Sunteți pe pagina 1din 7

,,BALTAGUL”

(eseu)
de Mihail Sadoveanu

Romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu a apărut în anul 1930, fiind o capodoperă ce


face parte din a doua etapă a creației sadoveniene. Această creație literară a fost considerată cea
mai reușită scriere a lui Sadoveanu, încă de la apariție. Criticii literari au remarcat profunzimea
romanului, generozitatea acestuia în diversitatea cheilor de lectură pe care le permite, fiind
interpretat ca roman realist și antropologic, reconstituind monografic viața muntenească în
Moldova începutului de secol XX, roman mitic (amintind de miturile lui Osiris și Orfeu),
baladesc (inspirându-se din baladele ,,Dolca și ,,Șalga”), roman al transhumanței, zugrăvind o
civilizație pastorală arhaică preocupată să conserve o gândire magică, roman de dragoste,
vorbind lumii despre devotament și iertare, despre credința în iubire, roman al inițierii, al familiei
și, nu în ultimul rând, roman cu intrigă polițistă.
Complexitatea pe care o presupune ilustrarea relațiilor umane, dar și a celor dintre om și
cosmos, impune desfășurări epice ample. Datorită stratificării planurilor narative, romanul
abordează tema vieții și a morții, a iubirii, a datoriei și a inițierii, permițând totodată realizarea
dimensiunii monografice a operei.
Acest roman ilustrează o impresionantă echivalență între ordinea cosmică și ordinea
umană, între ordinea naturii și cea a individului, care aspiră la perfecțiune prin integrarea
ritmurilor proprii în cele universale. Astfel, o perspectivă mitică se ascunde sub cea reală, cu
toponime identificabile pe hartă, tot așa cum un scenariu mitic se camuflează în scenariul căutării
lui Nechifor Lipan.
În realitatea lumii evocate de Sadoveanu se împletesc cel puțin trei mituri fundamentale.
Primul, indicat de autor în mottoul romanului, este cel al nuntirii cosmice din balada ,,Miorița”.
Critica literară a relevat alte două: al zeiței Isis, plecată în călătoria descoperirii trupului
dezmembrat al lui Osiris și al coborârii în Infern a lui Orfeu, toate acestea ilustrând perfect
formula tradițională a romanului realist de observație socială și de problematică morală.
Drumul parcurs de Vitoria Lipan din Măgura Tarcăului până la Suha este numai într-o
oarecare măsură o călătorie în spațiu, pentru că ea este dublată de o coborâre în Infern, pe celălalt
tărâm, pentru împlinirea ordinii transcendente a ființei.
Prin urmare, romanul ,,Baltagul” ilustrează realismul mitic, în a cărui reprezentare
realitatea este o manifestare vizibilă a unor legi invizibile, spre o mai bună înțelegere a sensurilor
existenței.
Ca roman realist, această creație sadoveniană abordează lumea din perspectiva unui
observator obiectiv, situat în afara universului pe care îl construiește. Realitatea este concentrată,
esențializată, redusă la evenimentele ei arhetipale. În reconstituirea genezei acestui roman există
un detaliu semnificativ care se oglindește la nivel structural. Se spune că într-una din călătoriile
sale prin satele Moldovei, scriitorul a asistat la o discuție dintre doi ciobani, care vorbeau despre
o crimă în lumea pastorală. Dialogul i-a relevat o situație cu un caracter arhetipal, în care se
concentra un mit fundamental al poporului nostru. Romanul a fost scris în doar șaptesprezece
zile, ca și cum ar fi așteptat numai pretextul ieșirii la lumină din universul interior al scriitorului.
Tema vieții și a morții, dar și cea a căutării adevărului se întemeiază la nivel epic pe
motivul călătoriei inițiatice (caracter de bildungsroman), având ca scop cunoașterea, inițierea,
restabilirea justiției și a echilibrului cosmic.
