UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

URCUŞUL DUHOVNICESC ÎN OPERA

SFÂNTULUI ion

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC:
PR. PROF. UNIV. DR. NECHITA RUNCAN

ABSOLVENT:
POSTOLACHI
 CONSTANŢA2017
2017

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I Viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare

1. Elemente de biografie
2. Opera Sfântului Vasile cel Mare

CAPITOLUL II Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare

1. Exemplul propriei vieţi: învăţătura, nevoinţa, smerenia, dăruirea de sine
2. Dascăl al virtuţii - cuvânt şi faptă
3. Profilul pastoral şi ecumenic
4. Atitudinea Sfântului Vasile cel Mare faţă de cultura şi filosofia antică
5. Idei sociale oglindite în viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare
6. Râvna după frumuseţe şi desăvârşire duhovnicească

CAPITOLUL III Urcuşul duhovnicesc în opera Sfântului Vasile cel Mare

1. Probleme morale în opera Sfântului Vasile cel Mare
2. Aspecte sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare
3. Reglementarea vieţii monastice prin reguli de conduită
4. Aspecte ale desăvârşirii creştine
5. Elemente şi mijloace de manifestare ale spiritualităţii
6. Ţinta urcuşului duhovnicesc

2
 CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

INTRODUCERE

Veacul al IV-lea a fost numit, pe bună dreptate, «Veacul de aur» al creştinismului. Ieşit
biruitor din persecuţiile cezarilor romani, creştinismul va cunoaşte o vreme de înflorire
teologică, ilustrat fiind în acest timp de o serie de personalităţi care şi-au dat aportul lor pentru
rezolvarea multiplelor probleme care se puneau în faţa Bisericii şi care cereau o imediată
rezolvare. În Răsărit, printre aceste personalităţi se numără în primul rând Sf. Îoan Hrisostom şi
Sfinţii Părinţi capadocieni, Vasile cei Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nisa.
În lungul şir al ierarhilor Bisericii creştine Sfântul Vasile ocupă unul din cele mai înalte
locuri. Personalitatea complexă a Sfântului Vasile cel Mare s-a evidenţiat în marile frământări
ale vremii, pe care le-a reflectat în operele sale cu întreaga lor problematică, dându-le
rezolvarea în spiritul creştinismului autentic. Frământările adânci, cauzate de probleme de
ordin religios, moral, economic şi social, au determinat luări de atitudini cu un deosebit simţ
realist din partea Sfântului Vasile cel Mare.
Opera teologică, hristologică, morală şi socială a Sfântului Vasile cel Mare, care, pe baza
Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, recomandă căile de colaborare ale făpturilor raţionale cu
Creatorul lor, este un nesecat izvor de inspiraţie teologică, morală şi pastorală pentru preoţii,
teologii şi credincioşii Bisericii creştine de pretutindeni şi din tot timpul.
Sfântul Vasile cel Mare este simbolul vieţii petrecută în austeritate, îndrumată şi
organizată după reguli severe, specifice ortodoxiei, aşadar simbolul vieţii şi ţinutei preoţeşti
pline de seriozitate şi demnitate. Mare ascet şi monah, Sfântul Vasile a creat un nou stil de
viaţă monastică, alcătuind reguli de viaţă de obşte, după care se orientează până azi viaţa
monahală din Orientul creştin şi de la noi. El este cel dintâi ierarh care întemeiază pe lângă
Biserică azile şi spitale pentru săraci şi infirmi, case pentru reeducarea fetelor, şcoli tehnice
etc., îndemnând pe bogaţi să folosească avuţiile lor pentru ajutorarea celor în nevoi şi lipsuri.
Acest monument important de caritate şi asistenţă creştină, Vasiliada, este un simbol al
umanismului patristic, pe baza căruia s-au întemeiat şi amplificat nenumăratele opere de

3
caritate şi filantropie creştină răspândite peste tot în lume de atunci şi până astăzi. Sfântul
Vasile şi-a dobândit numele de «cel Mare», încă din vremea vieţii sale şi aşa îl pomeneşte
întreaga creştinătate. A fost mare preot, mare liturghisitor, mare pedagog, mare organizator,
mare om de cultură. Sfântul Vasile ne lasă moştenire o teologie a spiritualităţii vieţii monahale
şi a umanismului creştin.
In lucrarea de faţă vom urmări să arătăm cum a ştiut Sf. Vasile să trăiască creştinismul, să
întruchipeze virtutea, fapte care au atras după sine apelativul de «cel Mare». Această lucrare
întocmită sub coordonarea Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan va prezenta locul important pe
care îl ocupă urcuşul duhovnicesc în gândirea teologică a marelui ierarh capadocian, ca şi
actualitatea teologiei sale în Biserica Ortodoxă.
Firească fiinţei noastre, năzuinţa către lumină şi virtute, către adevăr şi desăvârşire
însufleţeşte şi sporeşte neîncetat strădania pe care o depunem pentru dobândirea mântuirii. Fără
îndoială, până la desăvârşire, calea către aceasta poate fi presărată cu virtuţi sau poate deveni
anevoioasă urcuşului duhovnicesc din cauza păcatului, care împiedică săvârşirea binelui. Sta-
rea de continuă veghe, recomandată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de rugăciune stăruitoare,
însoţită şi de faptele dragostei creştine, de slujire a semenilor, este aceea care înlesneşte urcuşul
spre desăvârşire.
Înseşi îndemnurile repetate ale Mântuitorului Iisus Hristos, îndreptate către noi prin
cuvintele: „Fiţi desăvârşiţi” (Mt. 5, 48; 19, 21) arată limpede că la desăvârşire se poate ajunge
printr-un şir de eforturi personale, ce se cer împlinite pe o scară cuprinzătoare a ţinutei noastre
duhovniceşti. De la lepădarea de sine, până la „luarea crucii şi urmarea lui Hristos” (Lc. 9, 23)
sunt tot atâtea posibilităţi de înlăturare a unor piedici din calea care duce către desăvârşirea
creştină.
Sfântul Vasile cel Mare s-a pus în slujba religiei iubirii, cea pe care noi o mărturisim şi o
trăim, Sfânta Ortodoxie, care ne călăuzeşte paşii pe drumul evlaviei către aspiraţiile
duhovniceşti cele mai înalte. De aici înţelegem că adevărata pietate ne apropie de Dumnezeu şi
de harul mântuitor prin dragostea desăvârşită faţă de El şi faţă de aproapele. Aceasta este întâia
şi cea mai mare poruncă, spunea Iisus: „Să iubeşti pe Dumnezeu, cu toată inima ta şi cu tot
sufletul tău şi cu tot cugetul tău”; iar a doua, asemenea acesteia: „Să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 37-38). Înţeleasă astfel, evlavia creştină deschide larg orizontul
strădaniilor către împlinirea tuturor actelor de pietate, de rugăciune obştească sau particulară,

4
de vieţuire după voia lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, de slujire a semenilor. Câmpul unor
asemenea strădanii este deosebit de atrăgător pentru creştinul însetat să „vieţuiască în Hristos”
(Filipeni l, 21) şi să fie astfel folositor, cu zestrea dăruită lui de Dumnezeu tuturor oamenilor,
familiei, neamului şi patriei. Această înaltă şi cuprinzătoare concepţie pentru dobândirea
desăvârşirii o aflăm la Sfântul Vasile cel Mare şi la toţi părinţii din primele veacuri creştine.
Gândirea teologică a marelui părinte capadocian, cu trăsături sociale practice, s-a aşternut
firesc şi a inspirat pe creştinii veacurilor următoare, dând roade bogate. Prioritatea acordată de
el slujirii şi înălţării omului, a demnităţii şi a valorii acestuia ca făptură a lui Dumnezeu, a
constituit un adevărat far de lumină pentru evlavia tuturor fiilor Bisericii noastre.
Scriitor şi gânditor, orator şi liturghisitor, ascet şi om de acţiune practică, Sfântul Vasile
străluceşte în toate prin teologia sa adâncă, pusă în slujba lumii epocii sale în profundă
transformare socială. Trăind aceste realităţi, el a aflat în învăţătura creştină pârghia puternică
pe care să se edifice viaţa bisericească, pentru ca Biserica Mântuitorului Hristos să fie actuală
în lume în toate timpurile.
In istoria poporului român ortodox şi a Bisericii sale, Sfântul Vasile este prezent de
aproape 17 veacuri prin formulele sale de credinţă, prin liturghia şi rânduielile sale monahale,
prin sărbătorile, bisericile şi icoanele ce-i sunt consacrate şi printr-o seamă de datini intrate în
folclor.

5
 CAPITOLUL I
VIAŢA ŞI OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

1. Elemente de biografie

Sfântul Vasile s-a născut în jurul anului 330 la Cezareea Capadociei, dintr-o familie
înstărită şi profund creştină. Mama sa, Emilia, prin viaţa sa virtuoasă trecea în ochii lumii ca o
sfântă, iar tatăl său Vasile era retor. Bunicul după mamă fusese încununat cu cununa
martiriului în timpul persecuţiei lui Diocleţian, iar bunica după tată, Sfânta Macrina, fusese
ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Era al treilea fiu al unei familii binecuvântate cu
zece copii, dintre care cinci fuseseră închinaţi Bisericii: sora sa cea mai mare, monahia
Macrina, care la fel ca mama ei trăia ca o sfântă în proprietatea sa, Anesi, pe care o trans-
formase în mănăstire, trei episcopi: Vasile, Grigorie de Nisa şi Petru de Sevastia, oraş în
Armenia Mică, şi un frate, Naucratios, monah, care a murit în vârstă de 27 de ani. Din familia
lui, şase persoane vor fi trecute în rândul sfinţilor: Sf. Macrina cea Bătrână, Sf. Emilia, Sf.
Vasile, Sf. Grigorie, Sf. Petru şi Sf. Macrina cea Tânără, sora lui.1
Primul dascăl i-a fost tatăl său, Vasile, care l-a învăţat ştiinţa şi retorica. Concomitent cu
ştiinţa cărţii, el a fost îndrumat pe calea virtuţii şi a evlaviei de către mama sa, Emilia, de
bunica şi de sora lui. După ce este introdus în tainele cărţii, Sf. Vasile este trimis spre a-şi urma
studiile superioare la şcolile din Cezareea, unde l-a cunoscut pe Sf. Grigorie Teologul şi unde îl
întâlneşte pe episcopul Dianios, care, după întoarcerea Sfântului Vasile de la Atena, îl va
boteza. De aici merge la Constantinopol, unde îl va întâlni pe renumitul sofist Libanios. Din
Constantinopol merge la Atena, unde îl cunoaşte pe Sf. Grigorie de Nazianz, care sosise aici
înaintea lui şi cu care se împrieteneşte. Prietenia lor a fost o flacără luminoasă şi puternică şi nu
o simplă scânteie, după cum descrie Sf. Grigorie relaţia lor, care va deveni mai târziu clasică,
va fi una din cele mai frumoase pagini din viaţa lor, dar şi un elogiu vibrant adus prieteniei. Ei
erau „o inimă şi un suflet”, sau „un suflet şi două trupuri”.2 La Atena va rămâne patru sau cinci
1
Magistrand Vasile Prescure, Personalitatea morală a Sfântului Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, An.
XIV (1962), Nr. 5-6, p. 285.
2
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuuântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare, trad. de Pr. N. Donos, Huşi,
1931, p. 138.

6
ani, unde audiază cursurile renumiţilor sofişti Himerios şi Prohaeresios. A studiat aici retorica,
filozofia şi medicina.
Se întoarce la Cezareea, în anul 356, profesând o vreme retorica. Însă datorită influenţei
surorii sale Macrina şi discuţiilor dintre ei, care se vor dovedi a fi pentru el binefăcătoare, îşi
îndreaptă acum privirea asupra adevărului Evangheliei, decizându-se a se consacra în întregime
lui Dumnezeu.3 Se botează în anul 357 şi, pentru a se iniţia în viaţa monahală, Sf. Vasile a
vizitat mănăstirile cele mai renumite din Siria, Egipt, Palestina şi Mesopotamia şi pe marii lor
solitari. La întoarcere, împărţind săracilor avutul său, s-a retras pe ţărmurile Irisului,
singurătate liniştită în apropierea Neocezareei Pontului, cu prietenul său Grigorie. Aici şi-a
consacrat viaţa rugăciunii, lecturii, muncii manuale, înconjurat de creştini fervenţi, care aspirau
la desăvârşire, Sf. Vasile îi organizează, urmând regimul chinovitic al Sfântului Pahomie, cu
unele corectări, spre deosebire de Eustaţiu al Sevastiei care, înainte de venirea Sfântului Vasile
aici, promovase monahismului anahoretic. Aici el a compus regulile comunităţii pe care a
fondat-o: Regulile Mari şi Regulile Mici, pe care le-a finalizat la Cezareea. Acestea i-au adus
Sfântului Vasile titlul de legislator al monahismului oriental. După aceste reguli, la munca
manuală şi la rugăciune s-a alăturat şi studiul.
Mare admirator al concepţiei despre desăvârşire a lui Origen, el a iniţiat împreună cu Sf.
Grigorie de Nazianz o antologie din operele marelui Alexandrin, prin care a pus bazele
filocaliei. După cinci ani în singurătate, Sf. Vasile a fost chemat, în anul 362, de episcopul
Eusebiu, la Cezareea, învestindu-l cu harul preoţiei. Aici exercită o mare influenţă
duhovnicească, încât a stârnit gelozia episcopului şi, odată cu ea, îndepărtarea pentru o vreme a
Sfântului Vasile de la Episcopie.
În anul 370, la vârsta de 40 de ani, a fost ales episcop, după moartea lui Eusebiu, cu toate
intrigile şi opoziţia partidei arienilor.
Deşi sănătatea fiindu-i afectată din cauza privaţiunilor de tot felul, pe care şi le impusese,
dar şi datorită constituţiei sale delicate, totuşi formaţia sa intelectuală era desăvârşită, iar viaţa
sa morală era aceea a unui adevărat sfânt. Biserica a avut puţini oameni multilaterali şi atât de
echilibraţi ca Sf. Vasile, fiind numit, alături de Sf. Ioan Hrisostom şi Sf. Grigorie de Nazianz,
«Mare dascăl al lumii» creştine.4
3
Sf. Vasile cel Mare, Corespondenţă. Epistola 223, în col. „P.S.B.”, vol. 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p.
456-464.
4
Jean Riviere, Saint Basile Eveque de Cesaree, deuxieme ed., Paris, 1925, p. 7; Pr. Cicerone Iordăchescu,
Istoria vechii literaturi creştine, partea II-a, Iaşi, 1935, p. 143.

7
 Trăsătura dominantă a caracterului Sf. Vasile este o plenitudine armonioasă de daruri
dintre cele mai diverse. El a unit într-un grad deosebit geniul Romei cu acela al Greciei, pentru
care a fost numit «latinul printre greci».5 Dispunând de o profundă cultură filozofică şi de o
adâncă cunoaştere a Sfintei Scripturi, Sf. Vasile este un om de doctrină: gândirea lui curată,
precisă, conduce o întreagă generaţie; dar este şi un om de acţiune, cu o pregnantă fermitate de
caracter. Este credincios, dar şi filozof când trebuie să combată o eroare; orator care rămâne în
legătură cu oamenii, ştiind să le vorbească şi să-i conducă 6, fiind socotit unul dintre marii
oratori ai Bisericii noastre.
Sfântul Vasile a creat marele complex de asistenţă socială lângă Cezareea, supranumit
Vasiliada, pe care Sf. Grigorie de Nazianz îl aşează mai presus de cele şapte minuni ale lumii
vechi. Din acest «grânar al evlaviei» răsărea dragostea pentru oameni sub toate formele:
hrănirea săracilor, uşurarea pentru orice neputinţă omenească. Această mare organizaţie de
asistenţă socială şi râvna depusă pentru ea i-au adus Sfântului Vasile învinovăţiri de orgoliu şi
vanitate din partea invidioşilor, care nu puteau înţelege faptele de smerenie şi de dragoste ale
arhiepiscopului.
Conştient de importanţa misiunii şi a răspunderilor sale de episcop al Cezareii, mitropolit
al Capadociei şi exarh al diecezei politice a Pontului, într-un secol ca cel de al IV-lea, Sfântul
Vasile s-a ostenit să fie la înălţimea acestor răspunderi, tinzând să depăşească prin virtute pe
credincioşii lui şi luându-şi ca normă de viaţă «legea binelui». Pe mulţi adversari i-a biruit prin
mintea şi virtutea lui şi i-a tratat nu cu severitate, aroganţă sau slăbiciune, ci cu blândeţe şi
fermitate, făcându-şi-i prieteni. A încercat să curme shismele şi ereziile din întregul Răsărit
creştin, prin cuvântări unite cu acţiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toţi, ape-
lând, avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, oraşele, pe particulari,
imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare şi vindecând peste tot.
In activitatea sa multiplă şi variată: slujirea Sfintei Liturghii, elaborarea de opere
teologice, lucrarea misionară, administraţia bisericească, organizarea carităţii în general şi a
unei mari reţele de relaţii cu credincioşii, cu tineretul, cu episcopii din Răsărit şi Apus, Sfântul
Vasile s-a preocupat intens şi de unitatea Bisericii. Problema era complexă şi spinoasă, provo-
cată de atâţia factori ai sec. IV, dar mai ales de haosul şi confuzia semănată de ereticii timpului:

5
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956, p. 163.
6
F. Cayre, A.A., Precis de Patrologie, tome premier, livres I et II, Paris-Tournai-Rome, 1927, p. 400.

8
arieni, macedonieni, apolinarişti etc., care rupseseră pe mulţi episcopi ortodocşi de propria lor
Biserică.
Deşi pentru scurt timp episcop, până în 379, când moare, istovit de muncă, de asceză şi
de griji, Sfântul Vasile a fost totuşi una dintre cele mai fecunde figuri din istoria creştinismului.
Aceste date biografice schiţează prin ele însele substanţa şi dimensiunile personalităţii
Sfântului Vasile, care s-a impus din timpul vieţii sale în toate domeniile vieţii bisericeşti, edu-
cative şi sociale.

2. Opera Sfântului Vasile cel Mare

Literatura apologetică se afirmase ca o forţă activă şi polemică încă din secolul al II-lea,
dovadă a evoluţiei şi însăşi capacităţii doctrinare pe care o dobândise creştinismul. În seco-
lul al III-lea, prin Origen, Tertulian şi alţi scriitori bisericeşti, se dezvoltă literatura patristică,
una dintre laturile de cea mai mare însemnătate ale lucrării educative a Bisericii.
Secolul al IV-lea este cu strălucire împodobit de figurile marilor Părinţi ai Bisericii,
Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, face parte din cununa acestor
«mari dascăli ai lumii şi ierarhi», alături de Sfinţii Grigorie Teologul, Grigorie de Nysa, Ioan
Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Sfântul Efrem Sirul. Cu toţii aveau o vastă
cultură teologică, filosofică, literară şi o aleasă trăire creştină. În viaţa şi în operele lor se află
tot ce înseamnă nestrămutată, dreaptă credinţă şi virtute creştină.
Sfântul Vasile s-a impus în istorie, încă din timpul vieţii sale, dar mai ales după moarte,
când creaţiile şi meritele sale au apărut clar conturate şi incontestabile în istoria Bisericii
primare. Prin bogata lui învăţătură şi cultură, el a fost creator de ştiinţă teologică. 7 Ne vom
mărgini să semnalăm nivelul acestor creaţii şi merite la câteva din marile sale opere scrise.
Sfântul Vasile cel Mare a scris numeroase opere de înaltă gândire, de îndrumări practice,
de spiritualitate şi ocazionale. Dintre operele teologice mai cunoscute, menţionăm: Contra lui
Eunomiu, în trei cărţi. (In cartea a-III-a se tratează despre dumnezeirea Sfântului
Duh); Despre Sfântul Duh, lucrare de o importanţă considerabilă, dedicată lui Amfilohie de
7
Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, Istoria literaturii patristice din perioada persecuţiilor anticreştine, Ed.
Europolis, Constanţa, 1999, p. 20.

9
Iconium; Scrieri ascetico-morale: Regulile mari, care cuprind 55 de principii ale vieţii
monahale pe baza Sfintei Scripturi8; Regulile mici, care cuprind 313 răspunsuri scurte la
anumite întrebări şi aspecte ale vieţii morale9; Filocalia, o culegere de texte din Origen,
alcătuită în colaborare cu Sfântul Grigorie de Nazianz, Omilii şi cuvântări: 9 Omilii la
Hexaemeron, care explică crearea lumii şi toate fenomenele legate de actul creaţiei, - toate
bazate pe referatul biblic (Facere cap. I-III); 13 Omilii asupra Psalmilor; Comentariul la
Isaia; 24 Cuvântări dogmatice, morale, pedagogice, panegirice etc.; Opere liturgice,
Canonice, Corespondenţă etc.
Aceste opere au exercitat o influenţă puternică nu numai asupra contemporanilor, ci şi
asupra creştinismului ulterior, până în zilele noastre. De la Sfântul Vasile ne-au mai rămas:
Liturghia, care-i poartă numele, frumoasele rugăciuni din pravila Sfintei împărtăşanii şi
Molitvele ce se citesc în ziua numelui său.
In Biserica Ortodoxă, scrisul Sfântului Vasile este prezent permanent de aproape 17
veacuri prin Liturghia sa, Rânduielile sale monahale, molitvele şi rugăciunile sale euharistice,
adevărate podoabe de evlavie şi teologie patristică. Scrierile sale creează Sfântului Vasile un
profil de rară dinamică istorică, socială, ecumenică, spirituală. Monah, ascet, dar şi episcop
excepţional, el a fost integral angajat în istoria timpului şi a mediului său, pe care a încercat să
o pună pe drumul Evangheliei.
Opera scrisă şi cea practică a Sfântului Vasile respiră un puternic duh misionar, cum era
firesc într-un moment de culme al întâlnirii între lumea veche, păgână şi cea nouă, creştină.
Învăţăturile duhovniceşti care fac obiectul lucrării de faţă sunt cuprinse în bogata sa
operă, în Regulile Sfântului Vasile cel Mare, care au un profund caracter dogmatic, moral şi
practic, în scrierile de teologie şi morală, Hexaimeronul, scrierile polemice şi dogmatice,
interpretările istorice, morale şi duhovniceşti, laudele martirilor, precum şi în cele aproape
trei sute douăzeci scrisori, cunoscute astăzi ca rămase de la el.

8
Regulile mari, în număr de 55, expun principiile şi normele fundamentale ale vieţii monastice, în linii
generale, în mod sintetic.
9
Regulile mici, în număr de 313, explică foarte amănunţit fiecare dintre cerinţele ce sunt de îndeplinit de către
monahi, dând răspuns oricăror întrebări în legătură cu calea ce trebuie urmată pentru înduhovnicire, care sunt
îndatoririle monahului faţă de Dumnezeu, cum trebuie ele împlinite în această viaţă.

10
 CAPITOLUL II
PERSONALITATEA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

1. Exemplul propriei vieţi: învăţătura, nevoinţa, smerenia, dăruirea de sine

11
 Născut şi crescut într-o familie renumită prin alese virtuţi, şi în primul rând prin evlavie,
familie care a dăruit Bisericii cinci monahi, trei episcopi şi şase sfinţi, Sfântul Vasile
moştenea îndeosebi înclinaţiile duhovniceşti. De la mama sa, Sfânta Emilia, şi de la sora sa,
Sfânta Macrina cea tânără, primise încă din copilărie îndrumările cele mai atente pentru o
viaţă desăvârşit morală, îndemnul neîncetat de a urma în totul cuvântul Domnului, de a-şi
dezrădăcina din cugetul şi din inima sa orice pornire către păcat, cultivând în loc virtuţile
creştine. Tânărul Vasilie a moştenit de la tatăl său, dar mai ales de la bunicii săi, pietatea şi
nobleţea inimii, smerenia şi demnitatea, exprimate în puterea credinţei şi a caracterului
moral.
Înzestrat cu o inteligenţă neobişnuită, plin de râvna cunoaşterii, Sfântul Vasilie studiase
profund toate ştiinţele „şi pe fiecare din ele până la culme”, având înclinaţii deosebite atât
pentru literatură cât şi pentru ştiinţe şi magistratură. Aprofundase pe Homer, Hesiod, Eschil,
Sofocle, Herodot, Tucidide, dintre oratori pe Demostene, Isocrat şi Lysias, ştiind să aleagă tot
ceea ce putea fi folositor, respingând tot ceea ce prejudicia morala şi adevărul. Îşi însuşise
temeinic filosofia morală şi dialectica, calculul aritmetic, geometria şi astronomia, medicina,
muzica, istoria naturală, fizica, gramatica şi retorica, acestea din urmă pentru o iniţiere
adâncă în ceea ce priveşte exprimarea frumoasă, claritatea şi corectitudinea expresiei orale şi
scrise, normele povestirii, legile metricii şi ale poeziei, dar orice învăţătură şi orice gând
«făcându-1 rob ascultării lui Hristos» (II Corinteni 10, 5).
Astfel şi-a conturat personalitatea, prin adâncă cultură şi o vastă erudiţie, în echilibru şi
armonie, desăvârşindu-se atât prin ştiinţă cât şi prin educaţie, prin arta de a se purta în viaţă,
încât, încă din anii tinereţii „se putea întrezări frumuseţea virtuţii sale viitoare, şi înainte de
vârsta desăvârşită el dădea dovadă că va atinge din acest punct de vedere desăvârşirea”.10
Faptul că aspira încă de timpuriu la desăvârşirea creştină se datora în mare parte
îndemnurilor şi influenţei binefăcătoare ale pioasei familii din care descindea, precum şi

10
Sf. Grigorie de Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile, trad. de Pr. N. Donos, Huşi, 1931, p. 130.

12
sfaturilor prietenului său, Sfântul Grigorie Teologul 11, datorită căruia avem numeroase date şi
amănunte preţioase pentru un portret moral exact şi complet al marelui ierarh capadocian.
Tinerii care studiau în acea vreme timp de câţiva ani într-o cetate celebră la academiile
retorilor şi sofiştilor, însuşindu-şi elocvenţa academică, logica şi dialectica, aveau deschis
drumul magistraturii, carieră de perspectivă strălucită, conducând la cele mai înalte funcţii
publice. Tânărul Vasile a renunţat, printr-o decizie proprie iniţială, la gloria unei cariere laice
şi s-a consacrat slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, instruind pe tineri în tainele filosofiei
creştine, predicând cuvântul dumnezeiesc, adevărurile credinţei în Iisus Hristos. Un rol
important în luarea hotărârii sale pentru o viaţă creştină în desăvârşită smerenie l-a avut sora
sa, Sfânta Macrina: „El a fost repede cucerit şi atras de sora sa spre scopul filosofiei;
nesocotind gloria de a fi admirat pentru elocvenţa sa, trecu la o viaţă de lucru, şi încă de
lucru manual, practicând o sărăcie desăvârşită”,12 urmând neabătut rigorile ascezei creştine.
Această decizie a fost rezultatul unui examen de conştiinţă prin care îşi raporta fiinţa la
cerinţele superioare ale moralei creştine, pe care avusese ocazia să o compare cu morala
lumii păgâne, alegere confirmată prin realitatea vieţii, operei şi a întregii sale activităţi.
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, filosofia era ştiinţa cea mai înaltă, iar prin sfera ei de
cuprindere ca noţiune, la acea vreme, era şi cea mai completă, capabilă să creeze celui
aplecat spre ea o plenitudine spiritual-morală, în acelaşi timp reprezentând şi o cale sigură de
a afla răspunsuri la probleme esenţiale ale vieţii omului.
În anii de învăţătură la academiile pe care le frecventase, îşi însuşise integral cele
două laturi ale filosofiei: cea speculativă, cuprinzând arta argumentării şi dialectica, prin care
omul se putea raporta la un nivel superior faţă de cei din jur, faţă de lumea exterioară şi cea
practică, însemnând asceza, reprezenta raportarea la sine, la lumea cea dinăuntru, trăirea

11
Sf. Grigorie de Nazianz se arăta nu numai convins pe deplin de frumuseţea caracterului moral al prietenului
său, Sf. Vasile cel Mare, dar era fascinat de forţa intelectuală inegalabilă pe care acesta o dovedea. Evocând în
Elogiul său anii de studii la Bizanţ şi Atena, o numea pe aceasta din urmă «cetatea de aur şi tezaur al
bunătăţilor» - spirituale -, nu atât pentru strălucita erudiţie pe care o oferea cât pentru faptul că acolo, în Atena,
a avut prilejul să cunoască bine pe strălucitul bărbat teolog şi sfânt Vasilie, care îşi egala în chip evident
profesorii, la vârsta sa foarte tânără „şi întrecea cu mult pe oricare dintre colegii săi”, Cf. Sf. Grigorie de
Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile..., p. 132.
12
Sf. Grigorie de Nysa, Despre viaţa Sfintei Macrina, Migne, P.G., vol. 46, col. 965 BC. „Gloria Sfântului
Vasilie cel Mare este în bună măsură şi gloria Macrinei, căreia îi revine extraordinarul merit de a fi câştigat
şi apoi îndrumat pe fratele ei pe drumul creştinismului activ şi cuceritor ”, Cf. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Două
femei de elită din epoca de aur a patristicei: Gorgonia şi Macrina, în „Studii Teologice”, seria I, VIII (1940),
vol. II, p. 114.

