Capitolul 1

OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODOLOGIA TEORIEI

MICROECONOMICE

Acest prim capitol are un caracter introductiv în domeniul conceptelor şi metodelor teoriei
economice în general şi al microeconomiei în particular.
Resursele economice sunt relativ rare, deoarece nevoile umane cresc şi se diversifică
continuu. Ca urmare, o sarcină importantă devine utilizarea eficientă a resurselor economice
disponibile, majorarea cantităţii şi ameliorarea calităţii lor. Scopurile didactice ale capitolului
ţintesc: determinarea locului Teoriei economice în sistemul ştiinţelor şi definirea obiectului ei de
studiu; delimitarea obiectului şi subiecţilor de studiu ai Microeconomiei; înţelegerea esenţei
economice a problemei alegerii în baza modelului posibilităţilor de producţie şi a costului de
oportunitate; cunoaşterea instrumentarului metodologic utilizat de economiştii teoreticieni în
vederea studierii fenomenelor şi proceselor microeconomice.
Studiul Teoriei economice nu asigură o reuşită garantată în viaţă, ci contribuie la formarea
mentalităţii economice a oamenilor, care le permite să-şi valorifice eficient propriul potenţial,
precum şi alternativele oferite de mediul economic.

1.1. Teoria economică şi obiectul ei de studiu

Locul Teoriei Disciplinele economice reprezintă un sistem de discipline: discipline

economice în economice fundamentale, discipline economice aplicative (funcţionale
sistemul ştiinţelor
şi de ramură) şi discipline economice de graniţă. Teoria economică
constituie o disciplină fundamentală. Deşi nu asigură obţinerea cunoştinţelor profesionale într-un
domeniu concret de activitate, ea formează mentalitatea economică a oamenilor, care ajută la
însuşirea cunoştinţelor concrete prin modul de gândire format. Astfel, prin teoria
comportamentului consumatorului i se explică cum acesta alege ce şi cât să cumpere pentru a-şi
maximiza satisfacţia, ea facilitând înţelegerea strategiilor de marketing aplicate de firme în
vederea stabilirii, menţinerii şi extinderii pieţei deţinute. Prin teoria comportamentului
producătorului i se explică cum acesta alege ce, cum şi pentru cine să producă, ea facilitând
înţelegerea măsurilor de management operaţional şi strategic, elaborate şi promovate de către
întreprinderi, precum şi a unor probleme legate de contabilitate şi audit. Prin teoria structurilor
concurenţiale se obţin cunoştinţele necesare pentru înţelegerea strategiilor de comportament al
firmelor pe piaţă, importanţa concurenţei loiale, caracterul nefast al acordurilor anticoncurenţiale
şi al abuzului de poziţie dominantă. Astfel, Teoria economică reprezintă un fundament teoretico-
metodologic pentru alte ştiinţe economice, sau este o ştiinţă economică fundamentală, din care
celelalte ştiinţe economice preiau noţiunile economice de bază cu care ele operează – cerere,
ofertă, preţ, piaţă, întreprindere, cost de producţie, profit, buget de stat, politică fiscală, politică
monetară, investiţii, balanţă de plăţi etc.
Teoria economică corelează şi cu alte ştiinţe. Aspectul cantitativ al legităţilor economice
fiind fondat pe matematică şi statistică, teoria economică aplică un spectru larg de analize
matematice – de la cea statistică şi probabilistică până la cea economică.
Semnificative sunt relaţiile cu psihologia individuală şi socială. Teoria economică aplică
legităţile psihologice, deoarece anume în conştiinţa umană se regăsesc sursele motivării
activităţii economice, iar psihologia socială permite a înţelege mai profund particularităţile
mentalităţii naţionale şi impactul ei asupra dezvoltării economice naţionale.
Foarte strânse sunt relaţiile dintre economie şi drept. Legităţile economice obiective
determină în mod substanţial conţinutul legilor juridice create de organul legislativ,
compartimente întregi ale dreptului economic reprezentând, de fapt, generalizări ale practicii
economice existente. Fenomenul „legilor nelucrative” denotă că adoptarea actelor normative
inadecvate situaţiei economice concrete contribuie la nerespectarea lor, iar lipsa legilor juridice
necesare împiedică desfăşurarea normală a activităţii economice.
Legătura Teoriei economice cu ştiinţa istorică se realizează prin intermediul disciplinelor
„Istoria economică” şi „Istoria gândirii economice”. Istoria reprezintă pentru Teoria economică
una din principalele surse ale faptelor economice, care servesc în calitate de „materie primă”
pentru ulterioarele generalizări şi de „laborator natural” pentru testarea veridicităţii teoriilor
economice elaborate. Totodată, în cercetarea evoluţiei istorice au fost aplicate instrumente de
analiză cantitativă specifică Teoriei economice, ceea ce a generat apariţia subdisciplinei istorice
„cliometrie”.
Confirmarea importanţei majore a Teoriei economice, ca ştiinţa, rezidă şi din faptul că
pentru realizările deosebite în domeniul ei sunt decernate Premii Nobel.

Originile Teoriei economice şi La mod general, obiectul de studiu al unei ştiinţe poate fi
evoluţia obiectului ei de studiu delimitat doar când această ştiinţă a atins un anumit nivel
de dezvoltare. Preistoria Teoriei economice are o durată de secole. În antichitatea greacă şi
romană nivelul producţiei era redus, comerţul nu cuprindea decât o parte restrânsă din bunurile
economice, cea mai mare parte consumându-se în interiorul gospodăriilor care le-au creat, iar
întreprinderile păstrau dimensiuni artizanale. Ca urmare, reprezentările şi analizele economice,
întâlnite îndeosebi la Platon şi Aristotel sub denumirea de „Economica” 1, se mărgineau la
economia casnică şi la schimburile simple. În Evul Mediu cunoaşterea economică a fost
subordonată moralei religioase, orientate spre căutarea mântuirii.
Existenţa unor idei cu conţinut economic este insuficientă pentru transformarea lor într-un
sistem ştiinţific integru, deoarece, iniţial, ele apar ca elemente ale unei cunoaşteri generale despre
societate. Perioadă îndelungată această cunoaştere generală era întruchipată în filosofia morală,
care îngloba în sine teologia, etica, jurisprudenţa, politica şi economica.
Dezvoltarea manufacturilor şi, mai ales, revoluţia industrială din Europa au impulsionat
atât producţia de bunuri, cât şi dezvoltarea rapidă a comerţului pe plan intern şi extern. Ca
urmare, s-au intensificat preocupările pentru înţelegerea acestor procese, a factorilor şi
motivaţiilor care le determină, ceea ce a cauzat, în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea,
procesul de detaşare a ştiinţei economice de filosofia morală.
Iniţial ştiinţa economică a fost numită Economie politică, termen utilizat de francezul
Antoine de Montchréstien în lucrarea Tratat de economie politică, dedicat regelui şi reginei
(1615). Semnificaţia termenului „politică” rezulta din problema economică centrală din acea
perioadă – formarea statelor centralizate şi gestionarea lor eficientă în vederea creşterii puterii lor
economice şi politice. Această denumire a fost preluată de şcoala fiziocrată franceză şi de şcoala
clasică engleză, a cărei fondator A. Smith este considerat „părintele” ştiinţei economice teoretice.
Prin cercetările acestor două şcoli a fost formulată problema principală de studiu – formarea
sistemului economiei de piaţă – şi primul obiect de studiu economico-teoretic – legităţile
creşterii şi distribuirii avuţiei sociale. De menţionat în acest sens că lucrarea principală a lui A.
Smith a fost intitulată Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, iar clasicul J.B.
Say, în Tratatul de economie politică, a explicat „modul în care se formează, se distribuie şi se
consumă bogăţiile”.
La mijlocul secolului al XIX-lea, în perioada anilor 1860–1870, şcoala clasică a cedat
criticilor din partea şcolii marxiste. Păstrând denumirea de Economie politică, K. Marx, în
lucrarea sa fundamentală Capitalul, a lansat un nou obiect de studiu economico-teoretic –
relaţiile de producţie şi legile economice ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a
societăţii. Schimbarea obiectului de studiu a avut consecinţe profunde în aspect atât teoretic, prin
perfecţionarea metodologiei de cercetare, cât şi practic, prin lansarea „acţiunilor revoluţionare”.
O nouă modificare a conţinutului ştiinţei economice teoretice a avut loc în anii ’70 ai
secolului al XIX-lea, pe parcursul „revoluţiei marginaliste”, realizată prin aportul austriacului C.
Menger, englezului W.S. Jevons şi francezului L. Walras. În această perioadă sistemul
economiei de piaţă a fost deja format şi problemă centrală de cercetare a devenit cunoaşterea
1
Termenul „Economica” a fost propus pentru prima dată de filosoful antic Xenofont, el provenind de la două
cuvinte de origine greacă: oikos – gospodărire şi nomos – lege.
condiţiilor funcţionării lui echilibrate. Noul conţinut a dictat necesitatea schimbării denumirii
ştiinţei economice, noua denumire, „Economics”, fiind propusă de fondatorul şcolii neoclasice
A. Marshall, ea fiind tradusă din engleză fie ca „teorie economică”, fie ca „ştiinţă economică”.
Primul curs universitar de Economics a fost ţinut de însuşi A. Marshall în 1902 la Universitatea
din Cambridge. La denumirea de Economie politică nu s-a renunţat definitiv, ea fiind
actualmente aplicată de reprezentanţii şcolii de la Virginia pentru desemnarea spaţiului de
cercetare teoretică a mecanismelor opţiunii publice.
A fost schimbată nu doar denumirea, dar şi obiectul de studiu al teoriei economice.
Relaţiile de producţie au fost înlocuite cu comportamentul uman, dedus din raportul „nevoi-
resurse”. Astfel, L. Robbins, în lucrarea Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice, a
caracterizat ştiinţa economică drept o „ştiinţa despre activitatea umană determinată de caracterul
limitat al resurselor şi de caracterul nelimitat al nevoilor, satisfacerea cărora este scopul
activităţii umane”2, iar P. Samuelson, în lucrarea Economics, ca „ştiinţă despre modul în care
oamenii şi societatea învaţă să aleagă, cu ajutorul banilor sau fără ei, acele resurse de producţie
rare pentru producerea diferitor mărfuri în prezent şi în viitor – între diferiţi oameni şi diferite
grupări ale societăţii”3. Pentru a înţelege mai bine sensul acestor definiţii ale obiectului de studiu,
devine necesar de a examina esenţa nevoilor şi a resurselor economice.