Titlul pune întregul univers ficțional sub semnul dualității: în sens denotativ, ,,baltagul”
este un topor cu ascuțișul curb, având două tăișuri, iar la nivel simbolic ilustrează viața și
moartea. Călătoria Vitoriei Lipan este drum de viață de viață și drum de moarte, desfășurându-se
nu numai într-un spațiu geografic real, ci și într-un spațiu lăuntric, un labirint interior în care se
hotărăște totul.
Încadrarea acestei opere literare în tipologia tradițională este confirmată de construcția
epică, specifică romanului tradițional: narațiune heterodiegetică, narator omniscient și
omniprezent, focalizare zero și compoziție închisă. Principiile compoziționale și tehnicile
narative sunt clasice: cronologie epică, secvențe redate prin înlănțuire, cu inserția unor episoade
retrospective.
Cele 16 capitole ale romanului pot fi grupate în trei părți: primele șase capitole surprind
așteptarea plină de neliniște și presimțiri, hotărârea Vitoriei de a porni pe urmele lui Nechifor și
pregătirile pentru marea călătorie. Partea a doua, cea mai amplă, cuprinsă între capitolele
VII-XIII, se referă la călătoria care reface în sens invers traseul străbătut de Lipan, traseu
labirintic, pe care Vitoria și fiul ei, Gheorghiță, îl parcurg pentru a afla adevărul și sfârșește cu
descoperirea osemintelor lui Lipan. În ultima parte, care conține punctul culminant și
deznodământul (capitolele XIV-XVI), se dezvăluie adevărul despre moartea lui Nechifor și este
descrisă înfăptuirea actului justițiar.
Ca în toate romanele tradiționale, structura narativă este perfect echilibrată, cu planuri
clar delimitate, dinamizate de conflicte puternice. Viziunea artistică este structurată pe trei
planuri. Primul plan este cel al existenței individuale și familiale. Acesta e un plan epic ce
urmărește călătoria explorativă a Vitoriei, fiind dinamizat de un conflict exterior de interes care a
dus la moartea lui Nechifor. Planul existenței comunității de oieri e un plan monografic ce
surprinde o lume arhaică, aflată în fața unor noi forme de viață socială. Focalizat asupra unui
personaj colectiv, ,,locuitorii de sub brad”, acest plan dezvoltă un conflict de natură morală
generat de încălcarea gravă a normelor etice ale comunității tradiționale. Existența muntenilor
este integrată cosmic, într-un plan mitic și simbolic. Relația omului cu acest plan se realizează
prin credință și gândire magică, prin mentalități și superstiții arhaice, prin vis și semne.
Dezechilibrul în plan metafizic este provocat de un conflict ontologic determinat de moartea
violentă a unui om, al cărui suflet nu-și află odihna până când nu este încredințat pământului prin
ritualul funebru. Deznodământul aduce rezolvarea tuturor acestor conflicte, iar lumea redevine
coerentă și plină de sens.
Acțiunea romanului este lineară, cu episoade narative bine reprezentate, înlănțuite logic și
cronologic. Subiectul însumează întâmplări și situații semnificative din existența eroilor, în
succesiunea celor cinci momente.
Incipitul de tip clasic rezumă o legendă cosmologică, având funcții multiple. Ea
integrează cosmic existența muntenilor, schițează un portret al personajului colectiv, ciobanii
cărora Dumnezeu le-a dat o inimă ușoară, și introduce personajul absent al cărții, Nechifor
Lipan. În expozițiune, este surprinsă existența satului de munte, Măgura Tarcăului, și a familiei
Lipan. Nechifor Lipan, capul familiei, plecase la târgul de la Dorna să vândă și să cumpere oi.
Întârzierea lui o neliniștește pe Vitoria, soția lui, care își cheamă fiul, pe Gheorghiță, de la stână.
Semnele rele și visul prevestitor îi sporesc teama femeii. Hotărârea ei de a pleca împreună cu
Gheorghiță în căutarea lui Nechifor constituie intriga romanului.
