Recenzie de carte

Autor: PR. PROF.DR. BORIS BOBRINSKOY

Anul: 2004
Titlul integral: Taina Bisericii
CURS: Dogmatică
Localitatea: Constanța
Editura: Alba Iulia
Nr. de pagini: 336

Părintele profesor Boris Bobrinskoy a fost profesor de dogmatică și decan al

Institutului de Teologie Ortodoxă Saint-Serge din Paris care a trecut la Domnul recent, pe data de
6 August 2020. O personalitate importantă din Biserica Ortodoxă care nu s-a lăsat înfrânt de
încercările vieții și care a reușit să scrie diferite lucrări de o mare importanță teologică. Părintele
profesor provine dintr-o familie care a părăsit Rusia în anul 1917, refugiindu-se de teroarea
revoluționară, si s-au stabilit la Paris. A avut o copilărie furtunoasă, mama i-a murit când avea
vârsta de 10 ani, iar tatăl, un om nepăsător, l-a trimis la într-un internat care avea ca scop ajutorul
copiilor ruși refugiați în Occident. Educația primită acolo, dar și marcarea vieții acestuia de către
oameni grei ai Teologiei, oameni precum părintele Serghei Bulgakov, Vladimir Lossky, G.
Florovsky și mulți altții pe care i-a numit „Părinți întru credință”. Profesor de istorie a orientului
antic, părintele Boris a fost inițiator de reforme liturgice făcute în spiritul Tradiției Ortodoxe,
căci în acele vremuri „ardea” dorința sinceră a revenirii la origini, de redescoperire a izvoarelor
biblice, dar și de o renaștere patristică.
Cartea este structurată în 8 capitole, fiecare capitol conține câteva subcapitole și titluri
care sunt tratate cu multă grijă oferind diferite informații referitoare la Biserica Ortodoxă, Taina
Bisericii, istoria și însușirile Bisericii, dar și despre slujirile bisericești.
După un studiu introductiv de Pr. Dr. Ioan Bizău despre Pr. Boris Bobrinskoy, urmează
tratarea primului capitol intitulat „Introducere: Taina Bisericii”. În acest capitol se vorbește
despre „Credință și Biserică”, istoria mântuirii. Euharistie si despre eclesiologie. Descoperirea
tainei lui Dumnezeu, a lucrării Sale, a iubirii, toate acestea se pot descoperi numai în Biserică și
doar aici este posibilă creșterea în credință și cunoaștere. Istoria creștină, încă de la început, a
simțit nevoia de a-și exprima credința în Dumnezeu-Treime. Această exprimare se făcea prin
mărturisirile de credință rostite la Botez, astfel Biserica este inclusă în simbolurile de credință.
Așa cum spune Sfântul Irineu de Lyon, Biserica nu este doar menționată, ci este prezentă în
deplinătatea Duhului Sfânt : „Acolo unde este Biserica, acolo este, de asemenea, Duhul lui
Dumnezeu; și acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica și tot harul.”

Se pot deduce trei modalități în care Biserica se află în actul credinței: Biserica este
obiectul credinței, mediul credinței și subiectul credinței. Prin natura sa hristologică, Biserica
reproduce istoria mântuirii prin postul Crăciunului care ne învață să ne pregătim pe noi înșine
pentru venirea Mântuitorului pe pământ. Cincizecimea este permanentă fiind consecutivă lucrării
mântuitoare a lui Hristos. Sfântul Grigorie Teologul scria „Acum lucrarea lui Hristos s-a terminat
și începe lucrarea Duhului Sfânt”. Cincizecimea nu este doar un moment istoric mântuitor, ci
este o modalitate de a vedea taina Duhului Sfânt și relația Sa cu lucrarea lui Hristos marcată prin
crearea unei noi realități prezentă în anamnezele Euharistiilor noastre. Euharistia este considerată
locul Bisericii. ( Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea: „Acolo unde este Euharistia, acolo este
Biserica”.) Întregul cult, toată învățătura, toată tradiția Bisericii este o punere în prezență și o
actualizare a tainei lui Hristos descoperită prin triplul său aspect temporal (trecut, prezent și
viitor).

Al doilea capitol ne „întâmpină” cu prefigurări și pregătire în Vechiul Legământ. Pentru

început ne este explicată terminologia cuvintelor. Cuvântul „biserică” vine din limba greacă și
are sensul profund de „adunare a mulțimii”. Cuvântul grec „ecclesia” vine de la verbul „a alege”
sau „a chema”. Pregătirea eclesială în Israel trebuie văzută într-o manieră globală, aceea că
lumea este trecută printr-o lungă, lentă și necesară pregătire pentru venirea lui Hristos și pentru
formarea Bisericii.

„Eclesiologia Noului Testament” este titlul celui de-al treilea capitol în care se tratează
Biserica lui Dumnezeu fiind întemeiată în și prin taina mântuitoare a lui Hristos care este
împlinită și însuflețită prin pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. Acest moment
constituie momentul de continuitate, dar și de ruptură în trecerea de la Vechiul la Noul
Legământ. Finalitatea întrupării este crucea și Învierea lui Hristos, acestea deschid calea pentru
darul Duhului Sfânt, astfel Cincizecimea va fi împlinirea mântuirii în Biserică. („Biserica trebuie
înțeleasă deci ca sălaj al darurilor Duhului Sfânt, care își are temelia în ziua Cincizecimii”)
Datorită dimensiunii eclesiologice a Epistolelor, termenul de „eclesiologie” primește o
semnificație largă care cuprinde întreaga viziune euharistică, liturgică și sacramentală, astfel
termenul are o semnificație fundamentală de viața și de natura însăși a Bisericii.

