Sunteți pe pagina 1din 10

SEMINAR 6

INFRACŢIUNEA

Trăsăturile esenţiale şi conţinutul infracţiunii

Noţiunea de infracţiune

Sens 1: fapta concretă săvârşită de o persoană care atrage aplicarea unei sancţiuni
penale;
Premisele existenţei infracţiunii
Pentru existenţa infracţiunii sunt necesare 3 premise obligatorii:
a) o normă incriminatoare care interzice, sub sancţiune penală, o anumită acţiune
sau omisiune;
b) săvârşirea unei fapte concrete de tipul celor avute în vedere de legiuitor;
c) trăsăturile faptei săvârşite în realitatea obiectivă să corespundă întocmai cu cele
prevăzute de lege.
Infracţiunea ca fenomen
Infracţiunea este un fenomen material, deoarece ea este rezultatul unei activităţi
materiale, conştiente a omului, prin care se încalcă anumite reguli de conduită ce se
statornicesc între membrii societăţii, producând anumite urmări în realitatea
înconjurătoare.
Art. 15 alin (1) C.pen – „infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală”
 FAPTA reprezintă substanţa materială a infracţiunii
 FAPTA = o activitate, o manifestare susceptibilă, prin natura sau urmările sale, de
a cădea sub percepţia simţurilor noastre
 Nu reprezintă o FAPTĂ (în sens penal) simplul gând sau alte procese psihice, fără
manifestări exterioare, pentru că acestea nu sunt perceptibile simţurilor altora.
În sens penal, FAPTA = actul material de executare, ca activitate sau manifestare
externă, împreună cu urmarea sau rezultatul său, adică cu modificarea sau
consecinţele pe care le-a produs.
Infracţiunea reprezintă:
 un fenomen uman pentru că este un act de conduită umană conştientă, expresie a
personalităţii făptuitorului.
 un fenomen social deoarece este vătămătoare sau periculoasă pentru o valoare
socială, ea fiind condiţionată în apariţia ei de normele de conduită sociale.
 un fenomen moral-politic pentru că exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului
faţă de valorile sociale şi ordinea de drept.
 un fenomen juridic pentru că ea reprezintă încălcarea unei obligaţii juridice de
conformare.

Definiţia generală a infracţiunii


Art. 15 alin (1) – „infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”.

1
Observaţii:
1) în concepţia C.pen, infracţiunea este o faptă a omului => dincolo de fapta omului
nu avem infracţiune => orice alte energii care nu aparţin omului şi care produc
urmări vătămătoare unor relaţii sociale ocrotite de normele penale nu constituie
infracţiune !!!
2) infracţiunea reprezintă o faptă (acţiune/inacţiune) a omului prin care se încalcă
normele penale. Prin urmare, tot ce nu ţine de o faptă nu este infracţiune. (ex. un
simplu gând de a ucide o persoană nu este infracţiunea de omor).
3) Infracţiunea, ca faptă a omului, este săvârşită cu voinţă şi conştiinţă => fapta care
nu are corespondent în voinţa sau conştiinţa unei persoane nu îi aparţine acesteia
şi, astfel, nu îi poate fi imputabilă.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii


Modelul 1: infracţiunea are doar două trăsături
a) este o faptă prevăzută de legea penală;
b) este o faptă săvârşită cu vinovăţie.
Modelul 2: infracţiunea are trei trăsături esenţiale:
a) tipicitatea
Prin tipicitate se înţelege concordanţa dintre fapta concret săvârşită cu tiparul legal al unei
infracţiuni descrisă de legiuitor.
Se exprimă ideea că fapta concretă corespunde tuturor trăsăturilor prin care norma de incriminare
descrie o faptă determinată ca o fapta incriminată.
b) antijuridicitatea
Antijuridicitatea exprimă ideea că o faptă tipică săvârşită poate să nu constituie infracţiune în
măsura în care apare o cauză justificativă care a permis săvârşirea ei.
c) vinovăţia
Modelul 3: infracţiunea cuprinde 4 trăsături esenţiale:
a) tipicitatea
b) prevederea în legea penală
c) antijuridicitatea
d) vinovăţia
Trăsăturile nu trebuie confundate cu „elementele constitutive ale infracţiunii”.
Trăsăturile esenţiale sunt calităţi (însuşiri) care caracterizează infracţiunea în general şi
orice infracţiune în parte.
!!! Când unei fapte prevăzută de legea penală îi lipseşte o trăsătură esenţială sau
intervine o cauză justificativă ori de neimputabilitate, ea îşi pierde caracterul penal şi nu
poate constitui infracţiune.
Într-o interpretare la care ne raliem, prin art. 15 C.pen, legiuitorul a avut în vedere doar 2
trăsături esenţiale ale infracţiunii: a) infracţiunea este o faptă prevăzută de legea penală
şi b) infracţiunea este săvârşită cu vinovăţie.
Nejustificarea şi imputabilitatea, nu sunt, în realitate, trăsături esenţiale ale infracţiunii,
deoarece ele nu reprezintă însuşiri sau calităţi care caracterizează o infracţiune, ci
reprezintă doar condiţii negative în prezenţa cărora o faptă prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nu constituie infracţiune.

