SUPORT DE CURS

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

CLASA A XI-A
FRECVENȚĂ REDUSĂ
SEMESTRUL AL II-LEA

PROFESOR,
ELENA SIMONA LĂCĂTUȘU
CURENTE CULTURALE ȘI LITERARE

Curentul literar (fr. courant litteraire) este definit ca o mişcare

literară şi culturală ce reuneşte un număr de scriitori sau artişti,
pe baza unor sensibilităţi comune, a unui program estetic
relativ comun.
Când perioada de maturizare a curentului se anticipează, în
formula termenului se foloseşte prefixul pre- (preromantism,
preclasicism); dacă se continuă după stingerea curentului se
foloseşte în denumire prefixul neo- (neoclasicism,
neorromantism).
Curentele literare apar ca polemici, ca opoziţie împotriva
concepţiei anterioare.
Criticul George Călinescu atrage atenţia în lucrarea sa Principii
de estetică asupra faptului că nu pot exista curente pure, ele
interferându-se.
Curentele literare cunosc o răspândire largă: la nivel naţional li
internaţional.
Ele evoluează potrivit următoarelor faze: ascensiune, stabilitate
şi declin.
În evoluţia istorică a literaturii se pot identifica mai multe
curente – unele având un caracter ma mult cultural:
umanismul, clasicismul, iluminismul, romantismul, realismul,
naturalismul, simbolismul, modernismul, postmodernismul etc.
1.Umanismul
Mişcarea culturală cunoscută sub numele de Renaştere sau
Umanism s-a manifestat în secolele XIV-XVI mai întâi în Italia şi
apoi în întreaga Europă.
Trăsături: interes pentru ştiinţă, artă, pentru dezvoltarea
armonioasă a spiritului uman. Se redescoperă filosofia antică
(greacă şi latină). Se dezvoltă: filosofia, filologia, literatura,
pictura, sculptura, arhitectura.
Reprezentanţi: F. Petrarca, G. Boccaccio, Michelangelo,
Leonardo da Vinci (în Italia); Fr. Rabelais, P. Ronsard (în Franţa);
W. Shakespeare (în Anglia), Erasmus din Rotterdam (în Ţările de
Jos). În Țările Române: cronicarii moldoveni (Grigore Ureche,
Miron Costin, Ion Neculce).
2. Clasicismul
A apărut în Franţa, în secolul al XVII-lea, extinzându-se ulterior
în întreaga Europă.
Trăsături: regula celor trei unităţi în dramaturgie (loc, timp,
acţiune), puritatea genurilor şi a speciilor literare, imitarea
modelelor greco-romane, cultivarea binelui, frumosului şi
adevărului.
Reprezentanţi: N. Boileau, Moliere, Racine, Corneille (în
Franţa).
3. Iluminismul
Mişcare filosofică, ştiinţifică, estetică, literară care s-a
manifestat în Franţa şi apoi în Europa în secolul al XVII-lea,
cunoscută şi sub numele de epoca luminilor.
Trăsături: raţionalismul, spiritul laic, emanciparea poporului
prin cultură şi educaţie.
Reprezentanţi: Montesquieu, Voltaire, Diderot (în Franţa),
Daniel Defoe (în Anglia), Lessing (în Germania), Carlo Goldoni
(în Italia), Ioan Budai Deleanu (în Ţările Române).
4. Romantismul
A apărut la sfârşitul secolului al XVIIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea în Anglia şi în Germania. S-a extins în toată Europa şi
în aproape toate ţările lumii.
Trăsături: aspiraţia spre originalitate, respingerea regulei celor
trei unităţi, primatul fanteziei şi al subiectivităţii, personaje
excepţionale în împrejurări excepţionale, folosirea antitezei
romantice etc.
Reprezentanţi: Victor Hugo, Lamartine, Vigny (în Franţa), Heine,
Novalis (în Germania), Byron, Shelley (în Anglia), Puşkin,
Lermontov (în Rusia), Mihai Eminescu (în România).
5. Realismul
A apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Franţa.
Trăsături: obiectivitatea, prezentarea veridică a realităţii,
personaje tipice în împrejurări tipice, influenţa societăţii asupra
personajelor, stil sobru şi impersonal.
Reprezentanţi: Balzac, Flaubert (în Franţa), Dickens, Thackeray
(în Anglia), Tolstoi, Dostoievski (în Rusia), Nicolae Filimon, I. L.
Caragiale, I. Slavici, Liviu Rebreanu, Marin Preda (în România).
 6. Naturalismul
A apărut în Franţa ca o prelungire a realismului, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Trăsături: observaţia
minuţioasă, reproducerea totală a realităţii, influenţa moştenirii
ereditare asupra personajelor, aspecte sumbre şi crude ale
realităţii.
Reprezentanţi: Emile Zola (în Franţa), parţial I. L. Caragiale
(în România).
7. Simbolismul
A apărut în Franţa în 1886 la iniţiativa poetului Jean
Moreas.
Trăsături: respingerea expresiei poetice plate şi banale,
cultivarea simbolului înţeles ca figură de stil centrală, cultivarea
sugestiei (exprimare poetică ambiguă), folosirea
corespondenţelor (legături între planul exterior al naturii şi cel
interior al sentimentelor umane), muzicalitatea, folosirea
versului liber, senzaţia de oboseală existenţială.
Reprezentanţi: Jean Moreas, P. Verlaine, St. Mallarme, A.
Rimbaud (în Franţa), Al. Macedonski, G. Bacovia (în România).
8. Modernismul
A apărut în Europa după primul război mondial, sub
influenţa teoriei relativităţii a lui A. Einstein.
 Trăsături: folosirea mitului şi a simbolului în literatură,
personaje imprevizibile, motivul bolii, analiza psihologică.
Reprezentanţi: Marcel Proust(în Franţa), Virginia Woolf,
James Joyce (în Anglia), Camil Petrescu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Mircea Eliade (în România).

REALISMUL

Apariţie: Curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, ca reacţie la subiectivitatea, exaltarea, excesul de
reverie a spiritului romantic, reacţie detreminaţă de marile
desoperiri ştiinţifice. Principiu fundametal al realismului este
redarea în manieră credibilă, veridică a realităţii, cu
obiectivitate şi spirit de observaţie, pe un ton impersonal,
neutru.  
Trăsături:
pricipiul mimesisului şi al verosimilităţii: inspirată din fapte
reale, opera realistă expune nu fapte care s-au petrecut într-
adevăr, ci evenimente fictive, dar prezentate ca şi cum s-ar fi
putut produce, în mod credibil, verosimil;
prezentarea moravurilor unei epoci, atenţia fiind concentrată
asupra detaliilor, iar intenţia – de a surprinde epoca în
complexitatea ei.
preferinţa pentru o tematică socială
prezentarea individului în relaţiile sale cu mediul social în care
trăieşte, al cărui produs este: de aceea personajul nu mai este
excepţional în situaţii excepţionale (ca la romantici), ci are o
condiţie socială mediocră, astfel încât operele realiste sunt
mărturia faptului că omul simplu are o existenţă la fel de
dramatică şi de complexă.
crearea unor personaje tipice în situaţii tipice, personajele
realiste fiind complexe şi având dinamică interioară; interesat
de aspecele realităţii imediate, scriitorul realist alege ceea ce
este reprezentativ pentru epoca aleasă. Exemple: parvenitul,
arivistul, seducătorul, avarul femeia aduterină.
caracterul de frescă al operelor, monografii ale lumii prezentate
preferinţa penru un stil sobru şi refuzul celui împodobit, cu
scopul prezentării cât mai fidele a realităţilor
cultivarea observaţiei în descrierea realităţii sau în portretele
personajelor, observaţia vizând precizia ştiinţifică
tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri sau portrete
verosimile
preferinţa, la nivel naratologic, penru naraţiunea la persoana a
III-a, pentru un narator obiectiv, impersonal, omniprezent,
omniscient, căruia îi corespund o perspectivă auctorială, o
viziune naratologică „din spate” şi focalizarea zero.
Reprezentanţi: curentul impune supremaţia dramei şi a
romanului, respectiv modelul scriitorului laborios (nu putem
vorbi de realism în poezie):
în literatura universală: Balzac, Flaubert, Stendhal, Gogol,
Tolstoi, Dostoievski, Dickens, Lampedusa, Thomas Mann.
în literatura română: Nicolae Filomon, Ioan Slavici, Ion Creangă,
Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Marin Preda.
Manifest: primele discuţii despre realism se cristalizează în
Franţa, în jur de 1850, pornind de la picturile lui Courbet şi
datorită lui Champfleury, care publică în 1857 volumul de
eseuri „Realismul”. Se regăsesc principii ale realismului şi în
operele lui Balzac sau Stendhal.
Proza realista:
- Caracterul verosimil, neidealizat al faptelor relatate
- Geneza -  reprezentată de fapte reale
- Tematica socială
- Aspectul monografic
- Caracterul de frescă
- Incipitul renunţă la convenţii (de tip manuscrisul găsit sau
confesiunea unui personaj) şi constă de cele mai multe ori în
fixarea coordonatelor spaţio-temporale
- Conflictul de esenţă socială, constând în dorinţa de parvenire
a protagonistului, în impulsul lui de a avea un statut social
superior
- Relaţia individ-mediu (omul este un produs al mediului,
personajul realist funcţionând după logica determinismului
social)
- Cronologia faptelor
- Coerenţa la nivelul construcţiei subiectului epic, prin evitarea
răsturnărilor dramatice şi prin crearea de scene paralele,
antitetice, prin gradaţia faptelor
- Simetria şi caracterul circular al romanului
- Personajul tipic în situaţii tipice
- Deznodământul cert
- Finalul închis/deschis
- Tehnica detaliului (mimesis şi verosimilitate)
- Obiectivitatea naratologică
- Naratorul la persoana a III-a, omniprezent, omniscient,
omnipotent

