn de prietenie, deşi
am fi dorit-o. Acum trei săptămîni am aflat că sultanul Murad îşi trimite

6
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
oştile asupra Dobrogii. În fruntea lor se află marele vizir Ali-paşa, fiul lui
Hairedim.
— Poate că sînt zvonuri. Nu cred că turcii se încumetă azi atît de sus.
Numai după cucerirea Balcanilor ar putea să o facă. Iar asta cere timp.
Cine v-a dat ştirea?
— Nufărul Alb.
Egumenul îşi reţinu o tresărire.
— Îl cunoaşteţi?
— Nu. Cred că nimeni nu-l cunoaşte, zîmbi Ioan. Veştile lui cad parcă
din cer. În urmă cu trei săptămîni călătoream de la Varna spre Caliacra.
Într-o pădure întinsă pe dealuri şi prin rîpe, o săgeată a căzut înaintea
calului meu. Prinsă de săgeată era o scrisoare adresată nouă. Prin ea ne
vestea că vom fi atacaţi de turci în cel mult o lună. Că vor lovi întîi Varna,
apoi Dobrogea. Zadarnic au răscolit oamenii mei pădurea în căutarea
arcaşului.
— Să fie o glumă?
— Nufărul Alb nu glumeşte. Anul trecut, cînd turcii se îndreptau spre
sîrbi şi bosnieci, Nufărul ne-a trimis ştiri despre numărul călăreţilor lui
Murad. Prin el am aflat cîtă oaste au turcii la Niş, la Sofia şi la Adrianopole.
Cred că are legături mari printre oamenii lui Murad. Numai astfel poate să
cunoască atîtea lucruri.
— Nufărul Alb, murmură egumenul. El i-a anunţat pe Lazăr al Serbiei
şi pe Tvartko al Bosniei că vin turcii peste ei. Datorită Nufărului, sîrbii şi
bosniecii au avut vreme să se pregătească şi să cîştige lupta de la Polènik.
— Vara trecută, interveni cavalerul Negrea, o mică oaste de achingii s-a
încumetat pînă în regiunea Oreahova-Vraţa cu scopuri de pradă. Nufărul
l-a înştiinţat din timp pe ţarul Straţimir de la Vidin şi astfel peste o mie de
robi creştini au scăpat din mîinile turcilor.
— Aşa este, aprobă Ioan al Dobrogii. Numele Nufărului Alb este cinstit
în Balcani şi chiar mai departe, la genovezi, la veneţieni, la unguri şi la
poloni. Dar şi la turci. Sultanul Murad a pus preţ pe viaţa lui trei mii de
ducaţi de aur. De două ori a fost ucis Nufărul anul trecut. De două ori s-au
plătit cei trei mii de ducaţi, şi totuşi Nufărul Alb trăieşte. Cine ştie ce
nenorociţi au căzut sub securea călăului de la Adrianopole. Totdeauna se
găsesc ticăloşi gata să vîndă pe careva pentru un pumn de aur. Dar nu
despre asta am venit să discutăm. Iscoadele mele au adeverit ştirile date de
Nufăr. Treizeci şi cinci de mii de achingii, adică numai călăreţi, urcă prin
trecătorile Munţilor Balcani. În drumul lor ard satele cu vîlvătăi pînă la cer.
O seamă de bulgari şi-au părăsit vetrele lor cu ce-au putut lua şi fug spre
cetatea Vidinului. Însă acolo e o foamete mare şi aud că bîntuie ciuma. De

7
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
teama ciumii, turcii nu vor ataca cetatea lui Straţimir, ci oraşul nostru
Varna, apoi Dobrogea. După cum se mişcă, în zece zile ne vom ciocni cu ei.
În caz că vom pierde, e bine să ne luăm unele măsuri. Am adus cu noi
zestrea Irinei care se ridică la optzeci de mii de ducaţi. De fapt, în afară de
pămînt, mori, cîteva corăbii şi două mine de cupru, aceasta e întreaga
noastră avere.
— Poate că era bine să aduceţi şi tezaurul Dobrogii.
— Nu, sfinţia-ta! Tezaurul nu poate părăsi pămîntul ţării sale. Ar
însemna să nu credem în viitorul ei. E o datină veche păstrată de noi şi de
părinţii părinţilor noştri. Am avut grijă să-l îngropăm. Doar doi oameni
cunosc locul nou al tezaurului: eu şi vechiul nostru slujitor, cavalerul
Toma.
Egumenul cătă spre cel îmbrăcat în haine ponosite, mirîndu-se de
ţinuta acestuia. Apoi îşi aminti că-l văzuse adesea la curtea lui Dobrotă şi
totdeauna lipsit de eleganţa cuvenită slujbei sale.
— De va fi să pier, continuă Ioan, sora noastră va veni aici, pentru a nu
cădea în robia turcilor. Zestrea ei rămîne la voi. Cred că nicăieri nu va fi în
mai mare siguranţă decît la Snagov. Noi ne vom întoarce, dar nu înainte de
a-i face o vizită comitelui Staicu, pe care îl vom ruga să-i fie Irinei frate şi
părinte.
— Mi-e teamă că faceţi un drum în zadar, grăi Lazăr. Din cîte ştiu,
comitele Staicu lipseşte de la castel. El s-a aplecat spre cele sfinte şi caută
împăcare cu Dumnezeu pe la schiturile din munţi, iar uneori, chiar pe la
Cozia. Adică mă înşel. Doamna Margareta, soţia lui, vă va primi cu plăcere.
Prinţesa Irina ar putea să rămînă de pe acum la castel.
— Ah, nu! vorbi pentru prima oară în noaptea aceea sora lui Ioan.
Locul meu e pe pămîntul Dobrogii, alături de fratele nostru. Drumul acesta
l-am făcut numai la porunca sa. Oare mi se cuvine mie mai mult decît altor
fete? Nu-i firesc oare să înfruntăm primejdia împreună?
Din cauza mîniei sau a emoţiei o roşeaţă puternică îi cuprinsese umerii
obrajilor, iar ochii săi aruncau văpăi ca diamantul şlefuit cu migală.
„Frumoasă şi mîndră la fire‖, gîndi egumenul.
Ioan al Dobrogii nu luă în seamă cuvintele ei şi continuă calm:
— Ne pare rău că nu-l întîlnim pe comite. Purtăm cu el o bogată
corespondenţă. Anul trecut ne-a promis un ajutor de două sute de călăreţi
prahoveni în cazul unui atac turcesc.
— Dar Măria-sa Mircea?
— O mie de călăreţi au plecat ieri de la Argeş spre Caliacra.
— Deci v-aţi întîlnit cu domnul Ţării Româneşti?
— Nu.

8
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Atunci, poate că i-aţi trimis o solie.
— Solie i-am trimis prin cavalerii Toma şi Negrea. Dar cînd au ajuns ei,
cei o mie de călăreţi tocmai ieşeau prin poarta de miazăzi a cetăţii
Argeşului.
— Curios, murmură egumenul. Înseamnă că cineva a tratat pentru voi,
măria-ta.
— Aşa este. Domnul Ţării Româneşti a primit o scrisoare de la Nufărul
Alb.
— Iar Nufărul?
— Da, zîmbi Ioan. Se pare că Nufărul e prezent peste tot şi-i ajută pe
creştini în dauna turcilor.
Un ceas mai tîrziu, cînd zestrea Irinei fu aşezată în tainiţe sigure,
înaltul oaspete îşi luă rămas bun de la vechiul său prieten.
— Să vă păziţi viaţa, măria-ta! grăi Lazăr.
— Viaţa mea nu are însemnătate, ci numai libertatea Dobrogii, care
trebuie să fie veşnică.
— Îi puteţi oare bate pe turci?
— Sper. Am zece mii de oşteni. Alături de ei vor lupta cei o mie de
călăreţi ai Ţării Româneşti şi patru sute de lăncieri genovezi. Însă turcii sînt
puternici. La ei arta militară se învaţă în şcoli, iar oşteanul ştie ce are de
făcut pe cîmpul de luptă. Cîndva, strămoşii noştri, romanii, au supus toate
popoarele dimprejur. Puterea lor şedea în învăţarea artei militare, în
disciplina de fier şi în faptul că după război oşteanul nu părăsea armata, ci
rămînea în continuare sub arme pentru a-şi desăvîrşi măiestria. Ei bine, un
astfel de oştean călit greu poate fi învins pe cîmpul de luptă. Asta fac turcii
azi şi sînt singurii care o înţeleg. Ba, mai mult: ei îşi completează oştile cu
cei mai voinici fii de creştini. După ce îi trec la religia lui Allah, îi formează
de mici ca buni oşteni. Popoarele Europei vor simţi curînd puterea turcilor.
Poate că mai tîrziu turcii se vor îmbuiba şi vor slăbi disciplina de fier sau
învăţătura în arta militară, fiindcă orice lucru are un început şi un sfîrşit.
Dar asemenea timpuri nu vom apuca noi.
— Poate, încuviinţă Lazăr. Nu mă pricep la astfel de lucruri. Ţarii
bulgarilor Şişman şi Straţimir vă dau ajutoare?
— Straţimir a trimis două mii de arcaşi la Varna.
— Domnul cu voi, măria-ta!
Douăzeci şi doi de călăreţi tăiară Codrul Vlăsiei către nord. Cînd lăsară
în urmă aşezarea Tîrgşorului, zorile se îngînau cu întunericul. Întîi timide,
apoi în cumpănă, iar ceva mai tîrziu triumfătoare şi limpezi. Cerul sticlos,
curat, uşor aprins către răsărit, prevestea o zi frumoasă. Departe, pe
Prahova, la deal, munţii dormeau vătuiţi în ceaţă.

9
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

La castelul comitelui Staicu se schimbau străjile. Din rîul răcoros, chiar


după apariţia soarelui, se ridicau aburi care învăluiau malurile. Cei
douăzeci şi doi de călăreţi trecură cu zgomot pe podul de lemn bine rostuit
peste apele Prahovei. Străjile din turnuri dădură semnal de trîmbiţă, astfel
că vreo treizeci-patruzeci de arcaşi ieşiră lîngă porţile mari. Cunoscut la
castel, Negrea descălecă primul, schimbă cîteva cuvinte cu un Brezean
voinic, iar la un semnal al acestuia o seamă de slujitori se grăbiră să prindă
caii oaspeţilor. Dincolo de poartă se întindea un parc imens cu frumoase
brazde de flori, cu boschete şi copaci bătrîni. O alee largă, îngrijit pietruită,
împodobită ici-colo cu bănci risipite la umbră sau în plin soare, ducea pînă
aproape de un peron acoperit cu boltă. Construită în formă de evantai, cu
un corp central retras şi două aripi laterale uşor aduse înainte, mîndra
clădire semăna cu o pasăre uriaşă, gata să-şi ia zborul. Terasele mari,
bogat ornamentate, arcadele fără cusur, poziţia zecilor de ferestre care
primeau în plin lumina soarelui, frumoasele scări interioare arătau
priceperea şi rafinamentul meşterilor locali.
Spre surprinderea înalţilor oaspeţi, comitele Staicu dimpreună cu
doamna Margareta le ieşiră în întîmpinare, urmaţi de o mică suită. Un sfert
de ceas mai tîrziu, Ioan al Dobrogii, Irina, Toma şi Negrea şedeau în taină
cu gazdele.
— După spusele egumenului de la Snagov, nu credeam să vă întîlnim,
grăi Ioan.
— Cu o zi înainte, aşa s-ar fi întîmplat, zîmbi Staicu.
— Înseamnă că ne surîde norocul. Unele ameninţări grave ne fac să
venim aici cu cereri. Turcii se mişcă prin pasurile Balcanilor asupra
noastră.
— Turcii? murmură comitele uimit. Dacă nu mi-ar spune-o despotul
Dobrogii, mi-ar fi greu să cred. Din cîte ştim, sultanul Murad are unele
necazuri cu răscoalele din Asia Mică. Anatolia a fost cuprinsă de răzmeriţă.
Aşa stînd lucrurile, e de mirare. Cine v-a dat asemenea ştiri?
— Nufărul Alb.
Staicu făcu un gest de lehamite, apoi spuse oarecum înveselit:
— Sînt aproape doi ani de cînd aud mereu despre Nufărul Alb. Orice
faptă măreaţă întîmplată în Balcani sau aiurea e pusă în seama lui. Nu vi
se pare, măria-ta, că totul cam sună a legendă? Putem pune temei pe
spusele misterioase ale unei fantome? Sau pe spusele unui ins căruia
nimeni nu i-a văzut faţa? Eu cred că Nufărul Alb există numai în

10
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
închipuirea oamenilor. Poate că uneori se găsesc voinici ce-şi iau acest
nume, însă ei sfîrşesc prost, fie sub securea călăului, fie într-o luptă
oarecare. Că am dreptate în această privinţă, nu mai încape îndoială.
Amintiţi-vă de cele două execuţii petrecute acum un an la Adrianopole. De
două ori a fost ucis Nufărul alb. Iar dacă azi apare un altul, asta vine
tocmai în sprijinul celor spuse de noi.
— Poate să fie aşa, încuviinţă Ioan al Dobrogii îngîndurat, însă un
lucru e sigur: iscoadele mele au întărit vestea dată de Nufăr.
— Atunci se schimbă multe, grăi Staicu, vădit îngrijorat.
— Întocmai. De va cădea Dobrogea, nici vouă nu vă va fi uşor. Turcii
năzuiesc mai mult sus de Dunăre.
— Ştiu, măria-ta, ripostă comitele cu răceală. Dar aceste vorbe se
cuvine să i le spuneţi domnului Ţării Româneşti.
Oaspetele zîmbi, iar faţa lui căpătă pentru o clipă un aer tineresc.
— I le-am spus prin solii noştri. De la Argeş am primit o mie de călăreţi.
— Straşnic! se lumină Staicu. De la noi vor veni două sute. Sînt oşteni
aflaţi în slujba şi leafa noastră, deci nu veţi avea cheltuieli. Vor fi gata de
drum în două zile.
— M-ar fi bucurat să plec odată cu ei. Adică azi.
— Şi pe noi, dar ne împiedică două lucruri: întîi, oştenii aceştia, chiar
dacă lucrează în slujba noastră, nu pot ieşi dintre hotare fără încuviinţarea
domnului Ţării Româneşti. Fiindcă şi noi şi ei sîntem slujitori ai ţării şi ai
măriei-sale Mircea. Cîţiva călăreţi vor porni îndată spre Argeş pentru a
căpăta învoirea fratelui nostru. La noapte vor fi îndărăt. A doua pricină de
întîrziere stă în faptul că avem nevoie de un comandant al arcaşilor.
Cavalerul Bogdan, aflat în slujba noastră, lipseşte de la castel. E plecat la
Braşov şi nu cred să sosească înainte de mîine în zori.
— Credeam că veţi veni voi în fruntea arcaşilor.
— Noi? se miră Staicu. Nu, măria-ta. E multă vreme de cînd am
schimbat spada cu aplecarea spre cele cucernice.
La ultimele cuvinte ale comitelui, ochii doamnei Margareta se
aprinseseră într-un fulger scurt de mînie. Dar el se stinse la fel de iute şi
neobservat. Apoi, cuvintele ei blajine, aproape sfioasă, îl lămuriră pe Ioan al
Dobrogii, care nu remarcă nici o notă de mînie. Doar Staicu înţelese unde
bate ea şi se prefăcu a primi totul ca pe o adîncă grijă a soţiei sale.
— Măria-ta, spuse Margareta, învăluindu-şi soţul într-o privire caldă,
ce ar fi convins pe oricine de dragostea frumoasă dintre ei. Stăpînul şi soţul
nostru nu-i făcut pentru meseria armelor. În schimb, are alte haruri. Se
spune că ar fi unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai neamului. Ştie să
grăiască în limba italienilor, în cea a sîrbilor şi bulgarilor, în turcă, greacă şi

11
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
latinească. Acum învaţă limba ungurilor. Numai marea sa modestie l-a
oprit să vă spună că scrie despre tot ce se petrece azi în lume. Oamenii au
nevoie nu numai de luptători, ci şi de învăţaţi. Apoi, starea sănătăţii sale ne
îngrijorează. În urmă cu doi ani, cînd s-a făcut nunta noastră, comitele,
deşi nu iubeşte arta călăriei, a încălecat pe un armăsar prea focos, iar
căzătura din şa i-a făcut mult rău.
Staicu încuviinţă cele spuse de soţie printr-un gest hazliu, chiar dacă
mînia îi coloră obrajii uşor. Simţise în vorbele meşteşugit alese întregul ei
dispreţ.
— Măria-ta! reuşi el să zîmbească. Aş crede că doamna Margareta
exagerează puţin, din marea ei grijă pentru noi.
— Sînteţi un soţ fericit, murmură înaltul oaspete, convins de afirmaţia
sa.
Mulţumită că lovise bine, fără ca cei prezenţi să bănuiască ceva,
Margareta se aplecă veselă în faţa lui Ioan. Apoi, însoţită de Irina, porni
spre interiorul castelului. Străbătură coridoare largi, în care soarele abia de
mai zîmbea cu blîndeţe, printre draperiile grele, şi intrară curînd într-o
cameră micuţă, cochetă, ce părea ca un prunc în imensa clădire. Ochiul
ager al Irinei cuprinse întreaga odaie dintr-o privire scurtă, dar suficientă.
— Şi noi avem bogăţii, se entuziasmează ea, însă o cameră numai în
albastru încă nu am văzut. Covorul frumos, în tonuri vii, draperiile,
zugrăveala pereţilor, aşternutul şi chiar îmbrăcămintea voastră, totul în
albastru. Zău, e uimitor de plăcut!
— Ne atrage această culoare, zîmbi gazda. Cîţi ani aveţi?
— Aproape şaisprezece.
— Cu trei ani mai mică decît mine.
Se cercetară fără sfială, bucuroase că au înainte cîteva ceasuri de
taină, fără prezenţa apăsătoare a bărbaţilor.
— De va fi rău în Dobrogea, vă vom primi aici, ca pe o soră dulce. De
fapt, sîntem neamuri. Regretatul Dan, fratele mai mare al soţului nostru şi
al măriei-sale Mircea, v-a fost naş.
— Aşa este, aprobă Irina.
Tînăra gazdă deschise fereastra. Surîsul Prahovei pătrunse în cameră
ca o melodie domoală, calmă. La fel de înalte şi la fel de blonde, se
rezemară pe pervaz şi priviră cursul cumpănit, maiestuos, al rîului.
— O, cît sînteţi de fericită! spuse Irina.
— Fericită? tresări gazda.
— Fără tăgadă, doamnă. Trăiţi într-un ţinut în care liniştea vă
înconjoară cu toată blîndeţea ei. Sînteţi frumoasă şi aveţi un soţ iubitor şi
chipeş ca un arhanghel, iar grijile că veţi pierde această linişte nu vă

12
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
împresoară.
Margareta îşi ascunse tulburarea sub un hohot de rîs. Un rîs cristalin,
curat ca al pruncului fără necazuri.

13
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 2

C
umătrul Cotae a fost unul dintre străluciţii conchistadori care au
descălecat în Cîmpia Bîrsei, pe la sfîrşitul veacului al
paisprezecelea. Descălecat e un fel de a spune, fiindcă venise
acolo nu pe un roib frumos, ci apostoleşte. Dar, spre deosebire de iluştrii
săi înaintaşi în arta pedestră, sosise într-o goană straşnică, mînat din spate
de cîţiva călăreţi ce-i cătau urmele nu dintr-o pornire de dragoste.
Explicaţia acelei cavalcade stă în faptul că jupînul Cotae avea multă
aplecare spre simţirea gingaşă. Îl impresiona profund un cîrîit de găină la
miez de noapte sau dulcele viers înaripat al godacului trezit din somn.
Înmărmurit de admiraţie, zăbovea adesea lîngă cine ştie ce coteţ străin şi
dirija concertul cu pricepere de fin cunoscător. Încîntarea lui era atît de
adîncă, încît rar se mulţumea numai cu înălţătoarele reprezentaţii lirice. De
obicei lua şi interpreţii cu el, astfel că ajungea uneori în situaţii grele, din
care ieşea mulţumitor doar prin agerimea picioarelor sale neasemuit de
lungi. Gospodarii păgubiţi şi autorităţile timpului nu înţelegeau firea unui
estet. Ba, mai mult: îl hărţuiau, pe cît le sta în putinţă, iar Cotae, veşnic
grăbit, pribegea mereu prin ţinuturi noi şi chiar prin ţări megieşe. Aşa stînd
lucrurile, n-ar fi de mirare dacă sprintenul călător s-a numărat cumva
printre cei care au pus bazele turismului internaţional. Din vechile hrisoave
rezultă că era înalt, deşirat, cu faţa lungă de un cot, cu ochii neastîmpăraţi
şi vicleni, posesor al unor urechi falnice, dar nu suficient de lungi pentru o
frumoasă asemănare cu un anumit trăpaş mult lăudat în Biblie şi în alte
cărţi sfinte.
În prima sîmbătă din mai a anului 1388, Cotae împlini douăzeci şi opt
de primăveri fără să ştie sau să-l preocupe astfel de eveniment ce trebuia
cinstit după datină. Gîndurile lui păreau cu totul altele. Nu era flămînd. În
fond, mîncase chiar binişor cu vreo două-trei zile înainte. Iar chelălăiturile
stomacului său cam lacom îl plictiseau peste măsură şi îl lipseau de
plăcerile unei dimineţi pline de poezie.
Cu o asemenea stare sufletească părăsi culcuşul vremelnic de frunze
de pe Dealul Tîmpei şi porni să coboare printre copaci către zidurile cetăţii
Braşovului. După cîţiva paşi, se opri brusc.
— Pe cele şapte vaci slabe! exclamă el. Parcă stăruie în aer un miros de
plăcinte osîndite în unsoare multă, rumenite şi fragede, tocmai bune să-l
pună la caznele iadului pe un bărbat cuprins de cusururile cumpătării.

14
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Stomacul meu le-a dibăcit înaintea nasului, dovedindu-se cu haruri mai
alese. Dacă nu-l umflu azi cît un cimpoi înseamnă că sînt ultimul nătărău
din neamul Cotae. E drept că n-am „sunători‖, că mă înham la o treabă
grea...
Nu-şi duse discursul pînă la capăt, fiindcă dintre copaci apăru un
bărbat vrednic a fi privit cu tot interesul. Un ins mărunt, adus de spate, cu
umerii prea largi pentru statura sa, cu ochii albicioşi, spălăciţi, şi braţele
groase cît nişte coapse de asin. Zîmbetul omului poate că era un semn de
bunăvoinţă sau doar o strîmbătură provenită de la ceva dureri de dinţi.
Mărunţelul nu dădu cuvenita bineţe, aşa cum se obişnuieşte de veacuri, ci
întrebă din pură curiozitate:
— Cumetre, n-ai cumva o coajă de pîine?
La aceste cuvinte, Cotae ridică o sprînceană şi chibzui îndelung. După
întrebare, era limpede că omul se trăgea dintr-o viţă înstărită ca şi a sa.
— N-am, răspunse măreţ, cu obişnuitele ifose ale stirpei sale. Să mor
dacă am! În neamul Cotae chestiile astea...
— Cotae ai zis? îl întrerupse mărunţelul. Frumos nume! E drept că
Gogoaşă sună mai dulce, fiindcă aşa mă cheamă, dar asta nu-i pricină de
supărare.
Tăcură şi se preţuiră din priviri fără sfială. Straiele lor din pănură
groasă lucrată la piuă, croite de meşteri care doriseră poate a depăşi moda
timpului, i-ar fi dat de gîndit chiar trecătorului cu ochiul mai puţin ager. Pe
Cotae arătau neîngăduit de scurte, în vreme ce ale mărunţelului se
dovedeau cam prea pe corp şi plesnite pe la încheieturi. Doar la cizme
asemănarea dintre ei era fără sminteală. Tălpile respingeau căputele cu silă
vădită – sau invers. Fiecare dintre ele îşi dorea pesemne libertate în
mişcări. Altă explicaţie ar fi fost greu de găsit. Numai cîteva sfori de cînepă
făceau legătură vremelnică între părţile împricinate. Totuşi, către vîrf,
încălţările îşi dezveliseră cuiele de lemn ca nişte dinţi mari, iar căscăturile
parcă aduceau prilej de veselie.
— Cotae ai zis? reluă discuţia cumătrul Gogoaşă. Ştii că s-ar putea să
avem unele vechi legături de prietenie? Tata a pomenit cîndva despre un
Cotae Chioru. Cred că o fi un strămoş de-al tău.
— Şi ce-i cu asta? se încruntă lunganul, socotind că mărunţelul îl cam
ia peste picior.
— Nimic. Doar atît că jupînul Cotae Chioru era bun prieten cu Gogoaşă
cel Flămînd, cunoscut judecător la drumul mare.
— Zău?
— Să dea boala-n mine dacă te mint! Asta fără să mai pomenesc despre
Cotae cel Bubos şi Gogoaşă Păduchiosu, care au murit în doi pari alăturaţi.

15
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— O!
— Te miri degeaba, fiindcă nu e totul.
— Nu e totul?
— Nu, cumetre. Cotae cel Pricăjit l-a privegheat pe străbunul nostru
Gogoaşă cel Flămînd şi a avut bunătatea să-i ungă frînghia cu grăsime,
fiindcă nu se găsea să...
— Magnific! strigă Cotae entuziasmat de-a binelea.
— Chiar aşa! aprobă Gogoaşă. N-am înţeles cuvîntu’, ceea ce dovedeşte
că eşti un om umblat prin lume şi cu mare ştiinţă.
— Ce-i drept e drept, recunoscu lunganul plăcut impresionat. Nici eu
nu-i dibăcesc rosturile, însă l-am auzit la cavalerii subţiri cînd dau ochii
peste cap şi se minunează, aşa că o avea tîlcu’ său.
Coborîră împreună, fiecare cu gîndurile lui. Gogoaşă o cam luase „pe
arătură‖ în privinţa vechilor Cotae. Totdeauna făcea aşa cînd dorea să lege
o prietenie. Nu auzise despre strămoşii lunganului. Ba mai mult: nici nu-i
trecuse prin minte că ar exista un nume atît de aiurit. Ştia în schimb că
orice creştin se simte onorat dacă îi lauzi neamurile.
Ziua abia începuse şi era cald. Primăvara se pornise neruşinată şi
dulce, cu soare mult care parcă striga printre copaci, cu iarba crescută
peste limita hotărîtă de buna rînduială. Pe culmile munţilor, ceaţa cu
fustele-n cap gonea înspăimîntată de zimţii soarelui. Peste cîmpie se ridica
o spuzeală subţire ca în toiul verii.
Între zidurile Braşovului şi mica aşezare a Dîrstelor, o mare de oameni
se foia fără odihnă, printre care şi vite, printre tarabe şi mărfuri de-a valma,
cu larmă şi răcnete mari, ca la un asediu. Era zi de tîrg.
Cei doi cumetri intrară acolo fără grabă. Trecură pe lîngă tarabe cu piei
de miel, cu lînă, opinci, pănură, hamuri, sape sau măciuci frumos
ghintuite. Nu rămaseră pironiţi nici lîngă negustorii de mărunţişuri ci,
atraşi de mirosul plăcut, poposiră lîngă plăcintarul ocazional, care abia
prididea să-şi mulţumească onorata clientelă. Mai sprinten, Cotae se
înfipse ca un burghiu printre numeroşii muşterii, întinse mîna cît o lopată
alături de alte douăzeci şi strigă aspru:
— Hei, jupîne, dă-mi odată plăcinta aia şi restu’!
Luat prin surprindere, dar nu destul de nătărău, vînzătorul cam
nesigur de afirmaţia acestuia mîrîi ca dulăul pe lanţ.
— Restu’? Care rest? Ia-ţi plăcinta şi întinde-o? Am mai văzut eu
d-ăştia ca tine.
Înţelept, ştiind că aţa nu ţine cînd o întinzi prea tare, Cotae nu stărui.
Ieşi din mulţime folosind coatele ca nişte pumnale ascuţite, reveni lîngă
ortacul său, rupse jumătate din plăcintă, iar peste o clipă fălcile lor

16
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
puternice clămpăniră scurt, o singură dată.
Neobişnuit să cumpere fără bani, Gogoaşă îl privi cu admiraţie pe
Cotae, apoi scotoci prin buzunarele mari ale sumanului şi scoase o pungă
prăpădită de vreme, soioasă, gata a-şi da duhul la prima întrebuinţare. Cu
ea în palmă, călcă măreţ către taraba unuia cu pîine proaspătă.
— Cumetre! îi zise vînzătorului. Îmi dai o pîine pentru punga asta
frumoasă?
— Nu.
Dar Gogoaşă, originar de prin părţile Ampoiului, unde se zicea că
oamenii sînt renumiţi în sfînta lor încăpăţînare, stărui, ca şi cînd i-ar fi
făcut un mare hatîr.
— Ai zis nu? Şăguieşti, pesemne, sau îţi lipseşte harul cugetului adînc.
Asta e din piele de sobol. Sobolu’ totdeauna aduce noroc. Nu-i place să stea
goală. Cum o pui la brîu, te pricopseşti din senin.
— Te cred, zise ironic vînzătorul. D-aia o vinzi, să-i fericeşti şi pe alţii.
Păstrează-ţi punga, bă neică! E păcat să dai aşa noroc, mai ales că după
înfăţişare ai mare nevoie de el. Hai, ia o bucată de pîine şi zi să fie pomană!
Ceva mai încolo, o precupeaţă mustăcioasă, cu sînii bogaţi ca nişte
lubeniţe, cam prea pîrguită pentru privirile ei focoase, îl îndemnă pe Cotae.
— Ia un curcan gata ciupelit, slăbănogule!
— L-aş lua bucuros dimpreună cu stăpîna, rîse lunganul.
— Păi ce să fac eu cu tine, măi ăsta? De muncă nu eşti bun. Arăţi ca
găina prinsă între lemne şi uitată acolo o lună.
— Fiindcă mă trag din viţă subţire, mustăci Cotae.
— Se vede după ţoale, hohoti precupeaţa. Şi după faţă. Ar fi acolo un
semn care mă pune pe gînduri. Cînd ai mîncat ultima oară?
— Ei, să nu o luăm chiar aşa! De mîncat mănînc aproape zilnic. De
săturat mă satur mai rar.
— Vezi că am dreptate? Dintr-o ochire te-am cumpărat. Pe mine nu mă
păcăleşte nimeni. Cum pun ochii pe unul, ştiu cîte parale îi face pielea. Nu
eşti de pe aici?
— Nu. D-aia te-aş ruga să-mi spui: cum îi zice muntelui din spatele
matale? Aş vrea să merg în partea aia.
Îndatoritoare, precupeaţa se întoarse unduindu-şi şoldurile mari ca
două ugere alăturate, dar cînd vru să-i dea explicaţiile de cuviinţă, căscă
gura a straşnică mirare.
— Sfîntă Fecioară! exclamă îngrijorată. Parcă a intrat în pămînt.
Curcanii sînt toţi. Găini aveam opt. Acum sînt doar şapte... hei, oameni
buni... pungaşu’... pramatia!...
Toate ar fi mers bine dacă cei doi nu s-ar fi oprit la fîntîna din marginea

17
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
tîrgului. O femeie şi cîţiva bărbaţi veniră îndată după ei, dornici de apă
proaspătă.
— Parcă l-am mai văzut pe lunganu’ de colo, îi şopti femeia unuia de
alături. Ei, drăcie! Să mă bată sfîntu’ de n-o fi ăla care i-a luat găina
mătuşii Anica! O ţine sub aripa sumanului.
Omul, cam moleşit de căldură, cu gîndurile aiurea la cumpărăturile
făcute, întrebă distrat:
— Pe tuşa Anica?
Apoi înţelese, iar cîteva clipe mai tîrziu, Cotae şedea cuminte cu fruntea
în ţărînă, sub genunchiul bărbaţilor. Atraşi de larmă, ceva oşteni din gărzile
Braşovului sosiră în goană. În astfel de prilejuri, destul de dese prin tîrguri
şi iarmaroace, judecata era simplă şi se făcea pe loc.
— Treizeci de lovituri de bici pe spinarea goală! porunci conducătorul
oştenilor. Să vadă oamenii că păstrăm buna rînduială. Iar de va ieşi cu bine
de sub asprimea pedepsei, îl ducem la închisoarea cetăţii.
Cotae îşi lepădă sumanul şi cămaşa, le pături frumos, îl privi lung pe
Gogoaşă, apoi se întinse pe iarba măruntă, strivită de încălţările
trecătorilor. Însă – mirare! La prima lovitură de bici, care lăsă dungă roşie,
adîncă, osînditul în loc să urle de durere, începu să stihuiască.

Urca un crai semeţ către Posada,


Cu mii de cavaleri alături,
Dar cîţi ieşiră dintre stînci,
Călări sau pe brînci?

La cea de-a şasea lovitură, cînd primii stropi de sînge apărură ici colo,
Gogoaşă sări ca ars.
— Luminate gărzi ale Braşovului! strigă. Eu am luat găina, nu el.
Oştenii rîseră ca la o glumă reuşită. Cotae ridică fruntea mirat, cătă
spre grăsun cu un licăr de veselie, după care grăi aspru:
— Daţi-i înainte! Omu’ ăsta vorbeşte în dodii.
Se găsi însă cineva în mulţime cu totul de altă părere.
— Era cu lunganul. Zău! Să mă trăsnească dacă nu era cu el!
Zadarnic interveni precupeaţa miloasă. Mustăciosul comandant al
gărzilor nu şezu la tocmeală, ci hotărî scurt:
— Ăstuia, cincisprezece lovituri!
Cum Gogoaşă nu se grăbea să-şi lepede sumanul şi cămaşa, oştenii
prinseră să-l dezbrace cu sîrg.
— Aşa, aşa, fraţilor! bombăni grăsunul, înciudat de rezultatul
mărturisirii făcute. Ajutaţi-mă să nu duc singur nerozia pînă la capăt.

18
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Cunosc unul mai nătărău ca mine, dar ăla n-are nici o vină, fiindcă aşa s-a
născut. Eu sînt deştept foc. Dacă m-ar vedea ampoienii cît sînt de deştept,
s-ar îngălbeni de mîndrie şi m-ar pocni în moalele capului a binecuvîntare.
Tîrgoveţii nu-l luară în seamă pe Gogoaşă. Făcuseră cerc mare în jurul
lunganului, minunîndu-se de dîrzenia sa. O bună parte dintre ei ştiau că
puţini rămîn teferi dincolo de douăzeci de bice. Oare va rezista el pînă la
capăt? Adesea, biciuiţii cu inima slabă piereau cam după a douăzecea
lovitură. Puţini dintre ei îndurau osînda fără strigăte de durere. Astfel de
bărbaţi erau priviţi întotdeauna cu simpatie, indiferent de învinuirea ce li se
aducea. Oamenii ştiau să preţuiască dîrzenia. Dar unul pus pe stihuiri sub
asemenea urgie nu se mai văzuse prin acele părţi.
Alături de privitori zăbovi un călăreţ cu faţa nici de ţînc gata să strige:
„mamă!‖, nici de bărbat în puterea firii, chiar dacă statura lui aducea a
zdrahon bine legat. Să fi avut, poate, cel mult douăzeci de ani. Chipul său
prelung, sprîncenele frumos arcuite ca la femei, nasul uşor coroiat, umerii
obrajilor colţuroşi, părul blond cum e colilia bătută de soarele mult şi ochii
cînd albaştri, cînd verzui, formau laolaltă un tot plin de farmec. Straiele de
pe el, din postav fin de Colonia sau de Ypres, cunoscuseră cîndva o stare
mai bună. Cizmele scurte, cam roase, ca şi pălăria decolorată, nu-i
aduceau o notă de eleganţă. Pînă şi armele lui, adică arcul, tolba cu săgeţi,
cuţitul de la brîu şi spada, arătau folosinţă îndelungată.
Auzind stihuirile lui Cotae, cavalerul îşi îndemnă calul, sparse cercul
privitorilor şi strigă:
— Opriţi! Cine-i conducătorul gărzilor?
— Eu, se încumetă mustăciosul. Ce doreşti?
— Vreau să-l răscumpăr pe cel osîndit. Legile pămîntului îmi dau acest
drept.
— Adevărat! recunoscu omul. Banii aduc mai mult folos cetăţii decît
loviturile de bici. Pe care dintre cei doi doriţi să-l răscumpăraţi?
— Pe cel cu stihuirile.
— Aha, lunganul! Cît oferiţi?
— Doi ducaţi.
— De aur sau de argint?
— De aur.
— În cazul acesta, omul e al vostru.
Cotae se ridică pentru a doua oară şi-l cercetă atent pe tînăr, iar
cuvintele sale stîrniră uimire.
— Am ajuns oare atît de rău încît să intru rob? Să fiu robul unui ţînc?
Daţi-i înainte, domnilor!
Departe de a pune la inimă cele auzite, călăreţul i se adresă fără urmă

19
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
de reproş:
— N-am spus că te vreau rob. Mi-a plăcut cum stihuieşti. Asta e.
Plătesc şi eşti liber.
— Aşa mai merge, aprobă osînditul. Cît despre aur, să-ţi iei nădejdea
că ţi-l întorc, fiindcă n-am de unde să-l iau.
După acele cuvinte, în care nu apăruse nici un semn de mulţumire sau
de recunoştinţă, porni să se ridice, dar ziua nu părea prea norocoasă
pentru el. Alături de tînăr se ivi un al doilea călăreţ, gros la trup ca
trunchiul copacului bătrîn, roşcat la chip, cu barba scurtă, ţepoasă. Aerul
său mîndru, calul de rasă bună, armele scumpe şi îmbrăcămintea frumos
croită îi dădeau o înfăţişare falnică.
— Domnule! i se adresă mustăciosului. Tînărul acesta a oferit doi
ducaţi de aur pentru libertatea voinicului de colo?
— Întocmai, răspunse oşteanul mirat.
— Mda! Eu adaug încă trei pe deasupra dacă veţi continua loviturile.
Fu un moment de stupoare generală. Tîrgoveţii porniţi la început
împotriva lui Cotae erau acum de partea lui, datorită bărbăţiei cu care
suportase primele şase lovituri. Roşcovanul observă nemulţumirea de pe
feţele celor din jur şi îşi reţinu un zîmbet.
— Mi-au plăcut stihuirile ca şi tînărului milostiv, continuă el. Dar omul
mă atrage mai mult. Pînă azi n-am văzut un osîndit care stihuieşte sub
asprimea loviturilor de bici. De o va ţine tot aşa pînă la capăt, înseamnă că
e dat naibii, iar eu mă oblig să-i dăruiesc cinci ducaţi peste ce vi se cuvine
vouă.
— Fir-ar să fie! rîse mustăciosul. Nici că se poate mai bine. Chiar mă
întrebam cît îl vor ţine curelele pe trăsnitul de colo. Fiindcă, la drept
vorbind, pînă acum se pare că şi-a cîştigat ceva admiraţie prin mulţime. Iar
ăsta e mare lucru, dacă ne gîndim că găinarii sînt priviţi şi trataţi după
cum merită.
— Aşa este. Totuşi pedeapsa mi se pare prea aspră.
— Numai la prima vedere, domnule. Dacă apuca să înfulece găina, se
alegea doar cu cincisprezece bice. Restul pînă la treizeci sînt pentru prostie.
— Hm! zîmbi roşcovanul. După mutra lui ipocrită, n-aş zice că face
casă bună cu prostia. Cred că a avut ghinion.
— Poate, domnule, însă prin părţile astea şi ghinionul se pedepseşte la
fel. Al doilea osîndit nu vă interesează?
— Ba mă interesează chiar mai mult decît lunganul.
— Ah, ah, nu vă înţeleg. Stihuitorul măcar e dîrz. Grăsunul s-a băgat în
bucluc aşa, din senin. D-aia cred că e prost făcut grămadă. Faptul că
încasează cincisprezece bice îi ajută celuilalt ca ciomagul în mîna mortului.

20
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Nu sînt de aceeaşi părere. Ajutorul are însemnătate mai mică. Gestul
de prietenie precumpăneşte.
— Da, nu mă gîndisem la asta, murmură oşteanul. Deci înţelegerea
noastră rămîne în picioare?
— Absolut.
— Prea bine, cavalere! Hei, băieţi, daţi-i înainte.
— O clipă, domnilor! interveni tînărul blond. Mi se pare că am încheiat
un tîrg.
— Fără tăgadă, îl întrerupse oşteanul. Aşa ar fi fost de nu s-ar fi licitat
peste voi. Poate mai daţi ceva?
— Nu, cei doi ducaţi reprezintă cam tot ce am.
— Păcat! rîse oşteanul. Ne pierdem vremea. Hei, băieţi!
— Stai, omule, nu te pripi! grăi tînărul fără urmă de mînie în glas. Banii
n-au avut chiar totdeauna ultimul cuvînt. Ar mai fi o cale. Dacă domnul
acesta binevoieşte să încrucişeze spada cu mine, m-aş simţi onorat.
În ochii cavalerului roşcovan apăru o sclipire şăgalnică.
— Poate ţi s-a urît cu viaţa, observă oşteanul mirat de cele auzite. Nu
eşti de pe aici, tinere?
— Nu.
— D-aia te-ai pripit să-l provoci pe cavalerul acesta. Mai e încă timp să
baţi în retragere. Ai văzut că poartă un semn pe mînecă?
— Am văzut.
— Şi ştii ce înseamnă?
— Habar n-am.
— Te cred, fiindcă altfel nu te-ai fi încumetat la asemenea propunere. O
frunză de stejar frumos lucrată cu fir verde şi galben înseamnă că
purtătorul ei este cavaler al Ordinului Basarab. Ordinul a fost înfiinţat
acum doi ani de către măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti. El poate fi
acordat numai unor luptători cu mare faimă. Purtătorii frunzei de stejar
sînt puţini. Socot că îi numeri pe degete.
— Ei, la naiba! zîmbi roşcovanul. Tînărul acesta mi-a făcut o propunere
care mă cinsteşte. A mă împotrivi înseamnă să-i aduc un afront. Primesc
provocarea, iar cine va cîştiga capătă drepturi asupra osîndiţilor.
Hotărît lucru, ziua promitea să fie plină de surprize. Mulţi tîrgoveţi îşi
lăsară treburile baltă, dornici să asiste la o întrecere cavalerească despre
ale cărei urmări se cuvenea să discute mai tîrziu, în faţa unor ulcele cu vin.
Cercul privitorilor căpătă o arie mult peste ce era nevoie. Oamenii ştiau că
în astfel de dispute e bine să nu stai prea aproape, fiindcă în focul
asalturilor multe lovituri de spadă cad pe de lături.
Cei doi cavaleri descălecară. Însoţitorii roşcovanului, vreo zece la

21
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
număr, îşi găsiră loc în primele rînduri şi îl priviră pe tînărul blond cu
adîncă mirare. Curajul său, nebunia hotărîrii de a se bate cu un purtător al
Ordinului Basarab meritau admiraţie, însă numai atît. Statura lui
impunătoare nu putea dovedi nimic în privinţa măiestriei, fiindcă faţa
copilărească îi arăta vîrsta fragedă. Or, la asemenea vîrstă arta scrimei greu
ajunge cunoscută în toate tainele ei. Blondul veni la mijlocul cercului gata
de luptă. O seamă de tîrgoveţi porniră să facă pariuri, dar puţini mizau pe
mîna lui.
— Numele meu e Bogdan, grăi roşcovanul.
— De prin părţile Moldovei?
— Numai după tată. Mama e din judeţul Jaleş.
— Sînteţi oare vestitul Bogdan, cel care a cîştigat turnirul de la
Cracovia?
— Vestit nu ştiu, domnule, răspunse roşcovanul cu modestie.
Întrecerea de anul trecut a fost mai slabă decît altele. Puţini lăncieri cu
renume au venit la Cracovia. Aşa stînd lucrurile, meritul meu nu ar fi prea
mare. Eraţi acolo?
— Nu, despre strălucitele voastre isprăvi am aflat prin alte părţi.
— În cazul acesta, faptul că mi-aţi reţinut numele e o mare cinste
pentru mine.
— L-au reţinut mulţi, cavalere. Vorbele bune, ca şi cele rele, ajung
adesea pînă departe.
— Aşa este! Cum vă numiţi?
— Arad.
— Frumos, dar acesta nu pare să fie un nume!
— Îi găsiţi vreun cusur? se încruntă blondul.
— O, nu mă gîndeam la calitatea lui! rîse Bogdan. Cum aş îndrăzni una
ca asta? Aradul mi se pare că e un sat sau o cetate la marginea cîmpiei
Zărandului. Vă mulţumesc, domnule, că mi-aţi dat prilejul să vă cunosc.
Purtaţi cumva o cămaşă de zale?
— Nu.
— Atunci se cuvine să o scot pe a mea, altfel aţi fi dezavantajat. De cîte
ori plec la drum folosesc această apărătoare sigură.
Tîrgoveţii cătară cu simpatie spre Bogdan. După felul în care îşi cinstea
adversarul, se vedea limpede că are un suflet ales, plin de nobleţe. Un altul
ar fi păstrat cămaşa fără să-şi facă probleme de conştiinţă.
Ajutat de unul dintre oamenii săi, roşcovanul începu să se dezbrace.
Bicepşii lui mari, croiţi parcă din rădăcini noduroase, ieşiră la iveală şi
smulseră exclamaţii admirative printre spectatorii ocazionali.
— Aveţi o spadă bună, observă Arad. Prin lucrătura mînerului îi

22
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
recunosc pe meşterii care au făurit-o. Mi se pare că văd pe ea micuţa
gravură a fraţilor Livori din Veneţia.
— Aţi ghicit, domnule, făcu roşcovanul plăcut surprins. Ochiul vostru e
ager, iar priceperea mai presus de frageda vîrstă.
— Nu-i mare lucru. Am trecut de cîteva ori prin atelierele fraţilor Livori.
— Da? Aţi fost la Veneţia?
— Numai în trecere, dar mi-am petrecut doi ani la universitatea din
Bologna.
— Ce vorbiţi! se entuziasmă Bogdan. L-aţi cunoscut cumva pe bătrînul
maestru Fabricius?
— Mi-a fost dascăl.
— Drace! Lumea nu-i prea mare. Şi mie mi-a fost dascăl. Totuşi nu
v-am întîlnit acolo. Cîţi ani aveţi?
— Aproape douăzeci.
— Ia te uită! Chiar dacă sînteţi voinic, după faţă vă dădeam mai puţin.
Scutierul meu îmi spune adesea: „Cei cu chip de prunc au şi inima la fel‖.
Cîtă dreptate e în vorbele lui, cine ştie? Veniţi cumva de la Bologna?
— Nu, nu de acolo. Din altă parte.
„Hm! gîndi roşcovanul. Că nu se lasă tras de limbă nu-i un cusur, ci o
calitate. Că îşi ascunde numele adevărat– nu e nici primul, nici ultimul.
Că nu şi-a retras provocarea cînd a aflat cîte ceva despre mine dovedeşte
un suflet de viteaz. Îmi place tînărul acesta.‖
Apoi continuă:
— Eu am împlinit douăzeci şi şapte de ani. Adică sînt din altă generaţie
de învăţăcei. Aşa se face că nu ne-am întîlnit la Bologna. Ah, la naiba! Mi se
pare că armele noastre ne aşteaptă. De nu voi fi atins prea adînc, sper să
mai stăm de vorbă.
Blondul fu adînc impresionat de această modestie. Chiar şi tîrgoveţii
gustară cum se cuvine ultimele cuvinte rostite de el.
Spadele salutară frumos, cu sclipiri în bătaia soarelui. Mai înalt şi
suplu, Arad arăta fragil lîngă voinicul său adversar. Totuşi, de la primele
schimburi de lovituri tîrgoveţii şi oştenii înţeleseră că va fi o luptă cum rar
s-a văzut. Arad lucra metodic, fără pripeală, cu un început de zîmbet în
colţurile buzelor, parcă încîntat de dispută. Bogdan împletea măiestria cu
forţa. Lupta curat, în linie, poate cu o uşoară preferinţă pentru laterale sau
pentru loviturile de sus în jos, cărora le imprima o tărie neobişnuită. Cînd
cobora în contră, spada lui ar fi putut reteza un trunchi de copac tînăr.
Cei doi cavaleri se opriră o clipă, iar tîrgoveţii intuiră că sosise
momentul hotărîtor. Va birui oare forţa lui Bogdan sau fineţea tînărului?
Spadele porniră lateral cam la înălţimea şoldurilor. Apoi urcară treptat

23
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
către piept, iar şuierul subţire, prevestitor de mari primejdii, pierea în
zăngănitul aspru al oţelului. De două ori lovi roşcovanul pieziş. De două ori
sări Arad într-o parte, uimindu-i pe tîrgoveţi cu sprinteneala sa. Dacă una
din aceste lovituri şi-ar fi atins ţinta, blondul şi-ar fi putut lua rămas bun
de la privitorii ocazionali. Faţă de primele asalturi, acum lamele parcă se
îmbrăţişau sau curgeau una pe lîngă alta cu precizie de milimetru.
Ştiindu-şi puterea, roşcovanul prinse un moment în care armele veniră
încrucişate mîner lîngă mîner şi încercă să-şi împingă adversarul, dar,
mirare, nu reuşi să-l clintească.
— Ei, drăcie! spuse uimit. Nu credeam că eşti atît de puternic. Parcă ai
prins rădăcini în locul acesta. Cît despre...
Nu-şi isprăvise fraza, fiindcă se auzi un răcnet mînios, urmat de
hohotele tîrgoveţilor. Atraşi de frumuseţea luptei, oştenii îi uitaseră pe
Cotae şi Gogoaşă. Sub privirile îngăduitoare ale cîtorva oameni, cei doi
profitaseră din plin. Zadarnic alergaseră gărzile în dreapta şi în stînga.
Foştii osîndiţi parcă intraseră în pămînt.
— Domnule, rîse Bogdan, mi se pare că ne batem pentru pielea ursului
din pădure.
— Aşa cred şi eu, zîmbi Arad şi îşi sprijini spada cu vîrful în iarbă. De
fapt, poate că e mai bine aşa. Numai lipsa unui slujitor bun m-a îndreptat
la o luptă cu domnia-voastră. E drept că cei doi au mîinile cam lungi.
— Ei, domnul meu, îl întrerupse Bogdan, cu o undă şăgalnică în glas,
nu cred că ăsta e chiar cel mai mare păcat al oamenilor. Apoi, pramatiile
acelea aveau şi unele calităţi. Altfel nu mi-aş fi oprit privirile asupra lor.
Dar, de vreme ce au luat-o la sănătoasa, nu mai are rost să vorbim. Aţi
avea timp să ciocnim cîteva ulcele cu vin?
— Din păcate, nu. Unele treburi grabnice mă opresc de la această
plăcere. Sînt în drum spre Ţara Românească.
— Şi noi. Am făcut unele cumpărături la Braşov şi tocmai ne întoarcem
către casă. Dar nimic nu ne împiedică să călătorim împreună. Mergeţi
cumva mai jos de Cîmpina?
— Da, la mănăstirea Snagovului.
— Nu e prea departe. Noi ne vom opri la castelul comitelui Staicu, unde
am cinstea să fiu comandant al arcaşilor. De la castel vă puteţi tăia drum
prin cîmpie pînă la Codrul Vlăsiei. Cunoaşteţi locurile?
— Nu.
— Atunci va fi mai greu şi cred că-i mai nimerit să treceţi prin Tîrgşor.
Bogdan îşi îndemnă oamenii la drum, iar calul său veni aproape de cel
al blondului. Mergeau în trap întins, dornici să intre în munţi, unde
căldura nu stăruia cu puterile din cîmpie. La puţină vreme după ce

24
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
atinseră valea Timişului, răcoarea îi cuprinse lin pe călători. Poteca nu prea
largă, străjuită pe dreapta şi pe stînga de arbori falnici, rar primea cîte o
pată de soare. Cerul, văzut printre crengi, parcă devenise mai înalt. Aerul
blînd al cîmpiei rămăsese undeva în urmă. Cel dintre munţi, mai aspru, cu
miroznă amăruie de brad, stăruia puternic, plin de vigoare. Tropotul cailor
se furişa prin inima pădurilor şi uneori se repeta în plăcute ecouri, care, în
loc să tulbure liniştea de acolo, parcă o întărea.
Cei doi tineri trecură în fruntea micului convoi şi discutau ca nişte
cunoştinţe vechi. Urcuşul către înălţimile aspre ale Predealului mai tăie
ceva din elanul cailor. O parte dintre ei purtau poveri, astfel că oamenii
fură nevoiţi să facă unele popasuri. La unul dintre aceste prilejuri de
odihnă, auziră un zgomot în urma lor. Cum locurile erau bîntuite de lotri,
însoţitorii roşcovanului pregătiră arcurile.
Arad puse urechea la pămînt şi rămase o vreme nemişcat.
— Sînt doi călăreţi, zîmbi el. Îndată vor ieşi la vedere.
— Doi, aprobă Bogdan privindu-l surprins, ştiind că puţini sînt cei ce
ghicesc în pădure numărul cailor doar după zgomot de copite.
Aşa cum prevăzuse blondul, curînd îşi făcură apariţia pe drumul îngust
doi călăreţi care din obişnuinţă sau cine ştie din ce cauză nu săltau în şei,
cum era firesc, ci călăreau pe deşelate. Cel din faţă arăta mărunt, uşor
adus de spate şi lat în umeri. Al doilea, slăbănog, uscat, cu urechile mari
ciulite iepureşte şi cu picioarele nefiresc de lungi.
— Sfîntă Filofteie! exclamă un arcaş. Ăştia sînt ăi doi osîndiţi. Pe ei,
fraţilor!
— Lăsaţi-i! porunci roşcovanul, nu mai puţin uimit.
Cîteva clipe mai tîrziu Cotae şi Gogoaşă descălecară sprinteni,
întoarseră caii, îi atinseră cu ceva nuiele, iar animalele porniră la vale în
goană, parcă fericite că au scăpat de astfel de călăreţi.
— Gloabe nu luăm niciodată, spuse lunganul în loc de salut. Astea au
fost doar aşa, cu împrumut, altfel nu reuşeam să vă ajungem. Se descurcă
ei. Calul, dacă nu-i chiar o mîrţoagă lipsită de harurile înţelepciunii,
totdeauna ştie să meargă acasă.
— Şi de ce aţi venit după noi? se interesă Bogdan, fără a-şi ascunde
surprinderea.
Cotae, fiindcă spre el privea acesta, îşi potrivi cea mai mirată figură din
cîte văzuse roşcovanul şi vorbi cu multă seninătate în glas:
— Vai, domnule! Dacă aţi luat-o aşa, înseamnă că nu ne-aţi aşteptat să
lămuriţi cu noi unele lucruri. Tînărul cavaler care vă însoţeşte îmi
datorează un ducat de aur.
— Adevărat? se întoarse Bogdan către Arad.

25
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Ştiu eu? rîse blondul nu mai puţin uimit. Să vedem pe ce se
întemeiază spusele lui.
— Pe dreptate, domnule, grăi Cotae.
Aflat alături, Gogoaşă întări cele spuse prin frumoase aplecări ale
căpăţînii.
— Cînd mă aflam sub loviturile de bici, continuă lunganul, aţi promis
doi ducaţi de aur pentru eliberarea mea. La drept vorbind, mi s-a părut că
plătiţi cam peste măsură. Ticălosul de comandant al gărzilor ar fi putut să
vă facă o reducere, avînd în vedere că eu încasasem între timp şase lovituri
de bici. Atunci mi-am pus în gînd să o iau din loc şi să scad preţul
răscumpărării pînă la jumătate.
— Nu înţeleg.
— Îndată, domnule. Îndată ajung la cele de cuviinţă. Văzîndu-vă cît
sînteţi de milos, nu m-a răbdat inima să vă las păgubit şi am întins-o
dimpreună cu ortacul meu. Deci sînt liber cu preţul numai a unui ducat,
care, dacă nu vă luaţi cuvîntul îndărăt, mi se cuvine.
Auzind asemenea vorbe năstruşnice, Bogdan simţi dintr-o dată că nu
mai are aer, apoi slobozi un hohot mare de rîs. „Drace, sînt nebuni! gîndi el.
Nebuni de-a binelea. Adică nu! Lunganul are tupeu. În viaţa mea nu am
văzut unul cu un tupeu ca al ăstuia! Şi nu-i prost! Ba din contră: îi umblă
mintea ca o morişcă‖.
— Nu, nu-mi iau cuvîntul îndărăt, răspunse blondul, privindu-l pe
Cotae cu mult interes. Ar fi vorba despre cuvîntul dat comandantului
gărzilor din Braşov.
— Parcă eu zic altfel? aprobă Cotae.
— Atunci e bine. Însă cererea ta are o hibă. Ai uitat, pesemne, că am
încrucişat spada cu acest nobil cavaler şi că neatenţia oştenilor s-a datorat
schimbului de lovituri. Fără acea întrecere de scrimă, oricît ţi-ai fi pus în
gînd să o ştergi, n-ai fi avut nici o şansă. Aşa că fuga voastră nu-i una pe
propriile puteri. Mai degrabă cred...
— Vai, domnule cavaler! îl întrerupse Gogoaşă, după ce ţoşcăi de cîteva
ori din buzele mari a crîncenă mîhnire. Dacă o luaţi aşa, mi-e teamă că ne
depărtăm de adevărul cel limpede ca lumina zilei. E adevărat că am luat-o din
loc?
— Fără tăgadă.
— Buun!... E adevărat că sîntem liberi, aşa cum a fost voia
domniei-voastre?
— Nu mai încape îndoială.
— Păi asta e! Ce rost mai are felul în care s-a petrecut fuga noastră? Ea
e împlinită şi vă costă doar pe jumătate din cît i-aţi promis oşteanului.

26
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
„Fir-ar să fie! gîndi Bogdan. Îmi plac tupeul şi isteţimea ăstor doi
pungaşi. Îi iau în slujba mea. De oameni isteţi totdeauna avem mare
nevoie‖.
Apoi grăi:
— Cererea voastră e dreaptă. Nu te încrunta, cavalere, fiindcă eu
plătesc.
Spunînd acestea, scoase din punga doldora o monedă de aur, o aruncă
în sus, iar lunganul o prinse cu îndemînare şi o strecură în buzunarul
sumanului cu un gest voit neglijent, sub privirile aprobatoare ale lui
Gogoaşă.
— Şi acum ce gînduri aveţi? se interesă Bogdan.
— Mari, domnule, răspunse Cotae fără să chibzuiască prea mult.
Dincolo de munţi vom căuta un han liniştit şi vom închina cîteva ulcele cu
vin în sănătatea voastră.
— Ce-ar fi să intraţi în slujba mea? E drept că aveţi apucături proaste
care vă stau împotrivă, dar e tot atît de drept că vom face încercări, fără să
neglijăm asprimea. Apoi se ştie de cînd lumea că munca îl îndepărtează pe
om de greşeli şi-i aduce foloase.
— De! răspunse lunganul scărpinîndu-se în creştet. Mi-e teamă că...
Gogoaşă, intuind mînia ce-l cuprindea pe roşcovan, îşi întrerupse
ortacul şi se văicări:
— Domnule cavaler, ne-am gîndit la asta de cum v-am văzut. Chiar
m-am sfătuit cu prietenul meu în această privinţă. Iar dacă am alergat
după domniile-voastre, nu amărîtul de ducat a fost pricina cea mare. Din
păcate, sîntem ologi amîndoi. Ne încearcă reuma. Dimineaţa avem nevoie
de cîteva ceasuri pînă ce apucăm să ne punem pe picioare. Acuma sîntem
în drum către un vraci înţelept care aud că ar fi făcut minuni cu alţii. După
aceea... dacă ne mai primiţi...
„Hm! socoti roşcovanul. Nu prea arătaţi voi a ologi‖.
Apoi îşi luă seama şi spuse:
— Cînd vă însănătoşiţi, căutaţi-mă la castelul comitelui Staicu.
Foştii osîndiţi aprobară cu gesturi mari şi se fofilară grabnic printre
copaci.
— Mi se pare că aţi pierdut un ducat, rîse blondul.
— Pe toţi dracii, aşa e! L-am oferit cu gîndul de a-i atrage în slujba
noastră...
Celelalte cuvinte nu le mai rosti, fiindcă privirile lui încremeniră o clipă
sub cămaşa descheiată a blondului. La gîtul acestuia atîrna un lănţişor de
argint cu un frumos medalion din acelaşi metal. Pînă aici nimic nu ar fi fost
neobişnuit, însă medalionul acela era unic în felul său, fiindcă prezenta o

27
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
lipitură vizibilă în partea lui de mijloc.
„Ceva asemănător purta cîndva cavalerul Dumitru, prietenul comitelui
Staicu, socoti roşcovanul. A trecut multă vreme de cînd nu l-am mai văzut
pe Dumitru. Dar mă tulbură nu asta, ci faptul că greu ar putea să existe
două medalioane lipite la fel.‖
— E al vostru? întrebă arătînd cu mîna spre gîtul blondului.
— De vreme ce-l port, aşa se pare, grăi Arad nemulţumit.
Zicînd acestea, îşi încheie haina cu un gest scurt, aspru, care lăsă a se
înţelege că nu dorea o prelungire a discuţiei pe seama bijuteriei.
Ajunseră în curînd pe înălţimi. La picioarele lor, pădurile dormeau în
tihnă. O adiere de vînt ca un suspin se vînzolea fără noimă şi fără putere
asupra copacilor. Doar frunzele de pe margini de pădure, cu palmele
întoarse către soare, se mişcau leneşe, parcă nehotărîte.
„Aş pune mîna în foc, sau aş putea să jur că medalionul acela e al
cavalerului Dumitru, chibzui Bogdan. Prin ce împrejurare o fi ajuns la alt
stăpîn? Fiindcă blondul nu arată a lotru! Îmi spune inima că e un tînăr
cinstit. Sînt oameni care la prima întîlnire îţi devin simpatici sau nu. Ori
sînt oameni a căror înfăţişare nu-ţi spune nimic. Inima rar greşeşte. Pe
blond l-am îndrăgit din prima clipă. Şi cu toate astea, ne putem lua oare
numai după prima impresie? Cred că ar fi o gravă lipsă de înţelepciune. Aşa
stînd lucrurile, voi căuta să lămuresc misterul medalionului‖.
După un popas destul de scurt, oamenii şi animalele se îndemnară la
drum. Cei doi tineri cavaleri rămaseră în urma convoiului.
— Veţi zăbovi mult la Snagov? întrebă roşcovanul.
— Încă nu ştiu.
Cînd soarele căzu spre asfinţit, ascunzîndu-se în spatele munţilor, cînd
numai paloarea cerului mai aminti de existenţa sa, călăreţii ieşiră din
ulucul văii Prahovei şi se aflară alături de castelul comitelui Staicu.
— Rămîneţi la noi peste noapte, propuse Bogdan. Sau măcar pentru un
ceas de odihnă. Cel puţin calul vostru are nevoie de ea.
— Invitaţia mă onorează, domnule, răspunse Arad. Păcat că nu o pot
primi. Sînt grăbit. Ba, mai mult: n-aş vrea să mă prindă întunericul pe
drum necunoscut, rău pentru un tînăr lipsit de experienţa rosturilor
lumeşti.
„Asta să i-o spui lui mutu! cugetă Bogdan, în vreme ce zîmbea cu
vădită aprobare. Pînă una alta, văd că ai ocolit cu dibăcie toate întrebările
mele. Oare ce ascunzi tu, vulpoiule, sub înfăţişarea asta naivă?‖
Apoi grăi:
— Domnule, sper să ne mai întîlnim.
— Plăcerea ar fi şi de partea noastră în egală măsură.

28
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
După acele vorbe, Arad salută elegant cu pălăria şi îşi struni calul pe
drumul ce ducea către aşezarea Tîrgşorului. Roşcovanul cătă gînditor în
urma lui, dar nu multă vreme. Cîţiva arcaşi din străjile castelului îi ieşiră în
întîmpinare. Bogdan îi porunci unuia să-i aducă un cal înşeuat, iar peste
un sfert de ceas tăie drumul prin cîmpie, prin păduri, către mănăstirea
Snagovului. Calul, odihnit, galopa după voia călăreţului.
„Ei bine, vulpoiule, rîse Bogdan, voi fi la Snagov cu mult înaintea ta.‖

29
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 3
nnoptase. Peste Cîmpia Bărăganului se lăsa liniştea adîncă a unei

Î nopţi calme. Doar către nord, undeva prin munţi, fulgere mari
brăzdau cerul. La mănăstirea Snagovului, luminile adormeau pe
rînd. Egumenul Lazăr şedea la cină. Bucatele din faţa sa nu erau o gustare
de om tînăr, ci de unchiaş al cărui stomac în papainoage te îndeamnă spre
lucruri uşoare: două aripi de pasăre şi un ceai.
„Hm! gîndi Sima, aflat la celălalt capăt al mesei. Egumenul ori face pe
nebunul şi înfulecă apoi pe furiş, ori e sortit pieirii. După cît e de voinic,
după gîtul puternic şi faţa roşie, plină de sănătate, cred că umblă adesea
prin pivniţele mari sau prin cămările pline cu bunătăţi. Numai ceaiurile
astea l-ar gălbeji în mai puţin de o lună. În sala de scrimă doar eu îi fac
faţă, însă cu mare greutate. Ca să nu mai vorbim despre faptul că încalecă
pe cei mai ai dracului armăsari, Doamne iartă-mă! Pe urmă, cu muierile e
clar. Un tînăr care nu cunoaşte mîngîierea iubitei se ofileşte ca floarea fără
apă. Numai aşa înţeleg de ce pleacă adesea cine ştie pe unde şi totdeauna
singur‖.
— Crezi că va ploua? întrebă Lazăr.
— Aş! grăi Sima, în vreme ce muşca lacom dintr-un picior de pui.
Vîntul adie uşor către miazănoapte şi, în loc să aducă norii, îi îndepărtează.
Egumenul tăcu. Cunoştea priceperea grăsunului în astfel de lucruri.
După o vreme, iritat de trosnetul oaselor pe care Sima le mesteca de-a
valma cu carnea, vorbi iar.
— Cine să fie oare Nufărul Alb?
Sima se opri o clipă din plăcuta îndeletnicire şi privi lumînările multe,
aşezate frumos pe mijlocul mesei.
„M-aş mira să nu fii chiar tu, fiindcă eu nu sînt, iar alţii să ne întreacă
în viclenie sau iscusinţă n-am întîlnit‖.
— De! răspunse cu chibzuială, îndepărtînd gîndurile de adineauri. S-ar
putea să-l cunoaştem. Uneori, vitejii sînt printre noi. Dacă deschidem bine
ochii... că şi sfîntul evanghelist Istrate grăieşte clar în a cinşpea epistolă
către bulgari...
— Sima! îl întrerupse egumenul cu blîndeţe, stăpînindu-şi rîsul sub o
voită încruntare. De cîţiva ani ne căznim a te lămuri asupra învăţăturilor
sfinte, dar se prinde de tine ca apa de osînză. Mereu o iei razna şi socot că
te paşte osînda veşnică. De unde l-ai mai scos şi pe sfîntul evanghelist

30
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Istrate? O iei adesea prin învăţăturile sfinte ca pe mirişte.
Lazăr nu-şi isprăvi severa predică, fiindcă un călugăr îi anunţă vizita
cavalerului Bogdan.
Cîteva minute mai tîrziu, roşcovanul se aşeză lîngă cei doi. Cu toate că
umblase toată ziua călare, faţa lui proaspătă arăta ca după un somn bun.
Un călugăr aduse vin într-o oală pîntecoasă, spre desfătarea lui Sima, care
îşi luase gîndul de la o astfel de petrecere binecuvîntată.
— Ne bucură şi ne miră vizita voastră, grăi Lazăr.
— Nici eu n-am prevăzut-o cu cîteva ceasuri înainte.
Apoi începu să povestească despre tînărul blond şi despre medalionul
acestuia. Cînd isprăvi, egumenul chibzui o vreme la cele auzite.
— De ce nu i-aţi cerut lămuriri în privinţa medalionului?
— Pricini ar fi vreo două, sfinţia-ta. Întîi, l-am îndrăgit, lucru rar la un
om cam acru, aşa cum mă ştiu. Apoi, de-a lungul drumului, îi pusesem
prea multe întrebări, ce nu se cuvin din partea unui cavaler. Aflasem de la
el că va veni aici, deci puteam amîna cu cîteva ceasuri lămurirea de
cuviinţă.
— Şi dacă v-a minţit? Dacă nu va trece pe la Snagov?
— M-ar mîhni, însă mi-am luat unele măsuri. Şase dintre călăreţii mei
cei mai buni sînt pe urmele lui. La ziuă, ar fi o joacă să-l prindem.
În vreme ce gazde şi musafir discutau astfel, un călăreţ îşi îndemna
calul obosit prin Codrul Vlăsiei.
„Sper să nu ne rătăcim, chibzui nocturnul călător. În aer stăruie ceva
umezeală rece. Ea vine din stînga noastră. Asta înseamnă că lacul Snagov e
pe aproape. Dar ce mă miră ar fi bătăile de toacă la ceas nepotrivit, fiindcă
vremea vecerniei a trecut de mult. Iar sunetul bătăilor are ceva aparte.
Cîteva rare şi una mai scurtă, puternică. Rostul lor cred că e limpede. Se
anunţă la mănăstire sau aiurea sosirea noastră. Pîndari ascunşi prin
Codrul Vlăsiei ne-au simţit. Bătaia scurtă de toacă s-ar părea că dă
numărul‖.
Un sfert de ceas mai tîrziu cavalerul blond ajunsese la poarta
mănăstirii şi – mirare: aceasta se deschise grabnic.
„Sînt aşteptat‖, gîndi tînărul în timp ce lăsă calul în seama cîtorva
călugări.
Unul dintre aceştia îi făcu semn să-l urmeze. După cîţiva paşi, Arad
întrebă cu aerul cel mai firesc:
— Bogdan a venit de mult?
— Acum un ceas şi ceva.
Cînd intră în încăpere, egumenul şi Sima se ridicară să-l întîmpine.
Blondul salută adînc, după moda apusului, iar privirile i se opriră ca din

31
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
întîmplare pe masă.
„Trei căni din care s-a băut, chibzui el. M-aş mira ca doi oameni să bea
din trei căni‖.
— Fiţi binevenit, cavalere! zîmbi Lazăr cu vădită bunătate. Noaptea rar
primim oaspeţi, însă pe cei singuratici totdeauna.
— Asta mă cinsteşte mult, răspunse blondul. Pe la alte mănăstiri nici
nu-ţi deschide nimeni porţile pînă la ziuă. Aici văd că e altfel. De fapt,
continuă şăgalnic, aş crede că de o jumătate de ceas ştiţi despre drumul
meu către mănăstirea Snagovului.
— Domnule! rîse grăsunul. Tainele cărţilor se dezvăluie asupra noastră
cu haruri mari. Învăţăm, ce-i drept, multe, dar ghicitori nu sîntem.
— Aşa cred şi eu. Numai că bătăile de toacă tîrziu după vecernie îşi au
rostul lor.
— Ah, asta era? se lumină grăsunul cu prefăcută mirare. Păi, domnule,
la noi sînt alte obiceiuri. Noi ne rugăm toată noaptea şi batem toaca de cîte
ori ne vine pe chelie.
După care gîndi:
„Tînăr, tînăr, însă copt la minte ca unul trecut de miezul vieţii.‖
— Aţi venit cu scop, sau numai pentru a vă odihni la vreme de noapte?
se interesă egumenul.
— Cu scop, sfinţia-voastră. Prilej de odihnă aş fi găsit şi aiurea.
— Vă ascult, cavalere.
— De faţă cu acest călugăr?
— Noi nu avem taine pe care să nu le poată cunoaşte fratele Sima. El
este comandantul gărzilor Snagovului.
— Atunci nu-mi mai rămîne decît să vorbesc.
Spunînd acestea, scoase medalionul de la gît şi îl aşeză în faţa
egumenului.
— Îl recunoaşteţi?
— Aş crede că da. Unul la fel sau poate chiar pe acesta l-am văzut
adesea la cavalerul Dumitru, vechi cunoscut al nostru.
— Aşa este. Lui îi aparţine.
— Şi cum de a ajuns la voi?
În vorbele egumenului stăruia o anumită blîndeţe, un anumit calm
plăcut ca susurul ploilor subţiri de toamnă. Doar privirile sale răscoliră o
clipă întreaga fiinţă a oaspetelui.
— Pe cavalerul Dumitru l-am întîlnit acum patru săptămîni. Locuiam la
Buda, în acelaşi han de pe malul Dunării. Aflase de la mine că sînt român.
În schimb, eu ştiam din spusele sale că e ungur, că se numeşte Lorant şi
este negustor de vinuri de prin părţile comitatului Zala. Uneori cinsteam

32
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
împreună cîte o cană cu vin, fie în odaia lui, fie într-a mea. Ne înţelegeam
bine şi ne întîlneam cu plăcere. Într-o noapte am auzit un zgomot mare în
odaia sa. Am sărit din pat, am luat spada şi m-am năpustit asupra
încăperii. Dar am ajuns tîrziu. L-am găsit cu unele răni grele care m-au pus
pe gînduri.
— Şi lotrii?
— Nu i-am văzut. Fereastra era deschisă. Cred că pe acolo au plecat.
Însă am convingerea că nu pe acelaşi drum au intrat. Uşa era descuiată.
— Înainte de moarte aţi aflat ceva de la el?
— Dar cine vă spune că a murit? zîmbi blondul. I-am legat rănile cu
feşi, l-am scos prin fereastră şi m-am îndreptat spre grajduri. Afară mijeau
zorile. Am înşeuat calul meu şi pe al lui, le-am dăruit grăjdarilor trei ducaţi
de aur, iar un sfert de ceas mai tîrziu galopam prin pustă.
— Bine lucrat! aprobă Lazăr. Însă ar fi totuşi două întrebări.
— Le aştept.
— Cum de aţi putut părăsi cetatea Buda cu un om rănit şi mai ales
înainte de ivirea zorilor cînd porţile sînt încuiate? Străjile nu v-au pus
întrebări?
— Nu. Hanul se află dincolo de zidurile cetăţii.
— Am priceput, dar ar mai fi ceva. În astfel de situaţie se cuvenea să
căutaţi un felcer, nu să porniţi la drum.
— Aşa mă gîndisem şi eu, numai că Dumitru a fost de altă părere.
Adică mi-a spus: „Domnule, scoate-mă de aici cît poţi de repede!‖ Am
înţeles că avea motivele lui şi bine am făcut. Nu trecuse o jumătate de ceas
de la plecarea noastră, cînd am văzut că sîntem urmăriţi de şase călăreţi. O
pădure se zărea nu tocmai departe. Din păcate, goana noastră nu era chiar
pe puterile cailor, tocmai datorită rănitului.
— Cum aţi ghicit că cei din spate sînt nu nişte călători, ci duşmani?
— Ah, sfinţia-voastră! rîse Arad. Cine nu ia seama în jurul său plăteşte
adesea cu preţul vieţii. Mai ales într-o călătorie se cere multă pricepere.
Cînd observi călăreţi în spatele tău, e mai bine să-i socoteşti duşmani, chiar
dacă mai tîrziu se dovedeşte altfel. E destul să te prefaci aţi schimba
drumul spre dreapta sau spre stînga pentru a le afla intenţiile. Dacă şi ei
manevrează la fel, e limpede. Dar să revenim la ale noastre. Cum vă
spuneam, urmăritorii goneau straşnic. Nu aveam nici o şansă pentru a
ajunge la adăpostul pădurii, aşa că m-am pregătit de luptă.
— Aţi fi putut să fugiţi, observă Lazăr.
— Numai laşii se gîndesc la propria piele, răspunse Arad cu asprime.
M-am pregătit de luptă. În spatele urmăritorilor goneau alţi cinci călăreţi.
Întîi am crezut că sînt din ceata duşmanilor. Apoi, spre mirarea mea, două

33
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
săgeţi doborîră doi dintre urmăritori. Atunci mi-am încordat arcul, iar cel
din fruntea duşmanilor cred că a primit săgeata din pin. Prinşi la mijloc,
ultimii trei s-au descumpănit doar cîteva clipe. Timp destul pentru săgeţile
mele şi ale prietenilor neaşteptaţi. Cînd totul s-a isprăvit după buna
rînduială, am dorit să le mulţumesc celor care ne-au scos din mare
încurcătură, însă din nou mirare. Călăreţii şi-au întors caii şi au luat-o din
loc la fel de iute cum veniseră. Armăsarul cavalerului Dumitru primise o
săgeată între coaste. L-am ucis cu spada, fiindcă nimeni nu poate îndura
agonia unui cal. Am prins apoi o iapă cu picioarele lungi, nervoase, rămasă
de pe urma celor morţi şi ne-am continuat drumul cu dese opriri. Într-o
pădure ne-a ajuns din urmă un călăreţ. Omul s-a apropiat de mine şi mi-a
zis: „Domnule, văd că ortacul vostru e rănit. Întîmplarea face să fiu felcer.‖
După spada sa cît toate zilele, după înfăţişarea mîndră şi după un semn de
tăietură în mijlocul frunţii aducea mai degrabă a cavaler decît a felcer. Apoi,
un felcer nu întîlneşti chiar la tot pasul. Prea picase la timp. M-am ferit să-i
arăt bănuielile mele şi am aprobat să se ocupe de rănile lui Dumitru, însă îi
pîndeam toate mişcările. Duşman sau prieten? Aceasta era întrebarea.
Ne-am continuat drumul cu spor destul de slab. A doua zi, după multe
popasuri, am ajuns într-o margine de pădure. Nu prea departe de noi suna
un pîrîu. Dincolo de pîrîu am zărit o casă pitită în umbra copacilor mari. O
aşezare frumos rostuită şi greu de dibuit de către cei care folosesc
drumurile obişnuite. Pe garduri, o seamă de piei puse la uscat ne-au
lămurit că am dat peste nişte vînători. Văzîndu-ne cu un rănit, stăpînii
casei nu s-au arătat prea bucuroşi de oaspeţi, dar cinci ducaţi de aur, cît
le-am oferit eu, pot muia inima cea mai aspră. După o noapte de odihnă,
rănitul şi-a revenit, pentru puţină vreme, ce-i drept, însă destul ca să-mi
adreseze rugămintea de a aduce în mare grabă acest medalion la
mănăstirea Snagovului. Mi-am întipărit bine în minte locul acela, apoi am
pornit la drum, după ce le-am promis gazdelor încă zece ducaţi, iar
felcerului douăzeci.
— Iată o faptă care vă face cinste, grăi egumenul. Aşa cum v-am mai
spus, Dumitru este un bun şi vechi cunoscut al nostru. Ne vom îngriji în
privinţa lui. Aţi fi în stare mîine în zori să porniţi îndărăt cu cîţiva oameni
de ai noştri?
— Mi-e teamă că nu. Unele treburi mă opresc de la această plăcere.
Apoi, prezenţa mea nu-i necesară. După îndrumările mele, călăreţii voştri
vor nimeri acolo fără greşeală. Dincoace de Tisa am văzut cîteva sate. Unul
dintre ele se numeşte Cera. Două mile mai jos de Cera, Tisa face un cot
mare. Dincolo de apele Tisei începe o pădure. Cine taie pădurea de la cot
drept spre apus nimereşte între două dealuri nu prea înalte. Pe vîrful celui

34
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
din stînga stăruie nişte ruine, iar la poalele lui se află casa vînătorilor.
— Înţeleg. Drumul descris de voi e cum nu se poate mai limpede. Poate
că e timpul să vă odihniţi. Sima se va îngriji de o cină după buna rînduială
a ospeţiei. Ne-aţi îndatorat mult, domnule. De va fi să ne părăsiţi la ziuă,
spre marea noastră părere de rău, veţi găsi la şaua calului o pungă cu
cinzeci de ducaţi.
Arad porni spre uşă în urma grăsunului Sima, dar în apropierea
pragului şovăi o clipă.
— Ar mai fi un amănunt, spuse şăgalnic. Nobilul cavaler Bogdan se
pare că-mi poartă de grijă. Numai aşa îmi explic oboseala drumului său
pînă aici. Socot că s-ar cuveni să-i mulţumesc pentru atîta cinste.
Auzind asemenea vorbe, egumenul îşi ascunse uimirea sub un zîmbet.
În schimb, ochii lui Sima se rotunjiră binişor, semn pentru Lazăr care îl
cunoştea ca pe o brezaie, că mărunţelul călugăr chibzuieşte un răspuns în
doi peri.
— Domnule! grăi Sima în vreme ce-şi mîngîia bărbuţa rară aşa cum
văzuse la cei şcoliţi şi plini de ifose. Am citit în cărţile sfinte că prin posturi
lungi, împănate cu rugăciuni şi mătănii, oamenii îşi pot împlini unele
dorinţe dacă nu pier între timp din cauza slăbiciunii. Chiar evanghelistu’
Paraipan spune în a treia epistolă către...
— Isprăveşte, Sima! slobozi egumenul un hohot mare de rîs. Dacă am
lăsa închipuirea ta bogată să zburde, mi-e teamă că ar ieşi o nouă religie,
dar nu una aplecată spre pocăinţă. Cît despre cavalerul acesta, aş crede
că-i greu să-l îmbrobodeşti cu snoavele tale.
După aceste vorbe se ridică sprinten, cam prea vioi pentru o faţă
bisericească, şi deschise una dintre uşile laterale. În pragul ei apăru
Bogdan. Pe faţa roşcovanului stăruia îndoiala între veselie şi jenă.
— Aţi auzit discuţia purtată aici? îl întrebă Lazăr.
— Pînă la ultimul cuvînt.
— Atunci e bine, fiindcă am pierde vremea cu unele lămuriri.
— Aş zice că văd altfel lucrurile, sfinţia-ta, se înclină roşcovanul. Eu am
nevoie de lămuriri. Pe ce temei a stat credinţa voastră că sînt aici? cătă el
spre Arad.
— Pe logică, domnule. De cînd aţi văzut medalionul, mi-a fost clar că
aveţi unele bănuieli împotriva mea. Însă numai nişte simple bănuieli vă
opreau de la o cercetare mai amănunţită, fiindcă nu doreaţi să-mi aduceţi
un afront. Ştiaţi încotro mă îndrept, deci era uşor să mi-o luaţi înainte
călărind un cal odihnit.
— Dar puteaţi să vă schimbaţi gîndurile şi să ocoliţi mănăstirea
Snagovului.

35
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Adevărat! aprobă cavalerul blond. Din această cauză aţi pus pe
urmele mele şase călăreţi.
Cu toată stăpînirea de sine, Sima scăpă un fluierat admirativ. Mai
calm, egumenul continuă să zîmbească, iar Bogdan gîndi uluit:
„Acum cîteva ceasuri blondul se plîngea că e un tînăr lipsit de
experienţa vieţii. Drace! Să mă ia naiba dacă nu e mai şiret ca un vulpoi
bătrîn! Privindu-l, gîndurile mele se îndreaptă fără să vreau spre Nufărul
Alb. Pe seama Nufărului s-au scornit o seamă de haruri mari. Totuşi, mi-e
greu să cred una ca asta. Dacă Nufărul există cu adevărat, el nu poate fi
atît de tînăr. De vreo doi ani încoace, în fiecare cavaler mai acătării văd un
Nufăr. Cîndva l-am bănuit pe comitele Staicu. Apoi, pe egumenul Lazăr.
Mai tîrziu, chiar pe cavalerul Toma, sfetnicul de încredere al regelui
Dobrogii. Uneori gîndurile mele au mers către cavalerul Cîrstev, mîndria
bulgarilor, sau spre Ruk Spear, falnicul spadasin al sîrbilor. Adevărul e că
nu ştiu nimic. Adică ceva ştiu: eu nu sînt Nufărul.‖
— Sper să nu-mi purtaţi pică pentru bănuielile mele, i se adresă
blondului.
— O! rîse acesta. Nici vorbă. Şi eu aş fi procedat la fel.
Mai şezură o vreme de taină. Cînd discuţia începu să lîncezească, Arad
găsi de cuviinţă să părăsească încăperea dimpreună cu Sima.
— Ce părere aveţi despre tînărul blond? întrebă egumenul.
— Ştiu eu? murmură Bogdan. Vîrsta lui fragedă mă pune pe gînduri.
După şiretenie, după inteligenţa sclipitoare şi după misterul care-l
înconjură, aş zice că e Nufărul Alb.
Lazăr zîmbi din nou. Roşcovanul nu izbuti să înţeleagă dacă e vorba
despre un zîmbet obişnuit sau unul ironic, ori pur şi simplu de aprobare.
— E vremea să-mi fac rugăciunile de noapte, spuse egumenul. Pînă
atunci, cred că în odaia de alături aţi gusta mai pe îndelete o cană cu vin.
„Mă expediază elegant, chibzui roşcovanul. Tare nu-mi vine a crede că
rugăciunile îl îndeamnă să rămînă singur. Astea le poate face oricînd.‖
După ce uşa se închise în urma oaspetelui, Lazăr prinse medalionul în
palmă şi apăsă pe un mic resort. Mişcările sigure ale mîinilor sale dovedeau
că umblase şi altădată cu acea bijuterie. Capacele medalionului se
desfăcură, iar dintre ele căzu pe masă o bucată de hîrtie. Egumenul apropie
una dintre lumînări, citi cele scrise acolo şi scoase un fluierat uşor de
satisfacţie sau poate de uimire. Puţin mai tîrziu, deschise uşa.
— Poftiţi, cavalere! spuse cu aceeaşi voce blajină, atît de cunoscută la
Snagov şi aiurea. Rămîneţi peste noapte la noi?
— Ah, nu, sfinţia-ta! Mă întorc la castel.
„E tocmai ce-mi doream‖, socoti Lazăr.

36
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Ne pare rău, continuă el. Ne-am fi bucurat de prezenţa voastră. Însă
– datoria înainte de toate. Dacă tot plecaţi, v-am ruga să-i duceţi o scrisoare
comitelui Staicu.
— Dar lipseşte de la castel.
— Nu vă faceţi griji. S-a întors.
Egumenul luă o bucată de hîrtie pe care scrise: „Vă aşteptăm la sfînta
spovedanie‖.
Bogdan luă scrisoarea, care nu era sigilată, aşa cum s-ar fi cuvenit.
Curînd, tropotul calului său se auzi puternic dincolo de porţi. Apoi
zgomotul îşi pierdu tăria, odată cu îndepărtarea. Vîntul se înteţise. Uneori
rafalele parcă sfîşiau cerul şi rupeau pînza norilor în zdrenţe uriaşe. Cîmpia
pitită în faţa furtunii îşi înfoia vegetaţia ca nişte ţepi de arici. Doar Codrul
Vlăsiei, vînjos, dormea în tihnă, chiar dacă vîrfurile copacilor cîntau o
melodie aspră, ca marea pe timp de nelinişte.

Aşa cum prevăzuse călugărul Sima, ploaia căzuse prin alte părţi. În
zori, vîntul îşi mai dădea aere, dar cu slabe puteri. După plecarea lui
Bogdan, doi călăreţi ieşiseră din Snagov în goana mare a cailor. Ei duceau
ştiri pentru domnul Ţării Româneşti. Medalionul cavalerului Dumitru
pusese în mişcare o seamă de oameni. Unul dintre aceştia era comitele
Staicu. Îmbrăcat simplu, fără podoabe şi fără arme, castelanul ajunse la
castel mult înainte de deschiderea porţilor. Călugării de strajă, prea hărţuiţi
peste noapte, obişnuiţi a picoti pînă în zori, îl primiră cu zîmbete şi
plecăciuni, ascunzîndu-şi nemulţumirea. Cînd acesta intră în locuinţa
egumenului, unul dintre cuvioşii străjeri grăi cu năduf:
— Grea noapte, fraţilor. Nu-i a bună atîta vînzoleală pe aici.
— De, răspunse altul. După cîte am tras eu cu urechea pe lîngă cei
care vin sau pleacă, mi se pare că miroase a război.
— Asta nu-i de mirare, interveni al treilea. Luaţi aminte la semnele
Bibliei. Ele arată că sfîrşitul lumii e pe aproape. Vă amintiţi, fraţilor, că
anul trecut s-a întunecat soarele în plină zi? S-a făcut amurg în amiază. În
aer stăruia o linişte ca dinaintea furtunii. Caii tremurau. Cîinii porniseră să
urle a pagubă. Iată primul semn.
În timp ce străjerii căutau să-şi amintească alte semne privitoare la
apropiatul sfîrşit al lumii, egumenul îl primi pe comitele Staicu. Fratele mai
mic al domnului Ţării Româneşti intră în sufragerie şi îşi alese un scaun cu
gesturi de obişnuit al casei.
— Aţi venit mai iute decît vă aşteptam, se miră Lazăr.

37
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Nu cine ştie ce iute. Adevărul e că m-am sculat ca de obicei tocmai
cînd mijea de ziuă. Cavalerul Bogdan cred că aştepta la uşa odăii mele.
Apoi, asemenea invitaţie la spovedanie m-a făcut să pornesc fără zăbavă
spre Snagov.
Rîseră amîndoi ca la o glumă bună. După ce se mai liniştiră, egumenul
scoase dintr-un sertar medalionul şi mica scrisoare a lui Dumitru. Staicu le
trase la îndemînă.
— Veşti? întrebă el.
— Aşa se pare.
— Dumitru, pesemne, se odihneşte.
— Şi eu cred că se odihneşte, dar nu la Snagov.
— Să înţeleg prin asta că a venit şi a plecat?
— Ah, nu!
Egumenul porni să-i povestească tot ce aflase de la tînărul Arad.
Comitele asculta atent, fără ca buna dispoziţie de pe chipul său să se
schimbe o clipă.
— Curios, murmură oaspetele. După descrierea blondului, felcerul nu
poate fi decît cavalerul Ionuţ. Mă miră că un bărbat cu experienţa lui a
putut să facă o greşeală atît de mare. Firesc ar fi fost să pornească el la
drum cu medalionul lui Dumitru, nu să-l încredinţeze unui tînăr
necunoscut. Oare ce s-a întîmplat acolo, la Buda? Cavalerul Dumitru şi
oamenii lui aveau misiunea de a afla care sînt iscoadele trimise la Argeş de
regele Sigismund al Ungariei.
— Aş crede că Ionuţ nu a greşit de vreme ce medalionul a ajuns în
mîinile noastre.
— Să zicem că nu a greşit, dar a riscat, şi nu-i bine.
— Totuşi, avem aici numele iscoadelor lui Sigismund. Însă ce mă pune
pe gînduri e peticul de hîrtie ascuns în medalion. Oare nu era mai simplu,
mai sigur, ca Dumitru să-şi întipărească în minte numele lor?
— Dumitru a avut un motiv şi se pare că-l înţeleg, spuse Staicu,
privind gînditor spre bucata de hîrtie. Întîi, scrisul acesta e în ungureşte şi
nu seamănă cu cel al cavalerului. Apoi, se vede bine că a fost tăiat dintr-un
document mai mare.
— Asta am bănuit şi eu, chiar dacă n-am priceput scopul.
— Nu-i prea greu de ghicit. Dumitru se pare că şi-a făcut unele calcule.
Cîndva, bucata aceasta de document ne-ar putea folosi. Încă nu văd cum,
dar sper că vom afla.
— Poate, aprobă egumenul. Rămîn însă cîteva lucruri nelămurite în
spusele blondului. Dacă Dumitru a fost atacat, înseamnă că cei care au
făcut-o urmăreau un scop.

38
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Fireşte.
— Atunci de ce nu i-au luat medalionul?
— Fiindcă nu ştiau că în el e ascuns documentul.
— Fie! Dar de ce nu l-au căutat?
— Aş crede că a fost un singur om. Intervenţia blondului l-a pus pe
fugă.
— Ei, sări Lazăr, iată că am ajuns unde doream. Să presupunem că aşa
a fost. Gîndiţi-vă că cel care a hotărît atacul nocturn era la el acasă. Nu ar
fi fost mai simplu să trimită gărzile şi să-l aresteze pe Dumitru? De ce în
mare taină? Fiindcă e limpede că o autoritate ungurească a poruncit
atacul.
— Tocmai că nu e limpede, zîmbi Staicu. Ba aş zice că ungurii n-au
aflat despre rosturile lui Dumitru la curtea lui Sigismund şi cu atît mai
puţin despre sustragerea unei părţi de document. Încercarea de asasinat şi
nu intervenţia gărzilor, cum ar fi fost firesc, mă face să bănui cu totul
altceva. Cel ce l-a atacat pe cavalerul nostru nu era ungur. Ba mai mult: nu
lucra în slujba regelui Sigismund.
— M-am gîndit la asta în timpul nopţii.
Staicu privi o clipă voios în ochii inteligenţi ai egumenului, după care
continuă:
— Faptul că neaşteptatul prieten blond a fost urmărit doar de şase
călăreţi, că alţi cinci i-au doborît pe aceştia şi s-au întors din drum, tocmai
spre Buda, unde firesc şi-ar fi riscat viaţa, mă face să bănui că românii nu
cu ungurii au avut de furcă.
— Atunci cu cine şi de ce s-au întors la Buda, în loc să alerge lîngă
Dumitru.
— Nu ştiu. Şi pe mine mă pune pe gînduri manevra lor.
Tăcură. În curte umbra de pe ziduri scădea treptat, micşorată de razele
soarelui. Pe marginea acoperişului vecin se sfădea un stol de vrăbii gureşe.
Sima, asurzit pesemne de atîta gălăgie, apucă un pietroi şi-l aruncă
într-acolo, grăind paşnic:
— Pace vouă, fetelor.
Lazăr şi Staicu, martori la scena de afară, se porniră pe rîs.
— Curioasă binecuvîntare! zise Staicu.
— Vai, domnule! murmură Lazăr. Cu Sima te poţi aştepta la orice.
Niciodată nu poţi pricepe ce e în mintea lui năstruşnică. Către învăţăturile
sfinte se simte atras ca asinul spre bîtă. Dă iama prin ele, fără teamă de
păcat. Apoi, vorbeşte cu atîta siguranţă, încît ai crede că e tobă de carte. De
fapt, el e sarea şi piperul Snagovului. El aduce puţină veselie aici.
— Numai pentru astfel de haruri, puţini l-ar ţine în slujbă.

39
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Adevărat! Uităm adesea să-i pomenim frumoasele însuşiri de oştean.
— Mi se pare că nu mulţi îi fac faţă în lupta cu spada.
— Fără îndoială. E drept că ştie multe taine ale scrimei, că are putere
în braţe, dar în astfel de întrecere la el nu aceste haruri precumpănesc, ci
cu totul altele. În lupta cu spada el se abate de la regulile atît de
cunoscute, aşa cum face cînd o ia pe mirişte în cele sfinte. Niciodată nu-i
poţi ghici următoarea lovitură. Din această cauză cunosc vreo cîţiva
spadasini care au pierdut în faţa lui.
— În privinţa documentului, aţi luat vreo măsură? se întrebă comitele,
schimbînd subiectul discuţiei.
— Mai încape vorbă? O copie după el am trimis-o la Argeş. Oamenii mei
au plecat îndată după miezul nopţii. Cred că spre prînz vor fi îndărăt. Cu
puţin înaintea sosirii voastre, opt călugări îmbrăcaţi în straie de negustori
au pornit pe urmele cavalerului Dumitru.
— Straşnic! rîse comitele. Nici un comandant de oşti nu ar fi lucrat mai
bine. Zău, îmi vine a crede că Snagovul nu e un lăcaş închinat numai celor
sfinte, ci...
— Vai, domnule, cum puteţi grăi astfel? îl dojeni Lazăr cu o nuanţă
şăgalnică în glas.
— În fond, cîţi călugări aveţi aici? întrebă Staicu, fără să mai ia în
seamă spusele acestuia.
— Două sute optzeci.
— Drace! O mică oaste. Şi cîţi dintre ei sînt călugări cu adevărat?
— Numai Dumnezeu ştie, rîse egumenul. Noi am crede că cei în vîrstă,
în orice caz.
— Da, da, înţeleg. Cel puţin două sute de oşteni înarmaţi pînă în dinţi.
Apoi vreo cinci-şase sute de cai, locuri unde se fac frumoase exerciţii de
tras cu arcul şi cine mai ştie ce ascunde Snagovul, atît de paşnic la prima
vedere?
— Facem şi noi ce putem pentru apărarea sfîntului lăcaş de pe insulă,
vorbi Lazăr cu modestie, chiar dacă ochii săi rîzători dezminţeau vorbele.
Intrarea lui Sima în odaie întrerupse discuţia ce pornise pe o pantă
ironică. Grăsunul arăta bine dispus. Şi avea motive temeinice, fiindcă
fiecare oaspete îi prilejuia o nouă cercetare pe la nenumăratele butoaie cu
vin.
— Ce face blondul? se interesă Lazăr.
— E gata de drum, sfinţia-voastră. Adineauri cucernicii rîndaşi i-au
scos calul din grajd. Frumos armăsar! Să dea boala-n mi...
— Sima!
— Să dea binecuvîntarea peste mine dacă am văzut altul mai frumos.

40
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Ah, dragă Sima! stărui egumenul. Nu-l putem lăsa pe cavaler fără o
gustare. Pofteşte-l să se ospăteze cu noi!
Comitele îl privi atent pe Arad.
„Înalt şi suplu, chibzui el. Mersul mlădios ca al jderului. Ochii
inteligenţi, parcă aplecaţi către sclipiri şăgalnice. Asta arată o fire
deschisă.‖
— Aţi fi plecat fără a vă lua rămas bun? întrebă egumenul.
— Ah, nu, sfinţia-voastră! Tocmai şedeam la îndoială dacă e bine să vă
tulbur acum. E vremea rugăciunilor. Bătăile de toacă o anunţă.
— Luaţi loc, domnule! Fratele Sima va îngriji de cele cuvenite unei
gustări înviorătoare. Domnia-sa e comitele Staicu.
Cei doi tineri se salutară adînc, după moda cavalerească, iar cuvintele
obişnuite în astfel de prilejuri nu lipsiră.
— După tot ce am auzit despre voi, mă aşteptam să fiţi mult mai
vîrstnic, spuse cavalerul blond.
— Întîmplarea face să am aceleaşi cuvinte privitoare la tinereţea
voastră, înclină Staicu. Da, da, mult prea tînăr pentru nişte haruri atît de
mari. Bogdan mi-a spus multe lucruri de mirare în ce vă priveşte.
— Mi-e teamă că nobilul vostru slujitor a exagerat în privinţa unor
calităţi pe care încă nu mi le-am însuşit.
— Slujitor? se miră comitele. Bogdan nu-i slujitorul meu. Un cavaler al
Ordinului Basarab nu are stăpîn decît în domnul ţării. E drept că lucrează
la castelul nostru, că îl plătim regeşte, dar lui nu-i poruncim. Îl rugăm.
— Asta mă bucură mult. Şi zău că-mi doresc o nouă întîlnire cu tînărul
Bogdan.
— Cam greu. Acum e în drum spre Caliacra, în fruntea a două sute de
arcaşi.
— Nici că se poate mai bine, zîmbi Arad. Caliacra e tocmai ţinta
călătoriei mele.
— Îl căutaţi cumva pe Ioan, despotul Dobrogii?
— Am unele treburi acolo, ocoli Arad un răspuns direct.
Afară, cîţiva călugări măturau curtea. Alţii încheiau delicatul stropit al
florilor. Dinspre sala de scrimă răzbea zăngănitul aspru al oţelului. Îndată
după gustare, comitele Staicu porni spre casă. Cavalerul blond părăsi
Snagovul cu puţin în urma acestuia, dar îi fu dat să mai zăbovească lîngă
porţile mari. Nu departe de el, doi bărbaţi îmbrăcaţi ca nişte sperietori
şedeau de taină cu cîţiva călugări. Cel mai înalt grăi cu frumoasă
chibzuială:
— Sfinţiile-voastre, pe noi ne-a adus aici nu gîndul către un adăpost
vremelnic. Şi nici o gustare ce se cuvine unor drumeţi flămînzi...

41
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Numai gîndul la pocăinţă şi la cele sfinte, îl întrerupse mărunţelul
său tovarăş. E drept că ceva de-ale gurii întăreşte întotdeauna sufletul
către puterea credinţei...
„Pe cei o mie de tartori ai iadului! îşi spuse blondul. Cei doi de colo sînt
foştii osîndiţi.‖
Cu această constatare, lăsă calul în voia soartei şi se îndreptă către
micul grup. Cotae îl zări primul, iar pe faţa lui şuie nu s-ar fi putut citi că-l
încearcă o surpriză plăcută. Ba din contră. Dacă tînărul cavaler pomenea
despre isprava lor din cîmpia Braşovului, speranţa unui ospăţ în lege
începea să se clatine. Gîndul acesta îl făcu să pornească un atac verbal de
învăluire.
— Domnule cavaler! exclamă, afişînd o mare bucurie. Ne luasem
nădejdea să vă mai găsim. Taman mă sfătuiam cu alde Gogoaşă...
— M-aţi căutat? îl întrerupse blondul.
— Vai, înălţimea-voastră! Ca pe sfintele moaşte.
— De unde aţi aflat că sînt aici?
Luat prin surprindere, Cotae îşi împreună mîinile lungi într-un gest
grăitor de crîncenă mirare, apoi făcu un efort şi dădu ochii peste cap, cu
gîndul să cîştige timp.
— Din vis, strălucirea-voastră, interveni Gogoaşă, intuind jocul lui
Cotae. Mi s-a arătat în vis calul vostru, însă voi apăreaţi ca în ceaţă. Numai
mănăstirea Snagovului se vedea clar.
— Minune! strigă unul dintre călugări.
Dar Gogoaşă nu-l luă în seamă, fiind preocupat de propriile scorneli.
— Pe urmă se făcea că... se făcea că vine o muiere frumoasă, cu
şoldurile mari cît un ciubăr... adică nu. O sfîntă, numai piele şi os... carele
ne-a gătit. De fapt, nu ea. Era acolo şi un arhanghel...
— Ce tot îndrugi, nătărăule? se zborşi Arad.
— Fiule! îl întrerupse cu asprime un călugăr. Nu huli. Peste omul
acesta a picat harul ceresc.
— Mda! Şi de ce m-aţi căutat?
— Să intrăm în slujba voastră, minţi Cotae cu seninătate.
La îndemnul cavalerului, călugării îi conduseră pe cei doi spre o curte
dosnică, unde bucătăria cu plite încinse răspîndea miresme îmbietoare. În
drum întîlniră cîteva coteţe şi sumedenie de găini care ciuguleau cu mult
sîrg împrejur. Văzîndu-le, faţa lui Cotae se lumină brusc. O seamă de
gînduri bune îl cuprinseră, gingaşe.
„Găinile, săracele! socoti el. Ele totdeauna au dus greul. De fapt încap
mai uşor sub aripa sumanului. Curcanul o fi mai bun, însă e prea mare
pentru o ascunzătoare sigură‖.