2
INFRACŢIUNEA ESTE O FAPTĂ PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ
Principiul legalităţii incriminării => nullum crimen sine lege / nullum poena sine lege =>
orice faptă săvârşită şi neconvenabilă societăţii nu constituie infracţiune în accepţiunea
dreptului penal dacă nu este prevăzută de legea penală.
O faptă se consideră că este prevăzută de legea penală atunci când ea este în
concordanţă cu descrierea acelei fapte de către legiuitor.
 Obligaţia pentru legiuitor să stabilească faptele neconvenabile societăţii, din punct
de vedere penal, să le descrie în lege, să le evalueze în mod abstract gravitatea şi
să le stabilească sancţiunile.
 Când se investighează dacă o faptă concretă comisă este sau nu infracţiune,
trebuie să se stabilească mai întâi dacă aceasta este prevăzută de legea penală.
Expresia din art. 15 alin (1) „fapta prevăzută de legea penală” desemnează doar o
trăsătură esenţială a infracţiunii şi nu trebuie să pună semnul egal între faptă şi
infracţiune. Infracţiune va fi doar atunci când va fi îndeplinită şi cealaltă trăsătură
esenţială: vinovăţia.

INFRACŢIUNEA ESTE O FAPTĂ SĂVÂRŞITĂ CU VINOVĂŢIE


Această trăsătură esenţială reflectă aspectul moral-volitiv ce se desprinde din definiţia
dată de legiuitor.
Ea exprimă cerinţa ca, în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală,
făptuitorul trebuie să aibă o anumită atitudine psihică, în sensul că îşi dă seama, are
reprezentarea faptelor sale şi a urmărilor acestora, adică acţionează cu vinovăţie.
În procesul penal, vinovăţia infractorului trebuie dovedită de organele judiciare prin
intermediul mijloacelor legale de probă.
!!! Persoana acuzată nu este obligată să îşi dovedească nevinovăţia, ea beneficiind de
„prezumţia de nevinovăţie”.
Dacă fapta nu este săvârşită cu vinovăţie, ea nu va constitui infracţiune, chiar dacă este
prevăzută de legea penală !!!

Intenţia şi culpa sunt forme de manifestare ale proceselor psihice ale făptuitorului.

Vinovăţia cuprinde doi factori: factorul intelectiv şi factorul volitiv.

Factorul intelectiv – se caracterizează prin faptul că în conştiinţa infractorului apare


ideea de a săvârşi infracţiunea şi, în acelaşi timp, apare şi reprezentarea urmărilor ei.
Conştiinţa este aceea care deliberează asupra săvârşirii faptei şi asupra motivelor care
pot determina luarea unei hotărâri de executare şi tot conştiinţa decide dacă fapta va fi
sa nu executată.
Odată terminat procesul psihic de luare a unei hotărâri infracţionale, se produce trecerea
de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă.
Factorul volitiv reprezintă VOINŢA de a înfăptui fapta respectivă, precum şi dorinţa
făptuitorului de a produce în realitate urmările socialmente periculoase sau, în cazul
nedorinţei, acceptarea acestor urmări în mod conştient.

