Sunteți pe pagina 1din 6

„Sufletul – componenta si particularitate a existentei umane”

Profesor coordonator:
Preot Lect. Dr. Sorin ȘELARU

Student:
Curelescu Dimitrios Mihail Alexander
Anul III
Teologie Pastorala
Conceptul Sfinților Părinți din perioada creștinismului antic despre suflet a fost
inspirată de curentele filosofice care se frământau să afle originea, natura și nemurirea
sufletului. Conform stoicismului, sufletul era un principiu viu, având materia ca origine,
dizolvându-se la finalul fiecărei conflagrații ciclice, iar din punct de vedere al
platonismului, care admite că sufletul preexistă nașterii fiecărui om, adică nu este creat
în același timp cu trupul, ci vine în el ca într-o închisoare.
Omul este constituit din două elemente fundamentele și totodată deosebite, unul
material și celălalt spiritual, trup și suflet. Trupul omului este luat din pământ, fiind
astfel compus din materie, și prin aceasta, în tot cursul vieții omul stă în strânsă legătură
cu tot ceea ce este pământesc. Pe când sufletul este creat de Dumnezeu, nu emanat din
El. Prin suflet, omul stă în strânsă legătură cu Dumnezeu și cu lumea spirituală. De
asemenea, după învățătura creștină, putem adăuga că sufletul este o substanță reală, vie,
imaterială sau spirituală și nemuritoare. Acesta străbate trupul material și e strâns legat
de el, dar transcende și depășește materialitatea trupului 1.
Sfânta Scriptură ne dă mărturie despre notele esențiale ale sufletului omenesc ca
fiind real și superior trupului care se întoarce în pământ, iar el la Dumnezeu (Ecc 12, 7),
neputând fi ucis odată cu trupul (Mt 10, 28); deoarece este osârduitor, pe când trupul
este neputincios. Sufletul omului este înzestrat cu rațiune sau minte, fiind observat după
creare, deoarece omul este orânduit de Dumnezeu că stăpân peste pământ și făpturile
materiale de pe el (Fc 1, 28), a știut să deosebească pe sine de celelalte făpturi pe care
le-a cunoscut, dându-le nume potrivite, precum a știut să se deosebească pe sine de
Însuși Creatorul său, Dumnezeu, văzându-se că făptura a mâinilor Sale și dependent de
El (Fc 2, 7; Iov 10, 9).
O altă ramură sau putere a omului este simțirea sau sensibilitatea omului față de
tot ceea ce îl înconjoară și față de cele ce se petrec în propria sa existență. Sfântul Ioan
Damaschin afirmă că „simțirea este o facultate a sufletului care percepe sau cunoaște
lucrurile materiale. Simțurile sunt organe sau instrumente prin care simțim. Sensibile
sunt obiectele care cad sub simțire. Sunt cinci simțiri și de asemenea cinci simțuri”. 2
Cele cinci simțuri sunt: simțul văzului, prin care distingem culoarea, mărimea, forma,
locul unde se găsește, s.u; simțul mirosului, prin care percepem diversele mirosuri și
putem face distincția între cele plăcute și cele neplăcute; simțul gustului, prin care

1
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean si Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Manual de Dogmatica Ortodoxa pentru
seminariile de teologie, Edit. Renasterea, Cluj-Napoca – 2009, p.131-132.
2
Dogmatica, II, 18; trad. de Pr. D. Fecioru, editia II, Bucuresti, 1943, p. 135-136.
simțim sucurile și felurimea lor; simțul pipăitului sau tactil, fiind comun tuturor
viețuitoarelor. Așadar, prin simțire omul ia la cunoștință prezența obiectivă a lucrurilor,
a viețuitoarelor și a semenilor săi, formulând cu ajutorul minții o anumită judecată și
atitudine față de ceea ce îl înconjoară.
Încă de la crearea sa, omul a fost înzestrat cu voința liberă, cu scopul de a se
îndrepta spre ceea ce mintea și simțirea îi arată că sunt demne de urmat.
Sfântul Ioan Damaschin, vorbind despre voința ca fiind putere sufletească a
omului afirmă: „Trebuie să se știe că în suflet a fost sădită o putere care dorește ceea cee
este conform naturii și care le ține pe toate cele ce sunt în chip esenț ial legate de fire.
Această putere se numește voință (θελνσις). Ființa dorește să existe, să trăiască și să se
miște spiritual și sensual, râvnind după propria sa existență naturală și deplină. Dorința
ființelor neraționale, pentru că nu este rațională, nu se numește voință. Iar voința
(βουλησις) este un anumit fel de voire naturală, adică o dorință ce se află în sufletul
oamenilor. Așadar, când dorința rațională se mișcă în mod rațional către un lucru se
numește voință (βουλησις), căci voința este o dorință și un elan rațional către un lucru 3”.
Unul din elementele esențiale ale religiei creștine și una din premisele
fundmanetale ale doctrinei sale este învățătura despre nemurirea sufletului, fiind
întemeiată pe idea despre indestructibila lui substanță spiritual, simplă. Dacă această
învățătură este una a credinței, și nu a filosofiei, înseamnă că nemurirea sufletului
trebuie întemeiată pe baza că Dumnezeu ține ca sufletul să fie nemuritor. Încă de la
început, Dumnezeu a înzestrat încă de la început sufletul cu harul Său, iar imediat cu
întruparea Fiului Său ca om și după învierea Lui, Însuși Acesta S-a sălășluit în om,
îmbrăcându-l pe acesta prin Botez. De aceea un temei foarte important pentru nemurirea
sufletului celor credincios este că Hristos S-a sălășluit în ei, sau că Fiul lui Dumnezeu
care s-a făcut pe Sine om pentru vecie a devenit casă și haină a lor4.
Așadar, sufletul a fost creat pentru viața veșnică, ca să fie locuit în locuința de
lumina care este Hristos.
Putem afirma că existența sufletului, ca și existența lui Dumnezeu, este
mărturisită clar în Revelația dumnezeiască, însă este întemeiată și pe o gamă de
argument raționale ce întăresc și confirmă credința în nemurirea sufletului. Aceste
argument sunt de cinci tipuri: a) argumentul ontologic, ce se bazează aprioric pe însăși
natura spiritual, simplă a sufletului omenesc, b) argumentul teologic și c) argumentul