Desfășurarea acțiunii cuprinde pregătirile pentru drum ale femeii, care încep cu o
călătorie la Piatra, pentru a anunța autoritățile despre dispariția lui Lipan, și la mănăstirea Bistrița
pentru a-i asigura Minodorei, fiica ei, adăpostul în lipsa lor. Pregătirile practic-gospodărești sunt
dublate de pregătiri spirituale: Vitoria se purifică prin post și rugăciuni. Călătoria inițiatică pe
urmele lui Nechifor începe primăvara, în data de 10 martie și urmează un traseu labirintic. Între
satele Sabasa și Suha, Vitoria descoperă osemintele lui Nechifor în râpa de sub Crucea
Talienilor. În vreme ce Gheorghiță priveghează osemintele părintelui ucis, mama sa anunță
autoritățile și pregătește înmormântarea și praznicul.
Punctul culminant e de un dramatism intens: în fața celor adunați la praznic, a lui
Calistrat Bogza și a lui Ilie Cuțui, oierii care l-au însoțit pre Nechifor la Dorna, Vitoria
reconstituie împrejurările morții lui Lipan. Deznodământul fixează situația finală: pedepsirea
vinovaților, care își mărturisesc vina.
Ca orice roman tradițional ,și ,,Baltagul” este orientat spre o lume obiectivă, surprinsă în
existența ei social-istorică. Acțiunea se desfășoară în spații determinate, reale, obiective și
urmărește evoluția personajelor într-un timp real. Eroii sadovenieni sunt surprinși și ei într-un
spațiu real, de la Măgura Tarcăului până în ținutul Dornei, și într-o durată reală, care acoperă
aproape o jumătate de an (din toamnă până primăvara). Spațiul real și timpul obiectiv sunt
dublate de spațiul simbolic (spațiul-labirint, spațiul interior al visului), de timpul mitic (impus
prin legenda care deschide romanul), ca și de durata interioară, timpul subiectiv al rememorării,
al amintirilor Vitoriei.
Celelalte elemente de structurare a discursului narativ sunt configurate, de asemenea,
după modelul tradițional. Modul principal de expunere este narațiunea, în care sunt inserate și
secvențe descriptive, scene dialogate sau monologuri. Episoadele se succed, predominant, prin
tehnica înlănțuirii (cronologic), iar perspectiva narativă este obiectivă, naratorul omniscient
dezvăluind prin focalizare zero trăirile interioare ale eroilor.
Personajele sadoveniene din acest roman sunt construite pe o trăsătură dominantă de
caracter, ilustrând o tipologie general-umană. Sunt personaje de mare coerență, în construirea lor
accentuându-se ceea ce este tipic, definitoriu. Vitoria Lipan și soțul ei sunt reprezentativi pentru
profilul moral și modelul comportamental al personajului colectiv. Ca toți eroii tradiționali, ei
sunt orientați spre lume, văzuți în relațiile cu ceilalți, cu comunitatea. Evoluția lor epică este
previzibilă, bine motivată prin logica interioară a romanului.
Limbajul sadovenian are o curgere melodioasă, de poveste spusă domol, cu respectul
cuvenit cuvântului ca parte a unui Logos creator de lume. În acest roman, limbajul are, mai întâi
de toate, o motivație realistă, pentru că reconstituie o lume în care s-a petrecut o crimă. Situată la
interferența lumii arhaice cu cea modernă, lumea evocată reflectă această particularitate și în
limbaj. Acesta impresionează nu neapărat prin redarea fidelă a particularităților graiului
moldovenesc, ci prin nivelul la care ajunge acest limbaj. Timbrul grav, cu adresări directe
politicoase, alături de elemente arhaice și populare, care se împletesc armonios cu neologismele,
trădează ceremonia unei culturi vechi și nobile.
Sub istoria unei crime petrecute în lumea pastorală a secolului al XX-lea pe plaiurile
mioritice ale Moldovei, se găsesc straturi de paliere tematice și de semnificații profunde.