Nevoile economice Orice fiinţă umană este un produs al naturii şi societăţii, deci este o
fiinţă biologico-socială. Ea există şi se dezvoltă în măsura în care îşi
satisface multiplele nevoi. Noţiunea „nevoi” are interferenţe cu noţiunile „dorinţe” şi „cerere”.
Dorinţele desemnează nevoile încă nesatisfăcute, adică starea psihologică a celui care crede că îi
lipseşte ceva. Însă nu orice dorinţă se transformă în nevoie. Cât de mult nu am dori să substituim
petrolul, gazul şi cărbunele cu energia solară, la moment nu o putem face din cauza restricţiilor
de ordin tehnic şi economic, precum şi a rezistenţei din partea producătorilor de resurse
energetice tradiţionale.

Nevoile economice reprezintă un ansamblu de cerinţe, care pot fi satisfăcute în cadrul

societăţii existente cu potenţialul tehnic disponibil.

Drept exemple pot servi nevoia unei familii pentru carne, pâine şi legume, a unui copil
bolnav pentru îngrijire medicală, a unei provincii pentru aprovizionarea cu energie electrică, a
unui oraş pentru apă potabilă, a unei economii naţionale pentru investiţii străine de proporţii.

2
Robbins L. An Essay on the Nature and Significance of Economic Science. London, 1932.
3
Samuelson P. Economics. An Introductory Analysis. New York, Toronto, London, 1962.
 Deosebirea dintre nevoi şi cerere rezidă în posibilitatea satisfacerii nevoii cu mijloacele
monetare disponibile. Dacă cantitatea mijloacelor monetare disponibile permite satisfacerea
nevoii, ea se transformă în cerere, cererea desemnând, astfel, nevoia solvabilă.
Nevoile posedă un caracter obiectiv-subiectiv. Intrate în obiceiuri şi tradiţii de consum, ele
dobândesc un caracter obiectiv. Totodată, la diferiţi indivizi, ele sunt diferite, în timp şi spaţiu,
ceea ce le conferă o latură subiectivă, pronunţat psihologică.
Multitudinea nevoilor umane a făcut necesară clasificarea lor după anumite criterii. Prima
încercare de clasificare a efectuat-o încă Aristotel, care a delimitat nevoile corporale de cele
spirituale. Clasificarea lui Aristotel a fost completată de A. Marshall, care a delimitat
următoarele perechi de nevoi: primare şi secundare, inferioare şi superioare, pozitive şi vicii,
comune şi specifice, ordinare şi extraordinare, individuale şi colective. Însă cea mai cunoscută
este clasificarea propusă de psihologul american A. Maslow, conform căreia nevoile umane se
divid în cinci categorii (figura 1.1):

de
autorealizare nevoi secundare
de autoritate
de comunicare
de securitate
fiziologice (alimentare, vestimentare, habitaţie)
nevoi primare

Figura 1.1. Clasificarea nevoilor economice

Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni, existând două nivele în satisfacerea
lor: minimal şi bazic. Nivelul minimal asigură consumul de bunuri necesare supravieţuirii, în
timp ce nivelul bazic – volumul de bunuri necesar unui nivel de viaţă decent. Pornind de la
această diferenţiere, statistica aplică noţiunile de „minim de existenţă” şi „buget de consum”,
care se calculează ca indicator mediu per capita, precum şi separat pe vârste, sexe, mediu de trai.
În urma cercetării nivelului de satisfacere a nevoilor fiziologice, s-a reliefat o legitate economică:
la nivel minimal nevoile umane sunt relativ omogene, în timp ce la nivel bazic ele diferă în
funcţie de preferinţele individuale şi tipurile de activitate.
Noţiunile „primar” şi „secundar”, din piramida lui Maslow, nu exprimă importanţa lor
pentru fiinţa umană, ci exprimă ordinea satisfacerii lor. Analiza acestei ordini l-a adus pe
Maslow la descoperirea legii ierarhizării nevoilor, în conformitate cu care nevoile secundare
devin actuale pentru om doar după ce sunt satisfăcute nevoile primare. Deşi nu sunt excluse
cazurile când unele din nevoile secundare pot lipsi la unii oameni: de autoritate – la oamenii
modeşti, de comunicare – la oamenii solitari.
Clasificarea nevoilor fiind foarte diversificată, ea poate constitui un studiu aparte. Însă un
interes deosebit îl prezintă trăsăturile acestor nevoi.
Nevoile umane sunt nelimitate pe termen lung. Ceea ce îl deosebeşte pe om de animale
este apariţia de noi nevoi, pe măsura satisfacerii celor vechi, şi continuitatea lor. Sub influenţa
evoluţiei producţiei, oamenii şi-au diversificat alimentaţia şi vestimentaţia, mijloacele de
comunicaţie şi transport, modalităţile de utilizare a timpului liber. Drept exemplu pot servi
blugii. În secolul al XIX-lea, în scopuri tehnice, a fost creată o nouă stofă trainică. Ocazional din
ea a fost cusută o pereche de pantaloni, ceea ce a generat o nouă nevoie – de blugi. Un alt factor
important al diversificării nevoilor este publicitatea, care incită oamenii la permanente
experimente de consum, soldate cu formarea unor nevoi noi. Analizând aceste situaţii empirice,
economiştii au descoperit legea nevoilor crescânde, conform căreia pe măsura dezvoltării
societăţii nevoile umane cresc cantitativ şi se modifică calitativ. Pe termen scurt însă numărul
nevoilor economice este limitat.
1. Nevoile umane primare sunt limitate în capacitate. Trăsătura în cauză semnifică faptul
că satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun.
După cum menţiona A. Smith, „tendinţa spre alimentaţie este limitată la fiecare om de
mărimea stomacului său”. Intensitatea resimţirii unei nevoi individuale este descrescândă
pe măsură ce ea este satisfăcută continuu. De exemplu, nevoia în hrană se modifică pe
măsura consumării de alimente, trecând de la foame spre saţietate, dezgust şi chiar
suferinţă. În cazul nevoilor secundare însă, limita în capacitate dispare. Oamenii
ambiţioşi niciodată nu vor recunoaşte pentru sine un exces de autoritate sau putere, iar cei
înţelepţi – un exces de cunoştinţe (vestita concluzie a lui Socrate: „Eu ştiu că nu ştiu
nimic”).
2. Nevoile umane au capacitatea de regenerare, ceea ce semnifică că nevoia se stinge
prin satisfacerea ei, dar se reface în timp.
Nivelul satisfacerii nevilor umane depinde de mai mulţi factori:
 Nivelul de dezvoltare economică a ţării şi mărimea veniturilor disponibile: cu cât mai
dezvoltată este ţara şi cu cât sunt mai mari veniturile personale, cu atât mai multe nevoi
pot fi satisfăcute mai bine.
 Nivelul de cultură al oamenilor influenţează structura nevoilor: cu cât mai înalt este
nivelul culturii, cu atât mai mare este ponderea nevoilor secundare.
 Perioada de timp analizată. Economistul austriac E. Böhm-Bawerk a înaintat ipoteza că
indivizii preferă să-şi satisfacă nevoile într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Motivele la
 care el s-a referit au fost trei: incertitudinea viitorului, capacitatea limitată de previziune
şi viaţa scurtă a omului.

Bunurile economice Nevoile umane sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor economice.

Bunurile sunt lucrurile pe care purtătorii nevoilor le consideră corespunzătoare pentru

satisfacerea nevoilor lor.

Deoarece nevoile umane sunt variate, nu mai puţin variate sunt şi mijloacele satisfacerii lor
– bunurile. Luând drept criteriu provenienţa lor, ele se clasifică în bunuri libere şi bunuri
economice. Bunurile libere sunt cele care nu ridică probleme de disponibilitate şi apropriere
privată (aerul, lumina solară, apa din mări şi oceane, nisipul din pustiuri), deoarece sunt în
cantităţi ce depăşesc nevoile umane. Bunurile economice sunt rezultatul activităţii economice,
fiind produse cu cheltuieli de resurse economice. Diferenţa dintre bunurile libere şi cele
economice trebuie interpretată uneori în funcţie de timp şi de loc. Aerul de munte sau apa din
mare sunt bunuri libere numai pentru cei care beneficiază de ele în mod gratuit, iar pentru cei
care fac cheltuieli pentru a accede la ele constituie bunuri economice. Pe măsura înrăutăţirii
mediului ambiant şi a agravării problemelor ecologice, tot mai multe bunuri libere vor intra în
categoria celor economice.
Bunurile economice, la rândul lor, se clasifică în următoarele categorii (figura 1.2):
 BUNURILE ECONOMICE

După forma de existenţă

bunuri materiale
bunuri imateriale (servicii)

După destinaţie
bunuri şi servicii de consum
bunuri şi servicii de producţie

După gradul de prelucrare

bunuri primare
bunuri intermediare
bunuri finale

După gradul de interdependenţă

- bunuri substituibile
- bunuri complementare

După gradul de exclusivitate şi rivalitate

bunuri private
bunuri publice

Figura1.2. Clasificarea bunurilor economice

Bunurile şi serviciile de consum sunt bunurile ce contribuie direct la satisfacerea nevoilor.