13
ascetică. Acestei concepţii despre filosofie, Sfântul Vasile s-a conformat cu consecvenţă
deplină, exprimată prin opţiunea sa lucidă şi totală pentru viaţa monahală ascetică.
Odată cu această opţiune clară, apărea pentru Sfântul Vasile problema de care se
loveşte orice novice hotărât pentru a urma acest mod de viaţă: căutarea unui îndrumător
(povăţuitor)13, căutarea acelor modele vii şi puternice care trăiau o viaţă îmbunătăţită şi care
să-i împărtăşească din experienţa duhovnicească. De aceea a pornit să cerceteze pe marii
părinţi din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia. El, care audiase pe cei mai vestiţi profesori
ai veacului, împărtăşeşte acum din înţelepciunea vieţii duhovniceşti, ascultă cu interes
adevărurile veşnice ale Sfintei Scripturi din gura şi din experienţa unor părinţi bătrâni
anahoreţi. Timp de doi ani a făcut ucenicie la marii dascăli ai mântuirii, fântânile adânci ale
înţelepciunii creştine. Roadele s-au arătat fără întârziere.
Revenit în patria sa după aceste călătorii de iniţiere, Sfântul Vasile cel Mare începe
să-şi conformeze principiile de existenţă întocmai vieţii acelor îmbunătăţiţi pe care îi
cunoscuse. Era plin de râvnă ca să-şi rânduiască viaţa după asemănarea celor văzute şi auzite.
Avea să devină în curând o limpede oglindă a însăşi esenţei învăţăturilor însuşite.14 Retras în
fundul văilor din apropierea localităţii Annessi din Pont, pe malul râului Iris, a întemeiat
acolo o bine organizată chinovie. În această singurătate, sufletul său se reculege şi se
autoexaminează cu severitate, impunându-şi rigorile ascetice, înălţându-se la cugetarea lu-
crurilor dumnezeieşti. Trăieşte în comuniune cu acei care îl urmaseră pentru a-şi petrece viaţa
în curăţenie şi smerenie, în acelaşi scop de a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile a dovedit o înaltă concepţie creştină şi umană în ceea ce priveşte
principiile întemeierii şi organizării aşezămintelor monastice; iar înfăptuirile sale confirmă
din plin acest aspect. Pentru că acest mod de viaţă reprezintă năzuinţa şi strădania
necontenită către perfecţiunea trăirii creştine, spre a servi drept exemplu de urmat trebuie să
poată fi cunoscut; aşadar, arăta el, mănăstirile nu trebuie să rămână inaccesibile celorlalţi
oameni, creştinilor îndeosebi, să nu manifeste tendinţa de totală izolare, ci să poată oferi în
mod direct pilda virtuţii şi a urmării cuvântului Sfintei Evanghelii.15
13
Ierod. Irineu Crăciunaş, Îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul după Sfinţii Părinţi, în „Studii Teologice”, An.
VIII (1956), nr. 9-10, p. 631.
14
Î.P.S. Nestor Vornicescu, Mitrop. Olteniei, Aspecte ale desăvârşirii creştine în viaţa şi opera Sfântului Vasile
cel Mare, în „Ortodoxia”, An. XXX (1978), Nr. 4, p. 608.
15
Principiul după care s-a condus Sf. Vasile în întemeierea şi organizarea vieţii monahale este magistral expus
de Sf. Grigorie de Nazianz; mănăstirile şi schiturile au fost întemeiate „nu prea departe de cei ce duc viaţa
obştească şi trăiesc în mijlocul lumii, nu le-a izolat şi separat ca printr-un zid tras la mijloc, ci le-a apropiat

14
 Deşi trăia retras de lume, aşa cum se cuvenea spre urmarea votului ce făcuse şi pentru
urmarea consecventă a drumului ales, vestea despre viaţa plină de sfinţenie pe care o ducea
Sfântul Vasile cel Mare s-a răspândit repede printre creştini. Era bine cunoscută strălucita sa
pregătire intelectuală, i se recunoştea cununa de virtuţi prin care îşi împodobise sufletul. Votul
ascultării îl va determina să primească a fi hirotonit diacon şi apoi preot în Cezareea
Capadociei.
Petrecuse cinci ani plini de nevoinţă, în Pont, atunci când i s-a adresat chemarea
poporului creştin din Cezareea în frunte cu episcopul Eusebiu pentru a binevesti din amvon
Cuvântul Domnului; era momentul învrednicirii sale de darul preoţiei, pentru a îngriji sufletele
şi a instrui pe cei care se pregăteau să primească taina Sfântului Botez. Este pilduitor felul în
care îşi manifestau deplina smerenie marii Părinţi ai Bisericii, în cele mai felurite împrejurări
ale vieţii, şi îndeosebi în ceasul de solemnă chemare spre a împlini voia Domnului şi a păstori
sufletele. Sfântul Vasile cel Mare nu a căutat şi nu a primit preoţia ca pe o favoare, ci asemenea
prietenului său Sf. Grigorie Teologul, ca pe un dar al Cerului, înţelegând pe deplin valoarea şi
greutatea sacerdoţiului. Chipul său duhovnicesc se va îmbogăţi acum, va primi trăsături noi:
grija pentru luminarea poporului şi ajutorarea lui. El predică ascultătorilor cu fierbinte credinţă
învăţătura cea adevărată, combate rătăcirile ariene şi-i îndeamnă pe creştini la o viaţă virtuoasă.
În împrejurările dramatice ale foametei din anul 368, va da un exemplu de dăruire de sine, prin
caritate şi blândeţe. În astfel de împrejurări el nu a contenit îndemnurile şi apelul la
generozitate umană şi milă creştină, arătând că nu poate fi concepută pietate fără caritate.
Atitudinea sa era foarte severă şi intransigentă faţă de cei care nu dovedeau spirit umanitar pe
măsura posibilităţilor pe care le aveau; el îşi pusese tot ce poseda la dispoziţia poporului greu
încercat de calamitate.
Şi ca preot, Sfântul Vasile va înainta necontenit pe scara virtuţilor. Deşi ar fi putut
beneficia de situaţia sa pentru a-şi asigura condiţii confortabile, preferă o locuinţă simplă şi
modestă, vieţuind împreună cu monahii îmbunătăţiţi care îi arătau o respectuoasă admiraţie şi
preţuire. Prin această atitudine străină de orice trufie, el se dovedea asemenea marilor asceţi ai
creştinătăţii. În misiunea sa sacerdotală era un nesecat izvor al poveţelor înţelepte pentru toţi
cei care aveau nevoie de îndrumare duhovnicească. Valoarea deosebită a sfaturilor şi
ca să fie aproape unite, în aşa fel ca nici contemplaţia să nu fie lipsită de comunicarea cu lumea, nici viaţa
practică total izolată de viaţa contemplativă, ci ambele aceste feluri de viaţă să comunice între ele, cum
comunică uscatul cu marea, numai că fiecare din ele trebuie să tindă spre gloria lui Dumnezeu”, Cf. Sf.
Grigorie de Nazianz, Elogiul..., p. 181).

15
îndemnurilor, prin care călăuzea drumul spiritual şi moral al tinerilor creştini şi al tuturor
păstoriţilor săi, consta în faptul că ele nu reprezentau simple precepte teoretice, ci sintetizau
însăşi experienţa vieţii sale. Din izvorul acestei experienţe, îndruma convingător pe fiecare
credincios să se îngrijească de mântuirea sufletului, arătând că nu trebuie socotită suficientă
rugăciunea şi contemplaţia, ci o atitudine activă asupra propriei fiinţe, însemnând neîncetată
lucrare cu sine pentru curăţirea de toată întinăciunea păcatului, pentru a înfrumuseţa sufletul cu
podoabele virtuţii. Creştinul adevărat caută şi se străduieşte în fiecare zi a vieţii sale învăţând
cum să-şi cârmuiască privirile şi auzul şi graiul, înlăturând tot ce este vătămător şi nefolositor.
Pentru că patimile care încearcă necontenit sufletul omului sunt ca valurile mării: dacă le
stăpâneşti biruindu-le, poţi călători fără primejdie în viaţa aceasta; dar cel care se lasă robit,
când de unele, când de altele, se afundă ca o corabie îngreunată de mulţimea relelor şi fără
ancoră. Trebuie mereu vegheat la încărcătura pe care o poartă corabia sufletului nostru şi o
permanentă trezie a cugetului pentru a nu greşi direcţia drumului; şi după cum corăbierii se
orientează privind astrele pe bolta cerească, tot astfel şi creştinul trebuie să privească numai
spre «Soarele dreptăţii», să-şi orienteze viaţa după lumina mântuitoare a Domnului Iisus
Hristos.
Toate aceste îndrumări şi îndemnuri caracterizează activitatea de părinte duhovnicesc
desăvârşit pe care a desfăşurat-o cu neobosită râvnă Sf. Vasile cel Mare, reprezentant strălucit
al pedagogiei creştine. Grija sa pentru a crea în rândurile mulţimii credincioşilor nu numai
deprinderi de viaţă individuală creştină dar şi o coeziune puternică, o trăire plenară în
comunitate, se dovedea prin chemarea sa insistentă ca toţi creştinii să participe la rugăciunile
făcute în biserică, sfinţind astfel începutul şi sfârşitul fiecărei zile. Îndemnul pe care îl adresa
credincioşilor prezenţi în sfântul locaş era ca ei toţi, şi nu numai preotul, să se roage şi pentru
cei absenţi, pentru ca toţi să participe la harurile rugăciunilor publice: cei aflaţi în călătorii
primejdioase, pe mare sau pe uscat, ostaşii ţării care se pregătesc pentru a fi gata să o apere
oricând ar fi ameninţată sau cei care stau de veghe la hotarele ei, bolnavii, cei care suferă
persecuţii pentru adevăr, nimeni nu trebuie uitat în rugăciunile noastre.
Însuşirile alese pe care Sf. Vasile cel Mare le dovedea cu prisosinţă, faptul că ele erau
învestite în lucrarea plină de osârdie pe anevoiosul urcuş duhovnicesc, sunt motivele care vor
determina alegerea sa ca arhipăstor al Cezareei Capadociei. Hirotonit arhiepiscop, va continua
să fie tuturor pildă de sfinţenie şi de smerenie creştină. Se poartă şi trăieşte în aceeaşi modestie

16
ca şi mai înainte, înfiinţează la Mitropolie viaţă de obşte şi trăieşte în mijlocul acestei
comunităţi. Deşi se afla în fruntea unei eparhii cuprinzătoare, a rămas credincios deprinderilor
sale duhovniceşti. Absent faţă de toate bunurile acestei vieţi, nu era niciodată preocupat de a-şi
evidenţia atitudinea smerită, pe care o adoptase pentru sine şi nu pentru a fi expusă celor din
jur. Voia să fie virtuos în realitate şi nu în aparenţă.
Când prefectul Modest îl ameninţă cu confiscarea averii - din ordinul împăratului Valens
- Sfântul Vasile îi răspunde liniştit că nu va fi greu de îndeplinit dispoziţia imperială, întrucât
nu posedă mai mult decât haina aspră a nevoinţelor şi câteva cărţi. Iar când este vorba de
ameninţarea cu exilul sau moartea, îi răspunde că tot pământul este al lui Dumnezeu şi el, ca
simplu trecător pe acest pământ, se va bucura dacă va ajunge mai curând în împărăţia veşniciei.
Toată mărturisirea pe care o face Sfântul Vasile îi exprimă înălţimea morală, demnitatea şi
sfinţenia. Confruntarea cu guvernatorul Modest este o pildă de tărie morală şi virtute creştină,
prin demnitate şi statornicie. Aceeaşi atitudine va păstra şi atunci când cei care nutreau o
ostilitate neascunsă faţă de el l-au acuzat de mâmdrie. Ei numeau mândrie energia şi statornicia
caracterului său.16 Căci nimeni nu ştia mai mult decât el să cinstească virtutea, să pedepsească
păcatul şi să înlăture dezordinea morală. Iar marea mulţime a poporului creştin, toţi cei cu
sufletul curat, nutreau o nedisimulată admiraţie pentru vrednicul lor arhipăstor. Ştia să păstreze
în atitudinea sa, în orice împrejurare, o permanentă, o nobilă gravitate. Aflându-se mereu
aproape de cele omeneşti, prin capacitatea de a le înţelege pe toate, ştia să se detaşeze de ele
pentru sine, căutând să cugete „la lucruri mai presus de cele omeneşti şi se supunea în totul
Duhului Sfânt”.17
Fiind arhiepiscop şi-a îmbunătăţit neîncetat viaţa sa duhovnicească: oficia Sfânta
Liturghie în zorii zilei, se ruga fierbinte, îşi făcea umilinţa înaintea lui Dumnezeu,
mărturisindu-se şi vărsând lacrimi, aşa cum îl găseşte Sfântul Efrem Sirul în anul 373. În
mijlocul credincioşilor şi împreună cu ei, aducea lui Dumnezeu jertfă de laudă şi jertfă
căinţelor pentru toate greşelile şi păcatele zilei, iar prin cuvântările pe care le ţinea nu urmărea

16
Sf. Grigorie explică şi combate cu argumentele cele mai convingătoare lipsa de înţelegere a unora pentru
atitudinea Sfântului Vasile cel Mare. Învinuit de mândrie sau de slavă deşartă, el dădea dovada adevăratei
smerenii. „Aceşti defăimători iau drept mândrie, tăria virtuţii şi inocenţa lui. Căci tot aşa de uşor defăimătorii
ar putea să numească pe cel curajos, semeţ; pe cel prudent, fricos; pe cel înfrânat, mizantrop; pe cel drept,
încăpăţânat”, Cf. Sf. Grigorie de Nazianz, Elogiul..., p. 184.
17
Sf. Grigorie de Nazianz, Elogiul..., p. 177.

17
să obţină admiraţia ascultătorilor, ci îşi da toată silinţa să le alcătuiască şi să le pronunţe în aşa
fel ca ei să crească necontenit în evlavie şi virtute.
Urmând cuvântul Mântuitorului Hristos, mai întâi a îndeplinit însuşi toate şi după aceea a
învăţat pe alţii să facă asemenea. Din prisosul inimii a vorbit oricând gura lui.

2. Dascăl al virtuţii – cuvânt şi faptă

Viaţa de sfânt implică în sine integrarea cu toată fiinţa în ansamblul preceptelor

Evangheliei, presupune o viaţă, a cărei normă să fie virtutea. Dacă virtutea se defineşte ca fiind
creşterea continuă în Hristos, până la asemănarea cu El, printr-o permanentă colaborare a
voinţei noastre cu harul divin, atunci calitatea de sfânt nu-i altceva decât concluzia unei vieţi
trăite în conformitate cu preceptele virtuţii.
Pentru Sfântul Vasile, virtutea nu s-a limitat la cadrul teoretic, rămânând în sfera ideilor
abstracte şi fără nicio tangenţă cu viaţa. Viaţa sa a fost o sumă a virtuţilor, în aşa măsură încât
Sf. Vasile a ajuns să fie un model de vieţuire curată pentru contemporanii săi. „Atâta vreme cât
era cu noi, spune Sf. Grigorie de Nazianz, el pentru toţi a fost o lege a virtuţii ... Frumuseţea
lui Vasile a fost virtutea, mărimea lui a fost teologia, mersul său a fost înaintarea continuă
care, prin urcări treptate, l-a înălţat până la Dumnezeu, iar puterea lui a constat în semănarea
şi împrăştierea învăţăturii”.18
Înclinaţia naturală a spiritului său era spre învăţământul moralei creştine, spre ceea ce se
traduce mai ales în aplicarea practică şi în acte. 19 Aplicarea aceasta a dovedit-o personal, pentru
că nu lăsa nicio contradicţie între viaţa şi regulile de vieţuire pe care le recomanda altora, ci
dimpotrivă, viaţa sa era în unison cu doctrina sau, mai precis, doctrina sa nu era decât un reflex
al vieţii sale.20 Sf. Grigorie de Nisa spune că în sufletul fiecăruia el construia, prin cuvântul său,
adevărate tabernacole, în care Îi plăcea lui Dumnezeu să locuiască. El ridica acolo coloane şi

18
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare..., p. 119, 186.
19
Paul Allard, art. Saint Basile, în „Dictionnaire de theologie catholique”, torne II, premiere partie, Paris,
1923, col. 444.
20
Jean Riviere, Saint Basile, eveque de Cezaree, Paris, 1925, p. 24.

18
numea cu acest nume cugetările care susţineau virtutea, săpând acolo şi scăldători pentru
curăţirea sufletelor întinate.21
Convins fiind că omul nu este o abstracţie, ci o realitate vie, care ne solicită atenţia
noastră, Sf. Vasile cel Mare reuşeşte să convertească cugetarea filozofică idealistă greacă, într-
o filozofie legată de viaţa în care îşi desfăşura activitatea. Învăţătura sa are un pronunţat
caracter antropologic, concentrând toată puterea gândirii şi a acţiunilor sale asupra omului. El
nu s-a limitat în preocupările sale să expună ex professo şi in extenso legea moravurilor
creştine, mai puţin încă de a-i sistematiza principiile şi aplicaţiile. Nu este un teoretician care
dogmatizează, ci un predicator şi un apostol al cărui cuvânt nu tinde niciodată decât a instrui, a
edifica sau a îndrepta.
Personalitatea multilaterală a Sfântului Vasile s-a manifestat şi într-o viaţă personală
trăită sub influenţa virtuţilor, cât şi într-una în care fapta a avut un rol considerabil. Dacă
creştinismul nu este un sistem filozofic abstract, ci trăire intensă a adevărurilor divine şi
manifestarea acestei trăiri în fapte corespunzătoare, atunci acest adevăr poate fi verificat în
activitatea practică a Sfântului Vasile cel Mare. „Învăţătura faptelor, spune Sf. Vasile, este cu
mult mai vrednică de crezare decât învăţătura cuvintelor. Omul faptelor chiar când tace, chiar
când nu e văzut, poate să instruiască pe unii din privire, pe alţii din auz şi are mare trecere în
faţa lui Dumnezeu pe care-L slăveşte nu numai prin el însuşi, ci şi prin cei ce privesc la el”.22
„Capadocianul puţin încet şi puţin timid care era Vasile, cu culoarea feţii palidă, cu
figura gânditoare, încadrată de o barbă de călugăr şi de filozof, revela prin aspectul său fizic,
prin atitudinea şi mersul său gustul pentru interiorizare, spune Sf. Grigorie de Nazianz. Dar
din această interiorizare el scotea forţa necesară acţiunii”.23
La Sf. Vasile cel Mare nu a existat o prăpastie între viaţa personală şi ceea ce a scris sau a
învăţat. Vorba lui era faptă. Ceea ce scria sau recomanda altora, trăia autentic el însuşi. 24 Fire
eminamente practică şi un om de acţiune cu puternice forţe de a-şi realiza gândurile bune, el se
străduieşte să găsească o aplicare practică a adevărurilor de credinţă. Situaţia economică
dezastruoasă din vremea aceea oferea cadrul în care Sf. Vasile îşi putea pune în aplicare
gândurile sale. In această situaţie, caritatea creştină s-a putut manifesta în toată plinătatea ei.

21
Sf. Grigorie de Nisa, Panegiricul Sf. Vasile, Migne, P.G., t. XLVI, col. 812.
22
Sf. Vasile cel Mare, Omilia. XIII, 4 la Geneză, Apud Pr. Prof. Ioan G. Coman, Atitudinea practică a Sfinţilor
Trei Ierarhi, în „Glasul Bisericii”, An. 1956, nr. 10, p. 540.
23
Aime Puech, Histoire de la litterature grecque chretienne, tome III, Paris, 1930, p. 313.
24
Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan, Op. cit., p. 15.

19
Căci, din toate virtuţile creştine, cea mai evidentă a fost caritatea. Aici, mai mult decât
altundeva, doctrina (creştină) s-a tradus prin exemple strălucitoare.25
In anul 368, în timpul secetei care a bântuit provincia Capadociei, s-a manifestat în toată
plinătatea ei grija pentru săraci a Sfântului Vasile cel Mare. Nu a solicitat doar mila celor
bogaţi în favoarea săracilor, care întârzia să vină, ci el însuşi creează nenumărate instituţii
pentru îmbunătăţirea stării celor săraci. Înfiinţează în eparhia sa, lângă fiecare horepiscop, câte
o casă de săraci, un mic azil, pus la dispoziţia credincioşilor din cadrul acelei horepiscopii. Şi
pentru a centraliza toate serviciile de asistenţă, Sf. Vasile înfiinţează în apropierea Cezareei un
vast asezământ filantropic, «un oraş al dragostei creştine», cum spune Sf. Grigorie de Nazianz,
în care toate suferinţele îşi găseau alinarea. Erau spitale în care fiecare boală îşi avea rezervată
clădirea sa şi personalul său de îngrijire, dar şi azile, case pentru orfani, case de primire pentru
străini, pentru autorităţi şi vizitatori. În mijlocul acestui complex de clădiri era construită
biserica. In apropierea ei se afla locuinţa Sfântului Vasile, pentru a fi în apropierea săracilor şi
a bolnavilor. Orfanii întreţinuţi aici aveau şcoli de artă şi meserii deschise tot sub îndrumarea
Sfântului Vasile. Acest «nou oraş» poporul îl numea «Vasiliada», nume rămas până azi legat
de amintirea Sfântului Vasile.
Viaţa virtuoasă, după Sf. Vasile, nu este un ideal din sfera irealizabilului. Ea nu numai că
nu este străină sufletului nostru, dar ea este pentru el ceea ce este sănătatea pentru trup: „Orice
rău este o infirmitate a sufletului, pe când virtutea este sănătatea”.26 „Sufletul, fără ca cineva
să-l fi învăţat, tinde spre ceea ce este binele său propriu şi natural: de aceea toată lumea
laudă răbdarea, aprobă dreptatea, admiră curajul, caută prudenţa: virtuţi care sunt proprii
sufletului”.27
Pentru a duce viaţa virtuoasă este necesar să redăm primatul sufletului, purificându-l de
toate impurităţile morale, angajând voinţa în acest proces de expulzare a răului şi de întronare a
virtuţii. „Virtutea depinde de noi, spune Sf. Vasile, e de ajuns a voi”28, dar şi alungarea răului
este opera propriei noastre activităţi, spre deosebire de purificarea care se săvârşeşte la Botez şi
care depinde de bunătatea Stăpânului.29
25
Jean Riviere, La propagation du christianisme dans les trois premieres siecles, Paris, 1908, p. 94.
26
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, IX, 4, în col. „P.S.B.”, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.
174, Vezi şi Stanislas Giet, Les idees et l'action sociales de Saint Basile, Paris,1941, p. 233.
27
Ibidem, IX, 4, p. 174-175.
28
Idem, Comentar la Isaia, 45, în Pierre Humbertolaude, La doctrine ascetique de Saint Basile de Cezaree,
Paris, 1932, p. 79.
29
Ibidem, p. 81.

20
 Numai actele inspirate din virtute sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu. Sf. Vasile spune că
virtutea vine din alegere voluntară, şi nu din necesitate. Dar voinţa nu depinde decât de noi, şi
ceea ce depinde de noi este liberul arbitru. Dotat fiind cu voie liberă, credinciosul poate prin o
alegere să realizeze fie felul de viaţă al îngerilor, fie, lăsându-se târât de instinctele rebele, să se
coboare până la stadiul vieţii animalice. „Făcut după chipul lui Dumnezeu, tu te poţi ridica
până la demnitatea îngerilor, printr-o bună conduită”.30 Mai mult, după Sf. Vasile, viaţa creş-
tină trebuie să fie o continuă strădanie de a ne asemăna cu Dumnezeu, de a ajunge să imităm
viaţa lui Hristos, căci ni s-a propus să ne asemănăm cu Dumnezeu cel puţin atât cât este posibil
naturii umane.
Sfârşitul acestor strădanii - trăirea după normele virtuţii -, are ca urmare câştigarea vieţii
viitoare: „fiindcă prin virtute noi trebuie să ajungem la viaţa veşnică”31, şi fiindcă împărăţia
cerurilor este gata a ne primi şi coroane de dreptate aşteaptă pe acela care nu se sustrage oste-
nelilor virtuţii.32 Dar nu-i de ajuns ca să mergi singur pe cărările de lumină ale virtuţii. Lumina,
după cuvântul Mântuitorului, nu se pune sub obroc, ci în sfeşnic, pentru a lumina tuturor celor
din casă (Matei 5, 15). Dacă cineva are bunuri sufleteşti, fără a le răspândi prin cuvânt, spune
Sf. Vasile, va merita reproşul: înţelepciune ascunsă, comoară invizibilă, la ce bun?33

3. Profilul pastoral şi ecumenic

30
Jean Riviere, Op. cit., p. 65.
31
Paul Allard, Saint Basile, septieme edition, Paris, 1929, p. 183.
32
Sf. Vasile cel Mare, Omil. III, Apud St. Giet, Op. cit., p. 27.
33
Fialon Eugen, Etude historique et litteraire sur Saint Basile, deuxieme edition, Paris, 1869, p. 51.