,,În vreme de război”

Ion Luca Caragiale

În nuvele şi povestiri, I.L.Caragiale depăşeşte suprafaţa

banală şi netedă a realului, deschizând câteva porţi către teme
şi spaţii epice, uneori incitante, receptate ca o experienţă de
creaţie, adaptată la curentele literare ale epocii.
Nuvelele lui I.L. Caragiale au un caracter psihologic şi
vizează moralul. Ele pot fi clasificate astfel:
Nuvela aflată la limita dintre tragic şi comic (Două loturi,
Inspecţiune)
Acţiunea nuvelelor se desfăşoară scenic, dialogat, scriitorul
urmărind reacţiile eroului (Două loturi), care, sub povara
banului, suportă un dezechilibru psihic evoluând de la ,,râsul
pesimist” la violenţă şi stare de nebunie.
Nuvela fantastică (Calul dracului, La hanul lui Mânjoală, Kir
Ianulea)
Fantasticul pătrunde în planul real al acţiunii sporindu-i
semnificaţiile şi nota de mister. Nuvelele reprezintă o împletire
între banalitatea vieţii reale şi fabulosul folcloric în simetrii
savante. Caragiale recurge la mitul strigoiului (Calul dracului)
sau valorifică necuratul ca temă, în “La hanul lui Mânjoală” şi
“Kir Ianulea”. Scriitor realist, Caragiale aduce în spaţiul real
fantasticul, concept literar care pătrundea timid în literatura
română a epocii sale.
Nuvela naturalistă, psihologică (O făclie de Paşte, Păcat, În
vreme de război).
Aici se deschid spaţii ale psihologiei abisale, ale observaţiilor
terifiante ajunse uneori la paroxism, la acte şi gesturi ieşite din
comun. G. Călinescu vorbeşte despre un naturalism radical în
contextual acestor opere, subliniind elementul predominant
psihologic în nuvela “În vreme de război”.
,,În vreme de război” aparţine seriei de scrieri realiste ce
introduc în spaţiul imaginar fantasticul şi grotescul naturalist.
Subiectul
Acţiunea se petrece în timpul războiului pentru Independenţă
(1877), lucru sugerat şi de titlul nuvelei. Autorul urmăreşte
evoluţia personajului principal, Stavrache, un hangiu din
Podeni. Acesta află în mod neaşteptat după doi ani de “hoţii de
cai” şi “călcări” ale unei cete de tâlhari că preotul Iancu
Georgescu, fratele său, “om cu dare de mână”, este, de fapt,
căpetenia acestei bande de tâlhari. După ce tâlharii sunt prinşi,
preotul vine la fratele său, cârciumarul Stavrache cu nevoia de a
se destăinui şi de a se elibera de teama de a fi prins şi judecat.
Stavrache este surprins de mărturisirea lui şi se gândeşte să-l
ajute, aşa cum îi cere datoria lui de frate. Întâlnirea celor doi
are loc noaptea, iar întâmplarea face ca pe la han să treacă un
grup de militari ce se îndrepta spre frontul din Balcani. Hangiul
îl convinge pe ofiţerul care conducea regimentul să-l ia pe
fratele său ca voluntar, fără să ceară acte sau alte formalităţi.
Iancu pleacă la război, iar Stavrache rămâne să administreze
averea fratelui său şi să poarte povara cumplitului secret. De pe
front sosesc veşti care sunt contradictorii: prima scrisoare îl
anunţă că Iancu se distinge prin acte de bravură militară, a
doua, scrisă cu slovă străină îl vesteşte pe Stavrache de
moartea eroică a fratelui său. Scrisoarea era o farsă a unui
camarad al lui Iancu, însă Stavrache nu ştia acest lucru.
Consultă un avocat în legătură cu condiţiile legale ale păstrării
averii. Gândul tot mai aţintit către împlinirea dorinţei de a
moşteni averea “defunctului” îi tulbură minţile şi sufletul din ce
în ce mai mult. Hangiul începe să fie bântuit de coşmaruri. Mai
întâi visează că fratele lui, aflat în postura de ocnaş evadat, vine
să-i ceară ajutor, dar el refuză să i-l dea, declanşându-se între
cei doi o luptă acerbă. În al doilea vis, Iancu vine ameninţător,
ca soldat victorios, atacându-l. După câţiva ani, Iancu se
întoarce pe neaşteptate într-o noapte de iarnă cumplită.
Sosirea, pe cât de reală, pe atât de inoportună a Popii Iancu
împreună cu un camarad, reîntors cu scopul de a procura banii
cu care să acopere o sumă delapidată din banii regimentului,
declanşează o criză paroxistă. Stavrache reacţionează ca în
coşmar, nefăcând distincţia dintre vis şi realitate, într-o stare de
totală demenţă îşi atacă fratele, dar nu mai iese învingător.
Personajul cedează, îşi pierde minţile şi, imobilizat de cei doi
vizitatori nocturni, începe să cânte popeşte. Eroul este
abandonat în nebunia lui.
Compoziţie şi structură. Deşi este subintitulată de autor
“schiţă”, această valoroasă proză caragialiană este, de fapt, o
nuvelă cu un larg şi susţinut suflu epic. Nuvela are trei capitole
şi fiecare capitol, o structură compoziţională clasică, respectând
momentele subiectului (expoziţiune, intrigă, desfăşurarea
acţiunii, punct culminant şi deznodământ). Se poate vorbi de
trei trepte, de trei planuri diferite, corespunzătoare fiecărui
capitol, în care, pe rând, se situează personajul principal,
hangiul Stavrache.
Primul plan este al unei lumi reale, fără nici o contingenţă cu
fantasticul, hanul din Podeni semănând întrucâtva cu cel din
“Moara cu noroc”. Este planul dialogat ce surprinde evoluţia de
la îndoială şi obsesie la nebunie a protagonistului.
Planul al doilea este planul narativ care oferă cititorului o fişă
de observaţii, aproape ştiinţifică, prin investigaţiile amănunţite
asupra reacţiilor în plan fiziologic ale personajului.
Al treilea plan, al naturii, conturează atmosfera aflată în
perfectă concordanţă cu stările eroului. Acţiunea se desfăşoară
într-un spaţiu neprecizat, vag determinat, “la capătul pădurii
Dobrenilor”, sau în hanul situat chiar “în drum”, loc supus
primejdiilor. Teroarea singurătăţii şi ameninţarea permanentă a
hoţilor devin copleşitoare pentru un personaj slab cum este
Stavrache. Într-un astfel de spaţiu al nimănui, în care legea
pătrunde destul de greu, preotul Iancu scapă uşor: cu o
înfăţişare schimbată, tuns de pletele preoţeşti şi cu o identitate
nouă, plecând în războiul de Independenţă. Preotul Iancu din
Podeni este un personaj misterios, cu o situaţie materială
foarte bună, cu o bogăţie în jurul căreia se ţeseau multe
legende. Ca să adoarmă orice bănuială, el îşi regizase cu
minuţiozitate şi credibilitate propria-i jefuire. Timpul devine cel
mai mare duşman al lui Stavrache. Din primăvară până în
toamnă, în rotirea anotimpurilor, preotul trece în uitare
deplină. Importantă devine dobândirea averii fratelui răposat
văzută ca ceva firesc, în comunităţile arhaice în care
formalităţile juridice nu sunt foarte complicate. După cinci ani
de la “moartea” popii, conştiinţa cârciumarului este tulburată
de vizite ale “strigoiului”. Scriitorul consemnează ca într-o fişă
analitică pur naturalistă crizele de halucinaţie, de coşmar ale
personajului. Locurile izolate, misterioase presupun o ţesătură
spaţio- temporală mai fragilă, intruziunea fantasticului
devenind astfel posibilă. Fantasticul caragialesc valorifică
particularităţile obsesionalului înfăţişând după modelul
romanticilor şi al naturaliştilor stări delirante ce conduc la
personaje- victime. Stavrache, personaj singuratic, slab,
dominat de patima averii şi de o avariţie crescândă trăieşte în
două lumi diferite: una a realului, prin munca la han, unde se
observă treptele crescânde ale zgârceniei şi dezumanizarea,
alta a iluziei, a irealului, a scufundării în sine, în spaimele
conştiinţei abisale, fiind “vizitat” de mai multe ori de fratele
mort, care îl ameninţă cu o replică teribilă devenită laitmotiv:
“- Gândeai c-am murit, neică?”.
Scriitorul îşi construieşte personajul pe conflictul dintre
educaţie şi instinct, dintre dragostea fraternă şi avariţie. Este şi
motivul pentru care prima apariţie a strigoiului este în haine de
ocnaş, în mintea lui Stavrache existând convingerea că locul
preotului fugar este la ocnă. Visul cuprinde încercarea
epuizantă a hangiului de a urni din loc trupul ca de plumb al
fratelui care “umblase prin codrii nemâncat… palmele şi tălpile
picioarelor şi gleznele îi erau pline de sânge”. Dar acest trup
sfâşiat îşi recapătă miraculos puterile, “îi pune genunchiul în
piept” şi-l întreabă: “- Gândeai c-am murit, neică?”. Pentru
hangiu Iancu este un ticălos, un tâlhar, care ar fi trebuit să fie
pedepsit, care “le-a făcut neamul de râs!”. Deşi îl ajutase să
fugă, Stavrache se gândeşte la pedepsirea vinovatului şi
comentează cu părere de rău: “Nici vorbă n-a fost la judecată
despre popa, despre capul şi gazda tâlharilor. Aoleo! Ce mai
judecători!”. Când primeşte primele veşti de la Iancu în care
acesta îi povestea despre actele eroice săvârşite la Plevna,
hangiul mototoleşte scrisoarea, iar starea lui de nemulţumire
este explicit prezentată de narrator:”În sufletul fratelui mai
mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria”. Principiile după
care se ghidează Stavrache sunt solide: în fond, Iancu este un
ticălos care merită pedepsit, locul lui este în închisoare, iar
sentimentul acesta se converteşte în visul său, de aici şi apariţia
în haine de ocnaş a “fratelui rătăcitor”. Deşi coşmarurile lui
Stavrache se manifestă după ce primise vestea morţii fratelui
său, el resimte imaginea acestuia din vis ca pe o ameninţare.
Evoluţia personajului este foarte fin urmărită de narator care
notează ca într-o fişă caracterologică fiecare gest, sentiment,
atitudine: el mototoleşte instinctiv prima scrisoare trimisă de
fratele său, apoi emite ipoteze în legătură cu posibila lui
moarte, iar gândurile devin obsesii, se transformă în cercuri
strâmte. Stavrache invocă ajutorul lui Dumnezeu, îşi sfinţeşte
casa, dar coşmarul se repetă la intervale regulate, timp de