42
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Cam după un ceas, cavalerul blond, urmat de noii săi slujitori, părăsi
Snagovul. Caii celor doi galopau frumos în urma stăpînului. Cînd ieşiră din
umbra deasă a Codrului Vlăsiei, ziua era în cumpăna amiezii. Călăreţii
făcură primul popas lîngă un pîrîu. Acolo îşi potoliră setea animale şi
oameni.
— Să nu vă fie cu supărare, încotro mergem? întrebă Cotae.
— La Argeş.
— Parcă auzisem că la Caliacra.
— Ţi s-a năzărit.
— Aşa cred şi eu, murmură lunganul cu înţelepciune. Oare nu s-ar
cuveni să prînzim aici? Facem un foc bun şi perpelim găina pe jăratic. Mi-e
teamă să nu se strice de căldură.
— Ce?
— Găina, domnule.
— Care găină?
— Păi asta, grăi Cotae, scoţînd-o din fundul unui sac.
— Drace! De unde ai luat-o?
— De la mănăstire, înălţimea-voastră. I-am răsucit gîtul niţel, fiindcă
orice găină bag de seamă că e din neamu’ muieresc, iar muierile au o
gură...
— Chestia asta nu-mi place.
— Vai, domnule, să nu spuneţi asta! Acolo sînt aşa de multe, aşa de
înghesuite, încît a le rări înseamnă adevărată binefacere pentru neamu’
găinilor.
Mai chibzuit, Gogoaşă adunase între timp unele vreascuri şi aprinsese
focul. Cotae curăţă găina cu multă pricepere, totuşi lipsa unui opărit după
datină păgubi orătania de trei sferturi din piele. Caii folosiră prilejul şi se
ospătară cu iarba proaspătă, plină de frăgezime în apropierea apei. Sătui şi
odihniţi, călăreţii porniră la drum în galop. Blondul trecu în frunte,
bucurîndu-se de harurile armăsarului său sprinten. Trecu o bună bucată
de vreme. Tocmai ocoleau o pădure nu prea întinsă, cînd auzul bun al
cavalerului nu mai prinse zgomot de copite în urma sa. Parcă săgetat de o
idee, Arad întoarse capul chiar la vreme pentru a-i observa pe cei doi
slujitori cum dispar printre nişte rîpe mari.
— Pe caznele iadului! răcni tînărul. Pramatiile au luat-o din loc.
Îşi îndemnă calul pe urmele lor. Cu toate că cei doi observară curînd
manevra stăpînului, cu toate că-şi îmboldeau animalele cu mult sîrg,
distanţa dintre ei scădea vizibil. Blondul potrivi o săgeată în arc, aşteptă un
moment prielnic şi trase. Micuţa sculă primejdioasă trecu şuierînd la cîteva
degete de căpăţîna lui Gogoaşă.

43
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Cumetre! strigă acesta înfiorat. Cred că-i mai bine să oprim. A doua
săgeată mă pune pe gînduri. Se pare că pramatia de stăpîn ştie să ochească
frumos.
Cum Cotae nu era nărod din fire, preţui spusele ortacului său şi îşi
potoli calul.
— Încotro, ticăloşilor? zbieră cavalerul.
Cei doi cumetri nu fură impresionaţi de vocea năprasnică, ci numai de
spada pe care acesta le-o vîntura pe aproape.
— Strălucirea-voastră! răspunse Cotae calm. Taman dădeam o raită
prin împrejurimi socotind că am putea fi urmăriţi.
— De cine?
— Parcă poţi să ştii?
— Aha! Dă-mi punga!
Lunganul scoase punga din sac, însă cam fără chef. Dacă ar fi avut şi
el arme, altfel ar fi stat lucrurile.
— Cînd mi-ai luat-o?
— Păi, domnule cavaler, cînd aţi băut apă, ziceam c-ar fi păcat să o
pierdeţi. Stătea prost la brîul vostru. Asta v-o spun cu mîna pe inimă.
Un gînd apărut pe neaşteptate îl făcu pe cavaler să nu ia punga.
— Păstreaz-o! spuse cu un aer blînd, spre totala uluire a celor doi
cumetri. La Argeş vom avea mare nevoie de ea. O să vă cumpăr nişte straie
mai acătării şi ceva arme. Ştii să faci socoteli?
— Nu mă întrece nimeni, strălucitorule! se lumină lunganul.
— Atunci e bine. Am avut doi ducaţi. Egumenul Lazăr mi-a dăruit
cincizeci, din care i-am dat şase ducaţi lui Sima pentru caii şi şeile voastre.
Restul e acolo. Vezi să nu pierzi punga.
— Eu, biruitorule? Din mîna mea nici diavolu’ n-o mai scoate.
— Aşa te vreau, fiindcă s-ar putea să mai căpătăm o pungă la Argeş.
Ochii celor doi crescură brusc şi străluciră ca zăpada în faţa soarelui.
Porniră din nou la drum, iar cavalerul nu mai găsi de cuviinţă să privească
îndărăt.

44
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 4

L
a castelul comitelui Staicu masa de prînz fu servită pe o
minunată terasă. Priveliştea încîntătoare, bucatele alese şi ziua
însorită nu reuşiră a încălzi atmosfera aparent plăcută dintre cei
doi soţi. E drept că discuţia se purta sprintenă, uneori presărată de glumele
tînărului, la care Margareta răspundea fie printr-un zîmbet, fie prin rîsul ei
cu limpezimi de cristal. Dar printre fraze adesea răzbăteau unele înţepături
delicate pe care doamna avea grijă să le împrospăteze de cîte ori se ivea
prilejul.
— Am pentru voi o mare şi sper plăcută surpriză, grăi comitele.
— Încă una? Mă copleşiţi, domnule.
— Nu înţeleg. Din cîte îmi amintesc, azi mi-a lipsit alt prilej.
— Nicidecum, rîse Margareta. Cea mai frumoasă surpriză stă în
prezenţa voastră. În zori, cînd am aflat că aţi părăsit castelul, am crezut că
unele treburi vă reclamă, ca de obicei, prin alte părţi. Întoarcerea atît de
neaşteptată se datorează oare dragostei pe care ne-o purtaţi?
— Aţi fost înştiinţată greşit, rîse el, prefăcîndu-se a nu-i înţelege
împunsătura. Ieşisem doar la o scurtă plimbare.
— O! aprobă Margareta cu aer naiv. Să te mai iei după aparenţe! Vă cer
iertare, domnule, şi aştept cu nerăbdare surpriza. Să fie cumva un nou dar
din partea voastră?
— Nu. Acum un ceas o ştafetă de la Argeş ne-a adus invitaţia
măriei-sale, domnul ţării. Sîntem poftiţi la turnirul de dimineaţă şi la balul
ce va începe odată cu lăsarea nopţii.
— Păcat! zîmbi ea cu prefăcută tristeţe. Aplecarea voastră spre rosturile
ştiinţei şi ale celor sfinte ne va opri să dăm curs invitaţiei. Fiindcă o soţie
bună, iubitoare, totdeauna trebuie să ţină seama de dorinţele stăpînului
său.
— Ei, ei! răspunse comitele, ameninţînd-o şăgalnic. Ne mîndrim cu
grija voastră pentru noi, dar invitaţia măriei-sale e o poruncă. Aşa stînd
lucrurile, am hotărît să se facă pregătirile de drum.
— Nu mai rămîne decît să mă supun, zîmbi ea, de data aceasta cu
adevărat bucuroasă.
O plimbare la Argeş, un bal, erau motive de plăcută surpriză pentru
monotonia atîtor luni de singurătate, care de fapt tot singurătate se chema,
chiar cînd Staicu revenea la castel, fiindcă răceala dintre ei rămăsese

45
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
aceeaşi. Margareta nu putea accepta un soţ lipsit de harurile îndrăznelii
cavalereşti, iar comitele aştepta cu răbdare o schimbare în bine. Poate că
vîrsta fragedă a doamnei o împiedica să înţeleagă unele lucruri. Rosturile
lumii nu stăteau doar în lovituri de spadă, în cavalcade şi lupte cavalereşti.
O privire mai atentă a Margaretei ar fi fost destul pentru a o lămuri că soţul
ei se îngrijeşte frumos de gospodărirea ţinutului, că inteligenţa lui
scînteietoare lucrează adesea în folosul ţării. Din păcate, speranţele
castelanului întîlneau bariere mult mai mari. Tînăra doamnă crescuse la
curtea Moldovei, adică într-un loc unde fiii boierilor se întreceau în a deveni
cavaleri. Moda cavalerească a Apusului cucerise tineretul român de mai
bine de o sută de ani şi va dăinui în ţările române pînă aproape de secolul
al şaisprezecelea, cînd expansiunea spre nord a turcilor şi grecilor va
cunoaşte o perioadă de vîrf. Obişnuită deci a trăi într-un loc unde a nu fi
cavaler însemna o ruşine sau presupunea defecte fizice, frumoasa
Muşatină nu concepea un soţ cu altfel de preocupări. Apoi, căsătoria lor
fusese nu una din dragoste, ci impusă. Margareta se simţea umilită prin
scoaterea ei la mezat. Fiindcă numai raţiuni politice uniseră această
familie. Fire romantică, visătoare, aşteptase cu totul altceva de la viaţă. La
cîteva luni după cununie, ea mai sperase încă într-o iniţiativă a comitelui.
I-ar fi fost recunoscătoare dacă el ar fi avut curajul să desfacă unirea lor şi
să o trimită acasă la ai săi. Însă numai un cavaler desăvîrşit şi-ar fi atras
asupra sa mînia domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Or, comitele Staicu
părea lipsit de asemenea îndrăzneală. Sau poate că o iubea, spre totala lui
nefericire. Explicaţii nu fuseseră între ei, ci doar o izbucnire petrecută cu
multă vreme în urmă. Nemulţumit de răceala pe care i-o arăta, Staicu îi
spusese cam aspru:
„Doamnă, pe oameni trebuie să-i luăm aşa cum sînt, nu cum ni-i dorim
în visările noastre. Pe noi ne-a unit hotărîrea mai-marilor. E o căsătorie
impusă. Dar dacă lucrurile stau aşa, oare nu avem datoria de a ne
cunoaşte mai bine? De a ne înţelege unul pe altul? De a încerca o apropiere
între noi? Cred că fericirea între soţi stă şi în puterea renunţării. A nu dărui
nimic în căsnicie înseamnă a nu aştepta să primeşti.‖
„Dar, domnule, grăise ea pătimaş, a nu crede în visările noastre, a nu
înfăptui măcar o parte din ele, înseamnă moartea sufletului. Iată de ce nu
sînt de acord cu spusele voastre. A lua de la viaţă puţin înseamnă a ne
mulţumi cu orice. Numai neajutoraţii se mulţumesc chiar cu orice. Nu aş
dori să mă înţelegeţi greşit. Sînteţi un om învăţat şi valoros în felul vostru,
însă nu ce am visat eu. V-am fost vîndută, domnule. Îmi sînteţi stăpîn şi
înţeleg să-mi port jugul, dar nu-mi cereţi mai mult decît prezenţa mea aici.
Despre a dărui sau a renunţa nici nu merită să vorbim. De veţi dori să mă

46
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
umiliţi, e dreptul vostru. Veţi obţine trupul meu prin forţă, dar sufletul
niciodată. El nu cu forţa se capătă.‖
Vorbele acelea fuseseră spuse cu aproape doi ani înainte. Odată cu
trecerea timpului, Margareta prinsese a privi lucrurile cu mai puţină
înverşunare. E drept că nu o încerca o explozie de fericire atunci cînd
comitele revenea la castel după lungi absenţe, însă e tot atît de drept că
prezenţa lui era o plăcută surpriză, aducînd calm şi linişte. După vechea
discuţie dintre ei, Staicu venea rar pe acasă. Iar la astfel de prilejuri, în
discuţiile lor obişnuita răceală se schimbase în ironie.
La un ceas după prînz, o frumoasă trăsură ieşi din castel şi trecu podul
de peste Prahova. Douăzeci de călăreţi, arcaşi după arme, îi însoţeau pe
Staicu şi Margareta. Îmbrăcată în straie bărbăteşti strînse pe corp, cu părul
adunat în coc greu, cu cizme pînă aproape de genunchi, tînăra doamnă
arăta ca un scutier nevîrstnic. Pusese multă cochetărie în alegerea
culorilor, ce precumpăneau către vişina trecută din copt. Renunţase la
obişnuitul albastru dintr-o toană sau pur şi simplu la gîndul de a surprinde
ochiul privitorului cu noua ei ţinută. Trupul ei, bine conturat sub hainele
strîmte, cu rotunjimi îndulcite spre liniile lungi, delicate, merita să fie privit
chiar de cusurgiii înrăiţi. Obrajii uşor aprinşi, îmbujoraţi poate de emoţia
drumului, sau numai de soarele puternic, strălucirea ochilor, zîmbetul
copilăros îi măreau farmecul. Aşezat alături, Staicu îi privea adesea profilul
fin, fără a îndrăzni să o tulbure. Doar la hopuri, trupurile lor se atingeau cu
totul întîmplător, iar la astfel de prilejuri, Staicu îi simţea aroma părului ce
aducea a floare de cîmp. O clipă, fu ispitit să o cuprindă în braţe. Era atît
de aproape, încît îi simţea respiraţia uşoară ca de prunc. Amintirea vorbelor
ei de odinioară îl opri la timp. Departe de a presupune ce se petrece cu el,
Margareta bănui, cu acel instinct atît de puternic al femeilor, că în aer
stăruie o chemare tainică. Ochii ei strălucitori se închiseră pe jumătate,
faţa îi păli, buzele îi tremurară uşor ca o părere, însă totul dură atît de
puţin, încît crezu că visase. O încruntare abia vizibilă, urmată de o
retragere a ei spre marginea scaunului readuse totul la normal. Clipa aceea
de aşteptare, de nelinişte, socoti că nu-i fusese adresată lui Staicu, ci unui
ins foarte neclar în mintea ei. În ultima vreme, cînd era plecat, se gîndea
adesea la el. Nu cu simţăminte de dor, nu cu grija unei iubite, ci mirată că
în cei doi ani el nu încercase un singur gest care să-i arate ce-i în inima lui.
„Mă iubeşte oare? se întrebă ea. Nu, nici vorbă. Cine ştie peste ce
dragoste a fost nevoit să calce la încheierea căsătoriei noastre. Totuşi,
uneori, îl simt că mă cheamă, chiar dacă nu rosteşte o vorbă. Să fie oare
doar o chemare de prietenie? Nu. Femeile nu simt decît chemările
dragostei, cele ale prieteniei sînt haruri ale bărbaţilor.‖

47
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Seara trecută şezuseră de taină pînă tîrziu. Cînd se despărţiseră în faţa
apartamentului ei, pe Margareta o încercase o ezitare. El îi făcuse urări
vesele. Ea, pline de ironie. Dar înţepăturile nu mai aveau ascuţimea de
altădată, fiindcă gîndurile ei erau altele. Poate că nu l-ar fi respins dacă el
ar fi încercat să intre. De fapt, şi el ezitase.
O nouă hurducătură, mai aspră, o smulse din gîndurile acelea. Apoi,
mersul domol, uniform, lăsă loc întrebărilor, presupunerilor. Privirile îi
zăboviră o clipă asupra soţului. Tînărul părea că aţipise. O şuviţă de păr îi
căzuse pe frunte şi îi aducea un aer copilăros.
„Cred că sînt nedreaptă, chibzui în continuare. În fond, şi el e la fel de
oropsit. Nici el nu a dorit această căsătorie. Mă mir că nu s-a săturat de
împunsăturile mele. Totdeauna le primeşte cu aer vesel. Dar ce o fi în inima
lui, nimeni nu ştie. Rar se supără. Totdeauna ştiu cînd îl cuprinde mînia.
Atunci, ochii i se subţiază ca în faţa soarelui mult, iar umerii obrajilor se
colorează uşor.‖
Chibzui poate pentru a suta oară asupra unor lucruri neclare. În
preajma Crăciunului, Staicu venise acasă rănit. Avea în umăr o tăietură
proaspătă de cuţit sau de spadă. S-au întîlnit în sala cea mare. El vesel ca
de obicei, ea la fel de ironică. Nimic nu lăsase a se observa că e rănit. Abia
a doua zi aflase de la cavalerul Bogdan. Îngrijorată, a intrat în odaia lui
tocmai cînd felcerul îi spăla rana. Bună cunoscătoare, fiindcă întîlnise
adesea astfel de prilejuri la curtea Moldovei, observase de îndată că nu-i o
simplă zgîrietură. Felcerul curăţa fără milă, aşa cum îi cerea meseria, iar
tînărul îi adresa Margaretei cuvinte cu haz. Nici un strigăt, nici un geamăt
nu scăpase de pe buzele lui, deşi era clar că durerile sînt cumplite. Dar ce o
mirase în egală măsură erau muşchii lui mari, pietroşi, ce nu se potriveau
unuia lipsit de exerciţii fizice. Cînd l-a întrebat de rostul împunsăturii,
comitele a rîs şi a pomenit ceva despre nişte lotri.
Altă dată, pe la mijlocul toamnei trecute, Staicu ieşise pe Dealul
Cîmpiei cu cîţiva slujitori. I se năzărise lui că ar fi acolo un teren bun
pentru o livadă. Margareta venise după ei călare şi căuta un loc de urcuş.
Din apropiere sărise un iepure, iar calul speriat o aruncase din şa. Staicu
era undeva deasupra, pe marginea unei rîpe. În cădere l-a observat cum se
aruncă de la o astfel de înălţime ameţitoare. Ea nu păţise nimic rău, dar
uitase să facă vreo mişcare, uimită şi îngrozită. Apoi, Staicu s-a aplecat şi a
ridicat-o ca pe un fulg. În clipa aceea ochii lui nu arătau numai teamă, ci şi
un licăr ciudat, pe care nu-l mai văzuse. Parcă era un strigăt slab, ca o
chemare din depărtări.
— Cum aţi putut sări tocmai de acolo? îl întrebase cu mustrare în glas.
— Vai, doamnă! pornise el a rîde. În cădere cred că nu aţi văzut prea

48
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
bine. Nu am sărit, doamnă, ci am alunecat pur şi simplu. Chiar mă
întrebam în timpul zborului: „Cît va rămîne întreg din mine, pentru a vă
acorda sprijinul de cuviinţă?‖
Trăsura poposi aproape de vadul unei ape. Călăreţii din suită
descălecară bucuroşi de odihnă. Soarele căzuse mult spre apus. Pe la
coturi, apa rîului îşi lovea şoldurile cu lenevie de malurile înalte.

În ultimele zile, hanurile din împrejurimile cetăţii Argeşului deveniseră


neîncăpătoare. O seamă de drumeţi prevăzători se îngrijiseră din timp de
un adăpost bun. Doar oaspeţilor domnului ţării nu le păsa de nimic în
această privinţă. La palatul domnesc, dichisitul odăilor se încheiase.
Călătorii din apus rămîneau adesea nedumeriţi, observînd că hanurile nu
au protecţia cetăţilor. Puţini ştiau că în nordul şi în sudul Dunării era o
veche lege a pămîntului. O lege nescrisă, dar respectată, care ferea
bisericile şi hanurile de călcări cu oşti. Chiar turcii, harnici dărîmători de
biserici creştine, rar loveau hanurile, fiindcă ştiau şi ei că acolo găseşte
odihnă drumeţul de orice neam sau religie. În jurul cetăţii erau la vremea
aceea unsprezece hanuri răspîndite pe sub poale de codru. Cocheta aşezare
a Argeşului înconjurată de ziduri, cuprindea la rîndul ei încă pe atîtea. Cam
prea multe, socoteau unii. Doar călătorii obişnuiţi se arătau de altă părere.
Nu rareori lipsa unei odăi libere îi făcea să înnopteze sub cerul liber.
Poate nu cel mai vechi, dar cu siguranţă cel mai frumos era hanul „Doi
cocoşi‖. Aşezat sub o curmătură de deal, înconjurat de brazi falnici, rostuit
din piatră şi lemn, cu zeci de odăi, cu grajduri mari, hanul nu cunoştea
lipsa clienţilor. Sub el, săpată în stîncă, o pivniţă în care ar fi încăput alte
hanuri mai mici adăpostea nenumărate butoaie cu vin şi cu ţuică. În
cămări, şuncile afumate, mari cît nişte coapse de vădană, slănina fragedă
ca bobul de zmeură, cîrnaţii cît odgoanele nu arătau nici pe departe bogăţia
merindelor. Undeva în spatele clădirii o crescătorie de porci şi una de
orătănii primeneau cu prospătură ospeţele. Drumeţului ostenit şi flămînd
nu i se cereau lămuriri despre rosturile sale, ci doar să aibă bani. Hangiul
Stoleru, un moldovean pripăşit pe la Argeş cu vreo douăzeci de ani în urmă,
era o matahală de om cît uşa, dar nu aplecat spre suferinţa grăsimii. Pînă
şi slujitorii săi fuseseră aleşi pe sprînceană, după voinicie. Socoteală
înţeleaptă, fiindcă încăierările rar lipseau, iar legea dreptăţii trebuia făcută
pe loc.
Odată cu lăsarea umbrelor serii, cavalerul blond poposi la „Doi cocoşi‖.
În marea sufragerie de la parter o seamă de lumînări aprinse, zgomot de

49
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
voci şi tacîmuri, cîntece vesele sau triste, ţipete şi porunci, trosnet de
buşeală, înjurături pipărate arătau că binecuvîntata cină se desfăşoară
creştineşte. Urmat de Cotae, Arad prinse a urca cele cîteva trepte, cînd uşa
se deschise brusc. Doi slujitori ai hanului aruncară ceva ce semăna a
ghiulea, după care uşa reveni pe rosturile ei. Ghiuleaua cu pricina nimeri
în braţele blondului cu toată viteza ce se cuvenea unei astfel de scule.
— Drace! strigă el încîntat. Bine că nu căpăţîna ăstuia m-a lovit în plin,
ci o parte mai moale.
Zicînd acestea, ridică proiectilul pe picioarele lui, ce-i drept cam
nesigure, însă destul de bune pentru a se susţine singur. În lumina slabă,
mogîldeaţa prinse contururi. Era un bărbat nu prea mare la trup, dar atît
de păros, încît greu s-ar fi putut stabili unde ar fi hotarul dintre plete şi
barbă, sau dintre barbă şi straie.
— Domnule, iertaţi-mi graba! grăi el cu o undă şăgalnică în glas.
— Cu graba nu am nimic, răspunse blondul. Socot însă că întîlnirea
noastră a scos ceva scîntei, ce-i drept nu prea dorite.
— Ah, domnule, dorinţele oamenilor nu prea se aseamănă între ele. Eu
mă socot fericit de ocazie. Dacă în locul vostru întîlneam bradul de colo,
n-aş mai fi avut plăcerea să vă prezint omagiile mele.
— Care a fot cauza plecării atît de... hm... atît de neaşteptate din han?
— Una măruntă. Lipsa de sunători. Totdeauna am crezut că un
cavaler, fiindcă asta sînt, poate să bea pe datorie pînă ce prinde zile mai
bune.
— Sînt de aceeaşi părere, aprobă tînărul. Poate e bine să vă întoarceţi
la masă.
— O, nu! se împotrivi acesta. „Doi cocoşi‖ a fost pînă adineauri singurul
han din care nu fusesem arun...
— Poftit să plecaţi, îl întrerupse Arad.
— Chiar aşa, domnule. Şi-i păcat. Vinul de aici e bun. Am băut un
tămîios de Buzău care ţi se strecoară în trup ca apa vie.
— Atunci s-ar cuveni să intrăm.
— Numai să nu iasă cu o încăierare ce v-ar păgubi sănătatea.
Blondul deschise uşa. Un slujitor îl văzu pe bărbos alături şi făcu o
încercare să-l ia de guler. Pumnul tînărului îl trimise cît colo. Alţi slujitori
veniră în grabă. Cuprins de cucernice furnicături, Cotae apucă un scaun
şi-l ridică deasupra capului. Aflat prin apropiere, Stoleru îl cîntări pe blond
din priviri doar o clipă. Destul pentru a-şi da seama că are în faţă un
oaspete de soi. Ţinuta mîndră şi mai ales straiele lui, care, chiar dacă
trecuseră prin multe, arătau a fi lucrate din cunoscutul postav de Colonia,
i-ar fi impus respect pînă şi unui hangiu mai puţin priceput.

50
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Poftiţi, înălţimea-voastră! spuse aplecîndu-se atît cît era de cuviinţă.
Cu ce vă pot fi de folos?
— Întîi cu adăpostul cailor. Unul dintre slujitorii mei aşteaptă afară.
M-am mirat că rîndaşii nu ne-au ieşit în întîmpinare aşa cum se
obişnuieşte pe la alte hanuri.
— Şi la noi se păstrează cu sfinţenie acest frumos obicei. Din păcate,
odăile sînt pline cu oaspeţi. Mîine va fi un turnir aici.
— Mda! Vom căuta în altă parte. Cît îţi datorează acest nobil cavaler?
— Mai nimic. Două oale cu vin şi o pulpă afumată valorează atît de
puţin, încît nu merită a vorbi despre ele.
Blondul privi spre Cotae. Acesta înţelese într-o clipă şi scoase un ducat
de aur.
— Ia-l, jupîne! spuse lunganul măreţ. Nu, nu! Păstrează restu’!
— Domnule cavaler! sări hangiul însufleţit dintr-o dată. De la prima
ochire mi-am dat seama... adică nu... vă cer iertare! Ar mai fi două odăi.
Una pentru voi, alta pe potriva slujitorilor. Cît despre cai, voi da poruncile
de trebuinţă.
La un semn al hangiului, cîţiva slujitori curăţară o masă cu muşterii cu
tot, în vreme ce alţii aşezau măsăriţă curată. Cotae şi Gogoaşă fură
îndemnaţi spre un colţ unde îşi ciocneau ulcelele cei de mîna a doua.
Proaspeţii slujitori observară că a găsi un loc printre mesenii de acolo
rivaliza cu frumoasele minuni biblice. Porniră totuşi hotărîţi, înşfăcară cîte
un guler de care atîrna ceva greu, smuciră cu sîrg, îşi desfăcură palmele
după un chibzuit avînt, iar cei luaţi de pe locurile lor în chip atît de
creştinesc poposiră cam fără voie pe duşumea. Cum aceştia nu protestară,
fie din pricina băuturii peste măsură, fie din altă pricină, cum cei de la
masă nu păreau a se sinchisi, Cotae şi Gogoaşă se aşezară în voie.
Arad ciocni un rînd cu părosul. Înviorat de plăcuta întorsătură a
lucrurilor, omul închină solemn şi grăi plin de mulţumire:
— Domnule, numele meu e Grama.
Discutară multă vreme cînd mai tare, cînd în şoaptă. Uneori se aplecau
iute, ferindu-se din calea unor proiectile în formă de căni, de scaune sau
cine ştie ce alte corpuri care circulau la răstimpuri pe deasupra meselor,
din diferite părţi, după cum izbucneau încăierările. Numai novicii, numai
cei ce păşeau pentru prima oară într-un han făceau caz cînd primeau în
braţe un trup aruncat din greşeală. Dacă încăierările promiteau a fi
frumoase, mulţi muşterii se arătau dispuşi a intra în horă, iar în astfel de
ocazii doar hangiii luau parte fără entuziasm. Puţini se sinchiseau de o
vînătaie, de un cucui, de lipsa unei bucăţi din piele sau de pierderea cîtorva
dinţi.

51
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Cu puţin înainte de miezul nopţii, cînd cavalerul Grama cam întrecuse
măsura ulcelelor, cînd picioarele lui ar fi putut căpăta o mie de
întrebuinţări în afară de aceea a susţinerii trupului, Cotae şi Gogoaşă îl
luară tîrîş, fiecare de cîte o aripă, şi-l cărară în odaia blondului.
La ziuă, Arad îl întrebă pe bărbos:
— Ai un cal?
— Am avut o iapă de rasă, domnule, răspunse acesta cam acru.
— Aha! Dar arme?
— Şi arme am avut. Dacă aţi fi văzut spada mea de Sibiu... fiindcă
Sibiul rivalizează cu Toledo în făurirea acestui fel de scule.
— Ei, nici chiar aşa să nu o luăm. O fi Sibiul, însă Toledo...
— Da, da, eram sigur că nu recunoaşteţi, zîmbi bărbosul. Totdeauna
sîntem gata să credem că numai străinii pot da lucruri bune. Şi eu am
crezut aşa pînă acum cîţiva ani, cînd am dat în Sibiu peste unul, Axinte. Mi
se rupsese spada sus, lîngă mîner. Cineva m-a îndrumat spre Axinte. L-am
căutat, socotind că mi-o va cîrpăci pînă se va ivi prilejul pentru una nouă.
Axinte e mai mărunt decît mine, care nu fac parte din tagma uriaşilor, şi
are o faţă lungă, uscată, ca de ţîrcovnic. Omul s-a uitat la spadă şi mi-a zis:
„Domnule, oţelul nu se poate cîrpăci, dar aş putea să vă vînd o spadă
făurită de mine.‖ Zic: „Mă nene, asta-i de Toledo. Un cavaler care a purtat
la şold un Toledo nu se poate mulţumi cu o custură oarecare.‖ „Adevărat! a
rîs el. Am aici trei spade. Una dintre ele e de Toledo. Voi acoperi mînerele şi
gravurile, iar domnia-voastră încercaţi a vedea care e mai bună.‖ Cu tot
învelişul făcut de Axinte, pe cea străină am recunoscut-o îndată după
înfloriturile de pe ea. Zic: „O iau pe asta.‖ Zice: „Asta e Toledo. Mă aşteptam
să o recunoaşteţi. Totuşi o încercare merită. Eu am să iau una făurită de
mine, iar voi încercaţi să mi-o rupeţi sau să mi-o ştirbiţi. În caz de reuşită,
veţi primi Toledo în dar.‖ Un ceas întreg m-am căznit, cu toată priceperea,
însă fără folos. Pînă la urmă, am cumpărat o spadă de Sibiu la preţul uneia
de Toledo.
— Hm! Parcă am auzit ceva despre Axinte.
— Şi veţi mai auzi, domnule.
— Poate. Deci n-aveţi nici arme?
— Am avut. Din păcate am pierdut totul la un joc de zaruri. Totuşi, sînt
în cîştig. După acel dezastru m-am jurat să nu mai pun mîna pe zaruri. Dar
ce folos, dacă judecata bună vine la urmă?
— Sper să fie un necaz trecător.
— Mă îndoiesc, rîse bărbosul, fiindcă nu mai am nici un fel de avere.
Dacă aş avea o spadă, s-ar schimba lucrurile. Azi va fi un turnir. Cei ce
cîştigă un turnir sînt răsplătiţi regeşte aici, la Argeş.

52
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Ştii să foloseşti bine o spadă?
— Ah, domnule, aş zice că lucrez destul de frumos! Părintele meu,
seniorul Grama, Dumnezeu să-l ţină încă vreo zece-douăzeci de toamne,
mi-a dat lecţii admirabile. E drept că asta s-a petrecut acum patru ani. De
atunci ne-a lipsit prilejul să încrucişăm spadele, din cauză că nu l-am găsit
niciodată treaz. După ce şi-a pierdut averea – tot la jocul de zaruri – a dat
în darul băuturii. Păcat! Avea o fineţe în loviturile de spadă...
— Totuşi, după o noapte atît de grea... hm... aveţi puţine şanse într-un
turnir, îl întrerupse Arad.
— Vă faceţi griji degeaba. Sînt două luni de cînd mă odihnesc.
— Atunci, propun să intrăm în frumoasa aşezare a Argeşului. Iar dacă
doriţi să luaţi parte la turnirul de spadă, nimic nu vă poate opri.
— Păi tocmai spadă n-am şi nici straie pe măsura unui cavaler.
— Toate la vremea lor, zîmbi blondul. Întîmplarea face să dispun de
nişte ducaţi.
— Mă îndatoraţi, domnule.
— Nu prea. Aurul acesta a venit pe neaşteptate.

Măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, părăsise palatul ca de obicei,


cu puţin înainte de revărsatul zorilor. Îmbrăcat simplu, într-o cămaşă
descheiată la gît, cu pantaloni strînşi pe picior, lucraţi din cunoscutul
postav de Ypres, pe care o mînă dibace brodase la genunchi cîte un vultur
cu aripile întinse, purtînd la brîu o sabie scurtă legată de o cingătoare
încheiată în paftale de aur, domnul ţării ieşise în parc pentru plimbarea de
dimineaţă. Vreo cîţiva arcaşi porniră grabnic să-l însoţească, aşa cum
încercau adesea, dar un semn al măriei-sale îi opri. Aerul aspru al parcului
aducea a zi rece de octombrie. Mircea zăbovi lîngă vatra unui izvor ce
năvălea voiniceşte de sub o stîncă. Acolo îi plăcea să-şi scufunde faţa în
unda rece, care înfiora trupul ca tăietura de brici. După ce simţi din plin
binecuvîntarea apei, porni agale pe sub copacii mari, ai căror coroane
uriaşe parcă se îmbrăţişau unele cu altele, fără a mai lăsa loc pentru razele
soarelui, ivite undeva pe o culme ca un zîmbet de prunc. Primul bărbat al
ţării purta plete lungi şi o barbă rotundă, aspră. Înalt ca şi Staicu, se
deosebea de acesta prin trăsăturile prelungi. Ochii lui mici, adînci, de
culoarea aurului ca şi părul bogat, nasul drept, buza de sus voluntară fără
a strica simetriei, lipsa obişnuitelor cute din colţul gurii alcătuiau chipul
unui bărbat atrăgător chiar dacă împlinise treizeci şi şase de ani. Nici
trupul nu cunoscuse apăsările vîrstei. Fireştile rotunjimi ale pîntecului, ce

53
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
apar la bărbaţi la vîrsta aceasta, nu-l încercaseră. Al său era plat, suplu, ca
al tinerilor. Dar nu numai natura îl ferise de asemenea cusur, ci şi
plimbările lungi, matinale, exerciţiile zilnice de scrimă, băile reci, călăria şi
vînătoarea cu arcul.
„Am o zi grea, gîndi el. Azi voi primi o seamă de oaspeţi. Pe la zece va
începe turnirul. Uneori întrecerile cu lancea, cu spada şi cu arcul se
prelungesc pînă după prînz. Către seară, alături de doamna noastră Mara,
vom deschide balul, iar la miezul nopţii mă voi întîlni cu Nufărul Alb.‖

Pe străzile Argeşului, mulţimea trecătorilor era mult mai mare decît în


alte zile. Negustorii de mărunţişuri profitau din plin, oferind spre vînzare
lucruri mai acătării sau îndoielnice în ce priveşte calităţile. Unii veniseră în
căruţe, alţii doar cu ce purtau în spinare. Nici localnicii nu şezuseră cu
mîinile în sîn la o astfel de concurenţă şi ieşiseră cu mărfurile tocmai în
marginea cîmpului rezervat întrecerilor. Pînă şi hanurile, atît de
somnoroase dimineaţa, îşi primeau muşteriii ocazionali, ce intrau acolo
să-şi petreacă vremea pînă la începerea turnirului. Mulţi clătinau din cap şi
socoteau în sinea lor că nu-i a bună cu noul vodă, care în preajma
războiului se ţine de petreceri. Altele trebuiau acum spre apărarea ţării,
fiindcă nimeni nu ştia pînă unde vor lovi oştile lui Ali-paşa. De la urcarea
lui vodă în scaunul ţării, întîmplată la 23 septembrie 1386, trecuseră doi
ani. Doi ani de linişte, ce-i drept, dar ce gînduri avea el puţini ştiau. Va fi
un demn urmaş al părintelui său Radu? Greu de presupus.
Porţile cetăţii, deschise odată cu lumina zilei, lăsau a se revărsa
călători din împrejurimi, ori din îndepărtate judeţe. Unii intrau călări pe cai
greu de strunit, alţii apostoleşte. Mulţi în trăsuri purtate de telegari
sprinteni sau în căruţe mari, înghesuiţi, transpiraţi, gălăgioşi şi veseli. Încă
din zori, împrejurimile cîmpului de întrecere fuseseră ocupate. Spectatorii
chibzuiţi nu lipseau. Primele rînduri se formaseră trainic, iar bătălia pentru
o poziţie mai bună era fără sorţi de izbîndă. Doar cei din casele mărginaşe
păreau favorizaţi cu adevărat. Terasele, ferestrele şi acoperişurile gemeau
de privitori. Jos, rîndurile se legănau ca nişte valuri uriaşe sub asaltul celor
întîrziaţi.
Sunet de trîmbiţe vesti sosirea lui vodă. O seamă de călăreţi deschiseră
drum prin mulţime. La spatele lor, pe cai neastîmpăraţi ce jucau în loc, îşi
făcură apariţia boierii Roman Herescu şi Manea, amîndoi cavaleri ai
Ordinului Basarab. Platoşele sclipeau în bătaia soarelui ca nişte oglinzi.
Puţin mai în urmă, o parte dintre spectatori zăriră coroana de aur în cinci

54
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
colţuri a domnului ţării. Alături de vodă, tînăra doamnă Mara, înaltă, suplă,
în rochie albă tivită cu fir de aur, iar în stînga lor, Staicu şi Margareta. La
spate, sumedenie de curteni călcau domol, conduşi de comitele Dragomir,
castelanul de Dîmboviţa. Nici oaspeţii nu lipseau. Veniseră acolo vornicul
Drăgoi, Burlă şi Stanciu, toţi trei consilieri supremi ai domnului Moldovei,
Pietro Embrone, consul genovez la Chilia, trimişi din Transilvania, Serbia,
Vidin, Tîrnovo, Croaţia şi cavaleri ai regelui Poloniei, Vladislav Iagello.
Întreaga mişcare încremeni cînd crainicul anunţă cu voce puternică:
— Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpînitor a toată
Ţara Românească.
Aflat nu departe de vodă, consulul Pietro Embrone îi şopti secretarului
său:
— Mircea e vesel. Rîde şi discută fără griji.
— Ca la orice turnir, încuviinţă secretarul.
— Santa Madona! exclamă Pietro. Războiul bate la uşă. Să fie oare
domnul Ţării Româneşti un naiv?
— Mă îndoiesc, şopti secretarul. Cred mai degrabă că acest turnir
ascunde o frumoasă manevră. Iată un prilej de a aduna o groază de oameni
fără a bate la ochi. Tare îmi vine a crede că trimişii polonilor au venit nu de
dragul întrecerilor, ci ca soli. Cred că ar fi interesant să luăm seama la
întîlnirile de azi ale valahului. Nişte soli poloni la curtea din Argeş nu ar fi
pe placul regelui Ungariei. Dar un turnir poate fi un bun paravan, fiindcă la
astfel de prilejuri vin adesea mulţi cavaleri. Apoi, iscoadele turcilor îl vor
vesti pe sultan că aici nimeni nu se gîndeşte la război.
— În ce scop?
— Nu ştiu. Am aflat însă că Mircea şi-a întărit cetăţile de la Dunăre.
Zidurile s-au dublat, iar garnizoanele sînt mai mari ca de obicei. Numai
cetatea Turnu are acum peste două mii de arcaşi.
— Deci, pregătiri în taină?
— Aşa se pare.
La un semn al lui vodă, crainicul îi chemă pe cavalerii întrecerilor de
spadă. Erau patru. Trei voinici şi unul mărunţel, pricăjit, prea firav pentru
o dispută atît de grea.
Turnirurile nu-l atrăgeau pe mitropolitul Antim. El socotea că o faţă
bisericească nu are ce căuta la asemenea uşuratice vărsări de sînge. În
schimb, egumenul Lazăr era nelipsit. Şi nu o dată ţinea pariuri cu vodă.
— Măria-ta! grăi Lazăr. Nu credeţi că mărunţelul îşi caută moartea?
— Să vedem, rîse domnul ţării. Numai el ştie pe ce se bizuie.
— Mi-e teamă că mîna lui slăbănoagă nici nu va putea ridica spada.
— Vreţi să pariaţi împotriva lui?

55
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Ah, nu! Mie îmi place să risc. Ţin zece perperi pe mîna cavalerului
Grama. Aşa mi se pare că-l cheamă.
— Fie! aprobă vodă. Sper să nu mă păgubiţi ca altădată.
Primii intrară în luptă un tînăr oacheş din Judeţul de Baltă şi un
bărbat mai vîrstnic, necunoscut la curtea Argeşului. După unele schimburi
de lovituri, spectatorii observaseră că oacheşul e mai ager, iar vîrstnicul e
mai chibzuit în mişcări. Dar totul dură atît de puţin, încît spectatorii mai
şedeau încă încremeniţi. Spada vîrstnicului intrase adînc în umărul
celuilalt. Grijuliu, necunoscutul se aplecă deasupra oacheşului căzut parcă
fără suflare. O singură privire ageră îi fu suficientă pentru a şti că rana e
puţin primejdioasă. Mulţumit, salută adînc spre locul în care şedea vodă.
— Prea scurtă întrecere, murmură Lazăr.
— Dar frumoasă, grăi comitele Staicu. Cavalerul vîrstnic e un mare
spadasin.
— Sau, poate, norocos.
În vreme ce Lazăr savura spectacolul din plin, fiindcă locul său lîngă
vodă era dintre cele mai bune, călugărul Sima, îmbrăcat în rasă lungă,
transpirat, roşu la faţă, înainta cu cizmele lui mari prin mulţime. După
strigăte, înţelese că privirile sale nu avuseseră parte de prima întrecere.
Mînat de talazurile celor ce se înghesuiau fără noimă, ajunse la loc liber,
sub un prun. Ochii săi cucernici cătară în sus, printre crengi. Pe craca cea
mai de nădejde, un tînăr, nu chiar flăcău după semnele chipului, şedea
împărăteşte.
„Dacă mă sui lîngă el, pică prunul cu noi, chibzui grăsunul. E prea
fraged ca să ţină doi oameni. Apoi, fără ajutor, mi-e teamă că nu pot urca
pînă acolo.‖
— Hei, fiule! răcni Sima.
— Ce e, bre? întrebă flăcăul.
— Dă-te jos, spurcatule! Picioarele tale netrebnice au pîngărit crengile
pomului.
— Da de unde? rîse băiatul. Doar m-am mai urcat şi altă dată şi nimeni
nu mi-a zis că-i păcat.
— Parcă eu zic altfel? o luă Sima grijuliu. Cînd prunele sînt coapte
avem datoria să ne săltăm printre sfintele crengi, însă acum e păcat greu.
Pomul abia e pe rod.
Descumpănit, băiatul grăi totuşi cu judecată:
— Păi ăia de colo de ce stau în pruni?
— Lasă că ajung eu şi la ei. De ce crezi că sînt pus aici?
— Aş zice că nu-i păcat.
— Ce? Pesemne că Lucifer îţi tulbură mintea. Cîţi ani ai?

56
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Aproape şaptesprezece.
— La biserică mergi?
— În fiecare duminică, sfinţia-ta.
— Şi nu ţi-au spus acolo despre păcatul urcatului în prun?
— Nici o vorbă, sfinţia-ta.
— Mare mirare! Pe mine m-ai văzut în prun? răcni mînios.
— Nu.
— Atunci dă-te jos înainte de a chema străjile! Sfîntu’ apostol Chihaia
zice limpede în a şaptea epistolă către argeşeni: „Luaţi aminte şi nu vă
urcaţi în prunul fără prune coapte fiindcă spurcăciunile... şi buboaiele la
şezut... bubele dulci... rîia... străjile...‖ Dă-te jos!
Nemulţumit, dar destul de speriat, băiatul îşi dădu drumul din pom şi
porni să o ia din loc, însă un gest al călugărului îl opri.
— Uşor, fiule! Ajută-mă să mă urc!
— Parcă ziceai că...
— Sigur că ziceam. Trebuie să binecuvîntez cu mătăniile fiecare
crenguţă, altfel se usucă prunu’.
Grea treabă. Sima îşi săltase poalele rasei cam fără folos. Fundul său
cît o varniţă atîrna ca plumbul, chiar dacă braţele puternice porniseră a
face minuni pe tulpină la deal. Băiatul nu era slăbănog. După o vreme
reuşi să pună umărul sub cucernicul fund şi, prin frumoasă trudă, Sima
ajunse pe craca atît de rîvnită, unde se aşeză comod, fericit de o vizibilitate
straşnică.
— Hei, sfinţia-ta!
— Ce vrei?
— Nu cobori?
— De ce să cobor?
— Fiindcă păcatu’... şi buboaiele...
— Păcatu’? Ai te cară d-acilea! Întîi trebuie să mă rog şi să meditez
două ceasuri încheiate. Pe urmă să vii să mă ajuţi la coborît.
Cum nu era nătîng, băiatul o luă din loc înjurînd printre dinţi.

Adversarul micuţului Grama se nimerise un zdrahon cunoscut ca o


brezaie pe la turniruri. Uneori lovea cu spada atît de puternic, încît mulţi îl
credeau egal în voinicie cu mîndrul cavaler Bogdan. Altfel, era un soi de
mălai-mare, petrecăreţ, darnic pînă la risipă, veşnic fără un chior în pungă
şi gata a se lipi acolo unde întrezărea ceva cîştig. Meseria armelor nu-l
atrăgea, cu toate că unele însuşiri alese în mînuirea lor i-ar fi adus o

57
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
situaţie mai bună. Ieşise victorios în cîteva turniruri, dar gloria, numele
bun nu-i făceau cine ştie ce plăcere, ci numai obişnuita pungă cu sunători
cuvenită învingătorului. Cum era lefter de vreo cîteva săptămîni, venise la
întrecere cu gîndul la un chef mare. Văzîndu-l pe Grama atît de neajutorat
fizic, după primul moment ce-i stîrni mirarea cugetă adînc:
„Să fiu al dracului dacă nu-i o glumă! Fiindcă, de nu-i aşa, a mă bate
cu ăsta, a-l despica în două, mă duce la un păcat atît de rău, încît ar trebui
să-mi schimb numele pentru a nu fi certat cîndva în cer. Adică n-au găsit ei
unul pe măsura mea?‖
— Piei, drace! murmură printre dinţi.
— Aţi spus ceva, domnule? se interesă mărunţelul.
— Ah, nu, cavalere! Ziceam o rugăciune. Totdeauna înaintea întrecerii
îmi fac rugăciunile, minţi el. Poate e cazul să vi le faceţi şi voi, fiindcă nu se
ştie dacă mai e timp la urmă. Mă numesc Anton.
— Încîntat, cavalere! Numele meu e Grama. Sper să facem o partidă
frumoasă.
Ultimele cuvinte ale adversarului îl năuciră cu totul pe Anton. Apoi îşi
luă seama şi grăi, sperînd să nu-i aducă acestuia vreo jignire, dar să-l facă
a înţelege că ar mai fi timp să o ia la sănătoasa.
— Domnule, oare o dragoste nefericită vă aduce la moar... adică vreau
să zic aici? Dacă aveţi ceva neamuri dragi...
— Ei, ei, domnul meu! îşi ieşi din pepeni mărunţelul.
„Să mă ia naiba! chibzui Anton. Cred că i-am zis ceva ce nu se cade.‖
— Cavalere! încercă el să repare. N-am vrut să vă aduc un afront, însă
cu cei ce rămîn pe urmă...
— În gardă, domnule!
„Fie! gîndi Anton. Tu ai vrut-o.‖
În jurul arenei se lăsase o linişte adîncă. Pentru oricine era limpede că
la prima lovitură de spadă mărunţelul va fi despicat. De undeva, dintr-un
balcon, cineva strigă mînios:
— Nu-i drept!
Însă nimeni nu-l luă în seamă. Cei doi spadasini tocmai încheiaseră
saluturile de cuviinţă. Anton foarte nemulţumit, fiindcă niciodată nu
luptase cu neajutoraţi, lovi de cîteva ori spada mărunţelului, hotărît să i-o
smulgă din mînă. Dar, spre mirarea sa, nu reuşi. Grama primea fiecare
lovitură nu în contră, ci pieziş, astfel că lamele în loc a se ciocni puternic
alunecau una pe lîngă alta parcă îmbrăţişate. Apoi o fandare lungă se opri
în coapsa lui Anton.
— Sfîntă fecioară! murmură zdrahonul. Bărbosul ăsta vede o meserie...
— Sper că nu v-am atins prea adînc, spuse Grama.

58
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Ei, la naiba! D-astea am primit eu destule. Însă acum e rîndul meu.
Să te fereşti, domnule, fiindcă voi lovi năprasnic.
După ultimele vorbe, spada sa se abătu asupra micuţului cavaler ca o
vijelie, gata a doborî totul în calea ei. Şi totuşi – mirare! Grama dansa în
jurul zdrahonului asemenea unui titirez. Dinspre balcon răzbătu aceeaşi
voce, în care răsună de data aceasta o adîncă uimire. Iar în clipele ce
urmară, tăcerea fu întreruptă de două zgomote mari. Primul e clar. Căzuse
Anton peste spada ce se frînsese. Dar pentru al doilea, vodă îl întrebă pe
crainic:
— Ce a fost asta?
— Nimic, măria-ta. Unul prea înflăcărat a picat din balcon.
Nu mult după prînz, cavalerul blond dimpreună cu Grama şi cei doi
slujitori poposiră printre tarabele cu mărfuri.
— Am crezut că vei pierde întrecerea, grăi Arad.
— Zău? Eu am fost sigur de cîştig după primele schimburi de lovituri.
Ştii care e necazul în lupta dintre un zdrahon şi unul pirpiriu?
— Nu.
— Cei mari la trup cred prea mult în voinicia lor şi devin generoşi. Iar
dacă le lipseşte generozitatea, rar ne bagă în seamă. Noi, ăştia neajutoraţii,
nu cunoaştem mila în faţa uriaşilor, ci lovim din toate puterile. Apoi, cu
toate că domnul Anton stăpîneşte bine arta scrimei, aş zice că nu-i dăruit
cu haruri aparte. Îi lipseşte fineţea. Or, într-o luptă cu spada primează nu
voinicia, nu cunoaşterea corectă a loviturilor, ci fineţea execuţiilor.
— Aşa e. Cîţi bani ai primit din mîna lui vodă?
— O pungă cu cinzeci de perperi. Adică peste nouă sute de ducaţi de
argint.
— Nu-i rău. Cu astfel de sumă te pui pe picioare.
— Aiurea! Douăzeci şi cinci de perperi i-am împrumutat cavalerului
Anton.
— Cum asta?
— Păi, din cele ce a avut bunăvoinţa să-mi spună după luptă, mi-am
dat seama că e lefter.
Arad îl privi cu plăcere, dar Grama nu observă, fiind preocupat de
unele socoteli băneşti.
— Deci, continuă el, dacă îţi plătesc datoria, dacă îmi cumpăr un cal
bun, rămîn vreo cincisprezece perperi. De fapt, nici atît. La Deva am două
surori care au rămas în cruntă sărăcie şi aşteaptă ajutorul meu. Cît despre
seniorul Grama, el se descurcă totdeauna în hoinărelile lui. Cine ştie pe
unde îl poartă paşii.
— Înţeleg, spuse blondul nu prea bucuros. Cînd vei porni spre Deva?

59
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Mîine în zori.
— Prea bine, domnule! Datoria mi-o plăteşti altă dată, iar un cal bun îţi
voi împrumuta eu.
Arad cumpără unele straie frumoase, pe măsura cumetrilor Cotae şi
Gogoaşă. Feţele celor doi slujitori străluceau de mîndrie. Numai la alegerea
armelor stăpînul întîmpină unele greutăţi. Cotae era bucuros de arcul său
nou. Gogoaşă, în schimb, arăta mare dispreţ pentru astfel de sculă.
— Domnule! grăi el îmbufnat. Cu arcul nu mă pricep să trag.
— Înveţi.
— A, nu, e prea tîrziu! Doar dacă aveţi bunăvoinţa să-mi luaţi un topor.
La noi, pe valea Ampoiului, sînt o mulţime de tăietori şi cioplitori de lemne.
Pînă şi copiii se pricep. Iar joaca noastră era aproape totdeauna cu toporul.
— Meseria armelor nu-i o joacă.
— Ştiu, domnule, şi d-aia mă încumet a vă arăta ce pot.
— Cu săgeata îl iei pe duşman de la distanţă.
— Şi cu toporul.
— Mare minune! Uite că aşa ceva nu am văzut pînă acum. Şi de unde
să-ţi iau asemenea armă?
— Am întîlnit un negustor cu topoare bune.
La puţină vreme, Gogoaşă reveni încîntat de frumoasa achiziţie.
Dincolo de cîmpul întrecerilor începea codrul. Întîi o seamă de tufe şi
copaci singuratici, apoi liziera deasă. Mînat de curiozitate, Arad se opri cam
la douăzeci de paşi în faţa unui trunchi ce întrecea grosimea unui om.
După ce-l privi o vreme gînditor, îl întrebă pe Gogoaşă:
— Ai putea să-l nimereşti de aici?
— Fără sminteală. E drept că de multă vreme n-am mai încercat, dar
nădăjduiesc să nu-mi fi pierdut îndemînarea.
Apoi, parcă în joacă, slobozi toporul din mîna sa vînjoasă.
— Drace, straşnică lovitură! strigă blondul entuziasmat. Văd că tăişul a
intrat în tulpină de vreo două degete.
— Vai mie, domnule! se căină grăsunul. Altădată îl înfigeam mai adînc,
dar nu asta-i supărarea mea. Toporul a lovit cam la o palmă de crăpătura
aceea pe care am ochit-o. Va trebui să lucrez mult pînă ce îmi va reveni
îndemînarea.
— Tu cum stai cu arcul? se întoarse blondul către Cotae.
— Ca măgarul la muls oile. Îmi place, însă n-am tras niciodată.
— Ai vrea să încerci?
— Dacă nu vă e cu supărare.
Arad îi arătă un copac aflat cam la vreo treizeci de paşi. Cotae încordă
arcul, închise ochii şi trase.

60
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Pe sfintele moaşte! rîse cavalerul. Bine că n-a fost nimeni prin
apropiere. Puteai să-l laşi olog. Cînd tragi cu arcul şi nu eşti în şa,
picioarele nu stau unul lîngă altul, ci dreptul dus mai în spate. Apoi, dacă
închizi ochii, nu faci nimic. Nici poziţia umărului nu-mi place. Ia dă-mi
arcul şi să fii atent la tot ce fac! În faţa noastră sînt trei copaci aproape lipiţi
unul de altul. Voi trage în cel din mijloc.
— Prea departe, interveni Grama. Pînă acolo cred că sînt peste optzeci
de paşi.
— Aşa cred şi eu, zîmbi Arad. Copacul din mijloc are un ciot. Voi
încerca să trimit săgeata în el.
— Ar fi straşnic, se auzi o voce din spate şi nu mică fu surpriza
cavalerului blond cînd îi văzu pe Staicu, pe egumenul Lazăr şi pe Sima.
— Ce plăcere! se înclină Arad.
— Ce mirare! observă comitele. După spusele voastre vă ştiam în drum
spre Caliacra.
— Şi nu vă înşelaţi. Am făcut doar un ocol pe la Argeş.
— Înseamnă că staţi puţin aici.
— Pînă mîine în zori.
— Pesemne că aveţi o invitaţie la balul de la palatul domnesc.
— Ce vă face să credeţi?
— Să cred? Nu, domnule, ci numai să sper. Mi-ar plăcea să petrecem
cîteva ceasuri împreună.
— Şi mie, însă nu am o astfel de invitaţie. Cine s-ar fi gîndit la unul ca
mine? Cine mă cunoaşte?
— Noi. Aveţi ceva împotrivă dacă vă poftim?
— Nu m-am gîndit la o cinste atît de mare.
— Atunci, vă las o invitaţie la oştenii din paza porţii.
— Domnule! rîse Arad. Socot că, de vreme ce am obţinut această
favoare, îmi pot îngădui să vă mai cer una pentru prietenul meu, cavalerul
Grama.
— A, tînărul care a cîştigat întrecerea de spadă? se întoarse comitele
spre micuţul cavaler. Nici că se poate mai bine. Frumoasă lovitură aţi dat,
domnule! Dar parcă vă pregăteaţi să trageţi cu arcul, privi din nou către
blond. Vă stinghereşte oare prezenţa noastră?
— Nicidecum. Doresc să-i dau slujitorului meu prima lecţie.
— La o distanţă atît de mare? Poate nu ştiţi că azi întrecerea cu arcul
s-a disputat doar la şaizeci de paşi. Învingătorul e un tînăr din judeţul Olt.
Un flăcău de mare nădejde. În faţa lui au pierdut cîţiva cavaleri dintre cei
mai iscusiţi. Zău, turnirul de la Argeş a adus multe surprize.
Arad potrivi săgeata, încordă arcul, ochi scurt şi trase. După cîteva

61
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
clipe se auziră exclamaţii de uimire.
— Cavalere! strigă egumenul cu entuziasm. Săgeata voastră s-a înfipt
la cîteva degete de ciot. Poate că mă înşel, fiindcă distanţa e mare. Voi da o
fugă pînă acolo.
Apoi spre hazul celor de faţă, îşi săltă poalele rasei şi porni în goană.
Cînd reveni, ochii săi străluceau ciudat.
— Minunat, cavalere! zîmbi el. Doar la trei degete de ciot. Sînteţi un
ţintaş cum rar mi-a fost dat să văd. Sau, mai degrabă, încă n-am văzut. Şi
mă mir: de ce nu aţi luat parte la întrecerea cu arcul? Aţi fi cîştigat uşor.
Surprizele se ţin astăzi lanţ.
Blondul ridică din umeri, vizibil nemulţumit.
— Arcul acesta nu are o bătaie prea bună, sfinţia-ta. N-aş zice că-i rău,
însă nu-i centrat cum se cuvine. Lemnul său are un capăt ceva mai subţire.
Cotae, dă-mi arcul meu!
Şi spre mirarea celorlalţi ochi din nou, chiar mai scurt decît prima
oară, iar săgeata nimeri în mijlocul ciotului.
— Iată ce înseamnă să-ţi cunoşti arma, zise Arad mulţumit de reuşită.
— Domnule! făcu Staicu privindu-l şăgalnic. Am întîlnit mulţi arcaşi
buni, dar cunosc un singur om în stare să vă egaleze la o distanţă aşa de
mare.
— Voi?
— O, nu! E vorba despre sfinţia-sa Lazăr.
Arad şi însoţitorii săi îl priviră zîmbind. Cuvintele comitelui aduceau a
glumă. Nu puteau crede aşa ceva, fiindcă nu auziseră ca vreo faţă
bisericească să aibă mari daruri în mînuirea armelor. Staicu parcă le ghici
gîndurile. Uşor nemulţumit, îl rugă pe Lazăr să încerce. Bucuros, cavalerul
blond îi oferi acestuia arcul său. După felul cum îl prinse, cu mîinile mari,
nervoase, după dibăcia dovedită în mînuirea lui, se văzu clar că Lazăr
umblase des cu scule de soiul acela. Egumenul ochi la fel de scurt şi de
energic. Săgeata bîzîi prin aer ca un bondar uriaş şi se înfipse în ciot.
— Sper să ne vedem la bal, rîse comitele.
Mai la o parte, în vreme ce egumenul şi Staicu se depărtau la braţ,
grăsunul Sima îi zise lui Cotae:
— Fiule, sub îndrumarea vrednicului tău stăpîn, vei ajunge chiar
scutier. Dacă nu poţi acum, îmi vei plăti atunci.
„Săracul, chibzui lunganul. Cred că de la căldură i se trage. După
vorbele fără căpătîi ai zice că l-a lovit cineva cu leuca în cap.‖
Apoi răspunse milos:
— Nu înţeleg. Despre ce plată e vorba?
— A orătaniei.

62
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Care orătanie?
— Bă ăsta! îşi ieşi Sima din pepeni. După plecarea voastră din Snagov,
cucernicul ce se ocupă de orătănii mi-a zis că-i lipseşte una. Că te-a văzut
pe lîngă coteţe. Ce-i drept, numai o aripată dovedeşte că eşti lipsit de
păcatu’ lăcomiei, însă nu şi al şterpelitului.
„Din vorbele lui se vede că nu-i prea sigur‖, chibzui lunganul,
dumirindu-se încotro vîsleşte grăsunul. Cum nu era prima oară căzut sub
asemenea învinuire, îşi luă o figură din cele mai ofensate şi răspunse cu
măreţie:
— Sfinţia-ta, nu prea ştiu despre ce ai grăit. Dacă vrei să ştii, pînă azi
găinile au fost cercetate de către oameni destul de puţin. Fiindcă nu-i
destul să te pricepi la un ciupelit frumos, ori la ronţăit un copan. Sufletu’,
sfinţia-ta. Sufletu’ trebuie căutat la găină. Orătăniile pricep omul cu inima
bună şi se iau după el ca mielu’ după oaie. D-aia zic: poate că o orătanie să
se fi luat după noi însă, dom’le, eram călare şi n-am băgatără de seamă.

Se apropia miezul nopţii. Balul era în toi doar pentru cei tineri.
Vîrstnicii, retraşi prin ungherele sălii, gustau cîte o cană cu vin sau
depănau amintiri. Cavalerii străini, înconjuraţi cu atenţia curtenilor, mai
discutau încă aprins despre turnir. Jupînesele tinere îşi îndemnau soţii la
dans. Cele răscoapte puneau la cale cumetrii şi ospeţe. Parcă nimeni nu
avea gîndul îndreptat spre războiul ce era gata să înceapă la sud de
Dunăre. Lipsea totuşi veselia de altădată, fiindcă primejdia unui război
totdeauna apasă inimile oamenilor cu greutatea ei. Numai tinerii, lipsiţi de
experienţa bătrînilor, gustau clipa cum se cuvine. Prin locurile tainice ale
teraselor, flăcăii şi fetele schimbau sărutări pe furiş. Nelipsiţii crai se
poticneau adesea cu prefăcută mîhnire şi prindeau în braţe cîte o codană,
iar scuzele durau uneori atît de mult, încît victimele, nu prea supărate,
începeau să-şi depene visuri de măritiş. Uşile larg deschise ofereau prilej de
dans chiar şi în curtea plină cu pomi. Unii dansatori îndrăzneţi mînaseră
sîrbele către liziera parcului măreţ, acolo unde lumînările păcătoase lipseau
şi îmbrăţişările rămîneau ascunse în umbra copacilor.
Domnul ţării se întreţinea cu oaspeţii poloni. Măria-sa, Mara, tînăra
Margareta şi cîteva jupînese găsiseră loc plăcut pe una din numeroasele
terase. Aerul nopţii de mai, încărcat de mireasma florilor, căpătase oarecare
asprime în apropierea miezului nopţii, însă nu destulă putere pentru a le
alunga. Mitropolitul Antim îi adunase în jurul său pe Atanasie al
Severinului, pe Sofronie de la Cozia, pe Lazăr al Snagovului şi pe tînărul

63
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Dragomir, comitele de Dîmboviţa. Staicu discuta în şoaptă cu isteţul conte
genovez Pietro Embrone.
— Domnule! zise acesta. Războiul bate la uşă...
— Dar nu la a noastră, îl întrerupse Staicu.
— Adevărat, însă mîine poate fi altfel. Mă mir că măria-sa Mircea nu
adună oastea ţării.
— Asta înseamnă că ştie mai multe decît noi.
„Şi tu, tîlharule! gîndi consulul de la Chilia, ascunzîndu-şi supărarea
sub un zîmbet nepăsător. M-aş mira ca fratele lui vodă să nu ştie. Tăceţi ca
peştii, iar eu tremur de îngrijorare. Turcii ţintesc nu numai Ţara
Românească, ci şi Chilia. Negustorii care vin la noi din sud vorbesc multe.
Ei totdeauna sînt bine informaţi. Oştile lui Ali-paşa trec totul prin foc de-a
latul Balcanilor. Să fie oare acest vodă un papă-lapte, un becisnic?
Secretarul meu mă asigură că-i un om chibzuit, dar tare nu-mi vine a
crede. În locul turnirului, al balului, m-aş fi bucurat să-l văd cu oştile la
Dunăre. Sau poate că îşi dă seama de zădărnicie. Cine cutează azi a sta în
faţa achingiilor lui Ali-paşa? Treizeci de mii de achingii vor lovi peste cîteva
zile Dobrogea şi Varna. Însă negustorii genovezi veniţi de la Adrianopole
spun că sultanul Murad a trimis încă douăzeci de mii de achingii către
pasurile Balcanilor. Încotro ţintesc, nu ştie nimeni. Ioan al Dobrogii va
pierde războiul. E adevărat că-i un tînăr viteaz. Din păcate, îi lipseşte
înţelepciunea părintelui său, Dobrotă. Mircea i-a trimis ajutor o mie de
călăreţi. De ce oare numai atît?‖
Cavalerul blond şi Grama ocupaseră o masă într-un colţ al sălii. Sima,
Cotae şi Gogoaşă, o alta undeva prin ungherele mai îndepărtate ale curţii,
fiindcă erau doar însoţitori, fapt ce nu le îngăduia să se amestece cu
invitaţii. De fapt, nici nu doreau asta. Lumina lunii îi ajuta destul de bine
să-şi găsească ulcelele cu vin.
Cînd miezul nopţii păru foarte aproape, vodă socoti că e vreme să-l
întîlnească pe Nufărul Alb.
— Domnilor! rîse el către cavalerii poloni. V-am reţinut de la plăcerile
balului. Sînteţi tineri şi se cuvine să petreceţi.
Oaspeţii pricepură că discuţia s-a încheiat, astfel că îl părăsiră, cu
unele plecăciuni adînci. Cavalerii unguri aflaţi prin apropiere ar fi dat mult
să ştie ce discutase Mircea cu oamenii regelui Poloniei. Să fi fost doar nişte
obişnuite amabilităţi?
Domnul ţării ieşi agale din sală tocmai cînd mitropolitul Antim le
vorbea celor din jur despre planurile de a clădi o frumoasă biserică la
Tîrgovişte. Al doilea mitropolit, Atanasie al Severinului, avea altă părere în
privinţa locului ales. Între ei porni o dispută ce ameninţa să dureze mult.

64
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Egumenul Lazăr profită din plin şi se fofilă pe lîngă coloanele mari acoperite
cu marmură, apoi pe lîngă perete pînă la una dintre numeroasele ieşiri.
Miezul nopţii era aproape de cumpănă.
Pe faţa comitelui Staicu apăru brusc un semn limpede de suferinţă.
Buzele lui scăpară un oftat jalnic, spre totala uimire a consulului genovez.
— Vă e rău? îl întrebă acesta.
— A, mai nimic. O indispoziţie trecătoare. Însă vina e numai a mea. Am
mîncat o pulpă de berbec prea împănată cu grăsime pentru stomacul meu
gingaş. Sau poate că e de la vinul negru, cu care nu sînt obişnuit. Sper să
mai stăm de vorbă în noaptea asta. Mă atrag inteligentele voastre păreri în
privinţa măsurilor de apărare a Ţării Româneşti.
Consulul aprobă cu un gest grăitor. Comitele porni spre uşă. Paşii săi
domoli, umerii aduşi uşor înainte dovedeau suferinţa de care fusese
cuprins atît de neaşteptat.
Cavalerul blond zîmbea la răstimpuri cam fără rost, uimindu-l pe
tînărul Grama. Discuţia dintre ei lîncezea, în loc să prindă aripi după
numeroasele căni cu vin bun.
„O fi niţel făcut? gîndi micuţul bărbos. Parcă n-aş crede. Aseară am
băut împreună de două ori pe atît şi nu eu am fost cel mai treaz. Drace, te
pomeneşti că-i îndrăgostit! Numai îndrăgostiţii răspund aiurea cînd îi
întrebi ceva. Iar în privinţa zîmbetului fără noimă – să nu mai vorbim.‖
Arad îl smulse din gîndurile acelea.
— Hai, bătrîne, să mai ciocnim o ulcică. Să bem pentru femeile
frumoase.
— Dar pentru cele urîte? mustăci Grama.
— Urîte? Nu există femei urîte. Cel puţin aşa mi-a spus unul mai
vîrstnic. Cică totul e să ştii a le descoperi ce au frumos.
— După vorbele tale, să cred că eşti îndrăgostit?
— Să crezi, bătrîne, rîse blondul. Şi zău că nu-i nimic rău în asta. Toţi
cădem pînă la urmă în cofă. Însă ceva fulgerător se întîmplă rar. Poate că
sînt cam băut şi am uitat să-ţi spun că în seara asta o nobilă doamnă a
avut gingăşia să-şi oprească privirile asupra mea.
— Într-adevăr, ţi-a scăpat. Numai ochiul meu încă ager după atîtea
căni m-a lămurit, văzîndu-te cum zîmbeşti aiurea.
— Atunci, nu ne mai rămîne decît să bem împreună încă un rînd,
fiindcă va trebui să plec. Adică să alerg. La naiba, să zbor! Legea
cavalerească ne cere a fi la întîlnire cu puţin înainte de sosirea iubitei. Pînă
mă întorc, să bei, bătrîne, pentru dragoste şi pentru norocul meu, fiindcă,
pe toţi tartorii iadului, am nevoie de noroc!
Cam ţeapăn, blondul porni spre uşă. Grama zîmbi îngăduitor.

65
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Lumînările pe isprăvite pîlpîiau cu ultimele puteri. Cele proaspăt aprinse
parcă sfidau împrejurimile. Privindu-le, micuţul cavaler murmură pierdut
în gînduri:
— Ca viaţa. Tinereţea, cu harurile ei. Bătrîneţea, cu ultimele puteri.
Toţi ardem. La dracu! De ce să ardem?
Tăriile vinului îl opriră să cugete mai acatării. Mînios, aşa din senin,
bău cîteva căni cu vin spre a se limpezi. Iar cînd privi lumînările din nou,
constată că acestea o luaseră între timp din loc şi puseseră distanţă mare
între ele şi masa la care şedea. Însă nu asta îl miră, ci numai faptul că
lumînările, prinse una de alta în horă, dansau ca nişte apucate.
— Ăsta-i începutul dezmăţului, strigă scîrbit de necuviinţa lumînărilor,
apoi îşi lăsă căpăţîna obosită pe masă.

Domnul Ţării Româneşti intră în cabinetul său urmat de căpitanul


Gherghina, despre care se şoptea adesea că-i prea tînăr pentru un
comandant al gărzilor de la Argeş, chiar dacă îi recunoşteau calităţile de
cavaler al Ordinului Basarab. Gherghina îşi cîştigase încrederea lui vodă în
misiuni grele, neştiute de nimeni. Tăcut din fire, rar intra într-o discuţie. Pe
curteni îi trata politicos şi rece, fără a lua seama la unele clevetiri. De fapt,
nu cei douăzeci şi doi de ani ai tînărului iscau neîncrederea unor curteni, ci
originea lui obscură. Era fiul unui potcovar din mica şi cocheta aşezare a
Bucureştilor. Bun spadasin, cîştigase două turniruri. Nimeni nu ştia unde
învăţase el arta scrimei. Poate că egumenul Lazăr ar fi fost în drept să
vorbească, dar cui i-ar fi trecut prin minte să-l întrebe? Cu toată înălţimea
lui remarcabilă, Gherghina nu era voinic. Ba s-ar fi putut spune că-i prea
subţirel pentru un spadasin cu faimă.
— Avem veşti, domnule? îl întrebă vodă.
— Puţine, măria-ta. În faptul serii au sosit călăreţi de la cetăţile Turnu,
Căpăţîneni, Brăila, Giurgiu şi Crăciuna. Ei ne-au vestit că s-au încheiat
lucrările de întărire. Oştile din pădurile Argeşului au primit încă o mie trei
sute de cămăşi de zale, iar cele de lîngă Giurgiu, opt sute. Negustorii
braşoveni au sosit ieri cu şapte sute de scuturi din piele, dar preţul lor mi
se pare piperat.
— Să nu vă tocmiţi! Avem cu ce plăti. Sînt bune?
— Cred că cele mai bune din ultimii ani.
— Mda! Cu otrava pentru săgeţi cum stăm?
— A fost împărţită după porunca măriei-tale.
Mircea îl privi cu plăcere. Gherghina vorbea totdeauna scurt şi limpede.

66
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Nici un cuvînt în plus nu se strecura în frazele lui.
— Voi primi un oaspete, continuă vodă. Să nu-l laşi să aştepte.
Gherghina salută şi părăsi încăperea. Mircea scoase scrisoarea lui
Lazăr dintr-un sertar al biroului. Din curte şi din sala balului răzbătea
zgomot de veselie.
„Oamenii petrec, chibzui el. Poate că nu-i rău. Pentru prilej de supărări
va fi timp destul. Adică, mă înşel. Oamenii simt primejdia ce ne aşteaptă
prin mişcarea turcilor către Dunăre, însă în noaptea asta vor să nu-şi
amintească de ea. Dar despre mine ce cred? Am observat aluziile unora la
faptul că ar trebui să ridicăm oastea cea mare a ţării. Nerozii! Mulţi mă
socot slab şi nehotărît, fiindcă se aşteptau ca la ora asta să fiu cu oştile
de-a lungul Dunării. Aş vrea să mă creadă în continuare slab şi să fie
linişte. Sînt doi ani de cînd m-am ridicat singur în scaunul de domnie pe
care l-am ţinut o vreme alături de fratele Dan. Doi ani de pace şi belşug,
însă nu uşori. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ne-a pîndit
adesea în aceşti doi ani, gata să vină peste noi. El înţelege pericolul turcesc
şi crede că prin ocuparea Ţării Româneşti, a Serbiei, a Bosniei, a Moldovei
şi a Ţaratului de la Tîrnovo ar pune stavilă împotriva lor. Din păcate, nu
pricepe că asta înseamnă război şi slăbirea ţărilor creştine.‖
Căpitanul Gherghina deschise uşa. Un bărbat înalt, cu umerii largi şi
şolduri înguste trecu pe lîngă el. Omul era Nufărul Alb.
— Măria-ta! salută oaspetele.
— Ia loc, domnule! Tocmai cercetam din nou lista iscoadelor lui
Sigismund.
Cabinetul de lucru al măriei-sale dovedea bogăţie şi gust. Pereţii
acoperiţi cu lemn de culoarea măslinei, bogatele ornamente ale tavanului,
mobilierul de stejar lucrat în măiestrite incrustaţii, draperiile mari de
catifea, covoarele moi, în tonuri calme, minunatele panoplii încărcate cu
spade şi cu săbii de Toledo, de Genova, de Sibiu şi de Braşov, cu arcuri
aurite la capete, cu cămăşi de zale din argint, mulţimea bibelourilor
dovedeau bunăstare. Mînerele ferestrelor, ale uşilor şi multe alte obiecte
erau din aur masiv. De fapt, întregul palat domnesc avea strălucirea
bogăţiilor. Mulţi negustori străini sau băştinaşi poposeau la Argeş cu
postavuri alese de Colonia, de Ypres, de Louvain, de Boemia şi chiar din
îndepărtata Anglie. Tot ei aduceau vestitele covoare ale Asiei, piper,
căpăţîni de zahăr, scorţişoară, lemn-dulce şi săpunuri parfumate. Rar se
întîmpla ca vodă şi curtenii să nu fie cumpărători pe măsura ofertei.
— Ce aţi hotărît în privinţa iscoadelor lui Sigismund? se interesă
oaspetele.
— A-i trece prin încercarea caznelor nu-i nimerit, fiindcă n-au ce ne

67
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
spune mai mult decît ştim. A-i da pe mîna călăului ar însemna să tragem
puţine foloase, cîtă vreme îi cunoaştem, fără ca ei să aibă habar. Socot că
ne putem folosi de ei.
— Aşa cred şi eu, măria-ta. De vom lucra chibzuit, arma lui Sigismund
se va întoarce împotriva lui.
— Cum?
— Întîi, Sigismund va afla numai ce dorim noi să ştie. Apoi, e vremea
să-l facem a juca după lăuta noastră. Filos, primul grămătic al curţii de la
Argeş, e căpetenia iscoadelor lui Sigismund. Începînd de azi, pe la el nu vor
mai trece decît scrisorile şi actele hotărîte de noi. Iar începutul va fi cu o
scrisoare a voastră către domnul Moldovei, Petru Muşat.
— Ce va cuprinde această scrisoare? zîmbi vodă încîntat de marea
inteligenţă a Nufărului Alb.
— M-am gîndit mult la ea şi cred că ar suna astfel:

„Măria-ta,
Eu, cel întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos
iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi
în darul lui Dumnezeu, stăpînind şi domnind peste toată Ţara Românească,
vă dăm ştiri mari.
Soli ai sultanului Murad au venit la noi cu daruri alese şi sînt gata a face
cu noi tratat de alianţă. Murad ne cere să-l părăsim pe măritul rege al
Ungariei, Dumnezeu să-l ţină în slavă, şi să ne unim cu turcii. Dacă ne învoim,
sultanul va supune Dobrogea, cetatea Silistra şi cetatea Chilia, pe care ni le va
da nouă. I-am primit bine pe solii turcilor, dar nu ne-am învoi a-l părăsi pe
slăvitul nostru prieten Sigismund de Luxemburg. E drept că regele Ungariei nu
s-a arătat totdeauna deschis la suflet faţă de noi, că a gîndit să ne încerce cu
oşti, totuşi socotim că Dumnezeu îi va lumina gîndurile şi va înţelege dragostea
noastră către el. Dacă am trece de partea sultanului Murad, regatul Ungariei
ar intra în mare primejdie. Însă noi sîntem creştini şi chiar dacă Sigismund nu
ne-a iubit totdeauna cum se cuvine, îi vom fi prieteni de nădejde.
Măria-ta, prin respingerea propunerilor turceşti, ne-am atras mînia lui
Murad. De vor fi lupte, şi ele vor fi cu siguranţă chiar anul viitor, vom cere
sprijin de oşti atît slăvitului Sigismund, cît şi vouă.”

— Frumos ticluită! rîse Mircea. Dar ce va crede domnul Moldovei cînd


va primi o astfel de scrisoare?
— Consilierii supremi ai lui Petru Muşat sînt încă aici. Din cîte ştiu, vor
pleca mîine. Ei bine, la ziuă va trebui să staţi de vorbă cu vornicul Drăgoi.
El îl va lămuri pe domnul Moldovei că totul e o plăsmuire. De azi în trei zile

68
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
ar fi bine să-i dictaţi această scrisoare grămăticului Filos. El o va trimite în
Moldova, iar o copie a ei lui Sigismund de Luxemburg. Filos îşi va pune
iscoadele să gonească zi şi noapte spre Buda.
— Nici că se poate mai bine. De fapt, ceva adevăr există în această
scrisoare. Dacă am trece de partea turcilor sau dacă turcii ne-ar supune,
regatul Ungariei ar fi atacat în mai puţin de un an. Şi e la fel de adevărat că
alianţă cu păgînii în dauna creştinilor nu vom încheia niciodată. Acum
rămîne să vedem ce va crede şi va face Sigismund după o veste ca asta,
care aduce a lovitură de trăsnet.
— Ce ar face oricine, măria-ta, dacă ar primi o astfel de scrisoare.
— Crezi în puterile ei?
— Absolut.
— Şi eu sper că regele Ungariei va uita gîndurile de călcare cu oşti în
Ţara Românească şi ne va sprijini de-i vom cere ajutor. Va înţelege că o
luptă între oştile noastre şi ale sale nu aduce folos decît sultanului Murad.
Asta înseamnă că vom avea linişte din partea lui Sigismund şi timp de
pregătiri. Fiindcă turcii nu vor trece Dunărea anul acesta. Murad e înţelept.
El face paşi mici, dar siguri. Va cuceri, în cel mult o lună, Dobrogea. Deci,
în cel mult o lună ajungem vecini cu Imperiul turcesc.
— I-aţi dat puţini călăreţi despotului Ioan.
Mircea îl privi cu admiraţie pe Nufărul Alb. Puţini ar fi îndrăznit să i-o
spună în faţă.
— Mult mai puţini decît alţii, zîmbi el. De am intra azi în luptă alături
de Ioan, soarta Dobrogii ar fi aceeaşi. Încă nu sîntem destul de puternici.
Abia în primăvară încheiem pregătirile oştilor noastre. Şi poate nici atunci,
fiindcă în faţa turcilor va trebui să ne întărim continuu. Nu-i destul numai
numărul oştenilor, dacă ei nu ştiu a folosi armele cu înaltă pricepere. După
cum ştii, trei mii de arcaşi se pregătesc în pădurile dinspre Giurgiu de
aproape doi ani. La început, mulţi dintre ei nici nu ştiau să ţină arcul în
mîini. Azi am fi putut aduce cîţiva la turnirul de la Argeş. Aproape toţi
ochesc bine, chiar şi din goana cailor. Alţi opt sute de arcaşi, trei sute de
lăncieri şi două mii de luptători cu spada se pregătesc în pădurile
Argeşului. Numai cu oastea cea mare a ţării nu le putem face faţă turcilor.
Asta e surpriza pe care i-o pregătesc lui Murad. Sîntem însă puţini. Abia
cînd numărul arcaşilor, al lăncierilor îmbrăcaţi în zale şi armuri, al
luptătorilor cu spada şi al celor cu arme de foc se va dubla, putem privi mai
liniştiţi o înfruntare cu turcii. Trebuie să înţelegem că numai cu oşti
organizate temeinic îi putem bate. Iată de ce nu ne-am alăturat lui Ioan al
Dobrogii. De fapt, şi alte cauze ne-au oprit. Noi i-am propus adesea regelui
Ioan să unim Dobrogea cu Ţara Românească. O parte dintre curtenii lui

69
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
s-au arătat bucuroşi, fiindcă-i firesc. Din păcate, Ioan vede îngust. Nu
înţelege. Am fi putut să-l supunem, însă o luptă între fraţi de acelaşi sînge
nu o dorim. Altfel vor sta lucrurile în primăvara viitoare. Atunci ne vom
bate nu cu românii, ci cu garnizoanele turceşti. Prin unirea cu Dobrogea
vom deveni mai puternici. Pînă şi comerţul nostru va cîştiga înzecit. A
stăpîni cetăţile de pe malul Mării Negre înseamnă mult. Şi le vom stăpîni.
— Dar dacă Ioan îi bate pe turci?
— Ar fi una dintre marile minuni ale lumii. E prea singur. Are oşti
puţine. Doar noi şi Straţimir de la Vidin i-am acordat sprijin.
— Şi genovezii.
— Ah, iată o glumă bună! Patru sute de luptători? Genova nu pricepe
că Murad le va tăia comerţul din Marea Neagră. Nici veneţienii nu înţeleg.
Sau te pomeneşti că speră a obţine prin tratative favorurile sultanului.
Sigismund al Ungariei i-a făgăduit mult lui Ioan şi nu i-a dat nimic. La fel a
făcut şi regele Poloniei. Imperiul bizantin nu-i poate da nimic, fiindcă are el
nevoie de ajutor. Însă cel mai mult va păgubi Iagello. Comerţul polonez va
ajunge la bunul plac al sultanului.
— Dar Moldova?
— Petru Muşat e vasalul lui Iagello. Deci să nu mai vorbim. Cînd te
întorci la Adrianopole?
— Cred că mîine seară voi fi pe drum.
— Mda! Ai făcut bună treabă acolo.
— M-au ajutat legăturile mari pe care le am printre oamenii sultanului.
Darurile totdeauna îţi aduc prietenii. Dacă nu sincere, cel puţin folositoare.
— Şi nu te strîmtorezi în privinţa banilor?
— Nu. Un negustor de bijuterii, arme, covoare şi mirodenii cîştigă mult.
Zău, îmi vine să cred că în aceşti doi ani am devenit un bun negustor.
— Cum le explici slujitorilor cînd lipseşti din Adrianopole?
— Ah, măria-ta! Un bun negustor e un obişnuit al drumurilor.
— Te-a bănuit cineva în ultima vreme acolo?
— M-a bănuit. E vorba despre regretatul meu prieten Ismail. Un bărbat
gros cît un butoi şi isteţ cum puţini am întîlnit. Ismail doarme acum
somnul de veci în apele fluviului Mariţa.
— Ce gînduri ai?
— Va trebui să fac mai mare vrajbă printre oamenii lui Murad. Şi mai
ales să semăn neîncredere între ei. Apoi, am nevoie de multe ştiri. Uneori,
ştirile preţuiesc cît o victorie pe cîmpul de luptă.
— Ai fost la Constantinopole?
— De cîteva ori. Am acolo frumoase legături de negustorie.
— Cum stau lucrurile în imperiu? Eu am adunat unele ştiri prin

70
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
iscoadele noastre, dar nu toate mi se par limpezi.
Nufărul Alb zîmbi, fiindcă înţelegea bine cît e de greu a te descurca
într-un labirint de intrigi ca cel din Constantinopole.
— Cred că Imperiul bizantin va mai rezista o vreme. E drept că turcii
i-au prins într-un cleşte de fier, însă e sigur că înţeleptul Murad aşteaptă
cu răbdare momentul prielnic. Împăratul de la Constantinopole, conştient
de pericol, încearcă alianţe prin ţările creştine, însă pînă acum nu a căpătat
decît promisiuni în doi peri. Vistieria lui e goală. Totuşi ar fi greu să credem
că în capitala vechiului imperiu e sărăcie. S-au ridicat o seamă de dregători
atît de bogaţi, încît bazileul e un biet sărman pe lîngă ei. Cei bogaţi îşi trimit
averile la Genova, la Florenţa şi la Veneţia. Nimeni nu mai crede în viitorul
imperiului. Poate nici bazileul. Oştile slujesc de multă vreme fără plată. De
va fi o răscoală a lor, Murad va şti că a sosit momentul prielnic pentru
asediu. Turcii au multe iscoade acolo.
— Dar despre fiii fratelui Dan ai aflat ceva?
— Mai nimic, doamne. Vlad Dan e undeva în Imperiul turcesc. Cel
puţin aşa au ajuns la mine unele zvonuri. Păcat că nu e aici, alături de noi.
Ba mi-e teamă că lucrează acolo împotriva noastră. Altfel, nu văd de ce ar
sta la turci. Despre al doilea Dan nu ştim nimic. Ioan Dan, după cum ştiţi,
s-a născut dintr-o dragoste tăinuită. Mama sa, Dumitra, de teama doamnei
Maria, soţia legitimă a voievodului Dan, s-a refugiat la Raguza cînd micuţul
Ioan avea doar cîteva luni. De atunci i s-a pierdut urma.
— Mda! murmură Mircea îngîndurat. I-aş fi dorit pe aceşti nepoţi lîngă
noi. Poate că, sfătuiţi rău, se tem de mine şi pribegesc în sărăcie. Lucru ce
nu se cuvine unor fii de domn.
— Cel puţin despre Ioan Dan ştim că nu a dus-o prea bine cît a stat la
Raguza, grăi Nufărul Alb îngîndurat. La Raguza sînt mulţi români, iar pe
aproape cîteva sate româneşti. Anul trecut am fost acolo. Tot întrebînd, am
dat de un fir. Un fost slujitor al frumoasei Dumitra mi-a mărturisit că, în
urmă cu mulţi ani, ceva trimişi ai doamnei Maria au răscolit Raguza în
căutarea ei şi a micuţului Ioan. Dumitra a prins de veste şi a părăsit oraşul
în mare taină.
— Mare păcat! spuse vodă, cu adîncă mîhnire. Nepoţii mei ocolesc
singura uşă la care ar trebui să bată. Dacă trăieşte, cred că Ioan e acum un
flăcău în toată puterea.
— Măria-ta! zîmbi Nufărul Alb. Poate că într-o zi vor găsi uşa.

71
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 5
n vreme ce Nufărul Alb şedea de vorbă cu domnul ţării, un bărbat

Î înalt, la fel de lat în umeri ca şi faimosul erou al Balcanilor, călca


grăbit pe una din străzile Argeşului, destul de populate la miezul
nopţii. Populate, fiindcă petrecerea de la palatul domnesc dăduse prilej altei
petreceri a localnicilor. Pe la multe case, în spatele perdelelor, lumînările
vegheau ca în toiul serii. Oamenii doreau să profite. În zori, sau în cîteva
zile, vodă avea să ridice oastea cea mare a ţării, iar în astfel de situaţii
nimeni nu se mai gîndeşte la petreceri. Bărbatul înalt privea casele nu cu
ochiul distrat al localnicului, ci cu acela al unuia de prin alte părţi. Tot
cercetînd, zăbovi după o vreme în faţa unei porţi de fier. Înconjurată cu un
zid înalt, o casă frumoasă, mult prea mare pentru un om de rînd, pe
jumătate ascunsă de boschete şi brazi, se vedea totuşi clar în bătaia lunii.
Cîţiva slujitori tineri, dimpreună cu ceva însoţitoare pe măsura lor, încetară
o clipă hîrjoana, aşteptînd ca tînărul cavaler, căci asta era necunoscutul
după straie, să treacă mai departe. Cum străinul nu arăta grabă şi spre
mirarea lor puse mîna pe clanţa porţii de fier, unul dintre slujitori îndrăzni
să-i spună:
— Înălţimea-voastră să nu-mi luaţi în nume de rău, cred că veniţi de la
bal şi numai asta vă face să greşiţi poarta. Omul cînd gustă o ulcică...
— Nu stă aici boierul Voicu? îl întrerupse cavalerul.
— Aici stă, domnule, însă cred că ceasul nu-i potrivit pentru o vizită.
— Dar lumînările din casă încă mai ard!
— Aşa este, înălţimea-voastră. Boierul suferă de gută şi doarme puţin.
— Trebuie să-i vorbesc.
— Pînă la ziuă nu vă putem lăsa. Ne alegem cu pedepse aspre.
Necunoscutul scoase doi perperi şi-i strecură în palma slujitorului.
Apoi trase de pe deget un inel, după care grăi prietenos:
— Arată-i acest inel stăpînului tău!
Încurajat de cele două monede, slujitorul intră în casă. Pentru o sumă
ca aceea putea să rişte a-l mînia pe boier. Totuşi, spre uimirea celorlalţi
slujitori, acesta reveni curînd.
— Poftiţi, înălţimea-voastră!
La apariţia cavalerului, bătrînul Voicu sări din pat, destul de sprinten
pentru guta care îl supăra de vreo cîteva zile, şi ridică un sfeşnic. Luminată
din plin, faţa tînărului oaspete putu fi cercetată pînă la amănunt.

72
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Măria-ta! bîigui Voicu.
— A, nu! rîse musafirul. Titlul nu mi se potriveşte.
— Ah, aşa e! Puterile mi-au slăbit din cauza gutei, însă ochii au rămas
buni. Au trecut opt ani de cînd v-am văzut ultima oară. Aţi crescut,
domnule. Adică vorbesc anapoda. Sînteţi un cavaler chipeş cum rar
întîlneşti.
După primele clipe de bucurie, faţa lui Voicu dădu semne de
îngrijorare.
— Cu ce gînduri aţi venit la Argeş, domnule? îl întrebă, privindu-l
insistent pe tînăr.
— Cu gînduri bune.
— Bune? Iertaţi-mă, dar n-am priceput! Bune în ce fel?
— Am venit să te văd.
— Numai atît?
— Nu chiar. Mai am şi alte scopuri.
— Păi, tocmai asta mă nelinişteşte. Poate mi-aţi putea da unele
lămuriri. Fiindcă, zău, am nevoie de ele.
— Am venit să-l slujesc pe vodă.
— Minunat, minunat! se înduioşă bătrînul. Mi-aţi luat o piatră de pe
inimă. Acum nu-i timp de răzmeriţă. Ne ameninţă turcii. Dacă dorinţa
voastră e să intraţi în slujba măriei-sale, chiar mîine vom merge la palatul
domnesc, încheie boierul cu entuziasm.
— Asta nu, dragul meu! se împotrivi musafirul zîmbind. Îl voi sluji pe
vodă fără să ştie cine sînt.
— Nu înţeleg, îl privi Voicu bănuitor.
— Vei înţelege mai la urmă.
— Aşa e! se lumină bătrînul. Avem timp pentru asta. Doamna Dumitra
unde e? Trăieşte?
— Mama e bine.
— Atunci mă pot ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea nepoatei
noastre.
— Îţi mulţumesc, domnule! spuse tînărul cu vădită emoţie. Să ştii că
banii domniei-tale i-am cheltuit cu folos. Am învăţat în şcoli bune, iar mai
tîrziu, o seamă de cavaleri m-au iniţiat în tainele armelor. Lucrez destul de
bine cu lancea, cu spada, cu arcul şi chiar cu armele de foc. Vorbesc
binişor în cîteva limbi şi sînt sănătos. Mama locuieşte într-o căsuţă
modestă în Sibiu. Ea mi-a povestit atîtea despre oamenii de aici, despre
frumoasele locuri ale Ţării Româneşti, încît am simţit că trebuie să mă
întorc acasă. Mama îmi spunea că, oricît de bine ţi-ar fi printre străini, ca
acasă nu-i nicăieri. Oricît te-ar iubi străinii, ei nu te vor socoti niciodată ca

73
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
pe unul de-ai lor. În privinţa unchiului Mircea, am meditat mult. Acum nu
e vremea să mă arăt.
— Dar te va primi cu bucurie, strigă Voicu.
— Rămîne de văzut. Eu nu ştiu ce gîndeşte vodă. Nu ştiu în ce fel i-ar fi
bucuria. De mă va primi ca pe un pretendent la scaunul domnesc, mă
aşteaptă călăul.
— Vai, vai! se tîngui bătrînul. E de mirare că poţi crede una ca asta!
Între răposatul voievod Dan, tatăl domniei-voastre şi măria-sa Mircea nu a
fost numai dragoste de fraţi buni, ci şi o mare prietenie. Doar au domnit o
vreme împreună. Cînd părintele vostru a fost ucis de ţarul Şişman cu
pumnal viclean, măria-sa Mircea a ţinut post negru o săptămînă încheiată.
Comitele Staicu are aceleaşi drepturi la domnie şi nu-l prigoneşte nimeni.
Ba aş zice că vodă îl iubeşte mult. Voi nu aveţi avere, fiindcă întreaga
moştenire a răposatului Dan-voievod a fost lăsată fraţilor voştri. Acum
cîţiva ani, nimeni nu mai ştia că trăiţi. Vodă vă va înzestra cu un castel,
fiindcă aşa e firesc. Dacă Staicu ar gîndi ca voi...
— Staicu este frate, iar eu doar nepot. E o mică deosebire. Îl voi sluji pe
vodă pînă cînd va veni timpul să afle. Poate că într-o zi îmi veţi fi martor în
faţa măriei-sale.
— Pînă atunci s-ar putea să mor, protestă Voicu.
— M-ar mîhni mult, dar mai am un martor. De fapt, e bine să ştii că
lucrez în folosul Ţării Româneşti de aproape doi ani.
Curînd, cel mai mic dintre fiii fostului domn, Dan-vodă, părăsi casa.
Paşii tînărului Ioan răsunară o vreme de-a lungul străzii, apoi zgomotul se
pierdu în noapte.
„Poate că e mai bine aşa, gîndi Voicu. Ioan e un cavaler plin de
înţelepciune, fiindcă are tăria să aştepte.‖

Trecuse de miezul nopţii. Balul parcă se mai domolise. O seamă de


curteni plecaseră pe la casele lor. Numai tineretul nu luă seama la goana
timpului. Părintele Sima, aşezat între Cotae şi Gogoaşă, făcuse la început
unele mofturi. Rangul său de comandant al Snagovului nu era destul de
mare pentru a se număra printre invitaţii măriei-sale, dar nici atît de mic
încît să stea alături de slujitorii cavalerului blond. Însă, cum nimeni nu-l
luă în seamă, cum alţii egali cu el nu întîlnise, mai suspinînd, mai cu unele
jalnice ţoşcăituri ale buzelor sale mari, acceptase invitaţia celor doi cumetri.
Masa lor, ascunsă jumătate într-un boschet, jumătate sub coroana înflorită
a unui pom, era destul de retrasă astfel că cel puţin în privinţa liniştii

74
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
aveau temeiuri de satisfacţie. Destul de rar perechile de îndrăgostiţi
nimereau peste ei din greşeală, însă totdeauna cu exclamaţii de mirare.
După primele căni de vin, Sima începu să vadă lucrurile în alt chip, iar cînd
se chercheli de-a binelea, nu mai găsi nici o deosebire de rang între el şi cei
doi cumetri. Ba s-ar fi putut spune că era chiar încîntat. În altă companie,
greu i-ar fi dat cineva atîta cinstire. Onoraţi de tovărăşia grăsunului, Cotae
şi Gogoaşă se întrecură într-o mie de mici atenţii. Lui îi umpleau întîi cana,
lui îi ofereau cea mai bună bucăţică din mielul copt în spuză. Pentru el
închinau la fiecare cană, iar acesta răspundea măreţ:
— Hm!
Abia dincolo de cea de-a patra grăi cu mai puţină acreală:
— Beţi, păcătoşilor, sub privirile noastre îngăduitoare! Că şi înţeleptul
Solomon s-a coborît uneori în mulţime.
La a cincea murmură blînd:
— Nimicnicii... toate sînt nimicnicii.
Dincolo de a şasea, nu mai catadicsi a rupe din carnea fragedă,
mulţumindu-se doar a deschide gura, fiindcă atît Cotae cît şi Gogoaşă,
fericiţi de aşa companie înşfăcau bucăţile cele mai bune şi-l îndopau pe
întrecute. Nu se ştie din ce pricină, Sima i se adresa numai lui Cotae,
căruia îi mulţumea la fiecare bucată de carne:
— Domnule...
La început, auzind cuvîntul „domnule‖, Cotae privise peste umăr
pentru a se încredinţa că nu altuia îi fusese adresat. Apoi se obişnuise
destul de repede, semn că-i plăcea cuvîntul acela.

Zorile nu erau departe. Comitele Staicu, egumenul Lazăr şi cavalerul


blond şedeau de taină undeva la marginea parcului. Mîndrele trăsuri
ieşeau una după alta prin porţile cele mari ale palatului domnesc. În sala
balului slujitorii strîngeau vesela. Aplecat peste masă, Cotae îi vorbea
grăsunului Sima la ureche.
— Poate o să vă mire faptu că nu mi-am cunoscut părinţii. De aia cred
că am fost lepădat la naştere. După ce m-am făcut mare, mi-am căutat
părinţii, însă fără folos. Era greu, fiindcă nu purtam la gît o frumoasă
bijuterie de aur cu pietre lucitoare, în a cărei deschizătură să se afle taina
legăturilor mele de rudenie. Îţi închipui, sfinţia-ta, ce eleganţă ar fi căpătat
povestirea asta dacă un prinţ sau chiar regele Ungariei ar fi strigat cu
lacrimi în ochi: „Iată fiul nostru, iată bijuteria prin care îl recunoaştem‖.
D-aia sînt de părere că la naştere toţi pruncii ar trebui să poarte cîte o

75
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
frumoasă bijuterie. Am împlinit douăzeci de ani într-o primăvară. Şi taman
în ziua aia boieru’ din satu’ vecin striga în gura mare că fata lui îi va da
mîna ăluia care îi ară pămîntu’. Fata şedea alături de boier. M-am înfăţişat
dinaintea lor şi m-am prins să isprăvesc eu arătura. Eram vesel, chibzuind
că şi Făt-Frumos a pornit-o de jos, de la greu. Cîn’ s-a împlinit sorocu’,
toată cîmpia era arată. M-am dus la boier să-i cer plata. „Ehe! a grăit el. Ai
împlinit una din alea trei poveri. Acum te aşteaptă semănătura, abia la
toamnă, după cules, e bine să vii.‖ Ostenisem greu de atîta muncă, da’
nu-mi părea rău. Dacă primeam mîna fetei, şi cîmpia trecea în stăpînirea
mea. Aşa că m-am dus iar dinaintea lor. Amîndoi zîmbeau frumos şi cu
bunătate. Zice boieru’:
„Gata, voinice?‖
„Gata.‖
„Ai cărat bucatele în hambare?‖
„Le-am cărat, doamne.‖
Atunci s-a înturnat către fată şi i-a zis:
„Dă-i mîna voinicului!‖
Fata a scoborît cîteva trepte, a întins mîna, a strîns-o pe a mea şi mi-a
grăit dulce:
„Drum bun, flăcăule!‖
Zic:
„Domniţă, nu aşa ne-a fost înţelegerea din primăvară.‖
„Da cum?‖ se miră ea.
„Să-mi dai mîna cu trup cu tot.‖
„Am pomenit noi ceva despre trup?‖
Zic:
„N-ai pomenit, domniţă, da’ se înţelege, că şi Făt Frumos...‖
Zice:
„Nu ştiu ce-ai înţeles domnia-ta. Eu ţi-am dat mîna şi m-am ţinut de
cuvînt.‖
Am plecat de acolo în mare cîştig. Învăţasem că vremea poveştilor a
trecut, iar oamenii trăiesc după alte rînduieli mai adînci. De atunci nu-mi
mai plac poveştile. Tot în anu’ ăla s-a întîmplat să-mi aflu familia. Zău,
sfinţia-ta! Regele de la Buda şi-a adus aminte de mine şi m-a chemat la
oaste. Eu crezusem că habar n-are că trăiesc. Într-o zi a venit să ne vadă.
Toţi oştenii eram îmbrăcaţi frumos şi la fel. Da’ regele şi sfetnicii lui arătau
ca nişte sori în aurăraia multă a ţoalelor. Regele s-a oprit aproape de noi şi
a pornit să grăiască:
„Dragii mei copii!‖
M-am uitat în jur cu mare surprindere. După vorbele regelui, însemna

76
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
că toţi sîntem fraţi. Cam mulţi, ce-i drept, dar nu vedeam nimic rău în asta.
„Dragii mei copii‖, a zis regele din nou.
„Tată! am răcnit din toate puterile. Tată, de douăzeci de ani te caut.‖
Regele s-a oprit cu o sprînceană ridicată.
„Care e măgaru’?‖ a întrebat unul dintre sfetnici.
După ce m-au burduşit bine, i-am zis comandantului:
„Frate, se cuvine oare ca pruncii aceluiaşi părinte să se prigonească
între ei?‖
Auzind astfel de vorbe, comandantul s-a luminat la chip şi a poruncit:
„Sloboziţi-l din oaste!‖
Am plecat fără păreri de rău. Învăţasem că regele are plăcerea să ne
numească fiii săi, da’ nu suferă să i-o aminteşti.