21
 Activitatea pastorală a Sf. Vasile cel Mare, pe lângă latura caritativă şi îndrumătoare spre
viaţa de obşte, se distinge şi prin apărarea credinţei împotriva atacurilor arienilor, fapt care i-
a consumat multă energie în timpul celor 9 ani de episcopat. Sfântul Părinte capătă un relief
deosebit prin activitatea sa misionară, apărând Ortodoxia faţă de eretici şi semănând cuvântul
Evangheliei printre necreştinii din Capadocia şi regiunile limitrofe, ca: Siria, Armenia. Dintr-
o corespondenţă a sa cu Iunius Soranus şi cu Ascholios, reiese că, fără a-i fi organizat el
special, misionari din Capadocia, ca Sfântul Sava Gotul, Eutihie şi alţii, care creştinau pe
«barbarii de dincolo de Dunăre», îi făceau mare bucurie.
Partea cea mai luminoasă a profilului istoric al Sfântului Vasile o constituie spiritul şi
activitatea sa ecumenică. În situaţia de confuzie a Bisericilor orientale, sfâşiate de atacurile
ereziei şi de shisma meletiană de la Antiohia, Sfântul Vasile a făcut apel la Sfântul Atanasie,
ca acesta să îndemne Apusul să dea o mână de ajutor Răsăritului, trimiţând delegaţi la faţa
locului, care, eventual, să ţină şi un sinod, şi a repetat apelul, scriind direct episcopilor
occidentali, rugându-i acelaşi lucru. Intervenţia şi stăruinţa sa au avut rezultate imediate
mediocre, pentru că felul său de a înţelege «ipostasa» în sânul Sfintei Treimi îl făcea suspect
de erezie în faţa occidentalilor, iar Roma, prin Paulin de la Antiohia, îşi apăra hegemonia ei
în Răsărit. Dar eforturile sale ecumenice au rămas ca un memento venerabil în toate
Bisericile creştine. Sfântul Vasile consideră ca elemente ale unităţii Bisericii: unitatea de
credinţă, tradiţia, dragostea, pacea şi prietenia.34
Sfântul Vasile a fost una din cele mai mari forţe ecumenice ale veacului său şi ale tuturor
veacurilor. El dorea şi voia sincer omogenitatea bisericilor de Răsărit şi unirea în dragoste
între creştinismul de Apus şi cel de Răsărit, cum reiese din bogata lui corespondenţă în acest
sens. El este un precursor inspirat al ecumenismului şi prin faptul că în mănăstirea întemeiată
de el în Pont a adunat monahi care veniseră aici spre a urma cuvântul Domnului sub
privegherea sa; nu a precupeţit nicio oboseală, nu l-a reţinut nicio prejudecată în marea sa
râvnă de a crea o comunitate de trăire totală întru Hristos, prin evlavie, dragoste, muncă,
solidaritate umană şi creştină. Îi primea cu aceeaşi căldură pe toţi, indiferent de neam, de ţară
sau popor, dovedind că singură dragostea înfăptuieşte totul, fiind atât de perfect uniţi în
acelaşi loc, acelaşi suflet în mai multe corpuri.

34
Jean Riviere, Op. cit., p. 66.

22
 În propovăduirea Cuvântului dumnezeiesc, a adevărurilor credinţei creştine, Sfântul
Vasile nu ezita să adauge la învăţăturile cuprinse în Sfânta Evanghelie maxime judicios alese
şi exemple de virtute culese din scrierile profane sau din vieţile filosofilor şi scriitorilor lumii
vechi. Foarte evidente sunt reminiscenţele din gândirea şi operele istoricilor şi filosofilor
profani în discursurile sale, în Omilii făcând trimiteri în raport cu subiectele diferite pe care
le trata. Îi erau foarte familiari Homer şi tragicii greci, Aelian şi Plutarh, Aristotel şi
neoplatonicienii, pe care îi citează textual sau îi interpretează, asimilându-i în modul cel mai
adecvat, totdeauna cu marea grijă ca aceste texte să nu impieteze asupra adevărurilor
credinţei. De aceea el este cu adevărat «vocea liberă a elocvenţei sacre» - «vocea de aur» ale
cărei rezonanţe limpezi au rămas neschimbate până astăzi.
Folosea adesea expresii din Plutarh, preţuindu-l mai ales pentru faptul că nu a fost numai
un biograf, ci şi un filosof moralist. Aprecia în mod admirativ concepţia profund morală pe
care a avut-o Hesiod asupra muncii, considerată un izvor de virtuţi. Povăţuind pe tineri spre
permanentă activitate folositoare lor şi semenilor, sublinia că cei ce vor înţelege şi vor urma
îndemnurile sale, ostenindu-se mereu, „vor fi lăudaţi de Hesiod”, însemnând că înţeleptul
antic putea trece drept un adevărat mentor perpetuu pentru cei tineri, în ceea ce priveşte
însuşirea temeinică a deprinderilor de muncă şi înţelesul acordat acesteia. Învăţăturile sale
adresate tinerilor se refereau şi la felul în care trebuia să-şi disciplineze viaţa, impunându-şi
rigori de conduită şi de studiu, întocmai cum el însuşi procedase.

4. Atitudinea Sfântului Vasile cel Mare faţă de cultura şi filosofia antică

23
 Consecvent cu principiile sale şi cu formaţia sa intelectuală multilaterală, Sf. Vasile cel
Mare se va arăta şi în problema culturii acelaşi om cu un orizont şi înţelegere largă faţă de
bunurile culturale ale omenirii, indiferent de originea lor, când ele nu contravin bunelor
moravuri. Pătruns în mod egal de cele două culturi, creştină şi profană, şi familiarizat fiind cu
scrisul lui Platon şi al filozofilor stoici, el îi foloseşte pe aceştia în chip minunat, pentru
scopurile învăţăturilor creştine.35 Dispunând de o bogată cultură clasică, dobândită în anii de
studii la Atena, el va fi considerat mai târziu, pentru puritatea limbii sale, cel mai clasic
dintre Părinţii greci.
Dacă în persoana Sfântului Vasile cele două culturi au fuzionat atât de complet, nu
acelaşi lucru s-a întâmplat cu predecesorii săi. În privinţa atitudinii creştinilor faţă de cultura
profană, existau în antichitatea creştină două direcţii: una rigoristă, intransigentă, care
interzicea categoric creştinilor apropierea de filozofia, poezia şi literatura profană, exprimată
în întrebarea scriitorului Tertulian: Ce este comun între Atena şi Ierusalim, între Academie şi
Biserică? Cu atât mai rău pentru aceia care au dat la lumină un creştinism stoic, platonic,
dialectic. Noi nu mai avem nevoie de curiozitate după Iisus Hristos, nici de cercetare după
Evanghelie.36 Cealaltă direcţie era mai înţeleaptă şi mai îngăduitoare şi din ea va face parte şi
Sf. Vasile. Departe de a exclude cultura profană, reprezentanţii acestei direcţii socoteau că tot
ce e bun din filozofia greacă şi din toată cultura umană precreştină, a fost împărtăşit lumii pe
calea revelaţiei naturale.37 Cultura profană ne va ajuta astfel să învăţăm virtutea atât de
lăudată de poeţii antici.
Având o înţelegere largă faţă de rostul cugetărilor omeneşti, depozitate în gândirea greacă
precreştină şi păstrând cea mai profundă amprentă a acestei culturi, Sf. Vasile a împrumutat
mult din autorii profani, ştiind să unească foarte bine literatura laică şi Sfânta Scriptură, după
mărturia contemporanilor săi. Sfântul Vasile foloseşte cultura şi ştiinţa profană ca pe nişte
«sisteme de verosimilitate», care ajută la aderarea învăţăturii adevărului divin.38 El face uz de
această metodă întâi în cele nouă Omilii la Hexaemeron, apoi în tratatul Despre Sfântul Duh,

35
Pr. Cicerone Iordăchescu, Istoria vechii literaturi creştine, II, p. 145.
36
Tertulian, De praescriptione haereticorum, 7, Apud Magistrand Vasile Prescure, Personalitatea morală..., p.
294.
37
Diac. Asist. Ioan Rămureanu, Cuvânt festiv în cinstea Sfinţilor Trei Ierarhi, în „B.O.R.”,An. 1957, nr. 1-2, p.
91.
38
St. Giet, Introducere la Basile de Cesaree, Homelies sur l'Hexaemeron, în „Sources Chretiennes”, Nr. 26,
Paris, 1949, p. 44-45.

24
în omilia Către tineri şi, sporadic, în alte scrieri. În Omiliile la Hexaemeron, el foloseşte pe
Platon, în special opera Timeu, apoi pe Aristotel, cu Istoria animalelor, Meteorologica,
Despre cer, Despre părţile animalelor, Metafizica, pe Plotin, cu Enneadele sale, pe Teofrast,
Elian, Oppian, Plutarh, pe stoici, chiar pe Posidonius.39 La această bogată informaţie profană,
Sfântul Vasile adaugă materiale aflate la autori iudei ca Filon, cu opera Despre crearea lumii
şi creştini, ca Origen cu Omiliile sale la Geneză şi Teofil al Antiohiei cu cărţile sale Către
Autolic. În tratatul său Despre Sfântul Duh, Sfântul Vasile se inspiră îndeosebi din
Enneadele lui Plotin, mai mult pentru termeni, căci fondul este pur creştin, inspirat din Sfânta
Scriptură şi operele Sfântului Atanasie cel Mare.
În omilia Către tineri, Sfântul Vasile recomandă aproape tot registrul culturii greceşti în
frunte cu poeţii (Homer, Hesiod, Solon, Teognis, Euripide etc.), filozofii (Pitagora, Socrat,
Euclide, Platon, Diogene etc.), sofiştii, artiştii, oamenii de stat (Pericles, Alexandru, Darius),
înţelepţii şi chiar unii atleţi. Dar sunt citaţi şi prooroci (Moise, David), evanghelişti (Matei) şi
apostoli (Pavel). Sfântul Vasile îndeamnă pe tineri să citească cu precădere pe autorii în ale
căror scrieri se laudă virtuţile. „Se găsesc acolo, spune el, numeroase exemple şi precepte
salutare dintre care unele chiar par a fi extrase din Evanghelie”.40
„Dascăl al înţelepciunii divine şi al înţelepciunii profane”41, el se îndreaptă către tineri,
îndemnându-i să tragă cât mai mult folos din lectura autorilor profani. Citind opera unui
autor, eşti îndemnat să întruchipezi în viaţa proprie virtuţile eroilor săi. Aceasta este cu atât
mai indicată pentru copii, cărora, spune Sf. Vasile, „virtutea le va deveni familiară, când
aceste scrieri, care vorbesc despre ea, vor fi înfipte adânc şi gravate cu caractere de neşters
în memoria lor încă plăpândă”.42 Citind pe autorii clasici, tinerii vor putea mai uşor să
înţeleagă adevărurile divine, care sunt ţinta căutărilor sufletului şi în acelaşi timp sufletul lor
se împodobeşte şi se formează.
Folosirea izvoarelor profane îndeosebi în cosmologie şi pnevmatologie n-a fost tot timpul
o simplă juxtapunere, ci adesea o încercare de sudare cu materialul biblic atât cât era cu
putinţă în mediul şi epoca Sfântului Vasile. Hexaemeronul vasilian urmărea să dea o nouă
viziune cosmologică, întrucât lumea creştină care se ridica era o lume nouă. Dacă problema

39
Ibidem, p. 60-67.
40
Yves Courtonine, Saint Basile et l'Hellenisme, Paris, 1934, p. 13.
41
Sf. Grigorie de Nisa, Laudatio in fratrem, t. II, p. 912, Apud E. Fialon, Op. cit., p. 4.
42
Sf. Vasile cel Mare, Omilia către tineri, XXII, 3, în col. „P.S.B.”, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.
569-570.

25
raportului dintre credinţă şi ştiinţa de atunci nu a ajuns să se pună stringent, era nu numai
pentru că domeniul raţiunii era prea imprecis iar ştiinţa contemporană, şi implicit şi aceea a
Sfântului Vasile, erau insuficiente, ci şi pentru că Sfântul Părinte era convins că ştiinţa era
menită să ajute în explicarea unui adevăr revelat, şi să lumineze acest adevăr, pe cât ome-
neşte este posibil, în cadrul acţiunii generale a Logosului, a Marii Raţiuni care a creat
cosmosul şi care nu era o simplă raţiune tehnică, ci cu mult mai mult, având implicaţii
nebănuite la toate nivelurile existenţei. Pe de altă parte, Sfântul Vasile era conştient de
progresul continuu în cunoştinţele umane, de o epectază referitoare la substanţa şi legile
cosmosului, cunoştinţe care vor corecta erorile anterioare şi vor ajunge la adevărul care
trebuie să fie unul singur pentru toţi. Principiul creaţionist al cosmologiei Sfântului Vasile se
bazează pe unitatea, frumuseţea şi armonia naturii atât de subliniate de Sfânta Scriptură. De
aceea nu se poate vorbi, credem noi, de o «prudenţă timorată» a Sfântului Vasile faţă de
Sfânta Scriptură şi de o «independenţă excesivă» faţă de certitudinile sau investigaţiile
umane.43 În pnevmatologie, diversele analogii cu neoplatonismul sunt depăşite prin torentul
de viaţă dinamică, sfinţitoare şi luminătoare a Sfântului Duh care ne arată chipul Celui
nevăzut, frumuseţea de negrăit a Arhetipului contemplat prin Fiul.
Cultura profundă, bogată şi multilaterală a Sfântului Vasile însuşită critic şi selectiv se
manifestă şi în înaltul său nivel literar, cum se vede în tratatele sale principale şi în corespon-
denţă. Schimbul de scrisori cu Libaniu relevă nu numai frumuseţi artistice de o rară delicateţe
în câmpul literelor păgâno-creştine, ci şi aprecieri umaniste de valoare în două tabere diferite
pe care istoria, progresiv, avea să le contopească.
Sfântul Vasile a fost unul din cei mai cultivaţi teologi şi ierarhi ai veacului său şi ai
întregii epoci patristice. Această cultură este o pecete de mare prestigiu pusă asupra
personalităţii sale polivalente. Dacă teologia sa e măreaţă, este nu numai pentru originalitatea
şi adâncimea ei, ci şi pentru că ea este unită cu rugăciunea şi virtutea, cu fapta milosteniei, a
dragostei şi a păcii. Teologia lui nu este un sistem de abstracţii academice, ci un capitol de
viaţă incandescentă a Bisericii, o mişcare care duce până la Dumnezeu prin ascensiuni, dar
care ţine pe teolog în strânsă legătură şi cu oamenii. Este teologia teandriei, adică a unirii
Fiului lui Dumnezeu cu firea umană; deşi Sfântul Vasile nu foloseşte termenul de «teandrie»,
teologia lui este o sfântă liturghie, aşa cum liturghia sa respiră o înaltă teologie. Este o

43
St. Giet, Op. cit., p. 47.

26
concepţie analogă aceleia a lui Origen, a sfinţilor Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa,
Atanasie şi a Fericitului Augustin. O teologie profund înrădăcinată în Sfânta Scriptură, în
Sfânta Tradiţie şi în elemente ale culturii profane care puteau purta duhul profetic al
Bisericii.

5. Idei sociale oglindite în viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare

Sf. Vasile cel Mare a fost unul din cei mai curajoşi şi mai stăruitori predicatori sociali ai
epocii patristice. Dovedind o mare elocvenţă socială pe plan teoretic, Sf. Vasile cel Mare
devine tot atât de elocvent şi pe tărâmul practic, fiind cel dintâi care pune în aplicare
îndemnurile predicii sale sociale şi confirmmd astfel cu fapta sinceritatea şi tăria
convingerilor sale creştine.
Secolul al IV-lea reprezintă un moment critic al raporturilor dintre oameni; reprezintă o
etapă a societăţii, în care lumea era împărţită în bogaţi şi săraci. Egalitatea de drept divin a
oamenilor, pe care viaţa socială a acelei vremi a ignorat-o 44, a fost unul din mobilele care au
stârnit valuri de indignare din partea Sfinţilor Părinţi şi în special a Sfântului Vasile cel Mare.
Calamităţile abătute asupra Capadociei, au dat ocazia celor avuţi să-şi arate din plin lipsa lor
de suflet şi de scrupule. Dezumanizaţi, bogaţii, care se pretindeau şi fii ai Bisericii, au făcut
obiectivele criticilor înverşunate ale Sfântului Vasile, care izbucnea ca un vulcan, văzând tra-
gedia maselor şi indiferenţa potentaţilor vremii. Accentul dramatic, cu care sublinia durerile
fizice şi morale ale societăţii contemporane, dovedea că fiii Bisericii secolului IV nu mai
erau în întregime ce fuseseră creştinii din primul secol. El le amintea cu nostalgie de
atmosfera de frăţietate superlativă şi de spiritul epocii apostolice şi cât de departe erau ei de
prima comunitate a creştinilor.
Stăpânit de un umanism nemaiîntâlnit, imediat după botezul său, Sfântul Vasile îşi
împarte averea la săraci. Mai târziu, pe când se afla în fruntea Bisericii capadociene, în
timpul secetei din anul 367, urmată de foametea din 368, Sf. Vasile cel Mare nu s-a mulţumit
să ţină cuvântări impresionante în care zugrăvea chipul celor muribunzi de foame, ci el însuşi

44
Pr. Prof. Nicolae Buzescu, Ideile sociale în operele Sfinţilor Trei Ierarhi, în „B.O.R.”, An. 1959, nr. 1, p. 67.

27
a făcut a doua împărţire a averii la săraci, hrănindu-i fără să facă deosebire între creştini,
păgâni şi evrei.
În momente sociale grele, Sfântul Vasile se poartă ca un păstor plin de iniţiativă şi
dragoste caldă faţă de fiii săi sufleteşti care suferă de foame, de boli, de sărăcie şi de toată
mizeria inimaginabilă din epoca sclavagistă, creându-le acel «nou oraş», aşezământ de
asistenţă socială, în care erau trataţi, ocrotiţi şi mângâiaţi dezmoşteniţii soartei din regiune,
inclusiv străinii şi necreştinii. Aşezământul de la marginea Cezareei a fost cea mai mare
operă socială a lui, o adevărată cetate a iubirii şi a carităţii creştine numită de popor
«Vasiliada». În mijlocul acestui vestit aşezământ se afla catedrala mitropolitană, lângă care
se ridica reşedinţa mitropolitului, locuinţa pentru oaspeţi şi casele clerului. Apoi se întindeau
casele aşezământului: azil pentru bătrâni, case pentru călători şi pelerini, pentru reeducarea
fetelor căzute, spitale - între care şi o leprozerie, casele personalului medical, o şcoală de arte
şi meserii pentru orfani, ateliere şi altele.
Caritatea fusese practicată de la început în Biserică, dar Sfântul Vasile este cel dintâi care
o organizează sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice şi sens de
universalitate şi oferind-o ca model statului roman. Această organizaţie a stimulat
organizaţiile creştine similare din toată lumea. Chiar dacă metodele de asistenţă şi ajutorare a
lumii diferă azi de cele folosite în sec. IV, rădăcinile «iubirii de oameni» şi «ajutorului
neputinţei omeneşti» rămân cele puse de marele episcop la temelia Vasiliadei lui, adică
spiritul de sacrificiu din dragoste pentru om.
Critica bogaţilor nedrepţi, exploatatori ai celor săraci, este redată în pagini de foc în unele
din omiliile sale.45 Citim şi azi cu emoţie unele scrisori prin care el intervine la autorităţi sau
la diverse persoane particulare pentru a ajuta sau recomanda pe cineva.
Sf. Vasile îndemna pe păstoriţii săi să iasă din rezerva condamnabilă în care se
complăceau şi să-şi deschidă inima şi hambarele, ajutând pe cei care erau victime ale
calamităţilor. „Să imităm pe primii creştini, care aveau toate în comun: viaţa, sufletul,
armonia, masa obştească, frăţia nedespărţită, iubire nesimulată, făcând din multe trupuri
unul singur şi armonizând suflete deosebite într-o singură înţelegere”46, pentru că, spunea

45
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VI-a, la cuvintele Evangheliei după Luca «Strica-voi jitniţele mele şi mai
mari le voi zidi», în col. „P.S.B.”, 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 399-408.
46
Sf. Vasile cel Mare, Omilie cu prilejul foametei şi secetei, VIII, în col. „P.S.B.”, 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1986, p. 422-433..

28
sfântul: „Cel ce iubeşte pe aproapele său ca pe sine însuşi, nu are nimic mai mult decât
aproapele”.47
Cu toate invitaţiile făcute, bogaţii vremii rămân nesimţitori, iar săacii sunt nevoiţi să-şi
ducă singuri greul zilelor. „Ce vei răspunde Judecătorului, tu care îmbraci pereţii, dar nu
îmbraci pe om, care îţi împodobeşti caii, dar care dispreţuieşti pe fratele tău în zdrenţe, care
laşi să putrezească grâul, dar nu dai mâncare celor înfometaţi, care-ţi îngropi aurul, dar
care nu te uiţi la cel strâmtorat?”48
Bunăstarea nu este un scop în sine, ci o condiţie a ajutorării celor nevoiaşi şi a rezolvării
problemelor personale în limita strictului necesar. Noi suntem doar uzufructuarii bunurilor
noastre, iar când facem din avuţie un scop în sine, nedreptăţim pe cei avizaţi la ajutorul
nostru. „Oare nu eşti hoţ, spune Sfântul, o dată ce ţi-ai însuşit cele ce ţi-au fost date în
administrarea ta? ... Pâinea, pe care o ţii tu, este a celui flămând. Haina pe care o păstrezi
în dulapurile tale, este a celui dezbrăcat, încălţămintea care se strică în casele tale este a
celui desculţ. Argintul pe care-1 ţii îngropat este al celui nevoiaş. Prin urmare, pe atâţi
oameni nedreptăţeşti, câtor ai putea să le dai din avuţiile tale”.49
Mulţi, pradă extremei sărăcii, au ajuns în situaţia de nedescris de a-şi vinde proprii copii,
pentru a-şi cumpăra cu preţul lor, pâinea. In cuvinte zguduitoare, Sf. Vasile pune în faţa
ochilor bogaţilor tabloul sumbru al unui părinte nenorocit, care, trecând peste simţămintele
sale de părinte, se vede nevoit să-şi vândă copiii. 50 Pasaje de natura acestuia se află presărate
în multe din cuvântările Sfântului Vasile. Criticând cu asprime pe bogaţi şi luând apărarea
celor săraci, prin fapte şi cuvânt, el încearcă să trezească un sentiment de milă în sufletul
bogaţilor. Premergând cuvântărilor sale cu fapta, a organizat Vasiliada şi a mângâiat pe cât i-
a fost cu putinţă pe cei năpăstuiţi. Cu toate acestea şi faptele sale celebre şi cuvântările sale
au avut puţină rezonanţă în sufletul bogaţilor. Aceştia, confundând realităţi şi planuri de
existenţă deosebite, vor călca în picioare legi fireşti, plasându-se mai jos decât natura
neînsufleţită.51

47
Idem, Omilia către bogaţi, VII, în col. „P.S.B.”, 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 410.
48
Ibidem, p. 413.
49
Idem, Omilia a VI-a, la cuvintele Evangheliei după Luca «Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi», în
col. „P.S.B.”, 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 407.
50
Idem, Cuvântarea IV-a despre avariţie, Migne, P.G. XXXII, col. 1188 BCD şi 1189 A.
51
Idem, Omilia către bogaţi..., p. 409-421.

29
 Nu trebuie ignorat faptul că era epoca în care creştinismul, ca doctrină fundamental
democratică, apărătoare a dreptăţii şi egalităţii în societate, lupta pentru desfiinţarea
sclavagismului şi pentru a întemeia întreaga organizare socială pe principii de egalitate şi
dreptate. În acea vreme, proprietatea individuală - obţinută cel mai adesea prin avariţie,
egoism, exploatarea muncii sclavilor -, însemnând excesivă acumulare de către stăpânitorii de
bunuri, era apărată atât prin legi cât şi prin moravuri. Din doctrina Sfântului Vasile se
desprinde limpede ideea sa nobilă, dar şi convingerea că numai printr-o atitudine activă în
apărarea celor lipsiţi de drepturi, ignoraţi de legi favorabile, se poate realiza o organizare
socială bazată pe dreptate şi egalitate, conform eticii creştine; această evoluţie ascendentă în
relaţiile economice şi sociale dintre oameni el o vede înfăptuită ca progres spiritual-moral, prin
iubire creştină; predică milostenia ca îndeplinire a unui precept dumnezeiesc şi ca manifestare
a spiritului de caritate şi firească solidaritate umană.
Sf. Vasile cel Mare ne apare ca un mare pedagog social al timpului său, care a urmărit
îmbunătăţirea vieţii sociale, prin mijloace creştine, între care predica şi exemplul personal
sunt la loc de frunte. Pe temeiul Sfintei Scripturi, a raţiunii şi al naturii, al cărei cunoscător
era, Sfântul Vasile revendică în predica sa unele drepturi umanitare care vizau nişte stări de
lucruri şi concepţii sociale multimilenare. Propovăduirea ideilor sociale ale Sfântului Vasile
cel Mare izvorăsc din necesităţile imediate şi stringente ale vieţii din timpul şi locul său. El
este un predicator realist, practic, atent la viaţa şi nevoile semenilor săi. Sfântul Vasile
respectă cursul normal al vieţii şi urmăreşte logic manifestările omului în diferite ipostaze în
care îl pune viaţa sau el însuşi. Fiind un mare cunoscător şi admirator al naturii, el foloseşte
în predica sa socială o exprimare intuitivă, bogată în comparaţii şi exemple din natură.
Predica socială a Sfântului Vasile cel Mare are la bază iubirea de Dumnezeu şi de
oameni. El sfătuieşte pe credincioşii şi ascultătorii săi să urmeze cu râvnă şi conştiinciozitate
învăţăturile Evangheliei. De aceea cea mai frecventă metodă de convingere în predica socială
a Sfântului Vasile este amintirea de bunurile veşnice şi de pedeapsa veşnică. Dar marele
capadocian nu pierde din vedere nici importanţa socială a bunurilor acestei lumi. Altfel n-ar
fi mai pledat pentru ele în favoarea celor obidiţi. El le consideră însă, nu ca scopuri în sine, ci
mijloace relative, dar totuşi inevitabile pe calea spre eternitate.
Aşadar, Sf. Vasile cel Mare a dovedit prin viaţa şi activitatea sa, un umanism exemplar.
El a militat pentru dobândirea de către credincioşii săi a vieţii de veci, dar n-a fost nepăsător

30
 faţă de viaţa pământească a acestora, pentru care el cere ca ea să fie respectată, prin cinstire
frăţească şi prin condiţii materiale suficiente, indiferent de concepţia sau tagma celui în
nevoie. Astfel, în condiţiile vitrege ale vremii lui şi cu posibilităţile modeste de care
dispunea, Sfântul Vasile a contribuit prin cuvânt şi faptă la săvârşirea unor acte sociale de
înaltă ţinută morală. De altfel el însuşi spune că nicio virtute nu arată mai bine pe adevăratul
creştin ca slujirea dezinteresată a dragostei frăţeşti.