câţiva ani. În singurătatea lui, Stavrache devine din ce în ce mai
ursuz. Când primeşte vestea că Iancu este mort, este “zdrobit şi
plânge mult”, dar are suficientă putere să consulte un avocat
pentru a se interesa de formalităţile moştenirii. A doua apariţie
a “strigoiului” este în uniformă de căpitan, însoţit de un grup de
militari. Sentimentul de culpabilitate şi de cupiditate se
accentuează, de aceea imaginea fratelui devine cumplit de
ameninţătoare, iar căpitanul este victorios. Acest al doilea
arhetip oniric exprimă acelaşi sentiment obsesiv de vină ca şi
prima dată. Căpitanul nu-l atacă pe Stavrache, dar îi pune
aceeaşi întrebare fatală: : “- Gândeai c-am murit, neică?”.
Hangiul este cel care devine agresiv şi vrea să distrugă
“nesuferita arătare”.
În final, Iancu apare deghizat într-un călător ocazional.
Stavrache înnebuneşte sub agresiunea halucinaţiilor anterioare,
nefiind capabil acum să distingă realitatea de coşmar. Această
ultimă apariţie duce la trecerea definitivă a cârciumarului pe
celălalt tărâm, al iluziei. Acum nici nu mai este vorba de o
agresiune a “fantomei” pe care Stavrache era obişnuit să o
învingă. Eroul reacţionează conform coşmarului, îl atacă în
linişte, dar nu mai iese învingător. Personajul cedează, nebunia
se declanşează sub imperiul spaimei şi al surprizei şi începe să
cânte popeşte. Iancu se întorsese în scopul de a cere
cincisprezece mii lei, o sumă pe care o delapidase din banii
regimentului. Irealul, absurdul legate de apariţia inopinată a
fratelui, îşi pun amprenta asupra psihicului fragil al lui
Stavrache. Criza personajului se declanşează pentru că
realitatea este identică cu cea din coşmarurile sale: “Mă credeai
mort, nu-i aşa?”. De fiecare dată natura înconjurătoare are
manifestări ciudate, ca o dezlănţuire a furiilor din adâncuri, fie
o ploaie rece de toamnă, cu picături ritmate sonor pe fundul
unui butoi dogit, sunete care în conştiinţa prinsă de vârtejul
halucinaţiilor, se schimbă într-un cântec de trâmbiţe militare,
fie un viscol, “o zloată nemaipomenită”, urgie a naturii din care
se eliberează duhurile rele. De fiecare dată Stavrache se luptă
cu “strigoiul”, şi în mod ciudat, acesta nu face nici o mişcare să
se apere. Cuvintele ce sugerează trăirile la limita animalităţii
sunt multe: “horcăieli”, “gemete”, “chipul îngrozit”, “părul
vâlvoi”, “gura plină de spumă roşie”. De fiecare dată, fratele
este aparent învins, scapă, iar cârciumarul rămâne sub imperiul
groazei că “arătarea se va ivi din nou”. Astfel de manifestări ţin
de sfera naturalismului , curent pozitivist al cărui teoretician
este Emile Zola, care introduce în literatură “experimentul”
înţeles ca documentare cât mai exactă – decupaje din realitate
– adevărate “felii de viaţă”. Nu se mai interesează de tipic, ci
dimpotrivă, de particular, sunt înlocuite “caracterele” prin
temperamente, acestea fiind rezultatele fatale a doi factori:
ereditatea şi mediul social. Aşadar, patologicul, manifestările
instinctuale, boala socială vor fi temele predilecte ale scriitorilor
naturalişti.
Deznodământul nuvelei este concentrat în jurul stărilor clinice
ale personajului, urmărite în detalii groteşti, ceea ce face ca
problema hangiului să devină un studiu de caz.
Ilogicul, formă de manifestare a fantasticului intervine în
schema povestirii. Apariţia soldaţilor care îl însoţesc pe căpitan,
veselia acestora, sunt elemente pur decorative. Apare motivul
oglinzii, fantasmele cârciumarului izvorâte dintr-un ipotetic
univers de aşteptare, se reflectă de un imens zid invizibil,
întorcându-se către hangiu, pentru a-l teroriza şi a-l domina.
Fantasmele iau formă, devin materiale, dialoghează, totul
părând foarte real. Iluzia determină schimbări în conştiinţa
personajului, îl devorează. Real şi ireal se identifică. Onirismul
marchează acele stări negative din sfera psihicului vizând
domeniul patologicului. Acestea se realizează prin câteva etape:
absenţa lucidităţii, inconştienţa sau conştiinţa parţială,
modificarea sau anularea timpului şi spaţiului. Onirismul lui
Caragiale denotă o materialitate agresivă. Caragiale descrie
magistral felul cum funcţionează subconştientul ieşit de sub
controlul voinţei şi al raţiunii inhibatoare.
Perspectiva naratorială. Nuvela are pe tot parcursul desfăşurării
ei rezolvări compoziţionale demne de măiestria marelui scriitor.
Perspectiva auctorială- povestitorul, autorul este cel care
deapănă permanent şirul întâmplărilor şi al înlănţuirilor
cauzale, cu disimulată luciditate şi participare obiectivă.
Scriitorul narează fapte ce se constituie într-o înlănţuire
cauzală. Uneori putem identifica relatare indirectă prin glasul
personajului, în planul real sau ireal (dialogul dintre fraţi,
dialogul cu avocatul sau cu fetiţa). În planul creaţiei identificăm
toate modalităţile de expunere: naraţiune, descriere, dialog şi
monolog. Povestirea are mai mult rolul de a transmite indicaţii
scenice, evitând întotdeauna comentariile. Descrierea este
folosită în redarea stărilor fiziologice şi patologice proiectate
întotdeauna pe curbe trasate riguros, într-o simetrie care
produce aceleaşi momente de criză, amplificându-se spre final.
Monologul trădează în fraze scurte interogative şi exclamative
frământările lui Stavrache, terorizat de teama întoarcerii
fugarului „...O veni? ...n-o veni?....”, dezvăluind starea de criză
din mintea hangiului. Prezentarea directă se face prin
intermediul planului naturii care este în concordanţă cu starea
psihologică a eroului principal (întâlnirile au loc noaptea, care
creează tensiune, anticipând o stare explozivă, „era o zloată
nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăşmaş...”,
vreme care ţine trei zile şi trei nopţi). Alteori, melancolia,
tristeţea, jalea sunt redate prin imagini auditive de felul:
„boabele de rouă prelingându-se de pe streşini şi picând în clipe
ritmate pe fundul unui butoi dogit,...făcând un fel de cântare cu
nenumărate şi ciudate înţelesuri”. Când are loc întâlnirea
propriu-zisă, „viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să
trosnească zidurile hanului bătrân”. Putem vorbi aici de tehnica
intropatiei, prin care starea psihologică a personajului este în
deplină concordanţă cu exteriorul, fiind dictată de acesta.
Natura potenţează stările sufleteşti ale eroilor, devine o stare
sufletească în sine, obiectivată. Predomină adesea preferinţele
scriitorului pentru efecte muzicale şi sinestezii sonore. În final
solistul unei atât de tulburătoare partituri psihopatice
interpretează o veritabilă „arie a nebuniei” sub forma unui
cântec popesc. O altă tehnică foloseşte aici Caragiale, tehnica
dedublării eu-lui personajului (E. A. Poe), Stavrache ajunge să
cânte „popeşte”, identificându-se cu trăsăturile specifice
părintelui Iancu.
Finalul este deschis, lasă loc interpretărilor. Dacă lucrurile sunt
clare în privinţa lui Stavrache, despre soarta fratelui nu avem
nici un indiciu precis:va mai scăpa şi a doua oară, aşa cum
scăpase de poteră înrolându-se? Replica finală a acestuia, „N-
am noroc”, pare să înscrie şi destinul lui Iancu Georgescu sub
zodia tragicului, a fatalităţii.
Titlul nuvelei „În vreme de război” sugerează cadrul propice
exacerbării instinctelor din cele mai întunecate zone ale fiinţei
umane, este cadrul exterior care motivează degradarea,
avariţia, dar putem vorbi şi de un război interior, un război cu el
însuşi, cu instinctele atavice şi cu setea de înavuţire.Războiul se
dă în sinea sa, constând în înfruntarea tenebrelor cu lumina din
el însuşi. Trebuie amintit însă şi războiul dintre cei doi fraţi.
Personajele.Tudor Vianu observa referitor la operele de factură
naturalistă ale lui I.L.Caragiale că modalităţile de construcţie a
personajului sunt altele decât în celelalte opere: senzaţia ia
locul ideii, prezentarea directă ia locul analizei psihologice,
autorul renunţă la portetul moral şi la cel fizic. Personajele
capătă în nuvele lui Caragiale nu rostul de a ilustra o tipologie
morală sau socială, ci prin alunecare în atipic, în patologic,
surprinde cazul particular cu determinările specifice. Stavrache
e antrenat de propria fire şi de împrejurările vieţii într-o
aventură epuizantă, care îi provoacă demenţa. Eroul nu are
portet, are însă identitate caracterizată prin mijloace directe
(gesturi, replici), prin notarea reacţiilor fiziologice, fie în
surprinderea expresiei de pe chipul său (cap.III), fie prin
consemnarea efectelor spre a sugera cauzele, care ţin de o zonă
obscură.
Spre deosebire de naturalişti, Caragiale creează totuşi tipologii.
Stavrache este rapace, factorul ereditar având rolul esenţial în
exacerbarea lăcomiei personajului.George Călinescu afirma:
„Există o tară ereditară în familia în care un frate înnebuneşte,
iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer”, posibil
alcoolism şi într-adevăr îl vedem pe Stavrache deseori bând
ţuică şi vin.
Stilul este grav, urmăreşte stările de conştiinţă şi de
comportament ale eroului principal, al cărui destin se situează
pe dimensiunile tragicului. Autorul alternează stilul indirect
liber cu stilul direct, corelând două perspective complementare
asupra personajului: o viziune obiectivă (din exterior), şi o
viziune subiectivă (mişcările sufleteşti şi mentale).
Pornind de la un realism rural, I.L.Caragiale atinge naturalismul
radical prin sporirea până la paroxism a dramatismului, spre
culmea dezumanizării pe care o provoacă setea de învuţire.