După mai puţin de trei ceasuri de somn, Cotae şi Gogoaşă porniră să


se îmbrace bombănind. Arad îi aştepta în curtea hanului. Amîndoi cugetară
la părţile bune şi rele pe care le aducea o slujbă ca a lor. Despre stăpîn
ştiau puţine. Era darnic, fără îndoială, însă un tînăr veşnic pe drumuri nu
împlinea chiar toate condiţiile visate de ei. Şi lor le plăceau drumeţia şi
schimbarea de decor, dar o făcuseră pînă atunci numai după pofta inimii,
nu la poruncă. Apoi, bagajele crescuseră mult. Purtau cu ei, pe lîngă ce
căpătaseră, şi lucrurile stăpînului, ceea ce nu le convenea, fiindcă în toate
călătoriile de pînă atunci nu avuseseră de a face cu poverile atît de
neplăcute la drum. Cavalerul hotărîse a porni spre Caliacra. Însă acolo
mirosea a război. Se cuvenea oare să rămînă mai departe în slujba tînărului
blond? Cu astfel de gînduri coborîră în curtea hanului şi poate că Arad ar fi
fluierat a pagubă după ei dacă nu ar fi intervenit o nouă pungă burduşită
cu ducaţi de aur.
— Păstreaz-o, Cotae! spuse blondul şi i-o aruncă de la distanţă.
Lunganul făcu ochii mari, o prinse din zbor şi murmură cam aiurit:
— Sfinţi părinţi! N-a glumit cînd a zis că mai căpătăm una la Argeş. De
fapt l-am crezut, altfel nu mai dădea el cu ochii de noi.
Punga aceea doldora îi făcu pe cumetri să lase pentru mai tîrziu
despărţirea de stăpînul lor. Iar judecînd cu dreptate, aşa cum încercau să o
facă, observară că după două zile de slujbă doar erau înţoliţi din creştet
pînă în tălpi şi pe deasupra căpătaseră şi arme.
În vreme ce Gogoaşă şi Cotae îşi căutau caii, cavalerul Grama veni
alături de blond pentru a-şi lua cuvenitul rămas bun. Drumurile lor se
despărţeau acolo. Dar, cu toate că îşi strînseseră mîinile de trei-patru ori,

77
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
cu toate că îşi spuseseră tot ce se cuvenea la asemenea prilej, micuţul
cavaler nu o luă din loc, ci se foi de colo pînă colo fără un rost anume.
Cotae reveni din grajd cam îngîndurat. Ceva nu era în regulă.
— Domnule! i se adresă stăpînului. Cu mare greutate am găsit caii
noştri, însă în alt grajd. Adică nu în cel... iar şeile lor parcă au intrat în
pămînt, că nu le dăm de urmă...
Lunganul nu-şi urmă fraza pînă la capăt. Privirile sale agere rămaseră
pironite undeva dincolo de stăpîn.
— Fir-aş al naibii! şuieră el admirativ. Nu cumva...?
— Da, nu te-ai înşelat, rîse blondul. Aceştia sînt noii voştri cai.
— N-or fi prea scumpi?
— Scumpi, dar merită. Pe unde vom umbla noi, e bine să avem gonaci
sprinteni. De multe ori viaţa omului cade în mari primejdii dacă-i lipseşte
un cal bun.
Celor doi cumetri nu le plăcu cine ştie ce aluzia la primejdiile viitoare.
Trecură totuşi bine peste hopul cu pricina, fiindcă rar văzuseră nişte
armăsari atît de frumoşi. Înalţi, cu picioarele subţiri, nervoase, cu trupurile
suple, cu piepturile largi, puternice, gonacii jucau în loc neastîmpăraţi. La
un semn al cavalerului, Cotae şi Gogoaşă isprăviră gingaşa contemplare şi
săltară în şei, iar după cîteva clipe ieşiră pe poarta cea mare a hanului „Doi
cocoşi‖. Caii, odihniţi şi plini de putere, galopau parcă în joacă pe drumul
îngust, împrejmuit de înălţimi. Aerul curat mîngîia feţele călăreţilor.
Dealurile şi văile acoperite cu vegetaţie de un verde închis, liniştea
desăvîrşită, cerul uşor acoperit de nori albicioşi, ca faţa miresei sub voal, le
încîntau inimile, iar tropotul cailor aducea a cîntec voinicesc.
Să fi trecut o jumătate de ceas de la plecare cînd, poate din obişnuinţă,
tînărul blond cătă îndărăt. Un călăreţ se ţinea pe urmele lor în goană mare.
Arad îl recunoscu dintr-o privire pe micuţul Grama.
„Ce o mai fi şi asta? ‖ gîndi el.
Apoi îşi domoli sprintenul gonaci. Slujitorii opriră caii, la fel de miraţi.
— Domnule! striga micuţul cavaler cînd ajunse destul de aproape,
goniţi ca mînaţi din urmă de toate furiile iadului.
— S-a întîmplat ceva? îl iscodi blondul în vreme ce un zîmbet îi înflori
în colţurile buzelor.
— Cred şi eu că s-a întîmplat. Mi-a venit o idee.
— Să auzim.
— Cam cere timp. Aş zice că nu strică să descălecăm pentru a chibzui
cum se cuvine. Iată colo, in stînga, o pajişte curată ca o gură de rai.
Descălecară cu toţii. Cotae şi Gogoaşă poposiră la oarecare distanţă.
— Trebuia să plec spre Deva, începu micuţul cavaler.

78
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Mi-ai mai spus-o, rîse Arad.
— Ştiu, dar ce nu ţi-am spus e faptul că mi-am luat seama. Pană la
Deva drumul e lung, aşa că...
— Aşa că?
— M-am gîndit să rămînem împreună.
— Eu doar am sperat, îl privi şăgalnic tînărul blond.
— Zău? Atunci n-ai nimic împotrivă?
— Nu prea. Ba chiar mă bucur, însă nu cred că hotărîrea domniei-tale
e destul de înţeleaptă. Eu voi coborî dincolo de Dunăre unde miroase a
război şi a primejdii. Pentru mine, drumul pe care îl fac are un scop. Pentru
domnia-ta, nici unul.
— Crezi? Acolo unde zăngănesc armele totdeauna se iveşte prilejul de
a-ţi face un nume şi a cîştiga aur.
— Adevărat! aprobă blondul cu ironie. Acolo unde zăngănesc armele
totdeauna se iveşte prilejul să rămîi fără căpăţînă. Pe cînd la vreme de
linişte...
— Oho! îl întrerupse Grama. Ai uitat pesemne că la turnirul de ieri
tocmai căpăţîna mea era în joc.
— Te-a silit cineva?
— Auzi vorbă! Sigur că m-a silit. M-a silit lipsa de sunători. Aşa că nu
merită să despicăm firul în patru.
— Deci eşti hotărît să mergi cu mine chiar dacă nu mă cunoşti destul?
— Ah, dragul meu! îi întoarse Grama ironia. Pe om îl cunoşti uneori
într-o clipă sau nu-l cunoşti toată viaţa. D-aia mă bucur că ai pus
întrebarea. În privinţa domniei-tale mi se pare că ştiu destul. M-ai ajutat
fără să te întrebi dacă vei primi vreodată aurul cheltuit cu mine. Apoi sînt
nevoit să-mi încerc norocul dincolo de Dunăre. Mă obligă sărăcia lucie.
Ţi-am mai spus că nobilul meu părinte a avut nefericita inspiraţie să joace
la zaruri întreaga noastră avere şi să o piardă. Am două surori bune de
măritat, dar nu le ia nimeni fără zestre. Şi, în sfîrşit, mi-am pus în gînd să
răscumpăr ceea ce a pierdut seniorul Grama, dar pentru asta am nevoie de
douăzeci de mii de ducaţi de aur.
— Drace! murmură blondul. Nobilul vostru părinte ştie să piardă, nu se
încurcă cu mărunţişuri.
— Aiurea! Nişte ticăloşi l-au îmbătat şi au jucat cu zaruri măsluite.
Cîndva mă voi răfui şi cu ei.
— Merită, dar să revenim la ale noastre. Am înţeles că surorile
domniei-tale sînt azi atît de strîmtorate, încît au nevoie de bani ca de aer.
Întîmplarea face să-i port şi eu cuiva de grijă. Aşa stînd lucrurile, îl voi
trimite pe unul din slujitorii mei să ducă două pungi. Una pentru surorile

79
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Grama, alta pentru o anumită persoană.
— Hm! N-aş vrea să spun vorbă mare, se încruntă micuţul cavaler, însă
mi-e teamă că cei doi cumetri sînt în stare să fure pînă şi ouăle de sub
cloşcă. A le încredinţa două pungi e ca şi cum le-ai arunca pe gîrlă.
— Cîndva tot trebuie să-i pun la încercare.
— Cu ultimii mei bani?
— Numai cu ai mei.
— Adică, vrei să mă îndatorezi iar?
— A nu, rîse blondul. Acum, că sîntem asociaţi, nu se mai pune
problema unui împrumut, fiindcă va trebui să cheltuim din aceeaşi pungă.
După ce chibzui preţ de cîteva minute, le făcu un semn celor doi
slujitori.
— Gogoaşă! i se adresă mărunţelului cu asprime. Va trebui să faci un
drum la Sibiu şi de acolo la Deva.
— Fără Cotae?
— Fără.
— Vai, domnule, bătu în retragere Gogoaşă, poate nu ştiţi că am dese
atacuri de gută. O călătorie singur... atîta amar de drum... Pe urmă s-ar
putea să nu vă mai găsesc... însă alături de Cotae...
— Nu, nu! Singur! Vei duce cu tine două pungi. Una la Sibiu şi una la
Deva.
— Cu bani?
— Doar nu goale! Cam cît cheltuieşti tu într-o lună?
— La vreme de belşug sau de sărăcie?
— De belşug.
— Păi să tot fie vreo doi ducaţi de aur, domnule, grăi Gogoaşă, socotind
că exagerează niţel.
— Bine! Vei cheltui şase. Însă de banii din pungi să nu te atingi. Voi
avea grijă să te răsplătesc la întoarcere.
„Sfîntă Paraschiva! chibzui slujitorul. Taman cît un boier.‖
— Nu mă ating, domnule.
Cavalerul blond puse în cele două pungi cîte treizeci şi cinci de ducaţi
de aur, mulţumindu-i în gînd pentru ei bătrînului Voicu. Apoi îi ceru lui
Gogoaşă să repete adresele din Sibiu şi din Deva. Cînd se convinse că
acesta le memorase bine, îi mai dădu cîteva poveţe, de care şiretul slujitor
nu prea avea nevoie.
Porniră din nou la drum. După vreo trei sferturi de ceas, Gogoaşă se
despărţi de ceilalţi şi o luă spre nord.
„Iată-mă bogat, socoti el. Să mă ia naiba, niciodată n-am visat atîta
aur! Stăpînul zicea să mă întorc iute la mănăstirea Snagovului pînă ce voi

80
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
primi un semn al său. Dacă-l ascult, înseamnă că harurile cerului s-au
îndepărtat de mine şi mi-au luat minţile. Că am dat în mintea copiilor. Am
şaptezeci şi şase de ducaţi de aur, un cal de rasă, două topoare, straie noi
ca ale pricopsiţilor şi cîteva schimburi. Cu aşa avere...‖
De bucurie, începu să cînte. Dar nu era un cîntec năvalnic, vesel, ci un
fel de lătrat acrişor, fiindcă bucuria sa era numai aparentă. Simţea, încă
nedesluşit, că îl apasă ceva. O nelinişte sau o nemulţumire asupra căreia
porni să cugete adînc, iar semnul că îl munceau nişte gînduri se vădi în
numeroasele ţoşcăituri din buze, care îl descumpăniră pînă şi pe
minunatul său gonaci.

Revenită la castel cu puţin înainte de înserare, Margareta urcă în odaia


ei. Comitele Staicu se abătuse din drum pe la mănăstirea Snagovului. După
părerile doamnei, un adevărat cavaler nu s-ar fi aplecat spre astfel de
necuviinţă. Fiindcă firesc ar fi fost să o conducă pînă acasă.
— Nenorocită soartă! hohoti ea. Singură şi legată pentru totdeauna de
un soţ pe care nu l-am dorit! Oare să nu existe nici o scăpare pentru mine?
Mîine voi sta de vorbă cu el. Poate mă ajută să-mi recapăt liniştea.
Cuprinsă de astfel de gînduri, adormi tîrziu, cu speranţa că poate îl va
îndupleca. Dar a doua zi, tot ce plănuise căzu ca o pasăre cu aripile frînte.
Majordomul castelului o înştiinţă că Staicu plecase în zori şi că va lipsi
multă vreme.

81
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 6

O
ştile de achingii ale marelui-vizir Ali-paşa coborau din munţi
către mare. Ziua de 26 mai a anului 1388 abia începuse. Peste
noapte, parcă mai mult în joacă, se scuturaseră cîţiva nori. În
zori, apa mai stăruia doar pe firele de iarbă sau pe frunzele arborilor.
Totuşi, aerul de după scurta ploaie înviorase cîmpia de la poalele
Balcanilor. Ivit pe o culme de deal, Ali privi către mare. Oraşul Varna, ţinta
atacului său, nu i se arătă, şi nici albastrul nesfîrşit al mării. Călăuzele îl
înştiinţară că avangarda achinghiilor va ajunge acolo peste şapte-opt
ceasuri. Fîşia de cîmpie de la picioarele lui semăna cu marea după furtună.
Dună, vale, iar dună, iar vale, şi tot aşa cine ştie cît. Pe chipul său prelung,
arămiu, apăruse un zîmbet. Oare de satisfacţie? Aşa se părea. Ieşise cu
bine din strîmtorile munţilor. Cu fiecare pas, cîmpia intra în stăpînirea
Imperiului turcesc. Nimeni nu-i şezuse în faţă cu oşti de-a lungul
drumului. Nimeni nu se încumetase cu oşti împotriva achingiilor săi. Ali era
tînăr. Abia împlinise treizeci şi şase de ani. Meseria armelor o învăţase la
cele mai bune şcoli, deschise doar pentru fiii marilor dregători. Apoi îşi
desăvîrşise pregătirea într-o seamă de lupte prin adîncurile Asiei. După
datina păstrată cu severitate, pornise ca simplu arcaş. Cînd i se
încredinţase comanda asupra a zece achingii, Ali se putuse numi un oştean
încercat. După cîţiva ani, numele lui se rostea în legătură cu unele victorii
de răsunet. Urcase treptele ierarhiei militare pînă pe culmi, dar nu datorită
originii sale, ci însuşirilor de comandant.
Avangarda formată din două-trei mii de călăreţi îşi struni caii şi, la un
semn al marelui vizir, porni în trap întins către Varna. Restul oştilor,
frumos împărţite în pîlcuri, se mişca domol ca un tăvălug uriaş.
Îmbrăcămintea roşie, tivită cu alb, acoperea pentru o vreme cîte o coastă de
deal sau stăruia prin văi. Verdele vegetaţiei ascuns sub trupurile cailor
pierdea din vedere, iar culoarea roşie acoperea văile treptat, ca apa care se
revarsă peste maluri. Mulţimea steagurilor cu semilună ce nu se aplecaseră
în faţa duşmanului îi dădeau un sentiment de mîndrie. Ali nu se grăbea. El
ştia bine că la război pripeala aduce mari neajunsuri. Drumurile slabe nu
îngăduiau căruţele grele. Din această cauză, hrana oştenilor era purtată în
samarele a trei mii de cai. Alţi trei mii transportau corturile, atît de
necesare la vreme de popas. Ali învăţase ce înseamnă odihna bună de
dinaintea unor lupte. Mulţi comandanţi suferiseră înfrîngeri datorită

82
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
oboselii oamenilor. Marele vizir mergea chibzuit. Iscoadele sale controlau
pădurile şi văgăunile pînă departe. Tabără de noapte făcea numai după ce
era sigur că eventualii duşmani nu-l vor lua din somn.
Minunatul armăsar alb al tînărului comandant se ridică în două
picioare gata să pornească în galop. Ali-paşa coborî dealul îngîndurat. Avea
oşteni buni şi destui. Nimeni nu i-ar fi putut face faţă în Balcani, dar Varna
înconjurată cu ziduri mari putea să reziste multă vreme. Şaisprezece
corăbii turceşti sub comanda înţeleptului Abdulah porniseră să blocheze
intrarea portului, astfel că aprovizionarea pe mare a ghiaurilor avea să fie
zădărnicită. Iscoadele îl vestiseră că în Varna sînt vreo opt mii de apărători.
Destul de puţini, însă puternici la adăpostul zidurilor.
„O fi ajuns Abdulah în faţa portului? se întrebă tînărul comandant.
Prea puţine corăbii! Aud că regele Ioan al Dobrogii are vreo treizeci. Poate
că lupta pe mare a şi început. În sfatul Divanului am cerut cincizeci de
corăbii. Duşmanii mei au stat împotrivă şi l-au convins pe sultanul Murad
că Varna, cu zidurile ei şubrede, poate fi luată uşor pe uscat. Că apărătorii
sînt de adunătură şi slab pregătiţi. Că la vederea oştilor marelui padişah
vor deschide porţile îngroziţi şi umili. Prostii! Inteligentul Murad nu a
înţeles jocul duşmanilor mei. Atacat de pe mare şi de pe uscat, un port
poate fi cucerit uşor. Dar iată că, pe mare, Varna are mai multe corăbii.
Mi-e teamă de o înfrîngere a flotei lui Abdulah. Am cerut bombarde, însă
adversarii mei l-au convins pe Murad că ele îmi vor îngreuia drumul. Cu ce
să dobor zidurile Varnei? Cu mîinile goale? Duşmanii mei vor ca această
campanie să se sfîrşească prost. Ei ştiu că, de nu voi lua Varna şi
Dobrogea, nu numai poziţia mea va fi în pericol, ci şi viaţa. Murad nu mă
iubeşte, fiindcă nu-l linguşesc şi-i arăt adesea greşelile pe care le face
dintr-un orgoliu nemăsurat. E de mirare că pînă şi unii dintre cei mai
inteligenţi oameni se lasă cu plăcere să fie linguşiţi. Mi-a mers faima că nu
cunosc amărăciunea înfrîngerii pe cîmpul de luptă. Doar pentru asta mă
păstrează Murad. Dar ce va fi cînd voi pierde? Padişahul va uita vechile
victorii.‖
Aproape de miezul nopţii, oştile marelui vizir poposiră în faţa Varnei.
Între ele şi zidurile oraşului distanţa nu era mai mare de o milă. Treizeci de
mii de achingii descălecară în vederea odihnei. Cei pricepuţi la ridicarea
corturilor munceau pe tăcute. Însoţit de aghiotantul său Ibrahim, Ali ocoli
tabăra, mulţumit de felul în care se desfăşurau lucrările. Mulţi dintre
oamenii săi erau oşteni vechi, căliţi în numeroase lupte. Aceştia îl
însoţiseră în campaniile din Asia-Mică.
După un ceas, marele vizir intră în cortul său. O singură lumînare
aducea acolo puţină lumină. Afară, în bătaia lunii, întunericul arăta mai

83
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
slab decît înăuntru. Spre deosebire de alţi comandanţi, Ali nu purta cu el
slujitori, femei din harem, eunuci şi sfetnici. Pe toate acestea le socotea o
povară fără rost. Doar doi oşteni se ocupau de măruntele treburi din jurul
său. Nimeni nu-l dezbrăca, nimeni nu-l ajuta să se îmbrace. În campanie,
el dorea să fie la fel cu ceilalţi oşteni.
— Ibrahim!
— Poruncă, strălucitorule!
— Să se pună trei rînduri de străji, după obiceiul nostru! Cinci mii de
călăreţi vor veghea gata de luptă! Ceilalţi să-şi cate odihnă în corturi!
— Aşa va fi, strălucitorule!
În timp ce Ibrahim aduna comandanţii de pîlcuri, Ali părăsi cortul şi
privi către Varna. Sub apăsarea nopţii zidurile oraşului semănau cu o pată
imensă. Nici o lumină pe ele. Totul parcă aducea a pustiu. În urma vizirului
răzbi un zgomot de paşi.
— Tu eşti, Ibrahim? întrebă fără să se întoarcă.
— Eu, strălucitorule. Iscoada noastră Ben-Din a sosit adineauri şi
doreşte să-ţi vorbească.
Marele vizir privi peste umăr îngîndurat. Omul căzu în genunchi şi
atinse pămîntul cu fruntea.
— Ah, Ben-Din, lasă prostiile! îl dojeni comandantul. Asemenea fleacuri
sînt bune doar în lenevia palatelor. Nu ploconeli aştept de la tine. Ce veşti
ai?
— Proaste, înălţimea-ta. Flota măritului Abdulah a fost înfrîntă ieri în
zori.
Ali ştia să primească veştile rele, ca şi pe cele bune. Altul poate că şi-ar
fi arătat mînia sau disperarea. El se mulţumi doar să asculte.
— Spune, Ben-Din! grăi cu blîndeţe.
— Prea mare lucru nu ştiu, înălţimea-ta. Bătălia s-a desfăşurat prea
departe pentru ochiul meu. Abia cînd primele corăbii ale regelui Ioan s-au
întors în port am aflat că măritul Abdulah a fost înfrînt. După spusele
marinarilor, şapte dintre corăbiile noastre s-au scufundat.
— Cîte corăbii a avut Ioan al Dobrogii?
— Am auzit că vreo treizeci şi ceva.
— Şi cîte a pierdut el?
— Se spune că două.
„Aşa cum am prevăzut‖, reflectă cu amărăciune Ali.
— Dar în oraş ce e?
— Pregătirile de apărare s-au încheiat acum cinci-şase zile.
— Îţi arde de şagă! se răsti marele vizir.
— Nu prea.

84
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Poate nu te-ai uitat cu atenţie. Nimeni nu ştie despre venirea
noastră.
Ben-Din se mulţumi să zîmbească. Cine s-ar fi priceput mai bine ca el!
Împiedicat de slaba lumină, comandantul nu-i observă zîmbetul, însă îl
bănui. Ben-Din lucra pentru el de vreo zece ani. Se cunoşteau bine unul pe
altul.
— Dacă Varna şi-a încheiat pregătirile acum cinci-şase zile, înseamnă
că acolo s-a aflat cu mult înainte despre ţinta atacului nostru, spuse Ali,
parcă mai mult pentru sine.
— De trei săptămîni, înălţimea-ta. Acum vreo douăzeci de zile s-a zvonit
la Varna că treizeci de mii de oameni vor urca prin pasurile Balcanilor, întîi
împotriva acestui port, apoi asupra Dobrogii. Pînă şi faptul că măritul
Abdulah va încerca o blocadă cu şaisprezece corăbii se ştie aici.
— Curios! murmură vizirul. Cîţi oameni apără oraşul?
— Vreo şapte-opt mii.
— Dar zidurile cum sînt?
— Cele din port, slabe, măcinate de timp. Dacă măritul Abdulah ar fi
venit cu mai multe corăbii...
— Lasă asta, Ben-Din! Nu zidurile acelea mă interesează acum, ci
celelalte, de către uscat.
— Vai, înălţimea-ta! se tîngui Ben-Din. De zidurile din faţa noastră nu
se poate apropia nimeni. Cel puţin eu n-am reuşit. Iar ceea ce am văzut de
departe îmi spune puţin.
— N-ai încercat să stai de vorbă cu oştenii ghiauri?
— Ba chiar am făcut-o adesea.
— Şi?
— Părerile sînt împărţite. Unii spun că cele mai slabe ziduri sînt în
partea de miazăzi. Alţii, că tocmai acolo s-au făcut mari întărituri.
— Regele Ioan e în oraş?
— De trei zile, înălţimea-ta.
— Cine crezi că a răspîndit ştirea despre atacul nostru?
— Nufărul Alb. Toată lumea vorbeşte despre asta. Cînd m-ai trimis aici,
nu mi-a trecut prin minte că vei ataca Varna atît de repede. Cînd am văzut
oştile noastre, am început să mă dumiresc. Dar ghiaurii numai despre asta
vorbeau.
— Nufărul Alb! exclamă Ali. Bine, Ben-Din! Poţi să pleci. Mîine vei primi
obişnuita pungă cu aur.
Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim tăcură o vreme fiecare cu gîndurile lui.
Luna intrase în nori. Doar nechezatul miilor de cai spărgea uneori liniştea
nopţii. Dinspre mare, un curent de aer mai aspru înfiora cîmpia.

85
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Atacăm în zori? întrebă aghiotantul.
— Nu. Oamenii au nevoie de odihnă. Mîine, meşterii noştri vor intra cu
topoarele în pădurea din spate. Avem nevoie de scări. Îţi aminteşti,
Ibrahim, că la Sabaha, acum cinci ani, ne-au lipsit bombardele ca şi azi?
— Cine ar putea să uite, strălucitorule? Puţini credeau că vom cuceri
cetatea. Dar tu, stăpîne, ai fost chibzuit. Din porunca ta s-au lucrat plute,
iar în toiul nopţii oamenii noştri au pornit atacul pe mare. Totdeauna
zidurile dinspre apă sînt mai slabe.
— Da, aşa a fost, rîse Ali, mulţumit de amintirea acelor zile frumoase.
Aşa a fost atunci, însă apărătorii Sabahăi abia erau o mie.
— Ah, strălucitorule! suspină Ibrahim. O clipă am crezut că vom repeta
isprava de la Sabaha.
— Ai uitat de corăbiile Varnei, zîmbi marele vizir. La Sabaha erau două.
Aici sînt peste treizeci. Ele ne-ar scufunda plutele înainte de a ajunge noi la
gura portului.
— Te-ai gîndit la altceva, strălucitorule?
— M-am gîndit. Vom ataca de pe uscat, pînă cînd vom ghici părţile mai
slabe ale zidurilor Varnei.
— Vor fi pierderi mari.
— Ştiu, dar nu avem de ales. Însă nu asta mă tulbură. Acum două
luni, cînd am hotărît atacul împotriva Dobrogei şi Varnei, în Divanul cel Mic
eram doar şase oameni. Sultanul Murad, eu, Abdulah, emirul Sabahaddin,
Suhar-paşa şi Fareddin-paşa. În tot Imperiul turcesc, numai noi ştiam
despre această campanie. Cine a putut să trădeze? Murad în nici un caz.
Eu, la fel. Pentru Abdulah, pun mîna în foc. Deci, rămîn trei. Sabahaddin şi
Suhar-paşa sînt duşmanii mei cei mai înverşunaţi. Fareddin-paşa mi-e
prieten, dacă se poate numi astfel. Un prieten dintre aceia care nu-ţi
trezesc destulă încredere. E lacom. Pentru aur, ar fi în stare de orice. Unul
dintre ei a trădat. Achingiii mei au aflat abia ieri că vom ataca Varna, iar
despre Dobrogea încă nu ştiu nimic.
— Strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Anul trecut, cînd s-a hotărît
atacul de la Polènik, în sfatul cel mic al Divanului au fost tot cei şase
despre care vorbeşti.
— Nu! murmură Ali îngîndurat. Atunci a lipsit Abdulah. Şi Suhar-paşa
a lipsit. Era bolnav. Ca şi acum, ghiaurii au aflat de la Nufărul Alb că vor fi
atacaţi. E bine că mi-ai amintit de Polènik, fiindcă îi scoatem cu totul de
sub bănuiala noastră pe Abdulah şi pe Suhar. Iată deci că au rămas
Sabahaddin şi Fereddin. Unul dintre ei lucrează cu Nufărul Alb. Poate că îi
dă ştirile pe plată, sau pur şi simplu e tras de limbă. Va trebui să-i scriu
padişahului chiar în această noapte. O ştafetă...

86
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Nu e bine, strălucitorule! îl întrerupse Ibrahim. Sultanul va crede că
doreşti să arunci o lumină proastă asupra celor doi. Fără dovezi împotriva
unuia dintre ei, nimeni nu-ţi va da crezare. Sau, să zicem că padişahul va fi
de acord să-i supravegheze pe cei doi duşmani ai tăi, dar cine o va face? Ai
mai multă încredere în oamenii sultanului decît într-ai noştri? O vorbă
scăpată fără rost ne poate da peste cap toate planurile.
— Ai dreptate, oftă Ali. Eu trebuie să-i supraveghez. Ben-Din e cel mai
nimerit pentru asta. Îl voi trimite pe el la Adrianopole. El are acolo cîţiva
oameni la fel de iscusiţi. Nufărul Alb la Adrianopole îşi face jocul, fiindcă în
altă parte nu ar ajunge la secretele noastre. Sabahaddin şi Fareddin vor fi
urmăriţi zi şi noapte. În felul acesta s-ar putea să ajungem la Nufăr.
— Greu, strălucitorule! zîmbi Ibrahim. Cei doi duşmani ai tăi vor sta de
vorbă cu atît de mulţi oameni, încît ar însemna să-l căutăm pe Nufăr cine
ştie cîtă vreme. Ben-Din s-ar putea lovi de el în fiecare zi fără să-l
bănuiască.
— Ce propui?
— Să amînăm asta pînă ne vom întoarce la Adrianopole. Atunci să faci
în aşa fel încît să se discute în Micul Divan o nouă călcare cu oşti. De pildă,
să-l convingi pe padişah că-i folositor să ieşim în pradă dincolo de Dunăre.
Şi ar fi bine ca la acel sfat să lipsească ori Sabahaddin, ori Fareddin. Pentru
asta veţi găsi un prilej. De va fi acolo numai Sabahaddin cînd veţi lua
hotărîrea voastră, nu ne va rămîne decît să aşteptăm. Dacă ştirea nu va
ajunge la Nufărul Alb, înseamnă că trădătorul e Fareddin. Dacă va ajunge,
va trebui să-l urmărim doar pe Sabahaddin, fiindcă el e trădătorul.
— Minunat, dragul meu! exclamă Ali-paşa. Totuşi, noi mai zăbovim pe
aici. Ben-Din îşi poate începe cercetările de pe acum. Poate are noroc şi
dăm peste Nufărul Alb.
— Nu văd nimic rău în asta, fu de acord Ibrahim. Am scăpa şi de Nufăr
şi de unul dintre duşmanii tăi cei mai mari. Iar padişahul va înţelege că eşti
de neînlocuit.
— Îmi place chibzuiala ta, rîse marele vizir.
— Sînt silit să o am, zîmbi acesta. Altfel nu m-ai fi ţinut pe lîngă tine
de-a lungul timpului.
— Adevărat! răspunse Ali cu sinceritate. Să-l cauţi pe Ben-Din! Am
mare încredere în el. E şiret, scump la vorbă şi iscusit ca nimeni altul. Cine
ar fi putut ieşi dintr-o cetate ce se aşteaptă să fie atacată? Peste un ceas va
porni spre Adrianopole. Începem lupta cu Nufărul Alb şi cu duşmanii mei.
De nu vom lua Varna şi Dobrogea, e bine să-i dăm sultanului o
compensaţie care să-l facă să uite. Altfel, adversarii noştri se vor repezi
asupra noastră ca nişte şacali.

87
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Nu le vom da prilejul, strălucitorule.
— Să sperăm. Atacul asupra acestui port nu-mi place, mai ales că ne
lipsesc forţele pe mare. În Micul Divan i-am dat lămuriri padişahului că-i
înţelept să lovim întîi Dobrogea. Prin căderea ei, Varna rămîne izolată. Deci,
o pradă uşoară. Murad nu s-a învoit fiindcă apucase a hotărî: întîi Varna.
Iată un om inteligent care face greşeli datorită faptului că nu-i place să fie
contrazis. Imperiul turcesc va pierde mult cu un astfel de orgolios.

Cu două zile înaintea sosirii oştilor lui Ali-paşa, o corabie plutea de la


Caliacra spre Varna. Furtuna ce bîntuise aproape o săptămînă îşi sleise
puterile. Rar cîte o pală de vînt încerca să o ridice din nou, însă fără folos.
Corabia transporta putini cu brînză, caş proaspăt, miere, lumînări şi carne
afumată. Provizii pentru viitorii asediaţi. La prova ei, trei bărbaţi şedeau pe
nişte colaci de parîme. Vorbă să fie că şedeau, fiindcă odihna lor cam
nesigură ar fi stîrnit zîmbete îngăduitoare sau hohote de rîs, dacă ea s-ar fi
petrecut în altă parte decît pe corabie. Ceva mai încolo, caii pasagerilor de
pe colaci sforăiau adesea neliniştiţi, după cum se clătina vasul. Marea, încă
puternic vălurită, producea obişnuitul tangaj, neluat în seamă de marinari,
dar simţit din plin de cei neobişnuiţi. Cotae îşi ducea des mîinile la pîntec,
într-un gest grăitor de scîrbă ori deznădejde, sau fugea cît îi sta în putinţă
spre unul din borduri, socotind că i se întoarce stomacul pe dos. Micuţul
Grama, la fel de neajutorat, îşi strîngea trupul firav, parcă hotărît să-l facă
ghem, ca apoi să-l deschidă fulgerător odată cu un behăit jalnic. Cînd vasul
cădea cu prova între adîncurile a două valuri, avea senzaţia că pîntecul său
e greu ca un cazan cu apă. Cînd corabia sălta brusc pe o creastă, parcă tot
aerul pierea din împrejurimi, iar stomacul i se lipea de şira spinării ca lovit
cu maiul. Doar cavalerul blond, care umblase adesea pe mare, suporta mai
uşor tangajul, cu toate că şi el simţea o puternică apăsare. Rezemat cu
spatele de tribord, căpitanul vasului înfuleca o pulpă de berbec şi-i privea
pe cei trei pasageri, dacă nu cu milă, în orice caz cu mult interes.
Observîndu-l cum mestecă lacom, Cotae înlemni de scîrbă doar o clipă,
fiindcă în cea următoare se aplecă peste babord şi socoti că leapădă din el
nu numai prînzul din zori, ci şi pe cele din ultimii ani.
Corabia ajunsese curînd în gura portului, unde apa liniştită le dădu
răgaz celor trei pasageri să-şi mai tragă sufletul şi să privească în jur.
Departe, către miazăzi, soarele prindea în lumina lui scăzută vreo treizeci
de corăbii cu toate pînzele în vînt, care la asemenea distanţă păreau
încremenite.

88
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Pescuiesc? se interesă micuţul Grama.
— Şi încă ce pescuiesc! zîmbi căpitanul. Numai peşte mare. Dar să
vedem dacă intră în plasă. Acum patru zile cînd am plecat de aici, tocmai
ieşeau din port încărcate cu oşteni. După cum patrulează ele pe acolo,
înseamnă că peştele mare încă nu s-a arătat.
La vorbele în doi peri ale comandantului, Grama pricepu ceva, însă nu
destul, ceea ce-l făcu să stăruie.
— Care peşte?
— Abdulah, cavalere. Acum patru zile se vorbea aici că Abdulah vine
asupra Varnei cu şaisprezece corăbii.
— Numai cu atît? Să fie oare Murad lipsit de înţelepciune? Ce pot face
şaisprezece corăbii împotriva a peste treizeci?
— Cred că nu-i lipsit de înţelepciune, ci numai de ştiri. El nu se aştepta
ca Ioan al Dobrogii să primească ajutor de la corăbierii genovezi, greci şi
veneţieni aflaţi în trecere cu mărfurile lor pe la Varna, Caliacra şi Tomis. De
fapt, nu chiar ajutor. Regele Ioan a rechiziţionat corăbiile lor pînă ce va
trece pericolul. Adăugate la ale lui, a ieşit o flotă frumoasă.
Corabia ajunse la cîţiva paşi de cheiul rostuit în blocuri de piatră.
Marinarii aruncară cu îndemînare două parîme spre uscat. Doi dintre
privitorii ocazionali le prinseseră şi le petrecură în jurul solidelor babale de
lemn. Pe mare, soarele gata să apună parcă poleia totul în galben-auriu.
Fericiţi că lăsau în urmă neajunsurile călătoriei, cei trei pasageri îşi
purtară caii pe puntea cam nesigură şi răsuflară uşuraţi cînd simţiră din
nou pămîntul sub picioare. Liniştea Varnei îi miră. Oamenii arătau ca şi
cînd totul ar fi fost în ordine. Puţine semne dovedeau că se ştie acolo
despre apropiatul asediu pe mare şi pe uscat. În primele zile cînd se
aflaseră veştile, panica bîntuise cumplit prin oraş. Apoi, odată cu trecerea
timpului şi încheierea lucrărilor de apărare, locuitorii se obişnuiseră cu
ideea pericolului. O seamă de bogătaşi părăsiseră Varna în bărci mari,
călătorindu-se cine ştie pe unde. Dar sărăcimea nu avea unde merge.
La sosirea corăbiei din Caliacra, mulţi localnici alergaseră în port
dornici de ştiri proaspete. Cum marinarii nu ştiau mai mult decît ei, aceştia
porniseră a se rări. Totuşi, mai zăboviră cîţiva. Printre cei rămaşi acolo,
cavalerul blond îl recunoscu, nu fără adîncă mirare, pe egumenul Lazăr, iar
alături apăru figura mălăiaţă a părintelui Sima.
— E mică lumea, sfinţia-voastră, rîse Arad. Nu mă aşteptam să vă
întîlnesc aici, unde miroase a război.
— Sînt mari şi minunate căile Domnului! zîmbi egumenul. De fapt, nici
eu nu mă aşteptam la o astfel de întîlnire. Bănuiam că sînteţi pe la
Caliacra.

89
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— De acolo venim. Am ajuns în cetate la o zi după plecarea slăvitului
rege Ioan al Dobrogii.
— Deci pe el îl căutaţi? făcu Lazăr şăgalnic, prefăcîndu-se a nu da prea
mare importanţă întrebării.
Fire deschisă, Arad prefera de obicei să spună el ce avea de spus.
Întrebările directe îl iritau. Aceasta se datora în bună măsură faptului că
toată viaţa lui de pînă atunci fusese nevoit să se ascundă. Apoi, traiul
printre străini îl făcuse să fie prudent. Sigur că nu era cazul să ocolească
întrebarea egumenului, dar obişnuinţa fu mai tare, astfel că, după ce
chibzui o clipă, grăi cu acea privire candidă care îl zgîndărise cîndva pe
cavalerul Bogdan:
— Ce-i nou pe aici?
— Iscoadele au adus ştiri că treizeci de mii de achingii vor sosi mîine în
faţa Varnei.
— O! Spusele Nufărului Alb se adeveresc.
— De unde ştiţi despre ele?
— Cine nu ştie? Aţi venit cumva pentru a binecuvînta oştile oraşului?
— Şi pentru asta, rîse egumenul. Cît despre voi, ar fi nimerit să-mi
spuneţi dacă îl căutaţi pe Ioan al Dobrogii. Azi, puţini sînt cei care ajung
pînă la rege. Cu ceva osteneală, vă pot aranja o audienţă.
— Mă îndatoraţi mult, sfinţia-voastră. În fond, Ioan al Dobrogii e rege
sau despot?
— Între cele două titluri socot că nu-i nici o deosebire. Turcii şi
bizantinii îl numesc rege. El se consideră despot.
— Înţeleg. Doresc să-i ofer regelui serviciile mele şi ale cavalerului
Grama.
„Oare numai pentru atît? reflectă Lazăr. Parcă nu-mi vine a crede. O
astfel de ofertă i-o poate face sfetnicul Toma. Cred că a aflat şi el cîte ceva
despre Toma. Fiindcă acest sfetnic e mîna dreaptă a regelui Ioan.‖
— Domnule! i se adresă tînărului. În seara aceasta veţi avea
întrevederea dorită, dar se cuvine să-mi răspundeţi la cîteva întrebări. Asta,
în schimbul ajutorului, zîmbi prelatul. V-ar conveni să facem o scurtă
plimbare de-a lungul cheiului?
— Nu văd nimic rău în propunerea sfinţiei-voastre.
Amîndoi se îndepărtară la braţ, ca nişte cunoştinţe vechi.
— Cînd oferiţi totdeauna cereţi ceva în schimb? întrebă Arad cu aerul
său plin de candoare.
— Nu chiar totdeauna, cu toate că regulile vieţii cam aşa sînt. Nimeni
nu poate primi mereu fără să dea şi nimeni nu poate să dea fără să
primească. În ce vă priveşte, am unele nedumeriri. De fapt, cine sînteţi,

90
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
cavalere?
— Mă întrebaţi în calitate de duhovnic sau în alta pe care nu o cunosc?
ocoli Arad un răspuns.
— În amîndouă. Poate că nu ştiţi că între mine şi Ioan al Dobrogii
există o veche prietenie. Pe mine, asta m-a adus acum aici, cînd el are
nevoie de prieteni. Nu uit că ne-aţi făcut un mare serviciu, ajutîndu-l pe
cavalerul Dumitru. Însă din discuţia noastră de la Snagov am înţeles că aţi
bătut un drum lung pînă în Ţara Românească pentru a ne aduce acel
medalion. Adică nu mai aveaţi alt motiv pentru a veni acolo. Totuşi, cîteva
ceasuri mai tîrziu am aflat chiar din gura voastră că veţi întreprinde o
călătorie la Caliacra. A doua zi după discuţia noastră, nu în drum către
Caliacra v-am întîlnit, ci, spre mirarea mea şi comitelui Staicu, în cetatea
Argeşului. Acum ne vedem aici, într-un oraş ce va fi atacat de turci. În locul
meu ce aţi crede voi despre un astfel de tînăr?
— Că ar putea să fie o iscoadă a turcilor, zîmbi acesta ironic.
Privirea ageră a egumenului zadarnic cercetă ochii şi faţa lui Arad,
fiindcă nu găsi nici cel mai mărunt semn de tulburare.
„Hm! gîndi el. Cu înfăţişarea lui naivă, sub care se ascunde o
inteligenţă ieşită din comun şi o chibzuială greu de întîlnit la un ins atît de
tînăr, cavalerul Arad nu-i chiar ce vrea să pară.‖
Apoi grăi:
— Eu nu am mers atît de departe cu bănuielile. Şi-i păcat că aveţi
ghinion. Dacă protejatul nostru Dumitru v-ar fi însoţit la Snagov, s-ar fi
lămurit multe. Graba mea de a veni încoace m-a oprit să fac lumina de
cuviinţă. Călăreţii trimişi de mine în căutarea cavalerului Dumitru poate că
s-au întors la Snagov. Dar pînă cînd voi sta de vorbă cu ei, toată povestea
medalionului rămîne un mister. S-au întîmplat cazuri cînd, cu o momeală
oarecare, iscoade străine şi-au făcut jocul. În cazul vostru, momeala poate
să fie medalionul adus la Snagov şi pretinsul ajutor dat lui Dumitru.
— Cine mă oprea să vin ca iscoadă fără a vă cunoaşte pe voi şi pe
comitele Staicu?
— Nimeni, recunoscu Lazăr. Însă un cavaler cu calităţile voastre nu se
mulţumeşte doar a privi. Medalionul v-a netezit drumul printre marii
demnitari ai ţării. Adică acolo unde se pot afla multe. Vedeţi, vă vorbesc
deschis.
— Văd, sfinţia-voastră.
— Iată un răspuns care nu mă mulţumeşte. Sper să aveţi unul mai
bun.
— Am. Bănuielile voastre nu au temei, atîta timp cît duc lipsă de fapte.
De cînd e lumea, faptele au adus lumină, iar bănuielile, mai mult întuneric.

91
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
În cazul meu, faptele vorbesc de bine. L-am ajutat pe cavalerul Dumitru şi
v-am predat o scrisoare cu numele tuturor iscoadelor ce lucrează la Iaşi
pentru regele Ungariei. La Buda aş fi primit mult aur în schimbul
medalionului.
Egumenul aprobă printr-o aplecare a capului.
— Mă gîndisem că aţi deschis medalionul. Mă gîndisem, de asemenea,
că Sigismund de Luxemburg sacrifică nişte iscoade cam de mîna a doua
pentru a introduce la noi una de primul rang.
— Nimeni nu dă pasărea din mînă pe cea de pe gard, ripostă cavalerul.
Apoi, iscoadele de care vorbiţi nu prea arată de mîna a doua.
— Da, trebuie să recunosc. Asta e tot ce puteţi să-mi spuneţi?
— Tot.
— Nu ar fi bine să vă spovediţi? mai făcu Lazăr o încercare.
— Nu.
„Nimic n-am scos de la el, reflectă egumenul. Sau poate că am aflat
ceva. Acum încă nu mi-e clar, însă gîndindu-mă îndelung la răspunsurile
lui, sper că voi ajunge la unele descoperiri. Cînd l-am văzut coborînd pe
chei, am vrut să chem gărzile. Să-l ţin închis pînă ce voi primi veşti de la
Snagov. Dar nu cred că era înţelept. Lăsîndu-l liber, pot afla mai multe.‖
Porniră îndărăt către ceilalţi.
— Ah, era să uit! spuse egumenul. În privinţa găzduirii să nu vă faceţi
griji. Cavalerul Toma, pe care-l veţi cunoaşte în seara aceasta, a avut
bunăvoinţa să-mi pună la dispoziţie o casă frumoasă. Nu-i prea departe de
aici. Veţi locui cu mine şi cu părintele Sima.
Cînd ajunseră lîngă corabie, noaptea căzuse de-a binelea peste port.
— Cotae, unde e Grama? se interesă tînărul.
— Dracu ştie! Acum e întuneric beznă. A căzut, poate, în mare. Nu-mi
bat eu capul cu asta. Lui nu-i sînt slujitor. Cînd se iveşte luna, apare el de
pe unde o fi.
Cavalerul blond socoti că se cam apropiase vremea să-i tragă o
chelfăneală obraznicului slujitor. Puţin mai tîrziu gărzile îl aduseseră pe
Grama la locuinţa lui Lazăr. Fusese arestat fiindcă iscodise pe lîngă zidurile
de către uscat ale Varnei.

Ioan al Dobrogii îşi alesese reşedinţa în cea mai înaltă clădire a Varnei.
De la ferestrele ei se vedea întregul port şi chiar dincolo de ziduri. Pe mare
cerul căzuse încărcat de nori subţiri, alburii, cu slabe semne de ploaie.
Dincolo de ziduri, cîmpia dormea în tihnă.

92
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Egumenul Lazăr, însoţit de Sima, Arad şi Grama, ajunse într-o
anticameră cam răcoroasă, cu puţine scaune aşezate în lungul pereţilor. Cu
toate că lumînările multe încercau să aducă puţină strălucire, odaia arăta
sumbră tocmai prin lipsa mobilierului, care dă un aspect mai cald, mai
primitor. La capătul odăii, două uşi mari duceau către încăperea de lucru a
regelui. Oştenii din pază păreau încremeniţi lîngă ele. În aer stăruia miros
uşor de mucegai, semn că nimeni nu locuise acolo de multă vreme. Arad îşi
lăsă privirile să alunece de-a lungul pereţilor lipsiţi de ornamente şi de
podoaba panopliilor atît de obişnuite. De la pereţi, privirile lui stăruiră
asupra unui bărbat cu semne de frumuseţe veştejită, înalt, uscăţiv, de
vîrstă nedefinită şi cu faţa palidă. Figura şi trupul omului îi amintiră de
plantele ţinute în casă peste iarnă. Dacă sînt departe de fereastră, se
lungesc şi se apleacă într-o parte după o geană de lumină. Frunzele capătă
o anumită moliciune de cîrpă şifonată, iar culoarea lor verde-închis piere
odată cu trecerea timpului, fiind înlocuită cu una gălbuie, maronie pe
margini, dovadă că lipsa luminii le macină. Pînă şi mîinile omului palid
întăreau convingerea cavalerului. Lunganul avea nişte degete lungi,
nefiresc de subţiri şi uşor încovoiate ca nişte păstăi. Urmele reumatismului
erau limpezi.
— Domnule Spear, i se adresase comandantul de gardă.
Auzindu-i numele, Arad îl privi din nou pe omul cel palid.
„Să fie el, oare, falnicul cavaler Ruk Spear, mîndria sîrbilor? se întrebă
tînărul. Ah, nu! Cred că mă înşel. Adevăratul Ruk aş zice că e mai plin de
viaţă. Anul trecut, în noaptea premergătoare luptei de la Polènik, eroul sîrb
i-a păgubit pe achingiii turci de cîteva mii de cai. El şi ceva prieteni de-ai
săi s-au strecurat la adăpostul întunericului, au omorît străjile şi au pus pe
goană caii. În zorii luptei, mai mare jalea pentru oştile lui Murad. O seamă
de achingii îşi căutau caii prin rîpe. Bătălia pornise fără ei.‖
— Sfinţia-voastră! se întoarse Arad. Cavalerul de colo e cumva Ruk
Spear?
— Chiar el, răspunse egumenul în şoaptă. Acum nu arată prea bine din
cauză că a stat o vreme prin închisorile turcilor. Abia anul trecut a reuşit să
fugă. Mă mir că a rămas în viaţă. Temniţele sultanului sînt ca nişte iaduri
fără fund.
Alături de Ruk şedea un cavaler la fel de înalt şi tot atît de slab, însă,
curios, pîntecul său căzut între picioare ca un cimpoi nu părea să-i
aparţină de-adevăratelea, ci părea lipit acolo cu împrumut, fiindcă prea era
nepotrivit. Oamenii slabi rar au un astfel de pîntec.
— Cel de lîngă Ruk, murmură egumenul, e vestitul Carapelese. Un
genovez, mare mîncău şi bun prieten cu eroul sîrb. Se spune că e un

93
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
călăreţ desăvîrşit, deşi mă pune pe gînduri pîntecul său. În ce priveşte
harul de arcaş, aş zice că vă egalează.
— Drace, am auzit multe lucruri frumoase despre el!
— Şi veţi mai auzi.
— A fost şi el la Polènik anul trecut?
— A fost. Unde e Ruk nu poate lipsi Carapelese. Şi invers.
Al treilea bărbat care îi reţinu atenţia lui Arad era de statură obişnuită,
uscăţiv, cu părul răzvrătit pe creştet. După îmbrăcăminte şi după faţa
paşnică, mereu zîmbitoare, aducea a negustor de mărunţişuri.
— Acela cine e? arată cu o mişcare a capului spre bănuitul negustor.
— Cîrstev, domnule. El e fala bulgarilor. Turcii care ies după pradă
de-a lungul şi de-a latul Balcanilor totdeauna se roagă lui Allah să-i
ferească de o cursă a lui Cîrstev. El se ţine pe urmele convoaielor ca umbra
după om. Mulţi creştini au scăpat de robie datorită lui. Marele vizir Ali-paşa
a pus preţ pe viaţa tînărului bulgar. Însă pînă azi nu s-a găsit nimeni să-l
vîndă.
„La naiba! socoti blondul. Numai crema cavalerilor din Balcani s-a
adunat aici. Ioan al Dobrogii are ceva prieteni. Şi ce prieteni!‖
Arad îşi întrerupse gîndurile. În pragul uşii apăru sfetnicul Toma, iar
îndată după acesta regele îmbrăcat simplu, în straie lejere de casă. Bărbaţii
din anticameră salutară cavalereşte. Ioan zîmbi privindu-i pe fiecare în
parte.
— Domnilor, vă aşteptam, grăi el. Poftiţi în odaia mea de lucru! Puţini
se pot mîndri azi cu astfel de prieteni.
— Măria-ta! interveni Lazăr. Am adus cu mine doi cavaleri care sînt
gata să-şi pună spadele în slujba voastră. Cel înalt se numeşte Arad. Acesta
e tînărul Grama.
Privirile lui Ioan zăboviră o clipă, fără interes, asupra celor doi tineri
necunoscuţi.
— Vă mulţumesc, domnilor! Dacă vă bucuraţi de recomandarea
sfinţiei-sale, cred că puteţi lua loc printre apărătorii Varnei. După război vă
vom răsplăti cum se cuvine.
Apoi privi către ceilalţi oaspeţi şi repetă invitaţia.
Primirea ce le-o făcuse Ioan era destul de rece şi poate că nici atîta nu
ar fi fost fără bunăvoinţa lui Lazăr, dar Arad mai întîlnise astfel de situaţii.
— Măria-ta! făcu el un pas înainte. Vă cer favoarea de a mă primi cîteva
clipe.
Sprîncenele lui Ioan se împreunară a nemulţumire. Momentul ales de
tînăr nu era nimerit acum, cînd cavaleri cu renume aşteptau să fie primiţi.
Apoi, grijile războiului şedeau înaintea altor treburi mărunte. Un semn abia

94
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
perceptibil al egumenului schimbă însă hotărîrea de refuz a lui Ioan.
— Ce doreşti, tinere? întrebă cu răceală cînd uşa se închise în urma
lor.
Arad scoase o scrisoare din sîn, puse un genunchi la podea şi aşteptă.
Mirat, regele porni să citească. De cîteva ori îşi întrerupse lectura, iar
privirile lui zăboviră asupra blondului oaspete.
„Poate că soarta mi l-a scos în cale, reflectă Ioan al Dobrogii. Cine şi-ar
fi închipuit că unul dintre fiii răposatului Dan-voievod aşteaptă la uşa
noastră? Sper să-mi fie de folos în planurile mele. Domnul Ţării Româneşti
nu mă iubeşte fiindcă am respins cererea lui de a uni cele două ţări sub un
singur conducător. Dar el nu ştie sau nu vrea să ştie că am şi eu visurile
mele.‖
— Cavalere Ioan, ridică-te! grăi cu blîndeţe.
— Măria-ta, v-am fost prezentat sub numele de Arad. Pînă se vor
limpezi unele lucruri, ar fi bine ca numele meu adevărat să rămînă o taină
ştiută numai de noi.
— Fie! zîmbi regele. Scrisoarea doamnei Dumitra ne-a bucurat pentru
încrederea ce o are în noi. Îi cunoşti conţinutul?
— În întregime, măria-ta.
— Atunci e bine. Doamna Dumitra ne roagă să facem cu Mircea un act
prin care domnul Ţării Româneşti să aprobe revenirea voastră la Argeş şi să
vă garanteze viaţa. De asemenea, ea cere ca o parte din averile rămase de la
răposatul vostru părinte să treacă în stăpînirea domniei-tale. Nimic nu ne
opreşte să intervenim pe lîngă unchiul vostru, dar ne mirăm. Nimeni din
familia lui Dan-voievod nu a fost prigonit de Mircea.
— Adevărat! zîmbi Arad. Nimeni, fiindcă nici unul dintre fraţii mei nu
s-a arătat pînă acuma în Ţara Românească. Poate că unchiul meu e un om
bun. Poate că ne doreşte pe lîngă el, însă eu n-am de unde să ştiu. Aşa
stînd lucrurile, sînt nevoit să-mi iau unele măsuri de prevedere.
— Înţeleaptă judecată, aprobă Ioan al Dobrogii. În urmă cu vreo
doisprezece ani aţi avut adăpost vremelnic la Caliacra. Mi se pare că vreo
cîteva luni. Ce s-a petrecut atunci între doamna Dumitra şi părintele meu,
nu ştiu. Ţin minte doar că v-aţi îmbarcat pe o corabie genoveză. Acum
lucrurile stau altfel. Cel puţin deocamdată nu vă urmăreşte nimeni. Noi vă
primim întîi în calitate de rudă. Acum aproape şaisprezece ani, sora
noastră Irina a fost botezată de răposatul Dan-voievod. Mă mir că tatăl meu
nu a ţinut seama de asta. Cît aţi locuit în Caliacra v-am întîlnit de cîteva
ori. Îţi aminteşti?
— Vag, măria-ta.
— Aşa e. Aveai doar şapte-opt ani. Lăsînd la o parte faptul că ai devenit

95
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
un cavaler chipeş – îl privi cu admiraţie–, nimic nu s-a schimbat în
înfăţişarea domniei-tale. Acelaşi păr blond uşor răzvrătit, aceeaşi privire
parcă naivă şi aceleaşi trăsături delicate. Cînd te-am văzut în anticameră
mi-ai părut cunoscut. După război vei primi din partea noastră o danie de
case şi pămînt. Apoi vom încerca să tratăm cu domnul Ţării Româneşti.
Ghicind că a venit momentul să se retragă, Arad salută graţios şi făcu o
mişcare spre uşă.
— O clipă, domnule! rîse Ioan al Dobrogii, în vreme ce scotea de pe
deget un frumos inel de aur ce reprezenta un pescăruş.
— Măria-ta...
— Stai, nu-mi mulţumi! Iată şi o pungă cu treizeci de ducaţi de aur. Un
tînăr totdeauna are nevoie de bani. Chiar şi la vreme de război. Iar acum
rămîi la discuţiile noastre în vederea apărării. Vei cunoaşte cîţiva cavaleri
de la care ai ce învăţa.
Datorită rasei sale preoţeşti, egumenul intră primul în odaia regelui.
Ceilalţi îl urmară conduşi de Toma şi de comandantul Varnei. În total erau
paisprezece bărbaţi. Mulţi dintre ei cu nume vestite în Balcani sau prin alte
părţi. După moda vremii, rămaseră cu toţii în picioare, fiindcă nimeni
dintre ei nu avea dreptul să se aşeze în prezenţa regelui. Despre Lazăr, unii
spuneau că are ochiul ager – şi nu fără temei. Multor oameni lipsiţi de
haruri le scapă adesea o mulţime de amănunte. Egumenul tocmai pe
amănunte punea preţ, socotind că lucrurile mărunte duc totdeauna spre
cele mari. Mirat că tînărul blond nu fusese trimis la plimbare de către Ioan
al Dobrogii, privirile sale cucernice rătăciră prin odaie cu totul nevinovat,
pînă cînd stăruiră o clipă asupra inelului ce reprezenta un pescăruş. Cu un
sfert de ceas mai devreme inelul strălucise în degetul regelui. Acum avea alt
stăpîn. Ce se petrecuse oare între rege şi cavaler? Faţa lui Arad arăta
obişnuita candoare ce nu spunea nimic. Nici Ioan nu-i acorda vreo atenţie
deosebită blondului. Şi totuşi, tînărul primise încuviinţarea de a rămîne la
discuţiile care urmau să înceapă.
„Că e un cavaler plăcut, nu mai încape îndoială, chibzui Lazăr. Că-l
îndrăgeşti uşor e limpede. Însă nu aceste haruri l-au convins pe Ioan să-i
dăruiască inelul şi încrederea sa. Ceva s-a petrecut între ei şi va trebui să
dezleg misterul.‖
Dar şi Arad avea gîndurile sale. Privindu-l cu naivitate pe egumen,
blondul se întrebă, străfulgerat de o idee:
„Se ascunde, oare, Nufărul Alb, sub o biată rasă preoţească? Omul
acesta paşnic, blînd, cuvios şi parcă neajutorat m-a convins că trimite
săgeata în ţintă cu o dibăcie pe care puţini o au. Din discuţiile cu el şi cu
alţii am dedus că la Snagov e lăcaşul tuturor iscoadelor folosite de măria-sa

96
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Mircea. Călugării mi-au povestit că Lazăr lipseşte adesea din Snagov cu
lunile şi nimeni nu ştie pe unde umblă. O faţă bisericească de prim rang,
aşa cum este el, rar trece pe undeva neînsoţit. Cînd l-am văzut în portul
Varnei, m-am mirat pe bună dreptate. Ce poate căuta un vîrf al ierarhiei
bisericeşti departe de ţară, într-un oraş asediat? Să-l fi adus aici numai
prietenia pentru Ioan al Dobrogii? Se poate şi asta, fiindcă prietenia e cea
mai trainică punte dintre sufletele oamenilor.‖
Tîrziu, cînd părăsiră cabinetul regelui, cavalerul Ruk Spear îl opri pe
cavalerul blond şi i se adresă în cel mai curat grai românesc:
— Domnule, e o plăcere să vă cunosc. Prietenul meu Bogdan, cu care
am avut prilejul să mă văd acum vreo două săptămîni, mi-a vorbit frumos
despre voi. Îmi spunea că într-o întrecere de spadă petrecută la Braşov
v-aţi arătat mai bun decît el. Că, aflîndu-vă amîndoi în pădure, aţi desluşit
numărul de călăreţi doar după zgomot de copite. Acestea sînt haruri de
mare preţ pentru un tînăr.
— Lucrurile nu stau chiar aşa, zîmbi Arad. E drept că Bogdan şi cu
mine am încrucişat spadele undeva, la marginea Braşovului, însă e tot atît
de drept că întrecerea nu a adus un cîştigător, fiindcă a fost întreruptă de
ceva neprevăzut. Iar cît priveşte auzul meu, asta o poate face oricine. Adică
ai nevoie de puţină deprindere.
— Modestia vă face cinste, domnule, grăi Ruk, plăcut impresionat.
Totuşi, cavalerul Bogdan are un ochi prea ager pentru a nu cunoaşte un
spadasin de clasă. Cît despre auzul vostru, daţi-mi voie să fiu de altă
părere. Şi eu mă pricep să desluşesc numărul călăreţilor doar după zgomot
de copite. Aceasta mă face să cred că numai deprinderea ar fi prea puţin
dacă îţi lipsesc nişte haruri.
„Ia te uită! cugetă micuţul Grama, aflat prin apropiere. Vestitul Ruk rar
aduce cuiva laude. E zgîrcit la astfel de lucruri ca scatiul la boabe într-o
iarnă lungă. Asta înseamnă că e ceva de căpăţîna prietenului meu blond.
Mie nu mi-a spus că se pricepe atît de bine la mînuirea spadei. Ruk are
dreptate în privinţa modestiei sale. Iar cavalerul Bogdan, pe care nu am
avut plăcerea să-l cunosc, pare un suflet ales, plin de nobleţe. Tata mi-a
vorbit adesea despre marele Ruk. Zicea că în urmă cu ani au fost prieteni la
cataramă. Poate că nobilul meu părinte cam umflă niţel lucrurile, chiar
dacă nu-i nimic rău în asta. Cred că le umflă, dacă stau să mă gîndesc bine
că nu a suflat o vorbă despre Carapelese.‖
Tinerii oaspeţi ai egumenului se treziră cînd soarele stăruia temeinic în
ferestre. Pe străzile din jur, zgomotul de voci era prea mare pentru a le mai
da prilej de odihnă. Atent, Arad desluşi o seamă de chiote. Ceva se petrecea
pe străzile Varnei. Dar ce? După chiuituri semăna a nuntă. Îmboldit de

97
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
curiozitate, ieşi în coridor unde nimeri nas în nas cu părintele Sima. De
fapt, nu chiar nas în nas. Rotofeiul călugăr abia îi ajungea pînă în dreptul
umerilor.
— Ce e pe afară, sfinţia-ta?
Sima încercă să rămînă drept, fiindcă picioarele groase cît nişte stîlpi
de temelie i se bîţîiau fără puteri, dar nu reuşi, ceea ce-l făcu să dea din
mînă a lehamite, după care grăi semeţ:
— Ce, ne-ce, prea vrei să le ştim noi pă toate... E drept că sîntem învă...
ţaţi... ce-i drept nu-i păcat... că haru’ ştiinţei... afară e prăpăd ca... alere. Ca
la nunta din asta... din cum dracu... din Cana... unde înţeleptu’ Solomon
s-a cinstit cu alde... Ce te uiţi aşa la mine? Crezi că sînt...?
— Drace! rîse cavalerul. Ai luat-o cam de dimineaţă, sfinţia-ta.
— Sîît! Uşurel, domnule, să nu te audă afurisi... sfinţia... egumenu’,
prinse rotofeiul o clipă de luciditate. Că eu, de bucurie... care marinari... de
pe mare. D-aia din mila Celui de Sus... doar o oală cu vin...
Dar blondul, presimţind că s-a întîmplat ceva pe mare, nu-l mai
ascultă. Din cîţiva paşi ajunse în stradă, unde oamenii se sărutau între ei.
Din vorbele lor, blondul înţelese că, puţin după apariţia zorilor, flota lui
Abdulah fusese zdrobită. Pe mare totul arăta liniştit. O seamă de corăbii
reveneau spre gura podului legănîndu-se domol ca nişte raţe sătule.
Cînd soarele trecu de amiază, egumenul veni în odaia cavalerilor. La
spatele său, rotofeiul Sima, cam pămîntiu, aproba grav din cap spusele
superiorului.
— Domnilor! grăi Lazăr. Măria-sa, Ioan al Dobrogii ne pofteşte la palat.
După victoria de pe mare, cred că multe dintre planurile discutate aseară
vor suferi schimbări.
O jumătate de ceas mai tîrziu, paisprezece bărbaţi aşteptau în
cabinetul de lucru. Despotul sosi curînd, însoţit de nelipsitul Toma. Pe faţa
lui Ioan nu se vedeau semnele bucuriei. Numai ochii săi arătau asta.
— De primul hop am scăpat, spuse molcom, cum nu-i era firea.
Puţini ştiau că veghease pînă în zori.
— Achingiii lui Ali-paşa sînt la patru ceasuri de drum, continuă el.
Avangarda, poate, chiar mai aproape. Iscoadele Varnei n-au văzut la ei
obişnuitele bombarde. Iată un lucru bun, fiindcă o parte din zidurile
oraşului sînt vechi, măcinate de timp. Noi am pus ceva întărituri, dar ce
poţi face în trei săptămîni? Avem şapte mii trei sute de oşteni. Adică nici
măcar atîţia. O bună parte dintre ei sînt orăşeni slab instruiţi. Armata lui
Ali se ridică la vreo treizeci de mii. Asta, după spusele Nufărului Alb, ale
cărui ştiri au fost bune pînă acum. Dacă turcii vor da iureş mare şi vor lovi
cu berbeci pe care îi pot face din copacii pădurilor apropiate, a deschide o

98
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
spărtură în ziduri nu va fi peste puterile lor. Noi sîntem prea puţini pentru
a-i respinge.
— Măria-ta! interveni egumenul Snagovului. Am stat adesea de vorbă
cu oameni care au cunoscut greutatea unui asediu. Mulţi dintre ei luminaţi
la minte. Unii dintre ei mi-au povestit o seamă de şiretlicuri învechite cu
timpul şi ştiute de toată lumea, însă din vreme în vreme mai sînt folosite, şi
nu fără temei. Mari conducători de oşti s-au lăsat păcăliţi de un şiretlic
chibzuit cu migală. Turcii îşi pot îngădui să atace pe front larg, fiindcă au
oşteni mulţi. Mulţi şi pricepuţi la un asediu. Ali-paşa, fiul lui Hairedim, e
un comandant încercat în treburile războiului. Planurile sale nu le ştim. În
schimb, ştim altceva. Nouă ne-ar conveni să-i înghesuim pe turci într-un
singur punct, unde să-i aşteptăm cu toată oastea.
— Cam primejdios, observă regele. Ne putem oare îngădui să lăsăm
descoperite unele zone? Apoi nu văd cum i-am putea obliga să atace unde
dorim. Recunosc înţelepciunea sfinţiei-tale, însă e bine să chibzuim adînc.
— Tocmai asta şi vreau, zîmbi Lazăr. Fără un dram de risc, în război nu
se poate. Şi mai ales în acesta unde sîntem atît de puţini. Iar pentru a-i
convinge pe turci să lovească după cum vrem, vom folosi un truc vechi cît
veacurile. Unul dintre noi va fi trădător.
Toate privirile se îndreptară mirate spre egumen. El se prefăcu a nu
observa şi continuă calm:
— La noapte unul dintre noi va părăsi oraşul pentru a i se înfăţişa lui
Ali.
Apoi explică planul său în amănunţime. Un plan îndrăzneţ şi
primejdios. Totuşi, singurul bun.
— Cine să meargă în tabăra turcilor? se întrebă Ioan al Dobrogii
îngîndurat.
— Eu nu. Şi nici Carapelese, grăi Ruk Spear. Sîntem prea cunoscuţi la
turci. Dacă ne recunoaşte cineva, dăm tot planul peste cap. În aceeaşi
situaţie se află cavalerul Cîrstev.
Cum erau prea multe cereri de trădători, Ioan propuse o tragere la
sorţi, iar aceştia căzură asupra lui Sima şi a cavalerului blond.

Puţin după miezul nopţii, oştile de achingii ale marelui vizir îşi
încheiaseră lucrările de tabără. Mulţi dormeau obosiţi după un drum atît
de lung. Mulţi erau treji. Cinci mii dintre ei aşteptau gata să înfrunte un
eventual atac al duşmanului. Trei rînduri de străji înconjuraseră tabăra cu
zid viu. Nimeni nu putea ieşi de acolo. Nimeni nu putea intra după voie.

99
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Doar patru oameni părăsiseră tabăra. Ben-Din şi trei achingii credincioşi
lui. Drumul neobositului om de încredere al marelui vizir arăta către
Adrianopole. Stăpînul îi făgăduise întreaga sumă propusă pe viaţa
Nufărului Alb şi încă pe atît din partea cancelariei padişahului. Lupta cu
Nufărul Alb începuse pe baze mai chibzuite, nu la întîmplare ca pînă
atunci. Ben-Din era departe de a fi lacom, dar ştia să profite de moment. El
socotea că vine o vreme cînd agerimea trupului scade, iar cei mari uită că
le-ai fost folositor. Purta cu el un mare secret. Nici padişahul nu i l-ar fi
putut scoate cu de-a sila. Îl iubea pe Ali şi înţelegea că intrigile care se ţes
în jurul acestuia reprezintă un mare pericol. Mai ştia că, de va pieri marele
vizir, nici lui nu-i va fi prea bine.
În cortul comandantului, lumînarea se mistuise pe jumătate. Ali şi
Ibrahim şedeau de taină. Pe zidurile Varnei, totul părea adormit. În afara
zidurilor se auzea ţîrîitul calm al greierilor. Noaptea înainta domol către
zori. Dinaintea cortului răzbi zgomot de paşi. Un arcaş din paza marelui
vizir intră, cu toate că nu-i era îngăduit să-şi tulbure stăpînii. Ali ghici că se
petrecuse ceva şi-i făcu semn să vorbească.
— Înălţimea-ta, se ploconi acesta, străjile noastre au prins două
iscoade ale ghiaurilor.
— Au scos ceva de la ele?
— Nu.
— Atunci ghiaurii să fie ucişi după ce vor fi trecuţi prin cazne!
— Strălucitorule! se încumetă arcaşul. Ghiaurii cer să vină în faţa ta.
Grăiesc binişor în limba Profetului. Străjile spun că cel mai mărunt e om cu
mare ştiinţă. Cunoaşte Coranul din fir în păr ca un dreptcredincios
luminat.
— Bine! Adu-i!
Arcaşul reveni curînd însoţit de Arad şi Sima, care erau legaţi cu
frînghii trainice. Straiele ghiaurilor, curăţele, îi arătau a fi corăbieri. Ali
porunci să se aprindă alte lumînări. Pe feţele celor două iscoade nu se
observă teama.
— Cine sînteţi? întrebă fără asprime.
Vizirul totdeauna avea mare respect pentru cei care iscodeau, ştiind că
ei sînt aleşi numai pe sprînceană.
— Corăbieri florentini, biruitorule! făcu Sima o plecăciune pe cît îi sta
în putinţă. Am venit să vă cerem dreptate, fiindcă fraţii noştri creştini sînt
nişte tîlhari. Ei ne-au păgubit de avutul nostru.
— Nu înţeleg.
— Viitorule padişah, o luă rotofeiul mai pe îndelete, Ioan al Dobrogii
ne-a luat corăbiile cu care venisem la Varna şi ne-a despuiat de mărfurile

100
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
noastre. Niciodată nu s-a întîmplat asemenea ocară. Sînt trei săptămîni de
cînd pribegim prin oraş.
— La ce i-au trebuit regelui corăbiile voastre?
— Să-şi mărească flota împotriva lui Abdulah.
— Cum aţi ajuns aici?
— Am coborît zidul cu ajutorul unei frînghii.
Ali îşi reţinu o tresărire. Ghiaurii minţeau, ceea ce dovedea că sînt nu
corăbieri, ci iscoade. Ben-Din îi spusese că nimeni nu se poate apropia de
zidurile straşnic păzite. Omul său înotase vreme de două ceasuri pentru a
ieşi din Varna.
— Şi nu v-a văzut nimeni? întrebă la fel de paşnic.
— Ba ne-au văzut, interveni blondul. Doi oşteni din pază ne-au ajutat
să coborîm. Fiecare dintre ei a primit cîte o pungă cu ducaţi de aur.
— Aţi avut mare noroc, de vreme ce nu eraţi îmbrăcaţi ca oştenii. Cei
doi apărători doar nu erau singuri acolo.
— Aşa e, strălucitorule! aprobă Sima. Am avut noroc.
— Da, da, mare noroc. Şi ce doriţi?
— După cucerirea oraşului să ne dai corăbiile şi mărfurile. Iar pentru
binele pe care ţi-l facem, cîte o mie de ducaţi de aur.
Ali se prefăcu a-i crede.
— Despre ce bine vorbiţi?
— Strălucitorule! îngenunche Sima cu multă greutate. În Coran, pe
care l-am citit pe cînd eram prunc de o şchioapă, e clar că totdeauna binele
se cuvine a fi răsplătit. Noi cunoaştem locul unde trebuie să loveşti. Dacă
iei seama la ce-ţi dezvăluim, Varna e ca şi luată.
— Sînt silit să iau seama, zîmbi marele vizir. Care e locul mai slab al
zidurilor?
— Dar nu ne-ai promis nimic, strigă Sima cu vădită amărăciune.
— Aşa e. Tot ce mi-aţi cerut va fi pe voia voastră. Unde-i partea cea mai
slabă?
Sima se aplecă să-i sărute vîrful încălţării, însă nu reuşi, poate din
cauza legăturilor prea strînse.
— La poarta dinspre miazănoapte, grăi el. Acolo zidurile sînt şubrede,
gata să cadă.
— Poarta de miazăzi e mai tare?
— Foarte tare. Ar fi o greşeală să atacaţi în partea aceea.
Ali îi descusu vreme de o jumătate de ceas, după care porunci:
— Să fie puşi într-un cort cu pază bună!
Rămaşi singuri, Ali şi Ibrahim porniră să zîmbească. Amîndoi
pricepuseră jocul ghiaurilor. Şi totuşi, un sîmbure de îndoială stăruia tainic

101
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
în gîndurile lor.
— Ce crezi despre asta? rupse tăcerea Ali.
— Că cei din oraş vor să ne îmbrobodească, răspunse aghiotantul.
Iscoadele lor prea au stăruit să nu atacăm la poarta dinspre miazăzi. Aş
crede că acolo e partea cea mai slabă a Varnei.
— N-ai uitat nimic, Ibrahim?
— Nu. Bănuiesc la ce te gîndeşti. Cei doi ghiauri ştiu că-i aşteaptă
moartea dacă ne mint.
— Şi-i puţin lucru? Cine îşi dă viaţa pentru alţii?
— S-au mai văzut cazuri printre ghiauri. Ba chiar şi la noi.
— Poate. Ben-Din îmi spunea că Varna are şapte-opt mii de apărători.
Cei doi ghiauri susţineau că numărul lor trece de paisprezece mii. Care-i
adevărul?
— La mijloc, zîmbi Ibrahim. Asta în cazul cînd aceştia nu au minţit.
Dar, gîndindu-ne bine, aflăm încă o dovadă că ne mint. Că sînt trimişi ai
oraşului. Ben-Din ştie să afle numărul apărătorilor unei cetăţi. Dacă
ghiaurii l-au dublat, e limpede că încearcă să ne descurajeze. În oraş nu
sînt mai mult de opt mii de apărători. Cît priveşte atacul, aş zice să-l facem
tocmai la poarta de miazăzi.
— Fie!

Peste noapte se făcuseră lucrări noi de apărare la poarta de miazăzi a


Varnei. Bucăţi de stînci cît omul, ce fuseseră aduse cu multe zile înainte
cine ştie de pe unde, stăruiau pe ziduri. Cînd începu a se lumina de ziuă,
Ioan al Dobrogii făcu ultima inspecţie de-a lungul lor. După planurile
egumenului Lazăr, o mare parte din forţele Varnei aveau să fie îndreptate
spre miazăzi. Puţini oşteni rămîneau pe celelalte ziduri.
„Va reuşi oare vicleşugul?‖ se întrebă îngrijorat.
Din porunca sa, în piaţa oraşului se adunaseră aproape toţi apărătorii
Varnei. După obicei, turcii nu porneau la atac înainte de a-şi isprăvi
rugăciunile din zori. Deci mai era timp. Înconjurat de cîţiva curteni, regele
ieşi pe o terasă şi porni să le vorbească oamenilor:
— Prieteni! strigă să se audă pînă departe. Le vom arăta turcilor de ce
sîntem în stare. Victoria nu poate fi a lor de vom lupta cum se cuvine. Ei nu
cunosc mila. Nici noi nu vom ţine seama de ea. Pe unde trec ei, nici pruncii
nu rămîn în viaţă. Sau rămîn cei buni pentru robie. Dar pe aici nu vor trece
nici azi şi niciodată. Celor paisprezece mii de apărători ai oraşului le doresc
un singur lucru: victorie.

102
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
La auzul cifrei dublate, comandanţii pîlcurilor îşi reţinură unele
zîmbete. Ei ştiau de ce minţea regele. Mulţi dintre ei bănuiseră că sînt în
jur de şapte-opt mii, însă nu cu asta îşi bătuseră capul. Dacă regele
pomenise de paisprezece mii, însemna că el e în măsură să cunoască
numărul apărătorilor. Doar cîţiva oameni ştiau adevărul. Ruk Spear îl
îndemnase pe Ioan al Dobrogii să dubleze cifra din două motive temeinice.
Întîi, socotindu-se mai mulţi, oştenii căpătau curaj. Apoi, în cazul cînd
vreun apărător va cădea de pe ziduri în mîinile turcilor şi va fi silit să
vorbească, Ali va afla că cei doi ghiauri florentini nu l-au minţit.
Trecură cîteva ceasuri. În tabăra turcilor nu se vedea nici o mişcare
deosebită. Nimic nu lăsa a se înţelege că vor porni la atac. Aflat pe creasta
unui zid, Ioan al Dobrogii privea dezorientat. Ce se întîmplase oare? Alături
de el, Ruk îi înţelese mirarea.
— Măria-ta, grăi el, Ali nu va ataca azi. Îşi odihneşte achingiii după
obicei. Dar o va face mîine în zori. Acum dulgherii lui umblă prin păduri cu
topoarele. Ei taie lemne pentru berbeci, pentru scări şi pentru acoperişuri
purtătoare care îi feresc de săgeţi pe cei ce vor veni la atac. Ali e un mare
comandant de oşti.
Aşa cum prevăzuse Ruk, ziua trecu în linişte. Nici peste noapte nu se
întîmplă nimic deosebit. Şi totuşi, înainte de a răsări luna, cu lumina ei nu
totdeauna folositoare, o barcă părăsi portul Varnei. O micuţă barcă de
pescari ieşi din port la adăpostul întunericului şi se îndreptă către miazăzi
paralel cu malul, cam la vreo milă departe de el. Vîslaşii erau patru. În
prova ei, doi pasageri. Mînată de agerimea lopeţilor barca înainta cu
repeziciune. În jurul ei doar apa clipocea molcom pe lîngă borduri. Cînd
apăru luna, barca se apropie de mal, adăpostită în umbra copacilor mari
care stăruiau pînă la marginea mării. Cei doi pasageri săriră pe uscat şi se
pierdură în pădure. Vîslaşii găsiră pentru ei şi pentru barcă o ascunzătoare
sub tufele aplecate ca nişte evantaie uriaşe deasupra apei.

Cu mult înaintea rugăciunilor din zori. Ali îşi adună comandanţii de


pîlcuri şi în puţine cuvinte le arătă planul său de atac. Din porunca sa, caii
rămîneau în tabără. Marele vizir socotea că, sub ziduri, aceştia mai mult
încurcă decît folosesc. Cinci mii de călăreţi uşori primiră sarcini să facă
paza taberei. Ali era prevăzător. Nimic nu lăsa la voia întîmplării.
După ce soarele se ridică de vreo suliţă pe cer, Ioan al Dobrogii văzu un
tăvălug uriaş care se rostogolea domol către zidurile Varnei. Achingiii
porniseră la atac. De departe semănau cu un tăvălug alb şi roşu ce

103
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
acoperea cîmpia treptat. Puţini călăreţi printre ei. Regele ghici că aceştia
erau comandanţii. Alături de Ioan, egumenul Lazăr, îmbrăcat în zale
uşoare, cu o tolbă de săgeţi prinsă într-o baieră la spate şi cu arcul în
mînă, privea calm. Obrazul său frumos părea dăltuit în piatră. Uneori,
privirile lui treceau departe peste tabăra achingiilor şi stăruiau îndelung.
Aştepta el să apară ceva în zare? Parcă aşa se părea. Micuţul Grama, la fel
echipat, încerca o uşoară strîngere de inimă. Se afla pentru prima oară în
război. Apărătorii Varnei cătau încremeniţi spre tăvălugul uriaş ce
însufleţise cîmpia. Cu cît achingiii înaintau mai domol, cu atît forţa lor
părea mai mare. Dacă ar fi venit în iureş, aşteptarea ar fi fost mai uşoară.
Timpul îndelungat de încordare măcina rezistenţa psihică a apărătorilor. Ali
ştia asta. O învăţase de multă vreme. Mai ştia că achingiii săi, bazîndu-se
pe numărul lor mare, nu cad în asemenea suferinţă. Însă şi conducătorii
Varnei cunoşteau această strategie psihică şi, de asemenea, un remediu.
Comenzi aspre răsunară ici-colo, pe ziduri, iar oştenii prinseră să mute
pietroaiele dintr-un loc în altul, aparent fără nici o noimă.
Tăvălugul ajunse la vreo două sute de paşi, dar nu către poarta de
miazăzi, ci direct pe centrul zidurilor. Ioan al Dobrogii aştepta cu
înfrigurare să-i vadă că îşi schimbă direcţia. Ali chibzuise bine. Dacă ar fi
venit numai către ţinta cea mare, apărătorii oraşului ar fi avut vreme să-şi
mute oştenii. La un semn al său, douăzeci de mii de achingii se rupseră
brusc spre miazăzi. Ceilalţi manevrară în evantai de-a lungul zidurilor. Ioan
respiră uşurat. Vicleşugul egumenului începea să-şi arate roadele.
Mulţi oşteni erau pe creste. Dar cei mai mulţi se ocupau cu partea cea
mai grea a apărării. Ei aduceau alţi bolovani pe ziduri şi se ocupau cu
focurile şi cu ridicarea cazanelor în care clocotea apă fiartă. Cei de sus
primeau totul la îndemînă. O seamă de oşteni şedeau în aşteptare, gata să
primenească rîndurile celor de sus şi să ia locul morţilor şi răniţilor. În
port, corăbiile ce îmbarcaseră o parte din femeile şi copiii Varnei aşteptau
un semn pentru a ieşi în larg. Fumul multor focuri stăruia peste oraş.
Cîţiva bătrîni îşi găsiseră loc pe lespezile din piaţă. Nu vorbeau între ei.
Şedeau cu gîturile slabe întinse parcă în aşteptarea unui anumit zgomot.
Uneori îşi reţineau respiraţia. Timpul trecea greu pentru ei. În inimile lor
doreau să nu audă niciodată acel zgomot. Şi totuşi, ceva era parcă mai tare
decît acea dorinţă. Parcă voiau să se sfîrşească odată chinurile aşteptării.
Tresăriră. De pe ziduri răzbeau strigăte puternice. De dincolo de întărituri
venea un zgomot mai slab, ca de stup în toiul roitului. Dar acum, bătrînii
nu mai luau seama la zgomote, ci priveau spre crestele zidurilor la fel de
încordaţi ca şi mai devreme. Strigătele izolate ale celor care mureau sau
cădeau răniţi nu reuşeau să-i tulbure, fiindcă îşi concentraseră atenţia

104
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
numai pe creste. Trecură cîteva ceasuri. Însă ei nu mai percepură nici
goana timpului. Apoi observară miraţi că la poarta de sud mişcarea
încetase. Apărătorii nu mai erau în picioare. Mai aşteptară cu răbdare.
Parcă totul se liniştise. Auzul lor din nou treaz înregistra doar linişte. O
linişte grea ca după furtună. Cerul gurii era uscat din cauza încordării.
Porniră domol către ziduri. O seamă de oşteni aproape că îi striviră în
goana lor spre poarta de miazănoapte. Zadarnic încercară să întrebe ceva.
Nimeni nu avea vreme pentru ei.
Prin cîmpia de dincolo de Varna achingiii se retrăgeau în tabără, frînţi
de oboseală. Puţin după prînz, Ali primi veşti. Ghiaurii căzuţi de pe ziduri
fuseseră siliţi să vorbească. Fiecare dintre ei afirmase că în oraş sînt peste
paisprezece mii de apărători.
Marele vizir şi aghiotantul său se priviră uimiţi. Cei doi corăbieri
florentini nu minţiseră.
— Iar dacă n-au minţit, spuse Ali cu tristeţe, înseamnă că zidurile
porţii de miazănoapte sînt cu adevărat şubrede. Acolo trebuia să atacăm cu
grosul forţelor noastre. E de mirare că Ben-Din s-a putut înşela atît de grav.
Mîine în zori acolo vom ataca.
După numărătorile de cuviinţă, Varna înregistra peste trei sute de
morţi şi aproape o mie de răniţi. În tabăra turcească, opt sute de morţi şi
peste două mii de răniţi. Mulţi dintre aceştia rămăseseră striviţi sub
bucăţile de stînci aruncate de pe ziduri.
În oraş nimeni nu căta spre destindere. Nimeni nu avea puterea să-şi
manifeste din plin bucuria. Încordarea fusese prea mare. Continuînd
planurile egumenului Lazăr, oştenii părăseau poarta de miazăzi şi o
întăreau pe cea de miazănoapte, unde spera Ioan al Dobrogii să fie
următorul atac. Însoţit de Toma, de Grama şi de iscusitul egumen, el nu
coborî de pe înălţimile zidurilor şi le privea adesea gînditor. Numai Lazăr se
uita în altă parte, undeva, peste tabăra turcească. De ce oare?

105
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 7

T
recuse de prînz şi era cald. Cerul parcă se transformase într-un
rug uriaş. Peste cîmpie stăruia miros greu de sînge. În jurul
Varnei nu plouase de mult. Pămîntul ars de soare crăpase
ici-colo. Sumedenie de gîze porniseră în recunoaştere, fiindcă iarba uscată,
închircită la rasul pămîntului, greu oferea adăpost împotriva arşiţei. Poarta
de miazăzi a oraşului era deschisă. Cei din oraş îşi adunau morţii.
Cînd soarele căzu spre asfinţit, un sol părăsi oraşul călare, purtînd
steag alb. Achingiii îl prinseră grabnic. Ajuns în faţa marelui vizir, solul
salută frumos, după datină. Spre deosebire de alţi comandanţi mai trufaşi
din fire, acesta îi zîmbi şi îl încurajă să vorbească.
— Strălucitorule! grăi omul. Măria-sa, despotul Ioan al Varnei şi
Dobrogii, îţi trimite prin mine sănătate şi viaţă lungă.
— Îţi mulţumim. Oare numai pentru asta ai venit?
— Nu, înălţimea-ta. Măria-sa Ioan îngăduie oştenilor voştri să-şi adune
morţii de sub zidurile oraşului. El socoteşte că merită să fie îngropaţi cu
cinste.
Ali cătă înaintea sa îngîndurat. Rar întîlnise duşmani cu suflet atît de
ales ca al despotului Ioan.
— Îţi mulţumim încă o dată şi vom ţine seama de bunăvoinţa
stăpînului tău. Păcat că a uitat prietenia cu noi. Ar mai fi timp să stăm la
masa tratativelor.
— Strălucitorule! răspunse călăreţul vădit fără teamă. A vorbi despre
prietenie şi tratative acum, cînd oştile voastre sînt aici, mi se pare o glumă.
— Ai împuterniciri să respingi propunerile noastre de pace?
— Am. Sînt primul sfetnic al despotului.
— Dar nici nu le cunoşti.
— Ah, strălucitorule, credeţi una ca asta? Dacă sultanul ar fi urmărit
pacea, oştile voastre nu s-ar afla în faţa Varnei, ci numai solii săi.
— Eşti inteligent, omule. Cum te numeşti?
— Toma, luminate mare vizir.
— Eşti liber, cavalere Toma. Să-i duci salutul nostru stăpînului tău!

Odată cu umbrele înserării, cei peste o sută de călăreţi ai vizirului se

106
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
retraseră spre tabără, purtînd cu ei ultimele cadavre ale foştilor luptători.
Ioan al Dobrogii adormise îmbrăcat pe o canapea din cabinetul său. Casa
egumenului parcă îşi pierduse strălucirea prin lipsa lui Sima şi a
cavalerului blond. Micuţul Grama nu avea chef de somn. Pe faţa sa stăruia
îngrijorarea. Viaţa prietenului său atîrna de un fir de aţă. Nici Lazăr nu-şi
găsea locul. Rămăsese pe ziduri pînă la căderea întunericului. Privirile sale
scormoniseră zarea dinspre măreţia pădurilor. Coborîse de acolo tîrziu şi
îngîndurat. Nimeni nu bănuia ce aştepta el.
În zori, turcii porniră din nou la atac. Dulgherii lui Ali, îndemnaţi de
ofiţeri, lucrau fără zăbavă prin pădurile din jur. Lîngă poarta de
miazănoapte a Varnei primele săgeţi zbîrnîiră prin aer. Curînd, încleştarea
cunoscu întreaga ei putere.
Trecuseră vreo trei-patru ceasuri. Achingii rămaşi în tabără priveau
spre oraş miraţi de atîta rezistenţă a apărătorilor. Aşteptau din moment în
moment să vadă steagurile lor pe creste. Un ofiţer urmat de unul dintre
acei oşteni-dulgheri ce lucrau prin pădurile din jur treceau printre corturi
privind cu multă atenţie. După felul cum iscodeau, era limpede că
urmăreau ceva. Nimeni nu-i luă în seamă. Rătăceau prin tabără de peste
trei ceasuri. Privirile agere ale ofiţerului zăboviră asupra unui cort păzit de
doi achingii. El socoti că acolo era ceea ce căuta, fiindcă celelalte corturi nu
aveau străji dinaintea lor.
— Prizonierii ghiauri sînt aici? întrebă cu severitate.
— Aici, înălţimea-ta, răspunseră oştenii într-un glas.
— Măritul vizir vă porunceşte să-i duceţi la el.
— Dar strălucirea-sa e lîngă porţile Varnei, grăi unul dintre ei cu
mirare.
— Ştiu. De acolo venim. Vor fi traşi în ţeapă chiar lîngă ziduri.
— Îndată, înălţimea-ta, se luminară achingiii.
Apoi intrară în cort să-i scoată pe ghiauri. Spre mirarea lor observară
prea tîrziu că ofiţerul şi dulgherul veniseră după ei. În semiobscuritatea de
acolo două cuţite loviră cu sete.
Un sfert de ceas mai tîrziu cei doi achingii dormeau somnul de veci
dezbrăcaţi de straiele lor. Ofiţerul urmat de trei oşteni cu topoare în mîini
ieşiră din tabără către pădurea din miazăzi. Străjile din jurul taberei abia
catadicsiră să-i privească o clipă, fiindcă ochii lor erau îndreptaţi asupra
zidurilor Varnei. Ofiţerul şi cei trei însoţitori nu se opriră lîngă dulgherii
răspîndiţi prin pădure, ci trecură mai departe şi se afundară adînc în
codru.
— Santa Madona! exclamă unu dintre oştenii-dulgheri. Cred că am
scăpat cu bine.

107
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Ce zice? îl întrebă Sima pe blondul.
— Zice în italiană că am scăpat cu bine.
— Domnule! vorbi Sima din nou privindu-l pe Ruk Spear, căruia nu-i
stătea tocmai rău în straiele de ofiţer. E o minune că aţi intrat printre
achingii. Dacă mi-ar spune-o cineva, n-aş crede, cu toate că am văzut
multe la viaţa mea.
— Nu-i chiar o minune, zîmbi Ruk. Dacă porţi aceleaşi straie, nicăieri
nu poţi intra mai uşor decît într-o oaste mare. Într-o oaste mare nu toţi
oamenii se cunosc între ei.
— Cum aţi ajuns în tabără? Cum aţi făcut rost de straie turceşti?
— Am folosit o barcă de pescari, după care ne-am strecurat prin codru.
Apoi am înjunghiat un ofiţer şi un dulgher care se cam depărtaseră de soţii
lor. Şi acum, la drum, prieteni! Mai avem mult de mers. Şi nu-i uşor. O
seamă de achingii răscolesc împrejurimile pentru a preveni un atac
duşman lor. Abia cînd vom ajunge la barca ce ne aşteaptă putem respira
mai în voie.
Cei patru fugari îşi continuară drumul atenţi la fiecare foşnet. Doar
Sima înainta mai greu cu straiele turceşti prea lungi pentru picioarele sale
scurte. Lîngă zidurile oraşului, cumpăna victoriei se apleca parcă domol
către achingii. Erau prea mulţi faţă de harnicii apărători. Ridicaţi în şeile
cailor, Ali şi Ibrahim urmăreau lupta cu atenţie şi slobozeau porunci. Un
călăreţ ajunse cu greu în faţa marelui vizir. Acesta îl recunoscu pe
comandantul străjilor din jurul taberei.
— Ce s-a întîmplat, Iusub?
— Rău, strălucitorule. O oaste de ghiauri călăreţi ne atacă din spate.
Dulgherii aflaţi prin păduri au fost doborîţi cu săgeţi otrăvite. Cei şase mii
de achingii rămaşi în paza taberei le fac faţă.
— Cîţi sînt?
— Mulţi, strălucitorule. Apar din păduri în grupuri nu prea mari,
slobod săgeţile otrăvite asupra noastră şi se retrag.
— Înseamnă că nu sînt prea mulţi.
— Aşa m-am gîndit şi eu la început, dar după spusele unor dulgheri
care au scăpat cu viaţă, se pare că ghiaurii au împînzit pădurile.
— Dar iscoadele noastre?
— Nu s-au întors.
— Totuşi, un lucru e limpede. Dacă nu încep lupta la cîmp deschis,
înseamnă că sînt puţini şi n-au curajul să o facă.
— Poate, strălucitorule, murmură Iusub. Poate că sînt doar avangarda
ghiaurilor. Nu cred că-i bine să fim prinşi din două părţi.
Ali-paşa chibzui o clipă. Cu săgeţi otrăvite loveau doar tătarii şi ghiaurii

108
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
de la miazănoapte de Dunăre. Îngîndurat, ridică mîna stîngă în sus.
Trîmbiţele porniră să sune încetarea atacului. Undeva, pe o creastă de zid,
egumenul Lazăr privea peste tabăra turcilor. Pe faţa lui frumoasă apăruse
un zîmbet.
Spre miazănoapte, pădurile nu înaintau pînă la malul mării. O cîmpie
îngustă, a cărei lăţime rar trecea peste două mile, şerpuia alături cu apa
pînă departe. Oştile de achingii folosiră panglica aceea pentru a ieşi din
presupusa încercuire. Ali nu avea de unde să ştie că oştile duşmane din
păduri abia se ridicau la o mie două sute de călăreţi. O mie dintre ei erau
oştenii domnului Ţării Româneşti, iar două sute cei trimişi de comitele
Staicu sub comanda încercatului cavaler Bogdan. Cîtă vreme durase
strîngerea corturilor, Ali răspîndise prin păduri patrule numeroase. Dar
nimeni nu putea da ştiri sigure despre cîţi erau duşmanii. Cine i-ar fi putut
număra printre hăţişurile codrilor? Cîţiva oşteni căzuţi din rîndurile
românilor îl dumeriră pe marele-vizir despre obîrşia duşmanului.
— Oare nu am renunţat prea uşor la cucerirea Varnei? întrebă Ibrahim.
— Nu, răspunse Ali. De fapt, după discuţia cu Ben-Din mi-am dat
seama că Varna greu poate fi luată. Fără sprijinul unei flote, fără
bombardele atît de folositoare la un asediu şi cu un duşman înştiinţat şi
pregătit din vreme, am fi pierdut prea mulţi oameni. Şi aşa avem peste o
mie de morţi. Cît despre răniţi, să nu mai vorbim. După ce vom cuceri
Dobrogea, Varna va cădea singură, fiindcă rămîne izolată. N-am avut destul
curaj să trec peste poruncile sultanului şi să atac întîi Dobrogea, aşa cum
plănuisem. Iată una din marile mele greşeli. După o victorie, nimeni nu se
gîndeşte că i-ai nesocotit porunca.
— Strălucitorule! replică Ibrahim. Dar şi în Dobrogea sînt cetăţi
puternice. Caliacra e cel puţin la fel de tare ca Varna. Apoi Tomisul...
— Ştiu. La noapte, o sută de călăreţi vor pleca spre Adrianopole. De va
ajunge măcar unul acolo, şi tot e bine. Îi cer sultanului să-l trimită pe
Abdulah cu o flotă puternică şi să ne aducă bombarde pe corăbiile sale.
Sper că măcar acum va înţelege padişahul necesitatea lor. La Varna am
făcut multe greşeli. Cei doi ghiauri, chipurile florentini, ne-au tras pe
sfoară. Abia acum am priceput jocul făcut de ei. Întîi, stîrnindu-ne bănuieli
asupra lor, ne-au dat să înţelegem că poarta de miazăzi ar fi mai slabă.
Apoi, cînd am căzut de-a binelea în cursă crezînd că nu ne-au minţit,
ne-am îndreptat atacurile spre miazănoapte. Ghiaurii din oraş au avut
răgazul să-şi mute forţele acolo unde se aşteptau să lovim. Frumoasă
tactică! Ioan al Dobrogii e un mare general. Iar noi învăţăm că oşteanul
niciodată nu ştie destul. Totdeauna mai are ceva de aflat. La un pericol din
spate nu s-a gîndit nimeni dintre noi, fiindcă de-a lungul Balcanilor n-am

109
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
întîlnit împotriviri. Însă nimic nu e pierdut. Fără supunerea Dobrogii şi a
Varnei nu mă întorc la Adrianopole.

Sus, pe o creastă de zid, despotul Ioan privea cu mirare spatele oştilor


de achingii. Alături de el, egumenul Lazăr zîmbea.
— Ce i-a îndemnat, oare, să ridice asediul? întreabă Ioan.
— Multe, grăi egumenul şăgalnic. Întîi, atacurile rămase fără rezultat.
Apoi, cei o mie două sute de călăreţi care i-au lovit din spate.
— Ştiaţi despre ei? îl cercetă regele cu atenţie.
— Ştiam. Eu i-am chemat. Sînt călăreţii măriei-sale Mircea. Ar fi fost o
greşeală să lăsăm toate oştile în Dobrogea, cînd Varna stătea sub astfel de
greutate.
Regele intui mustrarea ascunsă în vorbele meşteşugite ale egumenului.
El se opusese la aducerea lor, fiindcă mizase mult pe prospeţimea acestora
în luptele ce aveau să urmeze. Dar mai ales îi lipsise convingerea că Ali nu
va trimite o parte din achingiii săi asupra Dobrogei, aşa cum ar fi fost
firesc, ci va ataca Varna cu toate forţele sale. În mintea despotului stăruia
totuşi o nedumerire. Dacă Lazăr poruncise călăreţilor lui Mircea să vină
acolo, înseamnă că el nu-i doar un simplu egumen, aşa cum lăsa să pară.
O barcă de pescari cu patru pasageri turci în ea intră în port escortată
de altele. Cînd acostă la cheiul Varnei, cîţiva oşteni îi înconjurară grabnic.
Fuseseră observaţi de departe. Cineva din mulţime îi recunoscu pe
presupuşii turci. Ruk, Sima, Carapelese şi cavalerul blond o luară încet
către casa egumenului.
Tîrziu, după prînz, o seamă de călăreţi galopau către porţile oraşului.
În fruntea lor era tînărul cavaler al Ordinului Basarab, roşcovanul Bogdan.
Pe străzile pline la refuz, locuitorii români, bulgari, greci, armeni se
îmbrăţişau fără alegere. Şi abia acum observară că e o după-amiază de mai
tare frumoasă. Sub apăsarea unor slabe adieri de vînt, marea cu poalele
ridicate a desfrîu dansa dinspre orizont către maluri. Crestele înspumate se
spărgeau lîngă ţărm în mii de lumini de o clipă, apoi mureau. Altele le luau
locul.
Iscoade repezite după oştile marelui vizir soseau din ceas în ceas şi
aduceau veşti sigure că Ali nu avea de gînd să se întoarcă asupra Varnei.
Cel puţin nu acum.
Văzîndu-l pe Arad în anticamera despotului, cavalerul Bogdan zîmbi
galeş.
— Ei, ei, domnule! spuse mirat şi bucuros în acelaşi timp. Iată o

110
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
surpriză plăcută. Mă aşteptam să vă întîlnesc oriunde, însă nu aici, într-un
oraş asediat. Dar, cu harurile voastre, nu mă mai mir de nimic.
O clipă, ochii roşcovanului se subţiară ca în faţa soarelui mult. Privirile
sale căzuseră din întîmplare pe minunatul inel ce stăruia în degetul
blondului.
„Hm! reflectă Bgdan. Acum şapte-opt luni cînd am fost la Caliacra,
inelul acela avea alt stăpîn. Parcă nu-mi vine a crede, ba pot să fac pariu că
tînărul blond nu l-a luat de la despot prin forţă şi nici cu împrumut. Iar
dacă aşa stau lucrurile, de ce a ajuns oare în degetul său?‖
Cina cu mulţi invitaţi şi prezidată de despot se desfăşură fără toasturi.
Cine s-ar fi gîndit la ele acum, cînd războiul nu făcuse decît o pauză scurtă.
După ce şezu multă vreme de vorbă cu Lazăr, Bogdan părăsi oraşul
alături de oamenii săi. Curînd, întreaga oaste a românilor făcu un ocol
pentru a nu fi în apropierea achingiilor şi se îndreptă către miazănoapte. La
puţină vreme după plecarea lui Bogdan, cavalerii Ruk Spear şi Carapelese
îşi luară rămas bun de la despot şi de la ceilalţi. Caii lor sprinteni galopau
spre apus. Cei doi cavaleri îşi făcuseră datoria la Varna, cu mult peste
aşteptări. Acum rosturile lor îi chemau prin alte părţi. La brîu, fiecare purta
cîte o sută de ducaţi de aur, dăruiţi cu generozitate de Ioan al Dobrogii.
Ruk şi Carapelese nu făcuseră mofturi. Astfel de obiceiuri erau curente şi la
modă pe vremea aceea. Chiar fără obiceiul pomenit, greu s-ar fi putut lipsi
de frumoşii sunători. În afară de caii de sub ei, de armele ce le purtau şi de
straie, nu cunoşteau altă avere. Ruk împlinise patruzeci de ani, vîrstă la
care oamenii se gîndesc la pragul bătrîneţii şi la alte rosturi. Cavalerul
nu-şi bătea capul cu asta. Nu avea nici casă, nici familie. Sau poate că avea
o casă cine ştie pe unde. Taciturn din fire, Spear nu-şi deschidea sufletul
nici măcar în faţa bunului său prieten, Carapelese. Spre deosebire de Ruk,
genovezul adesea părea apucat de limbariţă. Lucru ce nu-l supăra cu nimic
pe cavalerul sîrb obişnuit să nu-i asculte frazele, ci numai sunetele înalte.
Frazele nu-l interesau. Şi, cu toate că genovezul îi povestise întreaga sa
viaţă de nenumărate ori, sîrbul ştia puţine lucruri despre el. Fiindcă
vorbele lui Carapelese aproape totdeauna se loveau de învelişul gîndurilor
lui Ruk.
Făcură popas într-un luminiş de pădure. Zorile erau pe aproape. Dar
nu numai ei părăsiseră Varna. Puţin după miezul nopţii, vreo douăzeci de
corăbii ieşiseră din port. Pe una dintre ele călătoreau spre Caliacra
despotul Ioan, cavalerul Toma, cîţiva curteni, Arad, Cîrstev şi micuţul
Grama. Doar egumenul Lazăr lipsea. El pornise călare într-o direcţie
necunoscută celorlalţi. Era de mirare că un biet egumen se încumetă la
drum prin Balcanii bătuţi adesea de lotrii şi intraţi sub focul războiului.