6. Râvna după frumuseţe şi desăvârşire duhovnicească

Este în afara oricărei îndoieli că Sfântul Vasile cel Mare aparţine ca orice personalitate
spiritului vremii sale, pe care desigur îl şi reflectă în viaţa şi creaţia sa, dar pe care îl înalţă
tocmai prin facultăţile sale deosebite. Personalitatea sa complexă de fapt s-a evidenţiat în
marile frământări ale vremii, pe care le-a oglindit în scrierile sale cu toată problematica lor,
dându-le rezolvarea dorită în spiritul creştinismului autentic.52 Firea sa însăşi tindea spre
înălţimi spirituale şi totodată forţa sufletească necesară pentru a le atinge. Un suflet uriaş într-
un trup destul de firav nu face altceva decât să reliefeze mai mult caracterul său deosebit. În
scrierile sale întâlnim aluzii la propria slăbiciune trupească, dar care departe de a fi considerată
ca atare, constituia pentru sine însuşi un stimulent în demonstrarea puterii spirituale.
Un portret psiho-fizic fidel marelui ierarh ne prezintă Sfântul Grigorie de Nazianz, ca
prieten apropiat, exaltând frumuseţea virtuţii, înaintarea şi urcarea sa continuă spre Dumnezeu,
totodată aspectul exterior şi întreaga ţinută ce relevau gustul pentru interiorizare. 53 Întreaga
descriere aduce aevea înaintea privirii, o fiinţă de înaltă trăire, de o deosebită putere de gândire
şi acţiune. De altfel familia sfântului reprezenta o vatră de intensă vieţuire duhovnicească; dar
şi mediul de formare a Sfântului Părinte deschidea în bună măsură orizontul unei spiritualităţi
pe ale cărei coordonate ierarhul dura un edificiu nou de rugăciune, virtute şi sfinţenie. Locul
natal - Capadocia - este de la sine grăitor pentru ceea ce înseamnă o bogăţie tainică rezultată
din împletirea minunată a condiţiilor istorico-geografice, în care de-a lungul veacurilor s-au
52
Mag. Vasile Prescure, Personalitatea morală a Sfântului Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, An. XIV
(1962), nr. 5-6, p. 283.
53
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt în cinstea marelui Vasile, P.G. XXXVI, col. 560 Apud. Mag. V. Prescure,
Op. cit., p. 287; 291.

31
afirmat civilizaţii, ca cea frigiană, lidiană, elenă, romană, bizantină şi altele. Dar Sfântul Vasile
s-a pregătit cu asiduitate pentru misiunea ce-i revenea, şi în alte centre de reputaţie din vremea
sa pentru nivelul culturii materiale şi spirituale. Studiile la Atena cu vestiţi dascăli ca Libaniu,
Proheresiu şi Himeriu, după aceea ucenicia pe lângă monahii îmbunătăţiţi din Siria, Palestina,
Egipt şi Mesopotania marchează o agoniseală duhovnicească dintre cele mai vrednice de râvnit
şi care, pe măsură ce se împărtăşea celor din jur, devenea nesecată.
Toate acestea au contribuit la marea lucrare, de anvergura celei întreprinse de marele
Vasile, care a constat în întemeierea de aşezăminte monahale, ca de exemplu în Pont, unde a
ostenit cu jertfelnicie unică, sau de instituţii de existenţă socială, Vasiliada, în care se
descoperă odată mai mult preferinţa sa pentru făuriri nepieritoare, mărturii ale îmbinării
rugăciunii cu munca, a contemplaţiei celor cereşti cu punerea în valoare a celor pământeşti.
Sfântul Vasile cel Mare considera viaţa prezentă ca o pregătire continuă pentru viaţa cea
veşnică. Ştiind să-şi disciplineze cugetul, înlătura orice tendinţă către satisfacţiile pământeşti,
îndreptându-se cu ardoare către dobândirea bunurilor cereşti. Smerenia sufletului său se
reflecta şi în modestia exemplară a ţinutei şi comportării exterioare. Purta veşmintele cele mai
simple, se hrănea puţin şi la fel de simplu. Se nevoia ca somnul să-i fie scurt şi uşor, foarte
adesea întrerupt în timpul nopţii, pentru a medita cât mai mult, căutând să-şi folosească mintea
în chipul cel mai rodnic şi curat, să dea întruparea cea mai caldă, frumoasă, convingător
creştină, ideilor şi gândurilor îndelung meditate.54
Principala caracteristică a primei jumătăţi a vieţii sale a fost nevoinţa neîncetată spre cea
mai severă autocunoaştere, spre însuşirea deprinderilor prin care cugetul se îndreaptă către
Dumnezeu, spre a-i simţi prezenţa şi a se învrednici să-I slujească deplin. A trăit într-o
necontenită căinţă şi frângere a inimii sale pentru deşertăciunea vieţii, străduindu-se să
îndepărteze de la sine deprinderile şi obiceiurile omului legat de cele pământeşti, meditând
mereu la tâlcul adânc al învăţăturii Sfintei Evanghelii. Era pe deplin conştient de greul urcuş
plin de piedici şi primejdii în năzuinţa către desăvârşire şi sfinţenie. Pentru că acest drum nu
poate trece decât printre toate ispitele vieţii, într-o aprigă luptă cu sine însuşi pentru
dezrădăcinarea oricărei porniri spre păcat. Adevărata trăire creştină cere curăţirea necontenită a
cugetului şi a gândului, a tainiţelor sufletului, fortificarea raţiunii şi veghea fără contenire
pentru lucrarea cea anevoioasă a orientării vieţii duhovniceşti după voia dumnezeiască. Acest

54
Jean Riviere, Op. cit., p. 68.

32
drum al desăvârşirii înseamnă îndepărtarea de toate deşertăciunile lumii, lucrarea statornică în
duhul iubirii pentru semeni şi iubirii supreme a lui Dumnezeu, vieţuirea cu Dumnezeu.
În ceea ce priveşte normele fundamentale de conduită, preceptele de filosofie ale vieţii,
Sfântul Vasile preţuia foarte mult maxima lui Cleobul55: «To pan metron ariston - perfecţiunea
este măsura în toate», ştiinţă rară de a acorda fiecărui lucru şi fiecărui act din viaţă
însemnătatea cuvenită, pe măsura valorii lui şi a nu amesteca pe cele mărunte cu cele de înalt
preţ; ştiinţă a desăvârşirii pe care el o dovedea, aplicând-o fără greş în propria sa viaţă
duhovnicească.
A fost unul dintre primii mari educatori ai lumii creştine, toată viaţa sa a învăţat pentru a
putea învăţa mereu pe alţii. În anii studiilor academice ştiuse, ca nimeni altul, să-şi însuşească
fără contenire, cu toată forţa intelectului, cunoştinţele cele mai variate şi cele mai folositoare.
Le acumulase cu înţelepciune, dovedind o extraordinară capacitate de pătrundere a lucrurilor, o
înţelegere superioară a tuturor problemelor.
Creator, cu Sfântul Grigorie de Nazianz, al genului literar al filocaliei creştine, prin
adunarea de texte alese din Origen, Sfântul Vasile caută cu stăruinţă frumuseţea sufletului,
reflex al frumuseţii lui Dumnezeu. Este o frumuseţe care a împodobit, la nivel uman, pe Moise,
Ilie şi Pavel şi care, la nivel divin, este prezentă în frumuseţea spirituală a lui Iisus Hristos.
Omul este o forţă uriaşă prin raţiunea sa, chipul lui Dumnezeu, şi menit să ajungă la
îndumnezeire prin exercitarea acestei forţe în sensul larg, patristic, al cuvântului. Sfântul Vasile
practică şi recomandă un umanism al binelui, armoniei, frumosului, păcii şi prieteniei.

CAPITOLUL III
URCUŞUL DUHOVNICESC ÎN OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

55
Cleobul, unul dintre cei şapte înţelepţi ai lumii.

33
 În primele trei secole ale creştinismului, la actul sublimei Jertfe a Mântuitorului lumii se
adăugase strălucita istorie a propovăduirii Cuvântului sfânt şi tragica istorie a persecuţiilor, a
muceniciei pentru credinţă, consecinţe inevitabile în ordinea firească a lumii, prin
dumnezeieştile rânduieli inexorabile. Acum, în cel de-al patrulea secol, prigonirea nu
conteneşte total, apostazia se dovedeşte tot mai intolerantă şi sângeroasă, dar nu conteneşte nici
o clipă misiunea propovăduitoare a sfintei Biserici, iar viaţa creştină înfloreşte în trăire şi
organizare.
Marii îmbunătăţiţi creşteau acum în jurul lor mulţi ucenici care, spre a-şi conduce viaţa
lor spre înduhovnicire, aveau nevoie de anumite principii şi norme, îndrumări şi poveţe.
Scrierile Sfântului Vasile cel Mare, apărute la cerinţa acestor ucenici, au exercitat o mare
influenţă asupra contemporanilor, ca şi asupra creştinilor din veacurile următoare. Ele sunt şi
astăzi ca nişte făclii călăuzitoare în viaţa duhovnicească.
Marele dascăl şi ierarh capadocian cunoştea oamenii, le înţelegea firea, îi preţuia, îi
povăţuia din adâncul inimii, îi ajuta din toate puterile sale. El cerea creştinilor să-şi îndrepte
toată râvna „spre câştigarea fericirii veşnice, spre a creşte în sine curăţia şi bărbăţia,
dreptatea şi chibzuinţa şi celelalte virtuţi care, izvorând din aceste virtuţi de seamă, silesc pe
râvnitor ca să împlinească în viaţă orice faptă în chip cuvenit. În acest fel se alcătuieşte viaţa
plină de îndeletniciri cucernice”.56 Dar înţeleptul părinte din Pont a înţeles că nu era de ajuns
numai să ceară creştinilor să se nevoiască fără contenire spre îmbunătăţire şi totală vieţuire în
Iisus Hristos, năzuind către desăvârşire şi mântuire. Pentru ca oamenii să ajungă a se pătrunde
de neasemuita bucurie a trăirii depline în duh, pentru a ajunge să poată contempla frumuseţile
cereşti şi pe cele ale bunurilor viitoare făgăduite, simţea de datoria sa că trebuie să îi înveţe, să
le arate acest drum călăuzindu-le oricând paşii în greul urcuş, spre a se învrednici să
dobândească mult rânduita cunună a biruinţei.
A înfăptuit o astfel de misiune călăuzitoare în mod deplin, pe de o parte, oferind pilda
propriei sale vieţi care era «o lege a virtuţii pentru toţi», pe de altă parte, prin scrierile sale,
străduindu-se să descopere şi să explice strălucitele învăţături ziditoare de suflet care izvorăsc
din Sfânta Scriptură, precum şi din operele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din aceste prime veacuri

56
Sf. Vasile cel Mare, Scrisoare din Pont, către Sfântul Grigorie Teologul, Apud Î.P.S. Nestor Vornicescu,
Mitrop. Olteniei, Aspecte ale desăvârşirii creştine în viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în „Ortodoxia”,
An. XXX (1978), Nr. 4, p. 616.

34
ale creştinismului; era necesară interpretarea corectă a sfintelor scrieri şi cu deosebită atenţie
explicate părţile mai greu accesibile, sensurile unor idei şi expresii.
Alcătuind în Pont, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul, prima Filocalie - o antologie
de texte ascetice din opera plină de înţelepciune a lui Origen - căuta să îndrume şi să
povăţuiască îndeaproape pe creştini spre neîncetat spor duhovnicesc, arătându-le calea
«sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii».
În Regulile pentru viaţa monahală, pe care le-a elaborat în acelaşi scop, se oglindeşte
însăşi existenţa şi întreaga lucrare de zidire creştină a autorului lor, reprezentând înfăţişarea
reală a vieţuirii duhovniceşti pe care o inspirase şi o organizase în Pont şi în Cezareea
Capadociei, o viaţă de rugăciune, de meditaţie, de muncă intelectuală şi manuală, exemplu de
trăire creştină, menit să atragă nu numai atenţia şi admiraţia, dar şi convertirea unora dintre
semeni, în număr tot mai mare, dorind sporirea cu duhul şi mântuirea.
Scrierile Sfântului Vasile se bazează pe învăţătura adâncă a Sfintei Scripturi, ele îşi află
esenţa în Revelaţia dumnezeiască. Autorul lor fusese elevul celor mai străluciţi oratori ai
veacului, dar el era, şi se recunoştea a fi, în primul rând, «elevul Bibliei». Despătimirea şi
lucrarea virtuţilor, atât de limpede reflectate în viaţa sa, sunt expuse cu aceeaşi limpezime
multe din scrierile sale.

1. Probleme morale în opera Sfântului Vasile cel Mare

35
 Tendinţa spre autodepăşire este una din trăsăturile caracteristice ale persoanei umane.
Depăşirea condiţiilor de existenţă obişnuită implică în sine un ideal, care, conjugat cu aspiraţia
fiinţei umane spre perfecţiune şi îmbinat cu eforturile cerute de acest salt, vor avea ca rezultat
ţelul propus spre realizare.57 Având în vedere aceste aspecte, Sfântul Vasile cel Mare va
dezvolta o filosofie morală şi o concepţie teologică care se identifică cu vieţuirea sa profund
creştină.
În cele trei cărţi împotriva lui Eunomius, Sfântul Vasile cel Mare se dovedeşte un
redutabil apărător al învăţăturii ortodoxe împotriva arienilor, un polemist viguros, combătând
puternic sofismele lui Eunomius, cu o strălucită, convingătoare argumentaţie. De o rară
valoare, profunzime şi claritate, deosebit de importantă pentru a insufla creştinului tăria
neclătinată a credinţei sale, este învăţătura Sfântului Vasile despre cunoaşterea lui Dumnezeu.
El arată că Sfânta Scriptură a Vechiului Testament ne descrie creaţia, dar nu ne învaţă
prea mult despre esenţa Dumnezeirii. Această dogmă nu este şi nu poate fi rezultatul
raţionamentelor şi inteligenţei omeneşti. Omul nu îl poate cunoaşte pe Dumnezeu decât din
opera Sa. Această dogmă a fost revelată de Iisus Hristos, predicată de Sfinţii Apostoli, definită
de Biserică. Mântuitorul Hristos ne-a descoperit dogma Sfintei Treimi în unitatea fiinţei
dumnezeieşti, dar ea îşi păstrează caracterul de mister. Înţeleptul ierarh capadocian arată
creştinilor că nu vor putea ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu fără cunoaşterea de sine. Este o
problemă asupra căreia insistă îndelung, se referă la ea în contexte diferite; comentează cartea
Paremiilor, extrăgând şi expunând învăţămintele morale referitoare la cunoaşterea de sine.
Pentru cei rânduiţi a avea ca îndeletnicire arta de a cârmui pe alţii, Sfântul Vasile oferă o
învăţătură plină de înţelepciune şi demnitate umană, în spiritul cuvântului Sfintei Scripturi,
pornind de la arta de a te cârmui pe tine însuţi: „Legea lui Dumnezeu să te călăuzească
neîncetat şi suflarea Duhului Sfânt va îndrepta calea ta”.58
În Omilia asupra cunoaşterii de sine porneşte de la versetul 9 din cap. 15 -
Deuteronomul: „Fii cu luare aminte de tine şi să nu se ascundă în inima ta nicio cugetare
rea!”.59

57
Magistrand Vasile Prescure, Personalitatea morală a Sfântului Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, An.
XIV (1962), Nr. 5-6, p. 283.
58
Sf. Vasile cel Mare, Omilia a XII-a la începutul Proverbelor, în col. „P.S.B.”, 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1986, p. 487.
59
Sf. Vasile cel Mare, Omilia la cuvintele „Ia aminte la tine însuţi, III, în col. „P.S.B.”, 17, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986, p. 365-376.

36
 In filosofia antică, prin preceptul socratic: «Cunoaşte-te pe tine însuţi!» se iniţia
problematica omului, obiectul principal al cunoaşterii fiind omul, iar finalitatea cunoaşterii,
dobândirea virtuţii, de unde şi o preocupare insistentă pentru problemele eticii individului. Intr-
o continuitate evidentă a ideii şi preocupării, dar cu premize specifice, creştinismul
aprofundează problematica omului şi conţinutul ei etic. Omul trebuie să cunoască demnitatea
naturii sale şi să recunoască defectele conduitei sale. Dar, din nefericire, tendinţa omului este
de a se risipi în afară şi a se evita pe sine. Omul trebuie să-şi dobândească o cunoştinţă
filosofică şi o cunoştinţă morală despre sine. Fără a cugeta la noi înşine nu este posibil
progresul moral. Omul trebuie să-şi facă necontenit o severă examinare a conştiinţei. Pe de o
parte pentru a descoperi că Dumnezeu l-a dăruit cu suflet şi nemurire, pe de alta pentru a lua
cunoştinţă de virtuţile şi mai ales de defectele sale. „Preceptul de a lua seama de sine este
folositor celor ce sunt sănătoşi şi celor ce nu sunt; el vindecă pe unii şi perfecţionează pe
ceilalţi”.60
Sfântul Vasile dă sfaturi morale împotriva reveriei zadarnice; consideră viaţa activă drept
o imperioasă datorie, de la care nu este îngăduit nimănui să se sustragă.
Un alt defect moral asupra căruia atrage atenţia este curiozitatea care, de asemenea, ne
îndepărtează de atâtea ori de conştiinţa noastră. Omul nu trebuie să se preocupe de cele ce îl
privesc pe aproapele său. Învăţătura Sfintei Scripturi este limpede: „Luaţi aminte de voi, nu în-
găduiţi sufletului vostru de a examina viciile altora; întoarceţi ochii sufletului vostru spre
cercetarea de voi înşivă!”.61
Prin cunoştinţa de sine, Sfântul Vasile vrea ca omul să ajungă la cunoştinţa de
Dumnezeu. Când omul va avea o idee exactă şi corectă de sine însuşi, el nu va pierde din
vedere scopul vieţii sale pământeşti, dar astfel va putea aprecia bunurile din lume la justa lor
valoare. În cadrul acestei probleme, învăţătura Sfântului Vasile se referă şi la nobleţea omului
din punct de vedere creştin. Dacă omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea
Sa, el are o datorie sacră, trebuie să caute a-şi urma menirea şi să se înalţe până la „demnitatea
îngerilor”. Pentru că omul este „chipul luminos al lucrării divine”. Sfântul Vasile arată că
dintre toate făpturile create numai omul a fost înzestrat cu inteligenţă şi raţiune spre a ajunge

60
Ibidem, p. 366.
61
Ibidem, p. 371

37
„să cunoască pe Dumnezeu, a raţiona asupra naturii fiinţelor, a culege roadele plăcute ale
ştiinţei”.62
Pentru ca omul să dobândească o reală cunoaştere de sine trebuie să-şi cunoască şi
sufletul şi corpul; el îşi va da seama de infinita putere dumnezeiască înţelegând desăvârşita
unire între esenţa spirituală şi substanţa materială care alcătuiesc natura omenească; şi va des-
coperi aceeaşi armonie şi ordine perfectă pe care Dumnezeu a pus-o şi în cosmos.
În directă legătură cu problema nobleţii omului, Sfântul Părinte din Cezareea Capadociei
vorbeşte şi despre smerenie; el consacră o omilie expunerii doctrinei smereniei.63 Gânditorii
profani nu considerau valoarea morală a smereniei, chiar atunci când propuneau, cu gravitate şi
răspundere, problemele eticii umane, formulând judicioase exigenţe în acest domeniu. Dar în
creştinism smerenia este una dintre virtuţile cardinale; despre ea a vorbit cu o sublimă
simplitate şi înţelepciune Mântuitorul Hristos, dând şi sublima Sa pildă. Ea a fost practicată
până la eroism de Sfinţii care au urmat exemplul Mântuitorului. Importanţa acestei virtuţi se
observă şi se manifestă în raporturile omului cu semenii, în societate, în familie şi cu atât mai
mult, într-un mod incomparabil, în atitudinea omului faţă de Dumnezeu. Nu vorbiţi de bine de
voi înşivă; în acelaşi timp nu vă îngăduiţi nicio vorbă rea, spune Sfântul Vasile. El învaţă că
smerenia trebuie să fie o virtute care să înfrumuseţeze nu numai sufletul monahilor, ci al
tuturor creştinilor.
Una dintre cele mai frumoase omilii pe care le-a scris Sfântul Vasile cel Mare este
consacrată bucuriei creştine. Ca şi în alte probleme morale, dascălul smereniei şi evlaviei va
sintetiza în această învăţătură propria trăire şi experienţă de înduhovnicire, în care se orienta
fără abatere după cuvântul Sfintei Scripturi. El învaţă pe creştini să privească mereu cu
înţelepciune şi cu dreaptă cumpănire la cele întâmpinate în viaţă, să ştie a primi atât bucuriile
cât şi necazurile. Creştinul adevărat primeşte durerea cu răbdare, el ştie că îi va aduce cununa
biruinţei, şi chiar când suferinţele se înmulţesc rămâne neclintit în răbdarea sa, neuitând că în
toate este voia lui Dumnezeu, că de la El îi va veni şi mângîierea. Îndulciţi relele prezente prin
speranţa bunurilor viitoare, îndeamnă Sfântul Vasile. Fericirea vieţii viitoare trebuie mereu
opusă durerii care ne încearcă sufletul adeseori. Monahul şi creştinul în general trebuie să
mediteze adânc la textul plin de tâlc al Sfântului Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă, şi iarăşi zic,

62
Ibidem, p. 374.
63
Sf. Vasile cel Mare, Omilia despre smerenie, XX, în col. „P.S.B.”, 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 543-
551.

38
bucuraţi-vă, neîncetat vă rugaţi, mulţumiţi întru toate”, text căruia Sfântul Vasile i-a consacrat
o a doua omilie despre bucuria creştină.
Pronunţând elogiul Sfintei Iulita64 se referă la suprema bucurie creştină prilejuită prin
jertfa totală pentru credinţă; evocând eroismul înaripat de cerească bucurie cu care ea se
grăbeşte să primească moartea, reliefează puterea morală a femeii, care egalează pe bărbat prin
curaj şi demnitate, dovedind o capacitate de jertfire identică cu bărbatul.
În Omilia asupra invidiei65 - unul dintre cele şapte păcate capitale - numeşte această
înclinaţie umană negativă şi foarte vătămătoare «călăul casnic»; ea roade inima întocmai cum
rugina roade metalul; este o rană morală care poate ameninţa chiar ordinea socială, este încli-
nată a vedea numai răul şi niciodată binele. Ea înseamnă „a dispreţul ceea ce este mai demn de
laudă, a discredita o virtute prin viciul ce o înveninează”.66
Învăţătura Sfîntului Vasile despre invidie avea şi o premiză autobiografică: el suferise
profund, fără reacţii exterioare, cu o delicată şi nobilă reţinere, din cauza invidiei pentru
însuşirile sufleteşti şi intelectuale pe care le dovedea. După cum, Omilia asupra mâniei67 era
rezultatul meditaţiei sale asupra altor amare experienţe de viaţă.
Această omilie era pronunţată pentru a linişti spiritele agitate din Cezareea datorită
curentului de invidie împotriva sa, întreţinut de partizanii episcopului Eusebiu într-un moment
de gravă şi regretabilă neînţelegere din partea acestuia faţă de atitudinea şi acţiunile Sfântului
Vasile. Cu acelaşi prilej el expune şi teoria stăpânirii patimilor, direct legată de tema
precedentă, ambele având o deosebită însemnătate pentru morala practică şi pentru
disciplinarea cugetului, a conştiinţei omului. Sfântul Părinte arată că mânia poate fi îndu-
plecată, învinsă, prin smerenie şi blândeţe, întocmai cum procedase el însuşi faţă de atmosfera
ostilă ce avusese de înfruntat atunci când împăratul Valens şi arienii ameninţau să pună un alt
episcop - eretic - în Cezareea. El argumentează împotriva mâniei invocând raţiunea şi libertatea
omului, capabil să-şi domine patimile, înclinările negative. Obiecţia că reacţiile în faţa unor
situaţii ale vieţii sunt determinate de temperamentul omului este înlăturată de el, arătând că
omul poate fi şi trebuie să fie stăpân pe însuşirile şi înclinările lui, puterile sufletului devin
bune sau rele după întrebuinţarea ce li se dă, astfel că un temperament arzător va reacţiona cu
atât mai arzătoare indignare împotriva viciului: trebuie a-l urî cu aceeaşi ardoare cu care
64
Sf. Vasile cel Mare, Omilia la muceniţa Iulita, V, în col. „P.S.B.”, 17, p. 386-398.
65
Sf. Vasile cel Mare, Omilia despre invidie, XI, în col. „P.S.B.”, 17, p. 358-466.
66
Ibidem, p. 462.
67
Sf. Vasile cel Mare, Omilia împotriva celor ce se mânie, X, în col. „P.S.B.”, 17, p. 448-457.

39
trebuie a iubi virtutea. Aceste afirmaţii erau în deplină consecvenţă cu propria sa atitudine,
dovedită în împrejurările foarte critice ale conflictului cu episcopul Eusebiu, conflict cu totul
nedorit şi pe care nu el îl provocase. Cu mult mai presus de propria sa persoană, profund
ofensată în acea situaţie, el punea interesele credinţei pe care o slujea din toată convingerea:
primejdiile ce ameninţau adevărul îl înflăcărau de o sfântă ardoare.
Învăţătura despre post şi despre necumpătare68 se cuprinde în Omilia scrisă pe acest
subiect. Subliniază antichitatea acestei practici de penitenţă şi explică originea ei. A fost
prescrisă primului om în paradis, să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului; era o
lege de abstinenţă şi de post. Vechea practică a primit o nouă consacrare, şi-a precizat
semnificaţia în creştinism, ca mijloc de sporire duhovnicească pe calea sfinţeniei, prin
exemplul Domnului Iisus Hristos. Sfântul Vasile numeşte postul străjer al sufletului şi arma
vitejilor. Postul disciplinează trupul, îl supune sufletului. La acea vreme, o astfel de prescripţie
reprezenta şi o replică morală foarte viguroasă la senzualismul păgân. Sfântul Vasile avea în
vedere şi rostul terapeutic al postului; arăta că el nu slăbeşte trupul ci îl fereşte de boli. Prin
cumpătare se menţine sănătatea trupească, ea este un semn al puterii de disciplinare a fiinţei,
sobrietatea este prietena naturii, fiica raţiunii, sora virtuţii.
În prima Omilie asupra Psalmilor69, Sfântul Părinte dezvoltă învăţătura despre modul în
care trebuie să fie interpretate şi înţelese de către creştini textele Psalmilor, dând şi explicaţiile
necesare pentru pasajele sau expresiile mai obscure, care ar putea da naştere unor echivocuri
prin caracterul lor specific literar şi simbolic. Sfântul Vasile arată că Psalmii constituie un
manual al doctrinei cereşti. Cartea Psalmilor profeţeşte viitorul, aminteşte trecutul, prescrie
modul de a ordona viaţa, învaţă ce trebuie a face (...), iniţiază pe începători, creşte pe cei ce
progresează, întăreşte pe cei desăvârşiţi. Omilia cuprinde o serie de lămuriri foarte preţioase
despre sensul profetic şi literal al Psalmilor, despre teologia şi psihologia pe care o cuprind;
pentru că poezia Psalmilor este esenţial simbolică. Sfântul Vasile cel Mare arată că autorul
Psalmilor, împăratul David, este un poet naţional, în primul rând, pentru că exprimă poporul
său şi patria sa; dar este şi un poet universal, imnurile lui interpretând într-un mod unic
raporturile omului cu Dumnezeu. Explicaţiile se extind şi se adâncesc, abordând probleme de
exegeză şi de poetică despre sensul moral şi cel alegoric al Psalmilor. Împăratul poet David ni

68
Sfântul Vasile cel Mare, Omilia I-a Despre post, în col. „P.S.B.”, 17, p. 347-357; Omilia a II-a Despre post,
p. 358-364.
69
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în col. „P.S.B.”, 17, p. 181-344.

