Curs 1

Câteva consideraţii asupra Sfintei Scripturi

I. Noţiunea, denumirea şi împărţirea Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură este colecţia Cărţilor Sfinte în care este cuprinsă parţial şi
în parte descoperirea dată de Dumnezeu oamenilor în scopul mântuirii.
Biblia este o carte Sfântă deoarece este scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt de unii
autori desemnaţi în acest sens: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos
spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepciunea cea întru dreptate”. (2
Tim. III,16).
Termenul Biblie este de provenienţă grecească fiind de fapt transcrierea pluralului
 , care este pluralul lui  . În traducere înseamnă cărţile, un grup de
cărţi, cărţile de excelenţă sau cartea cărţilor. Cuvântul Sfânta Scriptură vine din latinescul
„Santa Scriptores” care înseamnă Sfintele Scrieri. Aceste cărţi se numesc Sfinte deoarece
ele au fost scrise din îndemnul şi sub supravegherea lui Dumnezeu. Ele nu sunt produsul
minţii omeneşti.
Biblia cuprinde o colecţie de 66 cărţi canonice. După timpul în care s-au scris aceste
cărţi, ele se împart în 2 volume:
- Cărţile Vechiului Testament cele scrise înainte de Hristos, și sunt în număr de 39.
- Cărţile Noului Testament cele scrise după Hristos, și sunt în număr de 27.
În Vechiul Testament pe lângă cele 39 de cărţi canonice se mai găsesc încă 10 cărţi
şi câteva fragmente necanonice care poartă numele de „Anaghinoscomena” sau bune de
citit.
Sfânta Scriptură este o carte inspirată adică în ea este cuprinsă voia lui Dumnezeu
dată oamenilor în scopul mântuirii.
Originea şi cuprinsul sacru al acestor cărţi este reliefat şi prin denumirea ce li s-a dat
chiar de la început de „legământ” sau „testament” de la grecescul „διαθήκη” care înseamnă
legământ, care este traducerea ebraicului ‫( בְּ ִרית‬berit).
Sf. Ap. Pavel întrebuinţează la început termenul „διαθήκη” pentru Vechiul
Testament iar mai târziu îl va folosi şi cu referire la Noul Testament, delimitând Vechiul de
Noul Testament.
Mântuitorul Iisus Hristos numeşte Vechiul Testament sub denumirea generală de
„Lege” numire dată la evrei în sens restrâns celor 5 cărţi ale lui Moise‚ iar mai târziu prin
extensie la întreg Vechiul Testament. „N-am venit să stric legea şi prooroci, ci să
împlinesc” (Mt. V,17).
Cărţile Vechiului Testament după cuprinsul lor se împart în trei grupe:
1. Cărţile istorice sau ‫תּוֹרה‬
ָ (Tora)
2. Cărţile didactice sau ‫( כְּ תוּבִ ים‬Ketuvim)
3. Cărţile profetice sau ‫יאים‬ִ ִ‫( נְ ב‬Neviim)
1
 În Biblia ebraică, pe locul 2 se află cărţile profetice şi apoi cele didactice. De aceea
denumirea ebraică a Bibliei este de TANAK.
În afară de această împărţire evreii mai împărţeau Sfânta Scriptură cu scopul
întrebuinţări lor la cultul divin adică după citirile de la Templu şi mai târziu de la Sinagogi.
De exemplu Pentateuhul l-au împărţit în 54 de fragmente numite „paraşe” pentru fiecare
sâmbătă din cursul anului. Fragmentele din cărţile profetice pentru citiri la cult se numeau
„haftare” (împărţite în 85 de haftare).
Primii creştini foloseau următoarea împărţire:
o Cărţi legislative
o Cărţi istorice
o Cărţi didactico – poetice
o Cărţi profetice.
Azi s-a impus următoarea împărţire:
o Cărţi istorice
o Cărţi didactico – poetice
o Cărţi profetice.
Pe vremea Sfinţilor Părinţi atât Vechiul cât şi Noul Testament erau împărţite pe
fragmente, părţi şi pericope, pentru uşurarea citirii lor atât particulare şi pentru
întrebuinţarea citirii lor în cultul public.
De abia în sec. XIII cardinalul spaniol Hugo Carol a împărţit întreaga Sfântă
Scriptură în capitole aşa cum o avem şi astăzi. Hugo întreprinde această lucrare pentru a
putea realiza o concordanţă biblică cât mai precisă.
Împărţirea în versuri şi numerotarea acestora în cifre arabe i se datorează editorului
Robert Stefanos în 1548 în ediţia Vulgatei.

BIBLIOGRAFIE 1.1

1. „BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ”, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu
Valeriu Anania, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2001.
2. BABA Teodor, Pr. Dr., „Introducere în Studiul Vechiului Testament (Aspecte Generale)”, Ed. Universităţii Aurel
Vlaicu, Arad, 2007, pp. 6-10.
3. CIUDIN Nicolae, Pr. Prof., „Studiul Vechiului Testament”, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1978, pp. 11-17.
4. IDEM, „Studiul Vechiului Testament”, Ed. Credinţa Noastră, Buc., 1997, pp. 11-16.
5. PRELIPCEAN Vl. Pr. Prof., NEAGA N. Pr. Prof., BARNA Gh. Pr. Prof., „Studiul Vechiul Testament”, manual
pentru Institutele teologice, Buc., 1955, pp. 1-5.
6. PRELIPCEAN Vl. Pr. Prof., NEAGA N. Pr. Prof., BARNA Gh. Pr. Prof., CHIALDA Mircea Pr. Prof., „Studiul
Vechiul Testament”, manual pentru Institutele teologice, ediţia a II-a, Buc., 1985, pp. 7-13.
7. PRELIPCEAN Vl. Pr. Prof., NEAGA N. Pr. Prof., BARNA Gh. Pr. Prof., CHIALDA Mircea Pr. Prof., „Studiul
Vechiului Testament”, Manual pentru Facultăţile de Teologie, ediţia a III-a, îngrijită de Pr. Conf. dr. Ioan Chirilă, Cluj-Napoca,
Ed. Renaşterea, 2003, pp. 19-24.
8. PRELIPCEAN Vladimir, Pr. Prof., NEAGA Nicolae, Pr. Prof., BARNA Gheorghe, Pr. Prof., CHIALDA Mircea Pr.
Prof., „Studiul Vechiului Testament”, Manual pentru Facultăţile de Teologie, ediţia a IV-a, îngrijită de Pr. Conf. dr. Ioan
Chirilă, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, pp. 19-24.
9. SZMIGELSKI Victoru, Dr., „Introducerea generala in Sant’a Scriptura”, Tipografi’a Seminarului arhidiecesanu,
Blasiu, 1887, pp. 1-4.
10. VERZAN Sabin, „Câteva date introductive asupra Sfintei Scripturi”, în rev. S.T., nr. 4/1992, pp. 25-51.