Vecernia

Sfârșitul zilei și venirea serii sunt momente de popas important in viața noastră zilnică.
Trecerea zilelor ne aduce cu gândul spre moarte, apropierea noastră spre apusul vieții astfel
gândul nostru se îndreaptă către Dumnezeu, Stăpânul vieții și al morții.

Creștinii Bisericii primare gândeau în acest fel, ei se raportau cu totul la Dumnezeu.

Seara nu reprezenta doar încheierea unei zile de muncă, ci și începutul unei noi zile. Rugăciunea
de seară era socotită mai mult ca o datorie având o mare importanță în viața unui creștin. Sfantul
Ciprian,episcopul Cartaginei (t258)spunea : ,,Ni se cuvine a ne ruga din nou la apusul soarelui și
la sfârșitul zilei; căci Hristos este soarele adevărat și ziua adevărată. Și apunând soarele și
sfârșindu-se ziua lumii, când ne rugăm și cerem ca să vină peste noi iarăși lumina, implorăm
venirea lui Hristos, Cel e ne va da harul luminii veșnice.”
Obiceiul de seara din viața creștinului exista la evrei. Esența rugăciunii, acestui moment,
îl semnifica „ritul aprinderii și așezării sfeșnicului cu lumini”, în fața căruia un arhiereu aprindea
tămâie și care apoi trebuia să ardă toată noaptea. Acest rit a căpătat o conotație creștină, astăzi
acest rit identificându-se cu „lumină lină” care ne aduce aminte despre „Cuvântul care era lumina
cea adevărată și Care, venind în lume, luminează pe tot omul” ( In. 1,19).
Textul rugăciunilor citite astăzi de preot în timpul Vecerniei au fost amintite prima dată
în secolul IV, în jurul anului 336, acesta fiind unul dintre cele mai vechi manuscrise de cărți
liturgice, urmând ca în secolul X, acele manuscrise să ne ofere mai multe amănunte despre
rânduiala Vecerniei de odinioară, desigur, cu variațiile ei de timp și loc.
Simeon al Tesalonicului, sec XV, ne oferă cea dintâi descriere amănunțită și explicare a
Vecerniei din timpul său, însă în afară de vecernia obișnuită, Simeon a descris și o rânduială mai
dezvoltată care se făcea mai mult la mănăstiri și catedrale, în ajunul sărbătorilor mari, fiind unită
cu Litia, dar care avea în plus mai multe antifoane.
Raportată la fazele vieții și activității Mântuitorului. Vecernia amintește răstignirea
Mântuitorului și patimile Sale, care au loc mai spre seară.

Litia

Litia nu constituie o slujbă aparte neavând formulă de binecuvântare la început și nici

formulă de încheiere (otpust), de aceea ea se săvârșește doar împreună cu slujba de seară sau cu
cea de dimineață în ajunul sărbătorilor mari sau în ajunul duminicilor.
Nu face parte din cele 7 Laude oficiale ale cultului ortodox nefiind generalizat sau
practicat în toate bisericile de enorie.
Istoria Litiei este compusă din două drumuri separate dar care s-au intersectat și au
format rânduiala de astăzi. Prima parte este destinată a fi săvârșită în pronaosul bisericii și
intercalată între ectenia cererilor și Stihoavna Vecerniei, cuprinzând rugăciuni de umilință și de
implorare a lui Dumnezeu ( ectenia și rugăciunea Litiei) . Partea a doua se săvârșește in naos și
este de fapt o rânduială a binecuvântării solemne a pâinilor și a celorlalte prinoase.
Prima parte este și cea mai veche, a fost cea care a dat numele de astăzi. Cuvântul „litie” vine din
limba greacă care înseamnă rugăciune de implorare. De aici a apărut și cuvântul „litanie” adică
rugăciune lungă, repetată, stăruitoare și plângătoare, în care Il invocăm pe Domnul, pe Maica
Domnului li pe toți sfinții. Litia, în vechime, se făcea mai ales când se cerea mila și îndurarea lui
Dumnezeu pentru îndepărtarea nenorocirilor. Așa a procedat si patriarhul Proclu al
Constantinopolului (437-446) cu prilejul unui cutremur. Se spune că la una din litaniile
organizate de el, s-ar fi cântat pentru prima dată și imnul întreit-sfânt, Trisaghionul liturgic,
generalizat mai apoi în toate slujbele bisericești. La rugăciunile vechilor litii s-a adăugat cu
timpul un ceremonial nou care alcătuiește a doua parte a Litiei de azi și în cadrul căruia se
săvârșește binecuvântarea pâinii aduse de credincioși la biserici spre cinstea și pomenirea
sfinților sărbătoriți, Această parte se intercalează la sfârșitul Vecerniei (între tropare și otpustul
Vecerniei sau la începutul Utreniei) are origine mănăstirească. A luat ființă în mănăstiri atunci
când se făcea Vdenie sau Priveghere mare de toată noaptea, adică Vecernia Mare unita cu
Utrenia Către sfârșitul Vecerniei se aduceau în biserică câteva pâini care erau binecuvântate mai
apoi . Obiceiul acesta era cunoscut cu numele de „frângerea pâinii”. Ritualul binecuvântării,
frângerii și împărțirii pâinilor, care nu avea caracter liturgic. A luat treptat o dezvoltare din ce
mai mare și s-a unit cu rugăciunile de implorare citite în vechile procesiuni devenind o adevărată
slujbă sau o rânduială aparte.