Unele sunt de unică folosinţă, adică nedurabile (bunurile alimentare, serviciile de energie
electrică sau de coafor). Altele, deşi sunt utilizate un anumit timp, se uzează relativ rapid, fiind
denumite bunuri semi-durabile (vestimentaţie, articole de igienă). A treia categorie o reprezintă
bunurile durabile, adică care pot fi utilizate pe parcursul a mai mulţi ani sau chiar a întregii vieţi
(mobilă, bijuterii, case de locuit). Bunurile de producţie servesc la producerea altor bunuri
economice, satisfăcând astfel nevoile în mod indirect. Ele se compun din echipamente de
producţie (maşini-unelte, clădiri industriale şi comerciale, mijloace de transport), materii prime
şi semifabricate, energie, servicii acordate de o întreprindere altor întreprinderi.
 Bunurile primare sunt cele desprinse din mediul natural (copacii din pădure); bunurile
intermediare – cele care au fost supuse unor transformări, dar se află în diferite etape de
prelucrare (lemnul la fabrica de mobilă); bunurile finale intră în consum fără a mai fi supuse
prelucrării (mobila din lemn).
Bunurile substituibile se pot înlocui unele cu altele atât în consum, cât şi în alte genuri de
activităţi economice. În categoria lor intră, de exemplu, cafeaua şi ceaiul (în cazul consumului),
automobilul, trenul, avionul şi vaporul (în cazul deplasării teritoriale). Bunurile complementare
sunt cele care se consumă doar în comun. De regulă, ele sunt prezentate ca bunuri-pereche de
genul: automobil – carburant, calculator – soft, masă – scaune.
Bunurile private sunt bunuri din a căror utilizare rezultă beneficii exclusive şi rivale. Un
bun privat este considerat exclusiv, deoarece poate fi consumat numai de persoana care îl
posedă, care l-a cumpărat. Caracteristica de rivalitate derivă din faptul că fiecare unitate vândută
de bun diminuează oferta lui totală.
Bunurile publice se caracterizează prin non exclusivitate şi non rivalitate. Un bun public
este non exclusiv, deoarece poate fi consumat de mai multe persoane. Excluderea de la utilizarea
lui a unor potenţiali consumatori este imposibilă, chiar dacă aportul acestora la producerea
bunului respectiv este egal cu zero. Totodată, un bun public se caracterizează prin non rivalitate
– oferta lui totală nu se diminuează dacă bunul respectiv face obiectul consumului individual sau
colectiv. Deci, un bun public poate asigura beneficii individuale egale, indiferent de numărul
consumatorilor. De menţionat că cele două caracteristici (non rivalitatea şi non exclusivitatea)
sunt întrunite numai de bunurile publice pure – apărarea naţională, iluminatul străzilor, serviciile
prestate de poliţie etc. Problemele legate de finanţarea, producerea şi prestarea lor şi le asumă
statul, ele fiind acordate consumatorilor în mod direct şi gratuit. Bunurile cvasipublice (serviciile
de învăţământ public, unele servicii sociale, medicale) trec de la producător la consumator prin
vânzare-cumpărare, dar preţul la care se comercializează are la bază atât criteriile pieţei, cât şi
criteriile administrative şi de echitate.
Producerea bunurilor economice necesită posedarea, utilizarea şi combinarea resurselor
economice.

Resursele economice În scopul satisfacerii nevoilor de consum şi de producţie omul

acţionează asupra naturii, realizează un proces de producţie, prin care
transformă şi adaptează elementele naturii potrivit scopurilor sale.
 Ansamblul elementelor ce pot fi atrase şi utilizate în producerea bunurilor economice,
necesare satisfacerii nevoilor umane, constituie resursele economice.

Ca şi nevoile umane, ele sunt diverse, delimitându-se următoarele categorii (figura 1.3):

RESURSE ECONOMICE

După sursa de provenienţă

resurse primare, sau originare
resurse derivate

După natura lor

resurse umane
resurse naturale
resurse investiţionale
resurse informaţionale

După gradul recuperării resurselor naturale

resurse regenerabile
resurse neregenerabile

Figura 1.3. Clasificarea resurselor economice

Resursele primare, sau originare, sunt constituite din resursele naturale şi din potenţialul
demografic. Ele nu pot fi create sau sintetizate pe cale artificială. Resursele derivate sunt
obţinute în baza celor primare, fiind rezultate ale activităţii umane. Ele cuprind: maşini, utilaje,
instalaţii, stocuri de materii prime, cunoştinţe şi experienţă.
Resursele umane exprimă capacităţile fizice şi intelectuale, moştenite şi obţinute, pe care
membrii societăţii le aplică în activitatea economică. Resursele naturale includ resursele pe care
natura le-a creat şi/sau le regenerează (pământul, apa, bogăţiile subsolului). Resursele
investiţionale reprezintă bunurile cu ajutorul cărora se creează alte bunuri (spaţiile de producţie,
echipamentele, utilajele, instrumentele, mijloacele de transport productiv etc.). Resursele
informaţionale cuprind datele necesare pentru informare, luarea deciziilor şi efectuarea acţiunii
economice.
Indiferent de natura lor, resursele economice trebuie interpretate, pe termen scurt, ca
relativ rare, adică insuficiente în raport cu nevoile umane. Sunt rare suprafeţele funciare,
datorită extinderii oceanului planetar, a suprafeţelor ocupate de pustiuri, munţi şi gheţari. Sunt
relativ rare echipamentele de producţie, mai ales în ţările subdezvoltate. Sunt relativ rare
resursele umane de anumite calificări şi profesii. Deşi posibilităţile cunoaşterii sunt nelimitate,
stocul existent de cunoştinţe nu permite soluţionarea totalităţii problemelor cu care se confruntă
omenirea. Ca urmare, raritatea relativă a resurselor economice pe termen scurt este
considerată lege economică generală pentru toate ţările, fie ele sărace sau bogate. Prin aceasta
ea se deosebeşte de „penurie” (deficit), care este o stare conjuncturală şi limitată în spaţiu.

Caseta 1.1. Restricţiile vieţii cotidiene

Se poate crea impresia că problema rarităţii nu atinge oamenii foarte bogaţi, care îşi pot permite de
toate. Astfel, miliardarul grec Aristotel Onassis poseda o avere care îi permitea să cheltuiască deseori în mod
abuziv. Problema rarităţii s-a manifestat la el nu în insuficienţa de bani, ci în insuficienţa de timp şi puteri
pentru a rezista bolii nevralgice care l-a atacat. Timpul este deficitar pentru noi toţi, deoarece toţi dorim multe,
pe când ziua se limitează la 24 ore.
Banii şi timpul nu sunt unicele manifestări ale rarităţii pe care le suportăm noi toţi. Să luăm situaţia
când suntem invitaţi la o „masă suedeză”. Putem, gratis, mânca orice în timpul rezervat pentru aceasta. În
cazul dat raritatea relativă nu se referă nici la bani, nici la timp, ci la dimensiunea stomacului nostru. În faţă
avem diverse bucate şi trebuie să alegem ce şi cât să mâncăm în primul rând, în al doilea rând etc., până la
saţietate, fiind imposibil de a consuma integral toate bucatele propuse.

Ca urmare, surse ale rarităţii în viaţa noastră cotidiană sunt diverse restricţii cu care ne
confruntăm – restricţii de ordin material, monetar, fiziologic.

Alegerea economică Pentru a depăşi raritatea resurselor economice, oamenii aplică noi
tehnici şi tehnologii, care lărgesc posibilităţile de producere a bunurilor.
Însă bunurile suplimentare necesită resurse economice suplimentare. În acest mod se creează o
spirală de extindere a producţiei şi a resurselor necesare ei, care semnifică o contradicţie
economică majoră: creşterea economică generează şi sporeşte raritatea economică.
Consecinţele acţiunii legii rarităţii resurselor se reduc la următoarele:
 raritatea resurselor economice le face preţioase, stabilindu-se la ele un anumit preţ;
 stabilirea preţului la resursele economice determină suportarea anumitor costuri;
 existenţa costurilor determină organizarea activităţii economice în baza unui
comportament economic raţional axat pe alegere.
La mod general, alegerea reprezintă acţiunea prin care se acordă preferinţă unei anumite
operaţiuni, celelalte fiind eliminate. Din multitudinea bunurilor de consum consumatorii le aleg
pe cele care le sunt necesare şi accesibile ca preţ şi după veniturile disponibile. Alegerile pe care
le efectuează întreprinderile se bazează pe preţurile actuale ale resurselor economice şi pe
cererea viitoare faţă de bunurile economice fabricate. Alegerea investitorilor se orientează şi ea
la decalajul dintre costul mijloacelor investite şi venitul care poate fi obţinut în viitor. Se impune,
astfel, luarea unor decizii care necesită alegerea unei alternative dintr-o multitudine posibila,
luând în consideraţie factorul timp.