Romanul ,,Baltagul” aduce o formulă romanescă inedită în peisajul epicii interbelice:
polimorfismul structurii, adică ,,amestecul de roman realist și narațiune arhetipală, grefată pe un
scenariu polițist”. (Carmen Mușat)
Romanul ,,Baltagul” este unul tradițional, pentru că recompune imaginea unei societăți
arhaice, păstrătoare a unor tradiții care au supraviețuit în vârful muntelui de pe vremea dacilor.
Prin complexitate, prin polimorfism și prin semnificații, scrierea depășește granițele
tradiționalului și intră în categoria romanului mitic.
,,BALTAGUL”
(construcția personajului)
de Mihail Sadoveanu

Romanul ,,Baltagul” a apărut în 1930, fiind unul de factură tradițională, deoarece


ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul țăranului moldovean ca păstrător al
tradițiilor și al specificului național, cu un mod propriu de a gândi, a simți și a reacționa în fața
problemelor cruciale ale vieții.
Vitoria Lipan este personajul principal și rotund, eroină de factură mitică, fiind o figură
reprezentativă de erou popular, întrunind calitățile fundamentale ale omului simplu de la țară, în
care se înscriu cultul pentru adevăr și dreptate, respectarea legilor și a datinilor strămoșești.
Figura Vitoriei este la început lipsită de dinamism, naratorul omniscient accentuează
direct și indirect trăsăturile, pornind din exterior spre interior, cele fizice sugerând profundele
trăiri și sentimente ale eroinei. Gândindu-se la Nechifor Lipan, care nu se întorsese acasă, Vitoria
trece printr-un proces de interiorizare, concentrarea sa lăuntrică având ca efect o autoizolare față
de lumea din jur. Naratorul heterodiegetic reliefează indirect profunzimea vieții afective a
Vitoriei Lipan.
Portretul moral reiese mai ales din faptele și gândurile eroinei, prin caracterizare
indirectă. Trăsătura dominantă a Vitoriei Lipan este respectarea tradițiilor strămoșești, a legilor
nescrise, moștenite de ea din vremuri imemoriale, ceea ce o motivează ca personaj tradițional. Ea
se supără îngrozitor la gândul că fiica ei, Minodora, s-ar putea îndepărta de credința străbună.
Naratorul dezvăluie, indirect, stările și trăirile interioare ale eroinei, reieșite din faptele și
atitudinile ei. Îngrijorarea și neliniștea Vitoriei sunt cauzate de întârzierea neobișnuită a soțului
ei, Nechifor Lipan, plecat la Dorna să cumpere ei. Credincioasă, munteanca merge la părintele
Daniil Milieș pentru a-i cere sfatul. Dragostea puternică pentru soțul ei o determină să se ducă și
la ghicitoarea satului, baba Maranda, dar nu are încredere nici în prezicerile acesteia, că Nechifor
ar fi părăsit-o pentru altă femeie, ,,cu ochii verzi”, așa că devine tot mai sigură că s-a întâmplat o
nenorocire.
Eroina respectă riguros datinile strămoșești, presimțirile ei având drept fundament
semnele credinței străbune și din experiența sa, morală intuitivă, de aceea acționează în funcție
de aceste tradiții românești ancestrale.
Primele semene rău-prevestitoare sunt visele. De asemenea, Vitoria se ghidează după
semnele naturii și înțelege mesajele transmise prin manifestările acesteia. Venirea iernii
sugerează drama femeii. Alte semene călăuzitoare vin din superstiții mitice, evidențiate prin
imaginea cocoșului care e gata să iasă pe poartă, fapt ce îi confirmă că Lipan nu va veni acasă și
va trebui să plece în căutarea lui.
Naratorul dezvăluie, indirect, frământările protagonistei, care constituie un adevărat
labirint interior, de la neliniște la bănuială, apoi la certitudinea că ceva rău s-a întâmplat cu
bărbatul ei. Inteligentă, dârză și cu o voință puternică, Vitoria se hotărăște să afle adevărul și să
pornească în căutarea lui Nechifor, pe același drum anevoios pe care-l parcursese și el, traseu
întortocheat și greu de străbătut, aidoma unui labirint exterior.