111
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Tînărul Gogoaşă, încărcat cu cele două pungi ale cavalerilor Grama şi


Arad, ieşi mulţumitor din plăcuta cîmpie a Bîrsei. Făcuse ocol mare în jurul
Braşovului. Oraşul nu-l atrăgea. Teama de o întîlnire cu gărzile cerea
prudenţă. Cum vremea era frumoasă, cum banii atîrnau greu la brîu,
Gogoaşă înainta plin de mulţumire. Chilipirul picat pe neaşteptate de la
nătărăii cavaleri merita veselia de care era cuprins. Numai un nărod s-ar fi
lipsit de aşa noroc. Acestea erau gîndurile lui. Apoi descoperi că banii îl
neliniştiseră zi şi noapte. Ce minunate zile apucase el nu cu mult înainte,
cînd singura grijă a sa era doar mîncarea.
„Da, cugetă el. Nu era tocmai rău. Însă nici bine ca acum, încercă să se
îmbărbăteze. Acum sînt boier. Pe la hanuri doar mişc un deget şi se reped
slujitorii să mă ospăteze. Straiele mele noi îi fac pe oameni să mă privească
plini de respect. Nu mai sînt pramatia şi lotrul Gogoaşă, ci domnul. Zău că
nu e tocmai puţin lucru. Pentru a ajunge pe Valea Ampoiului, va trebui să
ţin drumul spre Sighişoara şi Mediaş. Nu mă duc eu cu banii la Sibiu nici
în ruptul capului. Fostul stăpîn, fiindcă acuma nu mai am stăpîn, poate să
trimită alţi bani. Cam aici ar fi locul pe unde să o iau către Făgăraş şi Sibiu.
Nărodul de cal parcă trage spre asta. Ei şi? De fapt, totdeauna am văzut
Sibiul în trecere. Niciodată pe îndelete. Parcă-i mare lucru să fac un ocol pe
acolo? Doar îmi dă mîna. Şi cine mă opreşte? Asta nu înseamnă că duc şi
punga la adresa dată de cavalerul Arad. Am să trec prin oraş, mă opresc la
un han, pun ochii pe vreo muiere mai acătării şi stau o zi sau două. Nu mai
mult.‖
Cu acele gînduri îşi îndemnă calul pe drumul Făgăraşului. În toiul celei
de-a doua zile, ajunse la porţile Sibiului. Nimerise într-o vreme de tîrg.
Multe care încărcate intrau acolo. Multe ieşeau. Hanurile greu făceau faţă
liotei de muşterii. Datorită unui bănuţ de aur, Gogoaşă găsi adăpost mai
uşor decît alţii, minunîndu-se de puterile vrăjite ale sunătorilor. Petrecu
vreo cîteva ceasuri încîntătoare. Vinul de Tîrnave, atît de preţuit prin acele
părţi, îi ţinu tovărăşie vremelnică, fiindcă sfătosul mărunţel preţuia
cumpătarea. Bău doar o jumătate de găleată. E drept că picioarele lui cam
fugeau în lături cînd urcă spre odaia ce i se pregătise, dar temeiuri de
îngrijorare nu-şi făcu nimeni din han, ceea ce-l supără vizibil. După un
somn bun, i se adresă unui slujitor:
— Băiete, e seară sau dimineaţă?
— Dimineaţă, domnule. Aş zice că-i chiar prea de dimineaţă pentru un
oaspete atît de ales.

112
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Asta cam aşa e. Sînt un boier înţelept. Însă lenevia patului rar mă
atrage.
— Vai, domnule! grăi acesta cam descumpănit. Se cuvine oare să
vorbiţi aşa? Boierii sînt făcuţi numai pentru odihnă. Slujitorii pe care cred
că-i aşteptaţi vor alerga în locul vostru.
Încîntat de vorbele tînărului rîndaş, Gogoaşă rămase pe gînduri.
„Fir-ar să fie, socoti cu adîncă mirare. Uite că nu m-am gîndit la asta.
Şi zău că a cam venit vremea să-mi caut un slujitor. Însă nu acum. Întîi
dau o raită prin oraş. O să trec aşa, ca din întîmplare, pe la adresa primită
de la cavalerul Arad. Nu că aş avea nevoie, ci numai aşa ca chestie. Să văd
şi eu cine locuieşte acolo. Dar punga nu o dau. Nu mă întîlnesc eu de două
ori cu astfel de baftă.‖
Îngîndurat, străbătu o sumedenie de străzi, pînă cînd o nimeri pe cea
căutată. Casa, cam prea mare, cu poartă sub ea, nu-i spunea cine ştie ce.
O casă veche, obişnuită şi prin alte părţi.
„O casă fără curte? se întrebă. O casă fără curte nu face nici cît o ceapă
degerată. Numai curtea îi dă strălucire.‖
Poarta era descuiată. Trecu pe sub ea şi murmură satisfăcut.
— Are.
Curtea, pietruită frumos cu piatră de rîu, cuprindea pe stînga o seamă
de ronduri cu flori, bine întreţinute. La celălalt capăt al curţii, o casă mai
mică, împrejmuită cu pridvor de lemn vopsit în alb şi acoperit de plante
agăţătoare, arăta mai prietenoasă, mai îmbietoare, decît hardughia dinspre
stradă. Cineva stropise pietrele în jurul pridvorului. Lumina soarelui intra
acolo ca o felie uriaşă, sau ca o jumătate de evantai, după cum o lăsau
zidurile să pătrundă. Tufele de regina nopţii, încă nepălite de arşiţă,
răspîndeau un parfum delicat. Cînd ajunse în faţa pridvorului, o tînără
măruntă la trup, îmbrăcată în rochie albastră şi cu guleraş alb de dantelă,
ieşi din casă şi îl întrebă:
— Pe cine căutaţi, domnule?
— Pe doamna Dumitra.
După care socoti, privind-o lacom:
„Să mă ia dracul dacă asta nu-i Zîna-Zînelor!‖
— Cine sînteţi?
— Păi, cin’ să fiu? Sluji... ăăă... scutierul cavalerului Arad. Numele meu
e Gogoaşă.
— Aşteptaţi o clipă, domnule.
Fata reveni curînd, urmată de o soră a ei, sau cam aşa ceva.
— Ia loc, tinere, îi făcu semn aceasta spre nişte scaune de răchită aflate
în pridvor.

113
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Dar Gogoaşă rămăsese cu gura căscată şi nu auzi invitaţia. Apoi se
dezmetici şi puse un genunchi pe prima treaptă a scării ce ducea spre izvor.
„Sfîntă Fecioară! gîndi fără a-şi lua ochii de la cea mai înaltă. Aici e
lăcaşu’ zînelor.‖
Tînăra doamnă sau fată, cu faţa la fel de proaspătă ca şi a celeilalte, cu
ochii azurii şi părul strîns în coc, era una din acele fiinţe care prin simpla
lor apariţie parcă aduc strălucire în jur.
— Înălţimea-voastră! bîigui Gogoaşă năuc. Sînteţi oare sora mai mică a
cavalerului Arad? Că eu pe mama... adică... vreau să zic...
— Eu sînt mama, tinere.
— Aşa, aşa! aprobă Gogoaşă, fără să priceapă nimic. Fiecare muiere e
mamă... că toate mamele au prunci... chiar dacă altele n-au... că şi cele
fără, tot mame... d-aia... să vă trăiască pruncul! Însă eu pe mama
cavalerului o caut, reuşi să o scoată la liman mai ca lumea.
— Păi eu sînt mama cavalerului.
— Aşa de tînără? îl luă gura pe dinainte.
— Nu mai sînt tînără. Am aproape treizeci şi şase de ani.
— Pe cele trei cazne! exclamă uluit. Atunci punga... şi scrisoarea...
Adică nu, scrisoare n-am, de ce să mint? Numai ce mi-a zis să vă spun.
— Pofteşte în pridvor! zîmbi gazda.
Cînd, după o jumătate de ceas, mărunţelul părăsi casa, făcu o pauză în
mijlocul străzii şi grăi cumpătat:
— Să te ia dracu, boier Gogoaşă. Punga s-a dus pe gîrlă! În Valea
Ampoiului nu mai am ce căuta, fiindcă acolo sînt numai oameni deştepţi.
Proştii n-au loc. Dacă nu iau seama la cea de-a doua pungă, pot să mă
spînzur de primul copac fără nici o pagubă. Prea e plină lumea de nătărăi.
Parcurse drumul pînă la han înjurînd în gura mare. Dar, curios,
înjurăturile nu-i dădeau aceeaşi satisfacţie ca altădată. Ajuns în odaie,
Gogoaşă se trînti îmbrăcat peste cuvertura de lînă a patului. Îi trecuse
mînia, iar în minte nu-i mai stăruia paguba suferită, ci altceva.
„Mărunţica e foc şi pară! chibzui cu ochii închişi, încercînd să şi-o
închipuie. Ce ochi! Rotunzi şi negri ca tăciunele. Aiurea! Nu ca tăciunele.
Prea strălucesc. Genele lungi se lasă peste ei ca un capac peste lada cu
aur. Cînd saltă genele...‖
Nu reuşi să meargă mai departe, fiindcă marile ei haruri stăteau în
ochii rotunzi, ca de veveriţă, iar alte însuşiri ale ei nu reuşeau să-i întreacă.
Nici măcar zîmbetul care îl băgase în răcori.
„Încă nu sînt sărac, reflectă el. Mai am o pungă. Însă fata nu e de nasul
meu. Prea e frumoasă. Pe urmă, o fi de neam ales. Eu n-aş putea spune că
sînt al dracului de slut, dar nici frumosu’ frumoşilor. Am să mai trec pe

114
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
aici. Acum e vremea să o iau din loc. Dau o raită pe la Deva, aşa, ca să fie.
Cine călătoreşte mult vede mult. Nu strică să ştiu cum arată surorile
cavalerului Grama. Dar punga n-o scot de la brîu nici dacă se scufundă
pămîntu’, altfel dau în mintea copiilor.‖
Părăsi oraşul îndată după miezul zilei. Trecuse podul peste apa
Cibinului. Minunatul său armăsar o luase la pas. Privirile călăreţului
zăboveau cînd spre frumuseţea munţilor din stînga, cînd către liniştea
dealurilor din dreapta.
„Plăcut e pe aici, gîndi el. Însă ca la mine, pe Ampoi, nu-i nicăieri.
Păcat că am rămas doar cu o pungă de aur.‖
Chibzuind astfel, auzi tropot în urma sa. Un călăreţ parcă zorea să-l
ajungă. Îl aşteptă. O călătorie în doi e totdeauna mai plăcută. Omul din
spatele său nu arăta prea înstărit. Calul mărunt, bine proporţionat, îi
aminti despre acei purtători de poveri ce pot urca prin locurile grele ale
munţilor. Şaua de lemn, încheiată la partea din faţă cu un pinten lucrat în
crestături de cuţit şi vopsită în roşu numai pe Ampoi se purta. Peste şa o
bucată de pănură îndulcea tăria aspră a lemnului. Călăreţul, voinic, roşu la
chip, cu pletele lungi peste care purta o pălărioară neagră, decolorată de
timp, avea înfăţişarea paşnică. Vîrsta lui se arăta între douăzeci şi treizeci
de ani.
— Noroc! salută necunoscutul ducînd un deget la pălărie.
Gogoaşă strîmbă din nas. În noua lui situaţie, cînd straiele, calul şi
punga arătau frumoasă deosebire de celălalt, nu astfel de salut aşteptase.
Trecu totuşi peste mărunta nemulţumire şi răspunse din vîrful buzelor:
— Noroc, tinere sărman!
— Ce te face să crezi asta, domnule? bombăni pletosul cu o uşoară
încruntare.
Cuvîntul „domnule‖ schimbă răspunsul aspru pregătit de Gogoaşă.
— Tinere! grăi cu blîndeţe şi niţel afectat. Fără să vorbesc despre mine,
care după cum vezi... fiindcă mulţi îmi zic: înălţimea-voastră. Aş crede că
hm... Pe drumuri trec fel de fel de oameni. Unii săraci, alţii pricopsiţi. Ai
altă părere?
— Nu. Însă pe oameni nu se cade să-i judeci numai după straie. Fără
să mă laud, ţi-aş putea arăta doi ducaţi de aur. Domnia-ta poţi face asta?
Eu vin de la tîrg unde am vîndut nişte lînă şi ceva brînză.
În primul moment, Gogoaşă vru să ducă mîna la pungă ce atîrna greu
sub aripa hainei, dar prevederea îl opri. Mai avea cinci ducaţi din cei oferiţi
de cavalerul Arad şi încă doi primiţi în dar de la frumoasa doamnă. Cu un
gest voit leneş, îi scoase în palmă şi zise:
— Îmi pare rău că nu te-am întîlnit în tîrg. Eu sînt darnic. Dacă te

115
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
întîlneam aveai acum şapte ducaţi în loc de doi.
— Ehe! rîse pletosul. Să fii domnia-ta sănătos. Nu ţi-ar fi ajuns nici
măcar pe sfert pentru mărfurile aduse de mine. Ai mei vin mai pe urmă în
căruţă. La ei sînt banii. Adică treizeci de ducaţi, minţi cu seninătate.
— O fi, rîse Gogoaşă cam nemulţumit. Mulţi au bani, dar puţini sînt
cavaleri ca mine.
— Domnia-ta nu eşti.
— Ce te face să crezi? îşi împreună sprîncenele stufoase.
— Păi, n-ai nici spadă, nici slujitori. Cîţi cavaleri d-ăştia am văzut eu,
să am atîta bine. Unde ai mai întîlnit dumneata cavaler cu topor în loc de
spadă?
— Ei, tinere, se vede că nu eşti prea umblat prin lume. Acum spada nu
mai e la preţ, ci numai toporul.
— Măcar ştii să te foloseşti de el?
— Auzi vorbă! Cu ăsta iau pasărea din zbor, spuse trufaş, lovind cu
palma peste muchia toporului ce atîrna la şaua din piele.
— Domnule! spuse pletosul neîncrezător, apăsînd pe fiecare literă în
parte. Nu aş vrea să te supăr, însă nici aşa să n-o luăm. Mulţi poartă
topoare. Mulţi se laudă cu priceperea lor. Totuşi puţini mînuiesc un topor
cum se cuvine. Ai vrea să-mi arăţi meşteşugul domniei-tale?
— Oricînd.
— Acum.
— Fie! aprobă Gogoaşă măreţ.
— Descălecăm?
— Descălecăm.
La vreo douăzeci şi ceva de paşi dincolo de marginea drumului, printre
tufele multe, stăruia un copac ceva mai subţire ca mîna omului.
— Te încumeţi? arătă pletosul cu o mişcare a capului.
— A, nu! Întîi să văd ce ştii dumneata, spuse Gogoaşă căruia nu-i
convenea să rămînă dezarmat lîngă acesta.
La fel de precaut, nici pletosului nu-i conveni o astfel de situaţie, ceea
ce-l făcu să propună:
— Aruncăm în acelaşi timp.
„Hm! socoti Gogoaşă. Dacă se preface că aruncă şi rămîne cu toporul în
mînă?‖
— Tinere! grăi el prefăcîndu-se a chibzui adînc. Unul lîngă altul s-ar
putea să ne încurcăm în topoare. Poate că eşti un aruncător bun, însă eu
n-am de unde să ştiu asta. Dacă mă loveşti din greşeală? Dă-te vreo
cincisprezece paşi mai încolo. Şi eu voi face la fel în partea astălaltă.
Pricepînd unde bate Gogoaşă şi la fel de neîncrezător, pletosul se învoi.

116
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Aruncară topoarele aşa cum conveniseră şi fiecare dintre ele se opri în
tulpina copacului. Cu paşi mari ajunseră amîndoi acolo cam în acelaşi
timp. Mîinile agere prinseră iute cozile topoarelor, apoi drumeţii se priviră
lung.
— Eşti de pe Ampoi? îl întrebă pletosul uluit.
— Sînt. Dar dumneata?
— Şi eu.
— De unde?
— Păi de la Cumpăna Miresei.
— Eu din Zlatna.
— Numai pe la noi ştiu oamenii să folosească topoarele astfel. Eşti un
ţintaş bun, domnule, îl privi pletosul cu plăcere.
— Te cred, rîse Gogoaşă. Am cîştigat pînă acuma patru turniruri.
— Nu-i rău. Asta înseamnă că şi eu aş putea...
— Ah, nici vorbă! îl întrerupse mărunţelul. Eu le-am cîştigat cu lancea.
— Înţeleg, se întristă pletosul, fără să-şi arate dezamăgirea.
Renumiţi pentru mîndria şi încăpăţînarea lor, oamenii de pe Ampoi rar
şi-ar fi recunoscut o slăbiciune. Iar despre sărăcia lor cam lucie nu
discutau nici măcar între ei.
— Ce mai e pe la noi? se interesă Gogoaşă, simţind că l-a apucat dorul
de Zlatna.
— Ce să fie? Bine. Vara, muncim prin pădure, mai mult în şagă. Iarna,
huzurim.
— Da, da, aşa a fost totdeauna pe la noi, aprobă mărunţelul, fără să
pomenească un cuvînt de neîncredere.
El ştia bine ce înseamnă munca la tăiatul lemnelor. Muncă de ocnaş,
fiindcă lemnul nu era preţuit de seniori aşa cum se cuvine. Poate că vitele
şi oile ar fi dat frumoase cîştiguri, dacă nu ar fi fost greu dijmuite de
seniorii locului.
— Frumos căluţ! spuse Gogoaşă prietenos.
— A, nu-i al meu, domnule! Eu am vreo cîţiva aşa ca al domniei-tale,
minţi pletosul fără să clipească.
— Şi zici că eşti tăietor de lemne?
— Cam aşa ceva. Peste vară tai şi fac doage. Iarna rostuiesc butoaie şi
putini.
După acel răspuns, Gogoaşă ştiu destul despre tînărul însoţitor.
Meşterise şi el butoaie. Cîştigul greu ajungea pentru mîncare. Butoaiele
erau scumpe. Se vindeau cu preţ mare prin tîrguri, dar asta o făceau
seniorii prin oamenii lor. Pe Ampoi, toată lumea lucra pentru seniori.
— Aş vrea să cumpăr nişte pămînt pe la Zlatna. Un petec de pădure.

117
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Asta nu-i greu dacă ai bani. Însă pădurile bune sînt scumpe. Îţi
trebuie bănet, nu glumă.
— Ei, şi? răspunse Gogoaşă arătîndu-i punga burduşită cu sunători.
Acum nu-i mai era teamă să se ferească. Despre cinstea ampoienilor
ştia toată lumea. El de mult nu mai era ampoian decît cu sufletul. Umblase
hai-hui prin lume şi învăţase ceva din obiceiul de a pişca de pe la alţii.
— Nu-i rău, aprobă pletosul fără să facă ochii mari. Mîndria l-ar fi oprit
să se mire chiar în faţa a o mie de pungi.
— Hai, ia un ducat!
— Domnule! se răsti omul. Drept cine mă iei? Noi nu primim pomană.
— Ţi-am zis eu că de pomană? Te plătesc. Vreau să-i duci cuiva cinci
ducaţi. Şi să-i spui că sînt din partea cavalerului Gogoaşă.
— Asta-i altceva. Cui să-i dau banii?
— Întrebi în Zlatna de Pătru Gogoaşă. Îl ştie toată lumea.
— Păi, domnia-ta nu mergi într-acolo?
— Nu. Am treburi la Deva.
Pletosul nu mai spuse nimic şi primi banii. Ducatul dăruit de Gogoaşă
pica grozav de bine, fiindcă cei doi ducaţi cu care se fudulise mai devreme
erau ai unui cumătru.
Dincolo de Sebeş se despărţiră fiecare cu drumul său. Va precumpăni
oare partea cea bună din sufletul lui Gogoaşă? Va duce el oare punga atît
de necesară surorilor Grama?
Cal şi călăreţ înnoptară undeva în cîmp, nu departe de Vinţ. Gonaciul
era prea obosit pentru a se putea tîrî pînă acolo. Culcat în iarbă,
mărunţelul şezu treaz multă vreme.
„N-ar fi fost mare lucru să dau o raită pe acasă, chibzui el. Însă după
bătaia pe care mi-a tras-o tata acum patru ani, încă nu mi-a trecut
supărarea. Cînd o primi ăi cinci ducaţi, o să vadă tata... ăă... senioru’ Pătru
Gogoaşă...‖
Dar nu merse cu gîndul pînă acolo încît să observe ce va vedea Pătru.
Cuvîntul „senior‖ îl copleşise de-a binelea.

118
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 8
ntr-o zi de iunie, egumenul Lazăr făcu o vizită la castelul comitelui

Î Staicu. Drumul prin pădure şi prin cîmpie nu-l obosise, chiar dacă
pe fruntea sa înaltă apăruseră broboane. Arşiţa din pragul zilei
avea puteri pînă în desişurile codrilor. Cunoscut şi preţuit la castel,
egumenul îşi lăsă gonaciul în seama unui rîndaş. Majordomul, plăcut
surprins de vizita prelatului, îi ieşi înainte gata să-l conducă dar, după
primii paşi, oaspetele şi omul casei se opriră. Margareta cobora treptele
spre ei într-un uşor strai cavaleresc. Cizmuliţele sale cu tocuri înalte
băteau sprintene pe minunatele dale de marmură. Egumenul o privi cu
ochi fin de cunoscător al frumosului. Cămaşa îi scotea în relief umerii mici
şi rotunzi pentru a coborî în linii armonioase către pieptul delicat, sprinten
şi săltăreţ la fiecare pas. Pantalonul din postav, prins în cizmele strîmte ca
nişte mănuşi, lăsa să se vadă formele tinereşti.
— Iată o adevărată plăcere, sfinţia-ta, veni ea cu mîna întinsă.
— Doamnă! zîmbi Lazăr aplecîndu-se cavalereşte în loc de cuvenita
binecuvîntare.
— Mă miră faptul că adesea călătoriţi singur. Lotrii bat uneori
drumurile chiar pînă pe aici.
— Cine s-ar încumeta asupra unui biet egumen? continuă el să
zîmbească.
Din cauza grabei cu care coborîse treptele, umerii obrajilor ei parcă
împrumutaseră vîrfuri de flăcări. Albul imaculat al cămăşii descheiate la gît
îi aducea un aer de prospeţime. Privirile ei aparent neştiutoare, nevinovate,
stăruiră asupra voinicului prelat. Iar veşnica aplecare spre ironie o făcu să
grăiască astfel:
— Pe spatele sfinţiei-tale văd vîrful unei tolbe. Cred că săgeţile din ea le
folosiţi doar pentru iepuri. Fiindcă un slujitor al celor sfinte...
— Şi pentru ei, răspunse Lazăr cu prefăcută modestie.
— Să înţeleg oare că vă puteţi apăra la caz de nevoie?
— Doamnă, vremurile sînt aspre. Un arc încordat nu înseamnă prea
mult în mîinile unui egumen, dar nici chiar nimic atunci cînd se arată răul.
— Vă pricepeţi să-l folosiţi?
— Nu cine ştie ce.
Discutau amîndoi în şagă şi amînau cu bună ştiinţă ceea ce aveau
să-şi spună. Margareta bănuia pe bună dreptate că el nu venise de florile

119
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
mărului drum lung pe asemenea zăpuşeală. La rîndul său, egumenul
pîndea şi cîntărea fiecare cuvînt al ei. Şi totul sub aparenta uşurinţă a
conversaţiei. Sub zîmbete parcă lipsite de griji. Rezemată de braţul
prelatului, tînăra doamnă sărea de la o idee la alta şi rîdea din te miri ce.
Însă încordarea ei, pe care altul greu ar fi intuit-o, Lazăr o pricepea fără
chip de greşeală. Văzuţi de departe, arătau a soţ şi soţie. Se aşezară pe
scaune de răchită în umbra unei terase îndrăgite de ea. La picioarele lor,
apele Prahovei, domoale pe lîngă maluri, sprintene pe fir, cîntau o melodie
calmă şi fără sfîrşit. Sălciile mari picoteau deasupra apei ca toropite într-un
somn adînc. Căldura încremenită la rasul pămîntului, lipsa unei adieri,
umbra şi lumina aduceau acel aer de linişte, atît de cunoscut peste vară.
Cîteva slujitoare tinere, sfioase, înfăţară o masă şi aduseră gustări, iar între
acestea un coşuleţ cu cireşe. Lazăr şi Margareta nu luară seama la gustări,
dar tăbărîră tinereşte asupra coşuleţului.
— Aţi vrea să vă spovediţi? o întrebă printre altele, prefăcîndu-se atent
la minunatele fructe.
— Mi se pare o datorie a fiecărui creştin, răspunse, ascunzîndu-şi
dezamăgirea, fiindcă aşteptase veşti de la el.
— Socotiţi locul acesta potrivit?
— Nu. Cred că în capela castelului s-ar cuveni.
— E pentru prima oară cînd vin să vă spovedesc. Ştiu că pînă acuma
aţi făcut-o la biserica din Tîrgşor.
Coborîră mai puţin vioi decît urcaseră. Capela nu făcea parte din
corpul clădirii, ci se afla în partea de miazănoapte a parcului, pe o muchie
de deal. Înconjurată de brazi înalţi, capela părea mai scundă decît în
realitate. Intrară. Pe Margareta o înfioră liniştea greoaie de acolo. Crescută
în spiritul timpului, cu toate rigorile aspre ale credinţei, tînăra doamnă
înainta pe dalele de marmură cuprinsă de obişnuita sfială.
Egumenul scoase patrafirul şi-l despături. Margareta îngenunche şi
primi o parte a patrafirului pe bogatul său păr blond. Chircită acolo, se
simţi dintr-o dată mică şi lipsită de ajutor. Vocea tînărului egumen o
înfioră. Nu era aspră, dar avea o anumită greutate care se împletea cu
atmosfera sumbră de acolo. Acum, Lazăr devenise pentru ea nu acelaşi
prieten vesel de altădată, ci duhovnicul ce nu ţine seama nici măcar de
cuvenita politeţe.
— Ai păcătuit cu gîndul şi cu fapta?
— Cu gîndul adesea.
— Ai minţit?
— Am minţit.
— Ai căzut în păcatul adulterului?

120
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Sînt fecioară, bîigui ea cu glasul aproape în şoaptă. Aproape stins.
Cu toate că ştia cîte ceva despre răceala dintre Margareta şi Staicu,
mîna lui Lazăr aşezată pe patrafir înlemni preţ de o clipă. Aici nu mai era
vorba despre o răceală, ci despre altceva, mult mai grav. Staicu totdeauna îi
vorbise despre ea în culori vii şi pline de căldură. Nici Margareta nu-l
învinovăţise vreodată. Căsătoria impusă celor doi soţi să fie oare între ei un
obstacol de netrecut? Egumenul căpătase oarecare experienţă. El ştia că
timpul intervine cu blîndeţea lui în astfel de căsnicii. Să nu fi lucrat oare
timpul pentru ei?
— Ai închinat gîndurile tale altui bărbat?
— Nu.
— Ai dat săracilor din prisosul tău?
— Am dat.
— Dar lui Dumnezeu?
— Rugăciunile mele.
Întrebările şi răspunsurile mai continuară un timp. Cînd totul se
împlini după datina credinţei, egumenul împături patrafirul şi-l puse la loc.
Ieşiră îngînduraţi. Afară, unde nu mai stăruia nimic din apăsarea capelei,
Margareta se simţi mai înviorată. Ajunseră iar pe terasă şi cătară odihna
scaunelor. Reluară discuţia, dar ea nu reuşi să atingă încîntătoarea
sprinteneală ce-i făcuse mai devreme să se simtă atît de bine.
— Doamnă, vă iubiţi soţul?
Întrebarea, pregătită din timp între nişte fraze banale, o prinse
nepregătită. Îl privi în ochi convinsă că e trimis să o iscodească. Apoi
privirile ei se opriră pe obrazul frumos, limpede. Curînd ele coborîră asupra
mesei. Genele încetară zadarnic să oprească nişte lacrimi prea rebele.
— Îl învinuiţi de ceva? se interesă el, conştient că e momentul cel mai
potrivit.
O ridicare din umeri fu răspunsul. Egumenul intui că va fi greu să o
scoată din apatia cu care se înconjurase.
— Mîine voi veni pentru sfînta cuminecătură.
— Nu rămîneţi la castel? întrebă ea din politeţe, fiindcă dorea să
rămînă singură cu gîndurile ei.
— Nu. Am de făcut un drum pînă la Breaza. Dar voi mai trece pe aici.
Snagovul nu-i prea departe.
— Vizitele voastre ne bucură oricînd.
— Comitele v-a trimis vreo scrisoare?
— Nu. Rar obişnuieşte aşa ceva. Poate v-a scris vouă, insinuă, aparent
năpăsătoare. Ştiu că vă leagă o frumoasă prietenie, iar prietenia obligă.
— Nici mie nu mi-a scris. Cred că umblă cu vreo misiune dată lui de

121
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
domnul ţării.
— Poate. Ce ştiţi despre Varna? schimbă subiectul discuţiei ce nu-i
făcea plăcere.
— Ştiu că nu a căzut sub turci.
— Mare mirare! Oştile lui Ali-paşa sînt prea numeroase pentru un biet
oraş.
— Apărătorii lui au luptat minunat.
— Aţi fost acolo?
— Numai în trecere, doamnă, răspunse cu mai puţin entuziasm.
Margareta nu insistă. Primise un răvaş de la cavalerul Bogdan. Acesta
scrisese lucruri uimitoare la adresa unor cavaleri, dar mai ales la minunata
iscusinţă a egumenului. Bogdan nu se sfiise a spune că Lazăr ar putea fi
nu numai unul dintre străluciţii cavaleri ai timpului, ci şi un mare general.
„Pînă şi un prelat e lăudat astfel, gîndi cu amărăciune, chiar dacă se
bucurase pentru Lazăr. Doar soţul meu...‖
— Atunci pe mîine, doamnă, o dezmeticiră vorbele egumenului.
— Pe mîine, sfinţia-ta.
— Nu mai aveţi nimic să-mi spuneţi? se întoarse după cîţiva paşi.
— Doar o întrebare. Ce se va alege cu despotatul Dobrogii?
— Asta nu ştiu, dar cred că va cădea sub turci. E drept că Ioan al
Dobrogii a fost înştiinţat de Nufărul Alb şi a făcut unele pregătiri, însă
turcii, cu oşti multe şi conduse de un general bun, ca marele vizir, nu pot fi
opriţi.
— Da, da, înţeleg. Cine e Nufărul Alb, sfinţia-ta? spuse, şi îl privi în
ochi.
— Multă lume ar vrea să ştie, ocoli egumenul un răspuns direct, pe
care Margareta, cu agerimea spiritului său, îl pricepu din plin.
— Aş crede că e cel mai desăvîrşit cavaler al timpului, spuse tînăra cu
ochii plini de entuziasm.
— Poate, murmură îngîndurat. Poate.
Şi tocmai cînd nu se aştepta el, Margareta îi vorbi iute, şi parcă dintr-o
răsuflare.
— Sfinţia-ta, ajutaţi-mă să-mi recapăt libertatea. Sînteţi prieten cu
soţul meu şi cu măria-sa Mircea. Tot ce-i greu pentru mine, nu-i la fel
pentru voi. Aş vrea să mă întorc acasă, printre ai mei. Locul meu nu e aici.
Luat pe nepregătite, cu toată inteligenţa sa sclipitoare, cu tot calmul
său, Lazăr păru năucit. Îşi reveni însă grabnic, şi-i răspunse încruntat,
cum nu-i era firea.
— Biserica ne îndeamnă să unim două suflete, nu să le despărţim. Să
luptăm pentru fericirea lor. Dar asta nu înseamnă că trebuie să privim

122
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
îngust învăţăturile biblice, încercă să-i dea curaj, fiindcă faţa ei se ofilise cu
totul. Mă voi gîndi la tot ce mi-aţi spus.
— Gînduri! izbucni ea. Mi se pare că Biblia are multe cusururi de
vreme ce binecuvîntează căsătoriile impuse. Iar aşa stînd lucrurile, credinţa
mea a început de mult să se şubrezească. Gînduri! Gînduri am şi eu
destule, sfinţia-ta. Acolo, în faţa altarului, cînd mirii se apropie unul de
altul împinşi de la spate, cînd preotul ştie ce-i în sufletele lor, dar zîmbeşte
parcă fericit de asemenea moment plăcut, nu o căsătorie se oficiază. Nu,
sfinţia-ta, ci se mai adaugă o piatră la temelia ipocriziei. Nimeni nu ştie să
oblăduiască ipocrizia mai bine decît biserica. Totul sfinţit şi curat. Numai
pe dedesubt e altfel. Gînduri! Da, puteţi să vă gîndiţi la asta, sfinţia-ta.
Biserica ne îndeamnă să fim umili, să ne temem şi să credem. În ce să
credem? Mirii se tem şi nimeni nu se întreabă ce-i în sufletele lor. Întreaga
Biblie e plină de ameninţări la adresa omului. La biserică, trei sferturi din
slujbă preotul ameninţă. Dar despre fericirea de pe pămînt nu pomeneşte
nimeni nimic, ci numai despre aceea ce va veni. Care? „Crede şi nu cerceta‖
ne îndeamnă cuvîntul Bibliei. De ce să credem fără a cerceta? Există ceva
de ascuns? Oare se teme cineva că cercetînd vom da peste lucruri
neconvenabile credinţei? Gîndiţi-vă, sfinţia-voastră! Aveţi la ce medita.
Glasul său cel frumos devenise şuierător. Mînia îi stăruia în priviri ca
nişte flăcări. Firea ei de Muşatină, aprigă, ieşise la iveală. Nu mai era copila
neajutorată de adineauri. Însă nu numai firea Muşatinilor contribuise la
explozia ei de mînie, ci şi timpul îndelungat de înfrînare, de aşteptare, de
speranţe fără noimă. După doi ani, aceasta fusese prima ei răbufnire. Îşi
reveni greu şi cătă spre Lazăr temătoare. Însă nu de el îi era teamă.
Cuvintele rostite o înspăimîntau.
Egumenul o ascultase calm. Pe faţa lui limpede nu se putea citi nici
mînie, nici uimire. Multe din cele spuse de Margareta îl chinuiseră şi pe el
uneori. Cîndva ajunsese chiar să se întrebe: „Cred oare din convingere, sau
din teamă?‖
— Doamnă, voi medita la tot ce am auzit. După cele rostite, îmi iau
îngăduinţa să amîn sfînta cuminecătură, fiindcă nu sînteţi pregătită de
împăcarea cu Dumnezeu. Mă voi ruga pentru voi. Cît despre desfacerea
acestei căsătorii, cred că e bine să chibzuiţi adînc. Nu, nu mă întrerupeţi!
Sigur că v-aţi gîndit la ea vreme îndelungată. Totuşi, cercetaţi-vă bine, fără
cruţare şi căutaţi cu migală adevărul asupra sentimentelor pe care i le
purtaţi soţului vostru. Şi nu-l dispreţuiţi pe comite înainte de a-l cunoaşte
cum trebuie, căci nu-l cunoaşteţi în adevărata sa lumină. Ah, dacă l-aţi
cunoaşte! Dacă aţi şti ce se ascunde în tînărul parcă veşnic pus pe şagă!
Comitele Staicu e cel mai...

123
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Se opri brusc şi murmură ceva atît de nelămurit, încît nici lui nu-i fu
prea clar. Gîndurile prea năvăliseră multe.
— Acum trebuie să plec.
— Nici o vorbă de reproş?
— Nici. Nu eu trebuie să vă judec. Cercetaţi-vă mai bine. Orice aş
spune eu nu are destulă putere pentru a vă lămuri tainele sfintelor legi.
Răspunsul la astfel de îndoieli stă numai în voi.
O salută adînc, nu ca un duhovnic, ci asemenea unui cavaler, lucru
ce-i plăcea Margaretei, iar el simţise asta de multe ori. Frumoasa şi mîndra
Muşatină iubea mai presus de orice purtările cavalereşti şi faptele de arme.
Fusese crescută în mijlocul oştenilor şi al cavalerilor. În zăngănitul aspru al
oţelului. Familia ei dăduse oameni străluciţi în meseria aspră a armelor.
Învăţase mînuirea spadei, arta călăriei şi tragerea cu arcul încă de mică.
Straiul de cavaler o atrăgea mai mult decît frumoasele podoabe femeieşti. Şi
nu o dată lacrimile stăruiseră pe faţa ei, nefericită că nu se născuse băiat.
Visase cîndva că viitorul ei soţ va fi unul dintre acei cavaleri despre care se
vorbeşte cu invidie, cu admiraţie şi respect. Multe dintre tainele credinţei
bisericeşti erau neclare în mintea Margaretei. Dascălii ei, localnici sau
aduşi de domnul Moldovei de prin alte părţi, aveau fiecare păreri diferite în
privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu. Cîţiva dintre ei, filozofi ai timpului,
judecau mai liber, mai logic şi uneori credinţa lor nu se arăta prea înfocată.
Alţii, din contră, se fereau de argumente ca de foc şi credeau orbeşte. Iar
tînăra Muşatină adunase fără ca timpul să cearnă destul.
Lazăr părăsi castelul în trapul domol al gonaciului. El nu luă seama
nici la asta, nici la frumuseţile din jur. Gîndurile îi rămăseseră în urmă, la
conversaţia cu stăpîna locului. La gesturile ei. La schimbările bruşte pe
care le observase. Fire sensibilă şi de obicei cu o puternică stăpînire de
sine, Margareta trecea uşor de la o stare la alta, lucru greu de observat însă
pentru un ochi mai puţin ager.
După plecarea egumenului, frumoasa castelană stătu multă vreme pe o
frumoasă alee a parcului împresurată de gînduri. Convinsă că Lazăr
avusese dreptate, ea refăcu în minte tot ce socotea semnificativ de-a lungul
scurtei sale căsătorii. De fapt, o făcuse de multe ori, şi niciodată zadarnic,
fiindcă de fiecare dată descoperise cîte un amănunt ce-i scăpase cu alt
prilej. Răbdarea de a medita asupra lucrurilor mărunte petrecute între ea şi
Staicu îi era la îndemînă. Ştia bine că numai femeile au darul de a despica
firul în patru în tot ce priveşte fericirea sau nefericirea dintre soţi ori dintre
îndrăgostiţi. Bărbaţii sînt mai nepricepuţi. Femeile au gingăşia şi ştiinţa de
a tălmăci un gest, o privire sau un cuvînt scăpat cîndva printre altele,
aparent fără noimă.

124
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
„Ce a vrut să spună Lazăr în ultima frază? se întrebă. Fiindcă e clar că
jumătate din frază i-a scăpat fără voie. Poate că de la ultimele cuvinte ale
egumenului ar trebui să încep să mă gîndesc la Staicu. Dar ce a vrut să
spună cu: «...e cel mai»...? E cel mai inteligent? Ei, da, comitele e un om
inteligent. E cel mai frumos? Ei, da, comitele se bucură de astfel de haruri.
Însă nu la acestea se gîndea egumenul. Poate că cheia e undeva mai
departe, legată de celelalte fraze. Să refacem toate cuvintele spuse de Lazăr
în legătură cu Staicu. «Să nu vină o vreme cînd veţi regreta pasul acesta.»
Parcă aşa a spus Lazăr. Apoi: «Şi nu-l dispreţuiţi pe comite înainte de a-l
cunoaşte bine, fiindcă nu-l cunoaşteţi în adevărata lui lumină. Ah, dacă
l-aţi cunoaşte! Dacă aţi şti ce se ascunde în tînărul parcă veşnic pus pe
glume! Comitele Staicu e cel mai...» Acestea au fost ultimele fraze rostite de
egumen. După felul în care sună ele, e limpede că Lazăr îl cunoaşte într-o
lumină neştiută de mine. Exclamaţiile lui erau de mare admiraţie pentru
Staicu. Iată lucruri deosebit de neaşteptate. Dar ce atrage admiraţia
egumenului? Un bărbat ca el nu se minunează de însuşirile mărunte ale
comitelui. E clar că egumenul nu la deşteptăciune sau frumuseţe s-a
gîndit. Cu atît mai mult cu cît le cunosc şi eu. Simt că mă apropii de
adevăr, fiindcă altceva a vrut el să spună. Ce, încă nu ştiu? Tot
întrebîndu-mă, nu găsesc drumul cel bun. Dar aş putea folosi altă cale.
Cred că de la ultimele fraze ale egumenului trebuie să mă întorc de-a
lungul celor doi ani. Pornind de la ele, să încep a-l descoperi pe Staicu.‖
Tîrziu, obosită de gîndurile multe pe care le analizase fără nici un
rezultat, fără nici o revelaţie, dădu din mîini a neputinţă. Şi totuşi, simţea
clar că undeva printre gîndurile ei apăruse o luminiţă palidă căreia nu-i
dăduse atenţia cuvenită pe moment şi o pierduse. O intuia fără a şti unde
trebuie să se întoarcă de-a lungul drumului parcurs de gîndurile ei. Însă
nu acum o va face. Era prea obosită. Dar la noapte, în singurătatea odăii şi
a întunericului, cînd totdeauna gîndurile se adună mai limpezi, va încerca
din nou.
Doamnele din suita ei erau cinci. Cuvîntul „doamne‖ nu li se potrivea.
Ele abia acum visau la măritiş. Fiice ale unor boieri cu stare de prin
împrejurimi, fetele veniseră în slujbă fiindcă moda zilei impunea ca soţia
comitelui să aibă doamne de onoare. Apoi, la castel veneau adesea cavaleri
falnici. Părinţii ambiţioşi cunoşteau locul unde pică de obicei peştele cel
mare. Iar fetele lor nu dispreţuiau niciodată astfel de avantaje.
Înconjurată de tinerele ei însoţitoare, Margareta uită peste zi de
necazuri. Poznaşe, fetele găseau prilej de veselie din te miri ce. Totuşi,
uneori gîndurile ei luau alt făgaş. Printre altele, se gîndi la Irina. Sora lui
Ioan al Dobrogii se afla în mare primejdie la Caliacra. Trimisese acolo o

125
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
ştafetă cu răvaş care o poftea pe Irina să vină la castel. Ştafeta adusese un
răspuns, ce-i drept, dar nu şi pe tînăra principesă. După victoria de la
Varna, aceasta credea în steaua cea bună a fratelui.
Spre seară majordomul o înştiinţă că o caută un cavaler de la curtea
Moldovei. Nerăbdătoare, privi prin fereastra de la etaj şi-l recunoscu. Era
Amăricăi. Un lungan slăbănog şi uscat ca o scîndură. Vechiul ei prieten
mai mare. Cavalerul care o învăţase cîndva meşteşugul armelor sau
prinderea sticleţilor cu pomul şi cu ceară cînd începeau toamnele. Coborî
scările în goană, uimindu-i pe slujitori.
Auzind bocănituri sprintene pe treptele peronului, moldoveanul o ghici
fără a fi nevoie să privească. Ultimii paşi Margareta îi făcu domol,
ferindu-se de zgomot. Amăricăi, întors cu spatele, mustăcea. Îi simţea
fiecare mişcare, dar se prefăcu atent la porţile de lîngă malul Prahovei.
Două palme cu degetele strînse acoperiră ochii lunganului. O respiraţie
uşor agitată stăruia lîngă el.
— Măi, măi! se miră oaspetele. Să fie un tătar? Nu. Tătarii au mîinile
aspre. Să fie un popă venit cu ameninţare asupra mea? N-ar fi de mirare,
dacă ne gîndim că prin biserică am călcat ultima dată acum trei veacuri.
Însă nu e popă. L-aş recunoaşte după mirosul de tămîie. O fi o veveriţă. Aş!
Nu-i simt gheruţele.
Margareta apăsă cu unghiile pe faţa lui ca pergamentul.
— Veveriţă e! strigă încîntat.
Rîseră amîndoi. Cavalerul desfăcu braţele largi şi o cuprinse. La spatele
lor majordomul, cam ortodox în păstrarea etichetei, tuşi degeaba.
„Poate că-i un unchi al doamnei, socoti el. Totuşi, chestia asta e o
abatere. Prea sînt mulţi ochi prin apropiere.‖
Nemulţumit că a doua doamnă a ţării se dă în spectacol, îşi scutură o
scamă imaginară de pe pieptarul frumos cu fireturi galbene. Apoi se
îmbună. Cavalerul îngenunchease şi o saluta cu pălăria. Mîinile lungi ale
moldoveanului parcă acopereau o arie.
Pînă la vremea cinei, castelana şi oaspetele zăboviră prin parc. S-ar fi
cuvenit ca Amăricăi să-şi caute de odihnă sau să pună rînduială în straiele
prăfuite. Dar bucuria revederii era prea mare.
— Ai mai crescut, doamnă.
— Ei, aş! rîse Margareta, cu ochii strălucitori.
— Zău! Şi eşti la fel de frumoasă. Altădată...
— Altădată, ce?
— Altădată îmi era teamă că după căsătorie ai să te urîţeşti.
Pe faţa Margaretei trecu un nor. Scurta schimbare nu scăpă privirilor
musafirului. Auzise cîte ceva despre răceala dintre ea şi comite, chiar dacă

126
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
nu crezuse astfel de scorneli.
— Şi tu te-ai făcut mai chipeş.
— Ehe, ştiu asta! Mi-au zis-o şi alţii. Din păcate, mă întrece unul pe
care l-au văzut oamenii noaptea şi s-au închinat înainte de a-şi scuipa în
sîn.
— Ce e pe la noi?
— Bine. Acum două săptămîni a plouat. Grîul e frumos. Viile şi mai şi.
Dacă nu dă mană sau piatră, va fi un an grozav.
— Cam tîrziu ai venit.
— Crezi că mi-a fost uşor? Măria-sa Petru rar mă scapă din mînă. Era
gata să mă trimită iscoadă într-un loc anume. Am scăpat greu. M-am tot
văitat de reumă pînă ce l-am înduplecat pe părintele vostru. L-a prins mila
de mine şi m-a povăţuit să merg la băile de sare de la Slănic. Am luat-o din
loc făcut ghem pînă ce am dat dosul. Două luni sînt liber ca pasărea
cerului. De ce m-ai chemat în taină?
— Doream să ştim numai noi despre venirea ta aici.
— Necazuri?
— Da.

Domnul Ţării Româneşti era vesel. Acum cunoştea bine iscoadele de la


Argeş ale regelui Ungariei. Dar nu acesta părea adevăratul motiv de
satisfacţie. Sigismund de Luxemburg primise, pesemne, o copie a scrisorii
lui Mircea către domnul Moldovei. Copie trimisă fără îndoială de acele
iscoade care se strecuraseră pînă în cancelaria ţării. Prevederile Nufărului
Alb se adevereau. Într-un timp destul de scurt, Mircea primise veşti de la
regele Ungariei. Acesta îl asigura că e gata să-l ajute cu oşti împotriva
oricărei ameninţări. Sigismund căzuse în plasa iscusită întinsă de domnul
Ţării Româneşti. Acum nu rămînea decît să se menţină bună alianţă cu
ungurii.
Căpitanul Gherghina aştepta lîngă uşă, parcă încremenit.
— Ce veşti, domnule? se interesă vodă.
— Oştile lui Ali-paşa au ajuns între Balcic şi Cvarna.
— S-au mişcat încet.
— Adevărat, măria-ta. Marele vizir a aşteptat să sosească bombardele.
— Corăbii are?
— Cred că nu.
— Fără corăbii va pierde mulţi oameni. Nu-l înţeleg pe sultanul Murad.
— Se spune că Ali-paşa ar avea duşmani la Adrianopole.

127
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Asta nu-i rău. Ali e un mare general. Să urmăriţi fiecare mişcare a
lui!
— Doamne, iscoadele noastre sosesc din ceas în ceas. Nimic nu arată
că marele vizir are gînduri spre Dunăre. Corăbiile măriei-tale patrulează pe
apă zi şi noapte. Zece mii de oşteni stau gata de luptă în pădurile de la
Cîrna Mică.
— Mda! Solii au plecat la tătari?
— Acum un ceas.
— Mulţumesc, domnule! Şi încă ceva. Trimite la Chilia după consulul
genovez Pietro Embrone. Pentru Genova, căderea Dobrogii sub turci va
însemna reducerea comerţului în Marea Neagră. Acum ar fi momentul să
începem unele tratative cu genovezii, fiindcă ei îşi vor îndrepta speranţele
către poloni. Lucru ce nu ne-ar conveni. Oştile lui Vladislav Iagello ne-ar
sta în coaste dacă ar coborî la Chilia. Îi vom convinge pe genovezi că sîntem
puternici. Că la noi trebuie să caute sprijin.
— În ce scop, doamne? îndrăzni căpitanul.
Mircea rîse.
— Ţi-am spus. Pentru a nu-i lăsa pe poloni să se infiltreze către malul
Mării Negre.
— Nu la asta mă gîndeam, doamne.
— A, la avantaje. Acum e momentul să obţinem de la genovezi nu
numai un tratat de alianţă, ci şi un sprijin material. Vom cere mult, chiar
dacă mă aştept la puţin. Dar, oricum ar fi, e bine ca Ţara Românească să
tragă foloase din cele mai mărunte întîmplări. Mă voi gîndi şi la veneţieni.
Ochii căpitanului străluciră. Puţini îl cunoşteau cum se cuvine pe
adevăratul Mircea. Iar el era unul dintre aceia. Părăsi cabinetul de lucru,
pentru a îndeplini poruncile măriei sale.
„Acum e vremea să ne apropiem de Vladislav Iagello, gîndi vodă. Regele
Poloniei ne poate fi un aliat împotriva unei ameninţări a lui Sigismund.
Însă nimeni nu dă fără să primească. Aşa-i făcută lumea. Cînd ceri, omul
strîmbă uşor din nas. Cînd oferi, se bucură chiar dacă are destul. Deci e
bine să-i oferim lui Iagello. Să-i oferim ce? O nadă, în orice caz. Mă voi gîndi
mult la asta. Între regele Poloniei şi al Ungariei există o veche vrajbă.
Împăcarea lor poate folosi multora. Din păcate, aşa ceva nu va fi. Iar eu nu
pot să o fac. Astfel stînd lucrurile, aici trebuie să căutăm ce-i bun pentru
noi. În vrajba lor. O alianţă deschisă cu Sigismund avem. Una secretă cu
Iagello cred că-i marja noastră de siguranţă. Regele Ungariei e schimbător
ca vîntul. La el ce-i azi nu e mîine. Dar nu-i aduc învinuiri. E un om
înţelept şi se întoarce după cum cer interesele regatului său. Trăim
vremuri aspre. Turcii năzuiesc mult. Pentru a supravieţui trebuie să fii

128
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
înţelept. Ioan al Dobrogii va pierde lupta cu Ali. Va pierde fiindcă nu a ştiut
să-şi facă alianţe. Fără o minune, chiar şi Imperiul bizantin va cădea. Cîtă
vreme ceri ajutor nu-ţi dă nimeni. Ajutorul trebuie impus. Asta nu înţelege
Ioan. Asta nu ştie împăratul de la Constantinopole. Spre deosebire de
fratele Dan, am sperat că voi cîrmui fără războaie. Acum ne pregătim de
primul, pentru că vor mai fi. Turcii nu ne vor lăsa în pace. Dacă vom
stăpîni Dobrogea, vom deveni mai puternici. Banatul Severinului cu
garnizoanele sale îmi dă nopţi de nesomn. Primul meu pas va fi spre unirea
cu Dobrogea. Al doilea, spre scoaterea Banatului din mîinile lui Sigismund.
Voi reuşi oare?‖

Ultima săptămînă din iunie începuse cu furtună. Ploaia durase doar


cîteva ceasuri. Destul pentru a inunda o seamă de locuri mai joase.
Oamenii spuneau că fusese o adevărată rupere de nori. Nu picături, ci
valuri de apă căzuseră pe pămîntul crăpat ici-colo. Vîntul răsturnase
copacii izolaţi de pe lîngă malul Mării Negre. Apoi, vremea cătă spre
îndreptare. Urmele ploii dispăreau treptat. Dimineţile se porneau cu soare.
După prînz, cerul se înnoura uşor. Doar peste noapte norii se adunau
ameninţători.
Ioan al Dobrogii alesese din timp un loc bun în vederea încleştării cu
oştile lui Ali-paşa. Locul acela era strîmtorat spre stînga de apa mării, iar
pe dreapta, de nişte rîpe ce se opreau în coasta unor mlaştini parcă fără
sfîrşit. Fîşia îngustă nu îngăduia o desfăşurare mai bună a achingiilor.
Marele vizir ar fi putut să ocolească locul ales de Ioan şi să impună un
altul. Pentru aceasta, un ocol spre Dunăre se impunea fără îndoială.
Ibrahim era convins că nu există o soluţie mai frumoasă. Chiar porni să
vorbească despre unele avantaje ale mersului către miazănoapte şi numai
zîmbetul ironic al vizirului îl făcu să tacă.
— Baţi cîmpii, Ibrahim! rîse Ali. Cu toată înţelepciunea ta, nu vei
ajunge niciodată un mare general. Ai auzit despre Pădurea Nebună? Ea
desparte Dobrogea de ţaratul lui Şişman. De fapt sînt două păduri cu astfel
de nume. Una aici şi aud că alta în Ţara Românească. Prin ele greu trec
oştile mari, fiindcă sînt adevărate capcane. Rîpe, desişuri, pîraie, mlaştini,
dealuri şi văgăuni se ascund în ele. Pentru duşman, locuri bune de a ne
întinde o mie de curse. Prin astfel de păduri poţi rătăci zile întregi, convins
că lumea se sfîrşeşte acolo. Nu, Ibrahim! Ioan a chibzuit bine locul bătăliei,
ceea ce ne arată că e un mare strateg. Dar şi nouă ne convine. Mlaştinile se
întind paralel cu marea pe cîteva mii de paşi. Prin ele nu se poate trece.

129
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Dincolo de mlaştini începe uriaşa pădure nebună. Deci pe flancuri şi din
spate Ioan e asigurat că nu-l putem lovi. Şi totuşi regele Dobrogii a intrat
într-o cursă. Războaiele, Ibrahim, se cîştigă prin vitejie, strategie, noroc,
uneori şi prin viclenie. Mi-ai propus un marş către miazănoapte. Mă
folosesc de ideea ta, însă în loc să merg cu toată oastea, voi pune să
ocolească mlaştinile la adăpostul pădurii, doar opt mii de oşteni. Acesta va
fi atacul nostru pe flancul drept. Ioan sînt sigur că l-a prevăzut şi că a pus
acolo o stavilă bună. Pe flancul stîng, acoperit de apa mării, nu are griji. Ei
bine, flancul stîng va fi căderea lui Ioan şi victoria noastră.
— Flancul stîng? se miră Ibrahim.
— Aşa cum ai auzit, zîmbi marele vizir. Acum, după ploaie, nopţile sînt
întunecoase. Şase mii de achingii vor porni cu plutele pe mare. Acoperiţi de
întuneric, cine să-i vadă? Vor ieşi mai spre larg şi vor vîsli paralel cu
ţărmul. Pînă la sfîrşitul nopţii, oamenii mei vor debarca la cel mult un sfert
de ceas călare, dincolo de tabăra lui Ioan.
— Strălucitorule, caii sînt greu de stăpînit pe plute.
— Ştiu. Oamenii vor merge fără cai. În locul cailor punem bombardele
pentru Caliacra. Fiindcă jumătate dintre ei vor porni spre cetatea de
reşedinţă a regelui. Acolo sînt puţini apărători. Deci, înconjurat ca-ntr-un
cleşte, Ioan are de ales: ori să se retragă din faţa noastră, ori să-şi cate
moartea prin mlaştini. De va încerca să se retragă cu gîndul de a sparge
cercul nostru, îl vom măcelări pe la spate, pentru că regele nu spre tabăra
mea cu oşteni prea numeroşi va face încercarea.
— Magnific, strălucitorule! se entuziasmă Ibrahim.
— Magnific, dacă ne reuşeşte planul, murmură Ali, mai ponderat decît
aghiotantul său.

După două zile de harţă cu pierderi puţine, Ioan mai păstra speranţa
unei victorii. Oştenii săi respinseseră fiecare atac. Îl nemulţumea totuşi
tactica lui Ali: nu angaja o bătălie decisivă. Egumenul Lazăr, care revenise
în tabără, privea gînditor schimbul de săgeţi dintre cele două oşti. Era în
zorii celei de-a treia zile.
— Măria-ta, de ce atacă turcii cu atît de puţină convingere? întrebă
egumenul nedumerit. De ce nu se încing într-o luptă adevărată?
— O vor face, răspunse Ioan, nu prea convins. Ali e prudent. Locul ales
de noi nu-i convine. Acum doar ne încearcă puterile.
— Credeţi? Mie mi se pare că marele vizir aşteaptă ceva. Poate un atac
prin pădurile de dincolo de mlaştini.

130
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Acolo au început de ieri, însă cu slabe nădejdi pentru ei. Cavalerul
Bogdan şi ceilalţi oşteni ai Ţării Româneşti ţin stavilă bună. În ajutorul lor
am trimis aseară încă o mie de arcaşi. Din păcate, aici am rămas prea
puţini. Doar şase mii. Totuşi, Ali nu va trece peste noi. Poziţia e bună.
Cavalerul Toma sosi în goană, pămîntiu la faţă, şi le întrerupse
discuţia. Despotul şi egumenul ghiciră că s-a întîmplat ceva grav.
— Măria-ta, vorbi el aproape în şoaptă, sîntem încercuiţi.
— Cum asta? Au răzbit achingii prin păduri?
— Încă nu. Dar peste noapte o seamă de turci au trecut pe mare în
spatele nostru.
— Glumeşti. Ei n-au corăbii.
— Au făcut-o cu ajutorul plutelor.
„Deci asta era, gîndi Ioan. Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi.‖
— Să vină comandanţii de pîlcuri! ordonă el.
Apoi privi spre tabăra marelui vizir. Călăreţii acestuia aşteptau doar un
semn.
„E limpede, chibzui Ioan. Ali-paşa se aşteaptă să încercăm o spargere a
cercului din spatele nostru. În clipa cînd vom întoarce caii, va porni să ne
măcelărească.‖
— Domnilor! li se adresă comandanţilor de pîlcuri. Turcii ne-au
împresurat peste noapte. La spatele nostru sînt cîteva mii. E bine să nu
facem spaimă printre oameni, fiindcă spaima totdeauna duce la dezastru.
Ce propuneţi?
— Să răzbim în spate, grăi unul dintre ei.
— Cum?
— Prin iureş, măria-ta. Ridicăm tabăra într-un iureş mare.
— Asta nu, domnule! Cunoaştem atîta strategie încît să înţelegem că Ali
asta aşteaptă.
— Mlaştinile! vorbi Toma.
— Nici asta. Mlaştinile ar înghiţi prea mulţi oameni Pe acolo se pot
strecura cu mult noroc doar cîţiva inşi, însă nu o oştire. Am asista
neputincioşi la cel mai mare dezastru.
Comandanţii îl priviră pe despot întrebători. Erau siguri că el se gîndise
la ceva. Dar la ce?
— Avem o singură cale, spuse Ioan după o clipă de chibzuială, parcă
alegîndu-şi cuvintele înainte de a le pronunţa. Vom face iureş în spate, dar
nu cum s-a propus adineauri. Anghele!
— Aici, doamne!
— Vei ieşi la atac în faţa lui Ali cu cei cinci sute de călăreţi!
Vanghelatos!

131
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Poruncă, măria-ta!
— Cei şapte sute de oameni ai tăi vor porni alături de Anghel!
— Aşa va fi, doamne!
— Să fiţi gata de atac într-o jumătate de ceas!
— Vom fi.
— Apoi să rezistaţi cu orice preţ măcar un sfert de ceas. Cînd se va
împlini sorocul după chibzuiala voastră, cei ce rămîn în viaţă să caute
adăpost în mlaştini! Domnilor! se întoarse către ceilalţi comandanţi de
pîlcuri. Peste o jumătate de ceas vom porni în iureş să spargem cercul din
spatele nostru.
Rămas doar cu Toma şi cu egumenul Lazăr, Ioan îl privi pe cel din
urmă şi spuse mai calm decît credeau ei:
— Să folosim cu rost cele cîteva clipe de răgaz. Poate că nu ne vom
revedea decît în cer. Poate va fi altfel.
— Măria-ta, îl întrerupse egumenul, de veţi pieri voi, Dobrogea va
rămîne fără conducător. Ar mai fi timp să ieşiţi cu Toma şi cu noi folosind
adăpostul mlaştinilor. Nu-i nevoie să le străbatem. Peste cîteva ceasuri sau
chiar mai devreme, Ali va trece cu oştile sale de-a lungul ţărmului, iar locul
de aici rămîne liber. Nici că se poate ascunzătoare mai bună decît în
mlaştini.
— Adevărat, aprobă Ioan. Dar nu eu voi face asta, ci sfinţia-voastră.
Locul meu e în fruntea oştilor mele. A fugi la vreme de primejdie nu-i în
firea noastră. Şi nici nu ne-ar aduce cinste.
— Atunci rămîn alături de măria-ta.
— Asta nu! Spada sfinţiei-tale nu poate hotărî soarta luptei. O spadă
mai mult sau mai puţin are slabă importanţă azi. Doresc să vă încredinţez
o misiune.
Apoi vorbi încet. Lazăr şi Toma îl ascultau miraţi. Uneori, egumenul
aproba prin dese aplecări ale capului. Ioan isprăvi ce avea de spus.
Egumenul făcu un gest de binecuvîntare asupra tînărului rege, iar acesta
se închină.
Arad, Grama, Sima, Cîrstev şi Cotae, care făceau parte din garda
personală a lui Ioan, erau pe aproape. Egumenul le făcu un semn.
— Prieteni, spuse întunecat la chip, aici nu mai avem ce face. După
cum spunea despotul, spadele noastre nu pot hotărî soarta acestei lupte.
Curînd, aici va fi un masacru. A muri alături de Ioan al Dobrogii nu-i lipsit
de măreţie, dar cui foloseşte? Să salvăm acum ce se cuvine. Prinţesa Irina a
căzut, poate, sau va cădea în robie. Eu trebuie să plec la Snagov. Despotul
mi-a încredinţat unele sarcini. Domniile-voastre încercaţi să o scoateţi pe
prinţesa Irina din mîinile turcilor. Ştiu că-i greu şi chiar fără sorţi de

132
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
reuşită. Însă celui care va izbuti îi ofer o mie de ducaţi veneţieni. O mie de
ducaţi de aur.
— Sfinţia-ta! vorbi cu răceală cavalerul blond. Locul meu e aici. Am
venit cu despotul şi rămîn cu el. A fugi acum de lîngă Ioan al Dobrogii nu-i
o faptă demnă de un cavaler.
— Preţuiesc mult cuvintele voastre, răspunse egumenul calm, dar ceea
ce v-am cerut adineaori e chiar dorinţa despotului.
— Atunci mă supun.
— Pe mine să nu vă bizuiţi, interveni Cîrstev. Eu am venit la Varna şi
aici cu o misiune din partea ţarului Şişman. Să văd şi să-i spun. Aştept
sfîrşitul acestei lupte, apoi voi călări spre Tîrnova. Şişman e la fel de
ameninţat.
— Păcat că stăpînul vostru nu şi-a unit oştile cu cele ale Dobrogii. Ali îi
va învinge pe rînd.
— Stăpîn? zîmbi Cîrstev. Eu n-am stăpîn decît poporul bulgar. Şişman
nu mi-a poruncit, ci m-a rugat să vin aici. În rest, sînt de acord cu spusele
voastre. Şi eu am sperat că ţarul de la Tîrnova va înţelege lucrul acesta.
Între Ioan şi Şişman există o veche vrajbă. Acum e prea tîrziu să mai
discutăm astfel de lucruri.
— Vă las cu bine, domnule! grăi Lazăr. Noi intrăm în adăpostul
mlaştinilor.
— Păi, şi eu fac la fel, răspunse Cîrstev.
— În cazul acesta, e vremea să pornim.
Cei şase bărbaţi îşi purtară caii de căpestre prin apa şi nămolul ce le
ajunse curînd pînă la brîu. Şi, spre mirarea lui Cîrstev, egumenul se
pricepea să-i conducă, ferindu-se de ochiurile adînci, înşelătoare, parcă
ajutat de un simţ aparte. Stufărişul îi acoperise de mult cînd tabăra regelui
sună atacul.

Trecuseră unsprezece zile. La Argeş, ştafetele soseau des şi aduceau


ştiri despre luptele din Dobrogea. Căpitanul Gherghina asculta cu răbdare,
fiindcă o parte dintre oameni se pierdeau uneori în amănunte.
Comandantul gărzilor nu-i întrerupea. Chiar şi amănuntele, aparent fără
noimă, de multe ori căpătau însemnătate, pentru că ele întregeau imaginea
situaţiei de acolo. Gherghina dorea să-şi facă o idee clară despre noua stare
a Dobrogii, care sub atacurile marelui vizir devenea alta după fiecare zi. Şi
numai filtrate de inteligenţa sa ştirile ajungeau la vodă limpezi.
Măria-sa Mircea şedea în cabinetul său de lucru alături de egumenul

133
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Lazăr şi comitele Staicu. Discutau lejer, fără constrîngerile etichetei. Îl
aşteptau pe consulul genovez de la Chilia.
— Ce mai fac cumnata noastră, doamna Margareta? se interesă vodă.
— Măria-ta, zîmbi Staicu, nu ştiu. N-am avut timp să trec pe acasă.
— Mda! Cam lipseşti des şi mult. Într-o zi ai să găseşti cuibul gol, rîse
domnul ţării.
— Asta mai greu, îi ţinu isonul comitele. Dragostea dintre mine şi
Margareta mă fereşte de astfel de temeri.
Vodă îl privi insistent. Auzise unele zvonuri, poate fără temei. Staicu îi
susţinu privirea iscoditoare. Egumenul, parcă absent, privea undeva prin
fereastră. Gherghina deschise uşa şi anunţă:
— Domnul Pietro Embrone, consul genovez şi castelan al Lycostomului.
Urmat de secretarul său, un tînăr sprinten la minte, Pietro Embrone, se
opri în mijlocul odăii şi salută adînc.
— Sire!
— Dar nu sînt rege, domnule.
— Pentru mine sînteţi. Pe măsură ce înţeleg limba voastră, îmi dau
seama că titlul de domn nu vi se potriveşte, continuă linguşitor. Chiar
adineauri aţi avut bunătatea a-mi adresa cuvîntul domnule. E drept că
doar noi, latinii, avem calitatea de a folosi acest cuvînt, fiindcă din limba
latinească porneşte el şi e împrumutat de alte popoare. Dar cînd în toată
Europa se foloseşte cuvîntul „domnule‖, ar trebui să adoptaţi titlul de rege,
pentru a vă feri de unele confuzii.
— Poate, zîmbi vodă. În fond, ce-i mai important, omul sau titlul? Însă
ne vom gîndi la propunerea voastră.
— Mi-aţi luat o piatră de pe inimă, sire.
„Negustor din tălpi pînă-n creştet, gîndi Mircea. Dar un negustor
chibzuit, care ştie să se folosească de toate harurile cuvîntului. Cu un astfel
de negustor, tratativele nu vor fi uşoare.‖
— Gherghina! porunci el. Ce veşti ne poţi da?
— Proaste. Caliacra, Cavarna, Tomisul, cetăţile Enisala, Bisericuţa şi
Păcuiul lui Soare sînt în mîinile lui Ali. Lupte mari se desfăşoară la
Dunavăţ şi Silistra. Ioan al Dobrogii a dispărut. Mort sau rob, nimeni nu
ştie. Prinţesa Irina, alături de mulţi robi, a fost trimisă către Adrianopole.
Cavalerul Bogdan s-a întors la castelul comitelui Staicu doar cu opt oameni
din cei două sute. Bogdan e rănit grav. Din mia de călăreţi ai Ţării
Româneşti, au venit aproape şase sute. Dar jumătate din ei au nevoie de
îngrijiri. Felcerii noştri se ocupă de ei.
Embrone, zguduit de cele auzite, reţinu totuşi admirabila limpezime cu
care vorbea căpitanul. Nici o frază în plus. Totul în puţine cuvinte, însă

134
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
destul pentru o imagine clară a dezastrului din Dobrogea.
— Altceva? întrebă vodă.
— Ali nu a lovit populaţia Dobrogii şi nu a pus foc.
— De ce?
— Fiindcă nu-i doar un mare general, ci şi un înţelept în treburile
gospodăreşti. El ştie că fiecare locuitor viu aduce mai mare folos Imperiului
turcesc.
— Tocmai ce gîndeam şi noi, aprobă vodă. Care-i situaţia noastră la
Dunăre?
— Cei douăzeci şi patru de mii de oşteni stau prin păduri şi aşteaptă
un semn al măriei-tale, minţi Gherghina fără să clipească. Ştia şi el, şi vodă
că în realitate erau doar zece mii.
— Dar corăbiile?
— S-au împărţit pe zone de-a lungul Dunării. Patrulează zi şi noapte.
— Negustorii de la Sibiu au venit?
— Au venit, doamne.
— Cu arme?
— Cu arme, dar puţine.
— Mulţumesc, Gherghina! Domnule consul – privi spre genovez –,
căpitanul nostru v-a înfăţişat situaţia de azi a Dobrogii. În cîteva zile ea va
fi supusă cu totul. Avem ştiri sigure de la acel vestit cavaler ce se ascunde
sub numele de Nufărul Alb, că ţaratul lui Şişman va fi atacat de oştile
marelui vizir. De fapt, prin lovirea Silistrei, atacul lui Ali a început.
— Şi eu am primit o scrisoare de la Nufărul Alb, se mîndri Embrone. El
mi-a dezvăluit acelaşi lucru privitor la ţaratul lui Şişman. Voi păstra
scrisoarea ca pe ceva sfînt. Copiii şi nepoţii mei se vor mîndri cu ea, fiindcă
vine de la cel mai mare cavaler al timpului nostru. Ţaratul lui Şişman va
cădea curînd. Pericolul care vă ameninţă pe voi, sire, ne umple de adîncă
mîhnire, vorbi în continuare precaut, ştiind că la tratative trebuie să ataci
fără a te jelui de situaţia proprie. Să ataci dacă vrei să obţii mult şi să dai
puţin.
— Pericol pentru noi? interveni Staicu. Poate. Dar noi avem cu ce să-l
înfruntăm. Ne-am pregătit pentru asta. În schimb, Chilia, prin căderea
Dobrogii, nu prea are cu ce. Comerţul Genovei va suferi mult în această
parte a Europei.
— Sîntem în aceeaşi situaţie cu polonii, replică Embrone. Regele Iagello
va interveni cu oşti la cererea noastră, fiindcă şi mărfurile ce vin de la Liov
către Marea Neagră sînt în pericol.
— Polonii? Slabă nădejde. Iagello are prea multe griji acum. Regele
Ungariei îi stă în coastă. Sigismund de Luxemburg nu se poate împăca cu

135
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
gîndul că a pierdut Galiţia şi chiar stăpînirea Poloniei, care-i rămăsese
moştenire de la socrul său, Ludovic cel Mare. Apoi, în regatul Poloniei sînt
unele răzmeriţe.
Genovezul ştia că aşa stau lucrurile. Auzise multe de la negustorii care
treceau pe la Chilia.
— Oare pentru aceste frumoase ştiri ne-aţi chemat aici? întrebă.
— Şi pentru asta, continuă Staicu. Numai cunoscînd bine cele ce se
întîmplă în jurul nostru vom discuta mai temeinic la aceste tratative. Noi
putem apăra Chilia.
— Cum?
— Scoţînd Dobrogea din mîinile marelui vizir.
— Mă iertaţi, dar nu sînteţi prea slabi pentru asta? murmură uimit.
Mircea luă un sul de pe masă şi-l cîntări în palme cîteva clipe, după
care grăi:
— Iată o scrisoare abia sosită de la curtea lui Buda. Sigismund nu-i de
părerea voastră.
Genovezul o privi lacom. Ar fi dat mult să-i ştie conţinutul. În fond, ce
putea să-i scrie regele Ungariei lui Mircea?
— Îi recunoaşteţi pecetea?
— Fără sminteală, zîmbi genovezul. E a regelui Sigismund.
— Citeşte, domnule, îl îmbie vodă. E în limba latină, atît de răspîndită
azi pe la cancelariile Europei.
Ca un adevărat negustor, consulul o parcurse în grabă, fără ca pe faţa
lui să se poată observa vreo schimbare.
— Ei?
— Sire, rîse genovezul, Sigismund se arată generos cu voi.
— Generos? Dar cine-i generos azi doar de florile mărului? Sigismund
ne asigură de sprijin cu oşti. Ai văzut asta. Cui i-a mai oferit el ajutor? Lui
Şişman, lui Ioan al Dobrogii, lui Straţimir de la Vidin, lui Lazăr al Serbiei?
Nu. Numai nouă. Şi ştii de ce? Sigismund e convins că Ţara Românească e
azi singura care se poate înfrunta cu oştile sultanului Murad. Iată,
domnule consul, pe ce se întemeiază propunerea noastră de a vă proteja.
Vom lua Dobrogea din mîinile turcilor, iar comerţul Genovei se va desfăşura
ca şi pînă acum.
— Ce vreţi în schimb? întrebă genovezul, ştiind că a sosit momentul
hotărîtor.
— Nimic pentru noi, zîmbi Staicu.
— Nimic? Vă mulţumim...
— Nimic pentru noi, îl întrerupse Staicu. Totul pentru oştile care vă vor
apăra.

136
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Consulul ciuli urechile. Era clar că avea în faţă nişte oameni de mare
fineţe diplomatică.
— Cu cît oştile noastre vor fi mai tari, cu cît vom ajunge mai de temut
în Marea Neagră, cu atît Genova are numai de cîştigat, sfîrşi comitele.
— Ce ajutor putem da oştilor voastre?
— Ajutor? zise Staicu. Nu ajutor, domnule consul, ci investiţii. Tot ce va
veni de la voi va fi pentru voi.
„Diavolo! înjură genovezul în gînd. Nu-mi place cum prezintă ăsta
lucrurile. Înseamnă că va cere mult.‖
— Fie, investiţii, se hotărî el.
În fond, principalul era să se afle pretenţiile curţii de la Argeş.
— Ne bucură hotărîrea voastră, se amestecă Mircea, fără a-i lăsa timp
de meditaţii. Cred că Genova îşi poate îngădui să-şi apere interesele
comerciale din Marea Neagră cu zece corăbii. Zece corăbii mari şi cu
velatura de cuviinţă.
— O va face, sire, aprobă consulul.
— Şi cînd le primim?
— Să primiţi ce?
— Corăbiile.
— Păi ziceaţi că Genova să se apere...
— Sigur că da, dar prin noi. Genova e prea departe pentru a menţine
azi acele corăbii în stare de luptă. Ca să nu mai vorbim despre faptul că ar
fi prea puţine pentru apărarea Chiliei.
— Nu avem de unde vă da zece corăbii, sire, se văicări genovezul. Cine
poate da atît de mult? Genova e săracă. Poate o corabie...
— O corabie? Doar cu atîta vreţi să vă asiguraţi liniştea comerţului
vostru?
— Două, sire. Peste atît, Genova nu va consimţi.
— Atunci, să nu mai vorbim despre asta, jucă Staicu o carte. Încercaţi
la poloni.
— Ba vorbim. De ce să nu vorbim? De cînd e lumea tratativele n-au fost
niciodată uşoare. Unul cere prea mult, insinuă el, altul dă cît poate.
Negustorii genovezi pot oferi cel mult două corăbii.
— Fie! aprobă Mircea, fără a-şi arăta satisfacţia, fiindcă nu se aşteptase
la atît.
Pietro Embrone răsuflă la rîndul său uşurat, după care vorbi:
— Secretarul meu va pleca mîine spre Genova.
— Ar mai fi banii, interveni Staicu parcă nepăsător.
— Care bani?
— Banii pentru întreţinerea oştilor pe toată durata campaniei noastre

137
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
în Dobrogea. Adică o contribuţie, fiindcă greul îl suportăm noi.
— Bani nu avem, domnule. Comerţul nostru a mers destul de prost în
ultima vreme. Sîntem plini de datorii. Colonia genoveză de la Chilia are azi
mare nevoie de ajutor în aur.
Comitele se prefăcu a-l crede. Cunoştea bine situaţia înfloritoare a
Chiliei. Mărfurile aduse de caravanele din Orient erau foarte scumpe şi
căutate în Europa. Piperul, mirodeniile, stofele orientale, covoarele grele,
aduceau genovezilor, veneţienilor şi grecilor mari cîştiguri în aur. Piperul
cumpărat de ei pe sume modeste se vindea în Europa prin numărarea
boabelor. Căpăţînile de zahăr ajunseseră la preţuri astronomice.
Mirodeniile, adevărate rarităţi, aduceau prilej de îngîmfare a gazdelor la
ospeţele marilor bogătaşi.
— Tocmai strîmtorarea voastră ne face ca în loc de cincizeci de mii de
ducaţi să ne mulţumim doar cu jumătate.
— Santa Madona! sări Embrone, prefăcîndu-se înspăimîntat. De unde
să iau atîta aur?
— Uşor, domnule consul! îl potoli Staicu. În actul pe care îl semnăm,
noi vă garantăm liniştea pe un an. Dacă în acest timp Chilia va suferi din
pricina turcilor, veţi primi îndărăt corăbiile împreună cu banii.
— Dar nu cîştigăm atîta într-un an.
— Vorbă să fie! grăi Mircea cu asprime. Domnule consul, audienţa
voastră se apropie de sfîrşit.
— Dar, sire, strigă genovezul, am fost chemat la tratative.
— Adevărat. Însă, cum nu ne înţelegem, socotim vizita voastră ca o
audienţă plăcută. Poate că aveţi dreptate să staţi la îndoială. Poate că
Genova îşi va putea apăra singură colonia ei de la Chilia. Sau poate că
polonii vor fi mult mai generoşi decît noi.
— Încă o clipă, sire, se rugă genovezul, temîndu-se că Mircea nu pune
prea mult preţ pe tratativele lor.
— Vă ascult.
— Aş dori să încheiem un act de garanţii, nu pe un an, ci pe doi. Şi să-l
reînnoim la fiecare doi ani, dacă cele două părţi vor fi de acord. Cît priveşte
suma, colonia noastră se poate angaja cu cincisprezece mii de ducaţi de
aur. Ei vor fi plătiţi la o săptămînă după semnarea actului.
— Primim, hotărî vodă. Aţi uitat însă de corăbii.
— Nici vorbă. De îndată ce ajung la Chilia, cele două corăbii vor urca pe
Dunăre pînă la locul hotărît de voi, sire.
— La Giurgiu.
— La Giurgiu, sire.
— Domnule consul, să veniţi mai spre seară pentru semnarea actului.

138
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Voi da poruncă la cancelaria noastră.
— Vă rog să fie pentru mine în dublu. O copie va lua mîine drumul spre
Genova. De fapt, e o simplă formalitate, fiindcă toate cheltuielile sînt
suportate de Chilia. Sire! Domnule! Sfinţia-ta! se înclină el şi ieşi urmat de
tînărul secretar.
Cînd ajunse afară, îl întrebă pe acesta:
— Ce părere ai despre domnul Ţării Româneşti?
— Aceeaşi, zîmbi tînărul. Aceeaşi pe care v-am spus-o adesea. Pentru
unul cu vederea mai puţin ageră, pare molîu. Prea paşnic. Dar e un om
mare. Vă veţi convinge de asta.
— Parcă încep să cred şi eu, rîse Embrone, mulţumit că scăpase destul
de ieftin. Abia azi l-am cunoscut mai bine. E un fin diplomat. Iar comitele
Staicu, naiba să-l ia, m-a făcut să mă învîrtesc în jurul cozii! Crezi că am
încheiat o afacere bună?
— O ştiţi şi voi, zîmbi secretarul. Polonii ne-ar fi jumulit de-a binelea.
Cu atît mai mult, cu cît mărfurile lor de pe drumul Liovului şi al Moldovei
vin nu la Chilia, ci la Cetatea albă. Deci nu au interese de a ne apăra. Ba
din contră. Dacă ar cădea Chilia sub turci, negustorii poloni ar scăpa de
concurenţa noastră. Asta mă face să cred că nu i-ar interesa să ne sprijine.
— Eşti un tînăr isteţ. Vei ajunge departe.
— Ştiu, rîse acesta. Un negustor nătîng e ca luptătorul fără braţe.
Trăim timpuri de mare înflorire a comerţului. Concurenţa e aprigă. Şi
tocmai pentru că sînt un negustor bun, m-am gîndit să-i facem o surpriză
plăcută domnului Ţării Româneşti. Bunăvoinţa lui e aur pentru noi.
Genova e departe. Mircea e doar la un pas de Chilia.
— Ce surpriză?
— Îi vom trimite pe una dintre cele două corăbii ceva piper, cîteva
căpăţîni de zahăr, vreo zece covoare, mirodenii, două trei scule de aur
aduse de noi din Orient pe un preţ de nimic şi stofe. Noi facem aici un
comerţ de milioane. Ce dăruim nu are importanţă. Dăruim din cîştig.
— Da, nu-i rău. Darurile au fost totdeauna armele de preţ ale
negustorilor. Crezi că Mircea va lua Dobrogea?
— Cred. Domnul Ţării Româneşti n-ar semna acte cu noi dacă nu ar fi
pregătit pentru asta.
— Dar cînd?
— Aş zice că nu peste multă vreme.
— Da, da. Negustorii care au trecut pe la Giurgiu mi-au povestit că au
văzut ceva oşti frumos echipate. Totuşi, nu cred că Mircea are azi douăzeci
şi patru de mii de oşteni. Haide, să mergem la hanul „Doi cocoşi‖. Simt
nevoia unui chef straşnic.

139
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Poate mîine. Azi nu ne îngăduim. Spre seară vom veni în faţa
protectorului nostru şi e bine să arătăm cum se cuvine.
— Diavolo, aşa e! Acum patru ani, cînd te-am răscumpărat de la turci,
m-ai costat cinci bănuţi de aur. Atunci nu ştiam ce investiţie fac.
— Nici acum. Eu ţintesc sus, domnule. Peste un an sau doi vă voi lua
locul.
— Eşti un ticălos simpatic, rîse consulul.
— Nu tăgăduiesc. Aţi îmbătrînit. Sînteţi bogat şi se cuvine să vă
retrageţi la Genova alături de copii şi nepoţi. Să vă bucuraţi de munca
voastră măcar cîţiva ani buni. Altfel, e păcat de cît aţi trudit o viaţă
întreagă.
— Iar tu îmi vei lua locul.
— Nu-i firesc?
— Ba da. Ia spune-mi, dragă Rava, cît ai cîştigat tu în cei patru ani?
Dar nu din leafa de secretar, ci din comerţ.
— Trei mii de ducaţi veneţieni.
— Frumos! O mică avere. Şi ce-ai făcut cu ei?
— Două mii cinci sute i-am depus la o bancă din Florenţa.
— De ce la Florenţa şi nu la Genova?
— Fiindcă sînt un tînăr chibzuit. Genova trăieşte doar din comerţul ei
înfloritor azi. Florenţa face şi ea comerţ, ce-i drept, dar baza veniturilor sale
stă în meşteşuguri, în cultivarea pămîntului, în vite şi oi. Pămîntul a adus
totdeauna cîştiguri mici, dar sigure. Genova se mîndreşte cu venituri mult
mai mari, însă în comerţ există şi neprevăzutul. O mică defecţiune pe
undeva şi totul se duce pe copcă. De aia cred că băncile din Florenţa sînt
mult mai sigure.
— Da. Şi eu m-am gîndit la asta. Admir înţelepciunea ta. Şi cu restul de
cinci sute, ce-ai făcut?
— I-am investit în arme, domnule. Poate nu ştiţi că la Sibiu se află un
meseriaş care face spade la fel de bune ca şi cele din Toledo. Am încheiat
un act cu el. Tot ce produce atelierul său va fi numai pentru mine.
— Arme? strîmbă din nas Pietro. Cui le vinzi?
— Măcar de-aş avea destule. Ele au ajuns la preţ ca şi mirodeniile pe
care le aducem de la mari depărtări şi cu multe primejdii. Viitorul e al
armelor, domnule. Cine face comerţ cu arme se poate lipsi de altele. Multă
vreme de aici înainte Europa nu va mai găsi linişte din cauza turcilor.
Războaiele cer sumedenie de arme.
Pietro Embrone se opri locului, îngîndurat. Rava îi atrăgea atenţia spre
o ramură a comerţului rar valorificată şi numai ocazional de obicei.
Rămaşi singuri, Mircea, Staicu şi egumenul Lazăr îşi zîmbiră.

140
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Încheiaseră un tîrg plin de foloase.
— Prieteni, va trebui să luăm ceva şi de la veneţieni. Dar nu acum, ci
după cucerirea Dobrogii de la turci. Veneţienii nu au colonie la Marea
Neagră. Îi vom pofti să se aşeze mai mulţi la Tomis şi le vom da sprijin.
Cîştigul va fi înzecit, fiindcă mărfurile lor vor plăti vamă. Hotărîsem să scot
Dobrogea din mîinile turcilor abia în primăvara viitoare. Acum cred că e
bine să ne grăbim pe cît se poate.
— Măria-ta, îl întrerupse egumenul, înainte de a părăsi tabăra lui Ioan
al Dobrogii am avut cu el o discuţie. Atunci a fost dorinţa lui ca tot ce mi-a
spus să aflaţi voi. De fapt, după asediul Varnei, regele mi-a lăsat unele
înscrisuri pentru voi.
— Înscrisuri?
— Da. Acum, cînd el e dispărut sau mort, nimic nu mă opreşte să le
scot la iveală. Luaţi-le, măria-ta! grăi şi-i întinse două suluri cu pecetea
Dobrogii pe ele. Mircea desfăcu primul sul şi prinse a citi cu voce tare:

Noi, Ioan, din mila lui Dumnezeu despot al Dobrogii şi autocrat al Varnei,
fiul seniorului de fericită memorie Dobrotă, lăsăm Ţării Româneşti întreaga
putere în Dobrogea şi Varna. Tezaurul ţării să fie folosit numai spre binele
poporului meu. Unirea cu Ţara Românească e ultima noastră dorinţă.
Acest înscris are tărie deplină numai după moartea noastră.
Ioan.
Îngîndurat, vodă desfăcu al doilea sul şi nu mai citi titulatura
obişnuită, ci numai textul:
Sora noastră Irina va rămîne la curtea Ţării Româneşti cu titlul ei de
principesă şi cu toată cinstirea de cuviinţă. Măria-sa Mircea, comitele Staicu şi
egumenul Lazăr să-i fie părinţi şi fraţi. Alături de marea populaţie a românilor
dobrogeni, trăiesc aici şi alte neamuri. Greci, genovezi, veneţieni, bulgari,
evrei, tătari, turci şi armeni. Aceştia să se bucure de aceleaşi drepturi pe care
le-au avut şi sub noi.
Zestrea prinţesei Irina, depusă de noi la mănăstirea Snagovului, rămîne
întreagă a ei. Dar am mai depus la Snagov din averea noastră, încă cinci mii
de ducaţi veneţieni. Lăsăm din aceştia mănăstirii o mie pentru sufletul nostru,
iar egumenului Lazăr, încă o mie. Cavalerului Arad, trei sute. Cavalerilor
Bogdan, Grama, Cîrstev, Ruk Spear, Sima şi Carapelese, cîte o sută. Restul va
trece în stăpînirea slujitorului nostru Toma. Dacă averea noastră din Caliacra
şi Tomis nu se va spulbera cu totul sub urgia turcilor, ea va trece în vistieria
Ţării Româneşti, dar va fi folosită pentru binele Dobrogii. Mai lăsăm
cavalerului Arad casa noastră din Tomis şi dreptul de a se stabili acolo.
Ioan.

141
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

— Dumnezeu să-l ierte! murmură vodă, închinîndu-se. Nu-i ştiam un


asemenea suflet mare. Păcat de el.
— Poate că nu-i mort, vorbi egumenul. Poate e rob.
— Cum să aflăm asta?
— Numai Nufărul Alb ne-ar putea ajuta, zîmbi egumenul.
— O va face, interveni Staicu.
— O va face, se lumină domnul ţării. M-aş bucura să-l găsim în viaţă.
Să-l scoatem din mîinile turcilor, fie prin vicleşug, fie prin răscumpărare. de
asemenea, trebuie să trimitem solii la Adrianopole pentru a o răscumpăra
pe tînăra prinţesă Irina a Dobrogii. Poate că negustorii genovezi ar fi cei mai
potriviţi să o facă.
— Mai aşteptăm, vorbi egumenul. Am trimis în căutarea ei nişte
oameni care nu se dau îndărăt de la nimic. Tinerii cavaleri, Arad şi Grama,
dimpreună cu Sima al nostru, sînt pe urmele ei.
— Cavalerul Arad? Cine e omul acesta? De unde vine el?
— E un tînăr ce nu a împlinit încă douăzeci de ani.
— Un copil. Aţi trimis un copil să o scape pe Irina din mîinile turcilor?
— Măria-ta, copilul acesta i-a făcut faţă cavalerului Bogdan într-o
întrecere cu spada.
— Ce vorbeşti, domnule? se entuziasmă vodă.
— Săgeata lui loveşte fără greş pînă la o sută de paşi, completă
egumenul.
— Ei, ei, nici chiar aşa să nu o luăm!
— Dar am văzut asta!
— De necrezut! strigă vodă cu ochii strălucitori.
— La Varna a fost unul dintre cei doi care au intrat în tabăra lui Ali şi
l-au păcălit, primejduindu-şi viaţa.
— Drace! sări vodă încîntat. Parcă am auzit despre el. Nu cumva a fost
amestecat în povestea medalionului?
— A fost, măria-ta, aprobă egumenul.
— Dar asta înseamnă că ne-a adus mari foloase la Buda!
— Aşa se pare. Cavalerii Ionuţ şi Dumitru s-au întors la Snagov. Însă
misterul celor petrecute la Buda nu l-am putut dezlega. Pînă azi nu am
putut afla cine i-a atacat şi cine i-a ajutat. Am luat măsuri să trimitem pe
altcineva la curtea Ungariei, fiindcă e clar că acolo oamenii noştri au fost
descoperiţi.
— Bine, bine, lasă asta! spuse Mircea nerăbdător. Încă nu m-aţi
lămurit în privinţa tînărului Arad. Cine e el?
Comitele Staicu ridică din umeri. Egumenul făcu la fel, cu toate că ştia

142
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
unele lucruri.
— Mda! Cînd se va întoarce, să-mi fie prezentat. Numai de se va mai
întoarce.
— Noi nu ne facem griji, zîmbi Lazăr. Toate harurile lui în privinţa
măiestriei armelor stau în umbră faţă de marea chibzuială cu care e
înzestrat.
— Dar Grama? Nu cumva e pirpiriul cavaler ce a cîştigat în mai
turnirul de spadă?
— Chiar el. La Varna a luptat ca un leu, uimindu-l pe Ioan al Dobrogii.
— Ah, era să uit! Ce legături au fost între Ioan şi tînărul Arad? Văd că
despotul s-a ocupat în chip deosebit de el. I-a lăsat bani mai mulţi şi o
casă.
— Căile Domnului sînt mari şi minunate! spuse Lazăr cucernic.
— Aşa este, dar aud că la Snagov ar fi vreo două sute optzeci de
călugări. Cel puţin aşa mi s-a spus. Cîţi dintre ei sînt călugări cu adevărat?
— Asta numai Bunul Dumnezeu ştie, zîmbi Lazăr. Sigur e faptul că ei
stăpînesc mînuirea armelor cu multă pricepere. Numărul lor a crescut la
peste patru sute.
— O mică şi puternică armată, grăi Mircea.
— Da, dar ne ocupăm şi de instruirea lor în ştiinţa cititului şi a
cunoaşterii adevărului despre tot ce ne porunceşte Dumnezeu. Chiar şi
îndărătnicul nostru Sima a început să citească şi să scrie. Însă, fantezia lui
o ia razna adesea. El e sarea şi piperul Snagovului.
— Măria-ta, interveni comitele Staicu, din cîte ştiu, pe teritoriul ţării
avem nouăsprezece şcoli. În ele, dascăli sînt o seamă de călugări mai slab
sau mai bine pregătiţi. Acele şcoli funcţionează pe lîngă biserici. Ar fi bine
să mai înfiinţăm încă opt.
— Şi eu m-am gîndit, dar de unde luăm dascăli buni?
— De asta m-am îngrijit eu. O seamă de tineri boieri, care au studiat pe
la universităţile din Bologna şi Florenţa, doresc nu numai să fie dascăli, ci
să şi întreţină şcolile cu banii lor.
— Iată o veste bună, dragul meu frate.
— Da, dar nu e totul, maria-ta. Împreună cu prietenul meu Zamfirescu,
despre care cred că e cel mai cult om al ţării, am făcut un alfabet al limbii
române. Poate că nu e perfect, însă e un început bun, fiindcă nu se poate
să vorbim româneşte şi să scriem în latină. Îl vom introduce în şcoli. Eu nu
prea dispun de timp. Zamfirescu poate să o facă.
— Zamfirescu a fost la mine în urmă cu cîteva zile. De la el ştiu tot ce
mi-ai spus. De asemenea, mi-a cerut să înfiinţez trei spitale conduse de
medici şi felceri. Am stat de vorbă şi cu cei trei medici tineri, care au

143
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
studiat medicina la Florenţa. Eu cunosc multe medicamente folosite în
Apus, dar nu cunosc plantele medicinale folosite de felcerii noştri. Aşa stînd
lucrurile, fiecare medic va lucra împreună cu doi sau cu trei felceri. Multe
boli nu pot fi tratate acasă la bolnav. Apoi, spitalele îi vor scuti pe medici şi
pe felceri să facă deplasări lungi.
— Unde vor fi plasate cele trei spitale?
— Unul la Cîmpul Lung, unul la Olt şi unul la Giurgiu. Toate costurile
spitalelor vor fi suportate de curtea noastră de la Argeş.
— Cam greu, zîmbi Staicu. Unul va fi suportat de mine. Cel de la
Giurgiu.
— Ai atîţia bani?
— Am destui.
— Iar cel de la Olt va fi suportat de Mănăstirea Snagovului, interveni
Lazăr. Sîntem mult mai bogaţi decît s-ar crede. Acum eu trebuie să plec.
Am o seamă de treburi ce nu pot fi amînate. Măria-ta, domnule comite! se
înclină el şi părăsi odaia de lucru.
— Pari obosit, frate, observă domnul ţării. Poate că ar fi bine să te
odihneşti o vreme.
— Dragă Mircea, zîmbi trist comitele, te rog să mă crezi că visez un
timp de odihnă. Dar cînd va fi el? Acum cînd turcii sînt lîngă noi? Mi-am
dorit să fac o vizită la Curtea Moldovei. Pe Margareta a prins-o dorul de
părinţi, de rude şi de prieteni. Ea nu-mi spune asta, însă eu ştiu ce e în
inima ei.

144
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 9

T
rei sute de călăreţi coborau de-a latul Balcanilor către
Adrianopole. După îmbrăcămintea roşie cu alb, se vedea că fac
parte din oştile de achingii ale sultanului Murad. Căldura
scăzuse la apropierea serii, dar mai avea destulă putere asupra călătorilor.
Convoiul se mişca domol, ca o corabie pe o mare calmă. Cauza acelei
înaintări greoaie stătea în oboseala robilor mulţi, flămînzi şi istoviţi.
Sandjac-begul, comandantul achingiilor, avea destule motive să fie
nemulţumit că picase asupra lui o astfel de răspundere. Îi lipseau
merindele, atît de necesare la drum lung, locurile nu erau tocmai sigure, iar
robii se încăierau adesea cu oştenii. O parte dintre ghiaurii dobrogeni
păreau nişte dulăi gata să rupă lanţul şi să muşte. Săreau la încăierare cu
achingiii din te miri ce, fără teamă de moarte. Potecile peste dealuri, prin
văi şi păduri, pe la vaduri de ape nu îngăduiau totdeauna o bună încercuire
a robilor. Cîţiva dintre ei scăpaseră fără urmă. Alţii căzuseră sub săgeţile
sau iataganele achingiilor.
Sandjac-begul avea destule motive să fie cătrănit. Marele vizir Ali-paşa
îi dăduse prinşii cu număr. Şi tot cu număr trebuia să-i predea la
Adrianopole. Mai purta la el o scrisoare către măritul padişah, în care
Ali-paşa trecuse o seamă de date în dreptul fiecărui rob, chiar dacă mulţi
dintre ei minţiseră în privinţa numelui. Fără scrisoare i-ar fi fost uşor,
fiindcă ar fi completat numărul robilor fugiţi ori morţi cu bulgari de prin
satele aflate în drumul său. În numai trei zile, pierduse vreo cincizeci de
robi.
„Măritul padişah îmi va tăia capul, socoti el. Mare minune să am noroc!
Totuşi, poate că aurul, stofele de preţ şi celelalte daruri încredinţate mie de
marele vizir să-l înduplece pe Murad. Însă cu Fareddin-paşa va fi mai greu.
Şeitanul acela bătrîn şi lacom, crud şi nesimţitor ca un porc, mă va osîndi.
Puţina pradă de război pe care am dobîndit-o eu în Dobrogea nu-i destulă
să-l pot îndupleca. Norocul meu ar fi să nu-l găsesc pe Fareddin la
Adrianopole, ci pe Sabahaddin. El e oştean şi înţelege greutăţile unui drum
lung. Dacă stau să mă gîndesc bine, padişahul mă poate ierta cînd o va
vedea pe frumoasa prinţesă a Dobrogii. Ticălosului ghiujoi îi plac blondele,
fiindcă el e tuciuriu ca smoala.‖
Tresări şi privi în jur. Pînă şi de gîndurile sale îi era teamă. Spionii lui
Ali sau ai sultanului totdeauna îşi făceau veacul printre oşteni. Dar

145
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
achingiii îşi căutau de treburi. Puseseră tabăra la o margine de pădure,
lîngă un pîrîu, hotărîţi să facă acolo popas de noapte. În spatele celor cîteva
corturi, tabăra era apărată de nişte stînci. Robii, culcaţi deasupra pîrîului,
sorbeau lacomi din apa răcoroasă. Cravaşele achingiilor îi domoleau pe cei
ce se apropiau prea mult de străji. Doar femeile şi pruncii şedeau ciopor în
mijlocul taberei.
Sandjac-begul dădu poruncă să se împartă robilor din puţinele
merinde. Cei unsprezece achingii trimişi de el să caute de mîncare încă nu
reveniseră în tabără. Frumoasa Irina, acoperită cu un văl negru, se aşezase
pe pămîntul uscat alături de slujitoarea ei, o tînără grecoaică înaltă şi
voinică asemenea unui luptător. Nu discutau între ele. Jalea lor era prea
mare. Nimic nu le atrăgea spre vorbă. Căzuseră într-o apatie ce nu lasă de
obicei gîndurile să se toarcă în voie, ci să vină răzleţe şi fără nici o legătură
unele cu altele. Sandjac-begul era îngrijorat de soarta celor unsprezece
achingii.
Noaptea căzu domol peste tabără. Vîntul adia slab ca o părere. Doar
pădurea pornise nu geamătul obişnuit la vreme de iarnă, ci murmurul
plăcut al verii. Stelele apăreau tot mai multe pe cer. La poalele stîncilor
stăruia un foc vesel. Deasupra lui doi oşteni învîrteau o frigare. Mai alături,
sandjac-begul dimpreună cu doi ofiţeri şedeau de taină. În pădure,
paisprezece bărbaţi trăgeau cu urechea spre tabără. Departe de ei, într-o
văgăună, slujitorul Cotae, nu tocmai mulţumit de vecinătatea achingiilor,
păzea cincisprezece cai.
„Hm! reflectă el mohorît. Lipitorile mi-au supt sîngele prin mlaştini. La
Varna era gata-gata să mi se cînte prohodu’. În Dobrogea la fel. Azi, după
prînz, cînd i-am atacat pe cei unsprezece achingii, am crezut că mi-a sosit
sfîrşitu’. Puţin a lipsit ca unul dintre turcaleţi să mă găurească frumos cu o
săgeată. Acum, dracu ştie dacă nu voi cădea rob, sau chiar mai rău. Ferice
de Gogoaşă! Cred că, înţelept cum îl ştiu, a dat dosu’ cu cele două pungi
burduşite. Încă nu mă încumet să o iau din loc. Dar dacă Sfînta Născătoare
ne ajută să scăpăm de aici, stăpînu’ poate să ţoşcăie din buze a pagubă
după mine.‖
Cavalerul blond şedea între scundul Grama şi rotofeiul comandant al
Snagovului, bucuros că numărul micului său grup crescuse. Cu multe
ceasuri înainte, întîlniseră la celălalt capăt al pădurii şaptesprezece fugari
din tabăra sandjac-begului. Opt români, cinci greci şi patru bulgari. Îi
ospătaseră după puteri din propria merinde şi le dăduseră sfaturi să ţină
drumul spre răsărit către mare. Patru dintre fugari erau înarmaţi cu arcuri
luate de la străjile pe care le sugrumaseră cu o noapte înainte.
— Văzîndu-vă atît de puţini, eram gata să vă atacăm cu săgeţi, spuse

146
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
unul dintre fugari. Abia cînd aţi ajuns mai aproape ne-am dat seama, după
straiele de pe voi, că sînteţi creştini.
Discutaseră o vreme acolo, printre copacii din marginea răsăriteană a
pădurii. Cînd să se despartă unii de alţii, zăriseră unsprezece achingii
călări. Ieşiseră pe neaşteptate dintr-o vîlcea şi îşi îndemnau caii către alta,
ce adăpostea un pîrîu. Descălecaseră apoi lîngă apă, desfăcînd legăturile
mari cu merinde. Era ceasul prînzului. Caii gustau din iarba fragedă de pe
lături. Privindu-i prin desişul de frunze, cucernicului Sima îi veni o idee.
— Ce-ar fi să ne strecurăm pînă aproape de ei şi să-i luăm cu săgeţile?
Grama strîmbă din nas.
— Aici avem altă misiune. Pe urmă, sîntem doar patru contra
unsprezece. Asta dacă îl punem la socoteală şi pe Cotae.
Dar cavalerul blond nu împărtăşi părerea lui Grama.
— Sîntem opt, dragul meu, spuse privind spre foştii robi. Patru dintre
aceştia ne pot ajuta. Părintele Sima are dreptate. Armele, merindea şi
gonacii turcilor ne fac mare trebuinţă.
Unii dintre fugari îşi lăsaseră în mîinile sandjac-begului nevestele,
pruncii sau prietenii. Motiv pentru care se bucurară aflînd planul
cavalerilor. Opt bărbaţi porniră a se furişa de-a lungul pîrîului printre
numeroasele tufe, către locul unde achingiii prînzeau lipsiţi de griji. Cotae,
ultimul din grup şi destul de neajutorat în folosirea arcului, era singurul
nemulţumit de isprava ce se putea încheia prost.
Cei opt bărbaţi, acoperiţi de tufele multe din jurul pîrîului, ajunseră la
vreo patruzeci de paşi în spatele achingiilor. Le auzeau glasurile destul de
lămurit. Cei ce le cunoşteau limba deduseră că ei cărau ceva merinde luată
dintr-un sat bulgăresc. La un semn al blondului oamenii îşi încordară
arcurile, iar săgeţile lor porniră odată. Însă, aşa cum se întîmplă adesea,
unii ochiseră acelaşi duşman, astfel că numai patru dintre achingii fură
loviţi din plin. Surprinşi, ceilalţi turci săriră în picioare. Armele lor erau
alături. O nouă salvă mai doborî trei. Dar mai erau încă patru. Unul alergă
spre cai şi sări în şa. Blondul îl doborî la vreme. Ultimii trei îşi încordară
arcurile spre locul de unde venea atacul. Una dintre săgeţi trecu doar la un
deget de căpăţîna lui Cotae. Lupta se încheie totuşi cu bine. Achingiii
rămaseră prea puţini şi descoperiţi în faţa săgeţilor. Doi dintre achingii
erau doar răniţi. Nu avu însă nimeni milă pentru ei.
În vreme ce fugarii se ospătau cum se cuvine, Arad împărţi caii şi
armele. Şase dintre foştii robi, lipsiţi de gonaci, îşi continuară drumul. Aşa
se făcuse că micul grup al cavalerului blond crescuse la cincisprezece
oameni. Tabăra sandjac-begului o găsiră după numeroasele urme ale
cailor.