Ion Luca Caragiale (1852-1912) este creatorul nuvelei realist-

psihologice, având şi puternice accente naturaliste.
Nuyejele \"în vreme de război\" (1898), \"Două loturi\"(1898) şi
\"O făclie de Paşti\" (1889) îl confirmă pe Caragiale drept un
prozator realist cu înclinaţii certe către analiza psihologică şi
cercetarea cauzelor care provoacă stări patologice în
manifestarea personajelor.
Naturalismul este curentul literar care, investigând realitatea,
se preocupă mai ales de legile cauzale între fapte, prezentând
nu atât tipologii, cât cazuri patologice, pe care le analizează cu
pricepere şi meticulozitate simptomatică şi în care primează
factorul ereditar, hotărâtor în evoluţia destinului uman, la care
se adaugă manifestările naturii, aflate în deplină concordanţă
cu stările psihologice ale personajelor, urmând îndeaproape
evoluţia bolii acestora.
Nuvela \"în vreme de război\" a apărut în revista \"Gazeta
săteanului\" în 1898, fără să fie remarcată de critica literară.
Nuvela a fost republicată de fiul său, Luca I.Caragiale, în cartea
intitulată \"Reminiscenţe\" (1915) şi abia în 1930 a fost inclusă
în primul volum de \"Opere\" scrise de Caragiale, în ediţia
îngrijită de Paul Zarifopol, prilej cu care este adusă în atenţia
criticii şi a cititorilor.
(Structura şi compoziţia nuvelei)
Construcţie epică riguroasă, nuvela \"în vreme de război\" are
un singur plan narativ, referitor la analiza psihologică a
personajului principal, care suferă o prăbuşire interioară rapidă,
de la obsesie la nebunie. Nuvela ilustrează, aşadar, un conflict
consolidat în plan psihologic şi o intrigă bine evidenţiată,
conturată de prăbuşirea psihică şi lăcomia nestăpânită de
îmbogăţire a protagonistului.
Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient
şi de naraţiunea la persoana a IlI-a, care ilustrează zbuciumul
interior al eroului. Modalitatea narativă se remarcă prin
absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
distanţarea acestuia de evenimente. Perspectiva temporală
este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea
derulării lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, al
hanului, cât şi unul imaginar închis, al obsesiei ce chinuieşte
conştiinţa personajului.
Nuvela este structurată în trei capitole:
Capitolul I. Popa lancu din Podeni, căpetenia unei bande de
hoţi, este în pericol de a fi prins de poteră şi de aceea, fratele
său, Stavrache, îl sfătuieşte să se înroleze voluntar în armată şi
să plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa
lancu urmează sfatul fratelui său, averea îi rămâne lui
Stavrache, iar atunci când acesta este anunţat printr-o scrisoare
că lancu Georgescu a murit \"pe câmpul de onoare de trei
gloanţe inamice primite în pântece\" începe să fie obsedat de
revenirea fratelui.
Capitolul al H-lea urmăreşte îndeaproape obsesiile şi
coşmarurile lui Stavrache, iscate din teama că fratele său nu ar
fi murit şi că s-ar putea întoarce să-i ia averea.
Capitolul al III-lea ilustrează întâlnirea şi confruntarea dramatică
dintre cei doi fraţi şi declanşarea nebuniei lui Stavrache.
(Construcţia şi momentele subiectului) Firul epic al nuvelei
urmează linia unei compoziţii clasice şi conturează treptat
obsesia lui Stavrache şi evoluţia ei spre nebunie. Caragiale
compune astfel un destin tragic printr-o riguroasă analiză
psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară ereditară, genetică
ce se manifestă în structura psihica a fraţilor Georgescu.
Tema o constituie evoluţia unei obsesii duse până la nebunie,
autorul respectând toate simptomele acestei boli, iar eroul
principal este urmărit prin analiza crizelor de conştiinţă şi de
comportament, ca într-o adevărată fişă medicală.
Titlul se caracterizează prin ambiguitate: în sens denotativ \"în
vrefhe de război\" exprimă perioada istorică în care se
derulează acţiunea şi anume Războiul de Independenţă din
1877; în sens conotativ, \"războiul\" defineşte zbuciumul
lăuntric al protagonistului care atinge paroxismul tensiunii
psihologice, starea de nebunie instalându-se definitiv în mintea
sa
confuză.
Incipitul abrupt ilustrează modul de soluţionare a jafurilor şi
crimelor comise de o bandă de tâlhari, care, în sfârşit, fusese
prinsă, anunţând astfel şi conflictul social (exterior) al
nuvelei: \"în sfârşit, ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul
pădurii Dobrenilor\".
în expoziţiune, se prezintă datele esenţiale ale celor două
personaje, fraţii lancu şi Stavrache Georgescu şi împrejurările
care le determină destinele. începutul nuvelei este construit
sub forma unui \"fapt divers\", un eveniment cotidian de
interes public. Timp de doi ani, o ceată de tâlhari băgase în
sperieţi pe locuitorii din \"trei hotare\", prin furturi, torturi şi
omoruri, iar acum hoţii fuseseră prinşi de poteră în pădurea
Dobrenilor. Căpetenia bandei, popa lancu din Podeni, scăpase
ca prin minune, fiind plecat cu treburi la târg. Se spunea despre
el că era bogat, că avea \"bănet\", iar lumea bănuia că
popa \"găsise vreo comoară\". Toate acestea \"băteau la ochi\"
şi au stârnit suspiciunea oficialităţilor, aşa că într-o noapte,
când pe mamă o trimisese la târg împreună cu argaţii, popa
lancu îşi înscenează un jaf acasă la el, ca să scape de bănuieli.
Este găsit a doua zi \"legat butuc, cu muşchii Qurmaţi de
strânsura frânghiilor, cu căluşu-n gură\" şi plângându-se că l-au
schingiuit şi \"i-au luat o groază de bani\". Acum tâlharii
fuseseră prinşi, iar popa, de teamă că va fi demascat, se duce
degrabă la \"neică Stavrache, hangiul, frate-său mai mare\", ca
să-1 înveţe ce să facă.
Stavrache avea un han aşezat \"în drum\", era \"om cu dare de
mână\" şi fusese şi el înfricoşat să nu-1 calce hoţii, aşa că, de
când îi prinseseră, \"mare greutate i se luase de pe suflet\". El
este uimit când frate-său îi destăinuie, \"ca la un duhovnic\", că
el era \"capul bandei de tâlhari\", că îşi înscenase jaful \"ca să
adoarmă bănuielile\", iar acum regreta amarnic, scu2ându-se
că \"dracu-I împinsese\". în acel moment sosesc la han, cu
gălăgie mare, \"vreo douăzeci de voluntari tineri\", cu un ofiţer
şi trei sergenţi care se duceau la război şi voiau să se
odihnească până dimineaţă, când trebuia \"s-apuce trenul
militar\". Lui Stavrache îi vine ideea să-1 trimită şi pe frate-său,
Iancu, voluntar pe front, îl rade şi îl tunde \"muscăleşte\", apoi
acesta pleacă împreună cu militarii. în această secvenţă, stilul
direct se îmbină cu stilul indirect liber, îngăduind vocii
auctoriale să interfereze cu gândurile ascunse ale
protagonistului.
Despre preotul Iancu nu se mai ştia nimic în Podeni, \"parcă
intrase-n pământ\" şi oamenii au adus alt preot în sat, pentru
că nu puteau să rămână \"fără liturghie\". Tocmai când se-
ntorcea de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache
primeşte de la fratele lui o scrisoare, care fusese expediată
înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că Iancu fusese
numit sergent şi decorat cu \"Virtutea militară\". Ironia lui
Caragiale este acidă, descriind starea de spirit a hangiului, care
verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că
era trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia,