Din momentul în care ia decizia să plece în căutarea lui Nechifor, portretul eroinei devine
dinamic, construit indirect, prin acumulare de fapte narate. Când bănuiala devine certitudine,
Vitoria este hotărâtă să-și găsească soțul. Zbuciumul și căutările lăuntrice ale Vitoriei Lipan
constituie un labirint interior ca un traseu psihologic parcurs din întunericul neștiinței la lumina
certitudinii, de la îngrijorarea incertă la convingerea că ceva rău s-a întâmplat cu Nechifor și, ca
urmare, scopul său neclintit este acela de a afla adevărul.
Alte repere morale reies prin caracterizare indirectă din stările și trăirile interioare ale
eroinei. Credincioasă, simte nevoia unei purificări sufletești înainte de a pleca la drum, având
nădejdea că Dumnezeu și Sfânta Ana îi vor arăta calea ce trebuie urmată. Astfel, ea ține post în
fiecare vineri până la plecarea în călătorie. Împovărată de gânduri și de suferință, munteanca se
consideră moartă în plan spiritual. Înfățișarea exterioară pare neschimbată, dar viața ei interioară
este profundă și tumultuoasă. Doar Gheorghiță, fiul ei, observă schimbările și dârzenia
dinăuntrul Vitoriei, exprimând în mod direct ceea ce el înțelege.
Alte fapte și atitudini ale eroinei evidențiază indirect particularitățile caracteriale. Cu o
luciditate impresionantă și un spirit organizatoric ieșit din comun, Vitoria își organizează
gospodăria, vinde agoniseala ca să aibă bani pentru drum, dăruiește mănăstirii Bistrița o icoană
cu Sf. Ana, căreia îi spune taina ei, și îi cere să îi călăuzească pașii în aflarea adevărului.
Rațională și inteligentă, femeia este conștientă de dificultatea călătoriei și își avertizează și fiul
cu privire la acest aspect al demersului pe care îl întreprind.
Drumul sinuos, pe cărările întortocheate ale munților, constituie un labirint exterior care
evidențiază, indirect, tenacitatea, setea de dreptate și adevăr ale Vitoriei. În popasurile pe care le
fac, munteanca respectă și onorează ceremoniile la care asistă, un botez și o nuntă, și constituie
un semn rău-prevestitor, deoarece ordinea întâlnirii acestora este una care încalcă legile
rânduiala. Călătoria lor se desfășoară doar în timpul zilei și, pe măsură ce străbat locurile pe unde
fusese în toamnă Nechifor, bănuiala devine aproape certitudine, iar luciditatea și spiritul ei
pragmatic în descoperirea adevărului sunt sugestive.
Vitoria reconstituie drumul parcurs de soțul ei, se amestecă printre oameni ca să poată
afla mai multe amănunte, căutând confirmări la lumea din jur. La Dorna află că Nechifor
cumpărase trei sute de oi și, întrebând cu discreție și inteligență din loc în loc, din han în han,
tenace și dârză, cu o logică impecabilă pune cap la cap cele aflate, luând astfel urma oilor și a
ciobanilor. În satul Sabasa, turmele avuseseră trei stăpâni, iar la Suha ajunseseră doar doi.
Semnele vremii îi confirmă certitudinile, vântul care se oprise reprezentând un indiciu că
munteanca va afla adevărul în râpa de sub Crucea Talienilor.
Găsirea câinelui Lupu în curtea unui gospodar din Sabasa îi întărește femeii convingerea
că bărbatul se află în fundul râpei. După ce îi face lui Nechifor toate ritualurile ce țin de tradițiile
ancestrale ale credinței creștine, Vitoria se concentrează asupra demascării vinovaților și, cu o
deducție de detectiv, povestește detaliat înfăptuirea crimei, spiritul ei justițiar făcând posibilă
demascarea criminalilor.