Teoria economica contemporană este o ştiinţa comportamentală, al cărei obiect

de studiu este alegerea deciziilor optimale cu privire la utilizarea resurselor economice
rare.

Dacă resursele şi bunurile nu ar fi fost rare, nu ar fi existat problema alegerii economice şi

nu ar fi existat, prin urmare, ştiinţa economică.
Structural, Teoria economică se divide în mai multe compartimente, cele mai elaborate
fiind Microeconomia şi Macroeconomia.

1.2. Obiectul şi subiecţii studiului microeconomic

Apariţia şi obiectul Microeconomia (microeconomics) s-a delimitat în ultima treime

studiului microeconomic a secolului al XIX-lea graţie desfăşurării „revoluţiei
marginaliste”, ai cărei precursori au fost G. Thünen şi G.Gössen,
iar promotori – austriecii C. Menger şi E. Böhm-Bawerk, englezul S. Jevons şi francezul L.
Walras. Însă după fiecare revoluţie ştiinţifică apare, de obicei, o personalitate care sistematizează
inovaţiile introduse, creând „nucleul dur” al ştiinţei pentru o anumită perioadă de timp. După
„revoluţia marginalistă” această misiune i-a revenit lui Alfred Marshall. În lucrarea sa
Principiile ştiinţei economice (1890) el a format sistemul de noţiuni şi legităţi care guvernează
comportamentul unui consumator, al unui producător, funcţionarea pieţei unui produs.
 Caseta 1.2. Alfred Marshall (1842-1924)
A. Marshall s-a născut la Londra şi a studiat matematica, economia, logica şi filosofia morală la
Universitatea din Cambridge. În anii 1885-1908 el activează ca profesor la această Universitate, devenind
fondatorul faimoasei şcoli de la Cambridge, din care ulterior au ieşit A. Pigou, J.M. Keynes, J. Robinson şi alţi
economişti iluştri. Principalei sale lucrări – Principiile ştiinţei economice (1890) – Marshall i-a dedicat 20 ani
din viaţă, iar cursul Economics, introdus de el în 1902, a devenit manualul principal al studenţilor economişti
până la apariţia Economics-ului lui P. Samuelson (1948).
Principalele realizări ale lui A. Marshall în domeniul analizei cererii sunt legate de deducerea curbei
cererii (el fiind primul care a stabilit legătura dintre legea cererii şi legea utilităţii marginale descrescânde) şi
analiza surplusului consumatorului. Tot el a universalizat noţiunea de elasticitate, aplicând-o faţă de cererea la
bunurile finale şi la factorii de producţie, precum şi la oferta bunurilor.
În domeniul analizei ofertei Marshall a delimitat perioada de piaţă, perioada scurtă şi perioada lungă de
timp şi a dezvoltat ideea randamentului crescător şi descrescător al factorului de producţie variabil. El a
susţinut că, pentru majorarea bunăstării sociale, se cer a fi impozitate ramurile cu randament descrescător, iar
subvenţionate – cele cu randament crescător; în ramurile cu randament constant intervenţia statului fiind
inutilă.
Însă locul central în teoria sa îl ocupă problema formării preţului de echilibru. Dacă reprezentanţii şcolii
clasice considerau că preţul bunului este determinat de costurile de producţie, iar economiştii marginalişti – de
utilitatea marginală a bunului, Marshall a sintetizat aceste două abordări prin introducerea în analiză a
factorului timp. Cu cât perioada de timp este mai scurtă, menţiona el, cu atât mai mare este influenţa cererii
asupra formării preţului, iar cu cât perioada de timp este mai mare, cu atât mai mult creşte influenţa costurilor
de producţie. Rolul cererii şi al costului asupra preţului de echilibru a fost comparat cu lamele foarfecii care
taie hârtia.
Metoda lui A. Marshall cu privire la studierea echilibrelor parţiale, fiind mai puţin elaborată decât cea a
lui L. Walras, totuşi are meritul de a fi mai practică şi mai apropiată de interesele omului de afaceri.

Microeconomia (de la grecescul mikros – mic şi oikonomike – arta de a gospodări)

studiază legităţile comportamentului individual al agenţilor economici, bazat pe
alegerea optimala dintr-o multitudine de variante de utilizare a resurselor şi bunurilor
economice rare.

Cursul ei iniţial este structurat în câteva compartimente de bază:

 teoria funcţionării pieţelor;
 teoria comportamentului consumatorului;
 teoria comportamentului producătorului;
 teoria structurilor concurenţiale de piaţă.

Subiecţii studiului Subiecţii principali de analiză microeconomică sunt gospodăriile

microeconomic casnice şi întreprinderile.
În statistica mondială gospodăria casnică4 este concepută ca gospodărie gestionată de o
persoană sau de un grup de oameni care locuiesc împreună şi posedă un buget comun. De regulă,
4
Pentru desemnarea gospodăriilor casnice se mai aplică noţiunea de „menaj”.
ea este reprezentată de o familie, în ale cărei funcţii intră: 1) obţinerea veniturilor din vinderea
factorilor de producţie (de exemplu, a forţei de muncă) şi a averii posedate (plata de arendă
pentru spaţiu locativ şi pământ, dobânzi la conturi bancare, dividende pe acţiuni); 2) gestiunea
gospodăriei casnice (activitatea în mica gospodărie agricolă, efectuarea diverselor lucrări
casnice, cumpărarea de bunuri şi servicii, consumul bunurilor materiale şi spirituale); 3)
menţinerea legăturilor cu „exteriorul” gospodăriei (plătirea impozitelor, obţinerea de la stat a
transferurilor sociale, primirea transferurilor băneşti din exteriorul ţării); 4) educaţia copiilor.
Gospodăriile casnice sunt principalii consumatori de bunuri finale, ele luând decizia
„ce şi cât să consume”, pornind de la preferinţele lor, veniturile de care dispun şi
modificarea preţurilor la bunurile de consum. Totodată, ele sunt şi principalele deţinătoare de
economii, plasate în sistemul bancar sau pe piaţa hârtiilor de valoare.
Întreprinderile reprezintă organizaţii economice cu un complex patrimonial autonom
(care cuprinde încăperi, utilaje, aparate, instrumente, mijloace băneşti, stocuri de materiale,
patente etc.), în ale căror funcţii intră: 1) producerea şi vinderea bunurilor economice, prestarea
serviciilor sau efectuarea unor lucrări în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor; 2)
distribuirea veniturilor obţinute; 3) crearea locurilor de muncă; 4) menţinerea legăturilor cu
„exteriorul” întreprinderilor (plătirea impozitelor, obţinerea de la stat a transferurilor economice,
atragerea investiţiilor străine şi cooperarea economică cu agenţii străini).
Întreprinderile sunt principalii producători de bunuri şi servicii, ele luând decizia „ce,
cum şi pentru cine să producă”, pornind de la resursele economice şi tehnologiile
disponibile, costurile necesare a fi suportate, cererea consumatorilor şi posibilităţile de
câştig. Totodată ele sunt şi principalii debitori, împrumutând resurse monetare necesare
efectuării investiţiilor.
Gospodăriile casnice şi întreprinderile interacţionează pe piaţă. În acest caz,
microeconomia explică legităţile formării şi modificării cererii consumatorilor şi a ofertei
producătorilor, mecanismul de formare a preţului la care se vând/cumpără diverse bunuri şi a
cantităţii bunurilor vândute-cumpărate (preţul şi cantitatea de echilibru), modalităţile de
reechilibrare a pieţei şi cauzele modificării echilibrului pe piaţa unui produs.
Deoarece gospodăriile casnice şi întreprinderile activează într-un anumit mediu intern şi
pot avea legături cu agenţii străini, microeconomia explică influenţa politicilor publice asupra
comportamentului lor, strategiile concurenţiale aplicate faţă de rivali, precum şi
avantajele/dezavantajele care rezidă din relaţiile lor cu „exteriorul”.
Problemele fundamentale Organizarea activităţii microeconomice se bazează pe
de organizare a activităţii soluţionarea a trei probleme fundamentale: „ce şi cât de
microeconomice
produs”, „cum de produs” şi „pentru cine de produs”.
Problema „ce şi cât de produs” determină alocarea şi realocarea resurselor economice în
scopul producerii bunurilor economice. Decizia de a produce anumite bunuri presupune o
alocaţie a resurselor economice între întreprinderile care produc aceste bunuri. De exemplu,
pentru a construi mai multe drumuri, devine necesar ca o mai mare cantitate de resurse umane,
materiale, financiare şi informaţionale să fie alocată construcţiei lor. Luarea deciziei ce şi cât de
produs se orientează la atingerea eficienţei alocative, care presupune utilizarea integrală a
resurselor economice pentru producerea bunurilor necesare.
Problema „cum de produs” determină ce resurse, în ce cantităţi şi combinaţii se cer a fi
utilizate la producerea bunurilor. Această problemă apare graţie faptului că există mai multe
modalităţi tehnologice de producţie. De exemplu, o tehnologie de producţie poate utiliza o mare
cantitate de muncă şi doar câteva utilaje simple (producţie bazată pe muncă manuală); alta, un
mare număr de maşini complexe şi doar câţiva operatori (producţie automatizată). În primul caz
producţia manuală poate fi organizată pe motivul că munca este ieftenă sau se cer aptitudini
unice pentru careva produse. În cel de-al doilea caz producţia automatizată poate fi organizată pe
motivul că forţa de muncă este scumpă sau cantitatea de bun cerută pe piaţă este foarte mare.
Luarea deciziei cum de produs se orientează la atingerea eficienţei productive, care
presupune că alegerea dintre multiplele variante alternative de folosire a resurselor trebuie să
asigure obţinerea fie a unei cantităţi determinate de bunuri cu un consum minim de resurse
(principiul minimizării), fie a unei cantităţi maximale de producţie cu resursele economice
disponibile (principiul maximizării). Maximizarea avantajelor obţinute la un efort dat sau
minimizarea efortului depus pentru realizarea efectului dorit reprezintă principiul optimalităţii.
Problema „pentru cine de produs” ţine de echitatea distribuirii bunurilor produse şi se
orientează la obţinerea eficienţei distributive. Aceasta se consideră a fi atinsă când, prin
redistribuirea bunurilor, devine imposibilă ameliorarea bunăstării unui subiect economic fără
afectarea bunăstării altuia. Importanţa echităţii distribuirii bunurilor rezidă din faptul că ea
influenţează atât productivitatea resurselor umane, cât şi motivaţia activităţii antreprenoriale.
Punctul de plecare al analizei microeconomice îl constituie conceptele de alocare, alegere şi
cost de oportunitate, reflectate în modelul posibilităţilor de producţie.