40
se descoperă ca un «istoric al trecutului» şi un «prooroc al viitorului», fiindcă în legea
mozaică aveau o însemnătate deosebită prezicerile care anunţau pe Mântuitorul lumii şi
împărăţia Lui spirituală cuprinzând universul de la locurile unde soarele răsare până la locu-
rile unde el apune.
Imnurile lui David sunt esenţial teologice. Ele au ca scop primordial de a iniţia în
adevărurile dumnezeieşti şi de a indica omului datoriile pe care trebuie să le împlinească faţă
de Dumnezeu; din ele se desprind învăţăturile esenţiale despre Dumnezeu, despre om şi natură,
învăţături dogmatice şi morale despre raporturile omului cu Dumnezeu şi cu lumea materială.
Astfel, Sfântul Vasile învaţă pe credincioşi să descopere în natură o imagine a perfecţiunii
infinite a lui Dumnezeu şi o dovadă puternică a existenţei Sale.
Sfântul Vasile s-a aplecat şi asupra studiului ştiinţelor; era recunoscut drept cel mai erudit
dintre toţi Sfinţii Părinţi ai timpului. În Hexaimeronul70 - cele nouă omilii asupra primului
capitol din Geneză
înţelepciunea Creatorului. Sfânta Scriptură a fost scrisă pentru a ne descoperi adevărurile
religioase, ea nu caută să demonstreze adevăruri ştiinţifice, ci adevăruri de credinţă. Astfel,
cele şase zile ale creaţiei sunt perioadele succesive ale structurării universului - astral, terestru,
mineral, vegetal, animal, uman..., sunt amplele secvenţe ale unui timp incomensurabil în tota-
litatea sa, numai de Dumnezeu cunoscut.
Adevărul care vine din cer şi adevărul care vine de pe pământ nu se pot contrazice în
obiectivitatea şi esenţialitatea lor, arată Sfântul Vasile cel Mare în învăţătura sa despre modul
în care trebuiesc înţelese raporturile dintre Sfânta Scriptură şi ştiinţă. Iar când apar semne de
contradicţie, când aceasta se manifestă, situaţia se explică numai prin imperfecţiunea omului, a
gândirii sale, pentru că atunci ori a citit rău natura, ori a citit rău Sfânta Scriptură, ori pe
amândouă.
Sfântul Vasile cel Mare oferă şi învăţături pentru clerici, care privesc atât conduita lor
morală cât şi comportarea lor socială, care trebuie să fie în perfectă concordanţă cu înalta
demnitate a sacerdoţiului. Ei trebuie să fie un perpetuu exemplu de cinste şi smerenie. Le
recomandă ca atunci când este nevoie să caute a-şi câştiga prin munca mâinilor pâinea de toate
zilele; dacă se află la ţară să se ocupe de cultivarea pământului, dacă locuiesc în oraşe şi cetăţi
să aibă îndeletniciri potrivite locului, să practice „meserii sedentare”.71
70
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în col. „P.S.B.”, 17, p. 69-180.
71
Sf. Vasile cel Mare, Corespondenţă. (Epistole), în col. „P.S.B.”, 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 254.

41
 Sfântul ierarh capadocian oferă clericilor exemplul cel mai accesibil şi oricînd verificabil,
cel al vieţii sale închinate binelui obştesc, mântuirii credincioşilor, apărării credinţei în Iisus
Hristos, într-o neprecupeţită dăruire de sine. El îndeamnă pe toţi slujitorii sfintelor altare,
ierarhi şi preoţi, să predice în toate duminicile, iar în timpul posturilor şi de două ori pe zi;
subliniază în acest sens îndatoririle arhiereului, căruia îi este încredinţată puterea harului
ceresc, considerând ministeriul cuvântului una dintre principalele datorii ale episcopului.72
Meditând la rolul pe care îl îndeplinesc clericii în predicarea dreptei credinţe, ştiind câtă
putere de influenţă are asupra credincioşilor cuvântul, Sfântul Vasile dă îndrumări precise
clericilor şi în ceea ce priveşte arta deosebit de dificilă a discursului, principalele calităţi ale
acestui mod de comunicare publică fiind simplitatea, sinceritatea, precum şi puterea de
convingere, însuşire specifică elocinţei. El însuşi era puternic prin elocvenţa sa; argumentarea
sa se dovedea totdeauna cea mai solidă, pentru că se întemeia pe mărturii scripturistice, astfel
încît adversarii „se găseau încătuşaţi cu propriile lor argumente”.73 Arăta că este necesar ca
ideea fundamentală a discursului sau a predicii să fie expusă cu cea mai mare claritate, sau să
reiasă limpede din context. Digresiunile trebuie bine utilizate, ele au rolul foarte important de a
sublinia ideea generală; unele dintre ele emană din însăşi ideea generală, într-o tendinţă de a
explica, altele vin din exterior spre a lumina, a reliefa însuşi nucleul discursului sau ideile lui
fundamentale. Dar, aşa cum este de la sine înţeles, pentru Sfântul Vasile arta discursului,
elocvenţa ca atare, sunt numai un mijloc, sunt secundare. În învăţătura sa subliniază faptul că
puterea incontestabilă a elocvenţei trebuie să fie folosită numai în slujba unei demonstraţii
necesare, în filosofie sau în teologie, în măsura în care poate deschide calea spre pătrunderea
esenţelor, reprezintă procedeul potrivit şi necesar prin care cugetarea filosofică, adevărul
teologic, pot fi comunicate într-o expresie limpede, exactă, foarte argumentat.
Strălucit reprezentant al elocvenţei sacre din secolul al IV-lea, Sfântul Vasile considera
că oratoria poate fi folositoare şi rodnică numai dacă are ca scop îndemnul către sporul
necontenit pe calea virtuţii, explicarea Sfintei Scripturi pentru poporul dreptcredincios,
luminând acestuia drumul mântuirii. Utilizând din antichitatea profană tot ce putea servi la
instruirea auditoriului său, îndemna şi povăţuia să se observe şi să se interpreteze cu
discernământ, să se însuşească tot ceea ce este binefăcător formării sufletului creştin,
desăvârşirii; pentru că toate «cugetările drepte» constituie un patrimoniu incontestabil al
72
Ibidem.
73
Sf. Grigorie de Nazianz, Elogiul.., p. 189.

42
întregii omeniri. El însuşi procedase cu cea mai mare atenţie şi grijă în această direcţie; citează
judicios, interpretează cu exigenţă, în spirit profund creştin, învăţăturile culese din operele
filosofilor, istoricilor, celebrilor scriitori profani; textele acelora el le umple «de mireasmă
biblică».
O chintesenţă a concepţiei sale teologice rezidă în ideea că fiecare creştin trebuie să se
exercite necontenit în evlavie, pentru a dobândi prin cele nestatornice cele statornice şi
durabile, prin cele pământeşti cele cereşti.

2. Aspecte sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare

Dacă studiem toate lucrările Sfântului Vasile cel Mare, constatăm că aspectele sociale,
ample şi evidente, sunt răspândite pe tot parcursul operei sale, dar cel mai mult le întâlnim
prezente în scrierile sale oratorice. Desigur că în opera Sfântului Vasile cel Mare locul central
îl ocupă caracterul misionar-evanghelic, interesându-l în primul rând să determine pe cititorii
săi la râvna pentru câştigarea vieţii de veci. Dar ca un mare teolog, psiholog şi filantrop ce era,
Sfântul Vasile şi-a dat seama că acest scop nu poate fi atins, decât dacă creştinii contribuie la
desăvârşirea vieţii sociale, condiţie esenţială a mântuirii. De aceea, atât Sfântul Vasile cel Mare
cât şi toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi, care tratează probleme sociale în scrierile lor, pot fi numiţi
apărători ai celor oprimaţi. Ei critică „prin cuvinte caustice starea de lucruri neobişnuită faţă
de scopul superior al creştinului pe pământ. În critica lor ei nu se sfiesc să folosească chiar
invective la adresa bogaţilor, biciuind nedreptăţile sociale, înfierând cruzimea exploatatorilor
care atentau la (...) demnitatea”74 şi la însăşi existenţa pământească a omului, căci după

74
Prof. Ştefan Alexe, Critica marei plăgi a cametei la Sfinţii Părinţi capadocieni, în „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, An. XXXVI (1960), nr. 7-8, p. 435.

43
învăţătura creştină viaţa socială reprezintă o condiţie indispensabilă pentru a-şi lucra mântuirea
sa şi aceasta prin contribuţia la mântuirea semenilor săi.
Ca atare, în secolul al IV-lea, Sf. Vasile cel Mare vede în strădania sa pentru îndrumarea
credincioşilor pe calea mântuirii că neegalitatea şi dezordinea socială sunt piedici în calea
mântuirii ce trebuie înlăturate. De aceea în învăţătura sa socială, Sfântul Vasile nu se ocupă atât
de administraţia şi de legile vremii, ci doar de privilegiaţii acestora, bogaţii, cămătarii,
negustorii de sclavi, pe care îi combate de pe poziţiile Evangheliei. Aşadar, Sf. Vasile cel Mare
încearcă cu mijloace pur creştine să aline suferinţele celor apăsaţi de jugul întunecatei societăţi
sclavagiste din Capadocia secolului al IV-lea.
Operele Sf. Vasile cel Mare, în cadrul cărora predica sa socială ocupă un loc de seamă,
aparţin celor mai frumoase monumente de literatură creştină. Această elocvenţă, în care emoţia
se amestecă cu atâta artă, chiar după atâtea secole ne tulbură şi pe noi, cei de azi. In predica sa
socială Sf. Vasile cel Mare foloseşte mijloace lingvistice şi metode oratorice de mare efect.
Pămmtul, soarele, ploaia, vântul, grâul, vipera, vulturul, lupul, câinele, iepurii, albinele,
furnicile sunt numai o parte din ceea ce Sfântul Vasile alege din natură ca termeni de
comparaţie pentru viaţa oamenilor înfăţişaţi de el în predica sa socială.
De asemenea, mediul social îi produce Sfântului Părinte impresii puternice, pe care el ni
le comunică cu măiestrie, desfăşurând plastic în scrierile sale cu conţinut social ocupaţiile
oamenilor de atunci şi multe aspecte din viaţa lor publică. Orice atitudine a creştinului cu
implicaţii sociale de care se ocupă Sfântul Vasile, este studiată de el, atât pe temeiul Sfintei
Scripturi şi al raţiunii, cât şi după conformitatea sau neconformitatea cu natura.
Cunoscînd foarte bine străfundurile inimii omeneşti, lucru indispensabil oricărui preot şi
predicator, Sfântul Vasile, face descrieri subtile despre adâncurile vieţii sufleteşti şi despre
manifestările externe ale celor pe care-i cercetează. Şi dacă pe unii ni-i prezintă mai mult în
treacăt, în tumultul vieţii sociale ca: doctorul, soldatul, agricultorul, corăbierul, judecătorul,
chiriaşul, negustorul etc., pe alţii, categorisiţi mai mult după starea socială şi după structura lor
sufletească, decât după profesia lor, îi studiază în amănunţime. El foloseşte foarte adesea tipul.
Astfel, folosindu-se probabil de modele concrete, întâlnite de el, Sfântul Vasile ia câte un
exemplu de avar, invidios, mânios, beţiv, cămătar, nevoiaş, datornic, înfometat şi-1 analizează
profund. Şi el face aceasta nu doar pentru a prezenta nişte simple portrete morale în faţa cărora
nu se mai poate face nimic, ci pentru a interveni direct în viaţa lor sufletească şi spre a-i

44
determina la atitudini sociale cât mai juste. Din cauza aceasta, Sfântul Vasile foloseşte foarte
frecvent o vorbire directă, la persoana a II-a (mai mult singular) şi una dialogic-interogativă, cii
întrebări şi răspunsuri din partea sa, căutând astfel să fie cât mai convingător.
În scrierile sociale ale Sf. Vasile cel Mare, deşi cugetările sunt înlănţuite logic, nu găsim
un aranjament riguros al părţilor discursului, pentru că el ţine să facă în predica sa nu atât operă
de artă, cât mai ales operă de edificare religios-morală şi socială. De obicei el începe cu o
descriere impresionantă, după care atacă viciile cu înverşunare şi încheie îndemnând cu
blândeţe la virtute. Pe păcătoşi el îi demască cu dibăcie, dar fără ură, ci cu compătimire, sfătu-
indu-i la îndreptare: „Ai defăimat? Binecuvântează. Te-ai lăcomit? Dă înapoi. Te-ai îmbătat?
Posteşte. Te-ai îngîmfat? Umileşte-te. Ai pizmuit? Roagă-te”.75 Aşadar, el îmbină severitatea cu
blândeţea, combătând răul cu vehemenţă, dar fiind plin de milostivire pentru cei care-l
săvârşeau.

Ca şi cealaltă parte a operei sale, opera socială a Sf. Vasile cel Mare rămâne ca o
moştenire literară de mare valoare, caracterizată prin precizia cuvântului său, prin puritatea
expresiilor sale, ca şi printr-un stil înălţător, clar şi atrăgător.
Critica nedreptăţilor sociale şi îndemnurile la egalitate socială. Ideea fundamentală a
scrierilor sociale ale Sf. Vasile cel Mare este aceea a dreptăţii sociale, o idee izvorâtă din
iubirea creştină ca «agape». Pentru Sfântul Vasile „cel care socoate că bogăţia adunată de pe
urma nedreptăţii îi este de ajuns pentru a fi puternic şi a stăpâni, este asemănător cu un
bolnav care atunci când boala îi este mai gravă, o socoteşte o bunăstare”.76
Pentru realizarea dreptăţii sociale, Sfântul Vasile susţine că este necesară egalitatea
socială, ca rezultat al «egalităţii în iubire». Într-adevăr, aceasta deoarece o oligarhie
privilegiată deţinea în acel timp averi imense, iar masa cea mare a oamenilor de rând trăia în
cea mai cruntă sărăcie. Iată de ce Sfinţii Părinţi din sec. al IV-lea au fost nevoiţi să formuleze o
adevărată doctrină economico-socială pe temeiuri creştine. Este drept că această doctrină n-a
putut schimba, în general, raporturile economice în favoarea celor lipsiţi. Cu toate acestea, în
Capadocia, predicile Sfântului Vasile au avut ca rezultat numeroase acte de înaltă ţinută

75
Sf. Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, trad. de Pr. Olimp Căciulă, Bucureşti, 1939, p. 142.
76
Ibidem., p. 296 şi 298.

45
morală, ţinută morală care a dus la uşurarea multor lipsuri sociale, constituind astfel un
fenomen de progres social.77
Cu o logică admirabilă, Sfântul Vasile demască urmările nefaste ale proprietăţii private şi
cere împărţirea bunurilor excedentare la cei săraci. Mereu şi mereu repetă Sf. Părinte ideea că
dacă toţi oamenii şi-ar chivernisi averile aşa încât să fie de folos şi săracilor, atunci fiecare ar
primi câte puţin pentru îndestularea nevoilor lui. Atunci cel care iubeşte pe aproapele său ca pe
sine însuşi, n-ar mai avea mai mult decât semenul său.
Combaterea abuzurilor celor bogaţi. Sf, Vasile cel Mare consideră că bogăţia este un dar
al lui Dumnezeu, care impune însă, celor care o deţin, mari responsabilităţi. Bogatul nu este
pentru Sfântul Părinte altceva decât un administrator al unor bunuri, pe care le-a primit de la
Dumnezeu. Ca atare, el este servitorul lui Dumnezeu şi economul fraţilor săi, care se găsesc în
lipsă. Sf. Vasile cel Mare caută deci ca, prin scrierile sale, să dea bogăţiei o misiune socială.
Pornind de la textul scripturistic „Dacă bogăţiile vin către voi, nu vă lipiţi cu inima de ele” (Ps.
61, 10), el ajunge la concluzia că bogăţia care stă pe loc este nefolositoare; dar ea devine
fecundă atunci când este pusă în mişcare în slujba celor mulţi. Asupra bogaţilor apasă astfel o
sarcină providenţială, de a asigura cel mai mare profit pentru toţi. Dar aceasta nu este posibil
decât dacă cei bogaţi nu vor imita exemplul cel rău al bogatului din Evanghelie care şi-a zis:
„Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi” (Luca 12, 18). „Este oare o nebunie mai mare
ca aceasta, spune Sfântul Vasile, să te tot osteneşti (...) ca să tot clădeşti cu sila şi să tot
dărâmi cu sila? Ai avea tu magazii destule dacă vrei să le cunoşti: casele săracilor, în ele poţi
totdeauna aduna pentru tine comori pentru cer” (Matei 6, 20).78 Cei mai mulţi bogaţi însă
preferă să-şi folosească averea spre a duce o viaţă de risipă şi lux.
Una dintre cele mai cumplite patimi ce pune în pericol mântuirea sufletelor bogaţilor este
pentru Sfântul Vasile avariţia. Cu cât cineva este mai bogat, cu atât el devine şi mai dornic de
avuţie. „Precum cei stăpâniţi de furie şi de nebunie nu mai văd lucrurile aşa cum sunt, ci aşa
cum le permite închipuirea lor pătimaşă, asemenea şi cei cu sufletul stăpânit de iubirea de
argint caută în tot locul numai arginţi. Tu eşti mai bucuros să te uiţi la banii tăi decât la
binefăcătorul soare. Te rogi şi-ţi doreşti să se schimbe pentru tine toate în aur”.79 Sfântul

77
Pr. Drd. Constantin Duţu, Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare, în „Studii Teologice”, An.
XXXI (1979), Nr. 1-4, p. 325.
78
Sf. Vasile cel Mare, Împotriva lăcomiei, comentariu la Luca, 12, 18, trad. de Arhim. Serafim Popescu, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, An. XL (1964), nr. 3-4, p. 123.
79
Ibidem, p. 121.

46
Vasile observă că bogatului avar pe măsură ce-i creşte avuţia, pe atât îi scade dragostea faţă de
semeni. De aceea îl mustră fără cruţare: „Ce este un avar? Acela care nu se mulţumeşte cu
strictul necesar. Ce este un spoliator? Acela care îşi însuşeşte bunurile altuia. Dar tu nu eşti
oare un avar şi un spoliator, tu care deturnezi spre profitul tău un bun pe care 1-ai primit
numai să-1 administrezi? Cel ce dezbracă şi-şi însuşeşte veşmântul altuia se cheamă un hoţ.
Dar acela care nu îmbracă pe un om gol, când ar putea-o face, merită oare un alt nume?
Pâinea pe care tu o păstrezi aparţine săracului înfometat; mantaua pe care tu o păstrezi în
dulapul tău e a celui zdrenţăros; încălţămintea pe care tu o laşi să putrezească este a celui ce
umblă cu picioarele goale; banii pe care tu îi ţii ascunşi sunt ai celui năpădit de tot felul de
trebuinţe. Tu săvârşeşti deci tot atâtea nedreptăţi câţi oameni există cărora le-ai putea veni în
ajutor”.80 Pedeapsa unor astfel de bogaţi este moartea neaşteptată şi osânda veşnică.
Sfântul Vasile, propovăduitorul milosteniei. Intrucât veacul în care a trăit nu oferea
condiţiile pentru realizarea îndrăzneţului ideal al egalităţii cu privire la bunurile materiale,
Sfântului Vasile nu i-a rămas altă soluţie decât pregătirea prin cuvânt şi practicarea milosteniei.
El a devenit astfel unul din cei mai de seamă predicatori ai fraternităţii pe calea milosteniei
creştine. Sfântul Vasile se adresează celor bogaţi întrebuinţând măiestrit metoda întrebării: „Nu
ai socotit că acest om (sărac) este şi el fratele tău şi cu ceilalţi oameni? Nu te gândeşti să
împărţi cu cei săraci nici măcar prisosul tău?... Ai făcut părtaşi la grânele şi produsele tale pe
fraţii tăi? Ceea ce putrezeşte mâine, dă azi săracilor (...). Precum grâul care se seamănă (...)
aduce dobândă plugarului (...), tot aşa şi pâinea pe care o împărţi cu cel flămând ţi se va
întoarce mai apoi cu folos. Fă deci semănat cu gând ceresc, va să zică cu gândul
milosteniei”.81 Prin urmare, bogatul nu are decât un mijloc de a lua cu sine fructul averilor în
cealaltă lume: distribuirea lor la săraci.
Pentru Sfântul Vasile Dumnezeu este cel care porunceşte milostenia, de aceea bogatul nu
poate să se revolte împotriva acestei porunci, iar săracul, primind milostenia ca dar din partea
lui Dumnezeu, nu trebuie să se simtă umilit. Pentru a deosebi pe cel cu adevărat sărac de cel
care cerşeşte din lăcomie, Sfântul Vasile spune că este nevoie de practică îndelungată. Nu
trebuie făcută însă nicio discriminare între cei apropiaţi şi cei străini dacă toţi sunt în nevoie.
Predica socială trebuie să pledeze cauza adevărului şi a justiţiei sociale fără de nicio excepţie.
„Dăruieşte deci şi fratelui şi străinului... Dumnezeu voieşte ca tu să fii mîngâietorul nevoia-
80
Ibidem, p. 125.
81
Ibidem, p. 118-124.

47
şilor, iar nu căutător la faţa oamenilor... toţi suntem neamuri, toţi suntem fraţi, toţi suntem fiii
aceluiaşi Părinte”.82
Împotriva cametei. Un alt păcat social pe care Sfântul Vasile cel Mare îl combate cu
vehemenţă în predicile sale sociale este camăta sau împrumutul cu do-bândă peste măsură, care
în societatea antică era un lucru nu numai obişnuit, ci chiar îngăduit de lege. La suma
împrumutată de la cămătar, dobânda creştea uimitor, devenind capital, la care se tot plătea
dobândă. Cu alte cuvinte, camăta era dobândă la dobândă.83
Sf. Vasile cel Mare numeşte camăta «neam de viperă», adăugând: „Se zice că viperele se
nasc mâncând ele singure pântecele mamei lor, iar camătă se naşte mâncând casele celor ce
datorează (...). Animalele transmiţând urmaşilor puterea de a naşte, încetează la rândul lor de
a mai naşte. Banii celor care împrumută însă, pe de o parte nasc pe cei ce au să vină iar pe de
altă parte fac să întinerească cei bătrâni. Deci, este bine să nu faci niciodată experienţa
acestei fiare nebune”.84 Sfântul Vasile descrie impresionant, în termeni deosebit de reali atât
viclenia, lăcomia şi în general neomenia cămătarului, cât şi drama celui datornic, care nu ştie
cum şi de unde să ia bani să-şi plătească în termen împrumutul. „Unul, întocmai ca un câine îşi
urmăreşte prada, iar celălalt întocmai ca un vânat descoperit îşi aşteaptă resemnat sfârşitul”.85
Cel împrumutat nu mai poate dormi deloc gândindu-se mereu la ruşinea de a i se scoate
lucrurile la licitaţie şi la nenorocirea de a fi vândut ca sclav. Din această cauză mulţi datornici
s-au sinucis, lăsând totuşi pe seama celorlalţi membri ai familiilor lor povara grea a ispăşirii, de
obicei prin sclavie, a banilor împrumutaţi cu camătă. Pentru a evita situaţii atât de grave,
Sfântul Vasile îndeamnă pe săraci să aibă multă prudenţă spre a nu cădea în mrejele
cămătarilor. Să facă mai bine exces de economie şi să muncească stăruitor ca furnica şi albina,
lucrând cu ziua sau practicând vreun meşteşug. Munca este izvorul din care oricine îşi poate
satisface în măsură mai mare sau mai mică trebuinţele vieţii (...). Gândul că fiecare are pe
Dumnezeu ca supraveghetor în muncă, trebuie să ne inspire o ardoare neobosită şi o grijă plină
de atenţie, ca să ne săvârşim lucrul nostru bine (...). Să nu trecem cu uşurinţă de la o muncă la
alta. Căci natura noastră nu este capabilă de mai multe lucruri deodată şi pentru aceasta este

82
Sf. Vasile cel Mare despre iubirea aproapelui, trad. de Pr. Nic. D. Tănăsescu, în „Glasul Bisericii”, An. XX
(1961), Nr. 1-2, p. 59.
83
Prof. Ştefan Alexe, Op. cit., p. 436-437.
84
Sf. Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi..., p. 89-90.
85
Ibidem, p. 83.

48
mai profitabil de a face un singur lucru cu grijă, decât de a începe multe şi a nu duce pe nici
unul la capăt.86
Sfântul Vasile critică delăsarea omului, sfătuind pe cel care se plânge că e sărac şi slab în
faţa celor puternici să aibă încredere în sine şi în ocrotirea lui Dumnezeu. Toate aceste sfaturi şi
îndemnuri izvorau din dorinţa sinceră a Sfântului Vasile de a-i ajuta pe cei săraci să înţeleagă
cât de scump este acest ultim bun social al lor: munca în libertate. De aceea pe cei care nu pot
să muncească îi îndeamnă ca mai bine să suporte umilinţa de a cere pe la porţile bogaţilor,
decât să ia bani cu camătă şi astfel să se condamne singuri la sclavie. Amintind proverbul că
cine se împrumută este robul celui care 1-a împrumutat, Sfântul Vasile îşi sfătuieşte cititorii să
se ferească de împrumutul cămătarului: „N-ai bani să laşi moştenire copiilor tăi? Cel puţin nu-
i lipsi de libertate. Păstrează-le această mare bogăţie, depozitul acesta pe care tu însuţi l-ai
primit de la părinţii tăi (...). Nu lăsa datoria contractată de tine să apese ca un blestem asupra
copiilor şi nepoţilor tăi”.87
Pe de altă parte Sfântul Părinte îl dojeneşte şi totodată îl sfătuieşte pe cămătar: „Venind la
tine ca la un prieten, a dat peste un vrăjmaş, căutând medicamente, care să-l vindece, a dat
peste otravă. Tu trebuia să mângâi sărăcia acestui bărbat şi cu toate acestea ai înmulţit-o (...).
Căci care este sfatul Domnului? «Să împrumutaţi pe aceia de la care nu mai nădăjduiţi că veţi
lua» (Luca 6, 34-35) (...) iar Domnul îţi va da în schimb lucruri mari. Căci «cine pe sărac
ajută pe Dumnezeu împrumută» (Prov. 19, 17)”.88
Despre viaţa de obşte şi întrajutorare. Sf. Vasile cel Mare prezintă concepţia că omul nu
poate creşte, nu-şi poate câştiga cele de trebuinţă şi nici mântuirea izolat de semenii săi. În
concepţia Sfântului Părinte, sociabilitatea omului este o însuşire fiinţială, înnăscută. „Cine nu
ştie că omul este o fiinţă blândă şi socială, nu singuratică şi sălbatică? Nimic nu este aşa de
propriu firii noastre ca a fi în comun unii cu alţii”.89
După Sfântul Vasile cel Mare omenirea a cunoscut la începutul ei proprietatea şi viaţa de
obşte. Din această cauză cei care îmbrăţişează viaţa în comun se întorc la binele natural. „Ştiu,
spune Sfântul Vasile, că viaţa cu mai mulţi la un loc este mai folositoare în multe privinţe (...).
Dumnezeu-Creatorul a hotărât, ca noi să avem nevoie unii de alţii, cum s-a scris, pentru a fi
uniţi cu alţii. Afară de aceasta, nici raţiunea iubirii lui Hristos nu îngăduie ca fiecare să
86
Ibidem, p. 79-95.
87
Ibidem, p. 92.
88
Ibidem, p. 82.
89
Idem, Regulile mari, în col. „P.S.B.”, vol. 18, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 224-225.