3
Voinţa este facultatea psihică prin care făptuitorul mobilizează şi dinamizează energiile
de care dispune în vederea realizării actului de conduită exterioară.
!!! Voinţa de a săvârşi actul interzis face ca fapta să îi fie imputabilă făptuitorului.
Dacă o persoană a fost constrânsă să comită o faptă ilicită şi nu a acţionat în mod liber,
înseamnă că fapta nu îi poate fi imputată decât fizic, nu şi psihic, deoarece ea nu a
acţionat cu vinovăţie, ci sub imperiul unei constrângeri !!!!

Formele vinovăţiei:
 Intenţia
 Culpa
 Intenţia depăşită (praeterintenţia)

INTENŢIA – intenţie directă, intenţie indirectă

Acţionează cu intenţie directă făptuitorul care prevede rezultatul faptei sale (factorul
intelectiv) şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (factorul volitiv) - art. 16
alin 3 lit. a).
 Rezultatul faptei este prevăzut şi urmărit de către făptuitor !!!
 Prin prevederea rezultatului se înţelege că făptuitorul a avut reprezentarea
urmărilor pe care le va produce fapta sa.
Exemplu: făptuitorul are reprezentarea morţii victimei atunci când descarcă o armă de foc în capul
acesteia
Intenţia directă rezultă din materialitatea faptei (ex re), adică din: modul şi împrejurările
concrete de comitere a faptei, mijloacele folosite, conduita infractorului (anterior,
concomitent sau posterior).
!!! Intenţie directă este şi în toate cazurile în care producerea rezultatului constituie însuşi
scopul acţiunii / inacţiunii făptuitorului.

Acţionează cu intenţie indirectă făptuitorul care prevede rezultatul faptei sale (factorul
intelectiv) şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (factorul volitiv) - art.
16 alin 3 lit.b).
 Infractorul a prevăzut rezultatul faptei sale şi deşi nu l-a urmărit, l-a acceptat
 În plan intelectiv, infractorul a prevăzut două rezultate, unul cert şi unul eventual,
iar faţă ce acesta din urmă a manifestat o atitudine de indiferentă, de acceptare.
Există intenţie indirectă atunci când făptuitorul a prevăzut ca posibilă producerea unui alt
rezultat decât cel urmărit de el şi totuşi nu s-a abţinut de la efectuarea acţiunii sau
inacţiunii respective, iar acel rezultat (eventual) s-a produs.
Exemplu: într-un apartament situat la etajul 10, o tânără este supusă unor constrângeri şi ameninţări din
partea a doi bărbaţi în vederea obţinerii anumitor confesiuni din partea acesteia. Tânăra, deschide geamul
şi ameninţă că dacă nu este lăsată în pace se va arunca în gol. Ignorând avertismentele femeii, bărbaţii
continuă actele de constrângere, iar tânăra, aflată într-o stare de teamă evidentă, ia hotărârea şi se aruncă
de la etaj.

Fapta poate îmbrăca iniţial forma unei anumite infracţiuni (ex. ameninţare, şantaj, loviri şi
alte violenţe), însă din modul de comitere a faptei şi condiţiile în care a fost săvârşită, se
constată o altă faptă penală, al cărei rezultat (mai grav) făptuitorul l-a prevăzut şi, deşi nu
l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui (ex. moartea femeii ameninţate şi lovite).
4
De asemenea, fapta iniţială poate avea şi o semnificaţie nepenală, însă prin rezultatul
produs să îmbrace la final forma unei infracţiuni.
Exemplu: în scopul protejării unei livezi de hoţi, proprietarul instalează un gard electric, pe care îl
conectează la o sursă de curent alternativ de 220 V. Sărind gardul pentru a-şi recupera mingea de fotbal,
un copil atinge conductorul electric, se curentează şi moare.

!!! Rezultatul prevăzut trebuie să fie întotdeauna o consecinţă a acţiunii / inacţiunii


făptuitorului, însă acţiunea realizată de acesta trebuie să fie aptă să producă rezultatul
aşa cum a fost el prevăzut şi urmărit / acceptat.
Exemplu : acela care îndeamnă o persoană să meargă la mare şi să facă baie, deşi cunoaşte că persoana
respectivă nu ştie să înoate (deci prevăzând că persoana se poate îneca şi acceptând acest rezultat
eventual), nu va comite o infracţiune întrucât fapta lui (de a determina persoana) nu a avut aptitudinea să
producă rezultatul prevăzut şi acceptat (moartea persoanei).