3
Dogmatica, II 22; trad. cit. p. 144 si 145.
4
Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologie Dogmatica vol III, EIBMOR, Bucuresti, 2003, p. 245.
moral, care folosesc calea aposteriorică și principiul cauzalității, d) argumentul istoric,
care pleacă de la credința universală în nemurirea sufletului și nu în ultimul rând e)
argumentul teologic.
Odată cu cel de al doilea secol creștin, apologeți ca Iustin Martirul (decedat în
anul 165) și Tatian (decedat în jurul anului 160) au ridicat o întrebare fundamentală:
Credința creștină afirmă „imortalitatea sufletului” său „învierea trupului”?
Să ne aplecăm cu atenție privirea asupra fiecărei lături a întrebării, Pe scurt,
învățătura despre nemurirea sufletului este întemeiată pe baza că numai trupul fizic este
supus morții, pe când sufletul nu moare, fiind scutit de puterile morții. Plecând de la
acest punct, deducem faptul că sufletul este gândit uneori ca o scânteie divină care
izvorăște din Dumnezeu și se întrupează pentru o vreme în trup omenesc muritor. Odată
cu moartea trupului, sufletul este eliberat pentru a se întoarce la locul său de origine
divină. Chiar dacă sufletul este considerat a fi nemuritor sau veșnic, acesta este supus
morții atâta vreme ce moartea distruge unitatea psihosomatică dintre suflet și trup, însă
odată cu cea de a doua venire a Fiului lui Dumnezeu și a învierii universale, va avea loc
reintegrarea completă a sufletului, minții și spiritului într-o nouă unitate somatică, cea a
trupului duhovnicesc înviat. Identitatea personală va fi deplin păstrată, și lucrarea
dumnezeiască de creați și mântuire va fi desăvârșită5. „Căci, precum în Adam toți mor,
așa și în Hristos toți vor învia. [...] Așa este și învierea morților; se seamănă [trupul]
întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. [...] Se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc” (I Cor. 15, 22; 42-44).
Omul, în starea sa primordială sau paradisiacă, înainte de căderea în păcat, avea
chipul lui Dumnezeu nealterat, lucru rezultat din Revelația despre sufletul, trupul și
împrejurările de viață ale protopărinților în raiul pământesc6, fiind lipsit de dureri,
suferințe și boli.
Din punctul de vedere al părintelui Arsenie Boca7, sufletul în componența sa,
printre altele are și o parte pătimașă, care prin negrijă, alipindu-se cu viața trupească, se
leagă atât de mult cu plăcerile lumești încât dorința sa este de a avea un trup nemuritor.
De asemenea, definiția dată de Sfântul Ioan Damaschinul despre patima sufletească că
fiind „o mișcare sensibilă a puterii poftitoare, provocată de reprezentarea unui bine

5
John si Lyn Breck; , trad. din lb. engl. de Geanina Filimon, Trepte pe calea vietii – o viziune ortodoxa
asupra bioeticii, Edit. Sophia, Bucuresti, 2007, p. 210 si 211.
6
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zagrean si Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, op. cit., p. 144
7
Arhim. Teofil Paraian, O sinteza a gandirii Pr. Arsenie Boca in 800 de capete, Cluj-Napoca, 2002,
p.168.
sau al unui rău”, inducând ideea că binele este cel care provoacă pofta, iar ideea de rău
provoacă mânia.
Dacă omul s-ar deda voii lui Dumnezeu și s-ar descotorosii de datul cu părerea,
slava deșartă și mândrie, aceste plăgi sufletești, însăși sufletul ar fi transfigurat în
lumină, pace și bucurie duhovnicească, îndeplinind cuvintele Scripturii care zic:
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor
adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

Concluzii.

In lucrarea de fata, intitulata „Sufletul – componenta si particularitate a


existentei umane”, se face trecerea in agenda a marturiilor scripturistice si patristice legate
de suflet despre originea, natura si nemurirea acestuia. Interesant de urmarit este
componenta sufletului si a modului prin care acesta ne influenteaza sau ne afecteaza
mantuirea.
Bibliografie

1. Arhid. Prof. Dr. ZAGREAN, Ioan și Pr. Prof. Dr. TODORAN,


Isidor- Manual de Dogmatică Ortodoxă pentru seminariile de
teologie, Edit. Renașterea, Cluj-Napoca – 2009
2. Pr. FECIORU, Dumitru - Dogmatica trad. din limba greacă, ediția
II, București, 1943
3. Pr. Prof. STĂNILOAE, Dumitru - Teologie Dogmatică vol III,
EIBMOR, București, 2003
4. BRECK, John și Lyn , trad. din lb. engl. de Geanina Filimon -
Trepte pe calea vieții – o viziune ortodoxă asupra bioeticii, Edit.
Sophia, București, 2007
5. Arhim. Teofil Paraian, O sinteza a gandirii Pr. Arsenie Boca in 800
de capete, Cluj-Napoca, 2002