muriseră foarte mulţi români. Stavrache se întreabă, în
subconştient, dacă Iancu o fi scăpat cu viaţă ori ar îndrăzni să se
mai întoarcă şi să-şi revendice averea, rămasă în administrarea
sa: \"...O veni?... n-o veni?...\". El se interesează apoi de
pedepsirea tâlharilor şi,\' aflând că aceştia nu-şi trădaseră
căpetenia, îşi exprimă dispreţul faţă de oficialităţi: \"Aoleu! ce
mai judecători!...\". Limbaj colocvial, forma populară a
viitorului conferă spontaneitate exprimării, iar
exclamaţia \"Aoleu! ce mai judecători!\" sporeşte tulburarea
afectivă şi desconsiderarea privind incompetenţă justiţiei.
După un timp, Stavrache primeşte altă scrisoare, de data asta
cu \"slovă străină\", prin care i se anunţă moartea fratelui
său, \"sublocotenentul Iancu Georgescu\", răpus \"de trei
gloanţe inamice primite în pântece\". Cel care scrisese
înştiinţarea elogia curajul şi vitejia eroului, care, zâmbind, \"şi-a
cântat singur popeşte foarte frumos: vecinica pomenire!\".
După ce \"a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste\",
Stavrache face toate demersurile necesare pentru a moşteni
averea fratelui mai mic şi intră oficial în posesia ei. Naratorul
omniscient deapănă şirul întâmplărilor cu obiectivitate şi
intervine cu paranteze sau scurte comentarii privind atitudinea
şi comportamentul hangiului, prin stil indirect liber.
Intriga. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de
păstrare a averii moştenite, hangiul află că numai popa este
singurul care ar avea dreptul să-i ceară,. restituirea bunurilor,
dar el \"cine ştie unde s-o fi prăpădit\". Din acest moment, pe
Stavrache începe să-1 chinuie gândul în legătură cu posibila
întoarcere a fratelui său şi acţiunea nuvelei creşte în tensiune.
Desfăşurarea acţiunii. în cei cinci ani care trecuseră de la
terminarea războiului, nimeni nu-1 deranjase pe Stavrache, în
afară de apariţiile de coşmar ale lui Iancu, \"care venea din
când în când, de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său\".
Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transformă
treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă aievea
momentele tulburătoare ale \"vizitei înstrăinatului\", dar de
fiecare dată îşi linişteşte sufletul cu o sfeştanie în memoria
fratelui mort.
O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de
apariţia fratelui său în haine de ocnaş, \"stins de oboseală,
bolnav\", cu opincile sfâşiate, cu palmele, gleznele şi
tălpile \"pline de sânge\", pentru că evadase din ocnă.
Stavrache este încărcat de ură, temându-se că-şi va pierde
averea: \"- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...]
Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!\". Luptându-se cu
hangiul, ocnaşul îi pune genunchiul în piept şi-i zice scrâşnind
din dinţi: \"- Gândeai c-am murit, neică? \". Atunci
când \"nebunul a voit să-1 sugrume\", hangiul şi-a adunat
puterile, 1-a îmbrâncit pe ocnaş pe uşă şi acesta \"a pierit în
întunericul nopţii\". înspăimântat, \"tremurând din toate
încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci\" pentru odihna
sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică şi a
făcut slujbă de sufletul mortului.
A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când,
încercând să doarmă, o \"ploaie rece de toamnă\" legăna
cu \"mişcarea sunetelor\" gândurile omului, care se roteau în
cercuri din ce în ce mai largi şi \"tot mai domol\", elementele
naturaliste sugerând starea psihică a personajului. Auzind
trâmbiţe, hangiul iese afară şi recunoaşte în căpitanul care
conducea compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni
şi, \"râzând cu hohot\", strigă: \"- Gândeai c-am murit,
neică?\". Apoi, Căpitanul se repede să-1 prindă pe hangiu, care,
speriat, \"se-ndârjeşte şi-1 strânge de gât\", dar chipul
militarului se lumina din ce în ce.mai mult, râdea zgomotos şi
vesel, întrebându-1: \"- Gândeai c-am murit, neică?\", apoi dă
comanda de plecare. Dimineaţa, hangiul s-a dus tremurând la
preotul din sat, rugându-1 să facă o sfeştanie casei.
Vremea urâtă, ca element naturalist, cu zloată, ploaie,
zăpadă, \"măzărică şi vânt vrăjmaş\" care s-a abătut peste sat &
#351;i a ţinut trei zile şi trei nopţi semnifică faptul că,Stavraehe
îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii
ciudate în relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl constituie
atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiţa care venise cu
două sticle să cumpere \"de un ban gaz\" şi \"de doi bani
ţuică\", rugându-1 \"să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a
de gaz, ca alaltăieri\" şi să scrie suma în caietul de datorii,
pentru că n-avea bani. Dialogul cu fetiţa argumentează în plus
tulburarea psihică şi agitaţia interioară a
protagonistului: \"Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...] De
mici vă-nVăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!\".
Vremea de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un
tablou naturalist sugestiv pentru evoluţia obsesiilor, iar
vedeniile, halucinaţiile chinuitoare, marcate de obsedanta
întrebare \"Gândeai c-am murit, neică?\", învălmăşeala de
gânduri provoacă treceri de la realitate la vis, cele două planuri
se confundă, sugerând astfel degradarea psihică progresivă a lui
Stavrache.
Punctul culminant este reprezentat de momentul întâlnirii reale
dintre cei doi fraţi. Deşi afară viscolul urla, Stavrache aude
glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Erau doi
oameni înfofoliţi din cauza viforului, care solicită găzduire
pentru noapte, întrucât caii erau \"prăpădiţi\" iar ei îngheţaţi
bocnă. Când Stavrache vine cu mâncarea, găseşte pe unul
dintre cei doi bărbaţi culcat în pat, cu spatele la el şi sforăind.
Vrând să afle de unde ştie călătorul cum îl cheamă, hangiul se
apleacă asupra omului de pe pat, care-i răspunde: \"- Cum să
nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?\".
Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clătină puternic,
de parcă \"tot viforul care urla în noaptea grozavă\" ar fi
năpădit dintr-o dată peste el, \"deschise gura mare să spună
ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide;
ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari,
privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene
de-a lungul trupului\". Replica lui Iancu, aproape la fel cu aceea
din coşmarurile lui: \"- Mă credeai mort, nu-i aşa?\", constituie
lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a lui
Stavrache, care confundă realitatea cu imaginile din coşmaruri.
Iancu venise să-i ceară cincisprezece mii de lei, ca să acopere
suma delapidată de el din fondurile regimentului, că
altfel \"trebuie să mă-mpuşc\".
Deznodământul. Cu o artă desăvârşită, naratorul omniscient
analizează reacţiile, atitudinile şi comportamentul
hangiului: \"Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare
foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi
mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi
genunchii în coate\", începând să horcăie şi să geamă.
Dacă la început criza psihologică abia se înfiripă, ea se
adânceşte evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducând la o