Datina înmormântării și pedepsirea ucigașilor confirmă încă o dată credința profundă și
străveche a poporului că cel care ucide nu poate să scape de pedeapsa divină. Eroina își asumă cu
fermitate noile responsabilități ce reies din statutul de văduvă, fiind rațională și conștientă că
viața trebuie să își urmeze cursul.
Portretul moral este puternic conturat, Vitoria fiind înzestrată cu spirit justițiar,
inteligență, luciditate, stăpânire de sine, devotament și neclintire în împlinirea tradițiilor și
datinilor străvechi, trăsături ce reies mai ales din faptele, vorbele și gândurile femeii, prin
caracterizare indirectă. Toate aceste însușiri o definesc ca personaj reprezentativ pentru
tradiționalismul literar, Vitoria fiind țăranca aprigă, hotărâtă și credincioasă, întrunind esența
spiritualității rurale românești. Dialogul și relațiile cu celelalte personaje ale romanului
evidențiază, de asemenea, stăpânirea de sine, inteligența ieșită din comun și logica perfectă.
Modalitățile de caracterizare sunt cu totul aparte, deoarece Sadoveanu folosește, în afară
de caracterizarea directă și indirectă, procedeele artistice ale introspecției psihologice: labirintul
interior, memoria afectivă, credințele strămoșești, mentalitatea ancestrală, superstițiile, semnele
rău-prevestitoare, care determină comportamentul exterior al eroinei. Acumularea de fapte, vorbe
și atitudini sunt alte mijloace artistice care conturează un caracter complex prin profunzimea
trăirilor, a gândurilor și a sentimentelor Vitoriei Lipan.
Criticul literar Alexandru Paleologu în lucrarea ,,Treptele lumii sau calea către sine a lui
Mihail Sadoveanu”, o aseamănă pe Vitoria Lipan cu personajul mitologic Isis, ilustrat de mitul
egiptean. Ca divinitate, Osiris reprezintă soarele care apune și răsare, adică moare și reînvie.
Trupul lui Osiris fusese ciopârțit și împrăștiat de ucigașul său, Seth, prin tot Egiptul. Ca și Isis,
Vitoria pornește în căutarea osemintelor soțului său. O altă analogie o constituie faptul că
munteanca este însoțită de fiul ei, Gheorghiță, la fel cum Isis este însoțită de fiul ei, Horus, iar
câinelui Lupu îi corespunde câinele Anubis în mitul egiptean.
În romanul ,,Baltagul”, Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observație,
restrângând și dezvoltând acțiunea prin construirea unor caractere puternice, variate sau pitorești,
acesta fiind, poate, cel mai reușit roman obiectiv inspirat dintr-o baladă populară. Acest aspect îl
susține și Nicolae Manolescu în lucrarea ,,Sadoveanu sau utopia cărții”: ,,Nicăieri n-a pus
Sadoveanu mai multă obiectivitate și mai puțin sentimentalism decât în cest roman.(...) Și
nicăieri n-a descris cu mai profund realism schimbarea lumii, năruirea societății patriarhale și
idilice prin invazia capitalismului decât în acest roman ce ar fi întemeiat, după vorba lui
Călinescu, pe << automatismul vieții pastorale! >>”.

,,BALTAGUL”
(relația dintre două personaje)
de Mihail Sadoveanu

Roman tradiționalist – mitic, publicat în 1930, ,,Baltagul” dezvoltă călătoria eroinei,


Vitoria Lipan, în căutarea rămășițelor pământești ale soțului ei, Nechifor Lipan. La nivel mitic,
aceasta este povestea lui Isis din mitologia egipteană în căutarea trupului dezmembrat al lui
Osiris.
Vitoria este însoțită în călătorie de fiul ei, Gheorghiță, și de câinele Lupu, regăsit pe
parcursul drumului. Relațiile dintre Vitoria și Gheorghiță sunt evidențiate de marile teme
sadoveniene dezvoltate în această creație: viața păstorilor, natura, miturile. Conflictul exterior
evidențiază contextul crimei, săvârșite din motive economice, iar conflictul interior dezvăluie
frământările Vitoriei în așteptarea soțului, dar și eforul aflării adevărului și înfăptuirii actului
justițiar.