1.3. Modelul posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate

 Instrumentul care pune în evidenţă diferite combinaţii alternative
Caracteristicile modelului
posibilităţilor de producţie de producţie, într-un orizont scurt de timp, este modelul
posibilităţilor de producţie. Ca orice model de analiză, el
simplifică realităţile economice, însă pe baza utilizării lui se pot formula unele concluzii cu
privire la raritate, cost de oportunitate (alternativ) şi alegere raţională.
Modelul posibilităţilor de producţie se bazează pe următoarele premise:
1) alegerea se efectuează doar între două bunuri;
2) cantitatea şi calitatea resurselor economice este constantă;
3) tehnologia fabricării rămâne nemodificată;
4) economia are un caracter închis (ce semnifică lipsa legăturilor economice cu
exteriorul).
Posibilităţile de producţie reprezintă cantitatea de bunuri/servicii care pot fi produse în
condiţiile utilizării depline a resurselor economice. Expresia grafică a acestor posibilităţi este
reprezentată de curba (frontiera) posibilităţilor de producţie (CPP). Dacă, de exemplu, o
gospodărie casnică ar putea produce grâu (în ordine descrescătoare, în tone: 10; 6; 5; 0) şi
porumb (în ordine crescătoare, în tone: 0; 1; 3; 6), atunci posibilităţile de producţie ar putea fi
reprezentate tabelar şi grafic în modul următor (tabelul 1.1, figura 1.4):
Tabelul 1.1 Y
Posibilităţile de producţie (grâu)

10 A
Variante Grâu (t) Porumb (t) B
9 E
alternative
A 10 0 6 C

B 9 1 F
D
C 6 3 X
0 1 3 6
(porumb)
D 0 6

Figura 1.4. Curba posibilităţilor de producţie

Tabelul evidenţiază că prima variantă alternativă de utilizare a resurselor economice rare

presupune alocarea lor integrală la producerea grâului, ceea ce grafic este reprezentat prin
punctul pe axa OY, care desemnează cantitatea de grâu posibilă a fi produsă (punctul A). Ultima
variantă alternativă semnifică utilizarea integrală a resurselor economice la producerea
porumbului, ceea ce este reprezentat grafic prin punctul pe axa OX care desemnează cantitatea
de porumb posibilă a fi produsă (punctul D). În situaţii reale, deoarece ambele bunuri sunt
necesare, o parte din resursele economice vor fi alocate la producerea grâului, iar altă parte – la
producerea porumbului, pe grafic aceste variante alternative fiind reprezentate prin puncte ale
curbei posibilităţilor de producţie (punctele B şi C).
Punctele plasate pe CPP indică volumul maximal de bunuri economice (grâu şi porumb
în exemplul propus) care poate fi produs, toate resursele economice fiind utilizate deplin. Orice
punct deasupra acestei curbe indică un volum de bunuri imposibil a fi produs, deoarece
resursele economice pentru acest volum sunt insuficiente (punctul E). Orice punct dedesubtul
curbei semnifică un volum de bunuri mai mic decât cel posibil a fi produs, din cauza
utilizării parţiale sau ineficiente a resurselor economice (punctul F). Deci, CPP separă
combinaţiile realizabile de producere a bunurilor (A, B, C, D, F) de cele nerealizabile (E).
Panta CPP este înclinată negativ, ceea ce denotă că în condiţiile utilizării depline a
resurselor economice majorarea producerii unui bun este urmată de reducerea cantităţii produse
de celălalt bun. De exemplu, dacă se alege majorarea producerii de grâu, va fi necesar, cu
resursele disponibile şi tehnologiile existente, de a reduce producerea porumbului, prin
realocarea resurselor economice de la producerea porumbului la producerea grâului. Şi invers,
dacă se va alege majorarea producerii porumbului, va fi necesar de a reduce producerea grâului,
prin realocarea resurselor economice de la producerea grâului la producerea porumbului.
Panta CCP, calculată prin panta tangentei într-un punct oarecare a CPP, denotă în ce
proporţie un bun este sacrificat pentru a produce altul, prin realocarea resurselor economice
disponibile. Panta tangentei faţă de axa OX, măsurată prin mărimea unghiului α, denotă câte
unităţi din grâu va trebui de redus pentru a majora producerea porumbului cu o unitate. Şi invers,
panta tangentei faţă de axa OY, măsurată prin mărimea unghiului β, denotă câte unităţi din
producţia de porumb va trebui de redus pentru a majora producerea grâului cu o unitate (figura
1.5).
Y
(grâu)


10

– y

+x

X
O 6 (porumb)
 Figura 1.5. Costurile de oportunitate

Proporţia de înlocuire a unui bun cu altul poartă denumirea de cost de oportunitate, sau
cost alternativ.

La mod general, costul de oportunitate reprezintă aprecierea (în expresie

cantitativă sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci
când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde
o anumită acţiune dintr-o plajă posibilă.

El se calculează prin raportul dintre efectul pierdut şi cel care se obţine, sau dintre diminuarea
cantităţii bunului sacrificat (– ∆Y) şi unitatea suplimentară din bunul care se doreşte (∆X):
 Y
CO 
X
După cum denotă tabelul 1.1 şi graficul 1.4, deplasarea din punctul A pe CPP în punctul B
determină sacrificarea unei tone de grâu pentru producerea unei tone de porumb, costul de

 9  10 
oportunitate a 1 tone de porumb fiind 1 tonă de grâu  CO1   1 . Deplasarea din
 1 0 
punctul B în punctul C va genera un cost de oportunitate de 1,5 tone de grâu pentru o tonă

 69 
suplimentară de porumb  CO2   1,5  , iar deplasarea din punctul C în punctul D – de 2
 3 1 

 06 
tone de grâu pentru 1 tonă suplimentară de porumb  CO3   2  .
 63 
În cazul producerii suplimentare a grâului este sacrificat porumbul. Deplasarea din punctul
D în punctul C pe CPP determină sacrificarea a 1/2 tone de porumb pentru producerea 1 tone de

 36 
grâu  CO   1 / 2  ; din punctul C în punctul B – 2/3 tone de porumb pentru producerea 1
 60 

 1 3 
tone de grâu  CO   2 / 3  , iar din punctul B în punctul A – 1 tonă de porumb pentru
 96 

 0 1 
producerea 1 tone de grâu  CO   1 (tabelul 1.2).
 10  9 
Tabelul 1.2
Costurile de oportunitate ale porumbului şi grâului
Costul de oportunitate al Costul de oportunitate al
porumbului grâului
 1 1
1,5 2/3
2 1/2

După cum se poate observa, costul de oportunitate manifestă tendinţă de creştere (de la 1 la
1,5 şi apoi la 2 pentru 1 tonă suplimentară de porumb şi de la 1/2 la 2/3 şi apoi la 1 pentru o tonă
suplimentară de grâu), ceea ce îi atribuie CPP o alură concavă faţă de origine. Explicaţia rezidă
în caracterul specializat al resurselor economice. Realocarea lor de la producerea porumbului la
producerea grâului şi vice-versa necesită anumite cheltuieli de adaptare a resurselor. Cu cât sunt
mai diferite bunurile necesare a fi produse şi cu cât este realocat un volum mai mare de resurse
economice nespecializate, cu atât mai mari devin costurile de oportunitate, determinând un
volum în descreştere a producerii bunului alternativ. Panta tot mai abruptă în cazul deplasării pe
CPP de la stânga la dreapta este o manifestare a acţiunii legii creşterii costurilor de
oportunitate.
De menţionat că această lege nu poartă un caracter absolut. În cazul în care resursele
economice sunt utilizate cu eficienţă similară pentru diferite bunuri, curba posibilităţilor de
producţie ia forma unei linii drepte. Exemplu pentru o asemenea situaţie poate servi utilizarea în
procesul de producţie a unui utilaj universal.
Totodată, există situaţii când majorarea producerii unui bun nu necesită sacrificarea altuia.
Astfel, în condiţiile când producţia se situează dedesubtul curbei CPP, prin antrenarea resurselor
anterior neutilizate sau prin sporirea eficienţei resurselor utilizate se poate majora producerea
atât a grâului, cât şi a porumbului.
Deci, în modelul posibilităţilor de producţie raritatea rezultă din existenţa
combinaţiilor ce nu pot fi obţinute, aflate deasupra CPP; alegerea – din necesitatea de a
alege între punctele care pot fi realizate, aflate pe CPP; costul de oportunitate – din panta
negativă a CPP, care arată cantitatea sacrificată dintr-un bun necesară pentru creşterea cu
o unitate a producerii altui bun.
 Caseta 1.3. Costurile directe şi costurile de oportunitate
Nu orice costuri apar în calitate de costuri de oportunitate. Să luăm o studentă care se înscrie la
facultate. Ea consideră că cheltuielile lunare suportate pentru studii sunt cele legate de:
achitarea taxei pentru studii – 700 lei
achiziţionarea de materiale didactice - 700 lei
închirierea apartamentului – 1500 lei
cheltuieli de deplasare la instituţie – 300 lei
cheltuieli de autoîntreţinere – 3000 lei
Total cheltuieli directe – 6200 lei lunar.