Evangheliile ne permit sa vedem imaginile Bisericii în cuvintele și în lucrarea

Mântuitorului. Chemarea pe care o face Iisus la începutul propovăduirii Sale însoțită de o
făgăduință, alegerea celor doisprezece Apostoli care este un eveniment important subliniat de
rugăciunea Mântuitorului, învățăturile Mântuitorului, toate acestea constituie dimensiunea
eclesiologică a învățăturii lui Iisus. În acest capitol ne este prezentată și o semnificație eclesială a
imaginilor evanghelice, dar și o prezentare a epistolelor.

Capitolul patru ne oferă informații utile despre Biserică și eclesiologie de-a lungul
tradiției creștine, aspecte esențiale ale conștiinței Bisericii primare. Biserica moștenește
conștiința Apostolilor de a fi Biserica și Poporul lui Dumnezeu fiind totodată însuflețită de Duhul
Sfânt. „Nimic nu este adăugat și nu s-a renunțat la nimic din învățătura apostolică” spune Sfântul
Irineu. Duhul Sfânt, în tradiția eclesială, este lucrător în persoane, în comunități, în actul
transmiterii și al primirii învățăturii de credință, iar obiectul acestei transmiteri nu este nimic
altceva decât întregirea mesajului evanghelic. Trilogia Biserică, Euharitie, episcop constituie
modul de întrupare și de prezență reală a tainei mântuirii în spațiu și timp. Episcopul, în timpul
celebrării euharistice, este „figura” lui Hristos. Se poate spune faptul că „toată plinătatea
dumnezeirii” ( Coloseni 2,9) este înțeleasă ca fiind Biserica, ca Trup al lui Hristos, în care
sălășluiește plenitudinea Duhului Sfânt. Ortodoxia este una dintre exigențele esențiale ale
Bisericii datorită faptului ca ea este puritatea credinței. Credința înseamnă propovăduirea
Apostolilor care se manifestă prin succesiunea apostolică a episcopilor formând Biserica Duhului
Sfânt. Propovăduirea este identificată cu mărturisirea de credință. Credința Bisericii este însăși
taina lui Hristos, dogma trinitară și hristologică.

Sinoadele și organizarea lor erau necesare deoarece ele constituiau un fel de icoană a
Bisericii reunite. Datorită lor, alianța între Biserică și imperiul romano-bizantin, a dus la
formarea temeliei religioase de unitate inseparabilă. Această perioada a sinoadelor mai este
cunoscută ca fiind Epoca Constantiniene. Instabilitatea Bisericii ducea la zdruncinarea unității
imperiului si devenirii acesteia ca motiv puternic de divizare. Nu se poate vorbi despre Biserica
fără a vorbi despre Biserica rugătoare, căci în relația sa de Mireasă în fața lui Hristos, Biserica
trebuie orientată în Hristos, spre Dumnezeu Tatăl. În fiecare persoană există un templu care este
locașul sfânt al sufletului și al trupului zidit de Dumnezeu.

Însușirile Bisericii ne sunt prezentate în capitolul 5 și ele sunt în număr de 4: Unitatea,

Sfințenia, Catolicitatea (Sobornicitatea) și Apostolicitatea. Cele 4 însușiri aparțin chiar ființei
Bisericii și ne introduc în însăși taina Bisericii. Taina Duhului Sfânt ținea, în timpul primelor
simboluri de credință, de o viziune teologică speculativă. Joseph Ratzinger spunea că în
conștiința creștinului de la început, credința în Duhul Sfânt și în Biserică se interferau.( „Acolo
unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica, acolo unde este Biserica, acolo este Duhul Sfânt”,
potrivit Sfântului Irineu.). Unitatea Bisericii este după chipul unității divine căci unitatea este
comuniunea veșnică, a iubirii nesfârșite a Sfintei Treimi. Această dragoste, a unității Bisericii, se
află pe planul cel dintâi al Creatorului, care i–a chemat pe bărbat și femeie la o viață de dragoste
și de mijlocire între Dumnezeu și creație. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, purta în sine
principiul unității, de pace și armonie lăuntrică.

Al șaselea capitol, „Întreita slujire a Bisericii” își face loc printre rândurile cărții. Când
vorbim de slujirea mântuitoare a Bisericii, ne referim la taina lui Hristos însuși, la cele trei forme
de ungere : arhierească, împărătească și profetică care prefigurează ungerea lui Hristos si
lucrarea Sa mântuitoare. Slujirea arhierească face referire la preoția veșnică a lui Hristos ca
singurul Arhiereu care a împăcat și a refăcut legătura dintre om și Dumnezeu prin jertfă. Slujirea
împărătească se referă la faptul că Hristos, ca Împărat, biruie puterile răului și îl conduce pe om
pe drumul cel bun zidind totodată temelia Bisericii, iar slujirea profetică sau de învățător este
limpede afirmat în propovăduirea neotestamentară, slujire prin care El se profețește prezent în
istorie și prin care El ne cheamă la o viață dumnezeiască.