manifestare explozivă şi violenţă premergătoare nebuniei,
declanşând demenţa. Fratele îl atinse cu mâna, dar \"la acea
uşoară atingere, un răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în
rărunchi un junghi roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept
în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vâtvoi, cu mâinile
încleştate-, cu gura plină de spumă roşcată\". Răsturnând masa,
lumânarea se stinge şi \"odaia rămâne luminată numai de
candela icoanelor\". Stavrache se năpusteşte asupra fratelui
său, îl trânteşte la pământ şi începe să-1 strângă de gât şi să-1
muşte, iar camaradul popii, încercând să-i despartă, este şi el
trântit ia pământ. Profitând de neatenţia fratelui său, popa
Iancu îşi scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele
hangiului dezlănţuit, apoi îi dă pumni în ceafă şi în furca
pieptului, până când \"Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur,
scrâşnind şi răgind\". Atmosfera este amplificată de elementele
naturalistă, deoarece afară, viscolul ajunsese \"în culmea
nebuniei\", făcând să trosnească \"zidurile hanului bătrân\". în
timp ce-i legau mâinile deasupra capului, Stavrache \"îi scuipa şi
râdea cu hohot\". Camaradul aprinde o lumânare, dar, cum \"îi
dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte \".
Istovit de încăierare, popa Iancu se uită la fratele lui mai mare
care \"cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul
cântecului, când îritr-o parte când într-alta\" şi se gândeşte că
n-are noroc.
Finalul nuvelei este deschis şi prezintă un caz patologic tipic,
autorul reuşind să întocmească o adevărată fişă clinică, în care
notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: \"chipul
îngrozit\", \"părul vâlvoi\", \"mâinile încleştate\", \"gura plină
de o spumă roşcată\", \"scuipa şi râdea cu hohot\", \"începu să
cânte popeşte\".
Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la
lăcomie la iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi
groază până la nebunie, toate aceste stări definind natura
psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre
demenţă.
O interpretare diferită în receptarea profundă a nuvelei este
varianta modernă a complexului lui Cain, care se explică prin
conflictul interior dintre dorinţa de a ucide şi reprimarea acestei
porniri în subconştientul protagonistului. Coşmarurile lui
Stavrache ar putea fi cauzate de faptul că se simţea vinovat de
moartea fratelui său, pe care-1 trimisese pe front ca să nu fie
arestat, deşi acest lucru nu s-ar fi întâmplat pentru că
judecătorii reuşiseră să afle de la tâlhari cine fusese căpetenia
lor. (Invidia lui Cain, primul fiu al lui Adam şi al Evei, porneşte
din adâncul inconştientului, el nu râvneşte numai la pământul
mănos -al fratelui său, Abel. Cain este incomodat de prezenţa
acestuia, care este modelul omului victorios în orice ar
întreprinde, iar comparaţia permanentă cu el, chiar dacă nu
exprimată direct, 1-a determinat să-1 ucidă, nefiind de-
ajuns \"să învingi pământul, ci trebuie să te aperi împotriva
fratelui tău, pentru a i-1 putea smulge\").
Caracterul naturalist al nuvelei este dat, mai întâi, de strânsa
relaţie între natura ce se dezlănţuie treptat şi evoluţia
patologiei personajului:
\"Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să
sfârâie iute în cercuri strâmte.\" Elementul auditiv devine
pregnant, ploaia măruntă şi rece de toamnă căzând \"în clipe
ritmate pe fundul unui butoi dogit\" compune \"un fel de
cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri.\" Când, în final,
Stavrache se prăbuşeşte, \"vântul afară ajuns în culmea
nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului.bătrân\".
I.L.Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca
modalităţi tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoacă
stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin
atitudinea ironică.
Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal, este
prezentat în mod direct încă din expoziţiune ca fiind un bărbat
respectat, cu un statut social bine consojidat şi cu un
aer \"foarte mulţumit\" pentru că afacerile îi mergeau bine.
Trăsăturile caracteriale reies indirect din gândurile şi deciziile
protagonistului care, ca bun creştin, are cultul familiei şi,
descurcăreţ din fire, profită de faptul că soseşte la han un grup
de voluntari şi-i roagă să-1 ia pe fratele său cu ei, pe front.
Procedeele de analiză psihologică pe care naratorul le utilizează
cu măiestrie sunt variate şi eficiente pentru ilustrarea stărilor
interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul,
introspecţia conştiinţei şi a sufletului, observaţia atentă a
naratorului^ autoanaliza şi autointrospecţia, obsesia, coşmarul.
Punctul maxim jil încordării îl constituie întâlnirea.reală dintre
cei doi fraţi, care are loc într-un sugestiv cadru naturalist,
viscolul prevestind vuietul din mintea protagonistului. Din acest
moment, analiza psihologică stăpâneşte şi investighează stările
şi trăirile hangiului. Replica lui Iancu, \"- Mă credeai mort, nu-i
aşa? \", aproape aceeaşi cu fraza din vise, constituie lovitura
definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a Iui
Stavrache, care încurcă realitatea cu imaginile din coşmaruri.
Eroul principal, Stavrache, este dominat de starea conflictuală
între aparenţă şi esenţă, între îndoială şi certitudine, definind
natura psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre
demenţă.
în cocnluzie, nuvela \"în vreme de război\" este o proză
psihologică de factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă
şi de comportament ale eroului principal prin monologuri
.interioare sugestive, destinul dramatic având la bază vicii
genetice, întrucât \"incontestabil există o tară în familia în care
un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi
delapidator ca ofiţer.\" (George Călinescu).
Stilul, Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a
lui Caragiale, dialogurile au replici scurte, gesturile sunt descrise
detaliat, completând fişa psihologică pe care o realizează
autorul în această creaţie.
în \"Arta prozatorilor români\", Tudor Vianu evidenţiază relaţia
autor-narator-personaj, atât de întâlnită în proza lui
I.L.Caragiale: \"Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora
din personajele caragialiene, nu suntem obligaţi să ne
reprezentăm pe autorul care o reflectă. Distanţele dintre acesta
şi oamenii pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune
simpatetică (care provoacă stări sufleteşti tainice), încât viaţa
interioară a acestora nu este «produsă». Ideile şi sentimentele
oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a
eroilor. Nu ascultam pe autor vorbindu-ne, ci «vedem»
oarecum personajele gândind şi simţind.\"
 Alături de Ioan Slavici, I.L. Caragiale este
creatorul nuvelei realist-psihologice, având puternice accente
naturaliste. Nuvelele În vreme de război (1898), Două loturi
(1898) şi O făclie de Paşte (1889) îl confirmă pe Caragiale drept
un prozator realist cu înclinaţii certe către analiza psihologică şi
cercetarea cauzelor care provoacă stări patologice în
manifestarea personajelor.