49
privească numai la ale sale”.90 Şi făcând astfel apologia vieţii în comun, Sfântul Vasile înalţă
un adevărat imn frumuseţilor acestei vieţi, care constituie adevărata restabilire a frumuseţilor
firii. Dându-şi seama că în condiţiile orânduirii sclavagiste este imposibilă realizarea unei
asemenea vieţi de obşte peste tot, Sfântul Vasile se mulţumeşte s-o realizeze în mănăstiri, pe
care le organizează în stil chinovial.91 Fiind un mare cunoscător al naturii, Sfântul Vasile ia ca
temei şi îndemn pentru acest mod de vieţuire, modelul natural de existenţă al multor specii
zoologice: peştii, liliecii, furnicile şi mai ales albinele.
Despre munca în comun pe care o elogiază, Sfântul Vasile spune că ea oferă cei mai
mulţi sorţi de reuşită dezvoltării talanţilor fiecăruia de ale căror binefaceri profitul este general
şi reciproc.

3. Reglementarea vieţii monastice prin reguli de conduită

Un aspect al activităţii Sfântului Vasile este acela al organizării monahismului pe baze

noi, care va rămâne normativ în Biserica noastră până azi. Fiind mare ascet şi monah, Sfântul
Vasile a întemeiat un nou stil de viaţă monastică. Spre deosebire de stilul de viaţă monahală
eremită din Egipt, el a creat mănăstirea după modelul familiei, dar al unei familii
duhovniceşti, potrivit căruia monahii duceau o viaţă comună de rugăciune, studiu şi muncă
manuală. El a arătat că viaţa de sine (idioritmică) are multe pericole, printre care şi acela de a
reduce comuniunea cu Dumnezeu la apatie şi contemplaţie pasivă, iar iubrea de aproapele de-
vine imposibilă pentru monahul solitar. Prin regulile de viaţă vasiliene, care îmbină asceza cu
studiul şi cu viaţa activă, monahismul răsăritean s-a deschis pentru nevoile sociale, atât de
mari în acea epocă încât solicitau efortul întregului trup al Bisericii: cler şi credincioşi,
inclusiv monahii.
Până la el existau monahi fără reguli precise de vieţuire. El le dă anumite reguli de
organizare, cunoscute până azi sub numele de Regulile mari (pe larg), şi Regulile mici (pe
scurt). Viaţa mănăstirească preconizată de Sf. Vasile este cea obştească şi nu cea anahoretică.
Minuţiozitatea cu care sunt întocmite aceste reguli, spiritul practic şi pozitiv care predomină

90
Ibidem, p. 231.
91
Prof. Constantin Pavel, Sfinţii Trei Ierarhi şi problemele morale ale vremii lor, în „Studii Teologice”, An.
XXIX (1977), nr. 3-4, p. 227.

50
în cuprinsul lor, îl arată pe autor bine documentat, un om de ştiinţă în adevăratul sens al
cuvântului. Datorită călătoriilor sale în vederea acumulării de cunoştinţe, Sf. Vasile reuşeşte
să pună capăt neorânduielilor existente în monahism, dând expresie vieţii de obşte. 92
Motivele organizării mănăstirilor în acest fel le găseşte în însăşi natura omenească. „Cine nu
ştie, spune Sf. Vasile, că omul e o fiinţă socială şi nu una singuratică ? Căci nimic nu este
aşa de propriu fiinţei noastre, decât să fie în comuniune unii cu alţii, să aibă nevoie unii de
alţii şi să se iubească unii pe aiţii”.93
Viaţa solitară, spune mai departe Sf. Vasile, n-are decât un scop: propriul său folos, iar
caritatea nu are acolo ocazia să se exerseze. Trăind separaţi de ceilalţi oameni, nu putem nici
să ne bucurăm cu cei fericiţi, nici să plângem cu cei care suferă. Exerciţiul unui mare număr
de virtuţi este astfel paralizat. Domnul nostru a spălat picioarele ucenicilor: Voi, care sunteţi
singuri, pe ale cui le veţi spăla? Cui veţi face voi servicii? In ochii cui veţi fi, în mod voit,
ultimii? Cum ar practica umilinţa, cel care n-are pe nimeni înaintea căruia să se umilească?
Cui va face milostenie cel care n-are nici un apropiat? Cum va învăţa răbdarea, cel la voinţa
căruia nu se opune nimeni? Aducând aminte, cu psalmistul, că e bine şi plăcut să locuiască
fraţii împreună, Sfântul Vasile afirmă că a servi pe Dumnezeu în comun este cel mai conform
cu spiritul Vechiului şi Noului Testament.94
Viaţa în comun ne este sugerată şi exemplificată de Sf. Vasile cu aceea a albinelor,
care trăiesc laoialtă, zboară împreună şi muncesc în comun. Dezvoltarea talanţilcr se poate
face cu mulţi sorţi de reuşită în sânul comunităţii. Mai mult, este chiar o datorie a noastră a
progresa pe calea facerii de bine şi a o pune în slujba semenilor. „Fiecare ins - orice har ar
primi după cuviinţă de la Dumnezeu - trebuie să-1 sporească neîncetat, îndreptându-l spre
facerea de bine şi spre folosul celor mulţi”95, căci, după cum Dumnezeu dă tuturor putinţa de
a participa în mod egal la lumină, tot aşa şi imitatorii lui Dumnezeu sunt datori să
răspândească, în mod egal şi imparţial asupra tuturor razele carităţii.
Sfântul Vasile cel Mare a stabilit amănunţit toate rânduielile privind organizarea vieţii
în mănăstire. Arăta că viaţa monastică are nevoie neapărată de ordine, statornicie, disciplină.
A elaborat astfel norme precise referitoare la rugăciune, studiu, muncă manuală, raporturile

92
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Atitudinea practică..., p. 538.
93
Sf. Vasile cel Mare, Migne, P.G., 32, 917, Apud. Magistrand Vasile Prescure, Personalitatea morală ..., p.
293.
94
Sf. Vasile cel Mare, Regulae fusius tractatae, Apud Paul Allard, Op. cit., p. 40.
95
Sf. Vasile cel Mare, Regulae bravius tractatae, 253, Migne, P.G. XXXI, 1252.

51
 care trebuie să existe între nevoitori precum şi faţă de lumea din afară. În aşezămintele
monahale pe care le-a întemeiat nu îi lăsa niciodată pe părinţi şi fraţi fără ocupaţie, adăugând
la îndatoririle de bază, cunoaşterea şi meditarea Sfintei Scripturi, studiul scriitorilor
eclesiastici, „arta de a mânui trestia, cerneala pergamentele”. În viaţa monahală a impus
obligativitatea muncii pe temeiuri biblice, arătând că munca este poruncă divină, mijloc de
întreţinere a vieţii, factor de educaţie şi de activizare a iubirii de aproapele.96
Sfântul Vasile recomandă vieţuitorilor din mănăstiri dar şi celorlalţi creştini respectarea
poruncilor Mântuitorului în drumul spre desăvârşire, până la măsura statului lui Hristos.
Iubirea de aproapele echivalează cu iubirea de Dumnezeu. Viaţa în comun are multe foloase.
„Imită pe Hristos, nu pe antihrist, pe Dumnezeu, nu pe opusul Lui, pe Iubitorul de oameni, nu
pe urâtorul de oameni, pe cei din cortegiul Mirelui, nu pe cei din întuneric... Privind la
lucrarea ce faci în ficeare zi, compar-o cu aceea din ziua precedentă şi străduieşte-te să o faci
mai bună”.97 Monahul să nu-şi agonisească nimic în viaţă, să aibă ţinută decentă, voce
moderată, cuvânt ordonat, să asculte pe cei mai înţelepţi, să sfătuiască cu dragoste pe cei mai
mici, să gândească mult şi să vorbească puţin, să ostenească cu mâinile, să se gândească tot
timpul la ultimele momente ale vieţii, să se roage fără încetare, să mulţumească în toate, să fie
smerit şi să urască mândria, să nu insulte pe cel ce se întoarce de la păcat, să slujească celor
bolnavi, să primească oaspeţi şi să nu uite dragostea frăţească, să citească cărţile aprobate în
interesul Bisericii, să nu citească pe cele apocrife, să nu se lase stăpânit de mânie sau de
descurajare, să nu întoarcă răul cu rău.
Pentru a tempera radicalismul asceţilor de inspiraţie eustaţiană, Sfântul Vasile - el însuşi
fost ucenic şi prieten al lui Eustaţiu - introduce echilibrul între extreme, punând totul pe bazele
Revelaţiei. El citează în Regulile morale 1542 versete din Noul Testament.98 Căutarea de
norme în Noul Testament este sinceră şi reuşeşte să slăbească critica Sinodului de la Gangra
(360) care reproşa monahilor că dispreţuiau clerul, divizau familiile, emancipau copiii şi
îndemnau clasele sociale să-şi părăsească slujbele sub pretextul vieţii desăvârşite. Făcând apel
la pocăinţă, credinţă, schimbarea vieţii, dragoste, milă şi la puterea harismelor, Regulile morale

96
Nestor Vornicescu, Mitrop. Olteniei,Concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre muncă, în „Mitropolia
Banatului”, An. 1979, Nr. 4-6, p. 38.
97
Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt ascetic, 10, în col. „P.S.B.”, vol. 18, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 71.
98
J. Gribomont, Les Regles Morales de Saint Basile et le Nouveau Testament, în „Studia Patristica”, vol. II,
Part. II, Edit. by Kurt Aland and F.L. Cross, Akademie-Verlag, Berlin, 1957, p. 418.

52
termină printr-un hristocentrism (Reg. 80, sprijinită pe 73 de versete biblice), care prezintă pe
creştin ca pe un ucenic al lui Hristos.
Regulile mari respiră acelaşi echilibru, stăruind asupra ascultării, muncii perseverente,
slujirii comunităţii, ajutorării săracilor şi dăruirii de sine, toate valori superioare oricărei
austerităţi. Sfântul Vasile include toate poruncile în aceea a dragostei. Nu se ajunge la
realizarea dragostei cu gândurile împrăştiate şi fără control. În privinţa voturilor, ascultarea nu
este facultativă, ci totală faţă de poruncile lui Dumnezeu şi se practică prin slujirea
necondiţionată a fraţilor; sărăcie înseamnă a da toate bunurile pentru întreţinerea comunităţii;
castitatea e un mare bun. Deosebirea între asceţi şi creştinii obişnuiţi era nuanţată, deşi existau
grupuri de elită deosebite de ansamblul Bisericii.
Această dragoste pentru echilibru şi pentru frumuseţile duhovniceşti ale progresului spre
desăvârşire, care este apanajul, nu numai al unor elite, ci a tuturor creştinilor, era o trăsătură
veche, încă din tinereţe, a spiritualităţii Sfântului Vasile. Sfântul Părinte, mare iubitor al
frumuseţilor duhovniceşti, a semănat asemenea frumuseţi în propria sa operă.
Organizator de geniu al monahismului chinovial pe care l-a scos din starea confuză şi
instabilă dinainte, Sfântul Vasile a imprimat acestui monahism o structură şi un etos care
durează până astăzi. Având la bază normele de viaţă trasate de Sfântul Vasile cel Mare,
monahismul nostru ortodox se orientează şi astăzi după acel principiu care include atât
preocupările spirituale cât şi pe cele practice-materiale: ora et labora, pentru binele Bisericii şi
al societăţii.

4. Aspecte ale desăvârşirii

Realizarea asemănării cu Dumnezeu este ceea ce numim personalitate morală.

Personalitatea morală creştină este deci persoana care, prin viaţa şi faptele sale tinde să aducă
la desăvârşire chipul lui Dumnezeu din ea, ducând o viaţă de virtute şi de sfinţenie. Punctul
culminant deci, la care ea poate ajunge în viaţă este sfinţenia, iar cel ce a realizat-o în viaţa sa

53
este un sfânt. Aşadar, personalitatea morală din punct de vedere creştin ortodox, realizată sub
forma ei cea mai înaltă, este sfântul.99
Sfântul, respectiv personalitatea religios morală, nu este numai un erou moral, cu o
vieţuire fără prihană, după preceptele Evangheliei. Calitatea de sfânt nu include în sine
folosirea lui ca un instrument pasiv al planului dumnezeiesc, ci sfinţenia înseamnă şi
dinamism, vibrare nobilă şi un neastâmpăr cald, vizând ca în sfera lui de influenţă să
desfăşoare o activitate productivă, atât în domeniul moral cât şi în cel material.
Sfinţenia realizată aici este numai o înmugurire a ceea ce va creşte şi se va desăvârşi în
împărăţia cerurilor.100 Sfinţenia, aşadar, nu este o calitate de ordin contemplativ a sufletului, ci
un produs moral haric şi o manifestare necontenită a acestuia.
Viaţa în genere este într-o continuă devenire. Departe de a fi închistată în forme imuabile,
viaţa de sfinţenie exclude pasivitatea şi caracterul static, incluzându-se şi ea în cursul în care
prin definiţie viaţa este cuprinsă. Nervul vieţii creştine fiind iubirea de Dumnezeu şi de
oameni, iar realizarea ei maximă reprezentând-o sfântul, şi cum iubirea înseamnă slujire
devotată, dezinteresată, ajutorare a altuia, dusă dacă e nevoie până la scrificiul vieţii proprii 101,
se înţelege că viaţa de sfinţenie înseamnă dăruire de sine, osteneală, jertfire de sine şi de
interese proprii, pentru ridicarea efectivă a semenului. Această jertfelnicie este o dovadă de
iubire maximă pentru om, este piscul cel mai înalt al depăşirii de sine, este perla cea mai
preţioasă a personalităţii.102
Legea binelui şi a virtuţii pe de o parte iar pe de alta calea viciului, pentru a opta pentru
una din ele, îl determină pe Sf. Vasile să-i îndemne pe ascultătorii săi ca să-şi aleagă viaţa cea
mai bună, pe care să şi-o îndulcească prin deprindere. Fiecare trebuie să alerge după un mai
bine, fructificând timpul la maximum, căci după ce a trecut, zadarnic încercăm să-l mai
chemăm înapoi, pentru că nu se mai află.103
Voind să facă atenţi pe ascultătorii săi asupra gândurilor, care ar încerca să-i abată de la
calea cea bună, Sf. Vasile comentează locul din Deut. XV, 9: «Ia seama la tine însuţi, ca nu
cumva un gând ascuns in inima ta să devină o nelegiuire». Doctorii mai prevăzători, spune Sf.
99
Arhid. Dr. I. Zăgrean, Personalitatea morală după învăţătura creştină ortodoxă, în „Mitropolia Ardealului”,
An. 1957, nr. 3-4, p. 239.
100
A. Gardeil, O.P., Le progres spirituel, în „La vie spirituelle, ascetique et mistique”, tome XLI, 1934, p. 24-
35.
101
Pr. Prof. D. I. Belu, Ortodoxia şi activismul omului, în „Studii Teologice”, An. II (1950), nr. 1-2, p. 77.
102
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Rolul social al milei creştine la Părinţii capadocieni, Beiuş, 1945, p. 66.
103
Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri, trad. de Constantin D. Vasilescu, Ploieşti, 1907, p. 49-50.

54
Vasile, iau măsuri de apărare a trupurilor mai slabe prin sfaturi de prevenire date mai înainte.
Tot astfel purtătorul de grijă al nostru al tuturor şi doctorul cel adevărat al sufletelor noastre a
înconjurat cu străji mai puternice tocmai partea aceea din noi, pe care El o ştia că alunecă mai
uşor spre păcat. Căci faptele, pe care le săvârşeşte trupul, cer timp, ocazii potrivite, osteneli,
tovarăşi de lucru şi o mulţime de alte nevoi mai mărunte. Dimpotrivă, năzuinţele sufletului se
îndeplinesc fără pierdere de timp, sunt săvârşite fără osteneală, se fac fără multă încordare,
pentru ele orice timp este potrivit.104
Păcătuind cu gândul, păcatul se săvârşeşte cu iuţeala gândurilor. De aceea porunca ni s-a
dat ca s-o aplicăm numai la lucrarea spirituală: «Ia seama la tine însuţi», ceea ce înseamnă:
„Cercetează-te din toate părţile. Ţine neadormit ochiul sufletului tău, pentru ca să-ţi fie de
pază neîncetat...Nu lăsa deci niciodată ca mintea ta să fie subjugată de patimi, nici nu îngădui
apoi ca patimile să pună stăpânire pe sufletul tău”.105
De aceea, spune Sf. Vasile, ţine cu tărie cârma vieţii. Cârmuieşte-ţi ochiul tău, ca nu
cumva prin ochi să năvălească asupra-ţi valul violent al poftei; cârmuieşte-ţi şi auzul, limba, ca
să nu capeţi ceva primejdios, nici să spui ceva din cele oprite. Să nu te răstoarne furtuna
mâniei, să nu te inunde loviturile temerilor, să nu te scufunde apăsarea tristeţii.
Patimile sunt valuri, deasupra, cărora dacă de ţii, vei fi un conducător sigur al vieţii. Dacă
însă nu elimini cu bună ştiinţă si constant aceste patimi, vei fi înghiţit de oceanul păcatului, dus
de nenorocirile vieţii, ca o corabie fără cârmă. Este important deci, cum îţi împropriezi ştiinţa
conducerii. Marinarii au obiceiul de a privi spre cer şi de a lua de acolo mersul navigaţiei; ziua
la soare, iar noaptea la Carul Mare, sau la o altă stea veşnic luminoasă şi prin aceasta ei ţin
direcţia. Ţine şi tu privirea spre cer, potrivit aceluia care zice: Către Tine am ridicat ochii mei,
Tu care locuieşti în cer (Ps. CXXII, 1).
Dacă nu vei aţipi niciodată la comandă, atât timp cât eşti în această viaţă, în firea
nestatornică a lucrurilor lumii, vei primi ajutorul de la Sfântul Duh, care te escortează înainte şi
te transportă cu brize dulci şi paşnice până ce ajungi teafăr la acel port liniştit şi senin al virtuţii
lui Dumnezeu.106
Sfântul Vasile cel Mare oferă o clară justificare a folosului şi semnificaţiei muncii,
din punct de vedere fizic, sufletesc şi duhovnicesc. El priveşte munca în mod diferenţiat sub
104
Sf. Vasile cel Mare, Ia seama la tin însuţi, trad. de Pr. Matei Pîslaru, R. Vîlcii, 1937, p. 15-16.
105
Ibidem, p. 17-35.
106
Sf. Vasile cel Mare, Omilia XII, «La începutul Proverbelor», despre Elogiul inteligenţei ca putere de
conducere, trad. de Pr. Ioan G. Coman, în rev. „B.O.R.”, An. 1955, nr. 1-2, p. 99.

55
 raportul aptitudinilor şi subliniază necesitatea ca fiecare să aibă statornicie în meserie, în
profesie. Risipirea în mai multe treburi şi trecerea de la un lucru la altul împiedică
desăvârşirea lor. Accentuează rolul educativ al muncii, recomandând cu tărie consecvenţa,
perseverenţa, stăruinţa. Recomandă să fie practicate toate îndeletnicirile care aduc liniştea
vieţii în comun.
Munca este o virtute. Creştinul are conştiinţa că prin muncă moşteneşte viaţa veşnică,
în sudoarea frunţii îşi mănâncă pâinea sa, dar iubeşte munca, de aceea duce o viaţă activă şi
plină de roade duhovniceşti. În gândirea sa filosofică şi în viaţa practică lega direct ideea de
muncă de ideea de fericire şi de demnitate; pentru că ea sfinţeşte pe om şi consfinţeşte
legăturile sale cu oamenii, semenii săi, răspunderea pe care o are faţă de ei; mai presus de
orice însă, ea consfinţeşte raporturile omului cu Dumnezeu, legământul său de a asculta şi de
a urma porunca lui Dumnezeu.
Preceptul «ora et labora!», asupra căruia va insista şi Sfântul Ioan Gură de Aur,
sintetizează învăţătura vasiliană cu privire la relaţia muncă-rugăciune, exprimă esenţa însăşi a
vieţuirii creştine autentice - evlavia şi ascultarea. „Rugăciunea se face în timpul lucrului, pe
de o parte mulţumind Celui ce ne-a dat puterea mâinilor pentru lucru şi înţelepciunea minţii
pentru dobândirea ştiinţei şi ne-a dăruit materia, atât cea care este în uneltele de lucru cât şi
acea de care are trebuinţă meseria în care muncim”.107
Felul în care sunt concepute scrierile Sfântului Vasile cel Mare denotă o deosebită
pătrundere psihologică, o cunoaştere profundă a firii umane. Ele explică limpede care este
finalitatea însuşirilor superioare ale omului, cum trebuie cultivate acestea din punct de vedere
creştin spre a contribui la desăvârşita zidire a sufletului, conform cu voia dumnezeiască:
- despre minunata putere a omului de a gândi - şi felul cum trebuie să folosească această
aleasă însuşire prin smerita cugetare;
- despre puterea cuvântului, de a clădi sau a nimici - şi felul în care omul trebuie să se
folosească de cuvânt în mod lucid şi plin de cumpănire;
- faptele omului trebuie să înflorească din adâncul cel mai curat al fiinţei lui, din iubire
creştină.
Ca singura fiinţă raţională din toată creaţia, omul are minunata putere de a gândi. Gândul
este primordial, el zămisleşte cuvântul şi fapta. Sfinţii Părinţi au acordat cu toţii o mare atenţie
107
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 42, în col. „P.S.B.”, vol. 18, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 285-286.

56
lucrării de păzire a minţii. În învăţăturile lor au arătat toată primejdia pe care o aduce
neorânduiala gândurilor, pentru că naşterea lor nu aparţine de voia omenească, ci numai
primirea sau respingerea lor. Omul îmbunătăţit îşi înduhovniceşte necontenit gândurile sale.
Gândurile pot veni de la Dumnezeu, de la noi înşine, sau de la cel rău. Dar omul îmbunătăţit îşi
impune un discernământ sever şi exact al gândurilor. Sfântul Vasile cel Mare îndrumă pe fie-
care creştin să-şi îndrepte mereu gândul la Dumnezeu şi la sfânta Lui voie. Dacă nu poate
stăpâni împrăştierea gândurilor, el nu poate păzi nicio poruncă; trăirea în duh, dorinţa fierbinte
şi curată a unirii cu Dumnezeu se înfăptuieşte numai prin depărtarea totală de grija cea lu-
mească. Dacă mintea nu este stăpânită, ea nu poate contempla pe Dumnezeu, frumuseţile
cereşti nu îi sunt accesibile, nici bunurile vieţii viitoare ce ni s-au făgăduit. Petele şi umbrele
păcatului se pot şterge şi alunga prin concentrarea gândurilor în rugăciune stăruitoare, prin
continua meditare la voia lui Dumnezeu.
Podoaba creştinului este smerita cugetare; toată viaţa lui trebuie să se petreacă sub mantia
acestei virtuţi care îl face plin de blândeţe şi de îndelungată răbdare. 108 Prin cugetarea şi
vederea voii lui Dumnezeu şi slavei Lui, îşi fereşte mintea de orice rătăcire. Cuvântul
Domnului este ca o făclie pentru picioarele lui, ca o lumină în cărare (Ps. CXVIII, 105).
În mintea creştinului trebuie să persiste rugăciunea; prin ea se luminează şi se întăreşte
gândul spre Dumnezeu, sufletul devine sălaşul lui Dumnezeu, tron de stăpânire în toată fiinţa
omului. În amurgul zilei, creştinul trebuie să-şi facă examenul conştiinţei prin rugăciune,
aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru toate darurile primite, pentru faptele bune realizate;
rugăciunea trebuie să fie şi plină de căinţă pentru greşelile zilei, pentru tot ce nu a fost
îndeplinit după cuviinţă; fiindcă toate gândurile noastre sunt cunoscute de Dumnezeu. Dacă
mintea se preocupă cu căutarea lui Dumnezeu, creştinul poate înlătura gândurile rele, nălucirile
nopţii; îşi umple cugetul cu gândul de slavă şi mulţumire Domnului.
Creştinul îmbunătăţit are pace interioară, o judecată cumpănită, neîncetată dorire de a
plăcea lui Dumnezeu. Când mintea nu se risipeşte asupra lucrurilor din afară, nu se lasă
ademenită spre deşertăciune, „se adânceşte în sine, iar de la sine se ridică apoi la cugetarea
despre Dumnezeu şi cel ce este luminat de aceste bunătăţi uită toată natura (...). îşi îndreaptă
toată râvna spre câştigarea fericirii veşnice, spre a creşte în sine curăţia şi bărbăţia,
dreptatea, chibzuinţa şi celelalte virtuţi care, izvorând din aceste virtuţi de seamă, silesc pe

108
Ibidem, 8, p.234- 238.

57
râvnitor ca să împlinească în viaţă orice faptă în chip cuviincios. În acest chip se alcătuieşte
viaţa plină de îndeletniciri cucernice”.109
Gândul se exprimă în cuvânt. Prin cuvântul rostit omul îşi comunică simţirea, voinţa şi tot
prin cuvânt el cunoaşte gândul, simţirea, voinţa semenilor. Dar cuvântul este o sabie cu două
tăişuri; depinde de înţelepciunea celui care o mânuieşte pentru a aduce pace sau război, bucurie
sau tristeţe, mântuire sau osândă. Creştinul trebuie să se roage necontenit împreună cu
Psalmistul: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Ps.
CXL, 3).
Sfântul Vasile cel Mare învaţă pe creştini să folosească cuvântul cu măsură, să-l rostească
numai cu luare aminte, ştiind că există „o simetrie în vorbă, un timp potrivit (pentru a vorbi) şi
o anumită însuşire a cuvintelor, proprie şi caracteristică celor evlavioşi”.110 Cel liniştit cu
sufletul nu se manifestă zgomotos, îşi arată bucuria prin zâmbet senin şi cuviincios. Îndeosebi
monahul va păstra măsura cuvenită a cuvântului şi a oricărei exteriorizări. Prin tăcere el are
răstimpul de a cumpăni graiurile celorlalţi. „Tăcerea este începutul curăţiei”, arată Sfântul
Vasile, iar cuvintele creştinului evlavios vor fi numai pentru zidirea fraţilor şi pentru lauda lui
Dumnezeu.
Intre îndrumările date de marele ierarh capadocian este şi povaţa de a nu asculta pe cel
care cleveteşte şi pe cel care rosteşte lucruri neadevărate. Din prisosul inimii - bun sau rău -
vorbeşte gura omului. Creştinul, chiar dacă este defăimat, se străduieşte a birui răul cu binele,
vorbeşte de bine pe cei ce-l vorbesc de rău. El caută să nu smintească pe nimeni nici prin
cuvânt. Astfel îşi va putea dobândi şi păstra creştinul podoaba cerească a chipului îmbunătăţit,
şi cu ajutorul vorbirii sau tăcerii.
În fine, toată fapta creştinului trebuie să fie făcută spre slava lui Dumnezeu şi întocmai
voii Sale. În concepţia Sfântului Vasile cel Mare, dragostea, care este sădită de Dumnezeu în
inima omului, îi încununează gândurile, vorbele şi faptele. Creştinul adevărat ştie că nu trăieşte
pentru sine, ci lui Hristos, care S-a jertfit pentru noi primind răstignirea şi ne-a dăruit viaţă veş-
nică. Cel îmbunătăţit prin fapte bune săvârşite întru slava lui Dumnezeu, realizează şi zidirea
duhovnicească a fraţilor săi. Cel care iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte ca urmare şi pe aproapele

109
Scrisoarea Sfântului Vasile trimisă din Pont către Sfântul Grigorie de Nazianz, Apud. Î.P.S. Nestor
Vornicescu, Mitrop. Olteniei, Aspecte ale desăvârşirii..., p. 619.
110
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 13, p. 243.