Însă doar o parte din aceste cheltuieli reprezintă cost de oportunitate, şi anume: achitarea taxei pentru
studii, achiziţionarea de materiale didactice şi cheltuielile de deplasare la instituţie, dat fiind faptul că aceşti
bani ar fi putut fi cheltuiţi în alte scopuri decât cele de instruire. Cheltuielile legate de închirierea
apartamentului şi cele de autoîntreţinere nu reprezintă cost de oportunitate, deoarece ele sunt absolut necesare
în orice genuri de activitate. Totodată, în costul de oportunitate se cer a fi incluse veniturile care ar fi fost
obţinute dacă studenta s-ar fi angajat la un post de muncă (presupunem cu un salariu de 3 mii lei pe lună).
Deoarece, în cazul înscrierii la facultate, acest venit potenţial este sacrificat, el se include în costul de
oportunitate, deşi de facto nu este suportat de ea. Prin urmare, mărimea costului de oportunitate va fi:
achitarea taxei pentru studii – 700 lei
achiziţionarea de materiale didactice – 700 lei
cheltuieli de deplasare la instituţie – 300 lei
venitul sacrificat dintr-o activitate – 3000 lei
Total cost de oportunitate – 4700 lei lunar.

Deci, costul de oportunitate include cheltuielile alternative şi veniturile ratate. În cazul în

care se ia decizia „a urma studiile la facultate sau a se angaja în câmpul muncii”, se orientează la
costul de oportunitate. Dacă însă decizia de a urma studiile a fost deja luată, cheltuielile necesare
de a fi suportate se evaluează în baza celor directe.

Modificarea Curba posibilităţilor de producţie indică „ce şi cât de produs” în condiţiile

posibilităţilor resurselor economice şi ale tehnologiilor constante. Dar ce se va întâmpla
de producţie
dacă volumul resurselor economice va creşte, de exemplu, pe contul
imigrării unor lucrători, importului suplimentar de materii prime şi resurse energetice, sau dacă
va fi utilizată o nouă tehnologie, mai performantă, care, cu acelaşi volum de resurse, va permite
producerea unui volum sporit de bunuri? Grafic această situaţie se manifestă prin deplasarea
paralelă a CPP la dreapta (figura 1.6). Dacă resursele economice sau tehnologiile devin uzate
tehnic şi moral, CPP se va deplasa paralel la stânga, spre originea sistemului de coordonate,
determinând un volum mai mic de ambele bunuri produse (figura 1.7).
 Y Y
(grâu) (grâu)

O X O X
(porumb) (porumb)

Figura 1.6. Creşterea posibilităţilor Figura 1.7. Reducerea posibilităţilor

de producţie de producţie

Dacă va avea loc o modificare unilaterală a posibilităţilor de producţie, deplasările curbei

CPP vor avea un caracter asimetric fata de originea sistemului de coordonate. Astfel, în cazul
extinderii unilaterale a producerii grâului, CPP se va deplasa în poziţia A’D, iar în cazul
extinderii unilaterale a producerii porumbului – în poziţia AD’( figura1.8).
Y Y
(grâu) A’ (grâu)
A
A

D D D’
X X
O O
(porumb) (porumb)

Figura 1.8. Modificarea asimetrică a posibilităţilor de producţie

1.4. Metodologia teoriei microeconomice

În orice ştiinţă, pe lângă determinarea clară a obiectului de

Evoluţia metodelor de
cercetare economico- studiu, un rol important îl deţine metodologia cercetării.
teoretică
 Metodologia cercetării reprezintă totalitatea principiilor şi a metodelor utilizate
pentru găsirea soluţiilor problemelor cu care se confruntă o anumită ştiinţă.

Ea este comparată cu „farul care luminează calea cunoaşterii”. Astfel, dacă ne confruntăm
cu o maladie, pentru a stabili un tratament corect, este necesar de a cunoaşte cauzele ei şi
consecinţele care ar putea urma. Teoria economică, prin diferite principii şi metode, descrie
procesele şi fenomenele economice, explică esenţa şi cauzele apariţiei lor, anticipează posibilele
modificări pe termen scurt şi lung şi oferă recomandări în vederea stimulării sau destimulării lor.
Pe parcursul dezvoltării ştiinţei economice metodele de cercetare au evoluat. Prima metodă
de cunoaştere a fenomenelor economice a fost cea empirică, bazată pe colectarea şi descrierea
faptelor şi evenimentelor obţinute, preponderent, din observări. În secolul al XVII-lea, englezul
W. Petty a suplinit metoda empirică cu cea statistică, colectarea informaţiei fiind urmată de
analiza ei cantitativă. Ulterior statistica economică a devenit o ştiinţă economică autonomă.
Începând cu secolul al XVIII-lea, prin îmbinarea metodelor formal-logice de inducţie şi
deducţie, analiză şi sinteză, analogie şi comparare, a început să fie aplicată metoda cauzală,
bazată pe studiul esenţei fenomenelor economice sub aspect calitativ. Ea a permis crearea
ierarhiilor logice după principiul: din fenomenul A rezultă consecinţa B, care generează
fenomenul C etc. Aceasta a creat condiţii pentru explicarea şi anticiparea fenomenelor
economice chiar şi în cazul în care între ele există o legătură indirectă şi/sau mai puţin
importantă. În secolul al XIX-lea, D. Ricardo a fost primul care a aplicat metoda abstracţiei
ştiinţifice, ce presupune relevarea celor mai importante caracteristici ale fenomenelor şi
proceselor economice şi abandonarea celor secundare. Tot în această perioadă, K. Marx a aplicat
la ştiinţa economică metoda dialectică, care presupune cercetarea fenomenelor şi proceselor
economice în interacţiune şi dezvoltare, dezvoltarea fiind concepută ca trecerea de la modificări
cantitative la schimbări calitative, ca luptă a contrariilor şi ca negarea negaţiei. În teoria
cunoaşterii principiile de bază au devenit cercetarea de la abstract la concret şi unitatea
istoricului şi logicului.
Toate aceste metode sunt utilizate şi în cercetarea microeconomică, însă la ele se mai
adaugă principiile şi metodele specifice microeconomiei.

Principiile Principiile metodologice de bază ale microeconomiei sunt

comportamentului individualismul metodologic şi raţionalismul economic.
microeconomic
Individualismul metodologic este principiul de descriere şi
explicare a fenomenelor economice pornind de la comportamente individuale, şi nu cele de clasă,
de grup sau de stat. Elementul de analiză, individul, este descris de un număr limitat de
caracteristici şi scopuri determinate, care permit explicarea şi anticiparea intereselor şi a
comportamentului acestuia. Iar fenomenele şi procesele globale sunt rezultanta agregării
acţiunilor individuale. Cadrul organizaţional în care se desfăşoară activitatea economică este
considerat, preponderent, cel al concurenţei perfecte.
Raţionalismul economic semnifică de a lua decizii (ce şi cât de produs, ce şi cât de
cumpărat, a căuta sau nu o ocupaţie alternativă) în baza criteriului „cost–beneficiu”, adică de a
efectua acţiuni doar în situaţia când beneficiile sunt superioare costurilor, câştigul material sau
moral fiind maximal. O astfel de confruntare priorităţi–cheltuieli în luarea deciziilor economice
permite determinarea soluţiei optimale pentru condiţiile date. Raţionalitatea poate fi dictată de
interesul personal, exprimat în maximizarea câştigurilor materiale, oamenii fiind consideraţi
fiinţe egoiste. Dar ea poate fi dictată şi de obiectivul trasat, când anumite măsuri de caritate sunt
efectuate în vederea ameliorării imaginii, ce ar putea aduce, în viitor, beneficii maximale. Deci,
scopurile pe care şi le fixează oamenii sunt irelevante pentru economişti, important fiind faptul
că ei încearcă să-şi realizeze aceste scopuri cât mai bine, indiferent care ar fi ele. Prin aceasta se
realizează comportamentul lor raţional.
Reunirea acestor principii metodologice a permis crearea unui model teoretic de
comportament uman denumit homo economicus, a cărui realizare este bazată pe existenţa a
patru condiţii:
1) omul este autonom, el luând decizii în mod independent, pornind de la preferinţele sale
individuale subiective;
2) omul este egoist, el orientându-se, în primul rând, la interesele personale, deşi factorii
politici şi sociali, precum şi normele morale apar în calitate de restricţii pentru egoism;
3) omul este raţional, deciziile lui fiind bazate pe raportul optimal dintre costurile suportate
şi beneficiile obţinute în vederea atingerii scopului principal – maximizarea beneficiului;
4) omul este perfect informat, el deţinând totalitatea informaţiilor necesare pentru luarea
deciziilor optimale.
Deşi un asemenea mod de comportament este destul de răspândit, el nu este unul absolut
valabil pentru toţi indivizii. Unii oameni se comportă impulsiv, fără a ţine cont de consecinţele
negative posibil să apară, alţii acţionează după obişnuinţă, fără a utiliza fiecare posibilitate pentru
ameliorarea situaţiei proprii. Există şi oameni altruişti. Paradoxul constă şi în faptul că indivizii,
preocupaţi doar de interesul personal, devin izolaţi social, ceea ce se reflectă negativ atât asupra
confortului lor spiritual, cât şi asupra posibilităţilor de câştig. Pentru a reuşi în viaţă, oamenii
trebuie să se asocieze în baza unor relaţii de încredere. Dar cine va dori să aibă încredere într-un
egoist raţional? În plus, teoria jocurilor a încorporat în raţionalitate deciziile altor subiecţi. Toate
acestea au determinat critici la adresa modelului homo economicus.
A fost supus criticii şi principiul raţionalităţii economice. Prin cercetările efectuate în a
doua jumătate a secolului al XX-lea a fost determinată capacitatea limitată a subiecţilor
economici de a efectua totalitatea calculelor necesare pentru luarea deciziei optimale, au fost
recunoscute incompletitudinea informaţiilor cu caracter conjunctural şi inaccesibilitatea lor
pentru totalitatea subiecţilor economici; a fost demonstrat că nu în toate cazurile motivaţia
principală a subiecţilor economici este maximizarea beneficiilor, ea putând fi substituită prin
obţinerea puterii, a satisfacerii unor ambiţii, a aderării la anumite alianţe etc. Toate acestea au
determinat apariţia unor modele alternative de raţionalitate economică:
 modelul raţionalităţii limitate, în conformitate cu care indivizii nu efectuează alegerea
optimală, ci se opresc la prima variantă care le satisface nevoile conform criteriilor
stabilite;
 modelul raţionalităţii procedurale, care presupune că indivizii acţionează în baza
procedurilor normative stabilite, şi nu a calculului marginal.
Totodată, dacă să ne ghidam de ideea că comportamentul uman este, la diferiţi oameni,
total diferit, acţiunile economice şi economia în ansamblu devin imprevizibile, ceea ce împiedică
efectuarea anticipărilor şi reglementarea economiei în baza politicilor economice. Ţinând cont de
aceasta, principiile homo economicus şi cel al raţionalităţii economice au rămas să fie premise
teoretice valabile studiului economico-teoretic.