Nuvela În vreme de război, de I.L. Caragiale, a apărut în 1898 şi

este o creaţie realist-psihologică, având şi puternice accente
naturaliste. Naturalismul este curentul literar care, investigând
realitatea, se preocupă mai ales de legile cauzale între fapte,
prezentând nu atât tipologii, cât cazuri patologice, pe care le
analizează cu pricepere şi meticulozitate medicală şi în care
primează factorul ereditar, ca fiind hotărâtor în evoluţia
destinului uman, la Care se adaugă manifestările naturii, aflate
în deplină concordanţă cu stările psihologice ale personajelor,
urmând îndeaproape evoluţia bolii acestora.

Structura şi compoziţia nuvelei

Construcţie epică riguroasă

Nuvela În vreme de război are un singur plan narativ, care se

referă la analiza psihologică a personajului principal, care suferă
o prăbuşire interioară rapidă de la obsesie la nebunie. Nuvela
ilustrează, aşadar, un conflict consolidat în plan psihologic şi o
intrigă bine evidenţiată conturată de prăbuşirea psihică şi
lăcomia nestăpânită de îmbogăţire.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient

şi de naraţiunea la persoana a III-a, care ilustrează zbuciumul
interior ai protagonistului. Modalitatea narativă se remarcă prin
absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
distanţarea acestuia de evenimente. Perspectiva temporală
este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea
derulării lor, iar cea spaţială reflectă atât un spaţiu real, al
hanului, cât şi unul imaginar închis, al obsesiei ce chinuieşte
conştiinţa personajului.

• I.L. Caragiale

Nuvela este structurată în trei capitole:

Capitolul I

Popa Iancu din Podeni, căpetenia unei bande de hoţi, este în

pericol de a fi prins de poteră şi de aceea, fratele său,
Stavrache, îl sfătuieşte să se înroleze voluntar în armată şi să
plece pe frontul din Balcani, pentru a i se pierde urma. Popa
Iancu urmează sfatul fratelui său, averea îi rămâne lui
Stavrache, iar atunci când acesta este anunţat printr-o scrisoare
că Iancu Georgescu a murit „pe câmpul de onoare de trei
gloanţe inamice primite în pântece” începe să fie obsedat de
revenirea fratelui.

Capitolul II

Capitolul al II-lea urmăreşte îndeaproape obsesiile şi

coşmarurile lui Stavrache, iscate din teama că fratele său nu ar
fi murit şi că s-ar putea întoarce să-i ia averea.

Capitolul III
Capitolul al III-lea ilustrează întâlnirea şi confruntarea dramatică
dintre cei doi fraţi şi declanşarea nebuniei lui Stavrache.

Construcţia şi momentele subiectului

Firul epic

Firul epic al nuvelei urmează linia unei compoziţii clasice şi

conturează treptat obsesia lui Stavrache şi evoluţia ei spre
nebunie. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o
riguroasă analiză psihologică, sugerând în acelaşi timp o tară
ereditară, genetică ce se manifestă în structura psihica a fraţilor
Georgescu.

Tema

Tema o constituie evoluţia unei obsesii duse până la nebunie,

autorul, respectând toate simptomele acestei boli, iar eroul
principal fiind urmărit prin analiza crizelor de conştiinţă şi de
comportament, ca într-o adevărată fişă medicală.

Titlul

Titlul se caracterizează prin ambiguitate: în sens denotativ „în

vreme de război” exprimă perioada istorică în care se derulează
acţiunea, şi anume Războiul de Independenţă din 1877. În sens
conotativ, „războiul” defineşte zbuciumul lăuntric al
protagonistului care atinge paroxismul tensiunii psihologice,
starea de nebunie instalându-se definitiv în mintea sa confuză.