Voinţa (libertatea de a acţiona) ≠ Intenţie (reprezentarea şi urmărirea unor consecinţe)

Intenţia ≠ Discernământ (aptitudinea psihică a unei persoane de a-şi da seama de


consecinţele faptelor sale).
!!! Intenţia este doar funcţie de reprezentare (proces mintal).

Intenţia ≠ Scop (mobil) – raţiunea pentru care infractorul a avut intenţia de a săvârşi o
anumită faptă.
Scopul poate juca rolul unei circumstanţe atenuante sau agravante, dar niciodată nu va
putea fi reţinut drept o cauză de neimputabilitate.

CULPA
Art. 16 alin (4) – „Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuie şi putea să îl prevadă.
În materie de culpă, legiuitorul are în vedere două forme:
Culpa cu previziune (uşurinţa) este atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.
Exemplu: făptuitorul, aflat la volanul maşinii sale, a efectuat o depăşire periculoasă, din care cauză a intrat
pe contrasens în coliziune cu un alt autovehicul, rezultatul fiind vătămarea corporală gravă a soţiei sale.
Deci, pentru existenţa culpei cu previziune trebuie îndeplinite condiţiile:
1. făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale. Aceasta înseamnă că în momentul
comiterii infracţiunii, făptuitorul să fi avut reprezentarea faptei sale şi a rezultatului
socialmente periculos.
2. Făptuitorul să nu fi acceptat producerea rezultatului prevăzut. Făptuitorul a realizat
acţiunea/inacţiunea în vederea producerii altui rezultat decât cel produs (pe care,
în cadrul proceselor sale psihice intelective şi volitive nici măcar nu îl acceptă).
3. Făptuitorul a socotit fără temei că rezultatul prevăzut nu se va produce. În planul
proceselor psihice interioare, făptuitorul se bazează pe anumite împrejurări
obiective, reale, apreciate de acesta ca suficiente pentru ca rezultatul să nu se
producă. Chiar dacă, la o analiză obiectivă, ele se dovedesc insuficiente.

5
!!! Dacă făptuitorul s-ar bizui pe „întâmplare” sau pe „noroc”, ar atrage
răspunderea pentru o faptă comisă cu intenţie indirectă.
Exemplu: făptuitorul aruncă de pe terasa unui bloc, în miezul zilei, în zona unei pieţe intens circulate, două
cărămizi (dorind să scape de ele şi să nu le mai care cu el). Una dintre cărămizi a lovit o femeie, care a
decedat pe loc.
Fapta nu va fi ucidere din culpă, întrucât, aruncând, ziua, într-o zonă circulată intens, o cărămidă,
făptuitorul a avut reprezentarea că o persoană poate muri şi, deşi nu a urmărit acest rezultat (cărămida
fiind aruncată la întâmplare), a acceptat posibilitatea producerii lui (zonă circulată, probabilitate foarte mare
de impact cu o persoană etc.). În acest caz, făptuitorul s-a bazat pe „noroc” că nicio persoană nu va fi lovită
de vreuna din cărămizile aruncate de el.