58
său, arătând astfel iubirea faţă de Dumnezeu şi primind în sine harul Lui; fiinţa omului se lumi-
nează prin iubire.
Sufletul creştinului îmbunătăţit este înfrumuseţat mai întâi cu virtutea dragostei, din care
provin faptele bune; inima lui devine locaş cinstit al lui Dumnezeu cel slăvit în trei ipostaze. 111
Luminatul învăţător din Pont arăta că pe creştin îl recunoşti după dragostea pe care o are sădită
în inima sa şi care se manifestă în raporturile cu semenii. Iubirea este strâns legată de firea
omului; nimic nu este mai propriu firii noastre decât iubirea. Adevăratul creştin este blând şi
iubitor, pentru că el nu se poate abate de la marea poruncă a dragostei, lăsată ca testament de
împlinit de către Domnul nostru Iisus Hristos.
Din dragoste creştinul povăţuieşte pe semenul său; din dragoste el slujeşte tuturor,
urmând astfel pe Domnul. „Nimic nu înalţă, nu înfrumuseţează, şi nu îndumnezeieşte pe om ca
dragostea de fraţi şi de toate; de la firişorul de iarbă şi de la gândăcelul cât vârful de ac , până
la om şi până la Dumnezeu”.112 Pentru că iubirea este temelia vieţii de obşte, în vieţuirea mai
multora la un loc se bucură fiecare de darul său, înmulţindu-l atunci când îl împărtăşeşte şi
altora.
O însuşire esenţială a învăţăturilor Sfântului Vasile este adecvarea imediată a principiului
la viaţa practică, la viaţa socială, la viaţa în comun specifică monahismului. Întocmai Sfântului
Apostol Pavel, a cărui operă de mărturisire şi zidire creştină o continua şi el cu mare vrednicie,
Sfântul Vasile era convins de faptul că „mai mare între toate este iubirea”, credinţa şi nădejdea
având caracter omenesc, dar iubirea fiind dumnezeiască prin însăşi esenţa sa. Iubirea este
„calea care le întrece pe toate” (I Cor. 12, 31 şi 13, 1-13).
Pornind de la adevărul că Mântuitorul a rezumat în legea iubirii toate poruncile, stabileşte
ca principiu fundamental al vieţii spirituale a creştinului, iubirea. O iubire activă şi în
neîncetată rodire, exprimând împlinirea poruncii aici, pe pământ, prin solidaritate cu semenii,
dăruire a puterilor sale în folosul lor. „Nimic nu este atât de propriu firii noastre ca faptul de a
comunica între noi şi a ne folosi unii de alţii şi a iubi pe cei asemenea nouă”.113
O interpretare aprofundată şi completă a învăţăturii vasiliene pune în evidenţă aspectul
moral al coexistenţei sociale, prin iubire, marea putere de influenţă educativă pe care o are
conlucrarea prin iubire, mereu pentru fapta cea bună şi buna înaintare în viaţa duhovnicească.
111
Ibidem, 3, p. 224-225.
112
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Importanţa şi sensul desăvârşirii în monahism, în „Studii Teologice”, An. VII
(1955), nr. 3-4, p. 221.
113
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 28, p. 264-265.

59
Atitudinea de iubire pentru semeni trebuie să fie pătrunsă de dorinţa de îndreptare a
moravurilor şi a conduitei umane.

5. Elemente şi mijloace de manifestare ale spiritualităţii

Una din laturile care marchează puternic opera Sfântului Vasile a fost concepţia sa
spirituală, adică ansamblul faptelor şi viziunii sale despre ceea ce trebuie făcut pentru a se
ajunge la eliberarea de patimi şi, prin aceasta, la frumuseţea şi desăvârşirea sufletului.
Problema este pusă în aproape toate operele sale, dar cu deosebire în cele 55 Reguli mari,
cele 313 Reguli mici, cele 80 Reguli morale şi cele 20 de capitole ale îndemnului Sfântului
Vasile către un fiu spiritual. Frumoase pagini de spiritualitate cuprind Omiliile la Psalmi,
Comentariul la Isaia, diverse omilii, inclusiv unele piese neautentice, ca, de exemplu, Despre
adevărata puritate în feciorie, care se ocupă, printre altele, cu educarea simţurilor.
Cultul valorilor spirituale, pe care Sf. Vasile voia să le introducă în rândul auditorilor săi,
şi de care era el însuşi pătruns, era principala sa preocupare. „Trebuie, spunea el, să eliminăm,
tot (răul) pentru a avea grijă de sufletul nostru”.114 Sufletul este ca un instrument pe care în
primul rând trebuie să-l potrivim, dacă vrem să scoatem din el acorduri agreabile 115; este o
oglindă care nu va reflecta în mod fidel imaginea Divinităţii, decât dacă el este strâns unit şi
omogen. Cum în suflet nu există dualitate, şi în acelaşi timp nu pot exista şi gânduri nobile şi
gânduri josnice, rămâne la libera noastră alegere să facem ca pe coardele sufletului nostru să
vibreze tonurile veşniciei, sau ca acestea să-i fie cu totul străine. Şi aceasta pentru că, slăbind la
un moment dat arcul minţii noastre, pot năvăli în mintea noastră „fiii Babilonului”, adică
gândurile cele rele, şi în acest fel pecetea lor să se imprime pe ea. Dacă credinciosul trebuie să
fie gata oricând să primească în inimă amprentele pe care le marchează acolo sfaturile
114
Sf. Vasile cel Mare, Omilia XXII, 6, Migne, P.G., t. XXXI, col. 581, Apud Jean Riviere, Op. cit., p. 22.
115
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 32, în col. „P.S.B.”, 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 246.

60
dumnezeieşti, în schimb trebuie să uite învăţăturile care au pus stăpânire în urma unei rele
obişnuinţe. Intr-adevăr, este la fel de imposibil a scrie pe ceară, dacă nu s-au şters mai întâi
caracterele care se găseau acolo imprimate, ca şi de a împărtăşi sufletului cunoştinţele
dumnezeieşti, dacă nu s-au alungat ideile pe care obiceiul le-a stabilit acolo.116
Omul vechi, cu tot cortegiul lui de vicii, poate fi alungat. Sufletul are posibilităţi
nebănuite care, chiar dacă este pervertit printr-o vieţuire prihănită, se poate redresa, trezind la
viaţă germenii virtuţii din el. „Oricare din cei care trăiesc în viciu, spune Sf. Vasile, să nu
dispere, ci să ştie că cultura schimbă proprietăţile plantelor şi că practica virtuţilor aplicată
sufletului, poate să distrugă toate defectele”.117
Practicarea virtuţilor nu numai că ne ridică din sfera unei vieţi fără orizont ca cea
pătimaşă, dar ne oferă posibilitatea de a ne ridica până la asemănarea cu Dumnezeu.
„Asemănarea (cu Dumnezeu) este în potenţă însuşi chipul, care actualizându-se în practicarea
virtuţii şi a binelui, ajunge, printr-o conduită perfectă, la asemănarea cu Dumnezeu”.118
In mod direct, ajungerea la treptele superioare ale trăirii duhovniceşti presupune
mijloacele, efortul pentru înlăturarea păcatului şi practicarea virtuţii. Înainte de toate se impune
descătuşarea de patimi sau ispite şi alunecări. În această privinţă Sfântul Vasile, apelând la
unul din cele mai importante simboale ale urcuşului spiritual, arată că: „exercitarea pietăţii se
poate asemăna cu o scară şi anume cu scara aceea pe care a văzut-o în vis fericitul Iacov şi
ale cărei capete erau: unul înspre cele pământeşti şi mărunte, iar celălalt se înălţa chiar
dincolo de ceruri. În felul acesta cei care sunt chemaţi la viaţa cea virtuoasă trebuie să fie
îndrumaţi către treptele cele mai de jos ale scării, pentru ca de acolo să se ridice încontinuu
pe cele care urmează, până vor ajunge treptat, la cea mai mare înălţime cu putinţă naturii
omeneşti. Deci după cum atunci când ne urcăm pe prima treaptă a unei scări ne depărtăm de
pământ, tot asemenea atunci când voim să trăim după Dumnezeu, începutul înaintării noastre
pe calea virtuţii este arătat prin depărtarea noastră de la rău”.119 Într-un alt loc, parcă aducând
o completare, subliniază că apropierea sau depărtarea de termenul acestui urcuş depinde de
fiecare: „Domnul Se apropie cu bunătatea Lui de toţi, numai că noi ne îndepărtăm de El prin

116
Saint Basile, Lettres, tome I, trad. par Yves Courtonne, Paris, 1957, p. 7.
117
Sf. Vasile cel Mare, Comentar la Hexaimeron, 109, în col. „P.S.B.”, 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.
79.
118
Idem, Despre facerea omului, Apud Hristu Andrutos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Sibiu, 1930,
p. 156.
119
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 1, p. 187-188.

61
păcat... Pentru aceasta se zice că Moise s-a apropiat de Dumnezeu (Ieş. 24, 2), iar dacă vreun
altul este asemănător cu el, acesta se apropie de Dumnezeu prin virtute şi prin fapte
bune”.120
Credinciosul adevărat nu trebuie să ezite sau să facă loc îndoielii în sufletul său asupra
sensului în care să-şi desfăşoare activitatea. Sfântul Părinte învaţă în legătură cu aceasta: „Nici
că se poate împlini cuviincios lucrul spre care ne străduim, dacă mintea este împărţită între
diferite griji,
rugând pe Dumnezeu pentru bunul mers al lucrului şi necesitatea îndreptării constante a
gândului spre cele sfinte şi înălţătoare. „Aceasta ca să nu pierdem niciodată cugetul despre
Dumnezeu...”, ci „sfânta gândire de Dumnezeu să o purtăm prin necontenită şi curată aducere
aminte, întipărită în inimile noastre ca o pecete neştearsă”.121 In special se impune potrivirea
cuvântului şi faptei cu meditaţia asupra Sfintei Scripturi şi contemplaţia.
Oricum, ceea ce prilejuieşte dobândirea unui adevărat folos din această cugetare este
tocmai ridicarea permanentă a întregii fiinţe la o viaţă desăvârşită, căci cel ce simte nevoia
cunoştinţei lui Dumnezeu, spune Sfântul Vasile, va aiunge la ea numai dacă va fi în afară de
grijile cele lumeşti li de patimi.122 Reflecţia este şi aici călăuzită de opinia Sfântului Vasile
despre conexiunea dintre planurile existenţei, explicându-se aceasta prin unitatea fiinţei însăşi,
prin îmbunătăţirea ei continuă. „Căci, spune el, adevărul înseamnă două lucruri: mai întâi
înţelegerea lucrurilor care se referă la viaţa cea fericită, iar în al doilea rând cunoştinţa
sănătoasă cu privire la orice lucru care se referă la viaţa de faţă... Iar dacă Domnul nostru
este adevărul (In 14, 6) fiecare dintre noi avem adevărul acesta imprimat şi pecetluit în inimile
noastre”.123
Toate aceste mijloace de îmbunătăţire duhovnicească presupun un efort susţinut în
exercitarea lor, o adevărată luptă nevăzută împotriva deprinderilor neconforme unei vieţuiri
înalte şi pentru dobândirea virtuţii. Cei angajaţi într-o asemenea luptă pot fi socotiţi deci
adevăraţi luptători ai pietăţii, având însă în vedere şi aceea că „luptătorul cel bun îşi pune
înainte cuvintele acestea de mângâiere, întocmai ca apostolul care zice: «lupta cea bună m-am
luptat, mi-am sfârşit drumul, am păstrat credinţă. Deci îmi rămâne acum cununa dreptăţii» (II
Tim. 4, 7). ...Căci înaintea celor care s-au luptat în chip legiuit în viaţa aceasta de aici stă
120
Ibidem, XXXIII, p. 247.
121
Ibidem, V, 2, p. 227.
122
Idem, Omilii la Psalmi, XLV, p. 231.
123
Ibidem, XIV, p. 208.

62
odihna cea veşnică şi care nu se dă ca o datorie pentru faptele omeneşti, ci ca un dar al
marelui împărţitor de daruri, Dumnezeu, celor ce au nădăjduit întru El”.124
Dar, deşi această luptă duhovnicească are un caracter paşnic de urmare a lui Hristos şi
dobândirea cu El şi în numele Lui a răsplătirii la capătul drumului, totuşi după însuşi cuvântul
Evangheliei împărăţia lui Dumnezeu o dobândesc numai cei ce se silesc (Mt. 11, 12).
Râvna în cauză poate distinge diferite categorii de creştini, cărora conştiinţa însăşi le
inspiră îndatoririle corespunzătoare, unii obişnuiţi închinători, alţii slujitori ai altarului sau
monahi. Intre acestea nu este deosebire în ceea ce priveşte specificul spiritualităţii creştine, ci
desigur treapta de realizare a ei în viaţă. Dar scopul este acelaşi petru toţi, iar atingerea lui
accesibilă oricărui creştin.

6. Ţinta urcuşului duhovnicesc

După învăţătura Sfântului Vasile cel Mare, creştinul îmbunătăţit s-a desprins din
legăturile vieţii lumeşti, pentru a deveni cât mai vrednic de a merge pe căile Domnului.
Lepădarea de sine este „începutul asemănării cu Hristos”.125 Creştinul adevărat se înstrăinează
de orice năzuinţă spre lucrurile deşarte, se străduieşte să trăiască o viaţă întru slava lui
Dumnezeu, într-o totală uitare a acelor patimi şi răutăţi care îi întunecau cugetul; el se
îndepărtează de însăşi voinţa proprie. Caută să trăiască numai în smerenie, în răbdare, în
lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Adevăratul creştin consideră această viaţă ca un câmp de
luptă duhovnicească, un drum al osârdiei spre mai multă desăvârşire şi un exerciţiu neîntrerupt
în contemplarea lui Dumnezeu şi împlinirea poruncilor Sale.
Purificarea sufletului începe prin pocăinţa sinceră şi continuă, prin nevoinţa de fiecare
zi126, prin dăruirea totală a nevoitorului către Dumnezeu. Vina păcatului se şterge atât prin
rugăciune stăruitoare, cât şi prin continua meditare la voia Domnului. Toată sârguinţa
creştinului se îndreaptă spre mântuirea sufletului. El se ştie permanent în faţa lui Dumnezeu;
viaţa lui nu se poate desăvârşi decât prin harul şi milostivirea cerească, tot ce este bun în el
124
Ibidem, CXIV, p. 339-344.
125
P. P. Dom Besse, Les Moines d'Orient anterieur au concile de Chalcedoine (451), Paris, 1900, p. 89.
126
Ad. Tanquerey, Vie et voies spirituelles, art. în «Dictionnaire des Connaissances Religieuses», Paris, 1928,
tom. VI, col. 388.

63
datorează harului. Când Mântuitorul a restaurat firea noastră cea căzută, a refăcut chipul nostru
cel dintâi127, a luat vina noastră asupra Lui. A suferit răstignirea şi moartea pentru a ne readuce
pe noi la viaţă. De aceea noi, în lucrarea de îmbunătăţire, tindem mereu a ne desăvârşi, năzuind
a fi «după măsura staturii depline a lui Iisus Hristos». Cu toată stăruinţa sa de a-şi orândui
viaţa după voia lui Dumnezeu, creştinul tinde la mântuirea sufletului. El niciodată nu crede că a
înaintat îndeajuns în viaţa duhovnicească, necontenit caută şi doreşte mai mult.128
Sfântul Vasile spune că „faptele noastre au o ţintă şi o normă, împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu într-un chip bineplăcuit”129, pentru că tocmai finalul dă sens şi valoare tuturor
strădaniilor depuse. Cu privire la viaţa spirituală a creştinului se poate în mod cert remarca
faptul că are un obiectiv imediat realizabil aici prin desăvârşirea personalităţii creştinului,
celălalt obiectiv fiind în perspectiva veşniciei dobândirea împărăţiei cerurilor. Între cele două
obiective trebuie să existe corelaţia pe care o cere spiritualitatea creştină prin trecerea virtuoasă
de la o formă de trăire, mereu la alta mai înaltă, de la fiinţa omului celui vechi la a celui nou
(Col. 3, 9-10). „Şi Pavel îndeamnă ca să ne îmbrăcăm cu Iisus Hristos (Rom. 13, 14), nu în
ceea ce priveşte omul din afară, ci ca mintea noastră să fie acoperită de gândul lui Dum-
nezeu”.130
Continuând şirul gândurilor marelui ierarh s-ar putea ajunge la constatarea că această
stare este „o mutare a sufletului omenesc la petrecerea cerească, aşa că se poate zice: «căci
cetatea noastră este în ceruri» (Fil. 3, 20) şi ce e mai mult, ea este începutul asemănării cu
Hristos, Cel ce pentru noi S-a făcut sărac, bogat fiind (II Cor. 8, 9); pe aceasta dacă nu o
ajungem nu mai putem duce o viaţă potrivită Evangheliei lui Hristos”.131 Schimbarea aceasta
mereu în mai bine ca o garanţie a desăvârşirii naturii omeneşti, reprezintă însăşi un drum spre
ţel, calea la ceruri şi prefacerea stricăciunii în nestricăciune, câştigarea comorilor duhovniceşti
adevărate şi gustarea din bunătatea lui Dumnezeu.
Toate acestea, ca de altfel şi alte binefaceri, înseamnă comuniunea cu Dumnezeu,
prietenia şi trăirea în El. „Cel ce are statornicia şi neschimbabilitatea prieteniei cetei întru
Hristos, ...numai cel desăvârşit, poate să cunoască într-adevăr pe Cel iubit”.132 Sau la fel se
127
Ierod. Nestor Vornicescu, Învăţătura Sfântului Grigorie de Nissa despre «chip şi asemănare», în „Studii
Teologice”, An. VIII (1956), nr. 9-10, p. 598.
128
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, p. 329.
129
Idem, Regulile mari, V, 3, p. 228-229.
130
Idem, Omilii Ia Psalmi, XLIV, p. 297.
131
Idem, Regulile mari, VIII, 3, p. 237-238.
132
Idem, Omilii Ia Psalmi, XLIVp. 298.

64
arată: „Deci pe de-o parte viaţa cea reală este Hristos, iar pe de altă parte, trăirea noastră în
El este viaţa cea adevărată”.133
O notă esenţială a lucrării duhovniceşti este însăşi plenitudinea vieţii, rechemarea din
moartea datorită păcatului, la viaţa în Iisus Hirisbos. Sfântul Vasile afirmă următoarele:
„...scopul vieţii noastre, în vederea căruia facem totul şi către care ne îndreptăm cu toată
râvna, este trăirea cea fericită în veacul ce va să vină. Trăirea aceasta nu se poate desăvârşi,
însă, decât numai atunci când ne lăsăm stăpâniţi de Dumnezeu”.134 Se înregistrează aici şi o
tainică reciprocitate - credinciosul trăieşte în Dumnezeu, pentru că însuşi Dumnezeu petrece cu
cei aleşi ai Săi. Consecinţa unei atare trăiri este o mare bucurie spirituală şi o bună dispoziţie
lăuntrică. „Domnul este un fel de loc, care cuprinde în sine pe cei drepţi, spune Sfântul Vasile,
aşa că dreptul care se găseşte în acest loc, în chip necesar se simte bine dispus şi vesel. De
altfel şi dreptul este un fel de loc al lui Dumnezeu, atunci când primeşte pe Dumnezeu în el”135,
căci „dispoziţia bună e o dorinţă foarte puternică, neîndestulată, hotărâtă şi neschimbată de a
bineplăcea lui Dumnezeu”.136
Dar trebuie luat totdeauna aminte că acolo unde se găseşte Dumnezeu este sfinţenia. In
consecinţă „apropierea noastră de ceea ce este sfânt se poate face numai prin sfinţenie”.137
Împreună petrecerea cu Dumnezeu se împlineşte aşadar într-un anume punct şi cu un statut
spiritual cert. Marele părinte indică acest punct prin veşmântul simbolic al Scripturii Sfinte, pe
care-l numeşte «curte a Domnului», «cort al sălăşluirii lui Dumnezeu» şi altele. Dar
asemănarea ce pare a reda mai aparte ideea urmărită e cea de «cetate a lui Dumnezeu». Aceasta
este imaginea împărăţiei lui Dumnezeu, a dobândirii mântuirii, loc de atestare a sfinţeniei şi
desăvârşirii. O sinteză a cugetării în context poate da următoarele consideraţii prezentate de
Sfântul Vasile astfel: „Cel drept şi acum bea apa cea vie (In. 4, 10) şi o va bea şi mai în urmă,
mai din abundenţă, când se va înscrie ca cetăţean al cetăţii lui Dumnezeu. Şi cine ar putea fi
oare acest râu al lui Dumnezeu, dacă nu Duhul Sfânt, Care îşi găseşte sălaşul în cei vrednici,
din credinţa celor ce au crezut în Hristos?... Deci râul acesta este acela care înveseleşte la un
loc toată cetatea lui Dumnezeu, adică Biserica celor ce-şi au petrecerea în ceruri; sau, toată
creatura cea înţelegătoare, de la puterile cele mai presus de lume şi până la sufletele

133
Ibidem, XXXIII, p. 259
134
Ibidern, XLVIII, p. 313.
135
Ibidem, XXXII, p. 246.
136
Idem, Regulile mici, CLVII, p. 383.
137
Idem, Omilii Ia Psalmi, LIX, p. 330.

65
oamenilor...”.138 Sfântul Vasile nu se opreşte însă asupra celui ce, datorită strădaniilor sale
nobile, a ajuns în comuniunea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, ci ne vorbeşte despre ceea ce aduce
desăvârşirea oricărui ostenitor pe calea sfinţeniei vieţii, căci fiecare primeşte pe măsura ostene-
lilor lui. Dar ostenitorul nu trebuie să considere că a ajuns la vreun punct final, ci să-şi caute şi
cele nedesăvârşite ale lui. El trebuie numaidecât să se perfecţioneze în fiecare poruncă, până
„la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 9, 13). Mai mult încă, urmând tradiţia unor
mari înaintaşi el atribuie lui Hristos fiecare reuşită a ostenitorilor pe drumul desăvârşirii.
Astfel, el spune: „cu învierea Ta ne-ai dăruit nouă să ne ridicăm de la oameni la
Dumnezeu”.139 În alt loc zice: „Şi nu s-a îndestulat numai, că din morţi ne-a făcut vii, ci ne-a
hărăzit şi demnitatea dumnezeirii Sale şi ne-a pregătit odihna veşnică şi care întrec în mărire
şi bucurie toată cugetarea omenească”.140
Cugetarea o vor relua ulterior şi alţi părinţi, între care Sfântul Grigorie de Nazianz, în
termeni asemănători Sfântului Vasile în sensul că: „omul este o făptură care a primit porunca
să devină Dumnezeu”141, dar aceasta, niciodată prin sine însuşi.
De subliniat aici observaţia unor teologi că pentru Sfântul Vasile noţiunile de perfecţiune
sau desăvârşire, de sfinţire şi implicit de îndumnezeire se regăsesc unificate pe un plan superior
acolo unde îşi au şi originea, adică în lucrarea Sfântului Duh, a însăşi Sfintei Treimi. Faptul îşi
găseşte explicaţia şi în aceea că între fiinţa credinciosului şi aspiraţia sa spre desăvârşire există
o legătură strânsă. Credinciosul nu doar reflectă în fiinţa sa o întreagă spiritualitate, ci însuşi
devine un factor de valoare în afirmarea acesteia. Prin lucrarea sfinţeniei, a desăvârşirii, a
îndumnezeirii şi prin contemplarea frumuseţii Arhetipului, Sfântul Duh face posibilă reluarea
chipului lui Dumnezeu de către toţi cei ce se lasă înfloriţi de roua harului; şi cum acest chip
este unul, realizarea lui în toţi se manifestă prin unirea cu unul, singurul şi adevăratul
Dumnezeu.142 Chipul lui Dumnezeu în om stă în structura acestuia, având în centrul lui viaţa
spirituală. Această preponderenţă a vieţii Duhului este pentru Sfântul Vasile cea care condiţio-
nează aspiraţia fiinţei umane spre absolut. De aceea şi insistă permanent asupra frumuseţilor şi
foloaselor acestei spiritualităţi în perspectiva realizării desăvârşite a acestor aspiraţii.
138
Ibidem, XLV, p. 303.
139
Idem, Molitfa III, P.G. XXXI, col. 1684 A.
140
Idem, Regulile mari, II, 4, p. 224.
141
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt funebru în cinstea Marelui Vasile, XLIII, 48, P.G. XXVI, col. 560 A , Cf. P.
Evdokimov, Op. cit., p. 83.
142
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh în teologia Sfinţilor Părinţi, în
„Ortodoxia”, An. XVI (1964), Nr. 2, p. 224.