147
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
„Sînt vreo trei sute de achingii, chibzui Arad. Mulţi şi prevăzători. De
trei zile ne ţinem după ei. Pînă acum nu ne-am putut strecura în tabără.
Poate vom reuşi în noaptea aceasta. La lumina zilei, e curată nebunie să te
apropii de ei.‖
— Plec să dau o raită pe lîngă tabără, spuse în şoaptă.
— Să nu te duci prea departe! îl povăţui Grama.
— Nici o grijă, răspunse tînărul. Mă pricep să mă strecor la vreme de
noapte.
Umbra deasă a copacilor îl înghiţi curînd. Arad nu se grăbea. Pînă la
miezul nopţii mai era mult. El voia să atace cu puţin înainte de schimbarea
străjilor. În celelalte nopţi observase că primul schimb de străji se făcea la
mijlocul lor. Dincolo de pădure lumina lunii stăruia puternică. Tînărul îşi
petrecu arcul pe după gît şi pipăi cuţitul aşezat într-o teacă de piele la şold.
Ajunse printre ultimii copaci. Se afla pe o înălţime. Terenul urca în pantă
mare. Din locul acela privirile lui acoperiră întreaga tabără. Robii, culcaţi
direct pe pămînt, arătau ca nişte muşuroaie. Erau mulţi. Poate vreo
cinci-şase sute. La picioarele blondului, pămîntul se rupea brusc într-o
văgăună. Prin ea trecea un pîrîu care făcea un cot către mijlocul taberei.
Dincolo de văgăună, străjile vegheau aşezate cam la zece-cinsprezece paşi
una de alta. Puţin mai sus, pe marginea de miazănoapte a taberei începeau
parcă, în trepte, înălţimile. Stîncile arătau ca un brîu. La poala lor ardea un
foc vesel. Cîţiva bărbaţi şedeau în preajma lui şi poate că îşi aşteptau cina,
fiindcă în aer plutea miros de frigăruie. Vîntul slăbuţ trecea peste tabără
spre pădure.
„Lîngă stînci şi-a ales, cred, loc de odihnă comandantul, chibzui Arad.
Friptura nu poate fi pentru altul, iar cortul cel mare îmi dovedeşte că nu
mă înşel. În partea de miazăzi a vîlcelei se află caii turcilor. Şi tot acolo
achingiii din celelalte schimburi. Dacă vreau să văd mai mult, e bine să urc
încă o bucată de drum prin pădure. Aici nu pot trece pe malul din faţă fără
zgomot.‖
Ajunse curînd destul de departe de tabără. Coborî lîngă pîrîu, apoi ieşi
dincolo de el. Stîncile porneau chiar din marginea apei. Începu să coboare
spre tabără de-a lungul lor. Foşnetul vîntului îi era aliat bun. Ajunse doar
la vreo douăzeci de paşi de prima strajă. Pe acolo primejdia se anunţa clar.
O luă spre stînga în urcuş.
„Spatele dinspre miazănoapte al taberei nu cred să aibă străji, reflectă
Arad. Stîncile şi înălţimile mari sînt o apărare sigură pentru achingii. Ei
bine, tocmai pe aici ne vom sili să atacăm.‖
Aşa cum prevăzuse blondul, pe stînci nu erau străji. Începu să se
tîrască, fiindcă lumina lunii era prea puternică, iar străjile din josul vîlcelei

148
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
ar fi putut să-l observe. Pipăia cu grijă locul înainte de a face o mişcare.
Încă puţin şi ajunse pe marginea stîncii. De sus văzu întreaga panoramă a
taberei. Străjile stăteau neclintite, semn că se luptau cu somnul. Sub el, la
vreo trei înălţimi de om, focul murea treptat. Sandjac-begul discuta cu doi
ofiţeri şi se arăta neliniştit de faptul că cei unsprezece achingii trimişi după
provizii prin satele bulgăreşti încă nu reveniseră. Comandantul mai era
nemulţumit şi de fuga unor robi. Ofiţerii cătau să-l îmbuneze.
Cavalerul blond mai privi încă o dată pe deasupra taberei, apoi se
retrase, convins că văzuse destul.
După chibzuiala lui Grama, trecuse mult peste o jumătate de ceas. Şi
tocmai cînd se nelinişti de-a binelea auzi un foşnet. Venise Arad. Oamenii
micului grup se apropiară în jurul blondului.
— Prieteni, vorbi el în şoaptă, cred că e vremea să pornim. Vom lovi
tabăra dinspre miazănoapte. Pe stîncile de acolo nu sînt străji. Însă mare
atenţie la zgomot. La cea mai mică greşeală, va trebui să fugim. Să lăsăm
totul baltă. Sandjac-begul achingiilor se odihneşte lîngă stînci. Voi încerca
să-l prind. Frumos ar fi să înconjurăm tabăra şi să lovim cu săgeţile din
mai multe părţi. Sîntem însă puţini, nu ne convine asta. Vom fi puternici
numai în grup.
Le explică planul său în amănunţime, după care tăiară prin pădure
către miazănoapte pentru a ajunge la locul pe unde trecuse Arad. Sub
apăsarea vîntului, crengile de sus ale pădurii cîntau frumos acoperind
zgomotele. Noaptea cădea domol către miezul ei. Treisprezece bărbaţi cu
arcurile pregătite şedeau neclintiţi la picioarele stîncilor. Reuşiseră să
ajungă acolo cu bine. Umbra acestora îi ferea de privirile străjilor. Sus, pe
prima treaptă a stîncilor, blondul se pregătea să facă o săritură. Lîngă focul
amorţit, sandjac-begul îşi lua cina îngîndurat. Ofiţerii plecaseră. În tabără
domnea aceeaşi linişte. Un trup greu căzu asupra comandantului. Nu prea
voinic, sandjac-begul se pomeni ridicat în picioare de o mînă puternică.
Lama unui cuţit îi zgîria pielea gîtului. Străjile mai apropiate auziră
zgomotul şi tresăriră. În aceeaşi clipă răzbi un glas puternic în turceşte.
— Sînt Nufărul Alb. Comandantul vostru e în mîinile mele. Orice
mişcare a voastră îi primejduieşte viaţa.
Apoi Arad grăi mai încet:
— Spune oamenilor să rămînă pe loc!
Dar lucrurile nu se petrecură după cum se aşteptase tînărul.
Sandjac-begul nu era fricos şi, în loc de a pronunţa cuvintele impuse de
Arad, strigă aspru:
— Achingii, la mine! Săriţi!…
Acelea fură ultimele sale cuvinte. Arad îl lovi. Străjile porniră în goană.

149
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Paşii lor se apropiau iute. La partea de miazăzi a taberei, ceilalţi achingii se
treziseră şi îşi cătau armele cu înfrigurare. Sima, Grama, dimpreună cu
prietenii lor traseră primele săgeţi asupra străjilor care soseau în goană. O
clipă, atacul neprevăzut îi descumpăni pe turci. Cîţiva dintre ei căzuseră,
dar situaţia micului grup se părea că e pecetluită. Primele săgeţi se loviră
de stînci destul de aproape de ei. Arad fu pe punctul de a încerca o
retragere cu oamenii săi spre pădure cînd se petrecu un fapt uluitor. Un
fapt la care nu se gîndise. Robii se treziseră în acelaşi timp cu paznicii lor.
Nimeni nu le poruncise. Nimeni nu aşteptase ceva de la ei. Însă fiecare
înţelese într-o clipă că o astfel de ocazie nu vor mai întîlni. Săriră ca nişte
arcuri asupra paznicilor. O bătălie cumplită se porni în vîlceaua de la
poalele stîncilor. Primele străji, prinse între oamenii blondului şi surprinse
de atacul robilor, căzură înainte de a se uni cu ceilalţi. O seamă de arme îşi
schimbară stăpînii. Răcnete puternice răzbeau din partea de jos a taberei.
Acolo, achingiii din celelalte schimburi nu apucaseră a se grupa. Ofiţerii
strigau zadarnic să o facă. Dar cine să-i mai asculte într-o astfel de
situaţie? O seamă dintre ei, îngroziţi că Nufărul Alb intrase în tabără,
fugeau pe marginea pîrîului în jos. Robii mai mulţi decît ei le săreau în
spinare. Încăierarea dură doar cîteva minute. Căzuseră mulţi turci şi,
alături de ei, mulţi creştini.
Curînd cavalerul blond îi adună pe foştii robi şi puse străji în jurul
vîlcelei. Era stăpîn pe situaţie, chiar dacă pericolul încă nu trecuse. Cel
puţin jumătate dintre achingii fugiseră şi cu siguranţă că se vor strînge
laolaltă undeva, în josul pîrîului. A porni împotriva lor pe vreme de noapte
nu era înţelept. Cei mai mulţi dintre caii turcilor rămăseseră în tabără
datorită lui Sima. Grăsunul repezise acolo oameni înarmaţi pentru a-i opri
pe achingii să se apropie.
Nimeni nu dormi pînă la ziuă. Strigătele răniţilor – româneşti, turceşti,
greceşti, bulgăreşti – înfiorau împrejurimile. Cînd prima geană de lumină a
zilei îşi făcu apariţia, Arad slobozi o seamă de porunci. Sima se interesă de
starea şi numărul răniţilor. Grama de numărul cailor. Un grec, de cel al
morţilor. Peste puţină vreme, Grama reveni lîngă cortul cel mare al
comandantului.
— O sută şaizeci şi şase de cai, spuse el.
Îndată după Grama sosi grecul.
— Douăzeci şi trei de morţi ai păgînilor şi treizeci şi unu de ai noştri.
În sfîrşit, veni şi Sima.
— Domnule, grăi el, nu stăm prea bine. Mulţi răniţi achingii şi creştini.
Unii răniţi greu, alţii mai uşor.
— Cîţi, sfinţia-ta?

150
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Patruzeci şi doi de turci şi cincizeci şi şapte de creştini.
— Deci douăzeci şi trei de morţi, patruzeci şi doi de răniţi, la care mai
adăugăm nouăsprezece prinşi dimpreună cu comandantul lor, plus
unsprezece pe care i-am lovit în timpul zilei, fac nouăzeci şi cinci de turci
scoşi din luptă. Asta înseamnă că undeva, prin apropiere, mai sînt vreo
două sute de achingii, însă mulţi dintre ei fără arme şi fără cai. Tabăra
noastră numără aproape cinci sute de suflete. Sfinţia-ta, îngrijeşte-te de
îngroparea morţilor creştini!
— Fără cazmale?
— Fără.
— Dar turcii?
— Îi vor îngropa ortacii lor, care sînt pe aproape şi ne pîndesc. Chiar şi
achingiii răniţi rămîn pe loc. Într-un ceas vom ridica tabăra şi pornim la
drum. Orice întîrziere ne poate aduce mari neajunsuri. Cred că şi alte
convoaie trimise de marele vizir către Adrianopole vor trece pe aici. Apoi,
achingiii fugiţi din tabără pot trimite după ajutor.
Oamenii scormoneau pămîntul folosind, în loc de cazmale, doar cuţitele
şi iataganele. Alţii făceau tărgi pentru transportarea răniţilor. Femeile
puneau feşe peste răni. Copiii umpleau burdufurile cu apă. Grama făcea
inventarul puţinelor provizii. Încruntat, Sima arăta cam pămîntiu la faţă.
Lui i se ceruse a face rugăciunile de cuviinţă pentru morţi şi-i era teamă.
De cînd se ştia, nu fusese atent la astfel de lucruri. Pînă la urmă îşi luă
inima-n dinţi şi intonă de vreo cîteva ori: „Aleluia‖. Apoi spuse ceva pe nas
astfel că nimeni nu pricepu nimic, după care ţinu scurta şi obişnuita
predică.
— Proorocu’ Isac l-a omorît pe Lot, Lot l-a omorît pe Avram, Avram pe
Irod, Irod pe… Pilat, Pilat pe Noe, Noe pe Cain, Cain pe Isac, Isac pe Pilat,
Pilat pe Lot şi s-a sfîrşit prima zi după facerea lumii. În cea de-a doua zi
ridicatu-s-au evreii împotriva tătarilor şi au scăpătatără din robie pe Marea
Roşie. Marele vizir al evreilor lovit-au cu ghioaga în stîncă şi au căzutără
mană pentru oameni şi dobitoace, care mană împuţinat-au viile. Pe urmă
s-a făcut lumină şi s-au despărţitără apele de uscat. Aleluiiia!
Unul dintre ascultători îi şopti ortacului său:
— Sfinţia-sa le cam încurcă. Dacă Isac l-a omorît pe Lot, Pilat ce i-a
mai făcut mortului?
— Crede şi nu cerceta, nărodule! îl domoli ortacul. Sfinţia-sa ştie mai
bine. Aud că e călugăr. Adică mai înţelept ca un popă. Călugării totdeauna
sînt tobă de carte. De mult n-am mai ascultat o predică aşa de frumoasă. E
om subţire, măi frati-miu! Cînd vom prinde ceva răgaz de timp, îl rog să mă
spovedească. Sfinţii călugări iartă mai adînc decît popii.

151
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Zău?
— Dar ce ţi-ai închipuit?
Cavalerul blond se apropie de cortul Irinei. Frumoasa fiică a Dobrogii
îşi uitase propria durere, căci nu ştia nimic despre fratele ei, şi dădea
ajutor la îngrijirea zecilor de răniţi.
— Prinţesă, grăi el, numele meu e Arad.
Tînăra îi privi o clipă straiele mînjite de sînge.
— Parcă Nufărul Alb am auzit că sînteţi.
— Ah, nu! se apără el. În noaptea asta doar m-am folosit de numele
marelui cavaler, neştiut de noi.
— Da, da, aşa trebuie să fie! aprobă fata, cam neîncrezătoare. Vă
mulţumim, domnule Arad. M-aţi salvat de la dezonoare.
— Încă nu, vorbi el cu sinceritate. Mai avem drum lung de străbătut.
Vom călători spre răsărit, către malul Mării Negre, pentru a ocoli o întîlnire
cu alţi achingii. Drumul nostru nu va fi prea uşor.
Grupul fugarilor ocoli pădurea. Mulţi dintre bărbaţii cu arme călăreau
pe de lături, gata să înfrunte vreo primejdie. Mergeau domol. Răniţii, copiii
şi femeile nu îngăduiau un marş mai aspru. Undeva, pe o înălţime, cîţiva
achingii priveau în urma convoiului.
Cînd soarele şezu în cumpăna zilei, fugarii ajunseră într-un sat
bulgăresc. Un sat mare şi pustiu. Multe din case căzuseră în paragină, iar
altele trecuseră prin pîrjolul focului. Doi bătrîni localnici ieşiră la iveală
dintr-o margine de pădure. Ei povestiră că satul e aşezat în drumul
achingiilor care vin dinspre miazănoapte. Din această cauză populaţia se
adăpostea prin păduri. Auzind din ce urgie scăpaseră fugarii, cei doi bătrîni
umblară pe la ascunzătorile ştiute de ei. Aduseră pîine, caş proaspăt şi
chiar cîteva pulpe afumate. Cam puţine merinde pentru cinci sute de
suflete, dar împărţite de Sima cu chibzuială ajunseră pentru fiecare măcar
să-şi astîmpere foamea. Pînă şi celor nouăsprezece turci prizonieri li se
făcuse parte.
În vreme ce oamenii prînzeau aşezaţi în grupuri, cavalerul blond, Sima
şi Grama făcură un scurt inventar al prăzilor scăpate de la turci. Darurile
trimise de marele vizir sultanului Murad cuprindeau scule de aur, ducaţi
veneţieni, perperi, ducaţi de argint şi alte monede. Stofele, multe şi grele,
împovărau cîţiva cai.
— Cred că am putea libera caii de poveri, spuse micuţul Grama.
— Adică? întrebă călugărul.
— Să împărţim stofele pe numărul de oameni. Fiecare dintre ei îşi va
căra propria bucată de stofă.
— Bună idee! aprobă Arad. Chiar şi banii îi putem împărţi. De fapt,

152
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
oamenii aceştia nu mai au nimic. Lor li se cuvin banii şi toate sculele de
aur. Transformat totul în aur, avem la noi cam unsprezece mii de ducaţi
veneţieni. Poate că mă înşel în preţuirea inelelor, brăţărilor şi celorlalte
scule, dar sper că nu cu mult. Asta înseamnă că fiecărui bărbat, femeie sau
copil le revin cîte douăzeci şi doi de ducaţi de aur.
— Nu-i rău! murmură Sima. Ar fi însă o greutate. Cum împărţim
sculele care sînt sau mai ieftine, sau mai scumpe de douăzeci şi doi de
ducaţi?
— Pe familii, acolo unde nu se poate altfel.
În mai puţin de două ceasuri, fiecare dintre fugari îşi primi partea de
aur şi stofe. Suma nu era chiar de lepădat. Unele familii primiseră pentru
toţi valoarea a o sută sau chiar peste o sută de ducaţi veneţieni. O mică
avere, ce le îngăduia să-şi refacă viaţa. De fapt, unii nu avuseseră atîta
niciodată, astfel că acum se socoteau bogaţi. Apoi, mulţi dintre ei aveau
rosturi bune în Dobrogea. Turcii le luaseră lucrurile de preţ, dar casele
rămăseseră, ca şi pămîntul bun. Totul era să ajungă din nou acasă.
Părăsiră satul. Noaptea îi prinse pe un platou înalt şi nu prea întins.
Arad alesese locul acela fiindcă prezenta siguranţă pentru tabăra de
noapte. Pe urmele lor, o seamă de achingii se aţineau ca lupii după pradă.
Arad simţea că sînt urmăriţi. Nu văzuse nimic neliniştitor, însă ştia că
achingiii nu-şi pot lăsa prada, fiindcă la Adrianopole i-ar aştepta călăul.
Sima împărţi ultimele merinde doar pentru copii şi răniţi. Ceilalţi îşi
rostuiau culcuşuri pe întregul platou. Arad puse două rînduri de străji în
jurul taberei. O parte pe buza platoului, iar alta la cel mult cincizeci de paşi
mai jos. Cînd totul fu isprăvit cum se cuvine, cavalerul blond, Sima şi
Grama chibzuiră o vreme împreună.
— Simt că turcii ne urmăresc, spuse grăsunul.
— Şi eu am această bănuială, întări Arad. Totuşi, acum nu ne temem
de ei. Sînt prea puţini.
— Dar îţi aminteşti ce ziceau cei doi bătrîni din sat? interveni Grama.
După spusele lor, cam la o jumătate de zi călare spre miazăzi de sat ar fi o
garnizoană turcească. O garnizoană mare şi puternică. Achingiii ştiu asta şi
cred că au trimis călăreţi după ajutor. Alţii se ţin pe urmele noastre.
— E tocmai de ce mă tem, grăi Sima întunecat. Pe noi ne vor prinde
mai greu, însă oamenii aceştia ar fi păcat să pice iar în mîinile lor. V-aţi
gîndit la asta? privi către Arad.
— M-am gîndit. Vom trimite şi noi după ajutor.
— Ajutor?
— Da, ajutor. După spusele celor doi bătrîni, în satul lor eram cam la o
zi şi jumătate de Varna. Ei bine, o jumătate de zi de drum am făcut-o. Asta

153
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
înseamnă că mîine seară putem ajunge acolo. Dacă turcii au cerut ajutor,
oricît de iute ar fi călărit încolo şi îndărăt, nu ne pot ajunge înainte de mîine
pe la prînz. Vom trimite cîţiva călăreţi la Varna. Noi numai acolo putem cere
ajutor. Cred că vreo sută şi ceva de turci sînt acum prin apropierea
noastră. Numărul lor mic nu le îngăduie să atace tabăra. Ei aşteaptă
întăriri, iar pînă atunci nu ne scapă din ochi. Sfinţia-ta, eşti priceput la
oameni ca nimeni altul. Te rog să alegi şase tineri în plină putere.
Plăcut impresionat de laudă, Sima porni iute în căutarea lor şi nu
zăbovi prea mult. Alese nişte tineri voinici, buni să îndure osteneala unui
drum lung. Arad îi privi cu plăcere.
— Prieteni, grăi el, plecaţi îndată ce cade întunericul serii. Veţi primi
şase cai pe alese. Lumina lunii să vă prindă departe de platou. Şi să nu vă
opriţi din drum. Numai cu ajutoare de la Varna putem scăpa de primejdia
turcilor. Să mergeţi numai spre răsărit. Cînd ajungeţi la malul mării o luaţi
spre miazănoapte. Varna trebuie să fie undeva pe aproape. Noi venim, după
puteri, în urma voastră.
Sima şi Grama şezură o vreme de taină cu cei şase călăreţi. Arad se
apropie de grupul de prizonieri turci.
— În seara asta veţi răbda de foame dimpreună cu noi, vorbi el în
turceşte. Merindele abia ne-au ajuns pentru copii şi răniţi.
Sandjac-begul îl privi adînc. Mînia stăruia puternică în ochii săi.
— De ce nu m-ai omorît, cîine? De ce ai folosit nu lama, ci mînerul
cuţitului tău?
— Să te omor? făcu Arad cu blîndeţe. La început am avut un astfel de
gînd.
— Apoi?
— Apoi mi-am dat seama că eşti un viteaz, comandante.
Tăcură. După o vreme, vocea sandjac-begului se auzi ca un murmur.
— De fapt, nu-i o ruşine să fii doborît de Nufărul Alb.
— Nufărul alb? rîse Arad. Eu nu sînt Nufărul Alb.
— Lasă că ştim noi, vorbi comandantul cu admiraţie în glas. Cine ar fi
cutezat, doar cu o mînă de oameni, să atace o tabără de achingii? Numele
tău e cinstit la noi ca şi la ghiauri.
Arad ridică din umeri. Că nu-i el Nufărul Alb era greu să i-o scoată din
minte. Comandantul îi făcu un semn să se aşeze alături, fiindcă ce dorea
să-i spună nu era şi pentru urechile celorlalţi prizonieri.
— Ghiaure, grăi cu voce joasă, Nufărul Alb se zice că a făcut adesea
lucruri drepte chiar şi printre credincioşii lui Allah. Noaptea trecută mă
gîndisem să-mi fac seama la primul prilej. Să mă încaier cu unul dintre
oamenii tăi şi să capăt o moarte cum se cuvine. Apoi mi-am dat seama de

154
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
prostie. Eu sînt un oştean sărac. De cînd mă ştiu, car mereu bogăţii pentru
stăpînii mei. Mie mi se întinde atît cît să nu mor de foame. Uneori am fost
chiar lăudat. Dar o singură dată dacă-mi păgubesc stăpînii, mă aşteaptă
călăul. Iată că niciodată nu am alergat în folosul meu. Poate că a venit
vremea să o fac. În noaptea care a trecut, m-am gîndit la multe. Şi tare îmi
vine a crede că lumea fiilor lui Allah, ca şi a creştinilor, e tare prost
rostuită. Unii aleargă, alţii trîndăvesc. Unii au puterea şi bogăţiile, alţii
nimic. Cei mari ne vorbesc adesea că fiii lui Allah sînt una peste tot. Prostii!
Lumea se împarte în bogaţi şi săraci. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi
mereu. Poate că padişahul Murad e mai nătîng decît mine. Dar soarta i-a
hărăzit o viaţă de stăpîn. Un semn al său şi unul dintre copiii lui Allah cade
sub securea călăului. Iar dacă e aşa, în ce să mai cred? În Coran? Mi-ai
dăruit viaţa, dar dacă sufletul tău e atît de bun pe cît se spune la noi,
ajută-mă pînă la capăt.
— Ce pot să fac?
— Multe, Nufere Alb. Să-mi dai un cal şi cîţiva ducaţi veneţieni. Voi
pleca departe de imperiul sultanului Murad, unde nu mă aşteaptă altceva
decît mînia lui. Mi-am făurit o seamă de planuri. Poate că unul va fi destul
de bun pentru a începe o viaţă nouă. Încă nu sînt bătrîn. Abia am împlinit
treizeci şi patru de ani.
— Mîine seară vei primi un cal şi douăzeci de ducaţi veneţieni, hotărî
blondul, îngîndurat de cele auzite.
— Mai mult decît mă aşteptam, răspunse fostul comandant cu ochii
strălucitori. Pe faţa lui curată, limpede, parcă apăru un început de zîmbet
frumos. Păcat că ne-am întîlnit ca duşmani, continuă sandjac-begul. În altă
împrejurare poate că am fi fost prieteni.
— Care e numele tău? întrebă Arad.
— Omar, Nufere Alb.
Începea să se întunece. Blondul îl părăsi pe Omar. Cei şase călăreţi
erau gata de drum.
— Vom coborî cu ei prin partea de răsărit a platoului, le spuse lui Sima
şi Grama. Eu o iau înainte. S-ar putea ca achingiii să fi pus pîndari în jurul
nostru. Voi porniţi după mine cam peste o jumătate de ceas. Vă aştept la
capătul de jos al rîpelor.
Noaptea picase blîndă, cu aerul călduţ. Tînărul ajunse la poalele
platoului fără a simţi măcar un foşnet. Nici frunzele copacilor nu se
mişcau. Totul părea încremenit şi calm. Făcu un drum scurt către o vale
înconjurată de arbori înalţi. Pe acolo achingiii s-ar fi putut strecura spre
platou chiar în timpul zilei. Dar valea era pustie. Reveni tocmai cînd cei
şase călăreţi însoţiţi de Grama şi Sima îşi încheiaseră coborîşul.

155
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Să mergeţi o bucată de drum cu caii de căpestre! le porunci Arad.
Încălecaţi cînd va răsări luna. Aveţi cai buni. Să ocoliţi pădurile, fiindcă
primejdiile aproape totdeauna de acolo se arată.
Întunericul nopţii îi înghiţi iute pe tinerii călători. Zgomotul de copite
era domolit de iarba deasă şi fragedă.
— O făcurăm şi pe asta, şopti cu satisfacţie rotofeiul călugăr. Acum e
vremea să ne tragem spre odihnă. Mîine avem o zi grea. Va trebui să
mergem mai sprinten, iar merindele ne lipsesc.
— Să dăm un ocol taberei, propuse blondul.
— Bun gînd! fu de acord micuţul Grama. Parcă nu-mi vine a crede că
turcii se aţin după noi doar la mare distanţă. Şi nu numai atît. Să ne
gîndim că sînt vreo două sute.
— Nu toţi au cai şi arme, răspunse călugărul.
— Parcă noi avem? În timpul zilei poate că şi-au făurit bîte pentru cei
fără arme. Bîta nu a fost niciodată mai slabă decît spada. Noi i-am atacat
doar cu cincisprezece oameni şi am izbutit. Dar două sute de oşteni căliţi
pot mai mult.
— Avem două rînduri de străji, replică Sima.
— Ei şi? Turcii n-au avut străji?
Luna apăru la fel de frumoasă ca şi cu o noapte în urmă. Cei trei
prieteni porniră să facă înconjurul platoului la adăpostul tufelor şi al
copacilor. Cînd ajunseră în partea de apus, adică în locul pe unde
trecuseră în timpul zilei, auziră foşnete slabe. Ele veneau din dreapta lor.
Apoi totul se linişti. Era în partea aceea o ruptură a terenului, o albie de
pîrîu secată. Văgăuna continua cîteva sute de paşi, după care se răsucea
brusc pe sub poala unui deal.
— Cred că e bine să ne retragem pe povîrnişul platoului, şopti Arad. Să
urcăm, fiindcă de aici nu se vede cum trebuie.
Folosiră umbra tufelor şi urcară vreo treizeci de paşi. La picioarele lor
priveliştea era alta acum. Puteau să vadă destul de clar peste tufe. Îşi
pregătiră arcurile şi rămaseră nemişcaţi. Dinspre pîrîu nu mai răzbeau
zgomote.
Trecuse, poate, un ceas ori mai mult. Liniştea de la poalele platoului
era deplină.
„Să fi fost nişte vulpi, sau iepuri?‖ se întreba fiecare dintre ei.
Spre miazăzi, pe cer se adunau molcom cîţiva nori palizi. Undeva, nu
prea departe, răzbiră grohăituri puternice.
— Mistreţi, murmură blondul.
Apoi auzul său ager prinse din nou zgomot slab dinspre locul pe care îl
priveau. Cîteva umbre apărură pe buza pîrîului. Săgeţile celor trei prieteni

156
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
porniră în acelaşi timp. Două răcnete puternice sparseră liniştea nopţii.
Umbrele dispărură brusc, iar în pîrîu zgomote limpezi de forfotă, de paşi ce
se depărtau în goană îi lămuriră pe cei trei prieteni că nu se înşelaseră. În
urma celor din pîrîu, cavalerul blond strigă în turceşte doar două cuvinte:
— Nufărul Alb!
— Acum putem să ne retragem spre odihnă, spuse călugărul. Achingiii
au încercat, cred, să ne surprindă străjile. Dacă ar şti ei că doar trei oameni
i-au înfruntat! Dar n-au cum să afle. Au înţeles doar atît, că ghiaurii nu
dorm şi că-i aşteaptă. Peste noapte nu vor mai încerca. Şi nici la ziuă,
fiindcă sîntem mai numeroşi decît ei.
Arad, Grama şi Sima reveniră în tabără. Strigătele de moarte ale celor
doi achingii fuseseră auzite acolo. Străjile, care picotiseră mai devreme,
acum şedeau cu ochii la pîndă. Somnul le fugise. Dincolo de cercul străjilor
răsări în faţa lui Arad o umbră.
— Ce a fost cu strigătele acelea de la poalele platoului? îl întrebă Irina.
— Achingiii au încercat să ne lovească tabăra pe furiş. Culcaţi-vă! Pînă
la ziuă nu ne mai pîndeşte nici o primejdie.
Irina se îndepărtă, convinsă că lîngă Nufărul Alb e în deplină siguranţă.
„Cît e de tînăr! reflectă ea. Totdeauna am crezut că Nufărul Alb e un om
în plină maturitate. Un cavaler căruia anii i-au săpat brazde pe frunte şi pe
faţă. Iar anii mulţi înseamnă experienţă multă. Blondul nu cred că are
peste douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani. Poate nici atît. Experienţa
greu face casă bună cu vîrsta fragedă. Şi totuşi, blondul arată că o are din
plin. Acum, după ce am fost martoră la scoaterea noastră de sub puterea
celor trei sute de achingii, nu mă mai mir că Nufărul Alb e atît de vestit
printre oameni.‖

Zorile umplură platoul cu lumina lor blîndă. Convoiul pornise la drum


în grabă mare. Arad bănuia că ziua care abia începuse va fi cea mai grea.
Dacă achingiii au primit sau vor primi ajutoare, un atac din partea lor era
de aşteptat. Poate că o poziţie bună, aleasă cu grijă undeva, pe desele
înălţimi, i-ar fi ajutat să reziste un timp. Din păcate lipseau merindele, iar
săgeţile erau puţine. Apoi o luptă de apărare aduce aproape totdeauna
morţi şi răniţi. Dorea mult să-şi ducă oamenii teferi la Varna. În timpul
nopţii, ar fi putut să plece cu prietenii săi şi cu Irina. Însă încercarea de
atac a turcilor îl lămurise că foştii fugari ar sfîrşi prin a cădea din nou în
robie.
Cu toată graba, convoiul nu se mişca după dorinţele tînărului. O seamă

157
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
de călăreţi, în frunte cu Sima, veneau departe în spatele fugarilor. Erau
vreo cincizeci de bărbaţi cu arcuri şi iatagane. Blondul luase această
măsură de prevedere pentru a nu se lăsa atacat prin surprindere din urmă.
Alţi călăreţi, conduşi de Grama, deschideau drumul. O vale dulce,
înconjurată de dealuri împădurite, oferea călătorilor mers mai lesnicios. Pe
măsură ce înaintau către mare, dealurile deveneau tot mai scunde.
Cînd soarele se apropie de miezul zilei, convoiul fugarilor ajunse lîngă o
coastă de deal argilos, cu pămîntul rupt ici-colo în brazde mari, semn că în
lipsa copacilor, a tufelor, ploile izbutiseră să muşte adînc din pămîntul fără
apărare.
„O fi ajuns ştafeta noastră la Varna? se întrebă Arad. După spusele
celor doi bătrîni, aşa s-ar cuveni. Poate că acum…‖
Tresări. În urma convoiului zgomot puternic de cai în galop se auzea tot
mai lămurit. Peste cîteva clipe Sima veni cu oamenii vîrtej după el.
— Achingiii! spuse grăsunul întunecat la chip.
— Mulţi?
— Mulţi. Cred că vreo patru-cinci sute.
Valea prea deschisă de la poalele dealului argilos nu îngăduia să se
facă o stavilă bună împotriva unui atac. Arad înţelese asta dintr-o privire şi
porunci oamenilor să zorească spre creastă. Fugarii ajunseră sus cu mult
înainte ca achingiii să se apropie de poale. Femeile, copiii, răniţii şi
prizonierii se aşezară în mijlocul taberei. În faţa lor arcaşii făcură zid viu.
Acum, Arad îi vedea limpede pe urmăritori. Erau sub patru sute.
„Au scuturi, gîndi el. Nouă ne lipsesc. Asta înseamnă că vom fi ţinte
sigure pentru ei.‖
Achingiii se desfăşurară în cerc larg, semn că aveau de gînd să
înconjoare dealul. Blondul îşi scoase prima linie de apărători la vreo
cincizeci-şaizeci de paşi mai jos de creastă. Ascunşi prin rupturile de
pămînt fugarii primiseră ordin să facă economie de săgeţi. Să nu tragă fără
rost sigur. Achingiii nu se grăbeau. Încercuiseră dealul. Vreo trei sute
dintre ei rămăseseră în partea de apus, unde urcuşul mai dulce putea oferi
un atac în goana cailor. Nu-şi făceau temeri. Ei ştiau că fugarii stau prost
cu săgeţile. Vor face atacuri înşelătoare pînă cînd ghiaurii vor rămîne fără
săgeţi.
Un ofiţer turc ieşi la iveală şi ridică braţul. Trei sute de călăreţi
aşteptau clipa să pornească. Alături de Arad răzbiră strigăte. Tînărul privi
în direcţia mîinilor întinse. O seamă de călăreţi soseau ca o vijelie dinspre
apus.
„Încă vreo patru sute, socoti el. Turci, pesemne, fiindcă noi aşteptăm
ajutor nu dinspre apus, ci dinspre mare.‖

158
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Grupul călăreţilor fu observat şi de achingii. Trecură cîteva minute.
Călăreţii se vedeau tot mai clar. Şi – mirare! Purtau straie de ghiauri.
Pentru a nu fi prinşi între două fronturi, turcii îşi îndemnară caii spre
miazăzi şi galopau întins către o pădure. Curînd, călăreţii ajunseră la
piciorul dealului. O comandă scurtă în bulgară şi caii se opriră. Un bărbat
înalt descălecă. Ceilalţi călăreţi îl urmară, dar numai el porni să urce dealul
agale. Privirile blondului încremeniseră pe chipul ce se apropia.
— Cîrstev, murmură el. Cavalerul Cîrstev.
Îi ieşi în întîmpinare. Cînd ajunseră aproape unul de altul, scoaseră
pălăriile şi se salutară după moda Apusului.
— Lumea nu-i prea mare, observă Arad.
— Nu prea, domnule, mustăci Cîrstev.
— Cum de aţi dat de urma noastră?
— Destul de uşor. După ce ne-am despărţit lîngă marginile Dobrogii, eu
am călătorit spre Tîrnova. Întîmplarea a făcut să întîlnesc un om al meu,
căruia i-am încredinţat ştirile pentru ţarul Şişman. Eu am tare mulţi
prieteni. Pe cei ce mă însoţesc i-am ridicat de prin sate în mai puţin de
două zile. Iscoadele mele au aflat despre convoiul sandjac-begului.
Bănuiam că sînteţi pe urmele sale, dar eram în mare întîrziere faţă de voi.
Acum vreo cîteva ceasuri era gata-gata să ne lovim de achingiii care vă
urmăreau.
— Şi cum aţi ştiut că am luat drumul spre mare?
Cîrstev zîmbi.
— E adevărat că nu ştiu chiar tot ce se întîmplă în Balcani, însă nici
prea puţin. Aţi trecut printr-un sat unde v-au dat merinde doi bătrîni?
— Am trecut.
— Ei mi-au spus despre drumul vostru. Bine că am ajuns la…
Arad nu mai prinse ultimele cuvinte ale bulgarului. Dinspre mare
soseau călăreţi. Intraseră pe firul văii şi erau mulţi.
— O! rîse Cîrstev, fiindcă şi el avea ochiul la fel de bun. Pe voi vă caută.
— Da, am cerut ajutorul Varnei.
— Atunci, cu bine, domnule! Eu mă întorc la ai mei. Am fost înştiinţat
că alte două convoaie cu robi trec pe acelaşi drum către Adrianopole. Trec e
un fel a spune. Prietenii mei şi cu mine vom încerca să hotărîm altfel.
— Îi aveţi pe achingiii aceştia în coastă.
— Nu vă faceţi griji. La revedere, domnule. Mă bucur că l-am cunoscut
pe Nufărul Alb. Închipuiţi-vă că am aflat pînă şi asta! Oamenii le-au vorbit
celor doi bătrîni despre conducătorul lor blond.
— Dar nu sînt Nufărul Alb, domnule.
— Ei, sigur, ştim noi, îl privi bulgarul şăgalnic.

159
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Dacă vă dau cuvîntul de cavaler mă credeţi?
— Să nu faceţi asta. Eu nu o pretind, însă am ochiul ager. Cine altul ar
fi îndrăznit să-i atace pe turci doar cu cincisprezece oameni? Cine i-a adus
pe fugari pînă aici şi nu s-a lăsat surprins adineauri? Poziţia aleasă de voi e
cum nu se poate mai bună. Pe un deal sterp, fără acoperire, achingiii nu
prea aveau şanse de cîştig. Şi, în sfîrşit, cine ar fi avut prevederea să ceară
ajutorul Varnei? Mă pricep, domnule, să înţeleg nişte lucruri. Eu nici măcar
nu v-am fost de folos. Iată că ajutorul vostru se apropie.
— Ne-aţi fost, îl contrazise blondul. Fără voi, am fi avut o seamă de
morţi şi răniţi.
— Dar şi turcii, rîse Cîrstev.
— Da, şi turcii.
În vreme ce Cîrstev şi oamenii săi călăreau fără teamă spre apus,
oştenii Varnei sosiră cu cai de rezervă şi cu merinde. Convinşi că-i o cursă
la mijloc, achingiii nu îndrăzniră să pornească pe urmele cavalerului
bulgar, ci îşi continuară drumul greoi spre miazăzi.

160
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 10

O
corabie genoveză cu toate pînzele ridicate părăsi portul Varnei
într-o dimineaţă, îndreptîndu-se către cetatea Chiliei. Marea era
calmă, spre desfătarea lui Grama, Sima şi Cotae. Nici măcar
obişnuiţii berbeci înspumaţi ce anunţă întărirea vîntului nu aveau destulă
putere. Adierea slabă îi făcu pe marinari să ridice deasupra picului acea
velă suplimentară numită săgeată. Înălţat în şaua unui frumos cal arăbesc,
sandjac-begul Omar privi multă vreme în urma corabiei care se pierdea,
treptat, undeva la orizont. Străjile Varnei îi îngăduiseră lui Omar să
părăsească oraşul, fiindcă aceasta fusese dorinţa cavalerului blond.
Sandjac-begul îşi pipăi punga cu cei douăzeci de ducaţi veneţieni, iar calul
său, îndemnat la galop, se mistui curînd printre marile păduri. Ţinta lui
Omar părea a fi Raguza. Straiele sale nu mai erau aceleaşi, ci arătau acum
ca ale unui cavaler creştin. Pentru el începea o viaţă nouă. Mai bună sau
mai rea, cine putea să ştie?
Mulţi dintre foştii robi aşteptau o ocazie să se întoarcă acasă. Pe
corabie se îmbarcaseră doar vreo douăzeci dintre ei. Ştirile sosite din
Dobrogea erau contradictorii şi, în loc să facă lumină, îi încurcau pe
oameni. Puţini ştiau că cetatea Silistrei căzuse, iar oştile de achingii
porniseră către Tîrnova, unde ţarul Şişman, cu slabe puteri, hotărîse a se
împotrivi. În Dobrogea, marele vizir lăsase o seamă de garnizoane
puternice. De-a lungul şi de-a latul Balcanilor, numele Nufărului Alb era
din nou pe buzele multor oameni. Vestea că Nufărul Alb e un cavaler blond
umbla uimitor de iute. Zadarnic încercase Arad să dea explicaţii la Varna,
fiindcă oamenii zîmbeau cu înţeles. Pînă şi micuţul Grama îl întrebase
într-o zi:
— Chiar eşti Nufărul Alb?
— Şi tu crezi? se mirase blondul.
În prova corăbiei, Cotae îşi găsise cîţiva ascultători printre marinari.
Vorbea destul de încet şi poate că avea motivele sale să o facă.
— Da, oameni buni, spuse el. Era întuneric beznă. Eu eram sus, pe
stîncă. O stîncă de două ori mai înaltă decît catargul ăsta. De acolo am
sărit cu spada între dinţi asupra achingiilor.
— Şi nu v-aţi lovit în cădere? întrebă unul dintre marinari, înmărmurit
de admiraţie.
— Aş! Altă dată am sărit de pe un munte.

161
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Apoi îşi luă seama, fiindcă marinarii îl priviră cam neîncrezători.
— Munţii sînt mari sau mici, continuă el. Pe urmă, eu port la mine
nişte făcături. Poate nu v-am spus că sînt solomonar.
Pe feţele marinarilor, interesul reveni, chiar mai mare decît înainte.
În pupa vasului, rotofeiul Sima era asaltat de doi dintre foştii robi. Cel
mai înalt dintre ei grăi cu mare rugăminte în glas:
— Sfinţia-ta, poate că te apleci cu milă asupra noastră şi ai putea…
— Aş putea ce?
— Să ne spovediţi. Să fiu al naibii dacă am ascultat o predică mai
frumoasă ca a sfinţiei-tale! Se vede de departe că eşti şcolit, nu ca popii
noştri. Eu, dacă mă întorc acasă, rar dau cu ochii de un popă, fiindcă stau
mai mult prin bălţile Dunării.
— Ce meserie ai?
— Cioban. Achingiii mi-au luat şase sute de oi. Făcusem prostia să ies
cu ele din baltă către oraş. Însă mai am de trei ori pe atît. Şi nu le găsesc
ei. Turcii nu îndrăznesc a se vîntura prin desişurile, prin smîrcurile şi
bălţile fără număr. Doar noi cunoaştem pe acolo. Alţii pot pieri în capcanele
apelor. Acolo poţi să stai o mie de ani fără să ştii ce se întîmplă în lume.
— Înseamnă că eşti pricopsit?
— Nu mă plîng.
— De, ştiu eu? O spovedanie nu-i lucru uşor. Va trebui să plăteşti.
— Plătesc, sfinţia-ta.
— Atunci scoate cinci ducaţi!
— Nu e prea mult? tresări ciobanul. Popa îmi ia de obicei un perper.
— Atunci, du-te la el! se zborşi rotofeiul. Popa nu poate ierta nici pe
jumătate din ce pot eu.
— Fie! hotărî ciobanul. Unde o facem?
— Păi, între colacii de parîme de colo.
Se retraseră amîndoi într-un loc mai ferit de privirile celorlalţi.
— Ai minţit?
— Am minţit.
— Ai păcătuit cu muieri?
— Am păcătuit. Chiar acum o lună am fost la Tomis cu nişte miei şi am
petrecut două nopţi cu o…
— Frumoasă? îl întrerupse călugărul.
— Aşa şi aşa. Însă zdravănă cît un voinic.
— Hm! glăsui rotofeiul. Mie îmi plac alea mărunte, stafidite, uscate şi
date nai…
— E păcat mare, sfinţia-ta?
— Să vedem. Nevastă-ta a aflat?

162
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Nu.
— Atunci nu-i păcat. Ai păgubit pe cineva?
— L-am păgubit pe unul cu nişte lînă.
— Drace! Asta-i rău. Mai scoate un ducat!
Omul oftă şi i-l întinse.
— Ai poftit la muierea altuia?
— Am poftit.
— În cărţile mele scrie că asta nu-i rău. Să încerci o dată la una
mărunţică, slăbănoagă şi afurisită. Să ştii de la mine că astea sînt ca
sfîrlezele.
— Am să încerc, sfinţia-ta.
— Bine! Mai scoate un ducat ca să-ţi pot ierta viitoarea greşeală!
— Dar, sfinţia-ta, se împotrivi credinciosul, mie îmi plac alea grase şi
mari că ai pe ce pune mîna…
— Să nu te mai prind la ele! Habar n-ai ce draci zac în pieile
slăbănoagelor. Pe nevastă o baţi?
— Nu, sfinţia-ta. Mai degrabă sare ea la mine cînd e în toane rele. O
dată m-a împuns cu furca.
— Zău? E voinică?
— Aş! Măruntă şi sfrijită. La supărare, e numai gură din tălpi pînă-n
creştet. Are o gură!…
— Drace! Am să trec o dată pe la voi.
— Să treci, sfinţia-ta. Poate că o îmbunezi.
— Am să vin negreşit. Cum vrei să-ţi iert păcatele? Numai pe cele vechi,
sau şi pe un an înainte?
— Poţi înainte?
— Pînă la zece ani. Mai mult nu. Însă fără încă trei ducaţi nu stau de
vorbă.
Omul se supuse cu gîndul la cei zece ani de huzur. Aurul nu-i făcea
trebuinţă prea mare. Avea aproape două mii de oi, cîţiva măgari şi straie. La
alte bogăţii nu jinduia. Apoi ştia şi el că specialiştii în problemele credinţei
totdeauna aveau tarife mai mari.

Arad şi prinţesa Irina şedeau de vorbă undeva, pe dunetă.


— Care va fi drumul nostru de la cetatea Chiliei încolo? se interesă
tînăra.
— Încă nu ştiu. Cred că pe Dunăre pînă la Cîrna Mică. M-am înţeles cu
egumenul Lazăr să vă duc la mănăstirea Snagovului. Mi se pare că veţi

163
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
locui în castelul comitelui Staicu, dar nu sînt prea sigur. Asta veţi hotărî voi
şi domnul Tării Româneşti. Rangul vostru vă îngăduie să aveţi un castel
propriu.
Tăcură. Blondul era impresionat, poate, şi de frumuseţea ei, însă mai
mult de tăria pe care o arătase în ultimele zile. Nu se văitase de asprimea
drumului. Nu-şi arătase durerea firească după marile pierderi întîmplate.
Nu-l plîngea pe fratele său, despre care aflase că e mort sau dispărut. Doar
buzele ei, strînse uneori ca o linie dreaptă, arătau suferinţele ascunse.
Razele soarelui puternic parcă se spărgeau în mii de smaralde pe
crestele valurilor mici. Trăiau o clipă, apoi mureau odată cu spuma valului
şi altele le luau locul. În părul blond al Irinei, miracolul se repeta altfel.
Miile de smaralde stăruiau acolo parcă în deplină siguranţă. Fără să-şi dea
seama prea bine, privirile blondului se opriră pe minunatul ei păr.
— Ce pot să fac pentru voi? îşi reveni el.
— Aţi făcut destul domnule. Vă mulţumim încă o dată. Şi ne mîndrim
cu prietenia Nufărului Alb.
Arad o privi dezarmat. Ar fi fost zadarnic să mai încerce a-i spune că nu
el e Nufărul Alb.
La cetatea Chiliei nimeriră cu mult noroc. Două corăbii ce intraseră în
proprietatea Ţării Româneşti erau gata de drum către Cîrna Mică.
Genovezul Pietro Embrone o cunoştea bine pe Irina. El zăbovise adesea pe
la palatul din Caliacra. Tinerii călători petrecură o noapte în castelul
Licostomo, iar în zori se îmbarcară pe una din cele două corăbii. Drumul lor
se apropia de sfîrşit. Numai că blondul ar fi dorit să ţină o veşnicie. Dar ce
stăruia în mintea lui nu ştia nimeni.
Curînd, cele două corăbii înfruntară drumul pe Dunăre la deal. Timpul
era frumos, iar peisajul smulgea călătorilor murmure de admiraţie.
Irina observase cu mirare inelul din degetul blondului. Era un inel
vechi, pe care fratele său îl moştenise de la părintele lor, Dobrotă. Ce-l
făcuse oare pe Ioan să se despartă de frumoasa bijuterie? Ce legături
fuseseră între cavalerul blond şi fratele ei? Acestea erau gîndurile tinerei,
dar un răspuns era greu de găsit.

Într-o sîmbătă după prînz, sosiră la mănăstirea Snagovului şase


călăreţi. Cel din fruntea lor, mărunt şi rotofei, descălecă pios lîngă poarta
cea mare. Gesturile lui voit domoale, ca şi făţarnica evlavie, făcură
frumoasă impresie asupra călugărilor adunaţi acolo în cîrd.
— S-a întors cuviosul comandant Sima, strigară cei din primele rînduri.

164
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Vestea că grăsunul pornise în căutarea Irinei, că îl păcălise pe marele
vizir asupra întăriturilor Varnei o adusese nu egumenul Lazăr, ci oamenii
cavalerului Bogdan. Grăsunul Sima mizase mult pe faptul că ceilalţi
călugări aflaseră de isprăvile sale. Asta fiindcă îşi dorise o intrare de erou la
mănăstirea Snagovului. După feţele cuvioşilor, alungite de un cot, după
ochii mari ai acestora şi mai ales după gesturile lor, Sima înţelese că ei
cunoşteau faptele sale de vitejie. Se gîndise la asta de-a lungul drumului.
Acum era fericit, dar nu lăsă să se vadă această stare a sa. Pe faţă îi
apăruse un zîmbet blajin, jumătate cucernic, jumătate ipocrit, însă numai
pentru cine avea ochiul ager. Blondul, care începuse a-l cunoaşte bine, îi
lăsă întîietatea, fiindcă ştia că acesta e numărul cel mai tare al grăsunului.
Cuvioşii călugări tăbărîră asupra comandantului. Unii încercau să-i
scuture închipuite scame de pe straie. Alţii făceau asupra lui cuvenitele
semne de binecuvîntare, iar o parte dintre cei îndrăzneţi îl cuprinseră cu
braţele. Aşa îşi făcu Sima intrarea la Snagov, cam topit de atîta fericire.
Egumenul Lazăr îşi primi oaspeţii în sufrageria răcoroasă şi atît de
liniştită, încît drumeţii înţeleseră dintr-o dată că dincoace de porţile
mănăstirii parcă era altă lume. O lume de calm, de linişte. Irina, Arad,
Sima şi Grama fură poftiţi să se aşeze. Călugării tineri umblau sprinteni în
jurul lor şi aduceau la masă gustări.
— Iată că, în ceea ce vă priveşte, totul s-a sfîrşit după speranţele
noastre, spuse egumenul şi cătă spre Irina. Din mila lui Dumnezeu, aţi
scăpat de urgia robiei. Vă mulţumesc, domnilor! se întoarse către Arad şi
Grama, spre totala nemulţumire a grăsunului comandant.
Dar Lazăr era un fin cunoscător al firii omului, astfel că îi zise lui Sima:
— Cuvioase, ne mîndrim cu sfinţia-ta.
Oaspeţii înfulecau zdravăn, cu pofta călătorului tînăr şi flămînd. Arad
povesti despre tot ce se întîmplase şi adesea laudele cădeau cînd asupra
grăsunului, cînd spre micuţul Grama. Nu pomeni nimic despre faptul că se
folosise de numele Nufărului Alb, fiindcă avusese destule nemulţumiri. Mai
mult, din vorbele sale nu reieşi nici un merit personal. Încîntată de
modestia acestuia, dar şi nemulţumită că el rămăsese voit în urma
celorlalţi, Irina hotărî să pună lucrurile la punct.
— Da, cam aşa a fost, aprobă ea. Însă un lucru e sigur. Fără curajul şi
iscusinţa Nufărului Alb, greu am fi scăpat din mîinile achingiilor.
Auzind despre Nufărul Alb, egumenul reuşi să se stăpînească. Totuşi
tacîmul din mîna sa încremeni o clipă deasupra mesei. Acesta fu singurul
semn de surpriză.
— Nufărul Alb? întrebă calm. Dar ce a făcut Nufărul Alb?
— Ah, se vede treaba că nu-l cunoaşteţi! interveni Grama cu

165
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
entuziasm. Păi Nufărul Alb e chiar cavalerul blond!
Egumenul zîmbi cu bunătate şi numai Arad descoperi în zîmbetul acela
un mic semn de ironie.
— O, e o cinste pentru noi să vă cunoaştem! îl privi Lazăr.
— Mi se pare că e o neînţelegere, protestă blondul. Eu nu sînt Nufărul
Alb. Am încercat adesea să mă explic. Din păcate, nu m-a crezut nimeni. E
drept că m-am folosit de numele strălucitului cavaler, însă am făcut-o
numai în scopul de a-i înspăimînta pe achingii.
Egumenul cugetă cîteva clipe, după care grăi blînd:
— Nu dorim să vă contrazicem. Totuşi, minunatele voastre haruri în
mînuirea armelor, în gîndire, în viclenie, ne-ar îndreptăţi şi pe noi să
credem. Şi nu văd nimic rău în asta.
Gesturile sale şi expresia feţei nu arătau că Lazăr îl cunoaşte pe
adevăratul Nufăr Alb. După cele rostite de egumen, blondul se mulţumi cu
obişnuita sa ridicare din umeri.
— Pînă cînd voi şi măria-sa Mircea veţi hotărî reşedinţa ce vi se cuvine
după rang, veţi locui la castelul comitelui Staicu, privi Lazăr către Irina.
Acolo veţi fi primită ca o fiică şi soră. Averea voastră de la mănăstirea
Snagovului vă stă la dispoziţie în orice clipă.
— Vă mulţumesc, sfinţia-ta! Acum am nevoie doar de puţină linişte. În
săptămînile ce vor urma, poate că vom discuta şi despre altele. Am să vă
trimit vorbă cînd voi fi pregătită să mă spovedesc. M-aş bucura dacă aţi
primi să-mi fiţi duhovnic.
— Va fi prilej de cinste şi bucurie pentru noi, se înclină egumenul. În
noaptea aceasta veţi dormi aici. Eu voi trimite chiar azi solie la castelul
comitelui. Mîine, în zori, caii vă vor aştepta gata de drum.
Apoi se întoarse din nou către ceilalţi.
— Domnilor, sfinţia-ta, cînd ne-am despărţit în mlaştinile Dobrogii,
v-am promis o mie de ducaţi veneţieni pentru scoaterea prinţesei Irina din
mîinile oamenilor lui Ali-paşa.
— Dar n-am făcut-o pentru bani, protestară cei trei prieteni.
— Asta mă bucură, însă munca trebuie răsplătită totdeauna. Şi ce
muncă!
Se ridică de la masă şi scoase dintr-un sertar cei o mie de ducaţi.
— Cum îi împărţim? întrebă.
— Dacă ţineţi cu orice preţ la răsplată, interveni Grama, atunci opt
sute prietenului Arad şi cîte o sută pentru mine şi Sima.
— Asta nu! făcu blondul cu hotărîre. În părţi egale e cum nu se poate
mai frumos. Primejdia a fost aceeaşi pentru toţi.
— Aşa mă gîndeam şi eu, rîse egumenul. Deci cîte trei sute treizeci şi

166
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
trei de ducaţi. Şi încă ceva, domnilor. Ioan al Dobrogii v-a lăsat în
testamentul său cîte o mică moştenire. Vouă, cătă către blond, trei sute de
ducaţi veneţieni şi o casă la Tomis. Ţie, dragă Sima, şi cavalerului Grama
cîte o sută de ducaţi.
Uimirea celor trei prieteni era vădită. Vorbiră un timp despre
minunatele însuşiri ale regretatului Ioan al Dobrogii. Apoi cavalerul blond îi
propuse egumenului:
— Aş dori să las aceşti bani în păstrarea voastră. Mai siguri ca aici nu
pot fi nicăieri. Acum voi lua din ei doar o pungă.
— Şi eu, se amestecă Grama.
— Şi eu, vorbi rotofeiul călugăr.
— Aşa să fie, aprobă egumenul.
Îndată după prînz, Irina se retrase dimpreună cu voinica ei slujitoare.
Călugării pregătiseră odăile pentru oaspeţi în aripa de sud a clădirii. Lazăr
dădu cîteva porunci. Un călăreţ părăsi mănăstirea şi tăie drumul prin
Codrul Vlăsiei către castelul comitelui Staicu. Arad şi Grama porniseră o
scurtă plimbare pe marginea lacului. Amîndoi erau veseli. Ducaţii primiţi
de la egumen le alunga pentru o vreme sărăcia. Un tînăr scund, cam prea
lat în umeri, şedea la oarecare distanţă şi îi privea galeş.
— Pe barba lui Allah! se minună Grama. Cel de colo nu e cumva
Gogoaşă?
— Aşa se pare, zîmbi Arad mai puţin uimit.
— Ca să fiu drept, recunoscu micuţul cavaler, nu credeam să mai dăm
vreodată ochii cu slujitorul tău. Ba aş putea spune că îmi luasem nădejdea
de la punga încredinţată lui. Atunci n-am vrut să te supăr cu neîncrederea
mea.
— Domnilor! se apropie Gogoaşă fără a-şi ascunde bucuria. Din cîte
auzisem pe aici, să fiu al naibii dacă mai credeam că o să am plăcerea să vă
slujesc în continuare. Însă acum, cînd mă gîndesc bine, ştiu că picasem în
apăsarea gîndului negru pe care nu l-am avut cînd am intrat în slujba
voastră, şi zău…
— Ei, ei! îl întrerupse Arad. Ai făcut cele două drumuri?
— Păi, altfel mai eram eu aici? Le-am făcut. La Sibiu se simţea mare
nevoie de bani. Însă la Deva, să mă ia naiba că picasem taman la vreme.
Pramatia de proprietar îndrăznise a vorbi despre alungarea din casă a
surorilor cavalerului Grama. Iar ele nu aveau un chior să plătească chiria
pe nu ştiu cîte luni.
— Drace! murmură micuţul cavaler. Nu mai aveau chiar nimic?
— Nimic, domnule. Bătea vîntul, nu alta. Din cîte am înţeles eu, pe la
începutul primăverii a trecut pe acolo seniorul Grama, părintele vostru, şi

167
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
le-a curăţat de tot mărunţişul.
— Hm! făcu tînărul, cam pămîntiu la faţă.
— Cu ce să te răsplătesc? interveni blondul, căruia nu-i făcea plăcere
să se discute astfel despre familia prietenului său.
— Nu sînt în slujba voastră? făcu Gogoaşă mărinimos, fiindcă urmărea
un anumit scop. E drept că mama domniei-tale mi-a dăruit doi ducaţi. E
drept că am primit în dar de la surorile Grama încă pe atît, însă e tot atît de
drept că am şi eu o familie, ca orice creştin. Iar această familie mănîncă şi
ea din cînd în cînd, aşa că acuma sînt lefter de-a binelea.
— Iată zece ducaţi.
Văzînd o sumă atît de mare, inima lui Gogoaşă înlemni o clipă, dar el
nu-şi arătă nici bucuria, nici surpriza, ci îi primi cu aerul cel mai firesc din
lume.
— De la mine încă zece, spuse micuţul cavaler. Cotae unde e?
— Plînge.
— Ce face?
— Plînge, domnule. Cotae mi-a zis că a îndurat primejdii mari la Varna,
în mlaştinile Dobrogii şi în ceva lupte cu o tabără de achingii, însă nimeni
nu s-a gîndit la el. Asta spre deosebire de mine, care am huzurit prin locuri
mai sigure şi am căpătat daruri în drumul meu.
— Cheamă-l! porunci blondul.
Însă nu mai fu nevoie, fiindcă lunganul apăru de după un pom cu cea
mai deznădăjduită figură pe care şi-o putuse croi.
— Te dor măselele, Cotae? zîmbi Arad.
— Nu, domnule. De cîteva zile, m-a apucat o tristeţe căreia nu-i găsesc
leac decît dacă părăsesc slujba voastră. Zău! Mă doare inima după un
stăpîn atît de bun, dar e vremea să mă retrag undeva şi să-mi încheg un
rost.
— E dreptul tău, aprobă blondul. Cavalerul Grama şi cu mine îţi
dăruim douăzeci de ducaţi. Cînd vei dori să pleci, îmi spui şi îţi plătesc
simbria pe cît m-ai slujit.
— Nu-i nici o grabă, domnule, se lumină Cotae. M-au mai apucat pe
mine d-astea şi de obicei nu m-au ţinut mult.
— Bine! Vedeţi-vă de odihnă!
— Ar mai fi ceva, domnule, vorbi Gogoaşă din nou, atent la fiecare
vorbă pentru a nu-i supăra pe cavaleri cu un cuvînt nepotrivit.
— Ei, ce mai e?
— Păi, domnia-voastră aveţi doi slujitori, iar cavalerul Grama nici unul.
— Şi ce propui?
— Să ne împărţim, domnule.

168
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Bravo, Gogoaşă! Iată o idee bună. Alege, prietene! cătă spre Grama.
— Mi-l dai pe Cotae? Eu sînt mărunt. Mi-ar plăcea să am un slujitor
voinic.
— Aşa să fie! Şi acum, gata. Hai să ne continuăm plimbarea începută!
— Ar mai fi ceva, domnule, îl opri Gogoaşă, credincios planului său la
care se gîndise de-a lungul drumului din Transilvania.
— Iar? Adică ce?
— Domnilor, spuse cu multă siguranţă în glas, domniile-voastre sînteţi
nişte cavaleri prea de soi pentru a fi slujiţi de nişte bieţi servitori. De-aia mă
gîndeam…
— Te gîndeai ce? se amuză blondul, observînd cu cîtă hotărîre grăieşte.
— Păi, tocmai la asta ce vă spusei.
— Lasă, lasă!
— De ce să las, domnule? Mă plătiţi ca să alerg şi să gîndesc uneori
pentru voi.
„Să mă ia naiba! chibzui Arad. Pe măsură ce-l cunosc mai bine,
descopăr la Gogoaşă frumoase haruri ale isteţimii.‖
— Şi ce ne sfătuieşti?
— Să vă luaţi doi scutieri.
— Da, bine! Ne vom gîndi la asta. Vom căuta doi scutieri.
— De ce să căutaţi cînd ne aveţi pe noi?
Cavalerii sloboziră un hohot mare de rîs. Deci asta era! Acum
înţelegeau limpede ce urmărise isteţul Gogoaşă cu vorbăria sa. Cum
amîndoi aveau spadele la ei, cum nimic nu-i împiedica să o facă, se
înţeleseră din priviri şi le porunciră celor doi slujitori să se aşeze în
genunchi. Gogoaşă şi Cotae se repeziră atît de năprasnic, încît simţiră
dureri la genunchi cîteva zile. Egumenul Lazăr, Sima şi o seamă de călugări
aflaţi pe aproape fură poftiţi ca martori la mărunta ceremonie. Spadele
cavalerilor căzură cu latul pe umerii foştilor servitori.

169
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 11

L
a mănăstirea Snagovului, dimineaţa de iulie pornise cu un
adevărat concert al păsărilor, aflate puzderie prin Codrul Vlăsiei.
Concert care, în loc să scadă liniştea de acolo, parcă o întărea.
Primele raze ale soarelui se furişau hoţeşte peste ziduri şi năvăleau în
odăile cu ferestrele larg deschise. Stînjeneii de culoarea cerului,
cîrciumăresele cu petale parcă rujate, regina nopţii cu fard alb, trandafirii
desfrînaţi în puterea parfumului delicat, ca şi verdeaţa multă din jur,
aduceau în zori o notă de prospeţime. Limpezimea lacului, tainica blîndeţe
a pădurilor şi aerul uşor asprit îl îndemnau pe om spre veselie. Lîngă
poarta cea mare a Snagovului, şase cai frumos ţesălaţi în pătrăţele mici
aşteptau gata înşeuaţi. Cîţiva călugări îi stăpîneau greu, fiindcă mîndrii
bidivii simţiseră şi ei dulceaţa zorilor şi jucau în loc, aşteptînd un prilej să
pornească într-o goană îndrăcită.
Egumenul Lazăr o ajută pe Irina să urce în scări. Simţindu-i braţul
pietros, puternic, tînăra îşi reţinu un zîmbet, gîndind că prelatul seamănă
mai degrabă a cavaler decît a egumen. Trupul acestuia, vînjos şi elastic,
faţa frumoasă cu linii calme, ochii pătrunzători şi întreaga sa ţinută falnică
ar fi găsit preţ mare în inima oricărei fete.
„O avea vreo iubită?‖ se întrebă Irina.
Cu toate că Lazăr le ceruse tinerilor Grama şi Arad să facă un drum la
Argeş, ei nu se arătară prea entuziasmaţi. După dorinţa domnului Ţării
Româneşti, cavalerii urmau să fie prezentaţi la curte. Dar pe tineri îi
chemau unele treburi în Transilvania. Aşa se făcuse că, în zori, Arad şi
Grama dimpreună cu scutierii Cotae şi Gogoaşă erau în suita Irinei.
Drumul lor spre Transilvania trecea pe lîngă castelul de pe Prahova. Atît
Grama, cît şi Arad luaseră cîte patru sute de ducaţi din sumele rămase în
păstrarea egumenului.
Poarta se deschise curînd. Călăreţii intrară printre copacii mari ai
Codrului Vlăsiei, iar zgomotul de copite scăzu treptat odată cu depărtările.
Călăreaţă desăvîrşită, Irina o luase cu mult înaintea celorlalţi. Cavalerul
blond, al cărui cal nu prea avea rivali în sprinteneală, ar fi putut să o
ajungă uşor, dar îi lăsă întîietate micuţului Grama. Tînărul simţise în
ultimele zile că Grama e îndrăgostit lulea de frumoasa fiică a Dobrogii. În
urma lor, egumenul Lazăr şedea pironit lîngă poarta Snagovului. Zadarnic
încerca să-şi adune gîndurile, fiindcă ele se învîrteau în jurul Irinei, şi nu

170
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
tocmai limpede. Cotae şi Gogoaşă, încă mahmuri după cheful de peste
noapte, picoteau în şei şi nu mai aveau destulă putere să se bucure de
noua lor situaţie, nevisată doar cu două luni înainte.
Cînd ieşiră călăreţii din Codrul Vlăsiei, soarele se ridicase de vreo
patru-cinci suliţe pe cer. Departe, peste crînguri şi cîmpie, apăruse mîndra
siluetă a castelului prahovean. Arad era mulţumit că amînase o întîlnire cu
măria-sa Mircea. Simţea că încă nu era momentul să o facă. Privi de la
distanţă părul bogat al Irinei ce flutura în goana calului, şi gîndurile sale
luară alt făgaş.
La poarta de miazăzi a castelului, comitele Staicu şi doamna Margareta
aşteptau sosirea micului grup de călăreţi. Lazăr îi înştiinţase cu o zi
înainte. Şi, în vreme ce Irina se depărta la braţ cu stăpîna locului, Arad,
Grama, Cotae şi Gogoaşă rămaseră dincolo de podul Prahovei şi-l salutară
pe comite cu pălăriile. Mirată că tinerii săi însoţitori se opriseră, Irina privi
îndărăt.
— Credeam că vor intra alături de noi, îi spuse Margaretei.
— Dar cine sînt?
— Blondul e Nufărul Alb.
— Nufărul…? încremeni castelana. Glumeşti, pesemne.
— Nu prea. El m-a scăpat din mîinile achingiilor.
„Nufărul Alb! gîndi Margareta contrariată. Iată că mi se năruie ultimele
visuri. Fiindcă visasem, ce-i drept prosteşte, că altul e Nufărul Alb…‖
Privirile ei zăboviră o clipă asupra comitelui ca spre un străin a cărui
înfăţişare nu-ţi spune nimic. Îşi reveni iute şi porniră amîndouă către
poartă. Staicu tocmai ducea tratative cu tinerii călăreţi şi-i îndemna să
rămînă o vreme la castel. Grama ar fi dorit-o din toată inima. Cotae şi
Gogoaşă se şi gîndeau la un somn bun, dar blondul se puse împotrivă. De
ce oare nu-i convenea să mai stea un timp în preajma Irinei? Pricina era
Staicu. La ultima lor întîlnire de la Argeş, comitele îl privise lung şi grăise:
„Domnule, chipul vostru parcă îmi aminteşte ceva. Parcă mi se pare
cunoscut. E de mirare, fiindcă nu prea ştiu cum şi de unde.‖ O nouă
întîlnire cu Staicu nu-l atrăgea. Totuşi, la insistenţele gazdelor, călăreţii
cedară şi trecură podul.
— Aud lucruri mari despre voi, domnilor, îi întîmpină Staicu.
— Şi noi, spuse Margareta, privindu-l pe blond doar o clipă.
„Chipeş, cu ochii curaţi şi privirile cutezătoare, la fel de voinic pe cît e şi
comitele. Acestea sînt haruri pe potriva Nufărului Alb, gîndi Margareta. Pe
cele interioare vom încerca să i le ghicim. Însă, cu toată voinicia lui, e prea
tînăr. Cred că e de seama mea. Poate cu unu sau doi ani mai vîrstnic. De
necrezut. Nufărul Alb – aproape un copil? De vreo doi ani se vorbeşte

171
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
despre Nufăr. Dar cîţi ani avea vestitul Nufăr cînd s-a pornit spre marile
sale isprăvi?‖
Pe o terasă de la parter, frumos împodobită de o masă plină de gustări
şi vinuri alese, gazde şi oaspeţi se aşezară în scaune de răchită albă.
Aplecat spre obişnuita sa veselie, comitele ridică o minunată cupă şi
propuse:
— Doamnelor, prieteni, să închinăm pentru prinţesa Irina!
— Şi pentru Nufărul Alb, interveni Margareta privind iscoditoare faţa
comitelui.
— Fie! zîmbi el calm. Şi pentru Nufărul Alb.
— Domnule, se întoarse castelana pe jumătate către Arad, e o cinste
să-l cunoaştem azi pe Nufărul Alb.
Şi, în vreme ce vorbi, iscodi în continuare cu coada ochiului faţa lui
Staicu. Dar nici un muşchi al acestuia nu tresări. Poate că zîmbetul său
păru o clipă mai pronunţat. Margareta se aşteptase ca soţul ei să sară în
sus de entuziasm la asemenea veste.
„Ce suflet o avea el? se întrebă tînăra doamnă. Ce suflet se ascunde
oare în trupul voinic şi frumos al comitelui? Voinic şi frumos, iar pe
dinăuntru gol.‖
Îşi întrerupse gîndurile. Cavalerul Bogdan, palid şi slăbit, venea domol
către meseni. Blondul rămase năuc doar o clipă, fiindcă în cea următoare
ţîşni în întîmpinarea roşcovanului. Iar dacă nu se îmbrăţişară, aceasta se
datora temerii lor de a nu face o necuviinţă de faţă cu doamnele.
— Cavalere, spuse Arad, auzisem că unele răni grele v-au reţinut în
Dobrogea. Pentru mine, surpriza şi bucuria sînt în egală măsură!
— Parcă pentru mine e altfel! rîse Bogdan. Mi se pare că am picat la
vreme. La vreme ca să aud că se închină aici în cinstea Nufărului Alb. Ca
să fiu drept, după întîlnirile noastre de la Braşov, Snagov şi Varna, m-am
gîndit adesea că sînteţi Nufărul Alb.
Uitat de ceilalţi în capătul mesei, pe chipul frumos al comitelui Staicu
flutură un zîmbet ironic.
— Nu sînt Nufărul Alb, vorbi Arad cu supărare greu reţinută. M-am
folosit de numele său în scopuri bune. Din păcate, se dovedeşte că asta îmi
aduce numai necazuri. Şi eu m-am gîndit adesea la Nufărul Alb şi aş da
mult să-l cunosc.
— O! rîse Irina. De cînd m-a scos din robie, domnul acesta repetă
mereu că nu e Nufărul Alb.
Ceilalţi meseni, în frunte cu Staicu, înteţiră hohotele de rîs. Dezarmat,
blondul nu mai spuse nimic. Doar ochii săi scînteiară mînioşi. Observîndu-i
supărarea, comitele îl preţui mult pentru sinceritate. Poate că altul s-ar fi

172
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
împăunat cu un nume atît de vestit. Blondul se vedea clar că nu e dintre
aceia. Staicu ştia bine cine e Nufărul Alb şi la început intenţionase să se
distreze pe seama tînărului cavaler. Acum alte gînduri îi treceau prin minte.
El socoti că pe Arad îl paşte o gravă primejdie. Prea mulţi oameni credeau
că tînărul e Nufărul Alb. Cum astfel de ştiri circulă de obicei cu mare
iuţeală, turcii vor afla în curînd. Oamenii sultanului Murad, îmbrăcaţi în
straie de creştini, pot veni oricînd să-l lovească pe furiş. O săgeată, un
pumnal sau chiar otrava sînt arme împotriva cărora nu eşti în stare să
lupţi, dacă nu eşti prevenit.
— În ce parte călătoriţi? se interesă comitele.
— În Transilvania, răspunse Grama.
— Poimîine aş vrea să fac şi eu un drum la Braşov. Ce-ar fi să rămîneţi
la noi pînă poimîine? Am călători împreună.
— Vă mulţumim, domnule! se grăbi mărunţelul înainte ca blondul său
prieten să se opună.
Un ceas mai tîrziu, cunoscînd intenţia lui Staicu de a merge la Braşov,
Margareta îl chemă pe Amăricăi şi-i dădu unele porunci. Moldoveanul
aprobă cu o mişcare a capului, după care îşi înşeuă calul şi părăsi castelul
în mare taină.

Oştile de achingii ale marelui vizir Ali-paşa luaseră Tîrnova cu asalt.


Ţarul Şişman, în proaste relaţii cu vecinii săi şi lipsit de ajutorul acestora,
nu reuşise să fugă. Căzuse rob şi erau puţine şanse că va scăpa cu viaţă. În
cortul său, comandantul achingiilor şedea încruntat. Victoria asupra lui
Şişman şi cucerirea Dobrogii ar fi trebuit să-l bucure, însă el nu se mai
gîndea la satisfacţii. Veşti rele îi veniseră din Adrianopole şi din Balcani.
Sandjac-begul Omar dispăruse. Şi, ce era mai rău, prinţesa Irina
dimpreună cu sutele de robi scăpaseră, datorită intervenţiei Nufărului Alb.
Alte două convoaie cu robi fuseseră atacate de bulgarii cavalerului Cîrstev.
Iar asta însemna că tot ce îi trimisese el marelui padişah de la Adrianopole
se spulberase pe drum. Aurul şi robii cu care nădăjduise a-l copleşi pe
Murad îi scăpaseră printre degete.
Aghiotantul său Ibrahim lipsise vreo două zile ocupat cu strîngerea
prăzilor şi a robilor. Reveni în tabără mulţumit că aducea scule de preţ, mai
multe decît sperase. Robii erau în bună parte oameni cu stare frumoasă,
ceea ce însemna că rudele lor vor plăti bine pentru a-i răscumpăra la
Adrianopole.
— Te-ai întors, Ibrahim? observă Ali fără entuziasm.

173
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— M-am întors, strălucitorule, iar prăzile şi robii sînt peste aşteptări.
„E în toane proaste, gîndi aghiotantul. Oare ce s-a întîmplat în lipsa
mea?‖
— Stai jos! îi porunci marele vizir pe un ton mai aspru decît altă dată.
În zori am primit o seamă de veşti. Nici un convoi de-al nostru nu a ajuns
la Adrianopole. Nufărul Alb l-a atacat pe Omar. Cîrstev a spulberat
următoarele două convoaie.
— Iarăşi Nufărul Alb? Iar Cîrstev? strigă Ibrahim cam pămîntiu la chip.
— Da, da, iar ei. Însă vestea cea mai tare am lăsat-o la urmă. Ben-Din
e mort.
— Cum asta?
— Înjunghiat de Nufărul Alb pe o străduţă din Adrianopole. Unul dintre
slujitorii mei a sosit acum două ceasuri. El mi-a spus că pumnalul înfipt în
pieptul lui Ben-Din purta un bileţel din partea Nufărului Alb cu salutări
pentru mine.
— Cum a putut să afle Nufărul Alb? se minună aghiotantul. Doar voi,
eu şi Ben-Din ştiam despre misiunea aceea.
— Asta mă întreb şi eu, îl privi marele vizir încruntat. Ben-Dim nu era
prost să i-o spună.
Aghiotantul păli. Înţelese într-o clipă bănuiala vizirului. Întrebarea sa
veni ca un oftat dureros.
— Doar nu mă bănuiţi? Doar nu vă închipuiţi că…?
— Nu, Ibrahim. Nu-mi închipui nimic. Sînt prea înţelept pentru a te
bănui. Tu eşti prea legat de mine pentru a face un gest ce nu-ţi aduce folos,
ci pagubă. Eşti inteligent şi ştii bine că, de nu voi mai fi eu, nu vei mai fi
nici tu. Murad însă nu ar fi chibzuit mult într-o astfel de situaţie. De cîteva
clipe căpăţîna ta ţi-ar fi stat alături, nu pe umeri.
— Îţi mulţumesc, strălucitorule! bîigui aghiotantul.
— N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Bucură-te că eu pun înţelepciunea
înaintea bănuielilor şi a mîniei. Din toate veştile rele, un singur lucru bun
am aflat, chiar dacă nu prea ştiu cît stă el în picioare. Nufărul Alb e un
tînăr cavaler blond al cărui nume e Arad. Din cele auzite, Arad lucrează în
slujba domnului Ţării Româneşti.
— Şi-i puţin lucru? se entuziasmă Ibrahim. Vom trimite la Argeş
oameni de-ai noştri îmbrăcaţi în straie de ghiauri. Acum, cînd îl cunoaştem,
e simplu să-l lovim fără greş.
— Lucrurile nu sînt atît de simple pe cît par. Mi-e teamă că blondul nu
e Nufărul Alb, murmură Ali îngîndurat.
— Pe ce se întemeiază această părere?
— Pe logică, Ibrahim. Pe logică, apoi pe fapte. De cîtă vreme lucrează

174
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Nufărul Alb împotriva noastră?
— De vreo doi ani şi ceva.
— Aşa e. În aceşti doi ani, Nufărul Alb niciodată nu şi-a strigat numele
în gura mare. Niciodată nu şi-a arătat chipul. Şi ştii de ce? Fiindcă el e
puternic printre noi atîta vreme cît nu-l cunoaşte nimeni. Ne-a dat atîtea
prilejuri să-i admirăm inteligenţa, încît nu putem crede că e în stare să facă
o prostie. Din cîte ştim, nu numele său a zdrobit tabăra lui Omar, ci
oamenii cu care blondul venise acolo şi robii. Arad a mizat pe o răscoală a
robilor şi nu a greşit. Ştii ce cred eu?
— Nu.
— Cred că tînărul blond şi-a însuşit numele Nufărului Alb în speranţa
că va crea panică printre achingii.
— Da, aprobă Ibrahim, ce mi-aţi spus pînă acum stă în picioare numai
pe logică. Dar aţi pomenit şi despre nişte dovezi. Care sînt ele?
— Ben-Din a fost înjunghiat de Nufărul Alb la Adrianopole într-o joi
noaptea.
— Şi ce-i cu asta?
— Aşteaptă, Ibrahim! Tabăra lui Omar a fost atacată de Nufărul Alb tot
joi noaptea. Cum ar fi putut Nufărul să fie în aceeaşi noapte în două locuri
despărţite de două zile călare?
— Şi dacă la Adrianopole un om al Nufărului Alb l-a înjunghiat pe
Ben-Din?
— M-am gîndit la asta. M-am gîndit fără rost. Nufărul Alb lucrează
singur. Un bărbat ca el nu se dă pe mîna altuia. Numai aşa a reuşit să
rămînă nedescoperit vreme de doi ani. Un om al său poate că nu l-ar trăda
pentru grămada de bani oferită de noi, însă ar putea face greşeli. Nufărul e
prea inteligent pentru a nu se gîndi la astfel de lucruri.
— Atunci? întrebă aghiotantul, descumpănit.
— Atunci înseamnă că pe Nufărul Alb tot la Adrianopole îl vom căuta.
Vechiul nostru plan rămîne în picioare.
— Dar blondul, cum rămîne cu el?
— Pe blond îl vom lovi oricum. Întîi pentru că mai păstrăm o mică
bănuială asupra lui. Apoi, pentru faptul că ne-a păgubit cum nu se poate
mai rău. Cavalerul blond a dovedit prin iscusinţa lui că e un tînăr plin de
haruri. A-l lăsa în viaţă înseamnă să ne păstrăm cu bună-ştiinţă un mare
duşman. Ştii ce mă bate gîndul?
— Nu.
— După descrierile ce mi-au fost făcute, înclin să cred că blondul e
unul dintre cei doi ghiauri care ne-au păcălit asupra întăriturilor Varnei.
Fuga lor din tabăra noastră cam aduce a minune. Dar să lăsăm asta.

175
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Campania noastră se apropie de sfîrşit. În următoarele două-trei zile,
achingiii mei vor curăţa ultimele cuiburi de rezistenţă ale ţaratului lui
Şişman. Vom pune şi aici garnizoane puternice. În cetatea Silistra l-am
lăsat comandant pe Iacşi-bey, la Caliacra pe Osman, iar aici îl numim pe
Asan-paşa. El e omul de încredere al lui Suhar. Lăsîndu-l aici cu cinste
mare, îl păgubim pe Suhar de un om valoros.
— Vicleană judecată! spuse Ibrahim cu admiraţie.
— Ştiu. Peste cinci zile ridicăm tabăra şi pornim spre Adrianopole. În
Dobrogea şi aici am pierdut mulţi oşteni, dar misiunea dată de padişah
ne-am îndeplinit-o cu cinste.
— Nu atacăm Varna?
— Nu. Nu acum. Pentru asta va veni Abdulah pe mare cu o seamă de
corăbii. A ataca Varna de pe uscat înseamnă să pierdem oameni mulţi şi
poate fără folos. Apoi, timpul nu ne mai îngăduie să întîrziem pe aici,
departe de Adrianopole. Am ştiri că se unelteşte mult împotriva mea.
Sultanul Murad e schimbător în hotărîri. Dacă sîntem lîngă el, măcar ne
putem apăra de duşmani. Totuşi, lupta nu va fi uşoară. La Adrianopole ne
aşteaptă necazuri şi, din păcate, mergem în faţa padişahului cu prea puţine
daruri.
— Îl avem pe Şişman şi o grămadă de prăzi. Robii sînt mulţi şi de preţ.
Achingiii mei au adunat de prin satele bulgăreşti peste două mii de prunci.
Aceştia îl vor bucura pe sultan. Peste cîţiva ani, pruncii vor deveni oşteni ai
imperiului. Strălucitorule, sîntem doar la un pas de Dunăre. Oare nu ar fi
nimerit să facem o călcare dincolo? Ne-am putea întregi darurile şi robii
pierduţi.
— Nu. Iscoadele mele m-au înştiinţat că Mircea ne aşteaptă bine
pregătit. Aud că vreo douăzeci şi ceva de mii de oşteni ghiauri stau ascunşi
în pădurile din lungul Dunării. Cifra mi se pare cam exagerată, fiindcă, din
cîte am aflat, Mircea nu a ridicat oastea cea mare a ţării. Totuşi, puţini nu
sînt. Corăbiile ghiaurului patrulează pe apă zi şi noapte. Achingiii sînt
obosiţi şi acriţi după atîtea lupte. Avem o groază de răniţi. Garnizoanele
mi-au luat mulţi achingii. A ne înfrunta acum cu Mircea înseamnă a pierde
nu numai o bătălie, ci şi cel puţin un sfert din oamenii mei. Şi aşa, va
trebui să-i ascundem padişahului numărul morţilor noştri. Nu ne
aventurăm, Ibrahim. Duşmanii noştri atîta aşteaptă pentru a ne împroşca
frumos cu învinuiri. Murad nu ne-a dat un astfel de ordin şi cred că-i
înţelept să nu ne legăm la cap dacă nu ne doare. Cel puţin aşa sună un
vechi proverb al românilor, şi zău că nu-i lipsit de înţelepciune!
— Strălucitorule, dar dacă Mircea aşteaptă plecarea noastră pentru a
sfărîma garnizoanele din Dobrogea şi de aici?

176
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Nu o va face, zîmbi marele vizir. Cine dintre ghiauri ar stîrni azi
mînia padişahului? Mircea va respira uşurat, va fi bucuros că nu ne-am
aruncat asupra Ţării Româneşti. Văzînd ce au păţit Ioan al Dobrogii şi ţarul
Şişman, el se va preface cît mai mic în viitoarele luni. Atît de mic, încît să
nu-l băgăm în seamă. Şi chiar dacă s-ar încumeta la o prostie fără margini,
asta nu ne mai priveşte acum. Cînd va fi cazul, vom veni asupra lui cu oşti
mari şi-l vom tîrî în robie la Adrianopole.
În toiul nopţii doi slujitori ai marelui vizir porniră călare de-a lungul
Dunării. O barcă îi trecu pe malul românesc fără bagaje şi fără cai. Straiele
lor de ghiauri le dădea o înfăţişare obişnuită. Amîndoi cunoşteau locurile.
Mai fuseseră pe acolo ca iscoade. Ţinta celor doi slujitori era cetatea
Argeşului. Ali-paşa le promisese cîte o sută de ducaţi veneţieni dacă îi vor
aduce căpăţîna cavalerului blond.

Arad, Grama, Gogoaşă şi Cotae, dimpreună cu Staicu, îşi mînau caii în


zori către Braşov. După vreo două ceasuri de drum, comitele îi făcu semn
blondului să rămînă mai în spatele celorlalţi.
— Zăboviţi mult în Transilvania? se interesă Staicu.
— Nu prea. Peste două săptămîni vom fi la mănăstirea Snagovului.
Sfinţia-sa Lazăr m-a rugat să revenim cît se poate de iute. Din vorbele sale,
am înţeles că ar dori să-mi încredinţeze o misiune. Cum avuţia nu prea face
casă bună cu mine, vă închipuiţi că nu am de ales.
— Mda! Purtaţi cumva o cămaşă de zale?
— Nu.
— Ar trebui să cumpăraţi una.
— La ce bun? Vara, o cămaşă de zale e tot ce poate fi mai nesuferit.
— Sînt de aceeaşi părere. Totuşi pentru voi se cade a purta una. Poate
nu v-aţi gîndit, domnule, că turcii ştiu azi cine e Nufărul Alb. Ah, nu mă
întrerupeţi! Vă cred că nu sînteţi Nufărul Alb, dar o cred oare şi turcii?
Oamenii lor se pot strecura la noi în straie de creştini. O săgeată, un
pumnal n-ar fi cine ştie ce, dacă îţi cunoşti duşmanii. Din păcate, voi nu-i
ştiţi. Va trebui să umblaţi veşnic înarmat, iar o cămaşă de zale să aveţi sub
straiele voastre chiar şi noaptea.
— M-am gîndit la asta, domnule.
— Înseamnă că sînteţi un tînăr înţelept.
Cum nu mai aveau ce-şi spune, îşi zoriră caii, alături de ceilalţi. Tîrziu
după prînz, tinerii cavaleri se despărţiră de comite şi ocoliră cetatea
Braşovului către Sibiu. Staicu trase la vestitul han „Berbecul de aur‖.

177
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Construit pe o coastă a muntelui Tîmpa numai în piatră şi lemn, cu odăi
multe, încăpătoare şi luxoase, hanul era cunoscut în toată Transilvania.
Muşterii de mîna a două nu zăboveau acolo, din cauza preţurilor piperate.
Poziţia lui încîntătoare atrăgea însă mulţi călători cu stare bună. Puţine
hanuri se puteau mîndri cu o ţinută atît de aleasă. Chiar slujitorii erau
îmbrăcaţi la fel, în straie scumpe, femeile în alb, iar bărbaţii în mov. Acolo
nu se pomeneau scandaluri, iar cuvîntul de ordine al hangiului Gaşpar se
dovedea lege pentru întreg personalul hanului. Nimeni nu vorbea cu glas
tare. Nimeni nu-şi îngăduia întrebări fără rost. Slujitorii încercau să
ghicească din ochi dorinţele oaspeţilor. „Berbecul de aur‖ adăpostise adesea
oameni de mare vază. Gaşpar ar fi putut pomeni că zăboviseră cîndva pe
acolo chiar Sigismund de Luxemburg al Ungariei, doamna Mara, soaţa
măriei-sale Mircea, voievodul Transilvaniei, domnul Moldovei şi alte
nenumărate mărimi ale zilei.
Cîţiva slujitori pregătiseră o baie caldă pentru ilustrul oaspete venit din
Ţara Românească. În astfel de ocazii, Gaşpar se ocupa personal de
dorinţele clientului. El îşi însemnă în minte tot ce-i porunci Staicu, după
care părăsi frumosul apartament şi dădu ordinele de cuviinţă.
Către seară, o tînără doamnă cu faţa ascunsă sub un văl intră la
„Berbecul de aur‖. Gaşpar îi ieşi în întîmpinare.
— Îl caut pe comitele Staicu. Sînt aşteptată.
— Ştiu, doamnă, se înclină hangiul. Am primit poruncă în această
privinţă. Poftiţi!
Marea sufragerie a hanului adăpostea la ora aceea vreo
cincisprezece-douăzeci de muşterii. Unii locuiau chiar acolo. Alţii veniseră
doar să guste un pahar cu vin sau ceva mîncăruri alese. Printre aceştia se
afla şi un bărbat înalt, uscat la chip. Nimeni nu-l cunoştea acolo pe
Amăricăi.
Tînăra vizitatoare îşi scoase vălul îndată ce uşa se închise în spatele ei.
Staicu o salută cavalereşte şi o pofti să se aşeze la cină. După faţă şi după
gesturile sprintene, doamna avea cel mult douăzeci şi cinci de ani.
— La fel de frumoasă. La fel de punctuală, zîmbi comitele.
— Vă aştept de trei zile. Dar nu mă plîng. Am aici prieteni buni, iar
timpul zboară uşor într-un oraş atît de frumos ca Braşovul.
— Cum aţi călătorit de la Cluj pînă aici? o întrebă din politeţe.
— Cu trăsura.
— Sper că nu a fost prea obositor.
— Ah, nu! Din contră. De fapt, călătoresc mult. După moartea soţului
meu, am făcut adesea drumuri lungi.
— Ştiu. Ce doriţi, un vin de Tîrnave sau unul de Buzău?

178
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Aţi uitat oare preferinţele mele? rîse ea.
— Nici vorbă, dar ele se mai schimbă, odată cu trecerea timpului. Dacă
au rămas aceleaşi, înseamnă că vă voi turna un rubiniu de Buzău. Pentru
noua voastră misiune! închină Staicu.
— Pentru sănătatea voastră! zîmbi ea.
Tăcură un timp şi gustară din renumitul vin adus tocmai de pe
dealurile Buzăului, locul de baştină al tinerei doamne.
— Iscoadele noastre de la Buda au fost descoperite, vorbi Staicu. Nu
ştim încă cine a făcut-o, dar e sigur că nu ungurii.
Îi povesti tot ce ştia în legătură cu plecarea de la Buda a cavalerilor
Dumitru şi Ionuţ.
— Să înţeleg că mă trimiteţi în locul lor?
— Admir inteligenţa voastră. Da, asta e. Veţi părăsi curtea voievodului
Transilvaniei. Acolo va merge altcineva în locul vostru. Sigismund de
Luxemburg se arată prietenos faţă de noi şi sperăm că îşi va ţine
făgăduielile. Am însă bănuiala că la curtea Ungariei cineva tratează
împotriva domnului Ţării Româneşti. E bine să aflăm, pentru a lua
măsurile de cuviinţă. La nevoie, îl vom sili pe Sigismund să respecte
tratatul încheiat cu noi. Tinereţea voastră, frumuseţea şi inteligenţa, ca şi
titlul de contesă rămas de la regretatul vostru soţ, sînt o chezăşie sigură că
acolo vi se vor deschide multe uşi.
— Unde voi locui?
— Un om al egumenului Lazăr a cumpărat pentru voi o minunată casă
la Buda. Iată adresa.
— Voi avea nevoie de slujitori mulţi.
— Au fost angajaţi. Am prevăzut şi banii…
— Ah, nu! îl întrerupse tînăra. Fostul meu soţ, contele Imre Bethlen,
mi-a lăsat o avere uriaşă. Aş fi preferat să trăiască el şi să fim săraci. Dar
asta e altceva. După cum ştiţi, lucrez în slujba Ţării Româneşti nu pentru
bani, ci ca o fiică a ei.
— Da, vă mulţumim…
— Să nu-mi mulţumiţi, fiindcă mulţumiri pentru astfel de servicii se
pot face doar unui străin. A-mi mulţumi înseamnă că mă socotiţi o străină.
Cum voi ţine legătura cu egumenul Lazăr?
— Doamnă, luaţi acest mic inel de aur. Bijutierul meu a lucrat două la
fel. Cel ce va veni la voi îl va purta pe al doilea. Lui să-i încredinţaţi tot ce
aveţi a ne transmite.
— Încerc să aflu rostul inelelor fără a pricepe. Nu-i mai firesc să-mi
prezentaţi omul în cauză?
— Ar folosi prea puţin. Omul nostru nu va fi de fiecare dată acelaşi.

179
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Înţeleg. Dar dacă al doilea inel cade în mîna unui străin? El ar afla
uşor secretele noastre fiindcă eu n-am cum să-l bănuiesc.
— M-am gîndit la asta, iar ca măsură de siguranţă îl veţi întreba pe cel
ce poartă al doilea inel: „Domnule, mi-aţi putea recomanda un vin bun?‖ El
va trebui să răspundă: „Încercaţi un rubiniu de la Cumpăna Buzăului‖.
— O, minunat! Minunat, mai ales că atît întrebarea, cît şi răspunsul
îmi vor aminti despre locuri dragi. De ce nu folosiţi un bărbat în locul meu?
— Fiindcă un bărbat, oricît de viteaz, de iscusit, nu poate răzbi
totdeauna acolo unde o femeie frumoasă şi cu nume mare deschide uşile în
joacă. Apoi, bărbatul e nevoit să întrebe şi uneori stîrneşte bănuieli. Pe cînd
unei femei frumoase i se fac multe confidenţe. Oricum, e o deosebire. Mai
aveţi întrebări, doamnă contesă?
Ileana Bethlen îl privi îngîndurată.
— Am o cerere.
— Vă ascult.
— După cum bănuiţi, misiunea mea la Buda e foarte periculoasă.
— Nu tăgăduiesc şi am luat măsurile de cuviinţă. Un om al meu va fi
umbra voastră ocrotitoare. Vă veţi lovi poate adesea de el fără să-l ghiciţi.
La caz de primejdie, el ştie ce are de făcut.
— Să nu mă încurce.
— Nici gînd. În umbra voastră va sta unul dintre cei mai buni arcaşi
din răsăritul Europei.
— Aş prefera o inteligenţă.
— Omul nostru le are pe amîndouă în egală măsură. Aţi venit însoţită?
— Nu. Cînd am sosit aici, mai era încă lumină.
— Am să vă conduc, hotărî el.
Părăsiră hanul la braţ. Cînd trecură prin sufragerie un bărbat înalt,
uscat la chip, îi privi lung din colţul său. Omul aşteptă preţ de un minut
sau două, după care se ridică, lăsă pe masă un ducat de aur şi porni spre
uşa hanului. Unul dintre slujitori o închise în urma lunganului cu
plecăciuni adînci. Paşii comitelui şi ai contesei Ileana Bethlen răsunau slab
undeva către capătul străzii.

Trecuse de vremea prînzului. Margareta ieşise călare dimpreună cu


Irina. Cîţiva arcaşi le urmau, după obicei. Locurile generoase în verdeaţă
fragedă şi copacii toropiţi de căldura din miezul zilei, liniştea desăvîrşită,
cîntecul rîului ce-şi sălta poalele peste bolovani îi smulgeau Irinei
exclamaţii de încîntare. Zăboviră la o stupină, unde gustară faguri şi apă

180
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
rece ca gheaţa. Ocoliră platoul Cîmpinei pînă la şes. Adunară flori de mac şi
colilie. Printre păduri, holdele de grîu picau sub asaltul sutelor de seceri.
Femeile, cu pălării mari de paie, cu bluze albe frumos lucrate în cusături de
mînă, acum se ridicau, acum dispăreau printre spice. Bărbaţii bronzaţi de
tăria soarelui făceau snopi grei şi aşezau clăile.
Cînd reveniră la castel, cu feţele îmbujorate, ziua căzuse către seară. Pe
una din terasele de la parter, Amăricăi şi Bogdan se întreţineau lîngă două
cupe cu vin. Observîndu-şi prietenul, Margareta i se adresă cavalerului:
— Domnule Bogdan, i-am vorbit prinţesei Irina despre încîntătoarea
noastră capelă. Aţi vrea să i-o arătaţi?
— Nu veniţi şi voi? întrebă tînăra dobrogeană.
— Sînt prea ostenită.
Bogdan şi Irina se îndepărtară de-a lungul parcului. Amăricăi era
nemulţumit gîndindu-se la ce avea să urmeze.
— Te-ai întors iute, observă castelana. L-ai văzut pe comite?
— L-am văzut.
— De ce nu ai rămas la Braşov în continuare?
— Nu mai era cazul. Am văzut destul.
— Adică?
— Hm! se foi Amăricăi. Aş vrea să vă cruţ, dar n-am încotro. Comitele a
tras la renumitul han „Berbecul de aur‖. Acolo a primit vizita unei femei. Au
stat împreună pînă aproape de miezul nopţii.
— Cine e femeia? întrebă cu glasul parcă sugrumat.
— Din cîte am putut scoate de la slujitorii casei în care locuieşte, e
vorba despre contesa Ileana Bethlen.
— Mulţumesc!
Devenise palidă. Mîinile îi tremurau atît de puternic încît şi le ascunse
la spate. Mînia ei de Muşatină aprigă îl înfioră pe Amăricăi. Acesta îi privi
mersul aspru pînă cînd ea se pierdu la capătul scărilor de la etaj.