Culpa simplă (neglijenţa) este atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei
sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Condiţii:
1. Făptuitorul să nu prevadă rezultatul ilicit al acţiunii sale. Aceasta presupune ca, în
momentul efectuării acţiunii/inacţiunii care a produs rezultatul vătămător,
făptuitorul nu a avut deloc reprezentarea acelui rezultat, adică a faptului că va
săvârşi o faptă penală.
2. Făptuitorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul vătămător care s-a produs în
realitate.
Obligaţia de prevedere a rezultatului poate fi, de exemplu, o regulă de conduită
descrisă sau cuprinsă într-un act normativ care reglementează exercitarea unor
funcţii, meserii sau profesii.
Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul căreia s-
a săvârşit fapta din culpă şi în raport cu persoana celui care a comis-o.
Neprevederea rezultatului este o greşeală care îi este imputabilă făptuitorului.
În doctrină, s-a arătat că pentru stabilirea culpei simple se folosesc două criterii:
Criteriul obiectiv – presupune examinarea faptei comise de infractor pentru a se stabili
dacă, în condiţiile date, el putea avea reprezentarea rezultatului vătămător care s-a
produs ca urmare a actului voit de el.
Dacă se constată că nicio persoană normală, cu pricepere obişnuită, nu putea să
prevadă rezultatul vătămător în condiţiile date, şi, prin urmare, nici făptuitorul, atunci nu
va exista vinovăţie, ci un caz fortuit.
Criteriul subiectiv – urmăreşte stabilirea existenţei culpei în raport cu persoana
făptuitorului, ţinându-se seama de starea lui intelectuală, psihică şi morală, de condiţiile
subiective în care se afla atunci când a săvârşit fapta, pentru a se constata dacă el putea
sau nu putea să conceapă finalitatea firească a acelui act.
!!! Deci, examenul obiectiv ne lămureşte dacă făptuitorul trebuia să conceapă rezultatul
vătămător produs, iar examenul subiectiv ne arată dacă el putea să conceapă acel
rezultat.
Culpa cunoaşte mai multe clasificări:
Culpa lata (culpa gravă) – atunci când rezultatul ilicit produs putea să fie prevăzut de
orice om cu simţ de prevedere obişnuit, iar făptuitorul nu l-a prevăzut;
Culpa levis (culpa uşoară) – atunci când rezultatul ilicit produs putea să fie prevăzut dacă
făptuitorul manifesta mai multă atenţie, chiar fără un efort deosebit din partea lui.
Culpa levissima (culpa foarte uşoară) – atunci când producerea rezultatului ilicit în
condiţiile date nu s-ar fi produs dacă făptuitorul ar fi manifestat un simţ mai deosebit al
prevederii.

6
INTENŢIA DEPĂŞITĂ (PRAETERINTENŢIA)
Art. 16 alin (6) – „există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune
intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului”.
Intenţia depăşită este realizată atunci când, săvârşind cu intenţie o faptă ce constituie
elementul material al unei infracţiuni (primum delictum) urmărite de autor, în realitatea
obiectivă se produce un rezultat mai grav decât cel prevăzut şi urmărit sau acceptat,
rezultat faţă de care acesta se află în culpă şi care caracterizează o infracţiune mai gravă
sau o variantă agravată a aceleiaşi infracţiuni (majus delictum).
Condiţii:
1. Pentru săvârşirea faptei dorite, făptuitorul să acţioneze cu intenţie directă sau
indirectă;
2. Fapta săvârşită, în unicitatea ei, să fie aptă să producă două rezultate:
a) Unul pe care făptuitorul l-a prevăzut şi l-a urmărit (sau, dacă nu l-a urmărit, a
acceptat posibilitatea producerii lui); şi
b) Un rezultat mai grav (decât acela avut în reprezentare de către făptuitor),
rezultat faţă de care autorul se află în culpă, deoarece a acţionat din culpă sau
din greşeală.
!!! Caracteristic intenţiei depăşite este faptul că autorul nu a avut nicio clipă
reprezentarea consecinţei mai grave a acţiunii / inacţiunii sale.
Pentru rezolvarea acestor situaţii deosebite din practică, legiuitorul a creat:
 infracţiuni de sine stătătoare (ex. vătămare corporală – art. 194, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte – art. 195 etc.)
 variante agravate ale unor infracţiuni (ex. întreruperea cursului sarcinii care a avut
ca urmare moartea femeii însărcinate – art. 201 alin 3, lipsirea de libertate care a
avut ca urmare moartea victimei – art. 205 alin 4)

Elementul subiectiv vs vinovăţia


Elementul subiectiv al unei infracţiuni reprezintă forma de vinovăţie cerută de lege pentru
existenţa unei infracţiuni determinate. !!!! Nu se confundă cu VINOVĂŢIA
Elementul subiectiv este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta comisă şi
urmările acesteia.
Art. 16 alin (1) – „fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de
vinovăţie cerută de legea penală”.
În practică, este posibil ca o persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală, dar care să nu constituie, totuşi, infracţiune, pentru că a fost săvârşită cu altă
formă de vinovăţie decât cea cerută prin norma de incriminare.
Exemplu: în anumite condiţii, o persoană distruge din culpă un sigiliu legal aplicat. O astfel de faptă este
prevăzută în art. 260 C.pen cu denumirea „ruperea de sigilii” şi constituie infracţiune numai atunci când
este săvârşită cu intenţie.
Art. 16 alin (6) teza II – „fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o
prevede în mod expres”.
Exemple: uciderea din culpă – art. 192, vătămarea corporală din culpă – art. 196 etc.