66
CONCLUZII

67
 Între epoca Sfântului Vasile cel Mare şi epoca noastră, de-a lungul a aproape 17 secole,
istoria bisericească, istoria culturii, evoluţia umanismului şi nevoinţele spiritualităţii continuă
să prezinte pe sfântul părinte capadocian ca pe una din cele mai mari personalităţi creştine şi
mondiale. O personalitate care s-a impus printr-o mare inteligenţă, o voinţă neînfrântă, o
originalitate multilaterală, prin muncă neîntreruptă, libertate evanghelică şi sfinţenie, toate
acestea purtate de un trup slăbit de asceză şi de boală. Era elocvent, diplomat, învăţat, sensibil
şi înzestrat cu o fire luptătoare, care l-a ţinut în încordare toată viaţa.
Sfântul Vasile a păstorit şi a activat într-o perioadă grea a istoriei Bisericii, în sec. IV,
înfruntând persoane, evenimente şi probleme de rară complexitate, care au pus nu o dată în joc
existenţa Bisericii creştine, în orice caz deseori pe aceea a Ortodoxiei. Credinţa sa profundă,
geniul său speculativ şi practic, echilibrul, răbdarea şi tactul său au soluţionat favorabil multe
din dificultăţile întâmpinate şi au continuat să facă din Biserică şi din creştinism o lume nouă,
care avea să dureze milenii, lume ale cărei valenţe istorice şi spirituale se sprijină şi pe mintea
şi inima Sfântului Vasile. Multe din problemele şi soluţiile Sfântului Vasile sunt actuale şi azi.
Atât viaţa Sfântului Vasile cel Mare, cât si întreaga sa activitate şi operă, reprezintă un
exemplu strălucit de atitudine creştină, de nobleţe şi demnitate umană, constituind, în acelaşi
timp un izvor nesecat de înalte învăţăminte. Sf. Vasile cel Mare s-a ancorat în tumultul
veacului său nu pentru a se subordona ideilor nesănătoase, pe care le-a stigmatizat în
cuvântările sale, ci pentru a-i da veacului un nou sens şi o nouă orientare şi pentra a infuza o
sevă de viaţă nouă. Trăirea creştinismului secolului IV avea nevoie de o înviorare, căci mulţi
dintre credincioşi îi denaturaseră sensul, sau uitaseră că sunt «fiii Iubirii». Sf. Vasile toarnă în
arterele Bisericii şi ale creştinismului o puternică sevă de viaţă, orientându-l în sensul dat de
înaintaşii lui. Credinţa sa era un rug aprins, o flacără ce lumina pe cei din jur, dar care nu
ignora nici folosul raţiunii umane sănătoase. Sf. Vasile ştia că în drumul spre desăvâşire,
bunurile culturale ale lumii profane sunt de un ajutor remarcabil, fiindcă aici se aduc elogii
virtuţii şi se preamăresc oamenii care întruchipează aceste virtuţi, îndemnându-ne să le urmăm
exemplul.
Caracterul său moral şi tăria în credinţă au fost evidente, iar sensibilitatea sa morală s-a
distins în iubirea de aproapele, pe care fără nicio rezervă a arătat-o semenilor săi în suferinţă.
Personalitatea Sfântului Vasile s-a reliefat şi în problema organizării monahismului pe principii
comunitare, pentru ca astfel virtuţile să se poată manifesta în urcuşul duhovnicesc spre

68
mântuire. Astfel, pe lângă o viaţă petrecută în austeritate are ca însuşire caracteristică acţiunea,
lucrarea, fiindcă a căutat să organizeze viaţa creştină în comunitate, în mănăstire, în spitale, în
azile, ateliere de lucru şi altele. De aceea, el se mai numeşte şi «braţul care acţionează».
Regulile pentru monahi pe care Sfântul Vasile le-a scris, răspunzând celor care îi puneau
anumite întrebări în legătură cu cerinţele şi condiţiile specifice vieţuirii duhovniceşti, conţin
chintesenţa gândirii sale teologice şi morale, reprezentând până astăzi codul fundamental după
care trebuie să-şi rânduiască viaţa fiecare monah.
Instruit în Sfânta Scriptură, în cultura teologică, filozofică şi ştiinţifică a timpului,
beneficiind de intense relaţii cu lumea bisericească a sec. IV şi înflăcărat de credinţa sa, Sfântul
Vasile a creat formule în domeniul teologiei trinitare, şi al spiritualităţii, formule acceptate şi
venerate de Biserică până azi.
Învăţătura despre Sfântul Duh şi harul dumnezeiesc constituie un imbold puternic pentru
credincios în urcuşul spiritual spre culmile desăvârşirii creştine. În această strădanie este ne-
cesară mai întâi înlăturarea oricăror patimi ce strică armonia lăuntrică a fiinţei omeneşti care
trebuie să fie un ecou al simfoniei cereşti. Pe o temelie curată îşi găsesc astfel continuă sporire
valorile duhovniceşti ce contribuie la o sfântă înnoire, la o dreaptă atitudine în actele esenţiale
ale vieţii; la convergenţa aspiraţiilor spre înălţimile morale. Mijloacele de promovare ale
acestora sunt cele pe care Biserica însăşi le pune la îndemână. Sfântul Vasile învăluie totul cu
autoritatea experienţei personale, valabilitatea principiilor sale fiind verificată de cei ce i-au
urmat pilda. S-ar părea că enunţurile sale privesc mai mult un nivel elevat, ce ar putea fi
realizat doar de cei sfinţiţi, de preferinţă clerici. Desigur că pentru cei ce au ales un anumit mod
de viaţă îndatoririle sunt sporite, dar de la aceste îndatoriri nu sunt excluşi nici ceilalţi
credincioşi. Esenţa este aceeaşi, diferenţa constând în treapta de realizare a preceptelor Evan-
gheliei. Faptul reiese mai limpede şi din referinţele la principalele lucrări, în special dintre cele
cu autenticitate sigură, unele pentru tagma monahală - regulile, omiliile destinate întregii obşti
a credincioşilor, şi altele care toate urmăresc, dar după specificul genului, aceleaşi obiective ce
se cer atinse de fiecare mădular al Bisericii şi cu aceeaşi râvnă. Sfântul Părinte ştie însă cu
iconomie cât se potriveşte unora, sau altora. Oricum, fiecare este chemat pe treptele cele mai
înalte duhovniceşti la dobândirea mântuirii şi îndumnezeirii.
Spiritualitatea Sfântului Vasile nu se desprinde de planurile reale ale vieţii, ci priveşte, în
concret, înălţarea credinciosului în comuniune cu ceilalţi, prin promovarea valorilor şi idea-

69
lurilor creştine şi umane de unitate, propăşire şi pace, prin virtuţi şi strădanii. Cugetarea sa,
îmbogăţită de o trăire înaltă, reprezintă o contribuţii din cele mai însemnate la afirmarea
spiritualităţii ortodoxe, deschizând în inimi porţile frumuseţilor veşnice.
Deşi prin educaţia şi formaţia sa era în primul rând un intelectual, Sfântul Vasile a fost un
ierarh al Bisericii şi un păstor sufletesc plin de umanitate, cu un simţ practic deosebit, care a
deschis Biserica sa faţă de nevoile sociale ale epocii. Vasiliada înfiinţată de el în Cezareea
rămâne mărturia de secole că Biserica nu se retrăgea atunci - după cum nu se retrage nici astăzi
- din lume, ci era, şi este, prezentă şi activă acolo unde societatea îi cere sprijinul. Biserica
patristică, pe lângă misiunea ei spirituală, a îndeplinit deci şi o însemnată funcţie umanitară,
rămânând un exemplu strălucit pentru efortul Bisericii de azi în deschiderea ei faţă de lume.
Opera Sfântului Vasile reflectă în chip fidel perfecţiunea vieţii sale. Frumuseţea şi
armonia desăvârşită, spiritualizată, a acestei opere a înfăptuit-o numai datorită însuşirilor sale
excepţionale pe care cu harul Domnului neîncetat a căutat să le cultive şi să le desăvîrşească;
fapta sa urma totdeauna cu deplină consecvenţă cuvântului, cuvântul cugetului. Era neîntrecut
nu numai în cunoaşterea doctrinelor etice, şi cu deosebire a eticii creştine, dar şi în aplicarea
preceptelor morale. Examinându-şi fiinţa dinăuntru cu cea mai mare severitate, îşi impunea
asceza şi se dovedea un model vrednic de urmat, cel al creştinului desăvârşit, stăpân pe sine, pe
gândurile sale, pe toate faptele sale, în orice împrejurare. Era împodobit cu seninătatea frunţii
care izvorăşte din bucuria sufletului, vădind toate atributele sfinţeniei.
Deschizător de drumuri spre desăvârşire, exemplu de credinţă, de viaţă creştinească şi de
muncă, Sfântul Vasile rămâne un far călăuzitor, pe care posteritatea creştină îl pomeneşte şi azi
cu calificativul binemeritat de «cel Mare».
Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare arată că morala creştină este o morală socială, prin
însăşi esenţa sa, prin principiile sale; el demonstra că nu trebuie niciodată despărţită învăţătura
religioasă de învăţătura morală, ambele avându-şi raţiunea numai în viaţa socială.
Întreaga sa existenţă a constituit un exemplu de dăruire şi vieţuire creştină autentică, prin
slujirea aproapelui şi prin propovăduirea înflăcărată a cuvântului Sfintei Scripturi. Luând pildă
de la Domnul Iisus Hristos - Păstorul cel Bun şi de la Sf. Vasile cel Mare, care L-a urmat pe
Domnul şi a închinat pe altarul Bisericii Sale întreaga lui osteneală teologică, pastorală şi
socială, înţelegem şi trebuie să fim conştienţi că urcuşul duhovnicesc în calea către mântuire
nu stă în comoditate, în uşurinţă, ci în osteneli de zi cu zi, în sacrificii şi renunţări.

70
 Adevăratul urcuş duhovnicesc, învăţat şi trăit de Sf. Vasile cel Mare, nu este un trai uşor,
nu este odihnă şi desfătare, nu este o profesiune obişnuită, ci este angajamentul sfânt în slujba
lui Dumnezeu şi a oamenilor, este purtarea crucii Domnului nostru Iisus Hristos, care a purtat
crucea pentru mântuirea noastră. Adevăratul urcuş duhovnicesc, după Sf. Vasile cel Mare, este
slujbă neîncetată închinată omului, este continuă căutare de suflete care trebuie îngrijite şi
mântuite: ridicate dacă sunt căzute, îndreptate dacă sunt rătăcite, luminate dacă sunt întunecate,
uşurate dacă sunt împovărate, bucurate dacă sunt întristate, alinate dacă sunt îndurerate.
În aceste eforturi şi jerttfe, depuse de fiecare om cu drag pe altarul Bisericii, spre binele
tuturor oamenilor şi spre lauda lui Dumnezeu, stă frumuseţea creştinismului. Realizarea
urcuşului duhovnicesc până la calificativul de «sfânt», presupune o strădanie permanentă de a
trăi în Hristos, pentru Hristos şi cu Hristos; înseamnă luptă zilnică de a creşte în virtute şi de a
realiza efectiv iubirea sub dublul ei aspect: iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Aureolarea cu
nimbul sfinţeniei înseamnă activitate, slujire, jertfelnicie, înlăturând implicit pasivitatea şi
dezinteresul.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

71
 I. IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, în col. „P.S.B.”, vol. 17, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în col. „P.S.B.”, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1986.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, în col. „P.S.B.”, vol. 17, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986.
Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. „P.S.B.”, vol. 12, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1988.
Sf. Vasile cel Mare, Corespondenţă (Epistole), în col. „P.S.B.”, vol. 12, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1988.
Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, în col. „P.S.B.”, vol. 18, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989.
Sf. Vasile cel Mare, Regulile morale, în col. „P.S.B.”, vol. 18, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1989.
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, în col. „P.S.B.”, vol. 18, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1989.
Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, în col. „P.S.B.”, vol. 18, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1989.
Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, în col. „P.S.B.”, vol. 18, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1989.
Sf. Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi, Ed. Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939.
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare, Huşi, 1931.
Sf. Vasile cel Mare, Cuvântări, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009.
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri exegetice (I), Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti,
2009.
Sf. Vasile cel Mare, Epistole, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010.
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice (I), Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2011.
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri ascetico-morale (Regulile mari, Regulile mici, Regulile
morale, Constituţiile ascetice, Cele şapte cuvinte ascetice), Ed. Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2013.

II. LUCRĂRI GENERALE

72
 Allard, Paul, Dictionnaire de theologie catholique, tome II, premiere partie, Paris, 1923.
Andrutos, Hristu Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Sibiu, 1930.
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Patrologie, vol. 1-3, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1984-1985-
1988.
Idem, Probleme de filozofie şi literatură patristică, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1995.
Cicerone, Pr. Iordăchescu, Istoria vechii literature creştine, vol. 1-3, Iaşi, 1934, 1935,
1940.
Cayre, F.A.A., Precis de Patrologie, tome premier, livres I et II, Paris-Tournai-Rome,
1927.
Moreschini C., Norelli E., Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. 1, 2, Ed.
Polirom, Iaşi, 2001-2004.
Papadopoulos S., Patrologia, vol. I, II, III, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007-2009.
Runcan, Pr. Prof. Dr. Nechita, Istoria literaturii patristice din perioada persecuţiilor
anticreştine, Ed. Europolis, Constanţa, 1999.
Idem, Studii de teologie istorică şi patristică, vol. II, Ed. Performantica, Iaşi, 2006.
Idem, Studii de teologie istorică şi patristică, vol. III, Ed. Europolis, Constanţa, 2008.
Idem, Istoria literaturii patristice din perioada sinoadelor ecumenice, Ed. Vasiliana ’98,
Iaşi, 2009.
Puech, Aime, Histoire de la litterature grecque chretienne, tome III, Paris, 1930
Rus R., Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Ed. Lidia,
Bucureşti, 2003.
Voicu, Arhid.Prof. Univ. Dr. Constantin, Patrologie, vol. I, II, Ed, Basilica a Patriarhiei
Române, Bucureşti, 2009.
***Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1980.
***1600 de ani de la moartea Sfântului Vasile cel Mare, în rev. „Ortodoxia”, An. XXXI
(1979), Nr. 1.

III. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

Branişte, Pr. Prof. Ene, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin, în vol. „Sfântul Vasile
cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 238-
264.
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Corespondenţa sfântului Vasile cel Mare şi strădania
sa pentru unitatea Bisericii creştine, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600
de ani de la săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 265-283.
Chiţescu, Prof. Nicolae, Aspecte ecleziologice în opera sfântului Vasile cel Mare, în vol.
„Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1980, p. 158-180.

73
 Coman, Pr. Prof. Ioan G., Personalitatea sfântului Vasile cel Mare (profil istoric şi
spiritual), în vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa”, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 24-50.
Idem, Rolul social al milei creştine la Părinţii capadocieni, Beiuş, 1945.
Călugăr, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Catehetică, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1984.
Corneanu, Nicolae, Studii Patristice, Ed. Mitriopoliei Banatului, Timişoara, 1984.
Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă, Polirom, Iaşi, 1999.
Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Învăţătura despre mântuire a sfântului Vasile cel
Mare, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa”, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 71-93.
Floca, Arhidiac. Prof. Ioan, Sfântul Vasile cel Mare, reorganizator al vieţii monastice, în
vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1980, p. 330-354.
Gardeil, O.P., Le progres spirituel, în „La vie spirituelle, ascetique et mistique”, tome
XLI, 1934.
Giet, St., Basile de Cesaree, Homelies sur l'Hexaemeron, în „Sources Chretiennes”, Nr.
26, Paris, 1949.
Gribomont, J., Les Regles Morales de Saint Basile et le Nouveau Testament, în „Studia
Patristica”, vol. II, Part. II, Edit. by Kurt Aland and F.L. Cross, Akademie-Verlag, Berlin,
1957.
Humbertolaude, Pierre, La doctrine ascetique de Saint Basile de Cezaree, Paris, 1932.
Ivan, Prof. Iorgu, Opera canonică a sfântului Vasile cel Mare şi importanţa ei pentru
unitatea Bisericii creştine, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la
săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 355-377.
Jean Riviere, Saint Basile Eveque de Cesaree, deuxieme ed., Paris, 1925.
Idem, La propagation du christianisme dans les trois premieres siecles, Paris, 1908
Pavel Prof. Constantin C., Atitudinea sfântului Vasile cel Mare faţă de cultura şi
filozofia antică, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la
săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 312-329.
Plămădeala P.S. Episcopul Buzăului Antonie, Idei sociale oglindite în viaţa şi
activitatea sfântului Vasile cel Mare, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la
1600 de ani de la săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 284-311.
Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Învăţătura despre Sfânta Treime în scrierea sfântului
Vasile, «Contra lui Eunomie», în vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la
săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 51-70.
Teoctist, I.P.S. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Opera sfântului Vasile cel Mare,
în evlavia credincioşilor ortodocşi români, în vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare
la 1600 de ani de la săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 7-23.
Timotei P.S. Episcop-vicar Lugojanul, Spiritualitatea sfântului Vasile cel Mare, în
vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1980, p. 105-130.

74
 Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Probleme morale în opera sfântului Vasile cel Mare, în
vol. „Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa”, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1980, p. 206-237.

IV. PRESĂ BISERICEASCĂ

Alexe, Pr. Prof. Ştefan, Critica marei plagi a cametei la Sfinţii Părinţi Capadocieni, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, An. 1960, nr. 7-8, p. 124-153.
Băbuş, Arhim. Grigore, Preocupările predicii creştine în epoca de aur, în „Glasul
Bisericii”, An. XLVIII, (1989), nr.4-5, p. 50-57.
Băjău, Pr. Dr. Constantin, Trăirea virtuoasă după Sfântul Vasile cel Mare, în „Mitropolia
Olteniei”, An. LII (2000), Nr. 1-2, p. 94-123.
Belu, Dumitru I., Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, în „Mitropolia
Ardealului”, Anul XXIX (1979), nr. 1-3.
Idem, Predica veacului de aur, în „Mitropolia Ardealului”, An. IX (1964), nr.1-2, p. 23-
47.
Birdas, Protos. Emilian, Originea istorică a voturilor monahale, în „Glasul Bisericii”,
An. XIII, (1954), nr. 9-10, p. 511-523.
Bodogae, Teodor, Strădaniile Sfântului Vasile cel Mare pentru unitatea Bisericii, în
„Mitropolia Banatului”, Anul XIII (1963), nr. 11-12.
Branişte, Pr. Marin M., Elogiul prieteniei şi păcii la Sfinţii Părinţi Capadocieni, în
„Studii Teologice”, An. IX, (1957), nr.7-8, p. 453-473.
Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Strădaniile Sfântului Vasile cel Mare pentru unitatea
Bisericii, în „Mitropolia Banatului”, An. XIII (1963), nr. 11-12, p. 88-114.
Idem, Actualitatea mesajului Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Mitropolia Banatului”, An. XXV
(1975), nr. 1-3, p. 216-237.
Caraza, Ion, Revelaţia divină în Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, în „Ortodoxia”,
Anul XXXI (1979), nr. 1, p. 115-132.
Căciulă, Olimp N., Sfântul Vasile cel Mare - Comentar la Psalmi, Col. „Izvoarele
Ortodoxiei”, nr. 2, Bucureşti, 1943.
Călugăr, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Actualitatea ideilor pedagogice în unele din lucrările
Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Mitropolia Ardealului”, An. XIX (1974), nr. 1-3, p. 57-64.
Colibă, Mihai, Reguli monahale ale Sfântului Vasile cel Mare şi istoria vieţii religioase
monahale şi a cultului creştin, în „Studii Teologice”, An XVII (1965), nr. 3-4, p. 241-253.
Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sfântul Vasile cel Mare, Omilia XII (La începutul
Proverbelor), despre elogiul inteligenţei ca putere de conducere (traducere), în „Biserica
Ortodoxă Română”, An. LXXIII, (1955), nr. 1-2, p. 99-103.
Idem, Două femei de elită din epoca de aur a patristicei: Gorgonia şi Macrina, în
„Studii Teologice”, seria I, VIII (1940), vol. 2.

75
 Idem, Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, în „Glasul Bisericii”, An. 1956, nr. 10,
p. 540-551.
Idem, Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh în teologia Sfinţilor Părinţi, în
„Ortodoxia”, An. XVI (1964), Nr. 2, p. 224.
Idem, Importanţa şi sensul desăvârşirii în monahism, în „Studii Teologice”, An. VII
(1955), nr. 3-4, p. 221-234.
Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Sfinţii Trei Ierarhi, interpreţi ai Sfintei Scripturi, în
„Studii Teologice”, An. XXVIII(1976), nr. 1-2.
Idem, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfântul Duh, în „Ortodoxia”, An.
XXXI, (1979), nr.1, p. 108-113.
Crăciunaş, Ierod. Irineu Îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul după Sfinţii Părinţi, în
„Studii Teologice”, An. VIII (1956), nr. 9-10.
Duţu, Pr. Drd. Constantin, Aspecte speciale în predica Sfântului Vasile cel Mare, în
„Studii Teologice”, An. XXXI, (1979), nr. 1-4, p. 324-337.
Galeriu, Pr. Lect. C-tin. N., Valori permanente în viaţa şi opera Sfinţilor Trei Ierarhi, în
rev. „Studii Teologice”, An. XXVII, (1975), nr. 1-2, p. 118-124.
Georgescu, Chesarie, Sfinţii Trei Ierarhi – modele de dascăli şi păstori în Biserica
creştină, în „Glasul Bisericii”, An. XXXIII (1974), nr. 1-2.
Grosu, Prof. N., Sfântul Vasile cel Mare, chip plin de har şi de lumină, în rev.
„Ortodoxia”, An. XXXI, (1979), nr.1, p. 161-167.
Ioniţă, Viorel, Viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare, în „Ortodoxia”, An. XXXI
(1979), nr. 1, p. 16-27.
Liţiu, Gheorghe, Sfinţii Trei Ierarhi – mila creştină, în „Mitropolia Banatului”, An. III
(1953), nr. 1-3.
Mehedinţu, Pr. Drd. Sandi, Importanţa catehetică a Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare,
în „Studii Teologice”, An. 1983, nr. 1-2, p. 46-57.
Micle, Arhim. Veniamin, Sfântul Vasile cel Mare, predicator al cuvântului lui
Dumnezeu, în „Mitropolia Banatului”, An. XXIX (1979), nr. 10-12.
Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Natura şi harul în gândirea teologică a Sfântului Vasile
cel Mare, în „Ortodoxia”, An. XXXI, (1979), nr.1, p. 75-89.
Nestor, I.P.S. Mitropolitul Olteniei, Opere ale Sfântului Vasile cel Mare în literatura
noastră bisericească, în „Ortodoxia”, An. XXXI, (1979), nr.1, p. 28-48.
Nişcoveanu, Pr. Drd. Mircea, Teologia Sfântului Vasile cel Mare în rugăciunile
euharistice, în „Studii Teologice”, An. XIX, (1967), nr. 5-6, p. 290-301.
Norocel, Epifanie, Egalitatea oamenilor în concepţia Sfântului Vasile cel Mare, în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, An. 1972, nr. 3-4.
Pavel, Prof. Constantin, Sfinţii Trei Ierarhi şi problemele morale ale vremii lor, în „Studii
Teologice”, An. XXIX (1977), nr. 3-4, p. 227-238.
Pop, Protos. Drd. Irineu, Învăţăminte morale şi sociale în opera şi activitatea Sfântului
Vasile cel Mare necesare activităţii preoţilor în vremea noastră, în „Studii Teologice”, An.
XXVII, (1985), nr. 3-4, p.276-289.

76
 Popa, Drd. Ioan D., Opera Sfinţilor Părinţi în «Epoca de Aur» ca izvor al predicii, în
„Studii Teologice”, An. XV, (1963), nr. 5-6, p. 431-435.
Popa, Protos. Ioasaf, Învăţături patristice de îmbunătăţire a vieţii monahale creştine în
ortodoxie, în „Ortodoxia”, An. XLIII, (1991), nr. 2, p. 154-177.
Popa, Drd. Ion D., Sfântul Vasile cel Mare - predicatorul milosteniei, în „Studii
Teologice”, An. XXIII, (1971), nr. 3-4, p. 224-234.
Popescu, Teodor M., Sfântul Vasile cel Mare, în „B.O.R.”, An LXIII (1945), nr. 11-12.
Prescure, Magistrand Vasile, Personalitatea morală a Sfântului Vasile cel Mare, în
„Studii Teologice”, An XI (1962), nr. 5-6, p. 281-299.
Rămureanu, Diac. Asist. Ioan, Cuvânt festiv în cinstea Sfinţilor Trei Ierarhi, în
„B.O.R.”,An. 1957, nr. 1-2, p. 91-104.
Rezuş, Petre Sfinţii Trei Ierarhi – pilde de desăvârşire creştină, în „Glasul Bisericii”, An.
XXXIV(1975), nr. 1.
Sf. Grigore de Nysa, Panegiric în cinstea Sfântului Vasile cel Mare, trad. de Pr. Dumitru
Fecioru, în „Glasul Bisericii”, An. 1967, nr. 1-2.
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare, trad. de Pr.
Dumitru Fecioru, în „Studii Teologice”, An. 1965, nr. 7.
Sibiescu, V., Legăturile Sfântului Vasile Cel Mare cu Scytia Minor, în „Ortodoxia”, An.
XXXI (1979), nr. 1.
Papadopol, Prof. Stelian, Mersul gândirii teologice a Sfântului Vasile cel Mare, trad. de
Pr. Prof. Teodor Bodogae, în „Mitropolia Ardealului”, An. 1979, Nr. 1-3, p. 29.
Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Sfinţii Trei Ierarhi şi cultura vremii lor, în „Studii
Teologice”, An. XIII (1961), nr. 1-2.
Voliuc, Magheţ, Atitudinea Sfântului Vasile cel Mare faţă de cultură, în „Mitropolia
Banatului”, An. VII (1957), nr. 10-12.
Voicu, Arhidiac. Prof. Dr. Constantin, Unitatea Bisericii în Oikumene după Sfântul
Vasile cel Mare, în „Mitropolia Banatului”, An. 1979, nr 4-6, p. 281-294.
Vornicescu, Î.P.S. Nestor, Aspecte ale desăvârşirii creştine în viaţa şi opera Sfântului
Vasile cel Mare, în „Ortodoxia”, An. XXX(1978), nr. 4, p. 604-633.
Idem, Învăţături duhovniceşti din viaţa şi opera Sfântului Vasile cel Mare, în „Mitropolia
Moldovei şi Succvei”, An. 1965, nr 1-2 p. 44-52.
Idem, Concepţia Sfântului Vasile cel Mare despre muncă, în „Mitropolia Banatului”, An.
1979, Nr. 4-6, p. 38-48.
Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Sfinţii Trei Ierarhi, strălucite şi neîntrecute modele de
virtute de creştină, în „Mitropolia Banatului”, An. XXII (1972), nr. 1-3.
Idem, Personalitatea morală după învăţătura creştină ortodoxă, în „Mitropolia
Ardealului”, An. 1957, nr. 3-4, p. 239-252.

V. WEBOGRAFIE

77
http://www.academia.edu/6137557/CURS_ISTORIA_LITERATURII_PATRISTICE
https://www.scribd.com/doc/312644807/PSB-18-Vasile-cel-Mare-Scrieri-II-Regulile-mari-
Regulile-mici-Constitu%C5%A3iile-ascetice-pdf
http://www.arhiepiscopiasucevei.ro/editura/cuvant_catre_tineri.pdf
http://basilica.ro/sfantul-vasile-cel-mare/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/01/01/sfantul-vasile-cel-mare-ia-aminte-la-tine-insuti/

CURRICULUM VITAE

1. Numele şi Prenumele: Postolachi Ion

78
 Născut din părinţii Toader şi Angela - Ortodocşi.
2. Data naşterii: Anul 1988, Luna Februarie, Ziua 06.
3. Domiciliul stabil: Sat Munteni, Comuna Munteni, Judeţul Galaţi.
Tel 0755571894
4. Studii:
1995 - 2003 Şcoala Generală nr. 1 din comuna Munteni
2003 - 2005 Şcoala complementară nr. 8 „Ovidiu Caledon” din
Tecuci - specializarea electrician auto
2009 - 2013 Seminarul Teologic „Sfântul Ioan Casian” din Tulcea
2013 - 2017 Facultatea de Teologie din Constanţa
În prezent sunt frate al Mănăstirii Sfinţii Voievozi din Slobozia

Constanţa, 2017

DECLARAŢIE

Subsemnatul, Postolachi T. Ion, declar că pentru pregătirea lucrării

„URCUŞUL DUHOVNICESC ÎN OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL

79
MARE”, pe care o prezint ca teză de licenţă sub îndrumarea Pr. Prof. Univ.
Dr. Nechita Runcan, nu am folosit alte lucrări decât cele menţionate în
bibliografie. De asemenea, declar că lucrarea nu este plagiată ci îmi aparţine
în întregime.

Constanţa, 2017 POSTOLACHI T. ION

80