Comitele Staicu reveni acasă la o zi după Amăricăi. Adusese de la


Braşov o minunată cruciuliţă de aur bătută cu pietre scînteietoare. Cu
puţin înainte de cină, ciocăni în uşa Margaretei şi intră.
— Ce surpriză, domnule! rîse. Dorul de noi nu v-a putut ţine prea mult
la Braşov.
— Adevărat, doamnă! se înclină Staicu. Uneori mi se părea că roibul
meu galopează prea încet şi mă bătea gîndul să părăsesc şaua, fiindcă
picioarele îndemnate de dorinţa inimii poate că m-ar fi adus cu un ceas mai

181
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
devreme.
„Ipocrit!‖ gîndi ea ascunzîndu-şi mînia ce era gata să izbucnească.
Apoi grăi la fel de ironic:
— Plăcute vorbe, domnule! Şi bine că nu v-aţi osîndit picioarele,
neobişnuite la greu. Ar fi fost o mare mîhnire pentru noi. Şi aşa ne încearcă
durerea gîndindu-ne cît aţi putut pătimi la un călărit îndelungat. Ca să nu
mai vorbim despre faptul că în lipsa voastră nu am avut o clipă de linişte.
Mereu ne închipuiam cu groază că aţi fost atacat de un lup, sau de un urs,
ori de un cîine rău şi chiar de un lotru. Prea călătoriţi singur! E adevărat că
singurătatea îşi are foloasele ei, dar şi neajunsuri. Ar fi timpul să vă luaţi la
drum unul sau doi apărători de nădejde. Oameni care ştiu să mînuiască
spada şi arcul.
Staicu zîmbi. Firea ei aprigă răzbise parcă mai aspră decît altă dată. Şi,
ca de obicei, se prefăcu a nu înţelege săgeţile.
— V-am adus un dar.
— O! rîse ea. Oare nu v-am spus că cel mai frumos dar stă în prezenţa
voastră aici?
— Aş vrea să cred. Şi mă mîhneşte faptul că mîine în zori vă vom părăsi
pentru o vreme.
Castelana îşi uită intenţiile spre ironie. În glasul comitelui parcă
vibrase ceva cald şi sincer. Îi dispăruse zîmbetul şăgalnic, iar în ochii lui
observă aceeaşi luminiţă ciudată pe care o mai văzuse la el de cîteva ori. Un
licăr ca o chemare tainică ce nu ar fi scăpat chiar unei femei cu puţină
experienţă.
Îşi reveni însă iute şi răspunse cu o asprime abia simţită de el:
— Cum nu se poate mai bine, domnule. Şi noi vom pleca.
— Unde?
— Acasă în Moldova.
— Staţi mult acolo?
— Mult.
— Şi cînd vă întoarceţi?
— Niciodată.
— Da, da, înţeleg, zîmbi el. Dar zîmbetul său era spart, ofilit dintr-o
dată. Păcat că nu vă pot conduce. Sînt chemat la Argeş. Măria-sa Mircea
mi-a trimis vorbă. Voi da poruncă să pregătească trăsura. O sută de arcaşi
vor asigura paza drumului vostru. O luaţi şi pe Irina?
— Tocmai asta e, că nu ştiu ce să fac.
— Ar fi bine să rămînă. Va fi prezentată domnului Ţării Româneşti. Încă
nu s-a hotărît nimic în privinţa ei.
Tăcură miraţi că nu mai au ce-şi spune. Comitele porni spre uşă după

182
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
ce o salută adînc, dar se opri în prag.
— Ar mai fi ceva, doamnă. Am să vă cer ceva.
— Cereţi! Cereţi cît de mult, îl privi cu răceală. Domnul Moldovei e
bogat şi poate plăti oricît. Orice compensaţie. Să nu vă fie teamă pentru
asta. Nu de bani ne plîngem noi.
— Altceva doream să vă cer, spuse uşor încruntat. În cei doi ani care
au trecut, v-am sărutat o singură dată… la cununia noastră în biserică.
Apoi, nu am forţat lucrurile, fiindcă dragostea nu cu forţa se obţine. Însă
asta e altceva. Acum se cuvine să vă sărut a doua oară, în semn de rămas
bun. Aveţi ceva împotrivă?
Obrajii ei păliră uşor.
— Nu, domnule, nu am nimic împotrivă, încercă să-şi potolească
tremurul glasului. E dreptul vostru de soţ. E ultimul vostru drept.
O cuprinse cu braţele uşor, ca pe ceva deosebit de fragil. Margareta se
ridică mult pe vîrfuri. Buzele ei îl întîmpinară, reci, doar o clipă, fiindcă în
cea următoare cu greu se opri să-şi arunce braţele pe umerii lui.
„Nu-l iubesc, socoti ea într-o frîntură de luciditate. Cel mult, poate că îl
doresc niţel. Doar sînt la vîrsta cînd o femeie poate dori un bărbat.‖
În zori, trăsura Margaretei porni către aşezarea Tîrgşorului. Pe măsură
ce se îndepărta de castelul Prahovei, în loc să simtă o uşurare aşa cum
visase, o încerca un sentiment de apăsare, de vinovăţie. Acum vedea altfel
lucrurile. Întîlnirea comitelui cu o femeie nu-i aducea siguranţa că el o
înşelase. Dar drum de întoarcere nu mai era. Tot chibzuind la cele
întîmplate, rămase o clipă încremenită şi exclamă:
— Dumnezeule! Să fiu oare geloasă? Nu. Nici vorbă! Mînia mea pentru
înjosirea pe care mi-a adus-o întrece orice margini.

183
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 12

L
a 24 iulie, marele vizir Ali îşi făcu intrarea în Adrianopole, aşa
cum bănuise. Călărea dinaintea oştilor sale. Privirile iscodeau
de-a lungul străzilor. Populaţia îi ieşise în întîmpinare, dar
lipseau pregătirile cu fast ce-l aşteptaseră în alte dăţi. Emirul Sabahaddin,
şeful poliţiei imperiale, înrudit de aproape cu sultanul, Suhar-paşa şi
Fareddin-paşa îl salutară destul de rece, chiar dacă zîmbetele lor făţarnice
îndulceau oarecum ostilitatea. Doar bătrînul amiral Abdulah îşi manifestă
bucuria fără rezerve.
„Întîlnirea cu padişahul va fi grea, reflectă marele vizir. Poate că nu
trebuia să plec în campanie. Poate era mai bine să-l fi lăsat pe Suhar. Mă
întorc victorios, cu toate că Varna mi-a scăpat. Firesc ar fi ca Murad să-şi
arate recunoştinţa şi bucuria. Însă, după feţele ipocrite ale duşmanilor mei,
întîlnirea de mîine poate însemna sfîrşitul carierei mele. Cred că s-a făcut
mult tapaj pentru pierderea convoaielor cu robi şi prăzi. Cît despre Varna,
aici va sta greutatea întrebărilor.‖
Oştile victorioase trecură prin dreptul palatului imperial cu iataganele
ridicate după datină. Padişahul ieşise în balcon să primească defilarea.
Înainte de a-şi pleca fruntea pe gîtul calului, Ali îi văzu o clipă faţa rece,
mohorîtă.
„O fi bolnav, gîndi el. Iscoadele mele m-au înştiinţat că rar îl slăbesc
reumatismul şi tusea. E bătrîn şi acrit. Păcat că nu i-am adus-o pe blonda
prinţesă a Dobrogii.‖
Cînd ajunseră într-o piaţă, Ali-paşa ridică braţul. Oştile se opriră
aliniate frumos la spatele său. Emirul Sabahaddin îşi porni obişnuitul
discurs care încheia campania de la Dunăre.
— Strălucitorule Ali-paşa! Achingii! Vă mulţumim pentru tot. Îi plîngem
din inimă pe cei ce nu s-au mai întors. Mulţi dintre fiii noştri cei mai buni
au rămas pe cîmpul de luptă. Jalea noastră…
— Pe sufletul lui Allah! înjură marele vizir printre dinţi. Discursul
ticălosului de emir sună a înmormîntare, nu a întoarcere victorioasă. Cel
puţin bine că ştiu la ce mă aştept!
Achingiii se răspîndiră treptat. Ali-paşa, urmat de Ibrahim şi o gardă,
porni către palatul său înconjurat de grădini fermecătoare. Slujitorii şi robii
îl aşteptau înşiruiţi printre rondurile de trandafiri. Cîteva roabe minunat
înveşmîntate în văluri subţiri veniră în jurul lui şi-i scoaseră ţinuta de

184
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
război. Un parfum discret de trandafiri îndulcea atmosfera odăilor. Din baia
uriaşă, lucrată după model bizantin în faianţă albastră, se auzeau chicoteli.
Era bine acasă. Covoarele moi îi mîngîiau din nou tălpile. Ferestrele înalte,
acoperite pe jumătate de perdele albe aduse de negustorii greci din
Constantinopole, îi încîntau privirile. Mobila sculptată, primită cîndva în
dar de părintele său de la Salonic, dădea odăilor o notă de eleganţă.
Vestitele vaze greceşti, mulţimea bibelourilor fine şi lucrătura de mînă a
lemnului care acoperea tavanele arătau bogăţie şi gust.
„Mi se pare că am împrumutat multe de la greci, rîse el. Dar grecii nu
prea au în ce să ne copieze! Din păcate, luăm adesea de la vecini mai mult
rele decît bune. Vechea civilizaţie a grecilor, căreia îi datorăm recunoştinţă,
a căzut pe vremuri către păcatul desfrîului, a leneviei, şi a reuşit să dărîme
un imperiu. Vechiul Imperiu grecesc. Aceeaşi civilizaţie aplecată spre
desfrîu şi lenevie a contribuit la căderea Imperiului roman de apus. Tot
civilizaţia greacă va dărîma şi cel de-al treilea imperiu. Imperiul bizantin.
Iată un adevărat tur de forţă. Dar această civilizaţie pătrunde uimitor de
iute şi la noi. Lenevia, corupţia, îmbuibarea, setea de putere, desfrîul sînt
doar cîteva din păcatele civilizaţiei ce prind la noi rădăcini adînci.‖
Apa caldă, cea rece şi masajul făcut de mîini sprintene îl înviorară.
Trupul său tînăr, robust, nu mai simţi oboseala. Privi în jur, dornic de toate
locurile şi obiectele ştiute. Îmbrăcat uşor, în straie lejere, ieşi pe o terasă.
Ibrahim îl urmă credincios ca o umbră.
— Va fi greu mîine la palatul padişahului? întrebă aghiotantul.
— Nu ştiu. Azi, în imperiul nostru nu mai e uşor ca altădată să te
întorci victorios dintr-un război. În lipsa ta, duşmanii lucrează cu spor.
Sabahaddin, Fareddin şi Suhar ţintesc a-mi lua locul. Acum sînt uniţi să
mă doboare. Dacă vor reuşi, abia la urmă se vor încăiera între ei. Ai văzut
vreodată o haită de lupi? Ei aleargă împreună după pradă. Dar cînd o
răpun, se sfîşie între ei. Poate că mă vor învinui de multe. Mă voi apăra prin
logică şi inteligenţă. Iar dacă padişahul mai păstrează o urmă de
înţelepciune, dacă trufia lui nu i-a acoperit-o cu totul, poate voi reuşi.‖
Ora de primire la palatul sultanului Murad se apropiase. Îmbrăcat
simplu, în caftan lung, lipsit de podoabe, Ali intră în anticamera
padişahului cu fruntea sus. Impunătoarea lui statură, parcă neîmpovorată
de griji, privirile aspre, distante, nu se potriveau cu umilinţa la care se
aşteptau duşmanii.
Marele vizir cătă cu coada ochiului spre Fareddin, care pendula
nehotărît între a se apropia de el sau a rămîne prudent lîngă ceilalţi.
„Cutra de Fareddin încearcă să-mi arate prietenia sa, dar îmi va întinde
numai un deget, fiindcă nu e sigur că voi ieşi de la padişah la fel de trufaş

185
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
pe cît intru!‖, gîndi privindu-l pe bătrîn cum se apropie mieros.
— Strălucitorule, ţi-a fost greu cu ghiaurii? întrebă cu prefăcută grijă.
Ali privi undeva peste el şi spuse din vîrful buzelor:
— Te-ai cam îngrăşat, Fareddin.
Bătrînul tresări abia vizibil şi se retrase chibzuind:
„Oare ce a vrut să spună cîinele ăsta? Mai are dinţi să muşte? Vom
vedea.‖
Cîţiva generali îşi manifestară simpatia ignorîndu-i cu bună ştiinţă pe
Sabahaddin şi Suhar. Pe ei nu-i interesau jocurile de culise. Uşile mari se
desfăcură în lături.
— Marele vizir Ali-paşa, fiul lui Hairedim! răzbi o voce puternică.
Tînărul comandant îşi reţinu un zîmbet. La ceremonia primirilor,
Murad păstrase ceva din moda ameninţatului Constantinopole. Padişahul
nu şedea pe tronul imperial, aşa cum obişnuise altă dată. Îşi aflase loc mai
bun pe cîteva perne tari. Junghiurile îl necăjeau rău în ultima vreme. În
tron greu se putea ghemui, cînd îl împungeau, aspre. Dintr-un vas de aur,
unele ierburi frumos mirositoare acoperite cu jăratic răspîndeau un fum
subţire ca cel de tămîie. Undeva, după o draperie, o femeie îngîna cu glas
scăzut o melodie tînguioasă. În jurul uşilor, cîţiva oşteni voinici, cu
iatagane mari, strălucitoare, păreau turnaţi în bronz. Un măscărici primit
în dar de la veneţieni încerca zadarnic să atragă atenţia stăpînului prin
tumbe şi ţipete ascuţite. Era de mirare că un om inteligent ca Murad îl
suporta. Moda Apusului cucerise teren la Adrianopole.
Ali înaintă hotărît pînă la doi paşi de sultan. Acolo duse mîna la frunte,
la buze şi la piept, apoi îngenuche.
— Ridică-te, efendi! porunci Murad, tot după moda Apusului.
Uşile mari se închiseră. Spre satisfacţia lui Ali, măscăriciul fu concediat
cu un gest. Numai femeia cînta, dar atît de domol, încît vocea ei semăna cu
o mîngîiere uşoară. Sabahaddin, Fareddin şi Suhar trecură în stînga
padişahului. Ali rămase în dreapta, după cerinţele etichetei.
— Vorbeşte, Sabahaddin! porunci Murad parcă somnoros.
Marele vizir îşi reţinu, prin puterea voinţei, mînia. După rang, el trebuia
să grăiască primul. Şeful poliţiei imperiale desfăcu un pergament mai mult
de formă şi spuse cu glas puternic.
— Nouă mii de achingii morţi şi şapte mii de răniţi.
— Însă prăzile… interveni Suhar.
Un gest al padişahului îl amuţi.
— Suhar, îţi scurtez limba! Trebuie să luăm totul pe rînd. Ce ai de
spus, Ali-paşa?
„Acum se va aşterne cu fruntea la podea şi va cere milă, chibzui

186
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Fareddin. Iată clipa în care învinuirile noastre vor veni peste el ca o
grindină. Sultanul va chema gărzile…‖
Tînărul comandant socoti că numai un răspuns cutezător îl poate feri
de mînia sultanului. Va trebui să joace o astfel de carte mare.
— Mărite padişah! zîmbi tînărul spre stupoarea celorlalţi. S-au
schimbat multe aici, în lipsa mea. Eu trebuia să vorbesc primul, după
datină. Apoi, primirea ce mi se face nu-i aceea datorată unui învingător în
slujba imperiului, ci a unui învinuit. Cu victoriile noastre s-ar fi cuvenit să
începem.
„Acum va chema gărzile?‖ se întrebă Ali.
Faţa somnoroasă a padişahului parcă se trezi dintr-o dată.
„Ticălosul ăsta mă înfruntă, dar are dreptate‖, gîndi Murad. Apoi vorbi
cu asprime:
— Continuă, Ali! Continuă! E interesant ce ne spui.
— Mărite padişah, vorbi tînărul cu un calm desăvîrşit, numărul
morţilor şi al răniţilor cine îl poate cunoaşte mai bine decît comandantul?
Sabahaddin a făcut numărătoarea doar prin iscoadele lui slabe. Aşa se
întîmplă că la cifra morţilor s-au adăugat, din nepricepere sau din răutate,
şi o parte din garnizoanele lăsate de mine în Dobrogea şi în fostul ţarat al
lui Şişman. Avem aproape cinci mii de morţi şi patru mii de răniţi.
— Să te cred?
— Nu, mărite padişah. Să nu mă crezi. Trimişii voştri pot afla adevărul
în mai puţin de o săptămînă. Pentru cine dintre noi doi minte, cer osînda
capitală, încheie cu asprime.
— Ce spui, Sabahaddin? îl sfredeli cu privirea Murad.
— Strălucitorule! se îngălbeni acesta, fiindcă nu controlase temeinicia
listei. Poate că oamenii mei au greşit…
— Aha! Vrei să spui ceva, Fareddin?
— Puţine, strălucirea-ta. Înţeleptul nostru mare vizir nu a fost prea
norocos în privinţa prăzilor. Slabe prăzi au sosit aici. Noi le-am aşteptat cu
sufletul la gură.
— Ce poţi răspunde la asta, Ali?
— Mărite padişah, răspunse tînărul fără a se pierde o clipă. Eu am fost
trimis nu după prăzi, ci să cuceresc ţinuturile de la Dunăre. Şi le-am
cucerit, spre slava imperiului.
— Dar ţi-a scăpat Varna! lovi Sabahaddin.
— Scăpat? A, nu! zîmbi marele vizir. Varna nu mi-a scăpat: acolo am
fost înfrînt de-a binelea!
— E de mirare, continuă Sabahaddin. Cu treizeci de mii de achingii să
nu poţi lua un biet oraş? Dar pentru asta ar fi ajuns un sfert din oştenii

187
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
voştri! Cel mai nepriceput general ar fi cucerit oraşul. Cînd s-a mai pomenit
ca o mînă de ghiauri să pună pe goană oştile imperiului? Şi ce oşti!
— Aşa e! se întunecă Murad, amintindu-şi.
— Nu, preamărite padişah, îl contrazise tînărul, fapt nemaiauzit.
„Acum îl taie‖, gîndi Suhar.
Însă Murad îl privi curios pe Ali, aşa cum te uiţi la un obiect nou şi
interesant.
— Adică, ce vrei să spui?
— Vreau să spun, mărite padişah, că pe ghiauri ne-am obişnuit din rea
trufie să-i privim ca pe nişte iepuri fricoşi. Am uitat oare că anul trecut, la
Polènik, chiar slăvitul nostru padişah a pierdut în faţa ghiaurilor?
„Acum îl taie! gîndi Fareddin, bucuros de întorsătura discuţiei. Ali îşi
caută moartea cu lumînarea.‖
— Aşa este! recunoscu sultanul, spre stupefacţia celorlalţi. Nufărul Alb
i-a înştiinţat pe ghiauri din vreme că mergem peste ei.
— La fel ca şi la Varna, adăugă marele vizir. În loc să găsesc acolo un
biet oraş surprins şi îngrozit de apariţia noastră, am întîlnit o adevărată
apărare care mi-a nimicit o seamă de achingii. În Dobrogea am adunat
prăzi mari şi printre robii de soi strălucea frumoasa prinţesă Irina. Convoiul
trimis de noi către Adrianopole a căzut sub lovitura Nufărului Alb. Dar nu
pe Nufărul Alb îl socotesc azi duşmanul nostru cel mai mare, ci pe altul.
— Pe cine? întrebă Murad surprins.
— Pe acel duşman care se numeşte corupţie, sete de putere, lăcomie,
ură, desfrîu şi complot. O parte dintre marii slujbaşi ai imperiului nu se
mai gîndesc la interesele acestuia, ci numai la cele proprii. Că s-a uneltit
aici împotriva mea cui foloseşte?
— Strălucirea-ta! interveni Sabahaddin mînios. Marele vizir a început
să acuze pentru a-şi ascunde…
— Aşteaptă, Sabahaddin! îl domoli sultanul. Omul acesta ne spune
lucruri mari. Vorbeşte, Ali!
Tînărul înţelese că a venit clipa să lovească nu cu bobîrnace, nu cu
săgeţi, ci cu toată puterea.
— Mărite padişah, nu am luat Varna fiindcă mi-au lipsit cele cincizeci
de corăbii pe care le-am cerut. În Micul Divan de atunci s-au opus aceşti
trei oameni. Ei v-au convins că Varna e o biată întăritură ce poate fi luată
cu cîteva cete de achingii. Ca vechi general ce cunoaşte rosturile războiului,
ce a adus imperiului multe victorii, îi acuz pe aceşti oameni nu de trădare,
ci de totală nepricepere. Nufărul Alb v-a adus şi vouă, şi mie mari
neajunsuri. Setos de putere, Sabahaddin, şeful poliţiei imperiale, ştie să
tragă sfori, ştie să arunce cu noroi, dar de doi ani îl caută pe Nufărul Alb

188
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
fără folos. Pe omul ce ne loveşte chiar aici. Mărite padişah, mi se pare că
Sabahaddin s-a cam îngrăşat. Acum două săptămîni, iscoadele noastre din
Constantinopole au căzut. Întreaga noastră reţea de iscoade a pierit acolo,
sub toporul călăului. Împăratul din Constantinopole a primit de la Nufărul
Alb o listă cu toate iscoadele noastre.
— Adevărat, Sabahaddin? sări Murad, cu ochii scînteietori de mînie. De
ce nu mi-ai spus?
— Fiindcă am auzit numai zvonuri, se bîlbîi emirul.
— Aha! Marele vizir a aflat asta pe cîmpul de luptă, iar şeful poliţiei
imperiale nu ştie nimic. Înţeleg. Ali are dreptate. Te-ai îngrăşat,
Sabahaddin.
În primul moment, sultanul se gîndi să cheme gărzile. Apoi îşi luă
seama. A-l tăia pe Sabahaddin, ruda sa apropiată, ar fi însemnat mari
nemulţumiri în sînul familiei imperiale. Parcă şi auzea cu groază strigătele
rudelor sale. Acum era bătrîn, bolnav şi lipsit de vlagă. Poate că altădată
şi-ar fi impus autoritatea asupra lor prin cîteva lovituri ale oştenilor săi.
— Sabahaddin!
— Poruncă, strălucirea-ta!
— Te numesc comandant la Sabaha. Mîine în zori să nu mai fii în
Adrianopole! Ţi-am simţit jocul. Doreai să te fac mare vizir. Dar pentru ce
merite? Pleacă!
Emirul părăsi încăperea cu chipul vînăt. Parcă totul se învîrtea în jurul
său. Sabaha era un biet sat de pescari, cu o fortăreaţă prăpădită de vreme.
— Suhar!
— Poruncă, strălucitorule!
— Te numesc şef al poliţiei imperiale.
Suhar se aruncă la podea şi vru să-i sărute vîrful încălţării.
— Lasă prostiile, efendi! îl măsură sultanul dispreţuitor. Să mi-l găseşti
pe Nufărul Alb! Îţi dau răgaz pînă la mijlocul toamnei. Acum plecaţi! Sînt
obosit.
— Ar mai fi ceva, mărite padişah, stărui marele vizir.
— Ce?
— Vă cer o audienţă între patru ochi.
— Bine! Să vii pe la asfinţitul soarelui.Vom gusta un ceai împreună.
Ieşiră. Fareddin se apropie de tînăr, linguşitor.
— Strălucitorule! grăi cu o privire complice. L-ai cusut bine pe ticălosul
de Sabahaddin. Aşteptam asta şi jubilam de plăcere. Să contezi pe mine.
— Fareddin! îl biciui acesta cu vorba aspră. Ai uitat ce ţi-am spus?
Te-ai cam îngrăşat în ultima vreme.
Bătrînul se îndepărtă înjurînd printre dinţi, chiar dacă salutase cu

189
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
adîncă umilinţă. Marele vizir privi în urma lui ca după un păianjen.

Cu puţin timp înainte de asfinţitul soarelui, Ali-paşa reveni la palatul


imperial însoţit de Ibrahim. Un slujitor îi conduse către un minunat chioşc,
ascuns printre copacii şi boschetele din spatele clădirii. Padişahul părea
mai vioi. Îi primi cu un zîmbet şi nu întrebă despre rostul lui Ibrahim acolo.
— Mărite padişah! începu Ali. La audienţa de dimineaţă, v-am cerut o
discuţie între patru ochi. Apoi am chibzuit că-i mai bine să-l aduc şi pe
acest ofiţer care, prin harurile inteligenţei, prin dragostea faţă de voi şi de
imperiu, ne poate fi de mare folos. E drept că eticheta nu îngăduie…
— Prostii! îl întrerupse Murad. Eticheta o impun eu. Rămîi, tinere! îl
privi cu interes pe Ibrahim. Să se aducă încă o ceaşcă de ceai! Să nu fii
prea vesel, Ali, continuă bine dispus. Ai pierdut achingii mulţi din
campania de la Dunăre şi ai dovedit uşurinţă în trimiterea convoaielor cu
robi şi prăzi. Aici s-a complotat mult împotriva ta. Dar m-a mîhnit lipsa de
iscusinţă a duşmanilor tăi. Îmi plac oamenii inteligenţi şi îndrăzneţi. Pe tine
astea te-au salvat adesea. Sabahaddin îşi merită soarta, fiindcă nu e numai
prost, ci şi leneş. Puţine prăzi, Ali! Avem nevoie de grîne, de miere, de piei,
de copii pentru oşti şi de aur.
— Tocmai asta m-a adus aici, răspunse marele vizir. Politica imperiului
nostru nu merge pe drumul cel mai bun. Noi trăim din ce jefuim de pe la
vecini. Ştiu că nu vă place ce vă spun. Uneori putem lua de la alţii. Însă nu
totdeauna. Iată, un popor mare ca al nostru, se lasă în seama hazardului.
Ar fi vremea să întărim agricultura noastră, meşteşugurile şi comerţul.
— M-am gîndit la asta, dar sînt bătrîn, Ali. Poate copiii mei vor face mai
mult.
— Sînteţi încă în putere. Daţi-mi mînă liberă să întăresc agricultura! În
Dobrogea am văzut lanuri de grîu ce ne ajungeau pînă la piept. Noi avem
multe pămînturi bune şi nelucrate. În ţaratul lui Şişman, am văzut livezi
uriaşe. Nouă aproape ne lipsesc. Daţi-mi mînă liberă pentru întărirea
meşteşugurilor! Daţi-mi mînă liberă să întăresc negoţul! Ce pot face
veneţienii şi genovezii, putem şi noi. În cîţiva ani va fi altfel. Va trebui să
construim corăbii pentru război şi comerţ.
— De unde atîţia bani?
— Încă nu ştiu. Vom porni la drum cu ce putem. Să luăm pildă de la
regii Ungariei, care au făcut colonizări nu cu robi, ci cu oameni liberi. Ei au
sprijinit aducerea de emigranţi germani, cumani, evrei, veneţieni şi
genovezi. Negoţul lor s-a ridicat din nimic. Iar ungurii au învăţat mult de la

190
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
venetici.
— Bine, Ali! Întocmeşte-ţi planurile tale şi să vii să le văd.
— Mărite padişah, continuă el, nu vi se pare curios că tot ce am
discutat pînă azi în Micul Divan a ajuns la Nufărul Alb? La ultimul nostru
Divan, aţi fost voi, eu, Sabahaddin, Fareddin, Abdulah şi Suhar.
Scăzîndu-vă pe voi, pe mine şi pe Abdulah, pentru care bag mîna în foc,
rămîn trei. Sabahaddin a plecat. Deci rămîn doi. Să facem un nou divan
peste o săptămînă sau două şi să hotărîm un atac de pradă în Ţara
Românească. Dacă vom fi aşteptaţi acolo, înseamnă că unul dintre cei doi
trădează. Urmărindu-i, ajungem fără greş la Nufărul Alb. Această strălucită
idee, din păcate, nu mi-a venit mie, ci inteligentului Ibrahim.
— Crezi în ea?
— Altfel nu aş propune. Urmînd pe acest fir logic, l-am trimis aici pe cel
mai iscusit om al meu. Poate că aţi auzit despre Ben-Din. Nu ştiu pe cine a
urmărit el. Nu ştiu ce a aflat, dar a dat cu siguranţă de o urmă bună. Pe
Ben-Din l-a înjunghiat Nufărul Alb chiar aici, în Adrianopole. Acum îi
încredinţez lui Ibrahim primejdioasa misiune de a-l căuta pe Nufărul Alb.
— Te încrezi în el?
— Ca în mine. Altfel nu l-aş fi adus aici. M-a urmat în toate războaiele.
Trupul său e acoperit de răni în slujba măritului nostru padişah. Multe din
victoriile mele i le datoresc lui. De multe ori am greşit fiindcă nu am ţinut
seama de părerile lui. El e vestitul erou de la Sabaha, pentru care faptă nu
a primit măcar o strîngere de mînă.
Murad îl privi din nou cu interes pe Ibrahim. Îi plăcură ochii lui
inteligenţi, dar ghici în acelaşi timp că Ali încearcă să-l împingă la deal.
Prea multe laude dintr-o dată.
— Locul de comandant al garnizoanei din Adrianopole e liber de
azi-dimineaţă, spuse padişahul gînditor. Comandant a fost Suhar. Acum vei
fi tu, Ibrahim.
Ali îşi ascunse cu grijă triumful. Noul comandant duse mîna la frunte,
la buze şi la piept fără obişnuita explozie de bucurie. Fără nimic linguşitor,
ceea ce îi plăcu mult padişahului.
— Strălucirea-ta! vorbi Ibrahim, fiindcă noua funcţie îi acorda acum
acest drept. Pe pămînturile cucerite la Dunăre am lăsat garnizoane, însă
dincolo de apă domnul Ţării Româneşti a ridicat oşti mari. Dacă face un
atac în Dobrogea şi în ţaratul lui Şişman, cine îl poate opri?
— Crezi că îndrăzneşte? zîmbi Murad.
— Nu cred. Mă întreb.
— Ne vom gîndi şi noi. Mîine, robul nostru Şişman va fi primit în
audienţă. Poate îl vom repune în scaunul ţaratului său. El va lupta acolo

191
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
pentru noi.
— Dar Dobrogea?
— Dobrogea va fi transformată la primăvară în paşalîc. Vom duce oşti
mari. Trebuie să cucerim Chilia şi Cetatea Albă. Abia cînd vom fi stăpîni
acolo putem lovi mai sus. Micul Divan îl vom ţine peste două săptămîni.
Poate aşa vom da de urma Nufărului Alb. Şi cred că aveţi dreptate. Nu
strică să-i încercăm puterile ghiaurului Mircea. Acum plecaţi!
Marele vizir şi noul comandant al garnizoanei îl salutară adînc şi
părăsiră frumoasa grădină. Ali era vesel. Acum avea doi oameni în posturile
cheie ale imperiului. Pe Abdulah şi pe Ibrahim. Îi vor mai trebui şi alţi
oameni credincioşi lui. Cu cît vor fi mai mulţi, cu atît puterea sa va creşte,
spre binele neamului său. Iar el nu va mai sta cu teamă la cheremul
padişahului. Era mulţumit. Prin noul comandant al garnizoanei, oştile din
Adrianopole se puteau ridica oricînd cu ameninţare chiar asupra
sultanului. Dar o va face numai de va fi cazul să-şi apere viaţa. Acum avea
nevoie de linişte şi de timp, care să-i îngăduie a fortifica slaba putere
economică a imperiului.

La mănăstirea Snagov, egumenul Lazăr îl primi într-o dimineaţă pe


comitele Staicu. Călugării scoaseră o masă afară, în umbra plăcută a unui
stejar. Căldura scăzuse sub apăsarea vîntului care adia blînd. Crengile
stejarului parcă se angajaseră într-o simfonie gravă. Comitele arăta cam
nedormit. Totuşi, nu lipsa unui somn bun lăsase urme pe chipul său.
Egumenul îl cunoştea prea bine pentru a se linişti. Niciodată nu-l văzuse
atît de răvăşit şi de palid.
— Aţi fost la Braşov? întrebă, ferindu-se a-şi manifesta curiozitatea
asupra înfăţişării lui Staicu.
— Am fost. Ileana Bethlen va pleca spre Buda în cel mult două
săptămîni. De aici înainte, rămîne să vă ocupaţi voi de asta.
— Da. Ocrotitorul Ilenei acolo m-am gîndit să fie cavalerul blond. Sper
ca în viitoarele zece zile să se întoarcă la Snagov.
— Curios. Şi eu tot la el m-am gîndit. Credeţi că va primi?
— Cred.
— Asta ne-ar scuti de multe griji. Dar în privinţa omului de legătură, a
omului ce va purta al doilea inel de aur?
— M-am gîndit la micuţul Grama. Îl vom folosi o vreme. Mai tîrziu vom
vedea cu cine îl înlocuim.
— Ştim prea puţine despre el, se opuse comitele.

192
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Nu prea. Călugării mei au cules în Transilvania destule informaţii
asupra lui.
— Totuşi, vă asumaţi o mare răspundere.
— Ştiu, zîmbi egumenul. Cu Grama sînt convins că nu risc nimic. E un
tînăr pe care se pot pune temeiuri sigure. Ah, era să uit! Cum se simte
prinţesa Irina acolo, pe valea Prahovei?
— Destul de bine. Începe să-i placă. Noi ne obişnuim cu ea. Ne-am
despărţit acum un ceas.
— Nici nu s-ar putea simţi altfel cu o gazdă atît de gingaşă ca doamna
Margareta.
— Margareta a părăsit castelul în zori. A plecat pentru o vreme în vizită
la ai săi, minţi Staicu.
„Deci asta era, gîndi egumenul. Acum înţeleg faţa răvăşită a comitelui.
Cred că între ei s-a produs ruptura definitivă. Păcat! Mare păcat! Staicu
nu-mi spune adevărul fiindcă încearcă să cîştige timp. Nu în folosul său, ci
al ei. Peste o vreme, Petru Muşat şi Mircea se vor obişnui cu gîndul lipsei
sale de aici.‖
Prefăcîndu-se a nu cunoaşte nimic din necazurile acestuia, Lazăr
schimbă subiectul discuţiei.
— Peste un ceas vom porni spre Argeş. Măria-sa Mircea ne aşteaptă.
Oştile noastre sînt pe picior de război.
Absent, comitele îi răspunse:
— Nu, azi nu va ploua. Mă bucur că Margareta are noroc de timp bun.
Se opri brusc din vorbele lui şi înţelese că altceva trebuia să răspundă.
Privi spre egumen neliniştit, dar faţa inteligentului său prieten părea
adîncită în alte gînduri.
Tîrziu către seară, ajunseră în cetatea Argeşului. Acolo nimic nu arăta
că se fac mari pregătiri de război. Precaut, domnul Ţării Româneşti nu-şi
arătase încă intenţiile sale cu privire la Dobrogea. Iar faptul că oastea cea
mare nu fusese chemată sub steaguri îi convingea pe oameni de linişte.
Staicu şi Lazăr îl găsiră pe domnul ţării într-o lungă discuţie cu
căpitanul Gherghina.
— În sfîrşit! zîmbi vodă. Aţi venit la timp. Acum vom hotărî împreună
campania din Dobrogea.
— Nu chemaţi Sfatul Domnesc? întrebă egumenul.
— Nu. Secretul discuţiilor trebuie să fie desăvîrşit.
— Vă lipseşte oare încrederea în boieri? insistă prelatul.
— N-am spus asta, dar e bine să fim prudenţi. Dacă am fi ridicat oastea
cea mare a ţării, atunci poate că ne-am fi gîndit şi la Sfatul Domnesc. Cei
zece mii de oşteni sînt ai mei. Plătiţi de mine şi întreţinuţi din cămările

193
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
mele. Tu ce zici, frate?
— E şi părerea mea, întări Staicu. Iată că în ultima vreme am găsit un
trădător printre boieri. Logofătul Filos e iscoadă a regelui Ungariei. Vom
pierde puţini oameni dacă ştim să păstrăm secretul asupra mişcărilor de
oşti. Acolo trebuie să apărem pe neaşteptate. Cred că e bine să stabilim
acum chiar şi amănuntele.
— Da. Pentru asta v-am aşteptat. Planurile mele sînt gata. Am hotărît
să lovim garnizoanele turceşti aproape simultan. Să nu-i dăm răgaz
duşmanului pentru pregătirea unei apărări bune. Vom împărţi oştirea în
vederea acestei strategii. Şase mii de arcaşi vor rămîne în pădurile de pe
lîngă Giurgiu. Ei apără ţara în cazul unui atac dinspre miazăzi, fiindcă
acum numai de acolo se pot arăta primejdiile. Două mii de arcaşi îi trecem
prin bălţi pînă sub zidurile Silistrei. Alţi două mii îi ducem prin păduri pînă
aproape de Caliacra. O mie vor lovi Hîrşova, trei sute Enisala, două sute
Păcuiul lui Soare, două sute Bisericuţa şi trei sute Dunavăţul.
— Ceva nu e limpede, rîse egumenul. Dacă şase mii de oşteni rămîn
lîngă Giurgiu şi alţi şase mii trec în Dobrogea, înseamnă că sînt
douăsprezece mii în loc de zece.
Vodă rîse şi el.
— Cam aşa este. Nu v-am spus că două mii de dobrogeni din fosta
oaste a lui Ioan au trecut la noi. Atîţia au mai rămas dintre ei. I-am primit
şi i-am ascuns în pădurile de lîngă Cîrna Mică. Refăcuţi, sînt gata acum să
intre sub porunca noastră.
— E bine oare că împărţim oştirea? se interesă egumenul.
— Altfel nu se poate, interveni Staicu. Planul măriei-sale mi se pare
strălucit. Dacă am porni cu toată oastea să lovim cetăţile pe rînd ar dura
mult şi ne-ar fi greu, fiindcă le-am da turcilor timp să-şi facă pregătirile de
luptă şi chiar să ceară ajutor garnizoanelor de la Tîrnova, Şiştov sau
Nicopole. Atacul simultan asupra celor mai de seamă cetăţi îi va
înspăimînta pe achingiii răspîndiţi după pradă prin sate şi porturi. În ce zi
va fi atacul, măria-ta?
— Într-o zi de joi. Ştiţi domniile-voastre ce-i în fiecare joi la Silistra?
— Zi de tîrg, rîse inteligentul egumen, începînd să priceapă gîndul lui
vodă.
— Aşa este! Dar la Hîrşova, Caliacra, Enisala, Dunavăţ şi Bisericuţa?
— Tot zi de tîrg.
— Cum nu se poate mai adevărat. Ei bine, continuă vodă, atacul
nostru simultan va fi de joia viitoare într-o săptămînă. Mulţi oşteni de ai
noştri, îmbrăcaţi în straie de negustori, de meşteşugari, de ciobani sau de
oameni obişnuiţi ai tîrgurilor, vor intra în cetăţi cu armele ascunse. Ei se

194
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
vor îngriji să-i oprească pe turci a închide porţile cînd vor veni ceilalţi.
— Adică îi sacrificaţi? întrebă egumenul.
— Nu tocmai. Mizez mult pe populaţia Dobrogii. Oamenii de acolo abia
aşteaptă o încăierare cu garnizoanele turceşti. O seamă de foşti curteni ai
lui Ioan au venit la noi şi ne-au spus asta. Populaţia de acolo ne cheamă,
fiindcă unde poate fi speranţa omului: la străinul de neam sau la fratele
său? N-am dat răspunsuri de mîngîiere, socotind că nu vorbe aşteaptă ei de
la noi.
— Domnule Gherghina, cunoaşteţi cifrele garnizoanelor turceşti? se
interesă comitele.
— Fără îndoială. Două mii două sute la Silistra, o mie opt sute la
Caliacra, opt sute la Hîrşova, şapte sute la Enisala, treisute la Dunavăţ,
două sute la Bisericuţa şi două sute la Păcuiul lui Soare.
Staicu fu încîntat de economia cu care vorbise căpitanul. Îi plăcea omul
acesta scurt şi cumpătat la vorbă.
— Mulţumesc, domnule! Asta înseamnă că forţele vor fi cam egale.
Totuşi, noi sîntem mult mai puternici căci lovim prin surprindere. În
Dobrogea, în Balcani, în Imperiul turcesc şi chiar în Ţara Românească, cine
se gîndeşte că vom ataca garnizoanele lui Murad? Totul va fi ca o lovitură
de trăsnet. Şi să nu uităm, vorbi cu mîndrie nereţinută, că azi sîntem
singura ţară din răsăritul Europei care se gîndeşte nu să se apere, ci să-i
lovească pe turci.
— Dar după aceea? zîmbi egumenul. Fiindcă totdeauna urmează un
„după aceea‖.
— După aceea ne vom gîndi la altele. Cine se întreabă prea mult îşi face
singur frică.
— Bine spus, frate! grăi vodă cu ochii strălucitori. Pe urmă vom avea
destul timp să ne gîndim la mînia turcilor. Însă acum, ei trebuie să ţină
seama de mînia noastră. Turcii greşesc azi tocmai pentru că se încred prea
mult în forţele lor şi în faimă, neglijînd prevederea. Nişte oameni chibzuiţi
nu ar fi scos grosul forţelor din Dobrogea. După planul meu, întreaga
campanie va dura doar trei zile.
— Măria-ta, cine vor fi comandanţii?
— Pentru apărarea ţării la caz de primejdie l-am numit pe cavalerul
Ordinului Basarab, Roman Herescu. El a plecat ieri spre pădurile de lîngă
Giurgiu. Cavalerul Ordinului Basarab Manea îi instruieşte de o săptămînă
pe cei două mii de dobrogeni pentru atacarea Silistrei. Cavalerul Ordinului
Basarab Bogdan va pleca mîine să-şi ia în primire oştenii cu care va lovi
Caliacra. Pentru Enisala îl trimit pe căpitanul Gherghina. La Dunavăţ va
merge spătarul Sin. La Bisericuţa, cavalerul Andrei, iar la Păcuiul lui Soare,

195
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
căpitanul Ghinea.
— Cum nu se poate mai buni. Dar voi?
— Eu, cu garda domnească doar, voi fi la Oltina. Acolo voi primi toate
ştafetele şi voi da poruncile după cuviinţă. Domnia-ta pleci?
— Plec, doamne, zîmbi Staicu.
— Mda! Cred că am discutat tot ce se cuvine. Cînd vom porni din Argeş
cu garda domnească spre Dobrogea, aici se va şti că domnul Ţării
Româneşti a ieşit la obişnuita partidă de vînătoare.

Într-o marţi dimineaţă, patru călăreţi descălecară la poarta Snagovului.


După straiele colbuite şi după caii încinşi, se vedea limpede că oaspeţii
făcuseră drum lung. Anunţat de obişnuitele lovituri de toacă ce răsunaseră
prin Codrul Vlăsiei cu mult înaintea sosirii călăreţilor, cuviosul Sima le ieşi
în întîmpinare.
— Pe toţi dracii şi tartorii iadului. Doamne iartă-mă! strigă el.
Egumenul are prilej de plăcută surpriză.
Arad şi Grama intrară în curtea mănăstirii, dar Cotae şi Gogoaşă
purtau straie prea strălucitoare pentru a nu zăbovi printre călugării
adunaţi în jurul lor. Cuvioşii îşi arătară entuziasmul din plin. Frumoasa
ţinută a scutierilor dăduse loc la numeroase exclamaţii admirative. Dar,
cum se întîmplă adesea în lume, entuziasmul scade odată cu trecerea
timpului, spre nemîngîierea sărbătoriţilor. După o jumătate de ceas,
zadarnic încercară cei doi scutieri să mai aducă vorba sau să atragă atenţia
asupra unor amănunte, fiindcă focul de paie al interesului ce stîrniseră se
potolise de mult.
Sima îi conduse către un loc tainic unde obişnuia uneori să guste un
vin bun, ferit de privirile cuvioşilor. Era un chioşc înconjurat pe trei părţi de
copaci şi cu vederea spre lac. De fapt, se afla chiar pe marginea apei. Acolo
nimeni nu îndrăznea să-l tulbure, mai ales că egumenul Lazăr ori lucra din
zori pînă seara în biroul sfinţiei-sale, ori pleca aiurea cu treburi
misterioase. Comandantul Snagovului se retrăgea în chioşc spre meditaţie
şi rugăciuni, după spusele sale, sau spre a păcătui lîngă o oală cu vin după
şoaptele altora. Aşezaţi acolo, la umbră plăcută, Sima, Cotae şi Gogoaşă îşi
ascundeau chipurile pe rînd în oala voinică pe care şi-o treceau cu eleganţă
din mînă în mînă. Dar oala, mică sau mare, tot oală rămîne, nu butoi. Aşa
stînd lucrurile, curînd rămase tristă, păcătoasă şi uşoară, spre mîhnirea
vizibilă a celor doi musafiri. Sima le înţelese atît subita tristeţe, cît şi setea
încă nepotolită. Iar fiindcă întîlnirea cu ei îi prilejuise mare plăcere,

196
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
gîndurile sale pioase cătară spre o minune. Fiindcă a face rost de vin la
Snagov fără ştirea cuviosului pivnicer egala cu o minune mai strălucită
decît cea din Cana Galileii. Oala aceea cu vin o luase de la pivnicer pe
sunători. Acum se cuvenea o minune. Cum de la gînd la faptă era doar un
pas, comandantul îi pofti pe oaspeţi să se ridice de pe băncile de lemn şi să
le scoată afară dimpreună cu masa. Apoi, spre mirarea oaspeţilor, Sima
ridică scîndurile din podeaua chioşcului. Sub ele cineva săpase o groapă nu
prea mare, dar suficientă pentru a adăposti un butoiaş pîntecos.
— Fir-aş al naibii! şuieră Cotae, încremenit de uimire. Plin? întrebă,
coborîndu-şi buza de jos cu vreo două degete.
— Ochi, se fuduli Sima, aprins la faţă din cauza plăcutei privelişti.
— De buturugă? se interesă Gogoaşă îngrijorat.
— Aş! Soi greu, domnule. Soi din cele mai alese. Buturugă beau
păcătoşii de rînd. Zaibărul nu-i pentru nişte feţe ca ale domniilor-voastre.
L-am cumpărat alaltăieri de la Valea Călugărească. Sfinţia-sa egumenul era
plecat. Cu ăilalţi am făcut adevărate manevre şi marşuri pentru a-i
îndepărta. Numai cu mare înţelepciune poţi aduce la Snagov un butoiaş
fără să prindă de veste cuvioşii mei călugări, care, fie vorba între noi, sînt
nişte pramatii ce adulmecă vinul cale de o poştă.
— Mai bun ca cel băut de noi adineauri?
— Poşirca aia? se strîmbă călugărul. Auzi, vorbă! se izmeni, bucuros de
uluirea celor doi scutieri. Dacă vreţi să o ştiţi p-aia adevărată, în butoiaşu’
ăsta e aur curat. E haru’ Domnului. E sfîntă cuminecătură. E urgie. O mie
de draci stau închişi între doagele lui. Ai băut un degetar, te sfinţeşti. Ai
băut o cană, eşti un om făcut. Ai băut o oală, damblageşti cum vă văd şi
mă vedeţi. Privindu-l, te înfioară ca păcătoasa coapsă de muiere, fie la noi
acolo!
Spunînd acestea, îi rugă pe cei doi musafiri să-l ajute a scoate
butoiaşul afară,
— Prindeţi cu toată nădejdea! porunci cuviosul cu aerul unui
comandant pe cîmpul de luptă. Cînd zic: „Acum‖, trageţi o dată din toată
inima. Aaa-şa! Uşurel! Acum!
Traseră dintr-o zvîcnitură şi se loviră unii de alţii. Butoiaşul era gol.
Sima întîi rîse prosteşte, mai privi o dată groapa goală pentru a se
încredinţa că nu visează, îşi făcu semnul crucii şi murmură năuc:
— Sfinţi prooroci şi arhangheli! Miluieşte, Doamne, pe robu’ tău Sima!
Fiindcă paştele… şi grijaniile… am fost jefuit, domnilor!
Atras de tărăboiul iscat de Sima, care zbiera ca din gură de şarpe,
Lazăr veni în goană, urmat de Arad şi Grama cu spadele în mîini. Privirile
egumenului se plimbară cîteva clipe de la Sima la butoiaş şi invers, apoi

197
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
prelatul vorbi cu asprime:
— Sfinţia-ta, ia-o mai uşurel. După cum te învîrteşti în jurul cozii, nu
înţeleg nimic.
— Am fost jefuit, sfinţia-ta, se jelui rotofeiul.
— Jefuit? De unde pînă unde?
— Sfinţia-ta, dacă lua din el o găleată, sau Doamne fereşte, două, mai
treacă-meargă! Dar tot? Nici măcar un strop?
Apoi îşi luă seama, speriat de privirile egumenului, şi fu nevoit să
povestească întreaga păţanie cu butoiaşul.
— Chestia asta nu-mi place, spuse Lazăr supărat de-a binelea. În
pivniţele Snagovului avem vinuri pentru douăzeci de ani.
— Ştiu, sfinţia-ta, replică Sima abătut. Ştiu, însă de ele ne apropiem
într-o prea nechibzuită economie. Întîmplarea face să dispun de nişte bani
la care n-am visat niciodată. În fond, la ce se rezumă viaţa unuia ca mine?
De afurisita urgie a femeilor nu mă bucur. Spre gînduri de înavuţire nu se
apleacă un biet călugăr. Singurele mele bucurii sînt rarele întîlniri cu
prietenii. Oare nu-i prea puţin?
— Poate că ai dreptate, îl privi egumenul oarecum mirat. Zic: poate,
fiindcă sfinţiei-tale nu-i lipseşte aici împăcarea cu Cel de Sus.
Apoi, observînd pe faţa rotofeiului prea puţină înţelegere pentru viaţa
viitoare, continuă zîmbind.
— Vei primi o cheie de la pivniţele cele mici. Acolo avem vinuri mai
vechi decît vîrsta noastră.
După acele vorbe, se întoarse către locuinţa sa urmat de cei doi
cavaleri.
— Deci ne-am înţeles, domnilor, grăi Lazăr satisfăcut. Aveţi aici cîte o
pungă cu aur. Pentru strădania voastră, la Buda veţi primi fiecare patruzeci
de ducaţi veneţieni pe lună. Domnule Arad, iată adresa Ilenei Bethlen.
Domnule Grama, luaţi micul inel de aur. De cum treceţi Tisa, veţi călători
separat. La Buda veţi trage fiecare la alt han şi cu nici un preţ să nu vă
recunoaşteţi acolo unul pe altul. Mi-e teamă că la curtea lui Sigismund de
Luxemburg cineva, care ne ştie bine, lucrează împotriva noastră. Cînd
plecaţi?
— Mîine, răspunse blondul.
— Atunci, odihniţi-vă pînă mîine.
— Ah, nu! Am unele treburi la Tîrgovişte, minţi Arad.
Două ceasuri mai tîrziu, patru călăreţi ieşiră din Codrul Vlăsiei.
Călăriră o bucată de drum spre Tîrgovişte, apoi o luară către cetatea
Argeşului.
— De fapt, ce treburi ai tu la Argeş? se interesă Grama.

198
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Peseme că ai uitat, rîse tînărul său prieten. La balul măriei-sale
Mircea, am avut plăcerea să fiu remarcat cu bunăvoinţă de privirile unei
doamne.
— Ei, fir-ar să fie! rîse micuţul cavaler. Acum îmi aduc aminte.
În realitate, blondul dorea să-i facă o vizită unchiului său Voicu.
Gonacii lor umblau sprinteni, ziua era frumoasă, pungile de la brîu atîrnau
cu plăcută greutate, astfel că îşi continuară drumul schimbînd între ei o
seamă de glume. Ajunseră la Argeş către seară. Hanul „Doi cocoşi‖, mai
puţin aglomerat de la plecarea la vînătoare a domnului Ţării Româneşti, îi
primi cu toată veselia de acolo. După un ceas de odihnă, coborîră în
sufragerie, unde slujitorii pregătiseră o masă pentru oaspeţi distinşi.
Cavalerii şi scutierii lor tăbărîră tinereşte asupra cinei. Hangiul veni
personal să se intereseze de dorinţele oaspeţilor.
— Mare cinste, grăi privind spre Grama. Se pare că soarta s-a întors cu
haruri bune asupra voastră, continuă observîndu-i minunatele straie.
Atît socoti să-i spună, fiindcă neplăcutele întîlniri de altădată,
evacuările din han cam tari nu se cuveneau amintite. Apoi îi vorbi
blondului:
— Domnul cavaler Arad binevoieşte să ne onoreze cu prezenţa sa. Nici
că am visat o cinste mai mare.
— Nu m-ai uitat? zîmbi tînărul.
— Un hangiu bun nu-şi uită muşterii de neam ales.
La o masă alături, doi bărbaţi cu feţele uşor arămii, negustori pesemne,
tresăriră la numele blondului şi vorbiră între ei cu glasuri scăzute.
Cînd înnoptă de-a binelea, Arad părăsi sufrageria sub privirile ironice
ale micuţului cavaler.
„Mare lucru şi dragostea asta!‖ reflectă Grama.
Apoi îşi aminti de frumoasa Irina, iar gîndurile sale zăboviră o vreme în
jurul ei.
De la hanul „Doi cocoşi‖ pînă în oraş, distanţa nu era prea mare. Cel
mult un sfert de ceas pe jos. Răsărise luna, dar lumina ei pătrundea slab
pe drumul acoperit de coroanele copacilor.
„Iată, gîndi blondul, abia acum lucrez cu adevărat în slujba Ţării
Româneşti. Nu ştiu ce mă aşteaptă la Buda, însă, de voi face treburi bune
pe acolo, acestea vor cîntări mult în faţa unchiului Mircea. Sînt fericit că
i-am putut cumpăra mamei căsuţa din Sibiu şi o trăsură. Cel puţin grija ei
nu mă va apăsa o vreme.‖
Auzind zgomot în spatele său, duse mîna la spadă şi se abătu cîţiva
paşi către un loc unde lumina răzbea în toată puterea ei. În urma lui
veneau agale doi bărbaţi.

199
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Domnule, grăi stricat româneşte cel mai înalt, sîntem doi negustori
armeni. Avem gazdă în oraş, dar am întîrziat la han mai mult decît se
cuvine. Mi-e teamă că nu vom putea intra acolo. Porţile se închid odată cu
înserarea. După straiele voastre, se pare că sînteţi cavaler. Poate că ne-aţi
putea ajuta.
— Nu cred să fie nevoie, răspunse Arad. Străjile totdeauna deschid
celor întîrziaţi.
Porniră împreună. După cîţiva paşi blondul observă că armenii
manevrează unul în stînga şi altul în dreapta sa, ceea ce nu-i conveni. Mîna
lui alunecă uşor către pumnal. Pe neaşteptate, cuţitul celui din stînga
străluci prin aer şi cercă a lovi cu sete, dar tot atunci de pe buzele
armeanului scăpă o exclamaţie de mirare. Pumnalul tînărului îi pătrunse
adînc în stomac. Al doilea armean făcu o săritură sprintenă către Arad, însă
din nou mirare! O bufnitură, şi omul scăpă un horcăit, apoi căzu la
picioarele cavalerului. Toporul aruncat de Gogoaşă venise în spinarea
armeanului de la cel mult zece paşi.
— Drace! făcu Arad. Cămaşa de zale mi-a salvat viaţa, iar toporul tău a
venit la timp. Cum se face că te-ai ţinut pe urmele mele?
— Păi, domnule, făcu Gogoaşă, cam plin de el. Cînd am făcut drumul
acela spre Braşov cu comitele Staicu, el m-a luat deoparte, mi-a dăruit zece
ducaţi veneţieni şi mi-a poruncit să nu te slăbesc din ochi ziua şi noaptea.
L-am ascultat, fiindcă în jurul vostru văd că plouă cu aur.
— Înţeleg. Cine or fi ăştia? Cel pe care l-ai pălit tu nu mai trăieşte. Bine
că nu m-ai pălit pe mine.
— Vai, domnule, se poate? Acum sînt în mînă bună.
Se aplecară asupra celui lovit în pîntec. Vaietele rănitului îi convinse că
armeanul mai are vlagă.
— Omule! grăi blondul. Voi pune să te îngrijească dacă ne spui cine
eşti. Altfel te las aici.
— Numele meu e Osman, vorbi presupusul negustor. Marele vizir
Ali-paşa mi-a poruncit să te ucid.
Îi mai puseră o seamă de întrebări, după care îl ridicară şi-l dădură în
seama străjilor de la Argeş. Cel mai cîştigat de atacul falşilor negustori era
Gogoaşă. El îi scotocise pe cei doi oameni ai marelui vizir şi aflase asupra
lor şaptesprezece ducaţi veneţieni. O făcuse fără a se sinchisi prea mult,
socotind că ducaţii fac parte din obişnuita pradă de război. De fapt rănitul
arăta cam pe ducă, astfel că aurul nu-i mai putea fi de folos.
Zece zile mai tîrziu, în vreme ce Arad, Grama şi scutierii lor îşi cătau de
treburi la Buda, printr-un mister greu de pătruns, un slujbaş găsi o
scrisoare în grădina casei din Adrianopole a marelui vizir. După cuviinţă,

200
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
omul i-o înmînă stăpînului său. Ali o desfăcu mirat şi începu să citească.

„Domnule Ali-paşa,
Atenţia cu care ne-aţi onorat e mai mult decît grăitoare. Ne miră însă că
această atenţie vine din partea unui înalt demnitar al Imperiului turcesc sub o
formă ce nu i se potriveşte. Fiindcă ne este greu să credem că marele Ali-paşa
poate coborî atît de jos, încît să plătească nişte asasini pentru a ne lua viaţa.
Am avut plăcerea să vă cunoaştem sub zidurile Varnei, cînd m-am prezentat
în faţa voastră ca nobil corăbier florentin. Dar atunci eram în război, iar
vicleşugul era cerut de împrejurări. Ne pare rău că vă dăm veşti proaste.
Oamenii voştri au pierit de moarte năprasnică. Noi credem că numai un
moment de crîncenă mînie v-a îndemnat la un gest ce nu-i în firea voastră.
Cavalerul Arad.”

Ali-paşa rămase pe gînduri.


„Oare blondul să fie cu adevărat Nufărul Alb? se întrebă. Logica şi
faptele petrecute atunci ne arată că nu. Şi totuşi, poate că ne-a scăpat
ceva. Scrisoarea aceasta nu a picat din cer. Iar cine a adus-o e peste
măsură de cutezător. Cine ar îndrăzni şi cine ar reuşi să intre în grădina
mea atît de straşnic păzită? Dacă a aflat Nufărul Alb despre încercarea
făcută asupra blondului şi caută să ne abată bănuielile către acesta?
Într-un astfel de caz, logica ar fi perfectă. Din păcate, se nasc şi alte
întrebări. Poate că sub numele Nufărului se ascund doi cavaleri. Apoi, n-ar
fi de mirare ca tînărul blond să fi făcut un drum pînă aici numai pentru a
ne mustra. Harurile şi cutezanţa lui acum îmi sînt bine cunoscute. Din ce
mă gîndesc mai mult, iţele se încurcă. Însă, oricum ar fi, vom păstra
vechiul plan ce ne poate duce la Nufărul Alb.‖

Într-o noapte de marţi spre miercuri, pe Dunăre două corăbii alunecau


fără lumini. Cînd ajunseră în dreptul Oltinei, domnul Ţării Româneşti dădu
poruncă de acostare. Corăbiile manevrară domol, iar la vremea cînd se
crăpa de ziuă coborîră pe malul dobrogean atît curtenii, cît şi gărzile
domneşti. Un mic alai, de vreo două sute de oameni, îşi croi drum prin bălţi
şi păpuriş pînă la o pădure de sălcii.
— Măria-ta! grăiră cîţiva boieri neliniştiţi. Vînatul e la fel de bun şi pe
malul Ţării Româneşti. Sîntem doar la un ceas călare de Oltina. Dacă ne
simt achingiii, putem pica în mare primejdie. Oare se cuvine să riscăm atît
de mult?

201
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Vodă zîmbi.
— Avem ştiri, domnilor, că pe aici vînatul e mai bun ca oriunde. Cui i-i
teamă să plece. Acum facem tabără şi ne odihnim. Vom aştepta pînă mîine.
Fiindcă mîine vă veţi convinge de temeinicia spuselor noastre.
Încurcaţi, boierii se îndepărtară, socotind că vodă şi-a pierdut minţile.
Totuşi, atît ziua cît şi noaptea următoare trecură în linişte. Abia în zorii zilei
de joi, cornurile de vînătoare porniră a suna frumos de-a lungul apei.
Hăitaşii mergeau în cerc larg. Strigătele lor puternice scorneau vînatul.
— E nebun, şopti Filos la urechea prietenului său Bratei. Vodă a
înnebunit de-a binelea, iar ponoasele o să le tragem noi. Dacă vin achingiii,
singura scăpare e pe corăbii. Să nu ne îndepărtăm de ele.
Trecură cîteva ceasuri. Vodă revenise în tabără cu nişte raţe sălbatice
săgetate de el. Alţi cîţiva boieri aduseseră un mistreţ.
— Faceţi foc mare! porunci Mircea. Să mîncăm, domnilor, fiindcă
vînătoarea abia a început.
Tîrziu după prînz, oştenii din pază dădură alarma. Peste o sută de
călăreţi se apropiau în goana cailor.
„Acum e de rău, tresări Filos. Sfîntă Varvara, ochii lui vodă strălucesc
parcă a veselie! Poate că aşa se arată nebunia.‖
Îşi pregăti arcul privind către măria-sa, în speranţa că măcar în ultima
clipă acesta va da dovadă de înţelepciune şi va porunci retragere la corăbii.
Dar, spre uimirea lui, Mircea ieşi dintre sălcii în întîmpinarea călăreţilor.
Apoi se petrecu ceva ce-i încremeni pe toţi curtenii domnului Ţării
Româneşti.

Prin bălţile şi stufărişurile de dincolo de Dunăre, cavalerul Manea


ieşise în zori, cu două mii de tineri dobrogeni, cam la vreo douăzeci de
minute de jos de cetatea Silistrei, sau Dîrstorului, cum i se mai spunea.
Era o zi de tîrg. Convoaiele lungi de locuitori ai satelor apropiate, negustori,
meşteşugari şi ciobani intrau cu mărfurile lor prin porţile deschise larg.
Comandantul garnizoanei, bătrînul Iacşi-bey, privea încîntat sumedenia de
provizii, ce se aduna acolo parcă fără sfîrşit. Însoţit de cîţiva ofiţeri, trecea
prin tîrg şi zăbovea uneori în faţa putinilor cu brînză, a vaselor cu miere
curată ca aurul, a grămezilor de pepeni, a stivelor de lînă, a vaselor cu
peşte, a sacilor cu grîu şi cu ovăz, sau rămînea pironit lîngă frumoasele
valuri de pînză, lîngă harnaşamentele din piele şi unelte lucrate cu
meşteşug bun. Tîrgul era în toi, cînd un oştean de pe ziduri dădu alarma.
Iacşi-bey tresări. Apoi întrebă încruntat:

202
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Ce i-a apucat pe cei din pază?
Ofiţerii porniră a rîde.
— Cred că li se năzare, vorbi aghiotantul comandantului.
Doi achingii sosiră în goană.
— Strălucitorule! strigară ei într-un glas. O oaste de ghiauri se apropie
în vîrtejul cailor.
— Să se închidă…
Acestea fură ultimele cuvinte ale lui Iacşi-bey, fiindcă, spre uluirea sa,
o spadă îl lovi în pîntec. Şi în ultima clipă văzu arme în mîinile celor cu
mărfuri, iar armele se abătură iute asupra ofiţerilor săi. Lîngă porţi, puţinii
achingii încercau zadarnic o împotrivire. Mulţi dintre oştenii garnizoanei
erau prin tîrg, răzleţiţi unii de alţii. Mulţi dormeau după veghea de noapte.
Dar mai ales surpriza hotărî soarta cetăţii. Oamenii din tîrg pricepură iute.
Ciomegele, sapele, armele achingiilor căzuţi începură a lovi temeinic alături
de oştenii Ţării Româneşti.
Într-o jumătate de ceas, o mie şapte sute de achingii lepădară armele.
Ceilalţi picară fără a înţelege ce se petrece. Silistra ieşise de sub puterea
Imperiului turcesc. O sută de călăreţi porniră în goana cailor către Oltina,
cu veşti bune. Departe în urma ştafetei, alţi o mie şi ceva de călăreţi veneau
mai domol.
Pînă a doua zi în zori, sosiră la Oltina ştafete de la Păcuiul lui Soare, de
la Caliacra şi Hîrşova. Cele mai mari întărituri ale Dobrogii purtau steaguri
româneşti. Măria-sa Mircea aştepta veşti de la Enisala, Dunavăţ şi
Bisericuţa, dar, oricum ar fi fost ele, puterea garnizoanelor turceşti căzuse.
Din porunca lui vodă, o seamă de oşteni porniră prin sate să-i prindă pe
achingiii scăpaţi din cetăţi. Apoi sosiră şi ultimele veşti. Enisala, Dunavăţ şi
Bisericuţa aveau garnizoane noi.
Vodă îşi făcu o seamă de însemnări, după care le vorbi curtenilor din ce
în ce mai uluiţi.
— Domnilor, mergem la Tomis. Vînătoarea noastră s-a încheiat.
Boierii pricepuseră încă de la sosirea primelor ştafete, dar parcă totul
aducea a vis. Astfel de campanie, atît de tăinuită, nu se mai pomenise. Iar
vodă li se arătă în altă lumină. Nu era molîul pe care îl crezuseră.
În zorii celei de-a patra zile, măria-sa Mircea, îmbrăcat simplu, doar în
cămaşă înflorată la piept şi cu pantalon strîns pe picior, îşi spăla faţa în
cerdacul unei frumoase case de pe malul înalt al Mării Negre. Soarele abia
făcuse ochi. Negustori, meşteşugari, boieri ai locului şi o mulţime de săteni
de prin împrejurimile vechiului port umpluseră străzile cu daruri sau
numai cu prezenţa lor veselă. Gărzile greu le făceau faţă, fiindcă toţi doreau
să se apropie cît mai mult de vodă. Apa mării, calmă, semăna cu o imensă

203
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
tipsie de cupru. Departe în larg, o seamă de bărci ale pescarilor dobrogeni
stăruiau ca nişte pete albe. Ceva oşteni intraseră cu caii în apă. Mulţi
dintre ei o vedeau pentru prima oară. Vodă luă prosopul aspru de cînepă şi
începu a se şterge. Se opri însă o clipă şi privi pe deasupra ştergarului
hîrjoana tinerilor oşteni.
În curtea largă, printre rondurile de flori, aşteptau alături de boieri toţi
comandanţii oştilor. Sus, pe acoperişul casei, doi căpitani puseseră steagul
românesc. Pe străzi oamenii se sărutau între ei, români, greci, armeni,
bulgari şi de alte naţii. Tînărul căpitan Gherghina, socotind că a venit
vremea potrivită, strigă să se audă pînă departe:
— Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpînitor a toată
Ţara Românească, stăpîn al cetăţii Dîrstorului şi peste toată Podunavia
pînă la Marea cea Mare!
Urale continuară pînă cînd vodă făcu un semn.
— Domnilor! grăi el. Aşa cum am prevăzut, din mila lui Dumnezeu
campania noastră a durat doar trei zile. Unirea Ţării Româneşti cu
Dobrogea s-a înfăptuit după dorinţa noastră şi a locuitorilor dobrogeni. Pe
vremea strămoşilor noştri, cele două ţări au fost una peste tot şi chiar mai
departe de hotarele de azi. A păstra ce-i al nostru e o datorie sfîntă. Noi ne
legăm… azi… aici… să apărăm acest pămînt al moşilor şi strămoşilor
neamului românesc… al nostru. Asta e tot. Clipa de faţă e prea mare
pentru a grăi mai mult, încheie, înecat de emoţie.
Privirile i se înceţoşară o clipă, însă distanţa era prea mare pentru ca
cei prezenţi să observe că ochii îi joacă în lacrimi. Singur Gherghina se afla
mai aproape, dar faţa lui împietrită nu arăta nici un semn grăitor. Apoi,
atenţia curtenilor fu prinsă cu altceva. O mie de oşteni defilau prin faţa
casei. În fruntea lor, cavalerul Andrei, neîntrecutul zurbagiu al turnirurilor,
îşi stăpînea calul către mers domol.
— Căpitane Gherghina!
— Poruncă, măria-ta!
— De azi încolo, ne despărţim. Îmi voi căuta alt căpitan pentru gărzile
domneşti de la Argeş, zîmbi observînd norul de pe fruntea tînărului. Îmi voi
căuta alt căpitan, fiindcă din clipa aceasta te numesc comandant al oştilor
Dobrogii. Toate oştile noastre rămîn aici.
Cîţiva dintre boieri primiră vestea cu uimire şi un început de mînie.
Unuia dintre ei i s-ar fi cuvenit această mare cinste, dar nu cutezară a-şi
arăta gîndurile şi zîmbiră alături de ceilalţi.
— Ştii cum trebuie să aperi Dobrogea?
— Ştiu, doamne, răspunse Gherghina cu un început de zîmbet, cam rar
la el. Ca pe ochii din cap. Chiar cînd voi avea ştiri sigure că duşmanii dorm,

204
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
eu voi fi treaz.
— Sînt sigur de asta. Mai tîrziu să vii să prînzim împreună. Vom mai
discuta unele măsuri ce se impun. Populaţia Dobrogii, care a trecut prin
atîta pîrjol, va fi scutită de dări pe doi ani.
Curînd, începu alaiul celor ce aduceau daruri. Vodă îi mulţumea
fiecăruia în parte. Cîţiva negustori greci, veneţieni şi genovezi veniră cu
frumoase postavuri şi cu mirodenii.
— Domnilor! le spuse vodă. Avem de gînd să sprijinim aici comerţul
grecilor, veneţienilor şi genovezilor. Vă îndemnăm să vă măriţi coloniile.
Împreună cu domniile-voastre, vom face alte impuneri, mult mai
lesnicioase decît în trecut.
Spre prînz, cînd în curte se adunaseră adevărate movile de daruri,
mulţi credeau că Mircea le va împărţi curtenilor.
— Comandante Gherghina! strigă vodă bine dispus.
— Aici, măria-ta.
— Toate darurile acestea să fie date săracilor! Loc mai aşteptat şi mai
bun ca la ei nu cred că se află.
— Aşa va fi, doamne.
— Cavalere Manea!
— Poruncă, măria-ta!
— Mîine în zori părăsim Tomisul către Argeş. Să te îngrijeşti de cele de
cuviinţă! Să vină logofătul Filos!
— Aici, doamne.
La masa de prînz a lui vodă luară loc Manea, Gherghina, Bogdan şi
logofătul Filos, iscoada lui Sigismund al Ungariei.
— Filos, ai la tine scule pentru scris?
— Am, doamne.
— Atunci scrie cum îţi poruncim noi!

„Mărite padişah Murad,


Strălucitorul mare vizir Ali-paşa a călcat cu oşti pămîntul românesc dintre
Dunăre şi Marea cea Mare spre uimirea noastră, fiindcă între noi şi Imperiul
turcesc au fost şi sînt încă multe semne de prietenie. Îndureraţi şi cu sufletul
greu, ne-am unit oştile cu cele ale Dobrogii şi am scos de sub achingii pămîntul
românesc atît de crunt lovit. Din marea prietenie pe care v-o purtăm, am căutat
să nu fie multă vărsare de sînge. De la noi au pierit o sută douăzeci de oşteni,
iar dintre achingii şase sute. Răniţii voştri capătă bune îngrijiri. Pe cei peste
cinci mii de achingii care au picat robi la noi nu ne gîndim nici să-i oprim, nici
să-i tăiem după datină. Păstrăm încă multă prietenie Imperiului turcesc şi ne
gîndim să vă slobozim achingiii în luna octombrie, cînd oştile intră la iernat.

205
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Numai armele lor rămîn aici. Îl îngropăm pe Iacşi-bey cu cinste, aşa cum se
cuvine unui viteaz ce a fost. Achingiii voştri au luptat minunat, dar ce puteau
face în faţa a treizeci de mii de români?
Ştim, mărite padişah, că duceţi lipsă de grîne, de miere, de vite, de oi,
lînă, ceară şi fructe. Ne-am gîndit să întărim negoţul dintre noi şi voi şi sîntem
gata să vă vindem astfel de mărfuri. Corăbiile voastre pot veni la Tomis după
mărfuri româneşti. Comerţul cu voi îl scutim de orice vamă pe timp de un an.
Dorim să păstrăm bună vecinătate cu Imperiul turcesc.
Mircea”

— Gherghina!
— Poruncă, măria-ta!
— O sută de achingii să primească arme şi cai! Comandantul lor va
duce această scrisoare. Mîine în zori achingiii să fie pe drum!
— Aşa va fi, doamne.
— Acum să vină conducătorii negustorilor veneţieni, greci şi genovezi!
Oamenii intrară cu plecăciuni adînci.
— Domnilor! le zîmbi vodă curtenitor. Aşa cum v-am spus
azi-dimineaţă, ne-am gîndit să păstrăm vama veche a lui Ioan, cu toate
înlesnirile ei. Fostul rege Ioan v-a dat anul trecut avantaje mari, pe care noi
dorim să le întărim cu unele mici adaosuri. Scrie, Filos! privi către şeful
cancelariei domneşti. Domnilor, vama ce o veţi plăti pentru mărfurile
voastre va fi de numai doi la sută. Adică unu la sută la intrare şi unu la
sută la ieşire, dacă acele mărfuri sînt în tranzit. Pentru aur, argint, perle,
pietre preţioase şi alte bijuterii aduse de voi nu se plăteşte nici un fel de
vamă, şi nici pentru staţionarea corăbiilor.
Sarea pe care o veţi cumpăra din Ţara Românească o scutim de orice
vamă, ca şi obiectele de meşteşug făurite la noi. Alimentele în tranzit le
oprim numai în caz de foamete, dar ele vor fi plătite pînă la ultimul perper.
Vă acordăm dreptul de a face cîte o casă de comerţ (loggia) şi atît grecii,
genovezii, veneţienii, cît şi bulgarii pot avea aici cîte un consul. El va fi
judecătorul comunităţilor de negustori pe naţii. Numai abaterile grave de la
legile Ţării Româneşti vor fi judecate de noi. Domnilor, vom face copii după
acest act şi le vom întări cu pecetea şi semnătura noastră.
— Vă mulţumim, măria-ta! strigă cel mai vîrstnic dintre ei. Mulţi
negustori, mulţi corăbieri vor veni aici.
Vodă îi zîmbi cu bunătate. Planurile lui erau mult mai mari decît îşi
închipuia negustorul. Mircea dorea să ridice corăbieri şi negustori români,
iar aceştia aveau ce învăţa de la coloniştii străini. Mai tîrziu, întregul
comerţ românesc va intra numai în mîinile românilor. Dar asta cerea timp,

206
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
bani şi, mai ales, linişte.

Mare fu surpriza egumenului Lazăr cînd rotofeiul Sima veni într-un


suflet să-l înştiinţeze că măria-sa Mircea, cu toată suita şi cu vreo două
sute de oşteni ai gărzilor, taie prin Codrul Vlăsiei spre mănăstirea
Snagovului.
— Eşti sigur?
— Păi ce dra… Doamne iartă-mă, la asta mă pricep ca nimeni altul! De
un sfert de ceas ascult semnalele de toacă ce vin din inima pădurii.
Lazăr dădu o seamă de porunci. Cuvioşii călugări fugiră prin chilii să-şi
pună straiele în bună rînduială. Cînd sosi domnul ţării, egumenul îl aşteptă
dincolo de porţi, în fruntea a două sute de călugări înarmaţi pînă-n dinţi.
— Oho! grăi vodă şăgalnic. De am fi venit cu ameninţare asupra
Snagovului, tare mi-e teamă că victoria nu se arăta către noi. Mi-au plăcut
semnalele de toacă. Chiar pasărea greu trece pe aici fără ştirea voastră.
Sfînta biserică se apără frumos.
— Ne gospodărim după puteri, mustăci Lazăr. Sîntem fericiţi să vă
primim, măria-ta. Acum cîteva ceasuri, un om al meu ne-a adus veşti mari
de pe pămîntul Dobrogii.
— Zău? Nici măcar plăcerea surprizei nu ne-ai lăsat-o.
Intrară amîndoi în sufragerie. Afară, la umbra copacilor, călugării
puneau mese lungi cap la cap şi aduceau gustări pentru liota de oaspeţi.
— Acum ce va fi? se interesă prelatul. Mînia turcilor o aşteptăm. Oare
numai la ea vă gîndiţi azi?
— Şi la ea, şi la altele. În Dobrogea, am lăsat şase mii de oşteni. Cam
puţini în caz de atac al achingiilor lui Murad. I-am dat poruncă lui
Gherghina să cheme în leafă încă o mie de tineri dobrogeni. La fel vom face
şi aici. În zori am vorbit cu Roman Herescu. Dar oştile ne înghit mulţi bani,
iar visteria nu mai e atît de bogată pe cît a fost. Vistiernicul Plopşor se
jeluieşte la fiecare plată.
— Măria-ta, la nevoie putem ridica oastea ţării.
— Da, numai la mare nevoie. A ridica oastea ţării înseamnă să lăsăm
pămînturile nelucrate, să nesocotim bănoasele meşteşuguri, să zdruncinăm
economia. Apoi, oastea ţării nu-i instruită şi nici nu poate fi. Azi războaiele
se poartă nu cu populaţia, ci cu oameni bine instruiţi. Cel puţin turcii asta
fac. Dar să ne gîndim şi la altele. Aş vrea să punem baze mai puternice
comerţului românesc şi vom începe întîi în Dobrogea. Deschiderea la mare
trebuie folosită cum se cuvine. Vom face o casă de comerţ românească.

207
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Pentru început, o înzestrăm cu cele două corăbii primite de la genovezii din
Chilia. Vom încerca să aducem mărfuri pe mare, la concurenţă cu grecii,
genovezii şi veneţienii. Ce pot ei, va trebui să putem şi noi. M-am gîndit de
asemenea să aducem mărfuri din Asia cu ajutorul caravanelor şi să le
trimitem pînă la celălalt capăt al Europei. Preţurile mirodeniilor, stofelor,
obiectelor şi covoarelor din Asia ajung aici înspăimîntător de mari. E
vremea să ne înfruptăm şi noi din comerţ. La Sibiu se află un vestit făuritor
de spade. Îl vom încuraja în taină să vină la Argeş sau Bucureşti.
— Parcă spuneaţi că, în Dobrogea, grecii, veneţienii şi genovezii se vor
bucura de multe atenţii.
— Da, aşa spuneam. Vom învăţa de la ei arta folosirii corăbiilor mari şi
arta comerţului. Să nu uităm că multe dintre popoarele Europei învaţă de
la aceştia. Cînd vom şti destul, vom ridica preţul vămilor pentru străini.
Însă pînă atunci mai avem. Am observat că în Dobrogea aproape toate
hanurile vestite sînt în mîinile grecilor. Pentru început, m-am gîndit să
deschidem la Tomis un han românesc mai frumos decît cele greceşti. Ceva
cam de felul „Berbecului de aur‖ din Braşov. Cred că cel mai nimerit să o
facă e Petrache din Craiova. Oltenii sînt grozav de pricepuţi în arta
comerţului. Cred că se nasc plini cu astfel de haruri. Şi nu m-aş mira dacă
Petrache îi va lăsa în umbră pe greci, mai ales că-l vom finanţa noi în taină.
— Frumos! grăi Lazăr cu vădită ironie. Să cred oare că numai pentru
asta aţi venit pînă aici?
— Nu, rîse vodă, simţind ironia prelatului. Cînd se întoarce fratele
Staicu?
— Îl aştept la noapte.
— Mda! Va trebui să profităm de victoria noastră asupra oştilor lui
Murad. Veştile vor pica asemenea trăsnetului la Adrianopole, la Veneţia, la
Genova, Florenţa, Buda şi în alte părţi. Acum e momentul să căpătăm
Banatul Severinului, care a fost al nostru de cînd e lumea. Dacă scăpăm
astfel de moment, nu ştiu cînd ne vom mai întîlni cu el.
— Cum?
— Oştenii noştri vor intra în Banatul Severinului.
— Dar asta înseamnă război cu Ungaria! Acolo sînt gărzile şi banul
regelui Sigismund de Luxemburg.
— N-am uitat, rîse vodă. Vom trimite în Banat presupuşi negustori şi
călători, chipurile în trecere din Balcani. Ei vor răspîndi ştiri că o oaste de
achingii vine să lovească Banatul Severinului. Cînd panica va fi în toi, oştile
noastre intră acolo strigînd: „Trăiască regele Sigismund al Ungariei!
Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgînilor!‖
— Hm! Viclenia voastră îmi place, numai să nu iasă prost. Să nu

208
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
ajungem la un război cu ungurii tocmai acum, cînd ne aşteaptă ameninţări
de la turci.
— Nici vorbă. Am chibzuit bine. Să intre oştile mele acolo şi pe urmă să
văd cine le mai poate alunga.
— Dar ungurii vor afla pînă la urmă că a fost o alarmă falsă. Că nici
pomeneală de turci.
— Ei şi? Turcii n-au voie să-şi schimbe planurile pe drum?
— Cum va primi curtea din Buda o astfel de veste?
— Păi tocmai asta e, zîmbi vodă. Cînd va afla că oştile româneşti sînt în
Banatul Severinului, o solie a noastră se cuvine să fie în Buda pentru a da
explicaţiile ce se impun. În fruntea soliei îl trimitem pe comitele Staicu.
— Sînteţi cutezător, măria-ta, îl privi Lazăr cu admiraţie.
— Altfel nu se poate. Vremurile sînt grele. Turcii năzuiesc mult mai sus
de Dunăre. Alianţele totdeauna au fost bune, însă baza rămîne în puterea
noastră. De la Sigismund trebuie să luăm cît mai mult, fiindcă tot ce luăm
e pămînt românesc. Regele Ungariei e la mare strîmtoare acum şi va trebui
să profităm. Are necazuri cu polonii, care îi stau în coastă ameninţători. În
Croaţia sînt tulburări. Nobilii unguri îşi cam fac de cap, în ciuda
suveranului. Noi năzuim, sfinţia-ta, şi către cetatea Branului, apărată azi
de cavaleri aduşi de Sigismund tocmai din îndepărtata Anglie. Mai năzuim
spre dobîndirea Amlaşului şi Făgăraşului, ţinuturi ce au stat sub coroana
românească a părinţilor mei. Dar să nu ne gîndim la lucrurile îndepărtate.
Azi ţinta noastră este Banatul Severinului.
Tăcură. În curte, boierii şi gărzile domneşti petreceau după voie. Numai
pivnicerul Snagovului cam strîmba din nas la fiecare cerere de băutură.

209
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 13

V
estea pierderii Dobrogii picase la Adrianopole parcă a glumă
proastă. Padişahul Murad îi ascultă întîi pe ofiţerii care se
întorceau de acolo. Abia la urmă citi scrisoarea domnului Ţării
Româneşti, însă mînia şi mirarea îl opriră să gîndească limpede. Nu putea
crede, şi totuşi era adevărat. Ghiaurul Mircea cutezase a lovi oştile
imperiului.
— Să vină Ali şi Ibrahim! strigă.
Slujitorii ieşiră grabnic, fiindcă în astfel de ocazii nu era bine să stea în
preajma padişahului. Mînia lui se revărsa din senin asupra unuia sau
altuia.
Marele vizir aflase uimitoarea ştire cu mult înaintea sultanului.
Împreună cu Ibrahim, şedea pe o bancă din frumoasa grădină a palatului
său şi încercau amîndoi să găsească măsurile ce se impuneau.
— Cîţi achingii ai acum în Adrianopole?
— Puţini, strălucitorule, răspunse comandantul garnizoanei. Abia vreo
treisprezece mii. Răscoalele din Asia ne-au lipsit de mulţi oameni.
— Şi cîte corăbii la mare?
— Douăzeci şi patru.
— Asta înseamnă că în viitoarele trei zile putem trimite asupra Dobrogii
douăzeci de corăbii şi zece mii de achingii.
— Asta nu! se opuse Ibrahim. Nu ne putem lipsi de oşteni, fiindcă o
răzmeriţă pe aici nu ar fi un lucru de mirare. Cred că e bine să chibzuim
adînc.
Ochii marelui vizir se subţiară ca în faţa soarelui mult. Mînia îl
cuprindea molcom.
— Auzi, Ibrahim? Te-am numit comandantul oştilor din Adrianopole
pentru a avea aici un om al meu. Cu două luni în urmă erai un nimic.
Acum te numeri printre marii demnitari ai imperiului. Mi se pare că m-am
înşelat asupra ta şi va trebui să te cobor mult mai jos decît ai fost. În
ultima vreme, m-ai înfruntat adesea. Iată recunoştinţa ta.
— Strălucitorule! zîmbi Ibrahim calm. Recunoştinţa e una, iar datoria e
alta. Nu le putem băga în aceeaşi oală. Eu credeam că m-ai ridicat ca mare
demnitar în folosul imperiului, nu al tău. Nimic nu e mai umilitor în lume
decît a fi un om de paie. Cîtă vreme eram un simplu ofiţer, se cuvenea să
ascult ordinul superiorului fără să crîcnesc. Dar acum sînt comandant de

210
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
oşti şi nu pot să nu ţin seama de interesele imperiului. Ţi-ai dorit un om de
paie? Un om care să aplaude chiar o hotărîre greşită? Un astfel de om nu
foloseşte nici imperiului şi nici ţie. Pe omul de paie nu poţi pune bază,
fiindcă el se dă după timp.Voi veni mai spre seară să-ţi aduc toate
înscrisurile ce m-au învestit cu puteri. Strălucitorule, caută-ţi alt om!
— Hm! murmură marele vizir. Mi se pare că ai dreptate. Mînia m-a
făcut să nu văd ce se cuvine. Să ştii că şi inteligenţii greşesc uneori. Proştii
fac prostii pe măsura lor. Adică mari şi nu prea. Însă prostiile celor deştepţi
adesea n-au margini. Haidem la padişah! Încă nu ştim destul pentru a lua
o hotărîre.
Faţa îi strălucea de o roşeaţă puternică.
„Tocmai eu, care tunam împotriva setei de putere, cad în ispită‖, gîndi
tînărul vizir.
Îl îmbrăţişă pe Ibrahim, iar acesta, cam năucit, îi şopti la ureche:
— După atîţia ani petrecuţi împreună, abia acum începem a ne
descoperi unul pe altul. Şi zău că, uniţi, sîntem o forţă în slujba imperiului.
Să mergem. Eşti un om mare, strălucitorule!
Ali pricepu că acele cuvinte nu erau o linguşire, ci veneau din inima
înţeleptului comandant.
„Ibrahim a fost mult mai chibzuit decît mine şi marele vizir, reflectă
padişahul. Îmi amintesc vechiul semnal de alarmă pe care îl dăduse el în
privinţa ghiaurului Mircea. Atunci nu l-am luat în seamă. Totuşi,
mîngîierea că am în comandantul garnizoanei din Adrianopole un slujitor
înţelept nu-mi poate domoli supărarea. Zadarnică a fost campania noastră
la Dunăre, cu toate pagubele ei în morţi, răniţi şi aur. De fapt, numai
tulburările din Asia m-au hotărît să las puţini achingii în Dobrogea.
Domnul Ţării Româneşti văd că ştie să profite de împrejurări. Înseamnă
că-i un duşman de care trebuie să ţinem seama în viitor. Partea mai
proastă e că ghiaurii din Balcani îşi rîd azi de puterile Imperiului turcesc.
După Polènik, Varna şi Dobrogea, ghiaurii îşi dau seama că nu sîntem
chiar atît de invincibili pe cît ne-a mers faima.‖
Ali şi Ibrahim îl întrerupseră din gîndurile sale.
— Aţi auzit?
— Am auzit, mărite padişah.
— Citiţi scrisoarea cîinelui de la Dunăre!
Aceştia o făcură cam încet, ceea ce-l irită pe Murad.
— Ei, ce aveţi să-mi spuneţi?
— Strălucitorule, începu Ali-paşa, cred că se cuvine să chibzuim. În
această scrisoare domnul Ţării Româneşti se arată prietenos şi nu va călca
în ţaratul lui Şişman, pe care l-aţi întors la Tîrnova ca supus al imperiului.

211
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Nu a avut el treizeci de mii de oşteni în Dobrogea. Cifra e umflată, aşa cum
se obişnuieşte. Dar jumătatea ei cred că ne dă adevărul. Noi nu dispunem
azi aici de cincisprezece mii de oşteni. Răscoalele din Asia ne-au slăbit
forţele. Nu cred că Mircea a pierdut numai o sută douăzeci de morţi, însă
chiar dacă dublăm cifra mi se pare uimitor de puţin. Poate că e bine să-l
privim pe acest ghiaur cu alţi ochi. Ca pe un mare general, fiindcă vitejii
noştri achingii nu l-au aşteptat acolo cu braţele încrucişate.
— Bine, bine! La asta m-am gîndit şi eu, spuse Murad nerăbdător. Ce
propuneţi?
— Să chibzuim, strălucitorule, interveni comandantul garnizoanei.
Daţi-ne răgaz vreo cîteva zile. A vă îndemna la o hotărîre pripită cui
foloseşte? O seamă de achingii se întorc victorioşi din Anatolia. Să-i
aşteptăm.
— Da, poate că nu-i rău. Tu eşti un om înţelept, Ibrahim.

Cînd ştirile din Dobrogea sosiră la Chilia, consulul genovez Pietro


Embrone exclamă uimit:
— Santa Madona! Secretarul meu avea dreptate. Mircea nu-i omul pe
care l-am crezut. Am făcut o afacere bună cu el şi m-a costat ieftin. Bine că
nu ne-am adresat polonilor! Cred că se cuvine să-i trimit nişte daruri de
preţ.
Lazăr al Serbiei ascultă încîntat vestea despre strălucita victorie a lui
Mircea în ţinutul Dobrogii.
— Domnilor! grăi către curteni. Izbînda voievodului român întăreşte
părerea noastră că nu trebuie să ne aplecăm cu teamă în faţa turcilor, ci să
lovim hotărîţi. Mircea a dat dovadă de mult curaj. Îi vom trimite în dar o
spadă bătută în nestemate.
Vladislav Iagello bău o cupă de vin în cinstea domnului Ţării
Româneşti. Campania voievodului român, frumos exagerată de tinerii nobili
poloni ce veniseră să-i povestească regelui, aducea a basm.
„Se pare că voievodul Mircea e un straşnic general, chibzui Iagello.
Propunerile lui în vederea unei alianţe nu prea le-am luat în seamă. Vom
repara această greşeală.‖
La Buda, Sigismund de Luxemburg porunci să i se povestească în
amănunţime despre campania domnului Ţării Româneşti în Dobrogea. Acea
plecare a lui la vînătoare spori veselia regelui, dar îi întări şi credinţa în
înţelepciunea valahului.
„Pe vasalul nostru Mircea l-am crezut bun gospodar şi om chibzuit,

212
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
însă nu general, socoti el. Mi se părea chiar că e cu mult inferior în virtuţi
militare fratelui său Dan, cu care am ajuns cîndva la înfruntări de oşti.
Acum, valahul a crescut în ochii noştri. Prin iscoada noastră Filos, îi
cunoaştem credinţa şi dragostea faţă de noi. Să o menţinem arătîndu-i
prietenia noastră. Acum e ameninţat de turci. Să vedem cum se va
descurca. De va reuşi, înseamnă că la Dunărea de Jos vom fi liniştiţi în
privinţa lui Murad.

Pe la sfîrşitul lui August, în Banatul Severinului porniseră din senin o


seamă de zvonuri ce făcură panică. Se spunea că douăzeci de mii de
achingii urcă prin pasurile Balcanilor pentru a lovi Banatul. Veştile
circulau iute. Mulţi locuitori se pregăteau să fugă spre munţi. Banul de
Severin trimisese iscoadele sale la miazăzi de Dunăre, însă fără folos. Cum
nu avea alte temeiuri decît în zvonurile care circulau, banul nu îndrăznise a
repezi ştafete la Buda după ajutor. Cu voievodul Transilvaniei se avea rău,
astfel că acolo nu putea căuta sprijin. Abia cînd primi o scrisoare de la
faimosul Nufăr Alb se hotărî să trimită oameni la Buda. Acel cavaler neştiut
de nimeni totdeauna îi înştiinţase din timp pe creştini la caz de primejdie.
Totuşi, Buda era departe, iar ajutorul aşteptat de acolo nu-i dădea speranţa
că va ajunge la timp.
Într-o dimineaţă din ultima zi a lui august, vreo mie cinci sute de oşteni
ai Ţării Româneşti se apropiară de porţile Severinului cu pălăriile în
vîrfurile spadelor strigînd puternic: „Trăiască regele Sigismund al Ungariei!
Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgînilor!‖
Aflat pe ziduri, banul de Severin îşi pregătise oamenii pentru apărare,
dar, înţelegînd strigătele celor ce se apropiau, dădu ordin plin de bucurie să
se deschidă porţile cele mari. Un sfert de ceas mai tîrziu, roşcatul Bogdan,
cavaler al Ordinului Basarab, veni în faţa banului şi-i ură sănătate.
— Ce vă aduce aici, domnule comandant? se interesă banul, temător să
nu fi făcut vreo prostie.
— Luminate ban! zîmbi cavalerul. O scrisoare a Nufărului Alb l-a
înştiinţat pe măria-sa Mircea, domnul Ţării Româneşti, stăpîn al cetăţii
Dîrstorului şi a toată Podunavia pînă la Marea cea Mare, că Banul
Severinului va fi călcat de turci. Cum stăpînul nostru e aliatul credincios al
regelui Ungariei, ne-a repezit încoace, cu poruncă să vă sprijinim.
— Domnule cavaler, grăi acesta încîntat, noi, contele Ladislau, mare
ban al Banatului Severinului din graţia regelui Sigismund, vă mulţumim
pentru ajutor.

213
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
„Să vedem, să vedem la urmă, gîndi roşcovanul Bogdan. Cred că te cam
grăbeşti cu mulţumirile.‖
Cîteva zile mai tîrziu, o nouă scrisoare a Nufărului Alb îl vesti pe
contele Ladislau că oştile de achingii fuseseră întoarse din drum, fiindcă în
Anatolia izbucniseră mari tulburări. Fericit la astfel de veste, banul îl pofti
pe Bogdan la un ospăţ de adio. Petrecură toată ziua împreună, schimbînd
între ei o mie de mici amabilităţi.
— Cînd plecaţi, cavalere? se interesă contele, cam cherchelit.
— Unde să plecăm?
— Acasă.
— Păi de ce să plecăm acasă?
— Fiindcă pericolul a trecut.
— O fi, rîse cavalerul nepăsător. O fi, însă eu nu am primit ordin să
părăsesc Banatul.
— Vi-l dăruim noi.
— A, nu! se împotrivi Bogdan. Hai să mai ciocnim un rînd. Eu ascult
numai de domnul Ţării Româneşti. El nu m-a chemat, iar eu nu pot pleca.
Banul Ladislau se dezmetici într-o clipă. O bănuială cumplită i se
înfiripa în minte, chiar dacă încă nu-i dădea crezare.
— Cavalere! îşi stăpîni mînia. Gluma voastră o gustăm din plin, fiindcă
numai a glumă arată.
— Mărite ban! rîse tînărul în continuare. Nu aş vrea să vă supăr.
Gîndiţi-vă că plecînd acasă fără poruncă mă aşteaptă călăul de la Argeş. Cu
chestii d-astea eu nu glumesc. Dacă stăpînul meu nu m-a chemat pînă
acum, înseamnă că el încă se mai gîndeşte la o primejdie. La apărarea
Banatului.
— Dar, pentru Dumnezeu, nu el e stăpîn aici! explodă contele Ladislau.
— Poate, însă eu sînt un cavaler mărunt şi un oştean care nu
îndrăzneşte a judeca după cum îl taie capul.
— Vom fi nevoiţi să vă silim cu armele.
— Voi fi nevoit, cu toată părerea de rău, să mă supăr, grăi tînărul
nepăsător. V-am îndrăgit, conte. Şi zău că e păcat să încheiem acest ospăţ
printr-o ceartă ce nu se cade între prieteni şi aliaţi.
— Slăbeşte-mă, tinere, cu prietenia şi alianţa! De cînd ai venit aici,
numai despre ele îmi pomeneşti. Îţi dau răgaz de plecare două ceasuri.
— Ne răcim gura de pomană, ridică din umeri tînărul cavaler.
În prima clipă, contele Ladislau intenţionă să-l aresteze pe roşcovan.
Din păcate, observă că nu e cu putinţă, căci erau mai mulţi valahi decît
gărzile sale. Şi nici o încăierare cu oşti nu-i conveni. Întîi fiindcă nu ştia ce
înţelegere există între regele Sigismund şi domnul Ţării Româneşti. Apoi,

214
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
populaţia Banatului, formată în cea mai mare parte din români, i-ar fi stat
împotrivă, alăturîndu-i-se lui Bogdan.
Stăpînit de acele gînduri, părăsi încăperea. În odaia sa de lucru, îl găsi
pe aghiotantul său.
— Domnule, o scrisoare a mea va trebui să ajungă la Buda în cel mai
scurt timp, i se adresă acestuia.
— Aşa va fi, se înclină ofiţerul. Peste un sfert de ceas ştafeta vă stă la
dispoziţie.
— Vei pleca în fruntea ei! hotărî banul. Regele nostru trebuie să afle că
valahii au venit aici cu viclenie şi refuză să plece. Aşteaptă, domnule!
Termin îndată scrisoarea adresată suveranului nostru. Adică, vreau să
spun că bănuiesc asta, reluă el ideea. Nici o oaste mare de achingii nu s-a
arătat la pragul Balcanilor.
— Credeţi că Nufărul Alb v-a minţit?
— Asta nu. Totuşi, ceva nu-i în ordine. Să-i spui suveranului bănuielile
mele. Mi-e teamă că domnul Ţării Româneşti a plănuit să ne smulgă
Banatul Severinului prin viclenie. Prevăd un război între Sigismund şi
Mircea.
„Iar mie nu-mi va fi uşor, gîndi Ladislau. Am înghiţit prosteşte momeala
aruncată cu dibăcie de valahi în privinţa Banatului. În privinţa oştilor
venite aici. Asta ar fi singura mea salvare. Sau poate că văd strîmb. Poate
că mai există încă o ameninţare a turcilor.‖

Într-o dimineaţă din primele zile ale lui septembrie, regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg, intră în sala tronului bine dispus. Îl ispitea o
vînătoare prin pădurile care încercuiau minunatul lac al Balatonului. Avea
destule motive să fie vesel. Frumoasa şi tînăra sa regină Maria îşi revenise
după o lungă suferinţă. Din Croaţia şi Dalmaţia picaseră o seamă de ştiri
bune. Focul răscoalelor începea să se stingă. Nobilii săi, potrivnici cîndva,
arătau mai multă supunere. Capul de pod ocupat de turci în Dobrogea
căzuse sub loviturile domnului Ţării Româneşti. Fusese un an bun.
Recoltele mari întrecuseră cu mult aşteptările. Vistieria coroanei, mai
bogată ca oricînd, arăta o bună situaţie economică. Nicolae de Gara,
comandantul suprem al oştilor Ungariei, se căsătorise cu una dintre cele
cinci fete ale cneazului Lazăr al Serbiei. Din partea sîrbilor Sigismund nu se
aştepta la o frumoasă prietenie, dar ştia că măcar pentru o vreme nici
supărări nu vor fi. Urmînd pilda cneazului Lazăr, regele Tvartko al Bosniei
îşi potolise incursiunile cu oşti în Dalmaţia. După asasinarea lui Carol de

215
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Anjou, care se proclamase rege al Ungariei cu vreo doi ani înainte, fiul
acestuia, Vladislav de Anjou, nu mai cuteza să pretindă coroana regală.
Marea familie a nobililor Horvathy, cea care cu ani în urmă ridicase şi
răspîndise focul răscoalelor din Croaţia şi Dalmaţia, dispăruse fără urmă.
Totul se datora politicii înţelepte duse de Sigismund. Dar el ştia bine că îi
vor trebui încă vreo cîţiva ani pînă cînd va prinde aripi. Pînă cînd va fi
destul de puternic pentru a ridica o cruciadă împotriva turcilor. Fiindcă
turcii se arătau ca o mare primejdie către inima Europei. Iar după
cruciadă, cînd va obţine un mare prestigiu, poate că se va încorona împărat
din Boemia pînă dincolo de Nistru, pînă mai jos de Dunăre şi pînă la
Veneţia.
Sigismund trecu prin culoarul viu format din curteni. În faţa tronului
se opri o clipă. Statura sa înaltă, impozantă, domina împrejur. Era frumos
la chip, chiar dacă barba cam prea bogată, după moda ungurilor, îi scădea
ceva din farmec. Avea un spirit cultivat, ca şi al părintelui său Carol,
împăratul germanilor. Iubea luxul, cultura şi călătoriile. În doi ani şi ceva
de domnie, reuşise a-şi cîştiga multe simpatii printre nobilii unguri. Numai
firea sa schimbătoare, uneori crudă, îi reţinea pe cei cu ochiul ager să-i
acorde toată încrederea.
După ce primi raportul obişnuit, gîndurile îi zburară din nou la
vînătoarea proiectată şi atît de des amînată în ultima vreme. Era dornic de
o destindere pe un timp atît de plăcut.
— Măria-ta! se aplecă unul dintre sfetnici. Un ofiţer al banului de
Severin aşteaptă să fie primit.
— Dar ce mai vrea banul de la Severin? Acum trei zile ne-a cerut ajutor
nouă, în loc să-l ceară de la voievodul Transilvaniei. E drept că am primit o
scrisoare de la Nufărul Alb, iar iscoadele noastre au întărit ştirile că
garnizoanele turceşti de la Niş au făcut unele manevre spre miazănoapte,
însă ele s-au întors din drum, astfel că nu mai e pericol acolo. Să intre!
Aghiotantul contelui Ladislau veni pînă la cinci paşi de tronul regal,
salută după datină cu pălăria, puse un genunchi la podea şi aşteptă să i se
vorbească.
— Ce veşti, domnule?
— Măria-ta, o scrisoare a banului de Severin.
Scrisoarea trecu prin cîteva mîini, după protocol, pînă ajunse la rege.
Acesta o desfăcu molcom, cu gîndurile spre vînătoarea plănuită, dar după
primele rînduri tresări. Cînd încheie lectura, ochii săi albaştri scînteiau de
mînie.
— Aşa stau lucrurile acolo? tună, încremenindu-i pe curteni. Vorbeşte,
domnule! Ladislau ce a păzit?