7
CONDIŢIILE NEGATIVE ALE INFRACŢIUNII
Pentru ca fapta penală prevăzută de lege şi săvârşită cu vinovăţie să constituie
infracţiune ea nu trebuie să fie comisă în prezenţa unor condiţii negative.
Cauza justificativă
Depenalizarea unei fapte prevăzute de legea penală săvârşită în realitatea obiectivă este
posibilă prin existenţa unei cauze justificative.
Art. 18 alin (1) C.pen – „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă
există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege”.
Cauzele justificative prevăzute de lege sunt:
a) Legitima apărare;
b) Starea de necesitate;
c) Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii;
d) Consimţământul persoanei vătămate.
Făptuitorul, deşi conştientizează urmările faptei sale şi consecinţele acesteia, nu
acţionează pentru că urmăreşte un avantaj, interes personal etc., ci pentru că este
determinat de starea, situaţia, împrejurarea preexistentă, care justifică comiterea faptei
incriminate.

Cauza de neimputabilitate
Uneori, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală nu este consecinţa activităţii
dorite de făptuitor, ci se datorează preexistenţei sau intervenţiei unor factori externi care
modifică efectele conduitei respective şi, în final, produc rezultatul faptei incriminate.
Fapta este imputată / imputabilă făptuitorului dacă acestuia îi poate fi reproşată
comiterea ei.
Art. 24-31 enumeră cauzele de neimputabilitate.
Noţiunea de neimputabilitate exprimă ideea că o faptă a fost atribuită obiectiv şi subiectiv
autorului => fapta comisă îi aparţine acestuia, fiind o faptă comisă cu voinţă.
A imputa o faptă unei persoane înseamnă a constata faptul că factorul conştiinţă s-a
răsfrânt asupra voinţei şi, prin intermediul acesteia, asupra faptei.
Fapta este săvârşită cu vinovăţie întrucât au fost prezenţi deopotrivă factorul intelectiv
şi factorul volitiv.

CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ≠ conţinutul infracţiunii


Conţinutul infracţiunii ne oferă criteriul general de delimitare a ilicitului penal de alte forme
de ilicit juridic.
Conţinutul infracţiunii ne ajută să deosebim o infracţiune de alta şi să cunoaştem
particularităţile ce o compun.
Prin descrierea din norma incriminatoare – legiuitorul a definit, în acest fel, un tip aparte
de fapte ilicite (model legal abstract de infracţiune). De exemplu: modelul legal de omor
(art. 188), modelul legal de vătămare corporală (art. 194) etc.

8
!!! Deci, pentru ca o faptă săvârşită în realitatea obiectivă să fie infracţiune ea trebuie să
se potrivească unui model legal şi trebuie să prezinte acele trăsături care sunt descrise
în conţinutul unei norme de incriminare.
Conţinutul juridic – totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru
existenţa unei infracţiuni
Conţinutul constitutiv – totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la latura obiectivă
şi latura subiectivă a infracţiunii