Metodele specifice de Metodele specifice de cercetare microeconomică includ analiza

cercetare funcţională, analiza marginală şi modelarea economică.
microeconomică

Analiza funcţională presupune analiza dependenţelor dintre variabilele

economice şi determinarea tipului acestor dependenţe.

Variabilele sunt orice mărimi măsurabile care au capacitatea de a se modifica. Ceea ce îl

interesează pe economist este legătura dintre variabile. De exemplu, cererea de noi automobile
(Da) va depinde, probabil, de preţul noilor automobile, de nivelul veniturilor familiale, de preţul
combustibilului, de preţul automobililor de mâna a doua şi de alţi factori. Relaţia poate fi
formalizată în felul următor:
Da = f (x1, x2, x3, …, xn)
Aceasta semnifică a spune, în mod prescurtat, că variabila dependentă (cererea de noi
automobile) va „depinde de”, sau „este determinată de”, sau „este funcţie de” variabilele
independente enumerate.
Dependenţa dintre variabile fiind stabilită, se purcede la stabilirea tipului ei. Astfel, cu cât
veniturile consumatorilor vor fi mai mari, toţi ceilalţi factori rămânând constanţi, cu atât cererea
de automobile va fi mai mare. Prin urmare, între mărimea venitului şi cererea de automobile
există o dependenţă proporţională. Totodată, între nivelul preţului la combustibil şi nivelul
cererii de automobile există o dependenţă invers proporţională: cu cât preţurile la combustibil
sunt mai înalte, cu atât cererea la automobile este mai mică, toţi ceilalţi factori rămânând
constanţi. Unul din principiile generale simplificatoare în analiza microeconomică este supoziţia
„toţi ceilalţi factori rămân constanţi”, denumită principiul ceteris paribus.
Dependenţele funcţionale pot fi reprezentate tabelar, analitic şi grafic. În cazul modalităţii
tabelare, într-o coloană a tabelului se scriu valorile argumentului, iar în alta – valorile funcţiei.
Această modalitate permite a determina rapid care este valoarea funcţiei pentru o valoare a
argumentului. Neajunsul tabelului este că el conţine doar valori discrete.
Modalitatea analitica de exprimare a funcţiilor constă în aplicarea formulelor algebrice,
care permit, ulterior, calcularea valorii funcţiei în funcţie de valoarea argumentului.
Totodată, examinarea modificării funcţiei, depistarea segmentelor ei de creştere şi
descreştere vizual este percepută mai uşor în cazul reprezentării grafice. De regulă, pe axa
absciselor se plasează factorii independenţi (valorile argumentului), iar pe cea a ordonatelor –
factorii dependenţi (valorile funcţiei).
În microeconomie, motivaţia principală în comportamentul agenţilor economici este
maximizarea câştigului obţinut: consumatorii doresc să obţină maxim de satisfacţie din bunurile
consumate, iar producătorii – maxim profit din bunurile produse şi vândute.
Analiza marginală este metoda de cercetare care explică cum agenţii economici, care
doresc să-şi maximizeze câştigurile, iau decizii în acest sens.

Analiza marginală defineşte limitele de variaţie a indicatorilor economici,

permiţând agenţilor economici să efectueze alegerea optimală.

La mod general, orice schimbare economică poate fi descompusă într-un şir de variaţii
infinit de mici. Pentru un individ raţional, consumator sau producător, contează nu doar
satisfacţia totală sau produsul total obţinut, dar şi avantajul obţinut din ultima unitate consumată
sau produsă (beneficiile marginale) în raport cu costurile suportate pentru consumul sau
producerea ei (costurile marginale):
  dacă beneficiile marginale > costurile marginale, se va lua decizia de a majora consumul
sau producerea unui bun;
 dacă costurile marginale > beneficiile marginale, se va lua decizia de a reduce consumul
sau producerea unui bun;
 dacă costurile marginale = beneficiile marginale, se va lua decizia de a opri modificarea
consumului sau producţiei unui bun, cantitatea lui devenind cea care asigură maximum
de profit pentru producător sau satisfacţie maximală pentru consumator.
Analiza comportamentului agenţilor economici, în calitate de producători şi consumatori,
utilizează pe larg următorii indicatori marginali: utilitate marginală, productivitate marginală,
cost marginal, încasare marginală etc.
Pentru a-şi perfecţiona teoriile, economiştii aplică metoda modelării.

Modelarea reprezintă metoda de cercetare care permite reproducerea

proprietăţilor şi a interacţiunilor unui obiect din lumea reală în dimensiuni mai mici şi
într-o formă simplificată.

Elaborarea oricărui model, inclusiv a celui economic, parcurge mai multe etape:
1. Selectarea variabilelor. Astfel, în modelul posibilităţilor de producţie variabilele-cheie sunt
cantitatea bunurilor, volumul resurselor economice utilizate şi tehnologia aplicată.
2. Determinarea restricţiilor necesare pentru simplificarea modelului. Astfel, în modelul
posibilităţilor de producţie au fost utilizate următoarele restricţii: limitarea producţiei la două
bunuri, volum determinat al resurselor economice, tehnologie constantă, lipsa legăturilor
economice externe ale producătorului.
3. Evidenţierea unei ipoteze care exprimă interacţiunea variabilelor economice. Astfel, în
modelul posibilităţilor de producţie ipoteza a presupus că alegerea unui volum de producţie a
unui bun determină necesitatea reducerii volumului de producţie a altui bun, şi invers.
4. Elaborarea algoritmului modelului, compus, de obicei, dintr-un set de reguli, simboluri şi
operaţii pentru efectuarea calculelor logice si matematice. În modelul posibilităţilor de
producţie se aplică calculul costului de oportunitate, luând în consideraţie regulile de utilizare
eficientă a resurselor economice şi caracteristicile funcţiilor de producţie.
5. Testarea modelului şi elaborarea concluziilor care rezultă din el. Testarea priveşte atât
structura, cât şi starea modelului. În ceea ce priveşte structura, se verifică dacă parametrii
obţinuţi din model reflectă adecvat realitatea. Privitor la starea modelului, se verifică dacă
mărimile obţinute sunt compatibile cu exactitatea dorită. Concluzia reprezintă enunţul final
 care rezultă din model. În modelul posibilităţilor de producţie, sunt două concluzii: a) într-un
sistem economic dat cu resurse limitate în cazul distribuirii eficiente a acestor resurse
acţionează legea costurilor de oportunitate crescânde; b) posibilităţile de producţie cresc dacă
creşte cantitatea sau calitatea resurselor economice disponibile sau atrase şi/sau dacă sunt
aplicate tehnologii mai performante.

Modelul poate fi definit ca o reprezentare formalizată (logic-matematică) a

ideilor cu privire la un fenomen sau o teorie în modul în care el (acest model)
constituie o descriere schematică a realităţii.