216
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Ofiţerul aduse cîteva completări, astfel că nobilii înţeleseră noua
situaţie din Banatul Severinului.
— Trimiteţi după Nicolae de Gara! Vom tăia degetele prea lungi ale
voievodului valah.
— Sînt aici, măria-ta, îşi făcu loc spre tron vestitul comandant suprem
al oştilor Ungariei, Nicolae de Gara.
Era un bărbat înalt, chipeş, cu fruntea uşor bombată, a cărui înfăţişare
îl amintea pe părintele său, cel ce fusese pe timpuri favoritul răposatei
regine Elisabeta a Ungariei.
— Să aduni oşti, domnule! Adică, nu! Să vii să prînzim împreună!
— Măria-ta! interveni unul dintre sfetnici. O solie valahă aşteaptă de
ieri să fie primită.
— O solie valahă? Alungaţi-o, domnilor! Alungaţi-o cu biciul! Adică, nu!
Toţi membrii soliei să fie arestaţi! Unde-i comandantul gărzilor?
— Aici, măria-ta.
— Bine, bine, aşteaptă! Să intre valahii!
Comitele Staicu, urmat de zece oşteni, îşi făcu apariţia în sala tronului.
Faţa lui plăcută, privirile îndrăzneţe, trupul său mlădios şi ţinuta
strălucitoare făcură bună impresie asupra suveranului.
— Vă ascult, domnule, înainte de a porunci gărzilor să vă pună în
lanţuri, vorbi Sigismund cu mare asprime.
Chipul comitelui parcă turnat în bronz nu tresări la auzul unei astfel
de ameninţări. Salută după moda Apusului şi grăi cu un zîmbet abia
înflorit în colţul buzelor.
— Măria-ta! vorbi calm. Din cuvintele voastre să cred că-i o declaraţie
de război împotriva domnului Ţării Româneşti?
Sigismund îşi uită o clipă mînia.
— Război? Dar cine a pomenit despre asta? Pentru o biată solie, nimeni
nu face război.Voi pune să vă aresteze pînă cînd se vor lămuri lucrurile.
— Măria-ta! rîse comitele Staicu. Ultimele voastre cuvinte tot a
ameninţare sună. Nu am auzit pînă azi ca o solie să fie arestată la curtea
Ungariei, vestită în practicile cavalereşti. Apoi, eu sînt prinţ al neamului
meu şi al doilea om al Ţării Româneşti după măria-sa Mircea. A mă aresta
pe mine înseamnă să loviţi cu război Ţara Românească. Aici văd că nu sînt
primit după rangul meu. Îngăduiţi, măria-ta, să mă retrag şi faceţi cum
doriţi. Eu nu mai am nimic de spus.
Sigismund ghici ameninţarea din vorbele solului. Staicu lăsase de fapt
a se înţelege că Mircea va lovi cu oşti regatul Ungariei, dar ascunsese totul
sub o formulă convenabilă, ca şi cum ameninţarea cu război ar fi venit de la
unguri. Lui Sigismund nu-i convenea tocmai acum un război. Pe Staicu îl

217
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
tratase ca pe un oştean de rînd. Îşi dădu seama că mersese prea departe
şi răspunse, potolit pe dată:
— Şi ce vă aduce la noi, prinţe?
— Prietenia.
— Aha! nu-şi putu înfrîna o nouă exclamaţie de mînie.
Staicu se prefăcu a nu pricepe şi continuă calm:
— Slăvitul Mircea, domnul Ţării Româneşti, stăpînitor al cetăţii
Dîrstorului şi peste toată Podunavia pînă la Marea cea Mare, vă trimite prin
noi salutul său. Ca buni şi credincioşi prieteni, vă aducem în dar
cincisprezece cai de rasă românească, douăzeci de iatagane turceşti,
cincisprezece steaguri ale sultanului Murad şi spada lui Iacşi-bey,
răposatul comandant suprem al fostelor oşti de achingii din Dobrogea.
— Cu cîţi oameni aţi atacat Dobrogea? Fiindcă nu-mi vine a crede că aţi
avut treizeci de mii.
Staicu observă că Sigismund nu-i mulţumise pentru daruri.
— Măria-ta! rîse el. Cifra a fost umflată doar pentru turci. În realitate
am lovit acolo doar cu şaptesprezece mii de oşteni. Am fost mult superiori.
Ei nu aveau decît unsprezece mii.
„Fir-ar să fie! înjură Sigismund în gînd. Noi nu putem ridica azi
şaptesprezece mii de oşteni pentru a-l lovi pe valah.‖
— Dar cu Banatul Severinului ce e?
— Banatul ameninţat de turci l-a îndemnat pe măria-sa Mircea…
— Ştim, ştim, prinţe, îl întrerupse regele. Acum, cînd ameninţarea a
trecut, oştile voastre se pot retrage.
— Stăpînul meu judecă altfel, măria-ta, replică Staicu. La începutul
verii, nimic nu arăta a război. Şi totuşi Dobrogea a fost lovită de turci.
Ţaratul lui Şişman părea înfloritor şi lipsit de primejdii. Acum în ţaratul lui
Şişman stau zece mii de achingii. Balcanii sînt controlaţi de turci. Anul
trecut, la Polènik, dacă nu era Nufărul Alb, cine ar fi ştiut că vin turcii
peste sîrbi şi bosnieci? Oştile lor se mişcă pe negîndite. Întreaga linie de
frontieră a Dunării stă sub ameninţare. Văzînd urgia păgînilor, domnul
Ţării Româneşti a întins oştile pe ţărmul mării şi de-a lungul Dunării, din
Dobrogea pînă în Banatul Severinului. A ne întreba ce caută acolo oştile
marelui vostru prieten ne miră. Ameninţarea turcilor se vede într-un fel de
la Buda, care e atît de departe, şi în altfel din Ţara Românească. Banatul
Severinului, apărat de coroana Ungariei, are abia o mie de oşteni.
Măriei-sale Mircea nu-i este indiferentă o spărtură la Dunăre. Dacă turcii
răzbesc acolo, nici Ungariei şi nici Ţării Româneşti nu i-ar fi bine. Cei
şaptesprezece mii de oşteni ai noştri ce stau lanţ, pe toată frontiera
Dunării, se pot aduna în mai puţin de două zile acolo unde se arată vreo

218
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
ameninţare.
— Bine, prinţe! Vom chibzui la tot ce am auzit de la voi. Să veniţi într-o
nouă audienţă la ora şase. Vă aştept, domnule. Ah, era să uit! Ştiţi cumva
cine e faimosul Nufăr Alb?
— Mulţi ar dori să ştie, rîse comitele, evitînd un răspuns direct. Mulţi şi
mai ales turcii. El poate fi unul dintre vestiţii cavaleri unguri sau germani.
Ori sîrb, ori chiar fiu al Ţării Româneşti.
— Da. Păcat că nu ştiţi. Îi sîntem recunoscători pentru multe. Ultimul
său serviciu făcut coroanei Ungariei a fost o listă cu numele tuturor
iscoadelor turceşti de la Buda. Prinţe, trăim vremuri mari dacă printre noi
se află un astfel de cavaler, ce vine parcă dintr-un basm frumos.
Îngîndurat, Sigismund prînzi numai cu Nicolae de Gara.
— Ce crezi, domnule de Gara, despre intrarea valahului în Banat?
— Cred că Mircea, pe lîngă faptul că-i un mare general, ştie să profite
de un moment favorabil. După strălucita sa victorie din Dobrogea, multe
priviri s-au îndreptat asupra lui mai altfel decît înainte. Regele Vladislav
Iagello, aflînd ştirea, a strigat în faţa curtenilor săi: „Domnilor, iată un om
cutezător. Puţini îndrăznesc azi a stîrni mînia turcilor. Voievodul Mircea
ne-a propus cîndva o alianţă pe care nu am băgat-o în seamă. Vom
îndrepta greşeala noastră.‖
— De unde ştiţi că a vorbit aşa?
— Oh! rîse Nicolae de Gara. Una dintre doamnele de onoare ale
doamnei Hedviga e iscoada noastră la curtea Poloniei. Vă închipuiţi ce
înseamnă o alianţă între Mircea şi Iagello? Regina Hedviga, cumnata
voastră, îl zoreşte adesea pe Iagello să intre cu oşti în Ungaria, pe care o
consideră moştenire de la părintele său Ludovic cel Mare. O astfel de
alianţă ne-ar ameninţa din două părţi şi să nu uităm că valahul e chiar mai
puternic decît lasă a se vedea. Pe lîngă o excelentă strategie aplicată de-a
lungul Dunării, valahul doreşte Banatul Severinului. Asta e limpede.
— Oho, să vedem cine i-l lasă!
— Măria-ta, aşa m-am gîndit şi eu la început. Şi pe mine m-a încercat
aceeaşi mînie. Dar să nu uităm că azi noi nu putem trimite în Banat nici
măcar cinci mii de oşteni. Mircea ştie asta. Ştie că grosul forţelor noastre
nu-l putem disloca dinspre graniţa cu polonii. Nici din Croaţia şi Dalmaţia
nu-i momentul să retragem oştile, fiindcă ele înseamnă siguranţă acolo. La
Buda avem forţe puţine. Abia opt mii de oameni. În caz de răzmeriţă a
nobililor, veşnic aplecaţi spre nesupunere, e bine să fim tari aici. Să nu
uităm nici de Moldova. Petru Muşat e înrudit cu Mircea prin căsătoria
prinţesei Margareta cu prinţul Staicu. Împreunarea unor astfel de oşti ar
putea duce la pierderea Transilvaniei.

219
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Dar e de mirare, domnule! exclamă Sigismund. Vasalul se arată mai
puternic decît suzeranul.
— Vasal îl socotim noi, rîse tînărul comandant. Chiar prinţul Staicu nu
a pomenit de vasalitate, ci numai de prietenie. Din punctul nostru de
vedere, e un vasal asupra căruia puterile ne sînt limitate, şi încă asta nu-i
totul. Amintiţi-vă de scrisoarea lui Mircea către Petru Muşat. Scrisoare
copiată de iscoada noastră Filos. Mircea era îmbiat atunci de sultanul
Murad spre o alianţă. Azi, cînd a dovedit că e puternic, Murad va încerca
din nou să-l atragă spre el. O alianţă a lui Mircea cu păgînii ar însemna
pentru aceştia drum liber asupra Transilvaniei şi poate chiar mai mult.
— Domnule de Gara, cred că se face prea mult tapaj despre strălucita
victorie a valahului în Dobrogea. În fond, cu şaptesprezece mii de oşteni ar
fi răzbit oricine.
— Măria-ta! rîse tînărul comandant. Sînt şi eu general şi am învăţat
atîta strategie încît să înţeleg că Mircea nu a lovit acolo cu şaptesprezece
mii de oşteni. Un om chibzuit nu-şi lasă graniţele lipsite de apărare. Cred
că în Dobrogea nu a dus nici jumătate din numărul acestora. Aşa stînd
lucrurile, victoria se arată parcă altfel.
— Curios! murmură Sigismund. De cîteva generaţii valahii de la
Dunărea de Jos au numai voievozi vrednici.
— Nimic nu-i curios, măria-ta. Oamenii mari apar în momentele mari.
De cîteva generaţii valahii au înţeles că, răzleţiţi în voievodate mici, prinşi în
ambiţii şi răfuieli, sînt o pradă uşoară pentru oricine. De cîteva generaţii,
valahii sînt în plin urcuş. Iar primul care şi-a frînt degetele acolo a fost
răposatul nostru rege, Carol Robert. Acum valahii de la Dunărea de Jos
reprezintă o forţă de care trebuie să ţinem seama. Cît despre Mircea, nu-i
numai un om cutezător, ci şi chibzuit. El a ştiut să aleagă momentul cel
mai potrivit pentru intrarea în despotatul Dobrogii şi să lovească prin
surprindere.
— Ce crezi că e bine să facem?
— Să ne arătăm a nu pricepe intrarea lui în Banatul Severinului decît
ca avînd scopuri strategice. Mai mult: acum e vremea să-i arătăm prietenia
noastră, înainte ca el să o caute la duşmanii Ungariei. Să-i dăruim Banatul
Severinului. În fond, pe Mircea îl socotim vasalul nostru, dar nu i-am
dăruit nimic pînă azi pentru a-i arăta bunăvoinţa noastră de suzerani. Cu
atît mai mult cu cît n-am avut prilejuri să ne îndoim de prietenia sa.
Lăsaţi-l să apere graniţa de la Dunăre în folosul lui şi al nostru. Mai ales al
nostru. Acum avem nevoie de linişte. Cînd vor veni timpuri prielnice, vom
şti să ne amintim această mînie şi să-i dăm valahului bobîrnacul de
cuviinţă.

220
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Fie! oftă Sigismund. Oricum, Ţara Românească, Dobrogea şi Banatul
Severinului rămîn în titulatura coroanei noastre şi asta spune mult altor
popoare.
Pe la ceasurile şase după prînz, comitele Staicu reveni în aceeaşi sală a
tronului, plină cu aceiaşi curteni curioşi să afle hotărîrea lui Sigismund.
— Prinţe! îi grăi regele cu prefăcută bunăvoinţă. Înţelegem primejdia
turcească de la Dunăre. Aprobăm minunatul vostru plan strategic. Ne
bucurăm că avem în vasalul nostru Mircea un mare general. Îl felicităm
pentru scoaterea Dobrogii de sub turci. Banatul Severinului i-l dăruim în
semn de preţuire şi credem că aceasta îi va spori şi mai mult credinţa faţă
de noi. Cancelaria coroanei a întocmit actul de danie. Să-i duceţi domnului
Ţării Româneşti salutul suzeranului său!

Comitele Staicu plecase de la Buda. Poate că niciodată o solie nu


umblase atît de iute. Prin locurile cu drumuri bune, solia folosise trăsuri.
Prin altele, cai de schimb. Puţine ceasuri de odihnă îşi îngăduia comitele.
Bucuria prea mare îi dădea aripi. La Argeş primirea soliei se făcu fără
ceremonia de cuviinţă.
— Ai adus? întrebă vodă.
— Am adus, rîse comitele Staicu şi se prăbuşi pe un scaun. Somnul îl
cuprinse în aceeaşi clipă.
Privindu-l, Mircea slobozi un hohot mare apoi dădu poruncă să fie
aşezat în dormitorul său. Comitele ajunsese la Argeş de unul singur.
Întreaga solie se răspîndise frîntă de oboseală de-a lungul drumului.
Un sfert de ceas mai tîrziu, trîmbiţele sunară pe ziduri. Boierii, curtenii
obişnuiţi, oştenii, slujitorii şi populaţia oraşului înţeleseră că se dau unele
veşti. Mulţi se înghesuiră în curtea domnească. Mulţi rămaseră dincolo de
porţi. Un crainic ieşi pe o terasă la stînga măriei-sale şi strigă să se audă
pînă departe:
— Măria-sa Mircea, mare voievod şi domn singur stăpînitor a toată
Ţara Românească, stăpîn al cetăţii Dîrstorului şi peste toată Podunavia
pînă la Marea cea Mare, domn al Banatului Severinului.
Ultimele cuvinte ale titlului îi încremeniră pe oameni. Zurbagiul cavaler
Andrei, care niciodată nu-şi punea prea multe întrebări, aruncă pălăria în
aer şi răcni din toate puterile sale:
— Trăiască măria-sa Mircea!
După care chibzui:
„Să fiu al dracului, că m-a apucat o sete!… Iată un prilej ce mă

221
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
îndeamnă să sorb o găleată cu vin. Am să dau o fugă pînă la hanul «Doi
cocoşi». Însă dacă nu mă grăbesc, mi-o vor lua alţii înainte. Azi va curge
mult vin la Argeş.‖

222
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 14

P
roiectata vînătoare, atît de rîvnită de Sigismund al Ungariei,
fusese amînată din nou. Unele tulburări ivite la Maæva şi
Belgrad îi întăreau credinţa că familia marilor nobili Horvathy
ieşise iar la iveală. O iscusită iscoadă îi adusese vestea că Ioan de Horvathy
e ascuns la curtea cneazului Lazăr al Serbiei, de unde încearcă „să muşte‖.
O mie de oşteni porniseră din Buda către Belgrad. La Cluj şi Bistriţa, ca şi
pe valea Ampoiului, o seamă de valahi se ridicaseră împotriva nobililor prea
hrăpăreţi. Castele şi case fuseseră mistuite de focul răsculaţilor.
„Am primit o moştenire grea, socoti Sigismund. Poate că era mult mai
bine dacă rămîneam doar un principe al Brandenburgului. Ungaria e azi
prea dezbinată. Iar faptul că sînt străin îi îndepărtează de mine pe mulţi
nobili unguri, prea mîndri pentru a se supune coroanei. Toate silinţele
noastre se lovesc de neîncredere.‖
În sala tronului erau puţini curteni. Regele primise raportul ce i se
dădea zilnic, astfel că nu mai intră acolo. Nicolae de Gara îl salută vesel.
Ce-i păsa lui Nicolae de Gara? El era ungur. Era între ai săi.
— Măria-ta! îi şopti tînărul comandant. Un raguzan vă cere o audienţă.
Eu l-am ascultat şi cred că merită să o faceţi şi voi.
— Bine! Adu-l în cabinetul meu de lucru!
Tînărul se îndepărtă zîmbind.
„Poate că a venit vremea să avem o pîrghie cu care să-l manevrăm pe
valahul Mircea‖, gîndi el.
Reveni curînd cu un bărbat voinic, nu prea înalt, dar lat în umeri şi
îmbrăcat în straie de mare preţ.
— Măria-ta! salută oaspetele şi rămase cu un genunchi la podea.
— Ce doriţi, domnule? îl întrebă Sigismund cu vădită răceală.
— Măria-ta, vă aduc de la Raguza salutul prinţului valah Vlad.
— Vlad? Cine mai e şi ăsta?
— Fiul cel mare al răposatului Dan-voievod, cel ce a fost domn al Ţării
Româneşti înaintea lui Mircea şi apoi împreună cu acesta.
— Da, bine, îi mulţumim! Numai pentru atîta aţi venit aici?
— Nu, măria-ta. Stăpînul meu, Vlad, are aceleaşi drepturi la coroana
Ţării Româneşti ca şi unchiul său Mircea. Ba chiar mai mari.
Sigismund îl privi iute pe Nicolae de Gara şi parcă se înţeleseră dintr-o
fulgerare.

223
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Vă ascult, domnule.
— Măria-ta, stăpînul meu îşi cere drepturile asupra coroanei…
— De la noi? îl întrerupse regele.
Raguzanul era un fin diplomat. Se aşteptase la o astfel de întrebare şi
îşi pregătise răspunsul din timp.
— Dar de la cine, măria-ta? Nu sînteţi voi suzeranul Ţării Româneşti?
„Asta cam aşa e‖, gîndi Sigismund.
— Domnule! grăi el precaut. Credeţi că aţi bătut la uşa cea mai bună?
Îl iubim pe vasalul nostru Mircea şi nu avem a ne plînge împotriva credinţei
sale. Pe voi nu vă cunosc. Poate că aţi venit doar pentru a ne iscodi
gîndurile. Cu ce ne puteţi convinge că e altfel?
— Îl cunosc bine, măria-ta, rîse tînărul comandant. Omul acesta e cea
mai bună iscoadă a noastră la curtea regelui Tvartko al Bosniei. Acum
patru ani a slujit în oştile părintelui meu. De trei ani lucrează cu noi.
— Atunci se schimbă lucrurile, zîmbi Sigismund cu bunăvoinţă.
Spuneaţi că stăpînul vostru îşi cere drepturile asupra coroanei din Ţara
Românească. Frumos! Foarte frumos! Ce puteri are el pentru asta?
— Nimic în afară de drepturi.
— Cam puţin, domnule.
— Nu tocmai. Cîţiva mari boieri de la curtea voievodului Mircea sînt de
partea lui Vlad şi îl vor sprijini la vremea potrivită.
— Cîţiva boieri, dar nu toţi. Şi cum ar dori să o facă?
— Nu ştiu, măria-ta. Eu am venit aici doar pentru a-i mijloci prinţului o
audienţă la palatul regal.
— Să-i spui stăpînului domniei-tale că îl aşteptăm. Prin domnul Nicolae
de Gara va ajunge la noi.
— Măria-ta, grăi raguzanul cam încurcat, bunăvoinţa voastră îmi dă
aripi, însă numai pe jumătate. Cîteva rînduri către el din partea măritului
rege al Ungariei vor face mult mai mult.
— Bine! Mă voi gîndi la asta. Peste trei zile să-l cauţi pe domnul Nicolae
de Gara.
După plecarea raguzanului, Sigismund şi tînărul comandant îşi zîmbiră
cu înţeles. Totuşi, suveranului îi lipseau unele limpeziri.
— E nimerit oare să-l invităm aici pe prinţul Vlad?
— Nu văd nimic rău în asta, măria-ta. E drept că Mircea nu ne-a
dezamăgit pînă acum, chiar dacă şi-a impus puterea în Banatul
Severinului, care de fapt a rămas tot în titulatura coroanei ungureşti, dar o
sperietoare nu strică. Din păcate, pe Vlad nu-l cunoaştem. În schimb,
domnul Ţării Româneşti e un mare general. Acest lucru nu trebuie să-l
uităm, fiindcă avem nevoie de oameni ca Mircea.

224
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Adevărat! Totuşi e bine să-l ţinem în frîu. În cazul unei alianţe a lui
Mircea cu duşmanii Ungariei, Vlad poate fi o bună pîrghie în mîinile
noastre. Mă gîndisem chiar să-l trimitem la curtea voievodului
Transilvaniei, unde să stea ca o permanentă ameninţare, însă nu e bine.
Asta ar însemna vrajbă pe faţă cu domnul Ţării Româneşti. Ar însemna să-l
îndepărtăm de noi pentru totdeauna.
— Aşa e! Pe Vlad îl vom ţine în rezervă. De va fi necesar, îl scoatem de
la cutiuţă. De nu, nu. O discuţie cu el nu ne angajează cu nimic. Poate că e
necesar să-i dăm şi unele speranţe.
— Eşti un sfetnic înţelept, rîse regele. Îi voi trimite cîteva rînduri fără a
pomeni vreun nume pentru ca o astfel de scrisoare să nu poată fi folosită
cîndva împotriva noastră, mai ales că nu avem dovezi de încredere în
prinţul Vlad. Ea va suna astfel:

„Domnule, avem plăcerea să vă invităm peste două săptămîni la o partidă


de vînătoare.
Sigismund

— Minunat concepută! Minunat! se entuziasmă Nicolae de Gara. Mie


nu mi-ar fi trecut prin minte un astfel de text. Această scrisoare poate fi
adresată oricui.

Ileana Bethlen se instalase la Buda într-o casă impozantă, a cărei


grădină cu flori şi arbori falnici se întindea pînă pe malul Dunării. Un mic
palat cu terase şi balcoane ce ofereau o frumoasă privelişte asupra apelor
fluviului. Slujitorii, mulţi la număr, locuiau într-o clădire anexă, aflată în
spatele monumentalei locuinţe. Înfăţişarea tinerei contese din Transilvania,
luxul ce o înconjura şi titlul greu hotărîseră să i se deschidă numeroase uşi
la Buda. Nu trecuse nici măcar o lună. O seamă de admiratori roiau în
jurul ei. Tînăra doamnă ştia să menţină cu tact un echilibru între
proaspeţii curtezani. Iar dacă preferinţele Ilenei se aplecaseră abia vizibil
spre contele Tolmay, primul secretar al lui Nicolae de Gara, doar acesta
pricepuse vag unele semne de bunăvoinţă din partea frumoasei doamne.
Ileana chibzuise adînc. Încă de la curtea voievodului Transilvaniei aflase că
Sigismund şi Nicolae de Gara se consultă şi iau hotărîri în toate problemele
regatului. Tînărul comandant al oştilor Ungariei era greu de abordat.
Despre intelingenţa lui sclipitoare ştiau mulţi. Iar pe un astfel de om greu îl
poţi descoase. Apoi, Nicolae de Gara avea o soţie care strălucea printre

225
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
frumuseţile de la Buda. Şi chiar dacă el ar fi căutat o aventură, privirile
sale nu în jos puteau coborî. Cineva îi şoptise odată Ilenei că Nicolae de
Gara îşi aţintise ochii asupra tinerei regine. Dar pe clevetiri nu se putea
pune temei. Aşa stînd lucrurile, contele Tolmay părea cel mai indicat
pentru ca ea să ajungă la secretele coroanei, fiindcă primul secretar al lui
Gara era firesc să cunoască multe din tainele palatului regal.
Într-o plăcută după-amiază din primele zile ale lui septembrie, Ileana şi
contele Tolmay şedeau pe o minunată terasă cu vederea spre Dunăre.
— Doamnă! grăi secretarul. Aveţi o casă încîntătoare, iar voi îi daţi
strălucirea de cuviinţă.
— Oh! rîse ea, învăluindu-l într-o privire ce spunea multe inimii lui.
Palatele noastre din Transilvania întrec de departe această modestă clădire.
Poate nu ştiţi că regretatul meu soţ mi-a lăsat o avere mult prea mare
pentru o biată copilă ce se simte strivită sub apăsarea ei.
— Interesant! exclamă tînărul secretar. Pînă acum ştiam că doar
sărăcia îl striveşte pe om. Cred că aveţi o structură interioară plină de
adîncă sensibilitate. Numai aşa îmi pot explica suferinţa voastră.
— Vai, domnule, să nu vorbim despre mine! îl dojeni cu blîndeţe.
Sînteţi primul bărbat care calcă aici, iar dacă vă port un interes ce nu vi-l
pot ascunde… îşi tremură genele, parcă speriată de vorbele scăpate fără
voie.
Ochii lui Tolmay se aprinseră brusc. Privi spre faţa ei îndelung, fericit
că îl lasă a cuteza. Chipul gazdei, uşor îmbujorat, cu pielea delicată ca o
petală, cu ochii mari, vii, încărcaţi de căldură, îl ameţi o clipă.
— Continuaţi, doamnă…
— A, nu! păru să-şi revină. Doream să ştiu cît mai multe despre voi.
Poate că-i doar acea teribilă curiozitate, atît de specifică nouă femeilor.
— Ultimele voastre cuvinte m-ar fi mîhnit dacă le lipsea acel „poate‖.
„E inteligent, chibzui ea. Ştie să cumpănească vorbele şi să le înţeleagă
rostul.‖
— Doamnă, continuă el, prea multe lucruri mari nu am a vă spune. Mă
trag dintr-o familie de cumani, creştinaţi pe la începutul domniei fostului
rege Ludovic. Bunicii mei au venit în Ungaria cu frumoase averi ce le-au
dat dreptul la înnobilare. Dar desele războaie, cît şi unele conflicte cu alţi
nobili megieşi, au spulberat vechile bogăţii. De-a lungul timpului, ne-au
rămas doar titlul de nobili şi două case cam în paragină. Faptul că
părintele meu s-a distins în cîteva bătălii mi-a asigurat protecţia lui Nicolae
de Gara. Şi cam asta e tot. Încerc să refac vechea noastră strălucire. Poate
voi reuşi cîndva.
— Aveţi nevoie de bani? De un împrumut? se interesă ea pe un ton

226
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
afectuos.
— Nu, zîmbi Tolmay. Pentru asta găsim destui cămătari la Buda.
Poziţia mea îmi deschide multe uşi.
— Înţeleg. Cred că munciţi peste măsură. Doar nu-i uşor să refaceţi tot
ce s-a pierdut. E drept că nu aveţi bogăţii, în schimb prietenia domnului de
Gara valorează aur, îl flată ea. Domnul de Gara vă ajută?
— Mai mult decît sperasem.
— Curios! Credeam că un tînăr nobil ca voi îşi petrece timpul altfel. Mai
plăcut.
— Da de unde? rîse el. Dimineţile mele se consumă în rezolvarea
corespondenţei. Doar cancelaria palatului are mai multă corespondenţă
decît noi. Uneori lucrez chiar pînă seara.
— Şi eu, care speram să ieşim mîine la o frumoasă plimbare cu barca!
oftă ea. Totuşi pricep. Înaltele voastre preocupări stau mai presus de orice
dorinţă măruntă.
— Mîine am o zi foarte grea. În Transilvania, la Maæva şi la Belgrad, au
izbucnit răscoale. Ştafetele sosesc des. Comandanţii oştilor cer mereu alte
instrucţiuni. Marele nobil Herman de Cilli va avea o lungă convorbire cu
stăpînul meu. Convorbire la care nu pot lipsi, spuse cu mîndrie greu
reţinută. Un raguzan trimis al prinţului valah Vlad mă roagă de cîteva zile
să-i înlesnesc o audienţă la Nicolae de Gara. I-am satisfăcut cererea numai
după ce m-am convins că temeiurile ei îl vor interesa pe stăpînul meu. Vă
închipuiţi că vin prea mulţi oameni la noi, cu tot felul de cereri.
— Ah, ce plicticos va fi!
— M-am obişnuit.
— Vă cred. Păcat că mîine nu sînteţi liber! oftă ea.
— Aş putea după prînz.
— Atunci, vă aştept. La ce oră?
— Asta nu ştiu. Poate că ar fi bine către seară.
— Straşnic! bătu ea din palme. Cinăm împreună.
Fericit că obţinuse atît de mult, contele Tolmay părăsi cocheta clădire
cu paşi mai vioi decît venise acolo. Gîndurile sale porniseră să zburde către
înălţimi ameţitoare. Averea uriaşă a familiei Bethlen era bine cunoscută.
Dacă va obţine mîna aceste frumoase femei, ar putea aduce neamului său
vechea strălucire.
Ileana Bethlen privi în urma lui la fel de preocupată.
„Avea dreptate comitele Staicu, reflectă ea. Un bărbat nu ar fi putut
obţine atîtea ştiri cîte am căpătat eu azi. Domnul Tolmay e inteligent, dar a
simţit nevoia să se laude pentru a creşte în ochii noştri. E uimitor cît de
guralivi devin uneori bărbaţii alături de o femeie. Mîine seară va trebui să

227
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
aflu cine-i raguzanul şi la ce han a tras. Voi folosi o întreagă strategie a
vorbelor, fiindcă în astfel de împrejurări cea mai mică bănuială a
secretarului poate strica totul. Credeam că Vlad e mort. Nimic nu s-a mai
auzit de el în ultimii ani. El are averi mari în Ţara Românească. De ce oare
nu merge la Argeş? De ce se fereşte de Mircea? Şi, mai ales, de ce îşi trimite
oamenii la Buda?‖

Trecuseră două zile. Raguzanul intră la hanul „Doi porumbei‖ cam la


vremea prînzului. Cei patru oameni ai săi îl aşteptau în sufragerie, unde
gustau un minunat vin adus tocmai din comitatul Zala. Trimisul lui Vlad la
Buda era mulţumit. Întrevederea avută cu Nicolae de Gara şi secretarul
acestuia, apoi audienţa de la palatul regal îi aduseseră mari speranţe.
Obişnuit cu astfel de sarcini, raguzanul ştia bine că încercarea lui Vlad are
sorţi de reuşită doar dacă s-a ivit o conjunctură favorabilă. Altfel cei mari
nu-ţi întind o mînă cînd eşti lipsit de puteri. Totuşi, primise această
însărcinare, fiindcă, în calitate de iscoadă a regatului, aflase că există o
oarecare neîncredere între curtea din Buda şi cea de la Argeş. În caz de
reuşită a planurilor lui Vlad, el se va alege cu zece mii de ducaţi veneţieni.
Pentru o astfel de sumă, cine nu ar fi alergat?
În casa frumoasei doamne Ileana Bethlen, contele Tolmay petrecuse o
seară plăcută, încheiată peste aşteptări cu un sărut. Gazda i-l oferise pe
merit. Printr-o seamă de întrebări chipurile naive, prin manevre iscusite pe
care o femeie le poate face cu multă fineţe, Ileana aflase că peste două zile
raguzanul va primi de la Nicolae de Gara o scrisoare a regelui Sigismund
către Vlad. După plecarea oaspetelui, tînăra doamnă rămase cam
dezorientată.
„Comitele Staicu mi-a promis un cavaler care să mă ocrotească aici,
gîndi ea. Totuşi, de la sosirea mea la Buda, încă nu i-am simţit prezenţa, şi
doar ştiu să privesc în jur. Oare să nu fi putut veni, sau nu m-am priceput
eu să-l descopăr? Poate era mai bine dacă ocrotitorul meu mă urma ca
slujitor al casei. Numai micuţul cavaler ce nu arată haruri prea mari în
privinţa voiniciei m-a căutat de două ori şi mi-a arătat inelul de
recunoaştere. Din păcate, n-am avut ce să-i dau. Aflarea secretelor curţii
regale de la Buda cere timp. Va trebui să pun mîna pe scrisoarea
raguzanului. Acum îl ştiu cum arată la chip şi cunosc hanul la care şi-a
aflat găzduire. Cei patru slujitori ai săi par a şti să mînuiască o spadă cum
se cuvine şi îi stau în preajmă. Mi-e teamă că nu prea am şanse. Micuţul
meu cavaler, căruia am reuşit să-i aflu urma la «Hanul cumanilor», unde se

228
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
dă drept negustor de piei, are un singur slujitor. Puţin, foarte puţin pentru
ce doresc eu. Îl voi chema pe cavaler la mine în seara aceasta.‖
Un ceas mai tîrziu, Grama se prezentă la casa Ilenei destul de mirat.
Printr-un slujitor al tinerei doamne, primise invitaţia şi era mînios că
aceasta reuşise a-i da de urmă. Gazda şi oaspetele luară loc într-un mic
salonaş.
— S-a întîmplat ceva? întrebă Grama, nemulţumit de procedeul ei.
— Da, domnule, altfel nu vă căutam pe la toate hanurile din Buda şi de
dincolo de porţile oraşului.
Îi povesti tot ce ştia despre raguzan. Micuţul cavaler scăpă un fluierat
uşor.
— Cu siguranţă că raguzanul va părăsi oraşul de îndată ce va avea
scrisoarea lui Sigismund, continuă ea. La hanul „Doi porumbei‖ nu poate fi
atacat, ci numai pe drumul său de întoarcere. Dar cu cine să o facem?
Slujitorii mei nu se pricep la mînuirea armelor şi nici nu mi-ar conveni să-i
folosesc. N-am destulă încredere în ei. Păcat că nu i-am adus pe vechii mei
servitori de la Cluj! Poate că n-ar trebui să vă mărturisesc, însă nu am
încotro. Cînd am plecat spre Buda mi s-au dat asigurări că voi fi ocrotită de
un cavaler. Spre marea mea părere de rău, nu-l ştiu. Acum ne-ar fi de mare
folos.
— Îl ştiu eu, doamnă, se hotărî Grama. E drept că am primit poruncă
să mă prefac că nu-l cunosc, fiindcă de va cădea unul dintre noi e bine să
nu-i tragă după el şi pe ceilalţi. Însă e tot atît de drept că nimeni nu a
prevăzut o astfel de situaţie. Doamnă, puteţi dormi liniştită. Voi da de urma
cavalerului. Mă voi ocupa şi de raguzan. Hanul „Doi porumbei‖ va sta sub
observaţia noastră în orice clipă.
— Să nu încercaţi a-l lovi la han!
— Ah, doamnă, rîse Grama. Credeţi că facem noi astfel de prostii?
Moartea raguzanului ar da loc la bănuieli. S-ar afla de îndată că cineva ştie
de rosturile sale aici. Atacul asupra lui va fi undeva pe drumul de
întoarcere către Raguza.
— Cavalere! grăi după o clipă de gîndire. Aş vrea să fiu de faţă la acel
atac.
— De, ştiu eu? Nu prea se cuvine ca o nobilă doamnă…
— Nu vă faceţi griji. Sînt tînără, ce-i drept, dar întreceri de arme am
văzut adesea,
— Fie! hotărî micuţul cavaler. Veţi primi vorbă de la mine. Totuşi, nu
prea îmi place să vin pe uşa din faţă. Găsiţi cumva o soluţie mai bună?
— Cred că da. În acest salonaş nu intră nimeni. Fereastra lui va fi
deschisă în fiecare seară. Am să vă aştept.

229
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
În cea de-a treia seară, tînărul Grama reveni la casa Ilenei nu mult
după ce înnoptase de-a binelea. Sărise peste zidul împrejmuitor şi, la
adăpostul copacilor, ajunse pînă la fereastra salonaşului. Aşa cum
conveniseră amîndoi, aceasta era deschisă, iar gazda şedea într-un jilţ atît
de aproape, încît ar fi putut atinge pervazul cu mîna.
— Sînt aici, doamnă, şopti cavalerul.
— Vă aşteptam, răspunse Ileana întorcîndu-se doar pe jumătate. Ce
veşti?
— Raguzanul şi-a plătit datoriile la han şi a dat poruncă să i se
pregătească trăsura pentru mîine dimineaţă. Va pleca la drum îndată ce se
vor deschide porţile.
— Dar nu ştim pe unde o va lua.
— Se poate? Există un singur drum de trăsură. El coboară o vreme
de-a lungul Dunării.
— Apoi, nu ştim dacă are scrisoarea.
— Cred că a primit-o. Acum cîteva ceasuri un slujitor l-a chemat la
palatul lui Nicolae de Gara. Cînd a ieşit de acolo, chipul său arăta mare
satisfacţie.
Mai discutară cîteva minute în şoaptă, după care Grama părăsi grădina
şi se mistui curînd în întunericul străzilor.

De îndată ce se deschiseră porţile cele mari ale oraşului, o trăsură


părăsi Buda şi coborî de-a lungul fluviului în goana cailor. La cel mult un
sfert de ceas după prima, o altă frumoasă trăsură luă acelaşi drum, dar,
cum călătorii aveau mult de mers, aceasta se mişca ceva mai încet.
Dimineaţa plăcută, cerul înalt şi limpede, caii buni arătau că totul se
desfăşura după voia călătorilor. Adîncit în gînduri, trimisul lui Vlad nu cătă
la minunatele locuri din jurul fluviului. Nici trei dintre ortaci nu păreau
atraşi spre admirarea peisajului atît de proaspăt, ci închiseră ochii şi
aţipiră curînd. Numai ultimul dintre ei, aflat pe capră, în postură de vizitiu,
dădea locurilor mai multă atenţie.
Trecuseră două ceasuri. Trăsura intrase într-o pădure. Hăţişurile parcă
sugrumau drumul, gata să-l acopere. În zona aceea, unde Dunărea ieşea
uneori din matcă, nu erau sate. Tropotul plăcut al cailor pe drumeagul
uscat se auzea pînă departe. În jur, nici ţipenie de om. Undeva, prin
desişuri, cînta cucul. La un cot al drumului, presupusul vizitiu tresări şi
opri tocmai la vreme. Trasă de-a latul, o trăsură le bara trecerea. Şocul îi
trezi brusc pe cei din trăsură. Mirat, raguzanul privi prin fereastră. În faţa

230
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
trăsurii, patru bărbaţi, dintre care trei cu spade în mîini, iar cel de-al
patrulea cu o toporişcă, aşteptau într-o poziţie mai mult decît grăitoare.
— Ce doriţi? întrebă raguzanul încruntat.
— O partidă de scrimă cu domniile-voastre, îi răspunse un blond înalt,
chipeş la trup.
Raguzanul cîntări din ochi situaţia. Erau cinci spadasini buni contra a
trei lotri, fiindcă cel cu toporişca nu avea şanse împotriva unei spade.
La rîndul ei, Ileana Bethlen chibzui îngrijorată:
„Mi se pare că am intrat într-un joc periculos. Tinerii care mă însoţesc
sînt în inferioritate. După cum îşi agită spadele, cei cinci raguzani par greu
de învins. De vor pierde prietenii mei, şi asta e aproape sigur, situaţia mea
va fi destul de proastă. Ce explicaţie aş putea să dau la Buda în cazul cînd
raguzanul se va întoarce din drum şi va spune acolo că mă aflam printre cei
care l-au atacat? Abia acum îmi dau seama de prostia făcută. Prea m-am
încrezut în lăudăroşenia domnului Grama.‖
Îi veni o idee. Una din acele idei strălucite ce schimbă adesea soarta
lucrurilor, chiar în situaţii disperate.
— Domnilor! strigă ea cu un glas cît putu de jalnic. Aceşti oameni m-au
răpit din casa mea de la Buda şi nu ştiu ce gînduri au cu mine. Cînd am
părăsit porţile oraşului, nu am putut să strig ajutor fiindcă şedeam sub
ameninţarea unor cuţite. Salvaţi-mă, domnilor!
Cavalerul blond îi înţelese jocul. Pe faţa lui frumoasă apăru un zîmbet
abia vizibil. Era limpede că tînăra doamnă nu credea într-o victorie a lor.
— Asta nu ne priveşte pe noi, răspunse raguzanul cu indiferenţă.
Descurcă-te, doamnă, cum ştii! După ce-i căsăpim pe aceşti lotri, n-ai decît
să te întorci la Buda, însă pe noi să nu contezi.
Ileana Bethlen privi începutul luptei cu inima strînsă. Socotindu-l pe
blond mai periculos prin simplă impresie, raguzanul cu unul dintre oamenii
săi se avîntă către acesta. Gogoaşă ieşise în întîmpinarea adversarului său
la fel de zîmbăreţ ca şi blondul, pe care îl copia în amănunţime, şi grăi
într-o ungurească destul de bună:
— Domnule, iertaţi-mă că îndrăznesc împotriva voastră cu o toporişcă.
O fac numai pentru că la spadă sînt prea bun. Greu întîlnesc unul pe
măsura mea.
— Nu face nimic! rîse omul raguzanului, convins că are o pradă uşoară.
Spada mea îţi va da iertarea de pe urmă.
Gogoaşă îl salută pe raguzan după moda Apusului, izmenindu-se de
mai mare dragul. Apoi, spre uimirea adversarului şi mai ales a Ilenei
Bethlen, toporişca porni prin aer de pe la vreo patru cinci paşi, atît de iute,
încît omul nu mai avu vreme să se ferească. Un strigăt de moarte şi spada

231
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
slujitorului căzu odată cu acesta. Însă mirarea Ilenei nu mai cunoscu
margini cînd observă asalturile blondului. După ce respinse cu laterale
simple cele cîteva lovituri ale adversarilor, Arad îşi dădu seama că are în
faţă nişte spadasini mediocri. Nişte oameni care au învăţat corect apărarea
şi atacul, dar lipsiţi de fineţe, de artă. Zîmbi şi sări brusc spre dreapta.
Raguzanul şi slujitorul, prea grăbiţi, se ciocniră între ei. Scurtul moment de
răgaz îi fu suficient blondului să împungă în plin. Raguzanul se poticni şi
căzu. Înspăimîntat de uluitoarea schimbare, slujitorul îşi căută salvarea
către hăţişurile pădurii, însă o făcu prea tîrziu. Eliberat de greutatea
asalturilor, blondul privi o clipă desfăşurarea luptei. Convins că lucrurile
merg bine, îşi şterse spada calm şi reveni la trăsură. Micuţul Grama,
încîntat de o întrecere cu spada, îi adresa adversarului o seamă de cuvinte
frumoase. Două dintre loviturile cavalerului, măiestrit pregătite, nimeriseră
în plin. Iar ultima păru o simplă formalitate. Doar Cotae, care încă nu
ajunsese la desăvîrşirea cunoştinţelor în taina scrimei, suportase cîteva
asalturi grele şi se alesese cu o uşoară împunsătură în umăr. Situaţia lui
nu era de invidiat. Numai dîrzenia îl opri să nu o ia la sănătoasa. Apoi veni
ajutorul cumătrului Gogoaşă. Toporul său căzu dintr-o parte şi încheie
lupta.
„Doamne-Dumnezeule! gîndi Ileana Bethlen. În viaţa mea nu am văzut
o astfel de întrecere. Acum înţeleg vorbele lui Staicu. El a ştiut ce oameni
îmi trimite.‖
— Sînteţi rănit, cavalere? îl întrebă pe blond.
— Nu, doamnă, rîse acesta. Am avut noroc, încheie cu modestie.
— Nu prea credeam în victoria domniilor-voastre. De-a lungul drumului
îmi făcusem curaj, dar cînd i-am văzut pe raguzani aşteptîndu-vă gata de
luptă, îmi pierise nădejdea.
— Ştiu, doamnă, rîse Arad. Micuţul Grama nu prea arată a voinic.
Totuşi, a cîştigat un turnir de spadă la Argeş.
— El?
— El, doamnă.
— Dar voi? Aţi luptat cu doi adversari parcă în joacă.
— Am avut noroc, repetă blondul.
— Da, da, înţeleg, murmură tînăra doamnă. Sînteţi un mare spadasin.
Poate cel mai mare pe care l-am văzut. Şi vă rog să mă credeţi că nu am
văzut puţini. De fapt, comitele Staicu mi-a pomenit despre înaltele haruri
ale cavalerului care îmi va fi ocrotitorul din umbră la Buda.
Grama căută prin ascunzişurile hainei raguzanului şi găsi scrisoarea
lui Sigismund. I-o întinse apoi Ilenei, fiindcă el avea alte treburi. Îi ajută pe
ceilalţi să care trupurile foştilor adversari către apele domoale ale Dunării.

232
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Tînăra doamnă citi scurtul mesaj adresat lui Vlad.
„Hm! socoti ea îngîndurată. Prea multe vieţi pierdute pentru o biată
scrisoare! Ce timpuri! Va fi oare cîndva altfel?‖
Caii raguzanilor fură eliberaţi, iar trăsura, împinsă de braţe puternice,
se mistui curînd sub învelişul apelor.
— Acum ne întoarcem la Buda, hotărî blondul. Prietene Grama, mîine
în zori pornim spre Ţara Românească. Misiunea noastră pe lîngă curtea
regelui Sigismund a luat sfîrşit.
— Credeam că numai domnul Grama va duce scrisoarea, interveni
Ileana Bethlen, contrariată.
— Regretăm, doamnă, răspunse blondul. Eu am primit alte porunci
decît voi. De vreme ce vă cunoaşteţi ocrotitorul, nimic nu mă mai reţine
aici. Locul meu şi al prietenului Grama se vor ocupa cu alţi cavaleri.
— Să cred că vă feriţi de mine?
— Nici vorbă. Mi s-a poruncit să plec de îndată ce mă recunoaşteţi.
Sfinţia-sa Lazăr a chibzuit bine. O cădere a voastră m-ar trage fără rost şi
pe mine.
— Doar nu vă închipuiţi că mă poate sili cineva să vorbesc.
— Îmi închipui, doamnă, şi vă doresc să nu cunoaşteţi răutatea
caznelor, zîmbi Arad. Au fost oameni mai tari care sub apăsarea caznelor
n-au putut rezista. Şi chiar dacă ar fi altfel, sînt nevoit să ascult de porunca
ce mi s-a dat.
— Poate că aveţi dreptate.
— Din păcate, am.
— De vreme ce plecaţi mînine, cred că astă-seară putem sărbători
despărţirea noastră.
— Şi eu cred.
— Atunci vă aştept cînd începe a se întuneca.

Înnoptase. În casa Ilenei Bethlen ardeau o seamă de lumînări. Slujitorii


pregătiseră o cină asemănătoare cu un ospăţ. Cotae şi Gogoaşă îi imitară
pe cei doi cavaleri, astfel că închinară primele pahare în sănătatea gazdei.
Dar vinul bun îi făcu să uite manierele alese către care rîvneau la trezie şi
numai din această cauză lepădară paharele în folosul carafelor. Minunata
lor comportare de peste zi le adusese multe laude din partea seniorilor
Grama şi Arad.
Oricît încercase Ileana Bethlen peste zi să alunge gîndurile ce reveneau
asupra blondului, nu-i reuşise. Îndrăzneala acestuia, ochii săi parcă

233
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
aplecaţi către uşoară ironie, ca şi întreaga înfăţişare, o urmăriseră fără pic
de răgaz. Întîlnirea cu el fusese o adevărată revelaţie pentru ea. Simţise din
prima clipă că blondul e omul pe care îl aşteptase în visările ei.
Acum erau amîndoi într-un colţ al frumoasei sufragerii. Ileana îşi
pusese o rochie neagră dintr-un material subţire ca voalul. Croiala ei
elegantă îi scotea bustul în relief, punîndu-i în valoare pieptul uşor
împlinit, umerii rotunzi, uimitor de albi, delicaţi, şi talia subţire. Nu folosise
farduri, fiindcă faţa ei plină de frăgezime, peste care cei douăzeci şi cinci de
ani încă nu apăsaseră, arăta ca a unei copile nevîrstnice. Contrastul între
negrul rochiei şi albul trupului ştia că o avantajează. Ochii ei mari,
luminoşi, parcă îşi schimbau culoarea de la o clipă la alta. Încerca prin mici
gesturi să-şi stăpînească surescitarea, cu toate că nu era cazul. Arad avea
prea puţină experienţă pentru asta. E drept că o privise înmărmurit cînd
intrase în casă. Dar temeiuri erau destule. De dimineaţă, Ileana arătase
mai puţin strălucitoare. De dimineaţă i se păruse o femeie frumoasă şi atît.
Acum parcă era alta. Parcă întreaga ei făptură răspîndea lumină şi
strălucire. „Prin care miracol?‖ se întrebă el. În zori purtase părul bogat pe
umeri. Acum îl avea strîns în coc greu. În zori folosise o rochie strînsă la gît.
Acum gîtul şi umerii, puşi în valoare cu fină ştiinţă, instinctivă uneori la
femei, îi aduceau alte haruri. Venind spre casa tinerei doamne, gîndurile
blondului călătoriseră către valea Prahovei. Către Irina. Dar, curios! acele
gînduri se pierduseră undeva într-o ceaţă. Glasul ei îl făcu să tresară.
— Vă rog să mă urmaţi, cavalere! Mi se pare că ne vom despărţi în
curînd. Tot ce-i frumos în lume ţine de obicei tare puţin. Aş dori să vă fac
unele daruri.
Îl conduse într-un salonaş de la etajul clădirii.
— Aşa este, doamnă, răspunse Arad. Vă doresc mult noroc în greaua
voastră misiune de aici şi sper să ne revedem cîndva în Ţara Românească,
adăugă politicos.
— Mulţumesc! Prin strălucita voastră victorie de azi mi-aţi amintit
despre acei minunaţi cavaleri de basm pe care i-am îndrăgit de cînd eram
copilă. Cuvinte de admiraţie i se cuvin şi domnului Grama. El ne-a arătat o
adevărată artă a scrimei. Nu-i pot uita nici pe tinerii voştri scutieri,
îndrăzneţi şi harnici în mînuirea armelor. Domnule, sînt îngrozitor de
bogată şi îmi îngădui multe. Acum, de despărţire, îi dăruiesc domnului
Grama cincizeci de ducaţi veneţieni, iar scutierilor cîte zece. Pentru voi am
ceva mai aparte. Un mic medalion de aur pe care l-am moştenit cîndva…
dar n-are importanţă. Îmi îngăduiţi?
— Vă rog, doamnă!
Ileana se ridică pe vîrfuri şi îi trecu lănţişorul în jurul gîtului. O clipă,

234
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
fu ispitită să-şi rezeme fruntea de pieptul tînărului cavaler. Apoi se pomeni
că vorbeşte fără noimă şi curînd îi păru rău pentru frazele scăpate
necontrolat.
— Am fost căsătorită cu tînărul conte Bethlen. Era un om deosebit.
Poate că merita chiar mai mult decît i-am putut oferi eu. De cinci ani sînt
văduvă. De cîţiva ani lucrez pentru binele Ţării Româneşti. În toţi aceşti ani
am schimbat un singur sărut cu un secretar al domnului Nicolae de Gara.
Sărutul acela nu l-am putut ocoli, pentru că m-a dus la descoperirea
raguzanului. Oamenii mă socotesc, poate, o văduvă bogată şi uşuratică. Aş
dori ca voi să credeţi altfel. Fiindcă… fiindcă… sîntem din acelaşi neam, se
corectă la timp. Şi aş mai dori să vă sărut acum, la despărţire, în semn de…
în semn de rămas bun.
Mîinile ei se ridicară spre umerii cavalerului, cu ezitări, ca şi vorbele
pronunţate. Buzele atinseră obrazul aspru ca o părere. Tresări cînd braţele
lui o cuprinseră domol şi scăpă un mic scîncet, asemănător cu al pruncului
ce se întoarce în somn.
În sufragerie, Grama, Gogoaşă şi Cotae, năuciţi de puterea vinului bun,
înlănţuiţi pe după umeri şi adunaţi ciopor bărbi în bărbi, cîntau molcom şi
nefiresc de gravi:

Fetele de pe la Jii
Oare ce ascund în ii?

Pe urmă se opreau brusc, plescăiau din buze cu şiretenie de oameni


chercheliţi, pronunţau răspunsul triumfători, rămîneau o clipă sub
apăsarea imaginaţiei, apoi continuau la fel de gravi. Pe la jumătatea acelui
cîntec vesel, Gogoaşă bătu cu pumnul în masă şi grăi nemulţumit:
— Ho, domnilor! Cu oltencele e clar. Sînt grozave… sînt date naibi…
însă de o olteancă te lipeşti mai greu. Îţi dă peste mînă din te miri ce. Pe
Ampoiul nostru e altfel. Să fiu al dracu’!
— Adică? se încruntă Cotae, căruia cîntecul cu oltencele îi plăcea
grozav, iar întreruperea lui aducea a osîndă. Adică ce-i pe Ampoi?
Gogoaşă rîse viclean, cu gura pînă la urechi. Inventase un cîntec acolo,
pe loc, şi era sigur că atît Grama, cît şi Cotae vor rămîne încremeniţi de
admiraţie. Încrezător în părerile sale, porni să viersuiască pe aceeaşi
melodie de adineauri:

Fetele de pe Ampoi…

Dar catastrofa adesea vine cînd te aştepţi mai puţin. Urmarea

235
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
cîntecului îi umblase prin minte destul de clar. Acum pierise. Gogoaşă
transpiră din cauza încordării, însă fără folos.
— Ei, care-i urmarea? îl privi Grama la fel de încruntat.
— Păi, asta e tot, bîigui Gogoaşă încercînd să se salveze cît de cît. Un
cîntec nu trebuie să fie lung, ci să aibă miez, încheie triumfător că-i venise
o astfel de idee.
— Ai brodit-o, rîse Cotae cu dispreţ. Mi-ai turtit pălăria. Unde vezi tu
miezu’?
— Eu îl văd. Cine nu-l vede n-am ce-i face dacă atîta îl duce mintea.
Află că fetele de pe la noi sînt leac pentru rană, ca s-o ştii şi pă asta…
— Adică? îl întrerupse lunganul. Adică sînt cam…?
— Fetele de pe Ampoi? se zbîrli Gogoaşă. Află că n-ai nimerit-o. La noi
dacă tăinuieşti cu o fată, abia după doi ani te pofteşte în faţa porţii de la
uliţă. După alţi patru ani greu te primeşte în ogradă şi abia la adînci
bătrîneţi te lasă cum vrea Dumnezeu.
— Păi, dacă e aşa, ce rost are să mai pomenim despre ele? se posomorî
Cotae.
— Nu totdeauna, răspunse mărunţelul cam strîns cu uşa. Cînd o ceri
de nevastă se schimbă chestia. Vrea şi Dumnezeu mai iute.
Se ciorovăiră o vreme, apoi cîntară din nou cîntecul cu oltencele,
fiindcă cel început de Gogoaşă arăta fără noimă. Un lucru era sigur: pe toţi
trei îi cam prinsese dorul de ţară. Tîrziu după miezul nopţii, cînd uşa se
închise în urma cavalerilor şi a scutierilor, Ileana Bethlen rămase pe
întuneric şi simţi brusc apăsarea singurătăţii. Plînse pentru prima oară
după mulţi ani. Un plîns domol, fără suspine, fără hohote. Lacrimile o
mîngîiară şi o înviorară ca ploaia cuminte ce cade binecuvîntată asupra
pămîntului însetat.

236
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 15

P
adişahul Murad se simţea ceva mai bine după băile cu sare şi fîn
pregătite de medicul său florentin. În zori, ieşi la plimbare prin
imensa grădină a palatului imperial. Pe la răscrucile dese ale
aleilor întîlnea oşteni albi ori smoliţi la făptură, voinici şi tineri. Aceştia
atingeau pămîntul cu frunţile de îndată ce-i auzeau paşii. Zilele de la
sfîrşitul lunii septembrie erau calme, plăcute, cu soare potolit. Frunzele
copacilor, îngălbenite de vreme sau roşcate, aveau încă strălucire, dar nu
acea tinerească frăgezime a primăverii, ci alta, mai palidă. Nervurile
frunzelor, atît de elastice cu luni în urmă, arătau acum băţoase. În faţa
vîntului de toamnă, frunzele cîntau altfel decît la vreme de primăvară. Mai
sec, mai uscat, mai solemn. Acolo unde aleile erau largi, unde nisipul se
măcinase peste vară, vîntul ridica uneori rotocoale de praf, ca un semnal
prevestitor de stricarea timpului. În chioşcul său preferat cu podelele
acoperite de covoare moi, o tînără femeie, al cărei chip ascuns sub
obişnuitul voal se ghicea la fel de minunat ca şi trupul, pregătise cele de
cuviinţă pentru gustarea de dimineaţă a măritului padişah. Ispitit doar o
clipă de gesturile ei delicate, de unduirile corpului, Murad îi atinse braţul
şi-i dezveli faţa. Femeia încremeni, fericită că strălucitorul sultan o
observase. Dar el îşi retrase mîna uscată cam prea de timpuriu. Vechea
tuse îl încercă, la fel de rea. Privi ceaiul. Uitase de femeie. Apoi uită şi de
ceai.
„Allah a rînduit slab rosturile vieţii‖, gîndi Murad, observîndu-i pe Ali şi
Ibrahim.
Aceştia veneau spre el cu sprinteneala tinereţii ce se putea citi în
fiecare mişcare a lor. Padişahul uită din nou la ce reflectase cu o clipă
înainte. Le făcu un semn poruncitor să se aşeze la mica gustare. Tinerii
demnitari înfulecau cu poftă. El sorbi doar din ceaiul amărui.
„Allah a fost un mare nătărău! îşi aminti el. Cu un singur gest pot
curma viaţa şi tinereţea acestor oameni, însă mie nu sînt în stare să-mi
dăruiesc puţină vlagă.‖
Femeia revenise. Îi servea la fel de sprintenă, la fel de atrăgătoare.
Murad observă cum privirile celor doi sfetnici se opresc asupra ei cu vădit
interes. Făcu un gest a lehamite.
— V-aţi gîndit cum îi răspundem ghiaurului Mircea? întrebă aspru.

237
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Ne-am gîndit, strălucitorule! răspunse Ibrahim. Acum nu-l putem
lovi cu oşti. În Asia războiul merge mai slab decît ne-am aşteptat. Greu am
putea ridica o oaste mare…
— Fleacuri! Prostii! îl repezi padişahul. Ţara Românească nu-i un imperiu.
Noi avem oşti care să le întreacă pe ale ghiaurului de douăzeci de ori. Nu
v-am chemat aici să vă văitaţi. O ştafetă mi-a adus ştirea că răscoalele din
Asia au fost înăbuşite în sînge. Acum e linişte acolo. Putem retrage din Asia
cincizeci-şaizeci de mii de oşteni şi asta ar fi doar jumătate din ce avem
acolo.
— Strălucitorule, vestea ne bucură! interveni marele vizir. Dar să nu
uităm că ghiaurii lui Mircea nu sînt singuri. Oştile Ungariei îi vor sprijini la
caz de nevoie.
— Nici asta nu mă opreşte, îl ţintui cu privirea. Acum se apropie
vremea iernatului. Spre miazănoapte, curînd va începe timpul rău, cu ploi
şi cu frig. Iată ce ne face să amînăm lupta pînă la primăvara viitoare.
— Mărite padişah, se amestecă Ibrahim. Oare am folosit noi tot ce ne
trebuie, tot ce se cuvine în privinţa ghiaurului Mircea?
— Nu înţeleg.
— Mă gîndeam la tratative. Poate că domnul Ţării Româneşti e destul
de speriat de îndrăzneala avută şi e gata să se supună imperiului.
— Te crezusem înţelept, Ibrahim. După tot ce ne-a făcut în Dobrogea,
după cum şi-a întins oştile de-a lungul Dunării, arată el a fi speriat?
— Totuşi, ghiaurul ne-a dat semne de bunăvoinţă. Din scrisoarea lui
am înţeles că e gata să ne facă înlesniri asupra mărfurilor româneşti, iar în
următoarele săptămîni îi va elibera pe achingiii care au căzut robi la el.
Cine ar slobozi cinci mii de robi? Noi i-am tăia pînă la ultimul, dacă nu
ne-ar fi de folos. Cred că e bine să ducem tratative cu Mircea şi să-i aflăm
gîndurile. Vă închipuiţi ce ar însemna să-l atragem pe ghiaur de partea
noastră? Am avea drum liber către miazănoapte pînă dincolo de Carpaţi.
Oştile lui împreună cu ale imperiului pot lovi Transilvania, Moldova şi chiar
regatul Ungariei. Chilia şi Cetatea albă ar intra în stăpînirea măritului
padişah. Oare nu merită să încercăm?
— Şi ce-i oferim ghiaurului? deveni Murad mai atent.
— Ajung şi la asta îndată. Mircea nu cred că are treizeci de mii de
oşteni, dar douăzeci cu siguranţă. Pentru a-l înfrunta, ne trebuie şi nouă
tot vreo douăzeci de mii. Pierderile pot fi mari. De ne vom învoi cu Mircea,
avem drum deschis către miazănoapte. Unindu-ne oştile cu ale lui, putem
ataca prin surprindere atît Moldova, cît şi Transilvania. Asta îi oferim
ghiaurului. Va fi domn peste toată ţara românilor de la Dunăre pînă la
graniţa cu ungurii şi polonii, de la părţile tătarilor pînă la apa Tisei. Lîngă el

238
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
vor sta oştile noastre. De fapt, noi vom fi stăpînii. Şi în loc să-l avem pe
ghiaur ca duşman, el poate deveni un bun slujitor al imperiului. Aş mai
adăuga că Mircea se arată ca un om deosebit. Ne-a luat Dobrogea într-o
campanie de numai trei zile. Îndată după asta, oştile lui au intrat în
Banatul Severinului strigînd: „Trăiască regele Sigismund de Luxemburg!
Trăiască marele voievod Mircea! Moarte păgînilor!‖ Banatul Severinului care
a fost cu ani în urmă al domnilor din Ţara Românească, a ieşit de sub
puterea coroanei Ungariei, chiar dacă a rămas în titlul ei de suzerană.
Mircea e atît de înţelept, de viclean, încît a ocupat Banatul fără luptă. Ba,
mai mult: regele Ungariei a fost nevoit a se preface că i-l dăruieşte ca unui
prieten. Iată faptele noi, aflate de iscoadele noastre la Buda. Acum e
momentul să-i arătăm ghiaurului prietenia noastră. În primăvară poate că
va îndrăzni şi mai mult. Iar de va trece încă o vreme, tare mi-e teamă că
prietenia cu noi nu-l va interesa. Cred că Mircea ţinteşte departe.
— Şi dacă va respinge tratativele cu noi?
— Îl vom lovi altfel. Acum cîteva zile a venit la mine prinţul ghiaur Vlad.
— Ăsta cine mai e?
— Fiul lui Dan-voievod, fostul domn al Ţării Româneşti. Vlad a venit la
noi cu rugămintea să-l ajutăm împotriva unchiului său Mircea.
— Prostii! Unul ca el găsim oricînd. Cui foloseşte un om care cere?
— Asta i-am spus-o şi eu la început. Însă, mărite padişah, ghiaurul
nu-i chiar atît de lipsit de puteri pe cît am crezut. El susţine că va găsi
sprijin la cîţiva dintre boierii Ţării Româneşti.
— La cîţiva? pufni Murad cu dispreţ. Să le ceară lor ajutor, nu nouă.
— O va face. Oameni de-ai săi se vor strecura în Ţara Românească
pentru a-i căuta pe boierii credincioşi lui. La vremea potrivită, aceştia pot
ridica o răscoală.
— Asta-i altceva, grăi Murad cu vădit interes. La caz de răscoală, ne vor
trebui puţine oşti pentru a-l doborî pe Mircea.
— Aşa crede şi Vlad. El speră să ia coroana Ţării Româneşti doar cu
două-trei mii de achingii.
— Şi ce promite în schimb?
— Supunere.
— Tu îl crezi?
— Nu.
— Nici eu. Dar asta are puţină însemnătate. Principalul e o răscoală
acolo. Dacă ghiaurii se încaieră între ei, noi vom fi primii în cetatea
Argeşului. Să-i spui că la momentul potrivit va primi ajutorul garnizoanei
noastre din Tîrnova!
— Strălucitorule! se înclină Ibrahim. Îi voi spune, însă mi-aş îngădui să

239
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
o fac mai tîrziu. Întîi să încercăm o solie la curtea lui Mircea.
— Da, uitasem. Prinţul Vlad să aştepte. Să pregăteşti solia pentru
tratative!
— E pregătită, rîse Ibrahim. Măritul Ali-paşa şi cu mine ne-am ocupat
de asta. În două zile poate porni la drum.
— Cine va fi conducătorul soliei?
— Eu.
Murad îl privi cu plăcere. Era limpede că are un sfetnic înţelept şi
harnic, iar asta i se datora marelui vizir.
— Pe Vlad să-l trimiţi la mine! îi porunci Ali lui Ibrahim. Îi voi da
locuinţă şi bani. Îi arătăm prietenie şi sprijin fiindcă nu se ştie ce aduce
viitorul.

În timp ce la palatul imperial se pregăteau noile relaţii, bune sau rele,


cu Ţara Românească, Suhar-paşa, îngrozit de rapiditatea cu care trec zilele,
încerca mereu alte soluţii pentru prinderea Nufărului Alb. Padişahul îi
dăduse termen pînă la jumătatea lui octombrie. Din păcate, toate
încercările sale rămăseseră fără folos. Răgazul de timp devenea din ce în ce
mai scurt. Şeful poliţiei imperiale avea două alternative: să-l găsească pe
Nufăr printr-un mare noroc sau să-şi pregătească, în mare taină, fuga la
Genova. El îşi transportase acolo, de-a lungul timpului, aproape întreaga
avere. Îi era teamă de o nouă întîlnire cu sultanul. Boala îl înrăise pe
Murad, încît ajunsese să cheme călăul într-o toană de moment. Cu el
niciodată nu putea fi sigur de viaţa sa.
Fără a şti ce gîndesc Ali, Ibrahim şi Murad, Suhar-paşa ajunsese să-l
bănuiască pe Fareddin tot prin logică. Oamenii săi îl urmăreau pas cu pas.
Suhar îşi amintise de iscusitul Enver. Acesta fusese cu ani în urmă unul
dintre cei mai străluciţi slujitori ai poliţiei imperiale. Dar căzuse în dizgraţia
lui Sabahaddin şi, de teamă, fugise la Sofia. Acum, Enver se afla în faţa lui
Suhar. Şeful poliţiei îl cîntări din priviri. Enver era înalt, gras şi moale în
mişcări. Numai ochii săi scînteietori arătau agerime.
— Crezi că-l vei găsi pe Nufăr?
— Cred, strălucitorule! se înclină Enver. Mi-aţi arătat bănuielile voastre
asupra lui Fareddin şi mi se pare că sîntem pe urma cea bună.
— Să nu uiţi că Fareddin e un înalt demnitar al curţii imperiale şi rudă
a măritului padişah. Orice greşeală te poate costa viaţa şi nu am cum să te
scap.
— Nu uit, strălucitorule. Din păcate, ce aţi făcut pînă acum nu a fost

240
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
bine. Prea mulţi oameni pe urmele lui. Există pericolul ca unul dintre ei
să-i şoptească o vorbă aşteptîndu-se la bună răsplată. Sau se poate
întîmpla ca el să observe că e urmărit.
— Şi ce propui?
— Să retrageţi toţi oamenii din jurul lui Fareddin. Îl voi pîndi singur.
Dacă el e omul Nufărului Alb, nu are cum să-mi scape. Folosesc metodele
mele.
Şeful poliţiei imperiale nu avea de ales. Pînă acum, slujitorii săi
orbecăiseră în dezlegarea misterului ce-l înconjura pe Nufăr.
— Fie! aprobă Suhar-paşa.
— Mulţumesc, dar nu-i totul! Pe lîngă preţul care s-a pus pe viaţa
Nufărului Alb, vreau încă pe atît.
— Vei primi.
— Apoi, am nevoie de împuterniciri.
— Nu înţeleg.
Enver zîmbi şi continuă sigur pe el. Atît de sigur, încît îl contamină şi
pe Suhar.
— Strălucitorule, după cum vedeţi, pornesc de unul singur în căutarea
Nufărului. Însă eu nu am o numire oficială şi nici nu doresc aşa ceva. Cu
cît voi fi mai neştiut, cu atît mai bine. Totuşi, în cazul că dau de o urmă
sau chiar peste omul nostru, poate că voi avea nevoie de sprijin grabnic. La
o astfel de situaţie e bine să mă pot bizui pe o împuternicire dată de
strălucirea-voastră. O împuternicire ce mă va face ascultat de oricine.
— Cum vrei să sune ea?
— Simplu. Doar cîteva cuvinte:

Purtătorul acestei împuterniciri va fi ascultat şi sprijinit de orice slujitor


sau supus al imperiului.
Şeful poliţiei imperiale,
Suhar-paşa

Apoi, strălucitorule, întăriţi împuternicirea şi cu sigiliul vostru.


Enver părăsi palatul înaltului demnitar şi se pierdu curînd în mulţimea
de pe străzi, convins că va da de Nufărul Alb. El ştia bine ce are de făcut.
Chibzuise temeinic şi observase că tocmai drumul cel bun fusese ignorat de
Suhar şi de oamenii acestuia.
Noaptea de sfîrşit de septembrie căzuse blîndă asupra oraşului
Adrianopole. Prin case, luminile se stingeau pe rînd. Pe străzi trecătorii
deveneau tot mai rari odată cu apropierea miezului nopţii. Luna ieşea din
vreme în vreme printre norii ce ameninţau a ploaie. Aerul era greu. Vîntul

241
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
se potolise. Întreaga natură parcă îşi reţinea respiraţia, aşteptînd primele
picături de ploaie. Dar aceasta întîrzia să vină. Un bărbat înalt, cu pălăria
trasă mult pe frunte, înfăşurat într-o pelerină uşoară, străbătu cîteva străzi
cu pasul omului grăbit spre locuinţa sa. După straie, aducea a armean.
Necunoscutul intră pe o stradă lăturalnică şi îşi continuă drumul de-a
lungul unui zid care împrejmuia grădina slăvitului paşă Fareddin, cel ce se
trăgea din numeroasa şi strălucitoarea familie a padişahului. Luna ieşise
dintre nori. Bărbatul privi iute împrejur. Apoi aşteptă preţ de un minut sau
două. Din nou luna se pierdu sub perdeaua deasă a norilor. Presupusul
armean prinse cu degetele muchia zidului, făcu un salt uşor şi sări în
grădină. Ghemuit lîngă baza de jos a zidului, nocturnul vizitator trase cu
urechea. Liniştea era desăvîrşită. Adăpostit de tufe şi arbori, porni spre
casa ce se vedea în depărtare ca o pată imensă. Călca atît de uşor, încît nici
un sunet nu răzbea de sub încălţările sale. Ajunse curînd lîngă zidul casei.
Alături era un platan frumos, ale cărui crengi atingeau pereţii. Deasupra se
vedea un balcon. La cîţiva paşi de nocturnul vizitator se afla o uşă. Omul
duse mîna la buzunar, scoase o cheie şi o deschise. Aerul călduţ îl învălui
într-o clipă. Nişte scări de piatră duceau către etaj. Bărbatul părea să
cunoască bine drumul acela, fiindcă porni să urce cu siguranţa celui ce a
trecut adesea pe acolo. În partea aceea a palatului, totul părea încremenit.
Ajunse într-un hol mare, cu o seamă de uşi laterale şi un coridor larg ce
ducea undeva către inima clădirii. Pe la jumătatea coridorului un sfeşnic
încărcat cu lumînări de ceară alunga întunericul din jur. Alături de sfeşnic,
două străji tăinuiau domol între ele. Sunetul glasurilor ajungea pînă la
nocturnul vizitator ca un bîzîit slab. Spre stînga se aflau alte trei uşi. Două
mai înalte, mascate de nişte draperii, după moda bizantină, iar a treia
scundă, destinată poate slujitorilor. Ascuns de întunericul holului, omul se
apropie de uşa din mijloc, intră după draperii şi deschise. În odaie ardea o
singură lumînare. Îmbrăcat în cămaşă de noapte şi cu o boneţică de lînă pe
cap, Fareddin părea un bătrîn liniştit, cuminte, fără griji, preocupat doar
să-şi facă obişnuitele pregătiri în vederea odihnei.
— Te-a văzut cineva? întrebă îngrijorat.
— Nu.
La un semn al gazdei, oaspetele îşi trase un scaun lîngă pat. Apoi în
mîna lui apăru o pungă. Fareddin o luă cu un gest de nerăbdare pe care nu
şi-l putuse înfrîna. Un pumn de pietre preţioase căzu pe aşternutul
înaltului demnitar. Scînteierea frumoaselor bijuterii îl încremeni preţ de
cîteva minute. Fareddin le trecu printre degete, le jucă în palmă, luă cîte
una pe rînd şi o privi în zarea luminii. Toate erau fără cusur.
— Ce preţ au? se dezmetici.

242
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— În bani, sau în ce-ţi voi cere? zîmbi Nufărul Alb.
— În bani.
— Şase mii de ducaţi veneţieni.
— Cred că eşti foarte bogat, îl privi cu admiraţie făţişă. În ultimii doi
ani, mi-ai adus preţ de nouăzeci de mii de ducaţi.
— O nimica toată faţă de cît vei primi în viitor.
— Oare e bine să continuăm? întrebă Fareddin din nou îngrijorat.
Ce-ar fi să ne mulţumim cu cît a fost pînă acum? Simt că în jurul meu se
strînge un cerc nevăzut. Oamenii lui Suhar mă pîndesc. Ce-i drept, mulţi
dintre slujitorii lui lucrează în taină şi pentru mine, însă mi-e teamă. Suhar
mă bănuieşte. Dar a mă pîrî padişahului fără dovezi înseamnă să-şi piardă
căpăţîna. Acum două zile, şeful poliţiei imperiale l-a adus în Adrianopole pe
renumitul Enver, cel ce a fost cîndva primul slujitor al lui Sabahaddin.
Enver e viclean şi iscusit în urmăriri. Mi-e teamă de el.
— Aşa a fost şi cu Ben-Din, rîse Nufărul Alb. Voi lua măsuri ca
bănuielile să cadă în altă parte.
— Asta mă linişteşte, dar nu de tot. Azi-dimineaţă Suhar a tăinuit
multă vreme cu Enver. Şi i-a dat acestuia chiar o împuternicire. Secretarul
lui Suhar e omul meu de încredere. Prin el aflu tot ce se petrece.
— Nu-ţi face griji! Unde locuieşte Enver acum?
— Spre norocul nostru, secretarul lui Suhar îi cunoaşte locuinţa. Ştii
unde e prăvălia de covoare, bijuterii şi mirodenii a armeanului Aram?
— Adică a mea, rîse Nufărul.
— Aşa este, zîmbi Fareddin la rîndul său. A treia casă de la prăvălia ta
către marginea oraşului e a lui Enver.
— Acum poţi să fii liniştit, îl asigură musafirul. Ce ştiri îmi dai?
— Sabahaddin a părăsit Sabaha în mare taină. De cîteva zile e aici, în
Adrianopole.
— În ce scop?
— Nu ştiu. Poate că încearcă, prin neamurile sale, să capete iertarea lui
Murad. Sabaha e un sat prăpădit, nepotrivit unui înalt demnitar.
— Altceva?
— În Asia, răscoalele au fost înăbuşite. Padişahul a primit de acolo
cîteva ştafete.
— Asta am aflat şi eu.
Fareddin îl privi uimit doar o clipă, apoi continuă:
— Dar ce nu ştii sînt tratativele secrete ce s-au purtat acum două
săptămîni între sultan şi Vladislav de Anjou, fiul fostului rege al Ungariei
Carol de Anjou, zis cel Mic.
— Ce doreşte Vladislav?

243
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Coroana Ungariei, prin asasinarea lui Sigismund de Luxemburg. El a
cerut o seamă de oşti care să-l ajute în această încercare.
Nufărul zîmbi neîncrezător.
— Oştile voastre nu au pe unde să treacă spre regatul Ungariei.
Graniţa Dunării e straşnic apărată de domnul Ţării Româneşti. Prin ţaratul
lui Straţimir nu răzbiţi fără luptă. Ţara lui Vuk Brancovici, ţinutul Zetei,
Serbia şi Bosnia vă stau împotrivă. Nu văd cum aţi zbura peste ele.
— Ştiu, rîse Fareddin. Patru mii de oşteni ai imperiului nostru au
plecat pe corăbii spre insula Corfu, aflată în stăpînirea Angevinilor.
Corăbiile vor urca pe Marea Adriatică pînă mai sus de Raguza şi vor intra
prin ţinutul Croaţiei, care face parte din Ungaria.
— Ce-mi spui mi se pare o neghiobie. Chiar dacă lovesc prin
surprindere, ce pot face patru mii de oşteni? Sigismund are oşti mari.
— Vladislav de Anjou dispune şi el de o mie.
— Puţin.
— Aş zice că nu prea. Dacă Sigismund piere asasinat, nobilii Ungariei
credincioşi lui Vladislav îşi vor uni oştile cu ale acestuia. Poate că nici nu
va fi nevoie să lupte, ci de un simplu marş către Buda.
— Cine îl va ucide pe Sigismund?
— Asta nu ştiu, dar cunosc data şi arma. Data va fi la douăzeci
octombrie. Arma, o otravă puternică. La douăzeci octombrie, oştile
padişahului şi ale lui Vladislav vor debarca acolo unde Croaţia şi Bosnia fac
frontieră comună.
— Şi ce oferă Vladislav în caz de reuşită?
— Întregul ţinut al Croaţiei. Îţi închipui că pentru padişah interesul e
mare. A dispune de oşti în Croaţia înseamnă să ameninţe toate ţările
balcanice din două părţi.

Trecuse o zi. Enver se instalase în noua locuinţă din cartierul comercial


al oraşului. De fapt, el dorea să treacă drept negustor. Casa dăruită de
Suhar cuprindea puţine odăi şi o grădină în paragină, semn că acolo de
multă vreme lipsise un gospodar. Înnoptase. Singuraticul bărbat şedea
într-un jilţ. Pe o măsuţă de lîngă el se aflau ceva unelte de scris.
„Cred că aici sînt pe drumul cel bun, gîndi Enver. După cîte am aflat de
la Suhar, toate drumurile duc spre Fareddin. Acesta e şiret. Oamenii lui
Suhar îl urmăresc de cîteva luni, dar nu au aflat nimic. Nimic, fiindcă
nimeni nu s-a gîndit la ce trebuie. Întîlnirile din oraş ale lui Fareddin au
stat sub observaţie. Însă nimeni din cei cu care a vorbit nu cade sub

244
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
bănuiala că ar fi Nufărul Alb. Deci, undeva e o greşeală. E limpede ca
lumina zilei că bătrînul demnitar nu în oraş se întîlneşte cu Nufărul.
Fareddin e prea isteţ ca să-l cred în stare de o nerozie. El nu-i un om de
rînd, care poate trece neobservat. Cred că pe Nufăr îl primeşte în palatul
său. Dacă Nufărul a aflat o seamă de secrete ale palatului imperial, e clar
că se văd destul de des. La lumina zilei nu-i convenabil pentru ei, fiindcă
desele întîlniri nu pot rămîne ascunse. Apoi, Fareddin, cu bătrîneţea lui,
greu s-ar încumeta să iasă în oraş la vreme de noapte. Asta înseamnă că îl
caută Nufărul pe el, dar nu prin uşile din faţă ale palatului. Dacă aş fi eu
faimosul Nufăr, pe unde m-aş strecura în locuinţa lui Fareddin? Cred că
numai prin grădină. La noapte şi în viitoarele nopţi voi sta de pază în
grădina bătrînului demnitar. Iată la ce nu s-au gîndit oamenii lui
Suhar-paşa.‖
Mai zăbovi o vreme, apoi părăsi locuinţa şi se pierdu în întunericul
nopţii. Peste Adrianopole stăruiau aceiaşi nori cu semne de ploaie. Aproape
de ziuă începu să bată vîntul. Cerul se înviora treptat. Enver reveni acasă
aproape la îngînarea întunericului cu primele semne de lumină ale
dimineţii. Deschise uşa de la intrare şi orbecăi pe coridor către încăperea
de odihnă. Prin ferestre se furişa în dormitor o lumină plumburie, încă fără
puteri, ce dădea obiectelor contururi ciudate. Enver tresări. O umbră
trecuse pe la spatele său către uşă. Duse mîna la cuţit.
— Enver! se auzi o voce. Te puteam lovi de cînd ai intrat, însă asta nu e
firea mea. De fapt, chiar şi pe cei mai răi duşmani i-am atacat numai din
faţă. Ştii să foloseşti un cuţit?
— Ştiu. Dar cine eşti?
— Nufărul Alb. Mă cauţi şi iată că am venit la întîlnire. Tu lucrezi
pentru bani, Enver. Eu pentru ceva mult mai înalt. Să te aperi, fiindcă unul
dintre noi nu va ieşi viu de aici.
Departe de a fi un fricos, omul lui Suhar privi insistent spre uşă. Ochii
săi se obişnuiră curînd cu slaba lumină a odăii. Totuşi, faţa Nufărului încă
nu se vedea limpede. Observă destul de vag un bărbat înalt cu o faţă parcă
ovală. Enver strînse mînerul cuţitului în dreapta, iar cu stînga prinse
marginea măsuţei pe care mai stăruiau încă uneltele sale de scris. Măsuţa
zbură prin aer ca un proiectil şi se izbi în uşă. Nufărul Alb sărise într-o
parte la timp. Mişcările celor doi luptîtori erau nespus de încete. Amîndoi
îşi pregăteau atacurile cu multă fineţe. Loveau rar, cu încercări înşelătoare.
Odată cu trecerea timpului, lumina încăperii căpăta strălucire. Parcă
începuse a bate în argintiu. Stăpînul casei îl înghesui pe Nufăr într-un colţ
al odăii. Manevrase mult pentru a-l atrage acolo. Cuţitul său străluci o clipă
prin aer şi lovi cu toată puterea. Nufărul nu avea loc să facă un salt

245
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
convenabil, dar se răsuci scurt asemenea unui toreador. Enver scăpă un
ţipăt. Făcu vreo cîţiva paşi parcă beat. Se poticni. Alunecă domol pe lîngă
perete. Cuţitul Nufărului i se împlîntase în piept. Ochii săi deveniră mari,
miraţi, iar în lumina ce căpătase puteri observă faţa adversarului şi avu o
ultimă tresărire. Parcă îi era cunoscută. Parcă îi amintea ceva. Nufărul se
aplecă asupra lui Enver şi-i scotoci buzunarele. Împuternicirea dată
acestuia de Suhar ieşi la iveală. Cîteva minute mai tîrziu, un bărbat ce
aducea a negustor închise uşa casei, străbătu grădina, ieşi în stradă şi
trecu nepăsător pe lîngă prăvălia de covoare, bijuterii şi mirodenii a
armeanului Aram. Prin cartierul comercial al oraşului, trecătorii se
înmulţeau odată cu limpezimea din zori.
Enver deschise ochii. Puterile îl părăseau iute. Mîna lui întîlni uneltele
de scris răspîndite pe duşumea. Intui că mai are puţin de trăit. Era nevoie
să se grăbească.
Pe la prînz, unul dintre subalternii lui Suhar intră în cabinetul acestuia
şi-i întinse o bucată de pergament.
— Ce-i asta, întrebă şeful poliţiei imperiale.
— Strălucitorule! se înclină omul. M-ai trimis să-l aduc pe Enver, dar el
e mort. L-am găsit înjunghiat.
Suhar rămase o vreme pe gînduri. Cînd îşi reveni, îl concedie pe slujitor
cu un gest aspru. Apoi îşi aminti de scrisoare.
Nufărul Alb poartă în deget un ghiul pe care e gravată o frunză.
Scîrbit, Suhar îndepărtă scrisoarea cu dosul palmei. Oraşul
Adrianopole număra prea mulţi oameni. El nu mai avea curajul să caute
acul în carul cu fîn. Termenul dat de padişah pentru prinderea faimosului
duşman devenise mult prea scurt. Şi poate că omul căutat nici nu locuia în
oraş. Zîmbi. Slujitorii săi au acum un indiciu clar. Primul după atîtea luni.
Ticălosul de Enver, care s-a lăsat ucis tocmai acum, l-a văzut pe Nufăr.
Asta înseamnă că el e pe undeva pe aici. Îl rechemă pe slujitor, iar
poruncile lui îl uimiră pe om.

Spre seară, un bărbat înalt, armean după straie, poposi în cîrciuma


grecului Soridis. Acolo veneau adesea micii negustori de mărunţişuri să
soarbă o cană cu vin, sau să pună la cale între ei cine ştie ce afaceri
bănoase. Presupusul armean se aşeză la o masă lîngă unul care se ocupa
de vînzarea de mărgele, ghiuluri şi coliere ieftine din aramă. Cum nu-i
lipseau banii, cumpără cîteva podoabe lucrate grosolan, iar la preţ se tocmi
fără pricepere. Măruntul negustor jubila. Obţinuse pentru prăpăditele

246
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
obiecte de cinci ori mai mult. Cumpărătorul, poate niţel cherchelit, părea să
fie un demn staroste al nătărăilor. Şi, culmea, după zîmbetul său ipocrit, cu
siguranţă credea că făcuse o afacere straşnică. Presupusul armean
comandă băutură. La primul rînd, client şi negustor închinară studiindu-se
din priviri. La al doilea rînd de căni vorbiră despre timpurile grele. La al
treilea rînd cîntară domol o frumoasă melodie bizantină. La al patrulea,
negustorul arăta cam înţepenit. Cumpărătorul se aplecă peste masă, clipi
complice şi îi şopti ortacului de ocazie:
— Ştii că luminatul Sabahaddin, fostul şef al poliţiei imperiale, a
revenit pe ascuns la Adrianopole?
— Era plecat? întrebă negustorul cu destul de puţin interes. Mamă, ce
vin! Să ştii că vin ca la Soridis greu poţi găsi în altă parte. Mai dai un rînd?
— Mai dau. Se şopteşte că Sabahaddin e Nufărul Alb.
— Sfîntă Născătoare! Glumeşti?
— Îţi spun ce am auzit şi eu.
Vinul lui Soridis era cu adevărat bun. Măruntul negustor aţipise. Cînd
îşi reveni, constată cu mirare că armeanul plecase. Privi în jur şi îşi
recunoscu o seamă de prieteni. Cana îi era plină ochi. Luă scaunul şi trecu
la altă masă, lîngă prietenii săi. Închinară împreună bucuroşi. Apoi, omul
se aplecă mult peste masă şi le şopti:
— Ştiţi că marele Sabahaddin s-a întors la Adrianopole în mare taină?
— Era plecat?
— Păi sigur că era plecat. Lumea vorbeşte că Sabahaddin e Nufărul
Alb.
Cel mai vîrstnic dintre ei privi iute împrejur şi-i spuse încruntat:
— Noi nu am auzit ce ai spus, iar tu nu ai vorbit nimic. O vorbă ca asta
ne poate duce în faţa călăului. Ce ne interesează pe noi ce fac ăi mari?
Speriaţi, tăcură o vreme şi băură pe nerăsuflate. Totuşi pe la miezul
nopţii, cînd printre mese cu tăvile încărcate, slujitorii lui Soridis parcă
pluteau, cel puţin din unghiul de vedere al băutorilor, vestea făcuse ocolul
cîrciumii. A doua zi în zori, şoaptele se rostogoliră de colo pînă colo printre
prăvălii şi tarabe, în cîrciumi şi în case, iar ştirea, neînsemnată la început,
crescuse şi se transformase într-o adevărată avalanşă. Puţin după căderea
serii, gărzile padişahului îl arestară pe Sabahaddin sub învinuirea că
părăsise fortăreaţa Sabaha fără încuviinţare. Pentru sultan şi sfetnicii săi
era limpede că Sabahaddin nu poate fi Nufărul Alb. Motive pledau destule
în favoarea lui. Totuşi, o vagă bănuială stăruia în alt fel. Poate că avea
legături cu faimosul duşman. Suhar şi Fareddin, foştii prieteni ai
arestatului, îi luară apărarea, însă atît de ipocrit, încît cuvintele lor
aduceau a acuzare.

247
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
În vreme ce la palatul imperial numeroasele neamuri ale arestatului
făceau presiuni asupra lui Murad, un călăreţ ieşi din Adrianopole. La un
astfel de ceas, puţini ar fi reuşit să părăsească oraşul. După cuviinţă,
oştenii îl opriseră la una din porţi. Dar omul avea o împuternicire semnată
de Suhar-paşa. Călăreţul tăie către miazănoapte şi se pierdu în desişurile
întunericului. Pe încîntătoarea vale a fluviului Mariţa, primele picături de
ploaie vesteau schimbarea timpului.
Nocturnul călăreţ era Nufărul Alb.

248
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 16
n Cîmpia Bărăganului, primele zile ale lui octombrie se porniseră

Î fierbinţi, cu soare mult. În zori, obişnuita ceaţă de la mijlocul


toamnei întîrzia peste păduri, printre crengile arborilor ca o imensă
pînză de păianjen. Pe cîmpuri se lipea la rasul pămîntului şi săruta iarba
încă fragedă. Prin văi, curentul o mîna de la spate în caiere mari.
Într-o dimineaţă, un călăreţ străbătea Codrul Vlăsiei către lacul
Snagovului. Deasupra apei, ceaţa îşi legăna şoldurile parcă aplecată spre
un dans vesel. Călăreţul rămase locului înmărmurit de admiraţie. Vechea
mănăstire se vedea prin ceaţa subţiată ca un minunat trup de femeie sub
voal. De-a lungul pădurii sunetele de toacă se îngînau în plăcute ecouri.
Călătorul îşi îndemnă calul şi ajunse la porţile Snagovului în plin soare.
Călugării, aplecaţi spre cele sfinte mai mult din pricina vîrstei decît din
convingeri, curăţau cămările în vederea proviziilor pentru iarnă. Sima
veghea la ceruitul strugurilor mari cît pruncul de o zi, sau la afumarea
prunelor brumării aduse tocmai de pe dealurile Buzăului. Sfinţia-sa
pivnicerul rar înjura printre dinţi, fiindcă butoaiele multe se cereau rostuite
în pivniţe pe soiuri. Cuvioşii care îl ajutau la frumoasa îndeletnicire erau
criţă încă din zori şi numai o minune îi ţinea pe picioarele damblagite de
tăria vinului. Băuseră ei, ce-i drept, şi ceva must, însă osînda şi-o aflaseră
la butoaiele cu vinuri vechi. O seamă de femei din satul Ciuliniţa veniseră
cu noaptea-n cap să-şi sfinţească dolofanele colive la mănăstire. Una
mărunţică, slăbuţă, cu mişcări de veveriţă la vreme de primejdie, îi tot
punea întrebări grăsunului Sima. Acesta, cu privirile evlavioase coborîte
asupra ei cu atîta osîrdie încît o despuiase numai prin puterea gîndului, nu
auzea întrebările. O privea lacom, grăitor, cu gura căscată de emoţie.
Pivnicerul îl strigă pe viteazul comandant al Snagovului, însă grăsunul era
prea ocupat a o privi pe mărunţică şi, în loc de răspuns, îşi dezveli dinţii
albi într-un mîrîit ca al căţelelor fătate cînd văd o primejdie pentru pui.
Egumenul Lazăr îl primi pe oaspete în vechea sufragerie.
— Aţi lipsit mult, îi zîmbi lui Staicu.
— Aşa e, rîse acesta. Cînd am plecat, viile abia dăduseră în pîrg. Acum
butoaiele intră în Sfînta Sfintelor. Ce mai e pe aici?
— Toate cum le-aţi lăsat. Săptămîna trecută, prinţesa Irina a fost
prezentată la curtea de la Argeş. Măria-sa Mircea i-a dăruit vechiul castel
din Tîrgovişte.

249
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Deci a plecat de la noi?
— Nu, nici vorbă. Se pare că îndrăgeşte mult castelul vostru. Acum ea
duce tot greul acolo. Dimineaţa se scoală înaintea slujitorilor. A început
pregătirile pentru iarnă.
Comitele rîse. Egumenul îl privi pe furiş.
„A mai slăbit, gîndi el. Încearcă să arate vesel, însă eu îi cunosc sufletul
cernit. Se pare că viaţa noastră e croită destul de prost. O seamă de nătărăi
cu inima uşoară sînt iubiţi şi răsfăţaţi de soartă. Iar cel mai desăvîrşit
cavaler al timpului e un mare nefericit.‖
Staicu se ridică.
— Plecaţi?
— Da, sînt foarte grăbit. Azi trebuie să ajung la Argeş. Ah, era să uit!
Ţi-am adus un mic suvenir.
Egumenul privi împuternicirea dată de Suhar lui Enver şi rîse la rîndul
său.
— De la el?
— Nu, nu chiar de la el, ci de la un om al lui Suhar, dar nu tocmai de
bunăvoie.
Lazăr o puse într-un sertar fără să-i treacă prin minte ce va însemna
cîndva această împuternicire. Ce rol va juca ea.
— Măcar o gustare cu noi, încercă să-l reţină.
— Asta, da.
Spre seară, domnul Ţării Româneşti îl primi pe Nufărul Alb în cabinetul
său. Doar măria-sa şi egumenul Lazăr ştiau cine-i faimosul cavaler despre
care se scorniseră cîntece şi legende atît la nordul Dunării, cît şi în sudul
ei. În cabinetul de lucru al măriei-sale erau singuri. Se sărutară ca doi fraţi
buni. Diferenţa de vîrstă nu-i deosebea prea mult. Arătau la fel de înalţi şi
mlădioşi în mişcări.
— Drace! rîse vodă. Abia acum văd. Eşti plin de praf. Colbuit de la tălpi
pînă-n creştet. Cu cît praf ai adunat pe tine se poate pune un strat de flori.
Vrei să te schimbi şi să faci o baie?
— Mai tîrziu, zîmbi oaspetele, contaminat de veselia fratelui.
Ochii lui vodă băteau uşor către azuriu. Totdeauna erau aşa cînd îl
încerca o mare bucurie. O şuviţă de păr aspru îi căzuse pe frunte şi-i
aducea un aer tineresc.
— Staicule, eşti un om norocos. Dacă am face schimb, se pare că eu aş
fi în cîştig, continuă să rîdă. Numele meu nu-i chiar atît de vestit ca al
Nufărului Alb.
Se opri brusc. Tînărul pălise. Vodă ştia ce-i în sufletul lui. Primise o
scrisoare de la mănăstirea catolică a Siretului. Îi scrisese bătrîna doamnă

250
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Margareta, bunica fostei castelane din Prahova.
— Ce veşti? schimbă vorba.
— Mari, zîmbi Staicu. Turcii sînt din nou puternici. Răscoalele din Asia
s-au domolit.
— Mda! Oştile lor vor intra la iernat. Asta înseamnă că pînă la
primăvară va fi linişte. Apoi vom vedea. Mai ai veşti?
— Mai am. S-a pus la cale călcarea Ungariei cu oşti de achingii şi
asasinarea lui Sigismund de Luxemburg.
Îi povesti tot ce aflase de la Fareddin. Vodă îl ascultă uimit.
— Ce crezi că trebuie să facem?
— Îl înştiinţăm pe regele Ungariei.
— La asta mă gîndeam şi eu. Din păcate, timpul e foarte scurt pînă la
douăzeci octombrie.
— Ştiu. Mîine în zori voi fi pe drum către Buda. Voi goni zi şi noapte.
Oştile Ungariei trebuie să ajungă la vreme pe malul Mării Adriatice.
— Da, da, spuse vodă îngîndurat. Lupta pentru putere, pentru mărire,
e năprasnică. Poate că totdeauna a fost şi va fi aşa. Acum vreo doi ani şi
mai bine, Carol de Anjou era rege al Ungariei. S-au găsit oameni să-l
asasineze. Fiul său, Vladislav de Anjou, încearcă să devină rege al Ungariei
tot printr-un asasinat. Nu-i o răzbunare. Sigismund nu a fost amestecat în
uciderea lui Carol. Da, nu-i o răzbunare, ci numai setea de mărire. O sete
care nu cunoaşte margini.
Mai tăinuiră o vreme. Vodă se feri să-i pună întrebări cu privire la
plecarea Margaretei. Staicu îi fu recunoscător. Bănuia că domnul ţării
aflase.

Drumul care duce printre înălţimi către frumoasa mănăstire de la Siret


era mărginit cu plopi falnici. Cînd adia vîntul, vîrfurile plopilor se aplecau
graţioase şi cîntau parcă o melodie voinicească. Zidurile mari, albe, ale
mănăstirii se vedeau printre brazi ca nişte pete. Liniştea locului îndemna
spre odihnă şi meditaţie. Alături de mănăstire, pe un tăpşan, se afla o casă
la fel de albă, înconjurată pe trei părţi de un cerdac de lemn lucrat în
măiestrite cioplituri. În faţa casei, printre rondurile cu flori bine întreţinute,
se afla o stupină. Vremea caldă nu alungase albinele la iernat. Bîzîitul lor
calm aducea a sărbătoare.
În cerdac, o femeie înaltă, al cărei păr blond bătea în alburiu, şedea
lîngă o măsuţă. Pe creştet purta o bonetă albă, scrobită. Rochia lungă,
neagră, din postav bun de Colonia, căpăta puţină veselie de la cochetul

251
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
guleraş alb. Nu faţa ei, încă frumoasă, arăta anii mulţi, ci unele riduri ale
gîtului, pe care bătrîna doamnă ştia să le ascundă cu pricepere. Alături de
ea, cu o lucrătură de mînă în poală, fosta castelană de la Prahova părea
adîncită în gînduri.
— Din tot ce mi-ai spus, îmi vine să cred că nu ştii ce vrei, vorbi aspru
bătrîna doamnă. Îi găseşti lui Staicu o seamă de calităţi şi defecte. Îmi
vorbeşti despre el cînd cu ochii strălucitori, ca o femeie îndrăgostită, cînd
cu dispreţ. L-ai părăsit fără nici un motiv.
— Aflasem că mă înşală, bîigui Margareta.
— Prostii! O simplă bănuială. Şi nu poţi vorbi mai tare? Parcă n-ai
mîncat azi. De fapt, nici n-ai mîncat. De ce?
— Nu mi-a fost foame.
— Bine! De mîine mîncăm împreună. Am vorbit cu domnul Moldovei.
Tatăl tău e făcut foc pe tine. L-am rugat să-i scrie lui Mircea pentru
desfacerea căsătoriei, o privi pe furiş. Apoi te vom mărita cu unul dintre
nepoţii regelui Poloniei. Am şi pornit nişte tratative.
— Dar nu vreau să mă mărit! strigă Margareta.
— Atunci să ştii că domnul Moldovei te va trimite cu forţa la castelul
comitelui Staicu, o ameninţă cu viclenie.
— Dacă asta e voinţa tatălui meu, mă supun, vorbi iute şi cu ochii
strălucitori.
„Oho, oho! gîndi bătrîna doamnă. Privirile te trădează de la o poştă.‖
Apoi continuă mai îmbunată:
— Toate femeile din neamul nostru, al Muşatinilor, au fost aprige. De
multe ori şi-au sacrificat dragostea datorită firii lor neînduplecate. Tu îl
iubeşti pe Staicu?
— Poate, aşa puţin, răspunse Margareta cu glasul stins.
— Măi fată, vorbeşte mai tare! Ştii că nu prea aud bine. Ce te bîţîi aşa?
Îl iubeşti, sau nu?
— Bunică dragă! se aruncă ea la pieptul bătrînei doamne. Cînd am
plecat de la el, încă nu ştiam. Abia acum ştiu. Cred că-l iubesc de mult.
Însă e de mirare, fiindcă el nu-i aşa cum am visat.
— Staicu te iubeşte?
— Asta nu ştiu. La despărţire mi-am dat seama că plecarea mea
înseamnă pentru el o mare lovitură. Zîmbea. Nu mi-a făcut nici un reproş.
E prea mîndru şi ascunde totul sub un zîmbet aparent vesel. Poate că am
însemnat ceva pentru el. Totuşi, desele lui absenţe de la castel mă
îndemnau să cred şi altceva.
— Prostii! Bărbaţii pentru asta sînt făcuţi. Să alerge. Nu uita că Staicu
e al doilea bărbat al Ţării Româneşti. Mircea are nevoie de el.

252
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Dacă e aşa de ce nu mi-a spus nimic?
— Fiindcă treburile ţării sînt una, iar nevasta alta. Nu le poţi amesteca
laolaltă.

În dimineaţa zilei de treisprezece octombrie, Sigismund de Luxemburg


se întreţinea cu sfetnicul şi prietenul său Nicolae de Gara. Discutară o
vreme despre vînătoarea la care luaseră parte amîndoi. Tîrziu, regele
întrebă mirat:
— Ce motiv l-a reţinut oare pe prinţul Vlad să dea curs invitaţiei
noastre?
— Poate că primirea pe care i-am făcut-o raguzanului şi promisiunile
destul de vagi nu l-au încurajat pe valah, ridică din umeri tînărul Gara.
Ar fi vrut să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Secretarul regelui intră
în cabinet.
— Ce doreşti, domnule? întrebă Sigismund iritat de întreruperea
conversaţiei.
— Maiestate, un sol valah cere să fie primit. E trimis al voievodului
Mircea. Omul pare frînt de oboseală şi spune că e ceva atît de însemnat,
încît nu suferă nici o amînare.
— Un sol al Ţării Româneşti? Adu-l, domnule!
— Te pomeneşti că Ţara Românească a fost atacată de turci, grăi
regele, cînd uşa se închise în urma secretarului.
— Mă îndoiesc de asta. Cine face război acum, cînd oştile se pregătesc
de iernat?
Secretarul reveni curînd cu trimisul voievodului Mircea. Sigismund îl
privi pe valah cu atenţie. Faţa acestuia, neîngrijită, palidă, praful de pe
haine şi cizmele acoperite de noroi uscat îl convinseră că omul venise în
mare grabă.
— Mi se pare că vă cunosc, domnule… domnule…
— Staicu, măria-ta. Sînt prinţul Staicu, fratele măriei-sale Mircea.
— Aha! îşi aminti regele cu neplăcere. Îmi aduceţi veşti?
— Da, dar cerusem o audienţă numai cu voi, măria-ta. Îi purtăm
întregul nostru respect domnului Nicolae de Gara, însă mi s-a poruncit…
— Puteţi să vorbiţi, îl întrerupse Sigismund aspru. Noi nu avem secrete
pe care să le ascundem de el. Cred că aduceţi o scrisoare a stăpînului
vostru.
Staicu i-o întinse lui Nicolae de Gara, iar acesta o trecu în mîna
suveranului.