Construcția subiectului este redată linear, cronologic, urmărind momentele subiectului și
relațiile puternice dintre mamă și fiu, căci Vitoria este hotărâtă să îl determine pe fiul ei să
înțeleagă tragismul existenței. Pentru Gheorghiță, călătoria are un scop inițiatic, opera
încadrându-se în categoria bildungsromanului.
Prin caracterizarea directă realizată de către narator este conturat portretul fizic al
protagonistei, care cucerește prin frumusețe și farmec. Împovărată de griji și de neliniști, Vitoria
trăiește un zbucium interior covârșitor, pentru că nu mai știa nimic despre soțul ei care plecase la
Dorna să cumpere oi. În relația cu Gheorghiță, Vitoria se dovedește permisivă și face din acesta
un bărbat curajos, pentru că vrea să-l educe în spiritul tradiției, pornind de la vestimentație,
preocupări și comportament moral, până la dorința de a-și vedea fiul devenind un gospodar
înstărit.
Dotată cu o inteligență deosebită, eroina reușește să își convingă fiul de necesitatea
plecării în călătoria de căutare a lui Nechifor. Ordonată, meticuloasă și cu simț practic, înainte de
plecare, ea rânduiește întreaga gospodărie cu rigurozitate. Conștientă de pericolele călătoriei,
comandă confecționarea unui baltag pentru Gheorghiță, pe care preotul îl sfințește, iar pentru
sine ia o pușcă, gândind s-o folosească la nevoie.
Vitoria este o femeie credincioasă, postind douăsprezece vineri, spovedindu-se și
împărtășindu-se, dar și superstițioasă, crezând în vise și semne, în descântece și vrăji. Culege cu
abilitate informații de la cei din jur, dovedind un real talent în intuirea psihologiei celorlalți.
În călătoria ei, întâlnește un botez și o nuntă și, de fiecare dată, respectă tradiția și
obiceiurile strămoșești. Deși întâmpină greutăți în descoperirea adevărului, dovedește curaj,
tenacitate și voință, deoarece nu renunță și își îndeplinește scopul de a-și găsi bărbatul și a-i
pedepsi pe ucigași. Când spiritul justițiar învinge, Vitoria revine la îndeletnicirile ei, pentru că
existența își continuă cursul.
Raportat la personajul secundar, Gheorghiță, romanul este unul inițiatic. Arma, baltagul
purtat de fiul Vitoriei, are un rol simbolic și magic, rămânând pur, nepătat de sânge. Procesul
inițiatic al fiului presupune o moarte simbolică, o coborâre în prăpastia infernului, acolo unde
neofitul (neinițiatul) va fi supus unor încercări limită, confruntându-se cu imaginea îngrozitoare a
rămășițelor părintelui său. Gheorghiță iese din parcursul inițiatic un om format și intră într-o
nouă etapă existențială, fiind capabil să preia conducerea familiei.
Ultima pagină diferă de restul romanului prin faptul că, pentru prima dată, Vitoria îi
vorbește fiului ei folosind persoana I plural: ,,Facem cu domnul Toma toate socotelile(...)”.
Pentru a lua locul tatălui său, băiatul are de învățat o mulțime de lucruri. Deși vorbește cu el la
plural, Vitoria continuă să îi dea sfaturi. Din discursul ei, fiul înțelege că trebuie să-și plătească
toate datoriile, să respecte cu strictețe datinile, să fie mândru de averea sa, să fie gospodar și
prevăzător.
Gheorghiță parcurge următoarele trepte ale inițierii: copilăria fericită, drumul,
participarea la evenimente decisive (nunta, botezul), veghea terifiantă, lovirea lui Bogza și
preluarea responsabilităților.
Modul în care tema textului se reflectă în evoluția relației dintre cele două personaje se
bazează pe faptul că Vitoria reconstituie crima pe baza propriilor raționamente, dar și cu ajutorul
lui Gheorghiță, care trebuie să ia locul tatălui dispărut.