Teoria economică operează, preponderent, cu două tipuri de modele: de optimizare şi de

echilibrare. Modelele de optimizare sunt utilizate în analiza comportamentului subiecţilor
economici în scopul găsirii, dintr-o multitudine de variante alternative de producere, consum sau
distribuire, a celei mai bune sau optimale, metoda principală de analiză fiind cea marginală.
Modelele de echilibrare sunt utilizate în analiza interacţiunii dintre subiecţii economici.
Echilibrul dintre cerere şi ofertă se află la baza analizei microeconomice a pieţei.
Aplicând diverse metode de cercetare, teoria economică evidenţiază relaţiile stabile şi
repetabile de dependenţă cauzală între procesele şi fenomenele economice, numite legi
economice. Ele se caracterizează prin două particularităţi: 1) sunt de ordin statistic, adică
exprimă nu o relaţie separată, ci dependenţe dintre o multitudine de procese şi fenomene
economice; 2) acţionează ca o tendinţă, fiind rezultanta influenţei mai multor factori, deseori cu
acţiune contradictorie. Astfel, este cunoscut faptul că între preţ şi cerere există o dependenţă
funcţională inversă. Însă există situaţii când oamenii consideră că bunurile mai scumpe sunt mai
calitative, din care motiv le acordă o prioritate mai mare faţă de cele mai ieftene. Din acest motiv
legile economice sunt uneori denumite „legităţi economice”.
Există două opinii privind acţiunea legilor economice. Prima optează pentru faptul că ele
există în realitatea economică indiferent dacă sunt descoperite sau nu. În asemenea accepţie
legile economice sunt considerate „obiective” şi nu pot fi modificate nici de economişti, nici de
legiuitori. În cazul unui comportament economic care ignoră acţiunea acestor legi, se apreciază
că el este unul voluntarist, care va genera în viitor pagube considerabile.
A doua opinie stipulează că legi economice obiective în natură nu există, ele fiind
descoperite de economiştii-cercetători, cu bagajul de cunoştinţe pe care îl posedă şi cu valorile
pe care le urmează. În asemenea accepţie legile economice devin „subiective”, adevărul fiind o
noţiune relativă.

Pe lângă descoperirea legilor economice, economiştii teoreticieni mai ajută politicienii în

elaborarea politicilor economice. Această funcţie este evidenţiată prin delimitarea abordării
pozitive şi normative.
Abordarea pozitivă oferă răspuns la întrebările: ce a fost ? ce este ? ce va fi dacă? Prin
aceste întrebări se stabilesc cauzele, formele de manifestare şi consecinţele diferitor fenomene şi
procese, se anticipează posibilele schimbări în urma adoptării anumitor decizii. Astfel, afirmaţia
„creşterea preţurilor la anumite bunuri va reduce cererea la ele, ceea ce va determina, ulterior,
reducerea veniturilor producătorilor acestor bunuri” ţine de abordarea pozitivă. Ea poartă un
caracter analitic şi poate fi confirmată sau infirmată de faptele din viaţa reală.
Abordarea normativă oferă măsuri şi recomandări în vederea atingerii anumitor scopuri,
oferind răspuns la întrebarea „ce şi cum trebuie să fie?”. Astfel, afirmaţia „subvenţiile se cer a fi
acordate producătorilor cu potenţial sporit de export” sau „este just ca cei bogaţi să plătească
impozite mai mari decât cei săraci” sunt afirmaţii normative. Ele sunt influenţate, deseori, de
viziunile ideologice, culturale şi religioase ale decidenţilor.
Între analiza pozitivă şi cea normativă există o strânsă legătură: rezultatele analizei pozitive
permit a determina consecinţele diferitor modalităţi de atingere a scopurilor normative. Astfel,
scopul normativ de reducere a diferenţierii veniturilor populaţiei poate fi atins prin mai multe
modalităţi: ridicarea nivelului salariului minimal, acordarea ajutoarelor băneşti păturilor
defavorizate, aplicarea impozitării progresive a veniturilor. Alegerea celei mai eficiente
modalităţi, pentru anumite condiţii date, revine în sarcina analizei pozitive, iar luarea deciziei
privind modalitatea concretă de reducere a diferenţierii veniturilor populaţiei revine în sarcina
politicienilor. În caz de succes economic, meritele şi le asumă politicienii, iar în caz de insucces,
vina este transferată pe economiştii care i-au consultat.
Dar şi economiştii-teoreticieni nu sunt ideali. De multe ori ei se contrazic dur. În primul
rând, ei deseori nu explică dacă se referă la consecinţele pe termen scurt sau la cele pe termen
lung (de exemplu, reducerea impozitelor va stimula, pe termen scurt, consumul, iar pe termen
lung – investiţiile). În al doilea rând, diferiţi economişti pot aplica diferite metode de calcul al
aceloraşi indicatori sau pot utiliza date diferite cu referinţă la aceleaşi fenomene, ceea ce va
genera diferite anticipări. În al treilea rând, economiştii au atitudini diferite faţă de permanentele
modificări în comportamentul agenţilor economici: unii le acceptă, revizuindu-şi ideile,
racordându-le la realităţile schimbate, alţii le neagă, apreciind ideile personale ca adevăruri
absolute. Dar mai există şi un al patrulea motiv al dezacordurilor – cererea de dispută în
societate. Când mass-media se interesează de o problemă, ea doreşte să reflecte viziuni diferite
asupra ei. Publicul nu va cunoaşte că, într-un caz, reporterul ar fi putut să aleagă din zeci de
economişti pe cei care să reprezinte o parte, în timp ce, în celălalt caz, a trebuit să piardă trei zile
pentru a găsi pe cineva care să dorească să adopte acea atitudine particulară pe care toţi
economiştii contactaţi o considerau greşită. În dorinţa de a reflecta ambele părţi ale problemei
puse în discuţie, mass-media va prezenta publicului aparenţa unor profesionişti cu opinii
divergente.

Caseta 1.4. Erorile larg răspândite în Teoria economică

Eroarea de compoziţie. Această eroare constă în afirmaţia că ce este adevărat pentru o parte este de
asemenea adevărat pentru întreg. Să analizăm, de exemplu, următoarea afirmaţie:”Importurile de legume din
Turcia lovesc în producţia autohtonă şi, astfel, dăunează întregii economii”. Într-adevăr, dacă cumpărăm
legume turceşti, fermierii moldoveni vor vinde mai puţin şi, în consecinţă, vor încasa mai puţini bani. Ei sunt
afectaţi negativ. Pe de altă parte însă, consumatorii autohtoni economisesc bani atunci când cumpără legume
mai ieftine din import, ceea ce le permite să cumpere alte bunuri autohtone, unii producători autohtoni
câştigând mai mult din vânzări mai mari. Prin urmare, ce este adevărat pentru fermieri nu este adevărat pentru
alţi producători autohtoni.
Eroare de cauzalitate. Unele raţionamente afirmă că dacă evenimentul A este urmat de evenimentul B,
atunci evenimentul B este cauzat de evenimentul A. Astfel, ar fi complet greşit să presupunem că febra
cumpărăturilor din luna decembrie cauzează Crăciunul. De fapt, sărbătoarea Crăciunului determină oamenii să
alerge la cumpărături – un eveniment ulterior cauzează un eveniment precedent.

Orice ştiinţă denotă conflicte între noile realităţi şi unele din teoriile deja existente.
Economia nu face excepţie. Pe de o parte, există multe observaţii pentru care nu există nicio
explicaţie teoretică complet satisfăcătoare. Pe de altă parte, există multe predicţii ce nu au fost
testate în mod satisfăcător. Astfel, cei care studiază serios economia nu trebuie să se aştepte să
găsească răspunsuri la toate întrebările posibile, pe măsură ce progresează în studiul lor. Teoria
economică are valoare atât timp cât ne ajută să înţelegem şi să prezicem evenimentele pe care le
observăm şi progresează prin rezolvarea conflictelor între teorie şi observare, atunci când acestea
apar.

CONCLUZII

1. Producţia care poate fi obţinută printr-o utilizare integrală a tuturor resurselor unei gospodării
casnice, întreprinderi sau naţiuni este insuficientă pentru a satisface totalitatea nevoilor
membrilor acestor comunităţi. Ca urmare, majoritatea problemelor studiate de teoria
economică sunt legate de utilizarea resurselor relativ rare pentru satisfacerea nevoilor umane.

2. Deoarece resursele sunt relativ rare, este necesar să se aleagă utilizările alternative în care
acestea pot fi folosite.

3. Curba posibilităţilor de producţie reflectă cantităţile maximale de bunuri care pot fi produse
în cazul utilizării depline a resurselor economice şi a tehnologiilor disponibile. Ea
 delimitează combinaţiile de bunuri posibile de produs de cele imposibile, utilizarea deplină a
resurselor economice de subutilizarea lor.

4. Costul de oportunitate măsoară costul de obţinere a unei unităţi de bun în funcţie de numărul
de unităţi de alte bunuri care ar fi putut fi obţinute în loc. Economiştii concep costul de
oportunitate ca sacrificiul celei mai bune variante alternative de utilizare a resurselor
economice.

5. Posibilităţile de producţie se pot modifica dacă intervin modificări în cantitatea şi calitatea

resurselor economice, în tehnologiile de producţie aplicate sau în schimburile cu exteriorul.

6. Comportamentul microeconomic este bazat pe două principii metodologice fundamentale:

individualismul metodologic şi raţionalismul economic.

7. Analiza funcţională presupune studierea dependenţelor dintre variabilele economice şi

determinarea tipului acestor dependenţe.

8. Analiza marginală explică cum agenţii economici iau decizii prin compararea beneficiilor şi
costurilor marginale.

9. Modelarea teoretică permite studierea fenomenelor şi proceselor din economia reală într-o
formă abstractă şi simplificată, în vederea înţelegerii mai bune a esenţei şi evoluţiei lor.

10. Abordarea teoretică pozitivă operează cu cauze, forme de manifestare, consecinţe şi evoluţii
ale fenomenelor şi proceselor economice, iar abordarea teoretică normativă – cu recomandări
în vederea atingerii unor anumite scopuri.