253
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
De la primele rînduri, pe faţa regelui apăru o paloare neobişnuită. Cînd
isprăvi lectura îi făcu semn comitelui să se aşeze, spre uimirea lui Gara.
— Nu, nu acolo! Veniţi mai aproape, domnule! După data scrisorii şi
ziua sosirii voastre aici, e de mirare că aţi făcut un drum atît de lung doar
în cîteva zile. Nu cunosc un călăreţ în stare de o asemenea ispravă. Ştiţi
conţinutul scrisorii?
— Îl cunosc, măria-ta, zîmbi Staicu în timp ce-şi aşeza un scaun.
— Mai aveţi ceva de adăugat? întrebă cu o voce neobişnuit de joasă.
Staicu nu-i răspunse. Adormise din clipa în care se aşezase pe scaun.
Gonise zi şi noapte fără pic de răgaz. Numai unul ca el putuse rezista la un
astfel de drum. Nicolae de Gara, vesel de felul său, pufni în rîs. Suveranul
nu-i ţinu isonul, ca altă dată.
— Să-l ducem în odaia de alături, spuse îngîndurat.
— Noi, maiestate?
— Noi, domnule. Şi mi se pare că facem prea puţin. Dacă ştirea primită
se adevereşte, acest om salvează azi coroana Ungariei.
Îl prinseră în braţe, dar Staicu simţi atingerea şi, din obişnuinţă
îndelungată, sări într-o parte înainte de a se dezmetici.
— Cred că am adormit, murmură vesel. Vă rog de iertare, măria-ta.
„Omul acesta e de fier, gîndi regele. Pariez că nimeni nu ar putea
parcurge atîta drum în timpul folosit de el.‖
— Poftiţi, domnule! Aveţi nevoie de un somn bun.
Staicu nu se lăsă invitat a doua oară. Trecu în odaia de alături.
Sigismund închise uşa după el, în vreme ce Nicolae de Gara citea
înmărmurit scrisoarea domnului Ţării Româneşti.
— Ei, ce spui?
— Maiestate, mă mir. De unde ştie Mircea astfel de lucruri?
— Se vede că nu ai citit şi ultimele rînduri ale scrisorii. De la Nufărul
Alb. De la el a aflat. Dar nu asta are importanţă acum. Poţi pleca spre
Croaţia pînă într-un ceas?
— Pot.
— Cu cîţi oşteni?
— Cu cinci mii.
— De ce nu cu mai mulţi?
— Fiindcă avem nevoie de oşti şi aici. Voi mai lua cinci mii de la
Belgrad.
— Atunci e bine.
— Bine şi nu prea. Dacă-i o cursă a valahului? Dacă face jocul cuiva?
Poate că încearcă să ne depărteze cu oştile într-un scop ce nu ne este
cunoscut acum.

254
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Crezi asta?
— Nu cred. Mă întreb.
— Timpul nostru acum e prea scurt pentru întrebări. La drum,
domnule! Sper să ajungi la vreme pe malul Mării Adriatice în locul arătat de
valahul Mircea.
— Şi eu sper. Dar aici ce va fi? Eu plec. Vă las singur. Asta nu-mi
place.
— Ei, nu chiar singur. Îmi rămîn o seamă de oşti, gărzile, curtenii şi
slujitorii.
— Ştiu, murmură Nicolae de Gara încruntat. Eu am încredere doar în
mine. Dacă i se întîmplă ceva regelui, în Ungaria va fi război civil. Aveţi, ce-i
drept, oşteni, curteni, slujitori, însă… ah! Vă amintiţi de faimoşii noştri
cavaleri, domnii Gaşpar şi Lorant?
— Cine poate uita nişte spade ca ale lor? Cine poate uita astfel de
viteji?
„Şi zurbagii fără pereche‖, gîndi tînărul general.
— Maiestate, pînă într-un ceas, Lorant şi Gaşpar vor fi aici. Vă rog să-i
primiţi. Ei vor sta în jurul vostru zi şi noapte ca nişte dulăi gata să muşte
pe oricine. Bine că mi-am amintit. Acum pot pleca altfel. Cu sufletul mai
uşor.
— O clipă, domnule! îl opri Sigismund. Doar noi doi ştim secretul
acesta.
— Nu vă faceţi griji! Gaşpar şi Lorant sînt tăcuţi ca mormintele. Oştile
ce rămîn la Buda vor sta pe picior de război fără să li se dea vreo lămurire.
Oamenii cu care plec nu vor cunoaşte ţinta călătoriei decît la vremea
cuvenită.
— La revedere, domnule! Să dau sfaturi unui mare general ar fi de
prisos.
Nicolae de Gara se înclină şi părăsi palatul regal. Un ceas mai tîrziu,
cinci mii de călăreţi ieşiră din Buda în goana cailor, sprinteni la mers. În
fruntea lor călărea îngîndurat Nicolae de Gara.
Aşa cum promisese tînărul general, cavalerii Gaşpar şi Lorant se
prezentară la rege cam după un ceas. Însă nu fusese uşor să fie găsiţi. Pe
Lorant, cam buimăcit de vinul băut peste noapte, oamenii lui Gara îl
scoaseră din patul unei doamne al cărei soţ lipsea de cîteva zile. Pe Gaşpar
îl găsiseră la o hangiţă nostimă, focoasă, al cărei bărbat cam răscopt la
trecerea anilor ştia să închidă ochii în faţa unei pungi burduşite.
Sigismund îi privi pe cavaleri reţinîndu-şi un zîmbet. Auzise cît sînt de
zurbagii. Şedeau amîndoi lîngă uşă sfioşi, parcă neajutoraţi. Gaşpar era de
statură mijlocie, bine clădit. Părul negru i se revărsa în plete lungi peste

255
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
ceafa puternică. Ochii mici îi jucau neastîmpăraţi. Lorant îl întrecea în
înălţime. Pumnii săi mari arătau ca nişte baroase. Părul blond-roşcat, ce se
ridica pe creştet în ondulări plăcute, întregea un chip de om cucernic, blînd
şi poate niţel naiv.
„Hm! gîndi regele. Privindu-i îţi vine să crezi că sînt doi tineri învăţăcei
de la colegiul nostru catolic din Buda.‖
— Ştiţi pentru ce v-am chemat?
— Ştim, zîmbi Gaşpar.
— Veţi fi răsplătiţi.
— Nu pentru asta o facem.
— Vă cred. Totuşi am auzit că bogăţia face casă proastă cu
domniile-voastre.
— Ah, măria-ta! rîse Lorant. Lucrurile nu stau chiar aşa. Cel puţin în
ceea ce mă priveşte. Am aproape un ducat de aur. Gaşpar, nimic. Adică are
datorii. De la Viena şi pînă la Belgrad, de la Cluj pînă la Praga, puţini sînt
cămătarii care nu visează la aurul împrumutat bunului meu prieten. Mulţi
se roagă pentru sănătatea lui. De piere Gaşpar, se duc şi visurile lor. Dacă
domnul Gaşpar e încă viu, o face numai de dragul cămătarilor. E un suflet
milos şi nu le poate aduce astfel de neajunsuri. Alaltăieri avea treizeci de
ducaţi. Ieri jumătate, iar azi e lefter. Dar să nu credeţi că e risipitor. Ba aş
crede că nu-i lipseşte cumpătarea. Dacă alaltăieri ar fi avut o mie de ducaţi,
acum l-aş fi putut învinui de risipă…
Cu toată supărarea lui, Sigismund slobozi un hohot mare de rîs.
— Maiestate! interveni Gaşpar cu glasul omului nedreptăţit. Lorant m-a
coborît mult în ochii voştri. O mie de ducaţi n-am mai avut de o săptămînă.
E drept că s-au dus…
— Pe o cumpărătură? îl întrerupse regele. Poate aţi cumpărat o casă?
— Nu. Am una ce s-ar cuveni reparată. Slujitorii mei, cam zgîrciţi la
bani, nu au făcut-o pînă acum, ceea ce mă duce cu gîndul să le trag o
sfîntă de bătaie
— Slujitorii? se minună Sigismund. Mi se pare că nu slujitorii trebuie
să plătească reparaţiile, ci voi.
— Mă iertaţi, serenissime! Eu văd lucrurile altfel. Slujitorii nu locuiesc
în casă?
— Ba cred că da.
— Atunci e firesc să plătească, răspunse Gaşpar cu toată convingerea.
— Asta nu. Casa e a voastră. Dacă vedeţi astfel lucrurile, înseamnă că
le pretindeţi să vă plătească chiar şi mîncarea. Cu ce se aleg ei din leafă?
— La plata mîncării nu m-am gîndit pînă acum, însă voi chibzui. Cît
despre leafă, ultima oară mi-au pretins-o acum trei ani. Mă nimerisem în

256
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
toane bune, astfel că doar le-am bumbăcit spinările. Vă închipuiţi ce
muncă pe mine, fiindcă nu-i uşor să înmoi spinările a cincizeci de servitori.
— Chestia asta nu-mi place, se încruntă Sigismund. De ce nu i-aţi
plătit?
— Fiindcă îşi iau singuri. Argintăria mi-au vîndut-o de mult. Covoarele
şi mobila abia acum o jumătate de an. În ograda mea au înjghebat o
crescătorie de gîşte. Cred că sînt cîteva mii. Au şi o frumoasă herghelie de
cai. În bălţile mele de pe lîngă Dunăre au prăsit porci.
— Deci aşa stau lucrurile! zîmbi suveranul. De ce nu-i alungaţi pe
netrebnici?
— Cum o să-i alung, maiestate? Unde mai găsesc eu nişte slujitori atît
de credincioşi? Cînd dau uneori pe acasă e praznic şi bucurie. Cînd plec, e
sărbătoare.
— Interesant! rîse Sigismund. Însă nu mi-aţi spus ce aţi făcut cu mia
de ducaţi veneţieni.
— Aşa e! se lumină Gaşpar. M-am luat cu vorba. Domnul Lorant a avut
plăcerea să vă spună că sînt milos. Asta e marea mea slăbiciune. O tînără
doamnă, atît de neajutorată încît mă implora din priviri să-i acord un
sprijin, mi-a înduplecat inima. Pe sărman totdeauna e bine să-l crezi. Am
poftit-o pe tînăra doamnă la un bijutier evreu şi i-am cumpărat un colier
minunat. Răposatul meu părinte îmi zicea adesea că e bine să-i ajuţi pe cei
săraci.
— Drace! izbucni Sigismund cu gura pînă la urechi. Şi aţi dat pe el cei
o mie de ducaţi?
— O mie două sute, măria-ta. Două sute i-am rămas dator bijutierului.
Din păcate, abia azi dimineaţă am observat că mi-ar trebui ceva mărunţiş
să-mi pingelesc cizmele.
Sigismund deveni stacojiu din cauza rîsului. Timpul trecea iute şi
uimitor de plăcut. Discuţia cu cei doi cavaleri era o adevărată desfătare
pentru suveran.
„De acum, îi opresc lîngă mine, gîndi el. Curtenii mei doar ştiu să
ceară, să vorbească frumos, ori să ţeasă intrigi. Aceşti cavaleri tineri aduc
în palatul regal un aer proaspăt şi puţin soare.‖
Apoi îşi aminti de necazurile lui.
— Domnilor, veţi locui lîngă odăile mele. Am dat poruncile de cuviinţă.
Sînteţi liberi. La uşă vă aşteaptă secretarul meu.

După vreo trei ceasuri de somn, comitele Staicu, refăcut, intră în

257
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
cabinetul regelui.
— Aţi dormit puţin, zîmbi suveranul. Vi s-a pregătit o odaie în aripa de
miazănoapte a palatului.
— Vă mulţumesc, măria-ta! Din păcate, sînt grăbit. Unele treburi
grabnice mă reclamă.
— Credeam că rămîneţi aici pînă la douăzeci octombrie.
— Dacă e o poruncă, rămîn.
— Nu o poruncă, ci o rugăminte, răspunse regele cu recunoscuta sa
fineţe.

În dimineaţa zilei de cincisprezece octombrie, regina Maria a Ungariei


părăsi Buda pentru a se odihni o vreme la Kesztel. Acolo era o localitate
frumoasă, cu un castel impunător, aşezat aproape de apele minunatului şi
imensului lac Balaton. Înconjurat de goruni falnici, ale căror coroane se
vedeau de la mari depărtări, castelul era o adevărată oază de linişte. Cînd
bătea vîntul, crengile scoteau sunete joase, grave ca de orgă. Apele lacului,
strălucitoare în limpezimea lor, se ridau la cea mai slabă adiere. Tînăra
suverană iubea mult locurile de la marginea Balatonului. Fire sensibilă,
visătoare, frumoasa regină hoinărea adesea prin codrii ce împrejmuiau
lacul şi de multe ori îşi închipuia că-i singură, că descoperă pămînturi noi
necălcate de om. Visările erau momentele ei de încîntare, de fericire. În zori,
ieşea cu barca pe lac. Nemărginirea lui o înfiora. Uneori le poruncea
vîslaşilor să tragă la ţărm. Apoi sărea sprintenă pe mal, îşi croia drum prin
hăţişuri şi credea că-i prima fiinţă care pune piciorul acolo. Cîteodată se
cufunda atît de adînc în visările ei, încît deşteptarea o supăra.
Bolnăvicioasă ca şi sora ei Hedviga, regina Maria visa că are un trup voinic,
puternic, în stare să suporte călătoriile lungi, nesfîrşit de lungi, la care
rîvnea.
Trăsurile goneau către Kesztel. Învăluită în blănuri scumpe, suverana
închisese ochii şi îşi imagina cîntecul grav al gorunilor. Faţa radioasă, uşor
îmbujorată, arăta satisfacţia ei. O seamă de curteni, slujitori şi doamne de
onoare părăsiseră Buda odată cu regina Maria. După plecarea lor, curtea
regală arăta parcă pustiită. Prima doamnă a Ungariei pornise către Kesztel
din îndemnul regelui şi-i era recunoscătoare. De fapt, totul se datorase unei
întîmplări mărunte, ce trecuse neobservată. O întîmplare obişnuită adesea,
căreia nimeni nu-i acordă vreo atenţie deosebită. Domnul Antal, slujitorul
ce se ocupa cu pregătirea meselor regale, se îmbolnăvi subit. O simplă
răceală cu ceva fierbinţeli, sau o uşoară indispoziţie. Şambelanul palatului

258
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
primise un bileţel de la domnul Antal. Bolnavul i-l recomanda pe nepotul
său Peter, cel ce slujea de mulţi ani ca al doilea maestru de ceremonii al
palatului. Cum Peter era bine cunoscut, şambelanul fu de acord ca el să se
ocupe temporar de îndeletnicirile zilnice ale bătrînului Antal. Această
măruntă schimbare scăpase multora, dar nu şi cavalerilor Gaşpar şi
Lorant. Nimeni în afară de ei nu bănui că plecarea reginei la Kesztel se
datorează îmbolnăvirii umilului slujitor Antal.
În dimineaţa zilei de douăzeci octombrie, Peter pregătise gustarea
regelui cu mult dichis. Toţi curtenii ştiau că suveranul obişnuieşte să-şi ia
micul dejun în odaia de dormit şi că preferă să se servească singur din
bucate. Peter gustă din fiecare fel de mîncare, după datină, şi se retrase.
Abia se închise uşa în urma lui cînd Lorant şi Gaşpar intrară pe alta. În
mijlocul mesei slujitorul aşezase un vas de Boemia cu minunate flori de
toamnă. Ceaiul regelui, pîinea, mierea, untul şi prăjiturile fuseseră gustate
de Peter. Cavalerii dimpreună cu regele priviră la tot ce se afla acolo. Aşa
cum făceau de cîteva zile, mîncaseră toţi trei pe ascuns din proviziile aduse
de Lorant în mare taină. Pentru a nu trezi bănuielile presupusului asasin,
Gaşpar înjumătăţea de fiecare dată gustările şi le căra într-un loc ştiut de
el. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că suveranul nu se atingea de mîncare.
După plecarea reginei, Sigismund poruncise ca prînzul şi cina să-i fie
aduse în cabinetul de lucru, aşa cum se întîmpla de multe ori cînd era
singur.
— Eu cred că otrava e undeva aici în faţa noastră, murmură Lorant
preocupat. Asasinarea a fost pregătită pentru azi. Dacă aş fi în locul
asasinului, eu la gustarea de dimineaţă aş folosi otrava, fiindcă nu văd un
motiv de amînare.
— Şi eu cred la fel, aprobă Gaşpar. Totuşi e de mirare. Peter a gustat
din tot ce e aici. Să fie în flori? Parcă nu dau semne de ofilire. Voi lua probe
din toate bucatele ca de obicei.
— Poate în unt, sau în miere, îşi dădu Lorant cu părerea.
— Peter le-a gustat.
— Am văzut şi eu. Însă el a ştiut de unde să o facă.
— Nu, nici vorbă. Mai degrabă în prăjituri… sau… drace! înlemni
Gaşpar. Mi se pare că am ghicit. Iată aici o minunată pară
verzui-aurie.Toată lumea ştie că regelui îi plac perele. De multe ori nu se
atinge de mîncare, dar perele rar le uită. Iată o frumoasă pară dintr-un soi
rar şi foarte gustos. O înfăşcă şi părăsi încăperea.
— Aţi dat porunci la poartă? se interesă Lorant.
— Da. Am vorbit cu căpitanul de gardă. În afară de domnul Gaşpar,
nimeni nu poate părăsi azi palatul fără voia noastră.

259
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Trecu o jumătate de ceas. Gaşpar intră zîmbitor în odaia de noapte a
suveranului.
— Ei? întrebă regele.
— În pară era, maiestate. Am făcut aceeaşi probă ca şi în ultimele zile.
Vierul care a mîncat para e o adevărată namilă. A murit în cîteva clipe. Întîi
a rămas ţeapăn, apoi a căzut ca trăsnit.
— Peter! strigă Lorant sărind de la locul său.
— A fost reţinut la poartă, rîse Gaşpar. Din păcate, nici el nu mai e viu.
Cînd a văzut că oştenii din gardă opresc pe oricine încearcă să părăsească
palatul a vrut să fugă. Spada unuia dintre oşteni l-a ajuns la timp. Odată
cu moartea lui, complicii ne scapă. Domnul Antal a dispărut. Cred că a fost
răpit de complicii lui Peter.
— Antal? se minună regele. Dar cînd ai aflat toate astea?
— Ştiam de ieri. Am trecut pe la locuinţa lui.
— Dar slujitorii ce spun?
— Spun că doi prieteni ai stăpînului l-au privegheat pe acesta cîteva
zile. Apoi l-au luat cu o trăsură şi au părăsit Buda. Cred că presupuşii
prieteni l-au silit pe Antal să-i scrie şambelanului.
— Slujitorii îi cunosc?
— Nu.
— Păcat! murmură suveranul. Însă cum totul s-a sfîrşit cu bine, cum
nimeni nu ştie despre încercarea făcută asupra noastră, să ieşim domnilor
la plimbare prin oraş. Azi e necesar ca regele Ungariei să fie văzut de
oameni. De cît mai mulţi oameni. Ah, era să uit! Domnule Gaşpar, de cît
aur ai nevoie pentru a-ţi pingeli cizmele?
Lorant se grăbi să răspundă în locul tînărului său prieten:
— Vistieria palatului regal nu dispune de atîta aur cît poate risipi
cavalerul Gaşpar.
— Mein Gott! înlemni Sigismund de Luxemburg. Asta înseamnă că fiul
risipitor din Biblie a fost un biet ageamiu pe lîngă domnul Gaşpar. La cît se
ridică datoriile voastre pe la cămătari?
Gaşpar se scărpină în creştet încruntat, după care grăi:
— Numai bunul Dumnezeu ştie.
— Şi cămătarii.
— Da, maiestate, şi cămătarii.
— Vom plăti toate datoriile voastre, hotărî suveranul.
— Vai, mie! se tîngui cavalerul. Să nu faceţi asta! Vă implor! Cine s-ar
mai ruga pentru viaţa şi sănătatea tînărului Gaşpar?
Sigismund zîmbi. De mult nu se simţise atît de bine. Îi îndrăgise pe
aceşti tineri zvăpăiaţi. Nimic din apăsarea firească a primejdiei prin care

260
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
trecuse nu stăruia asupra lui. Suportase şi altă dată astfel de încercări.
— Domnilor! redeveni grav. Azi la prînz vom avea o frumoasă
ceremonie. Una dintre acele clipe solemne în care se răsplătesc virtuţile şi
credinţa. Trei tineri stau în atenţia noastră. Ei vor deveni cavaleri ai
Ordinului Dragonului de Aur. Bănuiţi cine sînt?
— Pe doi dintre ei nu ne e greu să-i ghicim, mustăci Lorant. Cît despre
al treilea…
— Al treilea e comitele Staicu, fratele domnului Ţării Româneşti.
— Hm! făcu Gaşpar.
— Crezi că nu i se cuvine? se încruntă Sigismund.
— A, nu! Dar va trebui să amînaţi această cinstire pentru o ocazie mai
bună. Prinţul Staicu a părăsit Buda ieri în zori.
Sigismund rămase o vreme pe gînduri. Cînd ieşi din palat înconjurat de
gărzi şi oşteni, chipul său frumos trăda voioşie. Regele ştia să-şi ascundă
îngrijorarea. Gîndurile sale rătăceau undeva către malul Mării Adriatice.
„O fi ajuns oare Nicolae de Gara la timp?‖ se întrebă el.

În dimineaţa zilei de douăzeci octombrie, zece mii de călăreţi ieşiră din


păduri pe ţărmul Adriaticei. Nimeni dintre oşteni nu ştia de ce veniseră
acolo în graba mare. Nicolae de Gara privi multă vreme apele uşor
răzvrătite de vînt. Nicăieri nu se zărea vreo corabie. Doar cîteva bărci de
pescari pluteau departe, legănîndu-se domol ca nişte raţe sătule. Abia a
doua zi, cînd soarele se ridicase binişor, o seamă de catarge apărură la
orizont. Cu puţin înainte de prînz, corăbii grele cîrmiră spre ţărm. Tînărul
general slobozi unele porunci. Oştenii săi ieşiră iar din păduri. Pe mare fu
un moment de derută. Corăbiile întoarseră din drum şi aşteptară în larg.
Ziua şi noaptea trecură în linişte, dar în zorii celei de-a treia, cinci călăreţi
cu caii în spume nimeriră între oştile lui Nicolae de Gara, miraţi că nimeni
nu-i opreşte. A încerca să fugă era prea tîrziu. Îşi mînară caii pe pantele
aspre şi descălecară chiar lîngă apă. O barcă veni dinspre corăbii. Cei cinci
mesageri ai lui Vladislav de Anjou respirară uşuraţi cînd barca îi purtă
departe de ţărmul atît de primejdios. Curînd, pe corăbii se dădură unele
semnale. Pînzele fură puse în vînt, iar grelele corăbii porniră să coboare
de-a lungul Adriaticei către insula Corfu. Tentativa eşuase datorită
Nufărului Alb, dar Vladislav de Anjou nu avea de unde să ştie asta. În
schimb ştiau alţii.
Nicolae de Gara mai zăbovi o săptămînă pe malul mării. Numai
ştafetele sale porniseră în grabă spre Buda. Ele îi duceau lui Sigismund

261
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
doar trei vorbe: „Totul e bine.‖

La cetatea Giurgiu, solii padişahului Murad fură opriţi cu delicate


atenţii de Manea, cavaler al Ordinului Basarab. Tînărul conducător al soliei
era inteligentul Ibrahim-paşa, omul ce se ridicase doar în cîteva luni printre
primii sfătuitori ai sultanului. Obişnuit mai mult cu rostul armelor, nu-i
plăcea îmbrăcămintea fastuoasă. Totuşi purta straie de preţ acum, fiindcă
prin ţinuta sa şi a oamenilor ce-l urmau dorea să-i dovedească ghiaurului
Mircea ceva din bogăţia Imperiului turcesc. Purta pe cap un turban roşu în
trei colţuri. Cele trei vîrfuri ale turbanului erau împodobite cu cîte
cincisprezece pietre scînteietoare. Numai turbanul valora cîteva mii de
ducaţi veneţieni. Sub mantia largă de catifea, împodobită la poale cu perle
mari şi mici, deschisă în faţă, se vedea o haină lungă pînă la genunchi,
încheiată cu doisprezece nasturi de aur mari cît oul de porumbiţă. Şalvarii
intrau în cizme scurte ceva mai jos de genunchi. Pe fiecare cizmă se vedeau
în faţă, de-a lungul piciorului, cîte unsprezece perle prinse în montură de
aur. Armele sale bătute în nestemate întregeau o ţinută a cărei bogăţie şi
strălucire păreau fabuloase.
Trecuseră trei ceasuri de cînd Manea îl conducea pe Ibrahim prin
puternica cetate a Giurgiului, aşezată pe o insulă aproape de malul
românesc şi unită cu acesta printr-un pod de lemn. Gazda îi arătă
oaspetului cele patru turnuri masive de piatră, fiecare înalt de douăzeci şi
patru de picioare şi legate între ele de ziduri puternice.
— Poate că s-ar cuveni să pornim la drum, îl întrerupse Ibrahim
nerăbdător pe amabilul comandant.
Manea simţi că turcul îşi cam pierduse răbdarea şi răspunse cu
prefăcută nelinişte:
— Oare nu v-am dat destulă cinstire?
„Afurisit să fii cu vorbăria ta, ghiaurule! gîndi solul. De cîteva ceasuri
mă baţi la cap cu aceeaşi poveste. De cîteva ceasuri îmi vorbeşti despre
fiecare pietroi. Allah să ne ferească de alţi pisălogi!‖
Apoi zîmbi frumos.
— Niciodată nu am fost primiţi undeva cu mai multă cinste. Şi numai
gîndul de a ne îndeplini misiunea încredinţată de marele padişah ne mînă a
ne despărţi de voi, cu multă părere de rău.
— Atunci mă supun, se înclină comandantul. Am dat poruncă să taie
cîţiva berbeci. Îndată ce veţi prînzi cum se cuvine, mă voi gîndi numai la
drumul vostru. La noi, la creştini, oaspeţii sînt întotdeauna primiţi, după

262
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
datină, cu tot dichisul. Şi nu cred să fie ocară mai mare decît aceea ca un
musafir de neam ales să respingă ospăţul pregătit în cinstea lui.
Manea repezise ştafete spre Argeş îndată după apariţia solilor. Legătura
dintre Giurgiu şi Argeş se facea pe etape. La fiecare etapă, alţi călăreţi cu
cai odihniţi preluau ştirile astfel că ele ajungeau la curtea domnească în
mai putin de o zi. Comandantul avea motivele sale să-l reţină pe Ibrahim.
— Priviţi aceste ziduri de protecţie! continuă Manea. Ele se aseamănă
cu o cămaşă de zale. Oricît ar bate bombardele aici, ar fi fără folos. Avem
meşteri în ridicarea cetăţilor. Aţi auzit despre Anton din Buzău?
— Nu.
— Mă mir. Anton e un tînăr mărunţel, sprinten la minte ca argintul viu.
S-a însurat acum doi ani… adică nu… cred, că acum trei ani, cu una de
prin părţile…
— Poate că ospăţul… îl întrerupse Ibrahim reţinîndu-şi o înjurătură:
încă nu întîlnise un astfel de pisălog.
— Ospăţul? tresări gazda. Da, aşa e! Uitasem de el. Să mergem,
strălucitorule sol al padişahului Murad! Rar primim oaspeţi de seamă aici.
Vizita lor e curată sărbătoare pentru noi. Apoi, mi-aţi plăcut. Sînteţi un om
înţelept şi cu multă pricepere în preţuirea cetăţilor. Ziceam că Anton s-a
însurat acum trei ani, de Sînziene…
Se aşezară la masă, dar bucatele întîrziau. Numai strigătele aspre ale
comandantului reuşiră să-i dezmorţească pe adormiţii slujitori. Ibrahim nu
ştia că totul fusese regizat cu grijă. Întîi sosi vinul, în căni mari de lut ars.
— Coranul îi opreşte pe credincioşii lui Allah să guste din sufletul
strugurilor, zîmbi Manea. Mare păcat! Vinul acesta l-am adus tocmai de pe
dealurile Prahovei. E vin de chef. Duce frumos la un ospăţ. Aroma lui e
gingaşă, blîndă, ca a ultimelor flori de toamnă. Anul trecut, cînd am dublat
zidurile cetăţii, aveam tot un vin ca ăsta. Şi ne picaseră nişte oaspeţi grăbiţi
către Brăila. Erau negustori de vază. Au coborît de pe corabie. Noi, după
datină, le-am cercetat rostul prin părţile astea. Cînd să plece, i-am poftit la
ospăţ. Două săptămîni a stat corabia la Giurgiu. Straşnici oameni!
Soarele cădea uşor către asfinţit. Ibrahim gustase atît din vinul bun, cît
şi din friptura de berbec, foarte preţuită la turci. Limbutul comandant
încetase brusc vorbăria, însă, spre nemulţumirea oaspetelui, adormise
buştean. Era criţă.
— Plecăm! hotărî Ibrahim.
Aghiotantul lui Manea îşi reţinu un zîmbet şi grăi cu glas cumpătat,
calm:
— Strălucitorule sol, ar fi bine să aşteptăm pînă ce se trezeşte
comandantul. El e stăpîn aici. Fără aprobarea lui nu puteţi face un pas. Eu

263
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
n-am destule puteri pentru asta.
— Să cred că sîntem reţinuţi cu forţa? izbucni solul.
— Nici vorbă, strălucitorule! Numai că fără însoţitorii numiţi de
comandant să vă ducă la curtea de la Argeş, atît voi, cît şi cei o sută de
achingii, aţi fi loviţi de oştile noastre ce stau prin păduri. Aşa e porunca
domnească pe aici. Nici măcar steagul alb care vesteşte o solie nu vă apără.
Oştenii noştri întîi lovesc şi abia pe urmă întreabă dacă mai au la ce.
Pieirea voastră ar însemna şi pieirea mea. Eu sînt dator să veghez asupra
vieţii domniei-tale.
— Şi cînd se trezeşte comandantul?
— Asta pot să v-o spun fără sminteală. Cînd bea cinci căni din cele
mari, totdeauna începe a se mişca după ce apune soarele. Dacă trece de a
şasea, abia pe la miezul nopţii. Numai la bucurii mari, cum a fost sosirea
voastră aici, comandantul o încearcă şi pe a şaptea. Asta înseamnă că
mîine în zori e ca pruncul înţărcat de o zi. Are toane. Jinduieşte după vin ca
pruncul după ţîţa mamei, însă nu-l ţine mult. Vom pregăti pentru voi cele
mai bune aşternuturi. Vremea e frumoasă, iar mîine în zori veţi porni spre
Argeş.
Aşa cum prevăzuse tînărul aghiotant, Manea arăta cam mahmur în
zori. Îl privi pe Ibrahim încruntat şi-l salută cu răceală. Cu trecerea
timpului, faţa i se însenină treptat pînă ce ajunse la zîmbet.
— Strălucitorule sol! îi vorbi turcului cu plăcută căldură. Am rînduit
oamenii care să vă însoţească pînă la Argeş. Trei sute de călăreţi vă
aşteaptă gata de drum. Poate că s-ar cuveni înainte un mic ospăţ în cinstea
voastră.
Ibrahim zori către calul gata înşeuat, prefăcîndu-se a nu pricepe
invitaţia gazdei. Alături de el, pisălogul comandant meliţa vorbele fără
oprire. Iar în clipa cînd convoiul se urni din loc, Manea strigă cu disperare
în glas:
— Mărite sol, sînt vinovat cum nu se mai poate. Am păcătuit crunt faţă
de voi, fiindcă am uitat să vă arăt încăperile de sub cetate. D-aia ziceam,
dacă mai zăboviţi o clipă…
Dar Ibrahim, îngrozit de pisălogeala acestuia, înfipse pintenii în
coastele calului. Gazde şi soli tăiară drum printre codri către inima
Bărăganului. De prin pădurile din dreapta şi din stînga apăreau lungi şiruri
de călăreţi, oşteni după straie şi arme. Ibrahim lăsase gonaciul la pas.
Încercă să-i numere pe călăreţi, fiindcă era dator să observe. Însă ce nu ştia
înţeleptul sol şedea în faptul că demonstraţiile de forţă ce i se făceau de-a
lungul drumului fuseseră chibzuite la Argeş. Călăreţii pe care Ibrahim îi
zărea prin marginile pădurilor se mistuiau în desişuri după trecerea

264
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
convoiului şi porneau în goană pe poteci ştiute de ei. După un timp
apăreau din nou pe lîngă alte păduri, iar Ibrahim număra de zor. Ideea
fusese a cavalerului Manea. El o propusese prin ştafete la Argeş.
„Are mulţi oşteni ghiaurul Mircea! gîndi solul. Prea mulţi! Dacă
tratativele cu domnul Ţării Româneşti cad, greu vom intra aici.‖

265
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 17
n partea de miazănoapte a Moldovei, cerul devenise plumburiu.

Î Ploaia subţire, cu multă răceală în ea, căzuse la început într-o


burniţă slabă, ca un prim semnal al stricării timpului. Totuşi, nu
era frig. Numai umezeala parcă pătrundea ca un fior. Din coşurile caselor
ieşeau vălătuci de fum. Ei nu se ridicau semeţi pînă în hăurile cerului,
după obiceiul de peste iarnă, ci zăboveau deasupra satelor şi cătunelor
pînă îşi pierdeau vlaga. La mănăstirea Siretului, cu locuri atît de plăcute în
timp de vară, curţile deveniseră pustii. De pe streşinile caselor, picăturile
cădeau molcom şi îndemnau la somn. Sub apăsarea ploii, pămîntul şi
împrejurimile căpătaseră un aer morocănos, iar turlele mănăstirii păreau
mai zvelte, mai înalte. Cîinii aciuaţi pe sub şirele de paie sau prin fîn ieşeau
cînd îi răzbea foamea şi căscau plictisiţi. În casa cu cerdac de lemn, tînăra
Margareta şedea lîngă fereastră cu privirile aţintite de-a lungul drumului
mărginit de plopi. Uneori tresărea la ivirea unui călăreţ. Săptămîni în şir
trăise speranţa că va primi un semn, o vorbă, o scrisoare din partea comitelui
Staicu. Pe măsură ce treceau zilele, nădejdile i se împuţinau. Timpul urît,
umed, locurile devenite dintr-o dată pustii apăsau asupra tinerei doamne
cu toată puterea lor, fiindcă totdeauna vremea plăcută cu soare mult aduce
speranţe, iar schimbarea ei în rău parcă le spulberă. Treceau zilele,
mohorîte şi închise. Margareta ar fi putut să se întoarcă la castelul de pe
marginea Prahovei. Nimeni nu o oprea, cîtă vreme era încă soţia comitelui.
Gîndul acesta îi venise adesea, dar îl îndepărtase de fiecare dată cu groază.
Mîndria o oprea de la un astfel de pas. Uneori îşi închipuia că s-a întors la
castel. Că Staicu o întreabă cu răceală despre vizita ei acolo. Trăia clipa în
toată grozăvia ei şi simţea cum o lasă puterile. Îl făcuse de rîs pe unul
dintre cei mai înalţi demnitari. Pe cel de-al doilea bărbat al Ţării Româneşti.
Clevetirile pe seama comitelui cu siguranţă că nu erau puţine. Abia acum
judeca în amănunt urmările pripitei sale plecări. Amăricăi făcuse un drum
la castel, din îndemnurile ei. Cavalerul adusese veşti care îi dădură alte
prilejuri de a medita. De la despărţirea lor, Staicu revenise la castel în două
rînduri. Toate rosturile gospodăriei de acolo intraseră sub supravegherea
frumoasei Irina.
— Dumnezeule! exclamă tînăra doamnă, săgetată de un gînd nou. Oare
Irina şi Staicu…?
Refuza să-şi ducă noile gînduri pînă la capăt, însă ele reveneau mereu

266
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
cu puteri sporite. Şedea lîngă fereastră, cu o dantelă începută alături.
Mîinile ei frumoase mîngîiau dantela în neştire. Tresări. Pe drumul mărginit
de plopi, creştea un călăreţ, aplecat pe coama gonaciului. Din clipă în clipă,
tot mai aproape. Ochii ei scînteiară din nou. Îşi opri respiraţia. Pe umerii
obrajilor slăbiţi apăru vechea roşeaţă, ce o prindea altădată atît de plăcut.
Se ridicase pe jumătate. Dar călăreţul îşi urmă drumul cine ştie spre ce
cătun.
La Curtea de Argeş, cinci mii de călăreţi îmbrăcaţi la fel şi cu arme
bune, strălucitoare, se împărţiseră în rînduri mari pentru a lăsa loc de
trecere soliei turceşti.
„Prea multă oaste într-o ţărişoară ca asta‖, gîndi Ibrahim.
Roman Herescu, voinicul cavaler al Ordinului Basarab, făcu onorurile
de gazdă. Cuvinte dulci fură schimbate între oaspeţi şi amfitrioni, fiindcă
altele, mai aspre, ştiau şi unii, şi alţii că vor fi la tratative. Nu mult după
încheierea ceremoniei de primire, înaltul demnitar al Imperiului turcesc fu
găzduit într-o veche casă boierească din cochetul oraş al Argeşului.
A doua zi, Ibrahim intră în palatul domnesc alături de Roman Herescu.
La masa tratativelor luară loc doi dregători turci, vechi şi încercaţi în astfel
de treburi. De cealaltă parte se aşezară, lîngă Herescu, tînărul comite
Dragomir, mare castelan de Dîmboviţa, şi vornicul Vladislav.
— Strălucitorule! grăi Roman Herescu. După fruntea voastră senină,
credem că aţi venit la noi cu gînduri de prietenie şi pace. Sper ca tratativele
ce le vom purta acum să întărească aceste gînduri.
— Dar nu-l văd pe domnul Ţării Româneşti! se miră Ibrahim.
— Nici noi pe măritul padişah, zîmbi tînărul Dragomir, cu o suavitate
de prunc.
„Drace! Comitele e dat naibii, gîndi Roman. Frumos răspuns. Nici eu
nu aş fi găsit unul atît de bun.‖
— Să cred prin aceasta că domnul Ţării Româneşti va lipsi de la
tratative?
— Să credeţi, strălucitorule sol. Sînteţi un mare demnitar al Imperiului
turcesc, însă nu padişah. Rangul vostru nu vă îngăduie a sta la tratative cu
măria-sa Mircea. Totuşi, vom încerca chiar mîine să căpătăm o audienţă
pentru voi. Cît despre ce hotărîm aici, să nu vă faceţi griji. Domnul Ţării
Româneşti va fi înştiinţat.
Ibrahim îşi ascunse nemulţumirea sub un zîmbet. Intui că tratativele
se vor desfăşura de pe poziţii egale, ceea ce nu-l bucura. Ghiaurii erau
puternici. Numai aşa se explica lipsa domnului Ţării Româneşti. Mizase
mult pe teama ce o inspira Imperiul turcesc popoarelor din jur.
— Măritul padişah vă iartă călcarea Dobrogii cu oşti, spuse blînd.

267
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Stăpînul stăpînilor e drept şi bun. Înţelegeţi cît de mare este iertarea lui?
— Înţelegem, rîse Dragomir, fiindcă şi măria-sa Mircea a iertat oştile
voastre de achingii care au lovit în vară pămîntul românesc al Dobrogii. Ar
fi însă o mică deosebire de bunătate. Domnul Ţării Româneşti a arătat-o
prin faptă. Acum zece zile, i-a scos din robie pe cei cinci mii de achingii,
fără a pretinde răscumpărarea lor. Măritul padişah o arată doar în vorbe.
Poate că înaltul sol ne aduce unele dovezi de bunătate a slăvitului Murad.
Le aşteptăm şi ne bucurăm de pe acum.
Uimit de frumosul răspuns al tînărului comite, Roman Herescu socoti
să-i lase acestuia întîietate la discuţii. Cînd măria-sa Mircea i-l impusese
pentru masa negocierilor, Herescu nu se arătase prea încîntat. Ştia că
Dragomir e isteţ, însă era prea tînăr şi lipsit de experienţă.
— Dovezi? grăi Ibrahim. Chiar faptul că mă aflu aici e o dovadă.
Puteam să vin cu oşti.
— Pînă la Argeş? Mă îndoiesc, mărite sol. Voi sînteţi înţelepţi. O astfel
de greşeală m-ar mira mult. Oştile padişahului au intrat la iernat. Cine
porneşte un război pe pămînt străin la sfîrşit de toamnă?
— După toamnă şi iarnă totdeauna vine primăvara, strecură o
ameninţare Ibrahim.
— Adevărat! Numai că ea se arată în egală măsură pentru toţi,
răspunse calm Dragomir. De fapt, nu cred că aţi venit aici ca să ne
ameninţaţi. Nu cred, fiindcă chiar de la început ne-aţi vorbit despre
bunătatea padişahului.
— Aveţi dreptate, recunoscu sincer Ibrahim, socotind că împunsăturile
nu-şi au rostul şi înseamnă pierdere de timp. Măritul padişah vă propune o
alianţă cu noi. El vă poate oferi mult. Creştinii, atît de dezbinaţi între ei,
nimic.
— În ce scop? se interesă Herescu.
— Sultanul sultanilor lumii doreşte ca voievodul Mircea să stăpînească
peste ţara românilor de la Dunăre pînă la graniţa cu polonii şi de la părţile
tătarilor pînă la regatul Ungariei.
— Iar scopul? repetă Roman Herescu.
— Unul singur. Prietenia cu noi. Oştile noastre şi ale Ţării Româneşti
pot lovi prin surprindere Moldova şi Transilvania. Voievodul Mircea va fi
stăpîn peste tot, dar şi supus al padişahului. Iată dovada bunătăţii despre
care vă vorbeam de la început.
— Adică omul de paie al sultanului. Adică rob, zîmbi Dragomir. Cu ani
în urmă, padişahul Murad le-a promis principilor din Asia acelaşi lucru.
Apoi oştile sale i-au zdrobit. Zadarnic încearcă ei acum unele răscoale. Iată
că vă răspundem fără ocolişuri, fiindcă dorim ca tratativele noastre să ducă

268
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
spre o limpezire. Nu credeţi, mărite sol, că ar trebui să treacă o vreme pînă
ce ne vom convinge de prietenia sinceră a sultanului? încheie Dragomir cu
viclenie.
— Înseamnă că nu puneţi temeiuri pe cuvîntul său.
— N-am spus asta. Dar la noi la români există o frumoasă zicală. „Să
nu dai pasărea din mînă pe cea de pe gard!‖
— Înţeleg, zîmbi solul. Respingeţi prietenia padişahului.
— Să o respingem? Nici vorbă, răspunse precaut Roman Herescu. Din
păcate, voi ne cereţi să-i lovim pe fraţii noştri din Moldova şi Transilvania.
Eu cred că putem găsi alte căi de înţelegere.
— Mi-e teamă că nu. Ce nu vreţi voi, padişahul va face singur.
— Asta numai viitorul o poate dovedi, încheie Roman Herescu.

După plecarea solilor, domnul Ţării Româneşti îi primi în cabinetul său


pe Herescu, Dragomir şi Vladislav. Dintre cei ce luaseră parte la tratativele
cu turcii, lipseau boierul Bratei şi logofătul Filos. Roman Herescu porni să
povestească încruntat despre nereuşita discuţiilor purtate. Dar, spre
mirarea lui, pe măsură ce ieşeau la iveală neînţelegerile cu Ibrahim, vodă
părea din ce în ce mai bine dispus. Cînd Roman îşi isprăvi ultimele cuvinte,
măria-sa Mircea ridică o cupă şi spuse rîzînd:
— Să bem, domnilor, în sănătatea padişahului!
— Dacă asta-i voia voastră, să bem, grăi Herescu posomorît. Prilej de
bucurie nu avem, ci numai ameninţări din partea turcilor.
— Te înşeli, Herescule! strigă vodă cu ochii scînteietori. Murad ne-a
trimis pe tavă mari cîştiguri pentru Ţara Românească.
— Eu nu le văd.
— Nu le vezi fiindcă n-ai avut vreme să chibzuieşti adînc. Eu m-am
gîndit la ele din clipa în care am aflat că Ibrahim a venit la Giurgiu.
— Şi cum arată acele cîştiguri, măria-ta?
— Eşti nerăbdător, Herescule?
— Sînt. Eu nu văd decît pagubă. În primăvară turcii pot veni peste noi.
— Pagubă? Niciodată n-am obţinut la nişte tratative atît de mult ca azi.
Acum ştim limpede gîndurile turcilor, care ţintesc spre miazănoapte. Pînă
mai ieri doar le-am bănuit.
— Cam puţin, observă Roman.
— Aşteaptă, domnule! rîse vodă. Prezenţa soliei turceşti la Argeş
înseamnă prilej de nelinişte pentru Sigismund de Luxemburg şi siguranţa
noastră că vom primi sprijin de oşti.

269
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Hm! Asta cam aşa e, se înveseli Herescu.
— Dar nu-i totul. Cîştigul cel mare l-am lăsat anume la urmă. Sultanul
Murad ne-a trimis pe tavă minunatele şi vechile noastre ţinuturi ale
Amlaşului şi Făgăraşului, pierdute vremelnic prin luptă de fratele meu
Dan-voievod.
— Nu înţeleg.
— Răbdare, domnule! Comite Dragomir! i se adresă vodă castelanului
de Dîmboviţa.
— Poruncă, doamne!
— Mîine în zori vei pleca spre Buda! Să-i povesteşti lui Sigismund de
Luxemburg despre tot ce s-a discutat aici la masa tratativelor!
— Numai să mă creadă.
— Am eu grijă de asta.
Domnul Ţării Româneşti ştia ce spune. El prevăzuse o astfel de
manevră cînd îl trimisese la masa tratativelor pe logofătul Filos, care se
dovedise iscoada lui Sigismund la Argeş. Mircea era sigur că regele Ungariei
va afla, pe căi ocolite, tot ce s-a discutat între români şi turci.
— Am eu grijă, repetă vodă. Sigismund va înţelege că-i folositor pentru
el a ne sprijini în primăvară cu oşti. Murad nu ne poate ataca înainte de
începutul lunii mai, cînd se statorniceşte vremea bună. Îi propunem regelui
Ungariei să ne întîlnim cu el în aprilie la Braşov sau la Sibiu. Acea întîlnire
va aduce nu numai sprijin de oşti, ci şi vechile noastre ducate ale
Amlaşului şi Făgăraşului.
— Credeţi că Sigismund se va învoi? întrebă Roman.
— Cred, însă nu o va face cu inima uşoară. Acele ţinuturi au fost
pierdute de răposatul Dan-voievod. Noi le vom lua îndărăt pe cale paşnică.
Sigismund nu are de ales. El înţelege azi că-i sîntem prieteni de nădejde.
Că Ţara Românească înseamnă singura stavilă împotriva turcilor, care
năzuiesc spre miazănoapte. Dacă noi îl părăsim, regatul Ungariei e grav
ameninţat. Acum a căpătat încredere în noi, iar pe nişte prieteni nu-i poţi
păgubi de ce-i al lor. La masa tratativelor cu Sigismund voi arăta asta. Iată,
Herescule, de ce am închinat în sănătatea padişahului. Omul înţelept
trebuie să tragă foloase chiar şi din pagube. Nădăjduiam că Murad va
trimite o solie la Argeş. Nădăjduiam, fiindcă prezenţa ei aici însemna pentru
mine arma cu care pot readuce la trupul ţării ducatele Amlaşului şi
Fărăgaşului. În rezultatele tratativelor dintre români şi turci nu-mi puneam
nici un fel de speranţe. Le bănuiam dinainte.
— Fir-aş al naibii! şuieră Herescu admirativ, îndată ce părăsi palatul
domnesc. Acum doi ani credeam că Mircea va fi un bun gospodar al ţării,
dar nu un mare diplomat şi general. Stai lîngă om vreme îndelungată şi

270
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
nu-l cunoşti destul. În numai cîteva luni a unit Dobrogea cu Ţara
Românească printr-o campanie care m-a uluit, a readus sub stăpînirea
coroanei noastre Banatul Severinului fără a pierde un singur oştean, iar azi
a pornit pasul cel mare spre ducatele de peste munţi. Va reuşi oare şi al
treilea pas? Cînd mă uit la el, îmi vine a zîmbi. E pus mai mult pe şagă şi
crezi că astea sînt singurele sale gînduri. Păcăleala lui pe seama unor boieri
în campania din Dobrogea a rămas de pomină. Dar sub şagă, stăruia grija
lui ca secretul campaniei să nu ajungă la turci. Parcă toate le face în şagă.
Fiindcă ceea ce s-a întîmplat în Banatul Severinului a dat multe prilejuri de
zîmbete admirative pe la curţile Europei. Abia acum pricep că pe dedesubt
el e altfel. El luptă cu armele potrivite ţărilor mici. Puţini ar şti să le
folosească atît de bine.

Un vînt rece bătea peste Adrianopole. Pe străzi, negustorii de


mărunţişuri, greci, bulgari, armeni, evrei şi de alte naţii îşi lăudau mărfurile
ieftine cu mai mult sîrg. Schimbarea timpului îi îngrijora ca pe oricare
sărac. Doar marii negustori, cu prăvăliile lor încăpătoare, cu mărfurile
frumos adăpostite, dădeau puţină importanţă vremii. Acolo sobele
răspîndeau căldura de trebuinţă. Trecătorii zăboveau adesea lîngă tejghele,
unde aveau ocazia plăcută să se tocmească asupra sumei pretinse pentru
marfă. Cînd era frig sau umezeală, ori amîndouă la un loc, negustorii
ambulanţi rar se bucurau de atenţia trecătorilor. Puţini se opreau să
cumpere de la ei. Multe bazaruri şi prăvălii avea Adrianopole, fiindcă aurul
intra acolo fără încetare. Îl aduceau oştenii din prăzile de război. Dar nu
numai aur intra în oraş, ci şi robi, cai, vite, covoare, alimente, stofe,
bijuterii, arme de toate felurile, bani de aramă, de argint şi de aur,
dimpreună cu o mulţime de obiecte folositoare sau fără rost. Îmbogăţiţi
peste noapte, mulţi oşteni încercau să-şi cheltuiască avutul după cum îi
tăia capul. Nepriceperea lor însemna averi uriaşe pentru negustori. Lipsiţi
de familii şi case, fiindcă locuiau în cazărmi, speriaţi de mulţimea prăzilor,
oştenii se dovedeau ageamii cumpărători sau vînzători. Cumpărau la
preţuri astronomice obiecte ce nu le foloseau la nimic şi nu-şi făceau griji
pentru ziua de mîine. Mîine însemna pentru ei o nouă campanie. Un nou
prilej de prăzi. Oştenii păreau nişte copii mari care se tăiau între ei pentru
o biată podoabă ieftină din aramă sau ofereau cu nepăsare un colier bătut
în nestemate în schimbul unei oale cu vin interzis de Coran. Mulţi
deveneau pradă bună în mîinile negustorilor dibaci. Puţini dintre ei
chibzuiau să strîngă ceva pentru zile negre.

271
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Vremea rece de la sfîrşitul toamnei era semnalul unei lungi perioade
fără intrări de mărfuri. Oştile vegetau la obişnuitul iernat. Preţurile
mărunte peste vară creşteau de la o zi la alta. Făina, uleiul, măslinele,
mierea, fructele şi celelalte alimente se împuţinau treptat. La bijuterii, la
obiecte scumpe meditau doar înalţii demnitari. Ei nu se amestecau prin
prăvălii cu mărunţii cumpărători de rînd, ci erau primiţi în alte odăi ale
negustorilor. În vreme ce-şi alegeau mărfurile dorite, slujitorii casei le
aduceau pe tăvi ceaiuri fierbinţi, prăjituri şi vinuri de soi. Iar cei mai mulţi
dintre înalţii demnitari primeau mărfurile în dar, fiindcă negustorii
totdeauna aveau nevoie de protecţia lor.
Marele vizir Ali-paşa îi oferise prinţului Vlad o casă şi cîteva pungi cu
aur. În aşteptarea primăverii ce era încă atît de departe, pretendentul la
coroana Ţării Româneşti încerca să-şi facă relaţii cît mai folositoare. Uneori,
ieşea însoţit de slujitorul său, raguzanul Casaldi. Hoinăreau împreună prin
prăvălii. Rar făceau cumpărături, fiindcă banii zburau iute, pe întreţinerea
casei. Îşi petreceau timpul prin prăvălii minunîndu-se de cîtă bogăţie arăta
Adrianopolul. Într-o dimineaţă, Vlad şi raguzanul Casaldi nimeriră în
prăvălia negustorului Aram. Marea încăpere de la stradă tixită cu minunate
covoare, cu blănuri, butoaie de untdelemn, saci cu făină, stofe şi tot soiul
de mărfuri, era parcă neîncăpătoare pentru cioporul de muşterii. Vînzătorii
abia pridideau să servească. Vlad cumpără unele alimente ce urmau să fie
aduse acasă de către un slujitor al armeanului Aram. Stăpînul prăvăliei,
înalt şi suplu, cam prea tînăr pentru astfel de îndeletnicire în stil mare,
primise doi demnitari cu care se întreţinea într-o odaie lăturalnică. Acolo se
vindeau bijuterii scumpe, iar muritorii de rînd nu treceau pragul acelei
încăperi. De fapt, nici bogatul negustor armean nu servea în prăvălia de la
stradă, fiindcă păstra obiceiul statornicit de breaslă.
Cei doi demnitari se ridicară să plece, mulţumiţi de frumoasele daruri
primite. Aram îi conduse cu plecăciuni adînci. Muşteriii le făcură loc să
treacă şi se înclinară la fel de respectuoşi. Vlad privi spre uşa deschisă doar
cîteva clipe. Tresări. Uşa se închise. În încăperea de la stradă, vocile
cumpărătorilor şi ale celor cîţiva vînzători căpătară din nou putere. Vlad
părăsi prăvălia îngîndurat.
— Ştii pe cine l-am văzut adineauri? îi zise raguzanului.
— Nu, dar am observat tresărirea voastră.
— Marele negustor Aram e de fapt comitele Staicu, unchiul meu.
— Glumiţi?
— Nu.
— Poate că v-aţi înşelat, zîmbi Casaldi, neîncrezător. Mulţi oameni se
aseamănă între ei.

272
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
— Nici vorbă. E el.
— Domnule! îl privi raguzanul şăgalnic. Pe Aram l-am zărit şi eu.
Tinereţea lui nu-l recomandă ca unchi al vostru. Cred că sînteţi de aceeaşi
vîrstă.
— Staicu e mai mare decît mine cu patru ani. Însă asta are puţină
importanţă, fiindcă nu mă pot dumiri de rostul său aici. Al doilea demnitar
al Ţării Româneşti să fie un simplu negustor la Adrianopole? Staicu e prea
bogat pentru a se coborî la o astfel de îndeletnicire. Drace! Cred că-i
iscoadă. Poate că Mircea a aflat că m-am stabilit aici. Că duc tratative cu
turcii împotriva lui. Iată rostul comitelui Staicu în Adrianopole.
— Dar cine foloseşte ca iscoadă un om atît de însemnat?
— Asta mă nedumireşte şi pe mine, recunoscu prinţul Vlad.
Casaldi intră într-o prăvălie apropiată de-a armeanului Aram. Cînd ieşi
de acolo, părea cam încurcat.
— Ei?
— Domnule, negustorul Aram ţine prăvălia de vreo doi ani, spuse
raguzanul îngîndurat. Deci e clar că nu pe voi vă caută.
— Atunci ce?
— Nu ştiu, însă mă mir. Dacă ar fi un om oarecare, mai treacă-meargă.
Sînteţi absolut sigur că e el? Poate că-i o simplă asemănare. S-au mai văzut
cazuri ca acesta.
— Ce naiba, iar o luăm de la început? se mînie tînărul Vlad.

Raguzanul meditase îndelug asupra puţin obişnuitei întîlniri. Dar mai


ales făcuse o seamă de presupuneri cu privire la rostul comitelui în
Adrianopole. Noaptea trecuse dincolo de jumătatea ei cînd îl fură somnul.
Puţin după revărsatul zorilor, părăsi locuinţa. Paşii îl purtară spre cartierul
comercial al oraşului. Zăbovi mult pe acolo. Intră în prăvălia armeanului
Aram şi se amestecă printre obişnuiţii muşterii. Pentru a nu bate la ochi că
întîrzie prea mult şi fără rost, făcu unele cumpărături mărunte. Privi către
uşa care ducea spre odaia lăturalnică, însă aceasta nu se deschise. Lăsă în
urmă cartierul comercial al oraşului. O idee vagă la început, apoi parcă mai
limpede îşi făcu loc în mintea lui Casaldi. Era atît de preocupat, încît se
lovea de trecători. Ajunse la palatul şefului poliţiei imperiale. Marile uşi de
la stradă aveau străji. Chiar şi pe la colţurile clădirii şedeau în pază o
seamă de oşteni. Din vreme în vreme, prin uşile cele mari intrau sau ieşeau
slujbaşi. Străjile îi salutau după importanţa rangului.
„Va fi greu să ajung la Suhar-paşa, chibzui raguzanul. Nimeni nu mă

273
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
cunoaşte aici. Totuşi, o încercare nu strică.‖
Urcă cele cîteva trepte şi i se adresă unuia dintre oşteni:
— Strălucitorule, cum pot să ajung pînă la măritul paşă?
Străjile se priviră o clipă si izbucniră în rîs. Parcă uitaseră de el. Se
înghionteau şi rîdeau cu poftă.
— În vis, răspunse cel întrebat. Dacă ai norocul să-l visezi, îndată
ajungi lîngă el. Hai, ia-o din loc!
— Îi aduc veşti, stărui Casaldi.
— Spune-le.
— Dar nu vouă se cuvine să vi le spun.
— Aha! Toţi aduc numai veşti mari. Ia-o din loc!
Raguzanul se îndepărtă descurajat. Însă nu era el omul care să se dea
bătut prea uşor. Aşteptă la oarecare distanţă pînă cînd se deschise uşa. Un
slujbaş, mărunt pesemne după faptul că străjile nu-l salutară, coborî
treptele. Casaldi îl ajunse din urmă şi-i spuse cu tot respectul cuvenit:
— Mărite demnitar al imperiului, apleacă-ţi ochii asupra unuia care
doreşte a-ţi aduce plocon doi ducaţi veneţieni.
La primele cuvinte, slujbaşul vru să-şi continue drumul privindu-l pe
raguzan cu dispreţ, dar pomenirea ducaţilor hotărî altfel şi-i aduse un
zîmbet.
— Ce doreşti de la mine?
— Să mă duci la strălucitorul Suhar-paşa.
— Asta nu pot. Pînă acolo nici eu nu ajung.
Raguzanul scoase trei ducaţi în loc de doi.
— Dacă mă duci la el, mai primeşti încă pe atît.
Slujbaşul, destul de cuminte, luă întîi banii. Apoi se scărpină în creştet
şi chibzui preţ de cîteva clipe.
— Eu pot să te duc doar pînă la stăpînul meu. Pe urmă aranjezi cu el
dacă vă înţelegeţi la preţ.
— Fie!
Intrară amîndoi în palat. Ocoliră scările mari, frumoase, ce duceau la
etaj şi ajunseră curînd într-o aripă a clădirii mai puţin arătoasă. Turcul îi
făcu semn să aştepte. La puţină vreme reveni împreună cu un alt slujbaş.
Casaldi îi dărui primului încă trei ducaţi, iar celui de-al doilea cinci. Însă
turcul nu părea mulţumit. Şedea cu mîna întinsă, gata a se răzbîndi. Mai
scoase cinci ducaţi şi-i lăsă în palma turcului, dar nu înainte de a suspina
jalnic. Din nou i se porunci să aştepte. Trecu multă vreme.
„Hm! socoti raguzanul. Tîlharii mi-au luat aurul degeaba. Pînă la urmă
o să mă dea afară careva dintre oştenii de pază.‖
Tocmai cînd îşi cam pierduse nădejdea, al doilea slujbaş îşi făcu

274
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
apariţia şi-i ceru încă cinci ducaţi. Un tînăr îmbrăcat strălucitor luă
monedele de aur şi-i făcu semn să-l urmeze. Urcară treptele frumoasei scări
de marmură albă. Suhar-paşa era singur în cabinetul său, mulţumit că
reuşise cu multă dibăcie să-şi transporte averea la Genova şi Florenţa.
Puţinul ce-i rămăsese în Adrianopole îl păstrase de ochii lumii. Peste cîteva
zile va părăsi, fără părere de rău, oraşul. În Apus viaţa părea mai sigură. Şi
totuşi, îşi amînase mereu plecarea, fiindcă noua sa funcţie îi aducea
cîştiguri nevisate. Cînd îi luase locul lui Sabahaddin, habar nu avea că un
şef al poliţiei imperiale adună averi egale cu ale sultanului. Slujitorii cei
vechi îl iniţiaseră în tainele cunoscute de înaintaşul său. Negustorii,
cîrciumarii, hangiii şi meseriaşii îi plăteau peşcheşuri în fiecare lună după
puteri, fiindcă mînia înaltului demnitar putea să-i ajungă pe negîndite.
Agenţii lui Suhar cutreierau oraşele şi se întorceau încărcaţi cu aur. Totul
se făcea în mare taină. Atît cei care dădeau cît şi cei care primeau nu aveau
interes să vorbească. Înaltul demnitar bănuia că agenţii îl jumulesc, dar,
cum grosul aurului ajungea la el, prilejuri de supărare apăreau rar. Fiecare
zi îi aducea noi venituri. Uneori pornea singur prin prăvăliile marilor
negustori din Adrianopole pentru un plus de peşcheşuri. Buzunarele
caftanului său atîrnau grele de daruri de preţ.
Raguzanul intrase la el de cîteva minute şi aştepta umil alături de uşă.
Suhar îl privi încruntat. Straiele acestuia nu-l recomandau ca om cu stare
bună.
— Ce doreşti? îl întrebă aspru.
Casaldi puse un genunchi pe covorul moale, catifelat.
— Strălucitorule, îţi aduc veşti mari.
— Veşti? Ce mă privesc pe mine veştile tocmai acum, cînd…
Îşi luă seama la timp. Preocupat de gîndurile sale, fusese pe punctul de
a spune o prostie fără seamăn. De a-şi arăta intenţiile privitoare la
părăsirea imperiului.
— Ce mă privesc pe mine veştile tocmai acum, cînd am atîtea treburi?
încercă să repare gafa scăpată pe jumătate. Vorbeşte cu slujitorii mei. Ei se
ocupă cu veştile. Şi acum pleacă!
Raguzanul intui că o frază lungă nu-i poate fi folositoare. Suhar l-ar
opri după primele cuvinte şi l-ar da afară înainte de a pricepe vestea. Hotărî
să pronunţe doar două cuvinte.
— Nufărul Alb.
Înaltul demnitar tresări. Privise prin fereastră şi îl uitase pe ghiaur.
— Ce-i cu Nufărul Alb? se întoarse uimit.
— Mărite paşă, poate că mă înşel, dar dacă bănuielile mele sînt bune,
azi ai prilejul să-l prinzi pe Nufărul Alb – şi respiră uşurat că-i trezise

275
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
interesul.
— Au mai fost şi alţii care ne-au dat astfel de veşti, grăi Suhar, nu prea
entuziasmat. Pînă acum au pierit trei oameni. Despre fiecare s-a crezut că-i
Nufărul Alb. Cei ce i-au denunţat nu s-au bucurat de aurul pus pe viaţa
Nufărului. Dovedindu-se minciuna, denunţătorii au sfîrşit sub toporul
călăului.
— Strălucitorule, eu nu spun că omul meu e Nufărul Alb. Eu doar îl
bănuiesc. Deci nu am a mă teme pentru viaţa mea. Rămîne ca voi să
descoperiţi adevărul.
Îi povesti demnitarului tot ce aflase despre Staicu, ferindu-se a pomeni
vreo vorbă la adresa lui Vlad. În caz că bănuiala sa era întemeiată, Casaldi
spera să obţină aurul numai pentru sine. Trei mii de ducaţi veneţieni, la cît
ajunsese preţul pus pe viaţa Nufărului, însemnau o frumoasă avere. Va
încasa banii şi va părăsi oraşul în taină. În slujba lui Vlad, cîştigurile se
arătau prea îndepărtate.
Suhar îl cunoştea pe negustorul Aram. Uneori trecea şi pe la acesta,
după obişnuitele daruri. Parcă nu-i venea a crede că armeanul poate fi
Nufărul Alb. Ar fi fost de mirare: al doilea demnitar al Ţării Româneşti să
stea în Adrianopole doar ca simplu negustor? De ce? De obicei, iscoadele
sînt cavaleri încercaţi, dar nu înalţi demnitari.
„Dacă ghiaurul e Nufărul Alb, înseamnă că prin arestarea lui planurile
mele de plecare pot fi amînate. Oare să am atîta noroc, tocmai cînd speram
atît de puţin? Multă vreme se va vorbi despre înţelepciunea lui Suhar-paşa.
Chiar padişahul va fi încredinţat că are în mine un demnitar cu care se
poate mîndri.‖
Îl privi pe raguzan prietenos. Dacă acesta i-ar fi ghicit gîndurile, s-ar fi
îngrozit ca de moarte.
— Cine mai ştie ce mi-ai spus despre negustorul Aram?
— Nimeni, strălucitorule, minţi Casaldi cu seninătate. Doar nu eram
ageamiu să dau norocul din mînă.
— Bine! Rămîi aici! Dacă ştirea adusă de tine se dovedeşte întemeiată,
vei primi ducaţii chiar azi.
După acele vorbe, şeful poliţiei imperiale părăsi încăperea. În prăvălia
lui Aram era aceeaşi înghesuială ca şi la începutul zilei. Cînd Suhar-paşa
intră acolo, muşteriii şi vînzătorii încetară forfota. Cel mai vîrstnic dintre
slujitori alergă să-şi anunţe stăpînul. Uşa odăii alăturate se deschise în faţa
înaltului oaspete. Aram, onorat chipurile de o astfel de vizită, nu mai
contenea cu ploconelile.
— Mărite paşă, vizita voastră cinsteşte această umilă prăvălie. Îndată
vor veni gustări şi o cupă cu vin grecesc. Am pentru voi o căpăţînă de zahăr

276
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
ce ar stîrni invidia unui rege. Ieri ne-a sosit piper, scorţişoară, ulei de
camfor şi covoare din adîncurile Asiei. Corăbierii genovezi ne-au luat pentru
ele preţuri înzecite. La fiecare transport, genovezii ne jumulesc de-a binelea
prin ridicarea neruşinată a preţurilor. Dacă lucrurile merg tot aşa, noi,
negustorii, vom ajunge muritori de foame.
Suhar-paşa îl asculta amuzat. Inelul descris de răposatul Enver stăruia
în degetul falsului negustor.
„Iată-mă lîngă Nufărul Alb, chibzui el, în vreme ce mîngîia un frumos
colier de perle. Cine şi-ar fi închipuit că-l voi prinde atît de uşor? De fapt, ar
trebui să-i port recunoştinţă. Datorită lui i-am luat locul nesuferitului
Sabahaddin. Şi tot datorită lui voi ajunge din nou în graţiile sultanului
Murad. L-am vizitat de atîtea ori fără să-mi treacă prin minte cea mai mică
bănuială. Era aici şi-şi rîdea de mine, aşa cum o face poate şi acum. După
trupul voinic, mlădios, nu încape îndoială că-i foarte ager. Foarte puternic.
Dacă ar şti el ce gîndesc acum, cred că m-ar ucide într-o clipă.‖
— Frumos colier!
— Şi scump, replică Aram prevăzător în faţa unei eventuale pagube.
— Credeam că mi-l dăruieşti, se posomorî oaspetele.
— Dar acum trei săptămîni mi-aţi luat unul la fel, se văicări
presupusul armean.
— Atunci să nu mai vorbim despre asta.
— Ba vorbim, strălucitorule, sări Aram speriat că-l supărase. Vi-l pot
oferi în contul lunii viitoare.
— La asta mă gîndeam şi eu, rîse demnitarul.
Şeful poliţiei imperiale se despărţi de negustor cu o seamă de cuvinte
frumoase. Părăsi prăvălia fără a se arăta prea grăbit. Slujitorul, care nu
bănuia nimic din gîndurile stăpînului, îl urma la cîţiva paşi.
Rămas în cabinetul de lucru al lui Suhar, raguzanul Casaldi îşi făcea
planuri în privinţa celor trei mii de ducaţi. Era aproape sigur că nu se
înşelase în presupunerile sale asupra Nufărului Alb. Cînd înaltul demnitar
apăru zîmbind, Casaldi ghici dintr-o privire vestea cea bună.
— Vei primi îndată ducaţii promişi, grăi Suhar vesel. Un slujitor te va
conduce la plătitorul meu. Cum te cheamă?
— Casaldi, strălucitorule.
În cabinet intră un bărbat voinic, smolit la faţă, cu priviri jucăuşe.
Acesta îi făcu semn raguzanului să-l urmeze, dar nu spre uşa prin care
venise, ci prin alta. La invitaţia slujitorului, Casaldi trecu pragul unei odăi
ale cărei ferestre acoperite de draperii lăsau puţină lumină. Instinctiv, simţi
o primejdie şi vru să se întoarcă, însă era prea tîrziu. Un şnur îi strîngea
gîtul pînă la sufocare. Încercă să lovească. Nici măcar atîta nu reuşi. Braţe

277
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
puternice îl apăsau fără putinţă de scăpare. Cercuri ciudate îi jucau în faţa
ochilor. Apoi se muie dintr-o dată.
Slujitorul deschise uşa şi-i zîmbi lui Suhar. Acesta înţelese că totul s-a
încheiat cu bună rînduială.
„Acum voi inventa o poveste frumoasă în legătură cu prinderea
faimosului Nufăr Alb, chibzui mulţumit. Cei trei mii de ducaţi îmi revin mie,
dar asta are puţină însemnătate. Numele meu va fi rostit cu cinste de-a
lungul imperiului. Ibrahim şi marele vizir vor spumega de furie. Padişahul
îmi va adresa cuvinte de laudă. Iar eu mai rămîn la Adrianopole, să strîng
alte comori. Apoi va veni o vreme cînd totul se va uita. Fiindcă oamenii uită
uşor. Atunci o iau din loc. S-ar putea să-l prind şi pe afurisitul de Fareddin.
Caznele trebuie să scoată de la Nufărul Alb numele complicelui sau al
complicilor. Mă voi îngriji singur de asta. Arestarea lui Fareddin mi-ar spori
faima de om înţelept.‖
Suhar se ridică sprinten şi-l chemă pe aghiotantul său.
— Îl arestăm pe negustorul Aram, spuse aspru, ferindu-se a pomeni
ceva despre Nufărul Alb, fiindcă acesta era rolul cel mare pe care voia să-l
joace numai la vremea potrivită.
— Cîţi oameni să iau, strălucitorule?
— O sută.
— Nu-i prea mult? Cred că doi-trei sînt destui.
— Nu! Am spus o sută. Agenţii să înconjoare prăvălia pînă într-o
jumătate de ceas. Dacă îţi scapă Aram, poţi să te spînzuri. Iertare nu vei
găsi la mine. Armeanul urzeşte uciderea sultanului. Pe negustor îl vreau
viu. Moartea lui înseamnă şi a ta.

Vremea prînzului trecuse. În prăvălia armeanului intrară şase bărbaţi


cu iatagane în mîini. Vînzătorii şi muşteriii încremeniră la apariţia lor.
Agenţii lui Suhar îi îmbrînciră pe cei ce le şedeau în cale. Din cîţiva paşi
ajunseră la uşa odăii laterale. Auzind zgomot neobişnuit, Aram îşi părăsi
îndeletnicirea şi puse mîna pe o spadă chiar în clipa cînd oamenii lui Suhar
îi treceau pragul. Alţi agenţi năvăliră în prăvălie. Aram înţelese că a fost
descoperit. Prin ce împrejurări, nu avea timp să se gîndească. Reuşi să
doboare doi dintre agenţi. Loviturile de iatagane ale adversarilor ţinteau nu
să-l doboare, ci să-l dezarmeze. Deci porunca era să-l prindă viu. Aram sări
peste masa lui de lucru şi ajunse la fereastră. Dar agenţii se înmulţiră. Din
nou spada lui lovi în plin. Deschise fereastra cu stînga şi sări. Afară, un
ciopor de trupuri se aruncară peste el.

278
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Agenţii părăsiră prăvălia în frunte cu Suhar, purtîndu-l pe prizonier


între ei. Curînd puternica fortăreaţă Deşli îşi deschise porţile mari. Acolo,
între zidurile reci, grele, păzite de oşteni mulţi, înconjurate cu brîu de apă,
se afla cea mai temută închisoare din imperiu. Comandantul ei era
Ohran-bey. Omul care se putea lăuda că niciodată nu-i scăpase măcar un
prizonier. Anunţat de oştenii aflaţi pe zidurile înalte, comandantul ieşi în
întîmpinarea şefului poliţiei imperiale, aranjîndu-şi ţinuta din mers.
— Ohran! strigă Suhar cu glas vesel. Ştii pe cine ţi-l aduc prins?
— Numai înţelepciunea-voastră şi a măritului Allah mi-ar fi de ajutor,
dar, cum nu le am, e greu să ghicesc, răspunse comandantul dornic să-i fie
pe plac stăpînului său.
— Aşa este, aprobă Suhar, atins plăcut de cuvintele lui Ohran-bey.
Omul pe care ţi-l aduc e Nufărul Alb.
Agenţii şi oştenii din gardă încremeniră, ca şi comandantul fortăreţei.
Dacă trăsnetul ar fi căzut alături, aşa, din senin, nu i-ar fi mirat mai mult.
Omul în jurul căruia se ţesuseră legende şi cîntece şedea priponit în faţa
lor. Mari iubitori de acte vitejeşti, mulţi dintre oşteni îl priviră pe Nufăr cu o
scurtă ochire de simpatie.
Suhar gustă clipa ca pe un balsam tămăduitor. Tăcu multă vreme,
dornic să o prelungească. Oştenii îl luară pe Nufăr între ei. La spatele lor,
uşile se închideau cu zgomot repetat în ecouri. Urcară treptele unei scări în
spirală. Mirosul de mucegai, atît de puternic la parterul fortăreţei, îşi
pierduse puterile. O ultimă uşă se închise după comitele Staicu. Era
singur. I se tăiaseră legăturile şi putea să se mişte. Odaia destul de
încăpătoare nu avea mobilier. Prin două ferestre înguste, lumina zilei
pătrundea cu slabe puteri. Se afla într-un turn din mijlocul faimoasei
închisori Deşli.
Comandantul îl conduse pe Suhar în odaia sa de lucru.
— Sînteţi sigur, strălucitorule, că arestatul e Nufărul Alb? îndrăzni să
întrebe.
— Absolut. Nu am nici un fel de îndoială. Nufărul Alb se numeşte de
fapt Staicu şi e fratele mai mic al ghiaurului Mircea-voievod.
Ohran scăpă o nouă exclamaţie de uimire, spre satisfacţia înaltului
demnitar.
— Acum am treburi, grăi oaspetele. Poate că la noapte sau mîine mă
voi întoarce să-l trec prin cazne pe arestat. Nimeni nu are drepturi asupra
lui în afară de mine şi padişah. Numai porunca scrisă a padişahului sau a

279
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
mea îl poate scoate din fortăreaţa Deşli. Răspunzi de el cu viaţa ta.

Vestea prinderii Nufărului Alb trecu prin Adrianopole şi prin


împrejurimi ca un fior. Suhar nu dorise a păstra în secret frumoasa
captură. Oamenii aflară curînd că Nufărul Alb e comitele Staicu, mare
demnitar al Ţării Româneşti. Asupra lui Fareddin, ştirea pică asemenea
trăsnetului. Tocmai îşi făcea siesta de după prînz, obicei împrumutat de la
greci. În prima clipă alergă spre fereastră, convins că agenţii lui Suhar
năvălesc în palatul său. Apoi rămase rezemat de perete. Îl încerca o uşoară
ameţeală.
„Va trebui să fug din Adrianopole, repetă de cîteva ori. Orice întîrziere
îmi poate aduce pieirea. Nufărul va fi trecut prin cazne. De sub apăsarea lor
puţini scapă fără mărturisiri. De fapt, nu mai scapă, ci pier. Suhar nu a
avut vreme pentru cazne. Cred că o va face abia mîine noapte, adică după
ce va fi dus în faţa padişahului. Aşa e obiceiul. Ghiaurul mă va trăda chiar
fără a fi silit. Nu-mi datorează nimic. Puţin îi pasă de mine. Azi, Murad nu-l
mai primeşte fiindcă e bolnav. Aşa stînd lucrurile, ar mai fi o cale. Otrava.
Secretarul lui Suhar e omul meu. El poate strecura otrava în fortăreaţa
Deşli. Are acolo cîţiva oşteni credincioşi lui. Voi părăsi oraşul pînă într-un
ceas. Dacă Nufărul Alb cade sub puterea otrăvii, mă pot întoarce fără
teamă.‖
În timp ce Fareddin îşi strîngea aurul şi bijuteriile, prin poarta de
miazănoapte a oraşului Adrianopole ieşiră călări doi negustori de
mărunţişuri. După straiele lor ponosite, după gloabele de sub ei şi după
înfăţişarea neîngrijită, nimeni nu ar fi bănuit că neajutoraţii negustori
ambulanţi sînt iscoade ale renumitului cavaler bulgar Cîrstev.
Vestea căderii comitelui Staicu îl înmărmuri pe Vlad. În primul moment
îşi luă pălăria cu gîndul să meargă la marele vizir şi să-l implore pentru
slobozirea unchiului său. Apoi ridică din umeri. Era o prostie. Bănuielile
sale căzură îndată asupra raguzanului. Dar mînia lui se dovedea
neputincioasă. Casaldi nu-şi mai făcuse apariţia din zori. Cu siguranţă că
luase preţul trădării şi părăsise oraşul.
Peste Adrianopole cerul se înnegura treptat. Cădea înserarea.

Frumosul oraş Ipek era uneori plăcută reşedinţă a cneazului Lazăr al


Serbiei. Cînd acesta se stabilea acolo pentru o vreme, curtenii îl urmau,

280
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
încîntaţi de minunatul peisaj înconjurător. Liniştit, aproape anonim în lipsa
cneazului, Ipekul căpăta parcă viaţă de îndată ce trîmbiţele şi cornurile
anunţau reîntoarcerea măritului autocrat. Cîrciumile, hanurile, străzile şi
casele din Ipek primeau oaspeţi. Nenumăraţi oaspeţi.
Într-un han de la marginea oraşului, vestitul cavaler Carapelese
înfuleca de unul singur dintr-o uriaşă pulpă de porc bine afumată. Degetele
lui puternice rupeau bucăţi mari din carnea împănată cu grăsime. Alături,
o găleată cu vin dulce, adus de pe coastele Dalmaţiei, îi ţinea plăcută
tovărăşie. Mîncăul Carapelese nu părea în toane prea bune. Înfuleca
zdravăn, iar înjurăturile dintre doi dumicaţi porneau lungi, curgătoare, în
sprintenul grai al italienilor. Cavalerul avea motive temeinice să fie supărat.
Despre el şi despre Ruk Spear mulţi vorbeau mai în glumă, mai în serios că
sînt ca omul şi umbra la vreme de vară. Dacă îl căutai pe Ruk, nu trebuia
să alergi prea mult pentru a da de Carapelese şi invers. Dar cavalerul Spear
dispăruse de vreo două zile pentru o femeie de la curtea cneazului. Se ţinea
după ea ca mielul după oaie. Lunganul italian nu aflase nici măcar dacă
muierea merita atenţia prietenului său. Curînd ulcica atinse fundul găleţii
cu zgomot neplăcut pentru el. Neplăcut, fiindcă îi lipseau banii, iar hangiul
dădea pe datorie doar cînd făcea pomană pentru sufletele morţilor. Tresări.
Uşa hanului zbură în lături ca la vreme de furtună. Carapelese rămase cu
ulcica la jumătatea drumului dintre găleată şi gură.
— Santa Agripina! exclamă, cu slabă sclipire de luciditate. Ruk e făcut
foc. Pesemne că muierea i-a dat vînt.
— Ah, iată-te! grăi Spear cu satisfacţie în glas. Mă temeam că în lipsa
mea ţi-ai luat zborul.
— Alţii cam aşa fac, bombăni Carapelese. Abia după ce li se închide
uşa în nas îşi amintesc de prieteni.
— Lasă! Turcii l-au prins pe Nufărul Alb.
— Glumeşti? păru a se dezmetici o clipă.
— Zău că nu! Adineauri am aflat vestea. Din păcate, eşti făcut rău. Cu
morişca stai binişor, însă nu cred că te poţi ţine în şaua calului.
— Eu?
Carapelese făcu un efort lăudabil. Se ridică, bîţîindu-şi picioarele lungi.
Apoi săltă piciorul de porc în aer şi grăi cu trufia omului cherchelit:
— Îl voi răzbuna pe Nufărul Alb. Unul e Carapelese, fraţilor!
Prinse ulcica, vărsă cîteva picături în cinstea mortului, iar restul pe gît,
după care continuă măreţ:
— Praf şi pulbere…
Ruk ştia ce are de făcut. Îşi strecură umărul sub pieptul cavalerului, îl
prinse cu o mînă pe după gît şi ieşi în curte către valăul cu apă pentru cai.

281
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Italianul, convins că e călare, porni să înfiripe un cîntec deocheat. Spear îl
aşeză pe capră deasupra valăului şi aruncă o găleată cu apă peste el.
— Sfinţi apostoli şi cardinali! behăi Carapelese. Rîul prin care trecem e
ca gheaţa. Dacă scap din el, trăiesc o mie de ani.
Urmă a doua găleată.
— Sfinte Augustinus de Padova! răcni lunganul. Mi se bat dinţii în gură
ca la dulăi cînd sînt în nuntă.
Spear îl conduse în odaia lor şi îl schimbă cu straie curate.
— Aşa! murmură el satisfăcut. Acum eşti în stare să te ţii în şa.
— Unde mergem?
— La mănăstirea Snagovului. Cavalerul Cîrstev m-a înştiinţat că ne
aşteaptă acolo.
— Atîta drum?
— Am bătut noi altele şi mai lungi.
— Ne lipsesc banii.
— Aiurea! Am două pungi burduşite cu aur. Mi le-a dat chiar cneazul
Lazăr, cu care am tăinuit între patru ochi.
— Ce căutăm la Snagov?
— Pregătim acolo evadarea Nufărului Alb.
— Parcă ziceai că e mort.
— Mort pe dracu! se răsti Ruk. Turcii nu sînt chiar atît de proşti să-l
omoare. Cel puţin aşa sper. Dacă Nufărul Alb ar fi un cavaler mărunt,
poate că ar face-o. Însă el e al doilea demnitar al Ţării Româneşti. Sultanul
va porni tratative cu Mircea. Murad îi poate cere în schimb tot ţinutul
Dobrogei, sau o mare sumă de bani. De va fi altfel, e păcat.
Părăsiră hanul în goana cailor. Ploaia subţire îşi întorcea fustele după
tactul vîntului aspru. În aceeaşi noapte, cei doi vechi prieteni ieşiră din
Ipek pe cai sprinteni şi tăiară drum peste cîmpuri spre Buda.

La un ceas după prinderea Nufărului Alb, Suhar îmbrăcat în ţinută de


zile mari, ceru să fie primit de padişah. Dar, cu toate insistenţele sale, nu
reuşi. Murad făcuse o baie cu sare şi adormise. Medicul său italian veghea
să nu fie tulburat. Nemulţumit, şeful poliţiei imperiale porni spre casă. Îi
mai scăzuse entuziasmul. Acum judeca limpede. Somnul padişahului îi
răsturnase toate planurile. Pe Nufăr nu-l putea trece prin cazne înainte de
a discuta cu Murad.
„Arestatul e om de neam ales, reflectă Suhar. Poate că sultanul va avea
alte gînduri în privinţa lui. A-l supune la cazne pe ghiaur fără ştiinţa

282
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
padişahului înseamnă să-mi atrag mînia acestuia. Cu Murad niciodată nu
ştii cum se isprăveşte o discuţie. Într-o clipă el poate uita că eu l-am prins
pe Nufăr. Într-o clipă mă poate aresta şi trimite la fortăreaţa Deşli. Trebuie
să fiu chibzuit. Să trag multe foloase din capturarea ghiaurului.‖

La palatul regal din Buda se aprindeau lumînările. Înserase. Sigismund


de Luxemburg, ajutat de slujitori, îşi făcea pregătirile de culcare. Rar intra
el în pat la un astfel de ceas. Era răcit. Medicul îi recomandase cîteva zile
de odihnă. Toţi curtenii ştiau că Lorant şi Gaşpar sînt favoriţii
maiestăţii-sale, cu toate că nu pricepeau cauza. Unul dintre slujitori îl zări
pe Lorant. Acesta deschisese uşa apartamentului regal şi-i făcea semne.
Slujitorul ieşi pe vîrful picioarelor. După un minut reveni şi-i spuse regelui:
— Domnul Lorant vă roagă să-l primiţi într-o chestiune grabnică.
— La naiba! se supără Sigismund. Nici pentru boală nu am timp.
Regele avea fierbinţeli şi-i era lehamite de orice. Nu avea poftă de
mîncare, iar trupul său voinic se muiase fără pic de vlagă. Ţinea prea mult
la tînărul cavaler pentru a-l respinge, dar îl primi îmbufnat.
— Ce e, domnule?
— Maiestate, vă rog să-mi acordaţi cîteva clipe între patru ochi.
Sigismund făcu un semn. Slujitorii şi medicul părăsiră încăperea.
— Acum o jumătate de ceas au sosit la Buda doi trimişi ai prietenului
meu cavalerul Ruk Spear.
— Ei şi?
— Nufărul Alb a căzut în mîna turcilor.
Sigismund uită dintr-o dată că e bolnav.
— Nufărul Alb?
— Da. El e comitele Staicu, fratele domnului Ţării Româneşti.
— Jesus-Maria! Acum îmi explic multe lucruri. Cînd te gîndeşti cît de
prost l-am primit cînd a venit la noi în chestiunea Banatului! exclamă cu
părere de rău. Era gata să-l arestez. Straşnic om! Mie mi-a salvat viaţa.
Regatului Ungariei i-a adus mari servicii. Un astfel de om… e mort? se
nelinişti.
— Cred că nu.
Îi povesti regelui tot ce aflase de la trimişii lui Spear. Spre mirarea
slujitorilor, Sigismund ceru uneltele de scris. Puţin mai tîrziu, Lorant şi
Gaşpar ieşiră din Buda în galopul cailor. Purtau cu ei o scrisoare către
sultanul Murad. Regele Ungariei oferea douăzeci de mii de ducaţi veneţieni
pentru eliberarea comitelui Staicu.

283
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi

Capitolul 18

P
este ţinutul din jurul mănăstirii Siretului pornise a ninge. La
început, fluturi mari de zăpadă cădeau lin şi se topeau în
umezeala pămîntului. Treptat, fulgii se îndesiră mărunţi. Ningea
de vreo două ceasuri. Stratul de omăt creştea molcom. Tînăra Margareta
ieşise în cerdac să asiste la un spectacol rar. Unul dintre cîinii de curte, a
cărui viaţă se număra în luni, nu mai văzuse zăpadă. Refugiat pe scările
cerdacului lătra scurt aşezat pe labele din faţă şi privea năuc întorcînd
botul cînd într-o parte cînd în alta. Ghicea el că ceva nu-i în regulă. De la o
vreme, încetase lătratul mulţumindu-se cu mîrîituri nu prea
ameninţătoare. Observase că unul dintre dulăi trecea tacticos prin omăt
fără să i se întîmple ceva. Prinse curaj. Coborî treptele, mirosi zăpada şi
întinse o labă. O retrase iute. Adulmecă laba. Nimic rău. Mîrîi încă o dată,
mai mult de formă, şi prinse a călca prin omăt ca pe picioroange. Cîteva
clipe mai tîrziu scoase un lătrat vesel. Apoi începu să se rostogolească şi să
alerge în cercuri mici. Ochii îi străluceau ca la o mare descoperire.
Margareta rîse. Era prima dată, după multă vreme, cînd o încerca
veselia. Ieşi în curte. Fulgii îi atingeau faţa ca o mîngîiere. În jur liniştea
stăruia adîncă. Nici o adiere. Sub stratul de zăpadă parcă încremenise
totul. Privi spre drumul cu plopi. Falnicii arbori de peste vară ce-şi
tremurau frunzele a joacă arătau acum singuratici şi trişti. De-a lungul
drumului, două puncte creşteau în repeziciune. Erau doi călăreţi.
Margareta îi observă cum se apropie, dar inima ei nu tresări ca altădată. De
mult pierduse speranţa într-un semn de la Staicu. Urcă treptele cerdacului.
Călăreţii intrară prin poarta cea mare a mănăstirii. După straie păreau
oşteni. O cuprinse o nelinişte ciudată. Mîinile porniră să-i tremure.
Călăreţii descălecară şi înaintară către ea. Îl recunoscu pe părintele Sima.
Grăsunul o salută după moda cavalerească.
— Ne-a prins iarna pe drum, zîmbi el.
Intrară în casă. Margareta le oferi ceaiuri fierbinţi. Degetele-i tremurau
atît de puternic, încît vărsă din căni pe măsăriţă. Nu îndrăznea să-i întrebe
rosturile lor la Siret. O încerca o teamă lăuntrică. Era limpede că nu veneau
din partea comitelui. Staicu i-ar fi trimis pe cineva de la castel. Poate că
măria-sa Mircea aprobase desfacerea căsătoriei. Grăsunul Sima îi observă
paloarea neobişnuită. Margareta aştepta o vorbă. Comandantul Snagovului
şi ortacul său îşi sorbeau ceaiul cu plescăituri puternice. Se încălziseră.

284
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Obrajii li se roşiseră ca para focului. Cînd isprăvi, Sima îşi mîngîie bărbuţa
rară. Nu ştia cum să înceapă vorba. Adusese veşti proaste.
— Ce mai e pe la Snagov? îndrăzni Margareta cu voce spartă,
nefirească.
— Bine, doamnă. Egumenul vă trimite, prin noi, sănătate.
— Îi mulţumim. Poate că ar fi bine să vă odihniţi.
— A, nu acum! prinse curaj grăsunul. Am venit, ce-i drept, în grabă
mare, însă avem timp de odihnă. Noi… adică nu noi… egumenul… Nufărul
Alb a căzut în mîinile turcilor.
— O! Ne pare rău pentru tînărul blond. Arad parcă îl cheamă…
— Dar nu el e Nufărul Alb, ci comitele Staicu.
— Stai… cuu?
Margareta cătă un sprijin bîjbîind cu mîinile în jur. Sima o prinse
tocmai la timp.

De cîte ori se schimba vremea către ploaie, reumatismul îl încerca pe


sultanul Murad cu puteri înzecite. În astfel de zile devenea acru, morocănos
şi se înfuria din te miri ce. Pe trimisul împăratului de la Constantinopole îl
alungase în ocări. Pe generalii care îi cereau noi sume de bani pentru oştile
aflate la iernat îi amuţi cu un gest. Medicul palatului fusese decapitat în
zori, fiindcă nu reuşise a-i alina junghiurile. Înalţii demnitari aflaţi în jurul
său ar fi dorit să fie cît mai departe de el. Chiar străjile atît de credincioase
padişahului se rugau în gînd lui Allah să le ferească de mînia acestui bătrîn
turbat de-a binelea.
Murad îl privi pe Suhar-paşa ca prin lunetă. Şeful poliţiei imperiale,
recunoscut pentru prostul său gust în alegerea straielor, purta un turban
galben în trei colţuri, caftan violet şi încălţări de un roşu aprins. Padişahul
nu putea suferi violetul, dar Suhar nu avea de unde să ştie.
— Frumoasă îmbrăcăminte! mîrîi sultanul.
Suhar păru încîntat de remarca stăpînului, fiindcă îi lipsea fineţea
observaţiei. Era convins că acesta se îmblînzise amintindu-şi că Nufărul Alb
fusese arestat. Acum va începe cu laude. Şeful poliţiei se pregătea să le
primească afişînd modestie. Doar Ibrahim şi marele vizir Ali-paşa
înţeleseseră că Murad îi caută nod în papură.
— Îndrăzneşti a zîmbi, cîine! spuse padişahul cu aer mieros.
Crezînd că nu lui i se adresează, Suhar privi în jur.
— Luaţi-i caftanul şi aruncaţi-l în foc!
Străjile se repeziră asupra lui.

285
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
„Mă arestează, gîndi Suhar. Asta-i lucrătura lui Ali-paşa.‖
— Eşti sigur că măcar acum Nufărul Alb e cel adevărat?
„Nu mă arestează.‖
— Absolut, strălucitorule. Am chibzuit asupra lui pînă am găsit calea…
— Asta nu mă interesează. Cine sînt complicii lui?
— Nu ştiu. La cazne încă nu am îndrăz…
— Nu ştii? Sînt înconjurat de bicisnici. Pleacă!
Suhar altfel visase întîlnirea cu padişahul. Părăsi încăperea,
gîndindu-se la vechile sale planuri de a fugi din imperiu. În anticameră îl
opriră cîţiva ofiţeri şi demnitari dornici să afle amănunte despre capturarea
Nufărului Alb. Şeful poliţiei le turnă o poveste frumoasă, care nu prea
stătea în picioare la o analiză temeinică. Aceeaşi pe care dorise a i-o oferi
lui Murad. Şi pe măsură ce vorbea chipul său oferea seninătate. Pe feţele
ascultătorilor se citea numai admiraţie. Însă el vedea prost. Sub admiraţie
se ascundea ironia.
Ali şi Ibrahim intuiră că nu-i momentul potrivit pentru a ridica
problema Nufărului. Padişahul era în toane prea rele. Dar o făcură după
prînz, cînd noul medic îi aplică aceleaşi tratamente cu sare. Băile
ameliorară junghiurile lui Murad. Acum se putea sta de vorbă cu el.
— Îi cerem lui Mircea-voievod ţinutul Dobrogii, grăi Ibrahim.
— Fleacuri! îl repezi padişahul. Tu l-ai ceda în schimbul unui om?
— Nu-i un om simplu.
— Prostii! Ne răcim gura degeaba.
— Mărite padişah! interveni Ali-paşa. Moartea Nufărului ne aduce
puţine foloase. Acum îl ştim. Îi vom afla şi complicii. Asta înseamnă că în
viitor el nu mai cade cu ameninţare asupra secretelor noastre. Chiar dacă
ghiaurul Mircea nu ne va ceda ţinutul Dobrogii, îl putem sili să plătească
răscumpărarea cu aur mult. Imperiul are azi nevoie de aur.
— Nu! Arestatul va fi decapitat.
Cei doi înalţi demnitari înţeleseră că orice stăruinţă e de prisos. Duseră
mîinile la frunte, la gură şi la piept, gata a se retrage.

Prin Codrul Vlăsiei căzuseră frunzele. Pădurea părea îmbătrînită,


somnoroasă şi neprimitoare. În văzduh sumedenie de ciori cîrîiau a zăpadă.
La mănăstirea Snagovului picaseră oaspeţi. Erau acolo Arad, Grama,
Lorant, Gaşpar, Carapelese, Ruk Spear, Bogdan, Andrei, Cîrstev, polonii
Sadowski şi Kapiek, bosniacul Kotormanici şi rusul Savciuk.
— Domnilor! grăi egumenul Lazăr impresionat de graba cu care

286
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
veniseră tinerii cavaleri. Cred că s-a adunat aici toată floarea cavalerilor
creştini din răsărit. Numele domniilor-voastre sînt rostite cu respect de-a
lungul şi de-a latul Europei. Ne mîndrim de cinstea ce ne-aţi adus-o.
Unirea voastră pentru a-l scoate pe Nufărul Alb din mîinile turcilor
seamănă a cruciadă. Ştiu că nu va fi uşor. Vieţile voastre vor intra curînd
sub grea ameninţare. Chiar de veţi ajunge la Adrianopole prea tîrziu, chiar
dacă nu veţi izbîndi, un fapt rămîne plin de măreţie: la necazuri oamenii
sînt solidari între ei.
— Sfinţia-ta! interveni Arad. Împreună cu scutierii, sîntem douăzeci şi
unu de luptători. Nu mulţi, dar nici puţini. De va lucra fiecare după cum îl
taie capul, mi-e teamă că lucrurile nu vor merge prea bine. Avem nevoie de
un conducător pe care să-l ascultăm cu orice preţ.
— Domnule! se amestecă Lorant, care pricepea româneşte. Sînteţi un
tînăr înţelept. Fără un conducător vom ajunge să ne certăm între noi sau
să pierdem o groază de timp ascultînd părerea fiecăruia. Aproape toţi ne
cunoaştem de pe la turniruri. Uneori am fost adversari, însă niciodată
duşmani. Cum toţi sîntem cam de aceeaşi forţă, cred că e mai bine să
tragem la sorţi.
— Mă iertaţi, cavalere Lorant, zîmbi tînărul blond. Iată că chiar de la
început avem păreri diferite. Nu mă îndoiesc nici o clipă că oricare dintre
noi ar fi un bun conducător, dar azi unul singur îi cunoaşte bine pe turci.
Cu ani în urmă a fost rob la ei. El le ştie obiceiurile şi limba mai bine ca
oricare. E vorba de cavalerul Spear. A-l alege pe el nu înseamnă să-i
acordăm o favoare, ci o răspundere grea. Apoi, Ruk cunoaşte româna,
maghiara şi limba slavilor. Doar el poate fi înţeles de toţi.
Lorant şi Arad grăiseră în maghiară. Cîrstev, Sadowski, Kapiek,
Kotormanici şi Savciuk aşteptară să li se traducă. La propunerea lui Cîrstev
se ridicară cu toţii, îşi uniră spadele şi-i jurară lui Ruk totală ascultare.
— Mişcarea noastră de-a latul Balcanilor pote fi observată de
garnizoanele turceşti, vorbi Ruk onorat de încrederea acordată. Şi asta nu-i
totul. E nevoie să ne mişcăm iute. Ar fi păcat să ajungem prea tîrziu. Vom
călări spre Caliacra. Acolo ne va lua o corabie, care va coborî cu noi pe
mare pînă în dreptul oraşului Adrianopole. Restul drumului îl vom
continua călări. Cunosc bine locurile de la malul mării pînă la Adrianopole.
Pe acolo sînt păduri cît vezi cu ochii. Aceeaşi corabie ne va aştepta în larg.
Şi acum la cai, domnilor!
În vreme ce cavalerii se pregăteau de drum lung, Ruk Spear i se adresă
egumenului:
— Sfinţia-ta, ştiu că mulţi achingii au căzut în luptele din Dobrogea.
Avem nevoie de straie turceşti.

287
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Lazăr îi dădu o scrisoare către comandantul din Caliacra. Apoi încă
una pe care cavalerul o ascunse zîmbind. Douăzeci şi unu de călăreţi tăiară
drum prin Codrul Vlăsiei spre miazăzi. Frunzele uscate pocneau scurt sub
copitele cailor.

La cîteva ceasuri după arestarea Nufărului Alb, secretarul lui Suhar


trecu pe la fortăreaţa Deşli, dar nu intră acolo, ci în cazarma oştenilor,
aflată în afara închisorii. Mînat de treburi, secretarul vizita adesea cazarma.
Se interesă ca de obicei de nevoile păzitorilor, iar la plecare îi făcu un semn
discret unuia dintre ei. Cui i-ar fi trecut prin minte că secretarul venise din
îndemnul lui Fareddin? Întunericul cuprindea molcom împrejurimile.
Secretarul şi oşteanul se întîlniră la marginea drumului ce ducea spre oraş.
— Vrei să cîştigi cincizeci de ducaţi de aur?
— Strălucitorule! bîigui omul. Niciodată nu mi-ai promis atît de mult. O
fi o treabă peste puterile mele.
— E foarte uşoară. Am la mine o cutie cu un praf verzui. Să-l torni în
raţia de apă a Nufărului Alb.
— Nu în mîncare?
— Nu. La supărare omul rar se atinge de ea. Însă apa nu o respinge
nimeni.
— Şi cînd primesc banii?
— Ca de obicei, după.
În turn, comitele Staicu medită mult asupra situaţiei sale fără sorţi de
scăpare. Era clar că nu Fareddin îl trădase, fiindcă şi viaţa lui ar fi fost în
primejdie. Oricît încercă să priceapă cum ajunsese Suhar să-l descopere,
nu reuşi. Presupunea doar că întîmplarea căzuse cu răutate asupra sa.
Şeful poliţiei imperiale era prea neghiob, iar inteligentul Enver căzuse sub
cuţitul său.

Trecuse o noapte şi o dimineaţă de la arestarea Nufărului Alb. La


fortăreaţa Deşli se împărţea mîncarea de prînz şi cana cu apă. Un oblon
mic, atît cît îi îngăduia trecerea unei străchini, se deschise în uşa comitelui.
Staicu îşi luă raţia. Oblonul căzu la locul său cu zgomot aspru. Tînărul nu
luă seama la mîncare. În schimb îi era sete. Ridică micuţa cană cu apă, dar
privirile îi zăboviră mirate asupra unei răni de la încheietura mîinii.
Pesemne, o crestătură de iatagan. Peste rană stăruia o pojghiţă de pămînt.

288
Seria Cavalerilor – Cartea Întîi
Poate că pămîntul se lipise de ea cînd căzuse sub apăsarea slujitorilor lui
Suhar. Apa nu era prea multă. Totuşi, rana avea nevoie de îngrijiri. Turnă
cîteva picături şi începu să o spele. După cîteva clipe simţi o usturime
cumplită. Parcă un cuţit îi răscolea carnea. Hotărît lucru, asta nu era
durerea ce se arată de obicei la spălatul unei răni. Lăsă cana deoparte şi
începu să-şi sugă rana. Scuipă şi supse din nou, cuprins de o bănuială
cumplită.
— Otravă! exclamă. În tot Imperiul turcesc, un singur om are interesul
să mor înainte de a fi luat la întrebări: Fareddin.
Cu toată intervenţia sa rapidă, şi cu toate că doza de apă fusese fără
însemnătate, comitele îşi simţea mîna ca prinsă de flăcări.
„Puternică otravă! chibzui. Am scăpat ca prin urechile acului, dar la
ce-mi foloseşte!‖
Privi în jur. Ferestrele înguste ca şi înălţimea la care se aflau nu-i putea
oferi o cale de evadare. Cercetă uşa masivă şi încăperea complet goală.
Nimic bun pentru el. Auzi paşi pe coridor. Zgomotul zăvoarelor îl vesti că e
căutat. Suhar, Ohran şi trei slujitori voinici intrară în odaie. Dincolo de uşă
rămaseră cîteva străji.
— Ţi-a fost dor de mine, Suhar? întrebă