Conţinut simplu – există atunci când norma de incriminare prevede doar condiţiile
necesare pentru existenţa infracţiunii, într-o singură variantă sau modalitate normativă.
Exemplu: omorul (art. 188) – „uciderea unei persoane”.
Conţinut alternativ – există atunci când norma de incriminare cuprinde condiţii pentru
două sau mai multe variante sau modalităţi ale aceleiaşi infracţiuni.
Acesta poate fi identificat după termenii folosiţi de legiuitor în normă: „ori”, ”fie”, ”sau”,
atunci când prevede variantele în care se poate săvârși infracțiunea.
Exemplu: abuzul de încredere (art. 238 C.pen) poate fi săvârșită după mai multe
modalități normative, cum sunt: ”însușirea”, ”dispunerea”, ”folosirea” sau ”refuzul”.
Conținutul complex – există atunci când norma legală (în varianta tip sau în varianta
agravată) cuprinde ca element sau ca circumstanță agravantă o acțiune care constituie
prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.
Exemplu: omorul calificat (art. 189 alin 1 lit. f – comis asupra a două sau mai multe
persoane)
Conținut de bază (tipic) / există atunci când în norma de incriminare sunt prevăzute
doar condițiile necesare pentru existența infracțiunii în configurația ei tipică.
Legea prevede, astfel, condiții obiective și subiective minime, apreciate ca necesare
pentru existența acelui tip particular de infracțiune.
Conținut agravat (calificat) – există atunci când norma de incriminare cuprinde, pe
lângă condițiile necesare pentru existența infracțiunii în configurația ei tipică și altele, fie
obiective, fie subiective, denumite și circumstanțe de agravare.
Acestea fac ca infracțiunea să capete un caracter agravat.
Exemplu: omorul calificat (art. 189 alin 1 lit.– comis
f asupra a două sau mai multe
persoane)
Conținut atenuat – există atunci când, datorită existenței în norma de incriminare a unor
condiții de ordin obiectiv sau subiectiv, infracțiunea prezintă un pericol social mai redus,
în raport cu o altă normă care ocrotește aceleași relații sociale.
naștere.
Exemplu: uciderea din culpă sau uciderea nou-născutului de către mamă imediat după

Structura conținutului infracțiunii

În conținutul diferitelor infracțiuni, atunci când le configurează, legiuitorul prevede condiții


cu privire la anumite elemente, cum ar fi: cele ce privesc fapta, făptuitorul, valoarea
socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp ori cu privire la locul în care
trebuie să se săvârșească fapta pentru a fi considerată infracțiune.

9
Doctrina arată că obiectul și subiectul sunt condiții extrinseci conținutului infracțiunii,
făcând parte, mai degrabă, dintre condițiile preexistente oricărei infracțiuni săvârșite.
Deci, infracțiunea este compusă din: obiect, latură obiectivă, subiect și latură subiectivă.

Clasificarea condițiilor prevăzute de legiuitor în structura conținutului infracțiunii


a) După elementele constitutive ale infracțiunii
În baza acestui criteriu, distingem condiții cu privire la obiectul infracțiunii, la latura
subiectivă, la subiect și la latura obiectivă.
Exemple:
 art. 3 Legea 143/2000, cere ca obiectul material al infracțiunii să fie drogurile de
mare risc
 art. 193 alin (2) C.pen – loviri sau alte violențe (varianta agravată) prevede unele
condiții pentru latura obiectivă, în sensul că fapta săvârșită trebuie să producă
leziuni traumatice care necesită pentru îngrijire cel mult 90 de zile
 art. 289 C.pen – luarea de mită, prevede condiții pentru subiectul activ al
infracțiunii, acesta neputând fi decât un funcționar public
 art. 220 alin (1) – actul sexual cu un minor, prevede condiții pentru subiectul pasiv
al infracțiunii, care nu poate fi decât un minor

b) După importanța condițiilor pentru existența infracțiunii


După acest criteriu, avem condiții constitutive și condiții accidentale.
Condițiile constitutive (esențiale) sunt acele condiții care formează conținutul
infracțiunii în configurația tipică (de bază).
Condițiile accidentale sunt acele condiții prevăzute de legiuitor pentru alcătuirea
infracțiunii într-o variantă agravată sau într-o variantă atenuată.
c) După momentul săvârșirii faptelor
După acest criterii, distingem condiții preexistente, condiții concomitente și condiții
subsecvente.
Condițiile preexistente se situează anterior comiterii faptei și ele pot viza subiectul
activ al infracțiunii sau chiar obiectul material al acesteia.
Condițiile concomitente sunt cele în care se săvârșește fapta în mod concret. Sunt
condiții care privesc locul săvârșirii faptei (ex. în public, pe drumurile publice, pe timp de
război, în timpul nopții etc.).
Condițiile subsecvente sunt cele care se situează în timp după comiterea
infracțiunii și pot privi producerea unor urmări (ex. în cazul infracțiunii de lovire și alte
violențe, producerea unor leziuni de o anumită gravitate etc.)

10