Incipitul

Incipitul abrupt ilustrează modul de soluţionare a jafurilor şi

crimelor comise de o bandă de tâlhari, care, în sfârşit, fusese
prinsă.

Expoziţiunea
În expoziţiune, se prezintă datele esenţiale ale celor două
personaje şi împrejurările care le determină destinele.
Începutul nuvelei este construit sub forma unui „fapt divers”,
un eveniment cotidian de interes public. Timp de doi ani, o
ceată de tâlhari băgase în sperieţi pe locuitorii din „trei hotare”,
prin furturi, torturi şi omoruri, iar acum hoţii fuseseră prinşi de
poteră în pădurea Dobrenilor. Căpetenia bandei, popa Iancu din
Podeni, scăpase ca prin minune, fiind plecat cu treburi la târg.
Se spunea despre el că era bogat, că avea „bănet”, iar lumea
bănuia că popa „găsise vreo comoară”.

Toate acestea „băteau la ochi” şi au stârnit suspiciunea

oficialităţilor, aşa că într-o noapte, când pe mamă o trimisese la
târg împreună cu argaţii, popa Iancu îşi înscenează un jaf acasă
la el ca să scape de bănuieli. Este găsit a doua zi „legat butuc, cu
muşchii curmaţi de strânsura frânghiilor, cu căluşu-n gură” şi
plângându-se că l-au schingiuit şi „i-au luat o groază de bani”.
Acum tâlharii fuseseră prinşi, iar popa, de teamă că va fi
demascat, se duce degrabă la „neică Stavrache, hangiul, frate-
său mai mare”, ca să-l înveţe ce să facă.

Stavrache avea un han aşezat „în drum”, era „om cu dare de

mână” şi fusese şi el înfricoşat să nu-l calce hoţii, aşa că, de
când îi prinseseră, răsuflase uşurat. El este uimit când frate-său
îi destăinuie, „ca la un duhovnic”, că el era „capul bandei de
tâlhari”, că îşi înscenase jaful „ca să adoarmă bănuielile”, iar
acum regreta amarnic, scuzându-se că „dracu-l împinsese”. În
acel moment sosesc la han, cu gălăgie mare, „vreo douăzeci de
voluntari tineri”, cu un ofiţer şi trei sergenţi care se duceau la
război şi voiau să se odihnească până dimineaţă, când trebuia
„s-apuce trenul militar”. Lui Stavrache îi vine ideea să-l trimită şi
pe frate-său, Iancu, voluntar pe front, îl rade şi îl tunde
„muscăleşte”, apoi acesta pleacă împreună cu militarii.

Despre preotul Iancu nu se mai ştia nimic în Podeni, „parcă

intrase-n pământ” şi oamenii au adus alt preot în sat, pentru că
nu puteau să rămână „fără liturghie”. Tocmai când se-ntorcea
de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primeşte
o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediată înaintea
luptelor de la Plevna şi din care află că Iancu fusese numit
sergent şi decorat cu „Virtutea militară”. Ironialui Caragiale este
acidă, descriind starea de spirit a lui Stavrache, care verifică din
nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că era trimisă
înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia, muriseră foarte
mulţi români.

Hangiul se întreabă, în subconştient, dacă Iancu o fi scăpat cu

viaţă ori ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea,
care era acum administrată de hangiu: „… O veni?… n-o veni?
…”. El se interesează apoi de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că
aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, Stavrache îşi exprimă
dispreţul pentru oficialităţi: „Aoleu! ce mai judecători!…”. Se
manifestă aici un limbaj colocvial: forma populară a viitorului
conferă spontaneitate exprimării, iar exclamaţia „Aoleu! ce mai
judecători!” sporeşte tulburarea afectivă şi ironia personajului
privind incompetenţa justiţiei.

După un timp, Stavrache primeşte altă scrisoare, de data asta

cu „slovă străină”, prin care i se anunţă moartea fratelui său,
„sublocotenentul Iancu Georgescu”, răpus „de trei gloanţe
inamice primite în pântece”. Cel care scrisese înştiinţarea elogia
curajul şi vitejia eroului, care, zâmbind, „şi-a cântat singur
popeşte foarte frumos: vecinica pomenire!”. După ce „a plâns
mult, mult, zdrobit de trista veste”, Stavrache face toate
demersurile necesare pentru a moşteni averea fratelui mai mic
şi intră oficial în posesia ei. Naratorul deapănă şirul
întâmplărilor cu obiectivitate şi intervine cu paranteze sau
scurte comentarii privind atitudinea şi comportamentul
hangiului.

Intriga
Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a
averii moştenite, hangiul află că numai popa este singurul care
ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor, dar el „cine ştie
unde s-o fi prăpădit”. Din acest moment, pe Stavrache începe
să-l chinuie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui
său şi acţiunea nuvelei creşte în tensiune.

Desfăşurarea acţiunii

În cei cinci ani care trecuseră de la terminarea războiului nimeni

nu-l deranjase pe Stavrache, în afară de apariţiile de coşmar ale
lui popa Iancu, „care venea din când în când, de pe altă lume, să
tulbure somnul fratelui său”. Visele chinuitoare ale lui
Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care
îl terorizează, el trăind parcă aievea momentele tulburătoare
ale „vizitei înstrăinatului”, dar de fiecare dată îşi linişteşte
sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.

O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de

apariţia fratelui său în haine de ocnaş, „stins de oboseală,
bolnav”, cu opincile sfâşiate, cu palmele, gleznele şi tălpile
„pline de sânge”, pentru că evadase din ocnă. Stavrache este
încărcat de ură, temându-se că-şi va pierde averea: „-
Ticălosule, […] ne-ai făcut neamul de râs! […] Pleacă! Du-te
înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!”. Luptându-se cu hangiul,
ocnaşul îi pune genunchiul în piept şi-i zice scrâşnind din dinţi:
„- Gândeai c-am murit, neică?”. Atunci când „nebunul a voit să-l
sugrume”, hangiul şi-a adunat puterile, l-a îmbrâncit pe ocnaş
pe uşă şi acesta „a pierit în întunericul nopţii”. Înspăimântat,
„tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste
cruci” pentru odihna sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a
doua zi la biserică şi a făcut slujbă de sufletul mortului.

A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când,

încercând să doarmă, o „ploaie rece de toamnă” legăna cu
„mişcarea sunetelor” gândurile omului, care se roteau în cercuri
din ce în ce mai largi şi „tot mai domol”, elementele naturaliste
sugerând starea psihică a personajului. Auzind trâmbiţe,
hangiul iese afară şi recunoaşte în căpitanul care conducea
compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, „râzând
cu hohot”, strigă; „- Gândeai c-am murit, neică?”. Apoi,
căpitanul se repede să-l prindă pe hangiu, care, speriat, „se-
ndârjeşte şi-l strânge de gât”, dar chipul militarului se lumina
din ce în ce mai mult, râdea zgomotos şi vesel, întrebându-l: „-
Gândeai c-am murit, neică?”, apoi dă comanda de plecare.
Dimineaţa, hangiul s-a dus tremurând la preotul din sat,
rugându-l să facă o sfeştanie casei.

Vremea urâtă, ca element naturalist, cu zloată, ploaie, zăpadă,

„măzărică şi vânt vrăjmaş” care s-a abătut peste sat şi a ţinut
trei zile şi trei nopţi semnifică faptul că Stavrache îşi schimbase
firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în
relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl constituie atitudinea
pe care o are hangiul faţă de fetiţa care venise cu două sticle să
cumpere „de un ban gaz” şi „de doi bani ţuică” rugându-l „să nu
mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri” şi să
scrie în caietul de datorii, pentru că n-avea bani. Dialogul cu
fetiţa îl include în lumea negustorilor avari şi nemiloşi: „Scrie-v-
ar popa să vă scrie, de pârliţi! […] De mici vă-nvăţaţi la furat,
fire-aţi ai dracului!”.

Vremea de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un

tablou naturalist sugestiv pentru evoluţia obsesiilor, iar
vedeniile, halucinaţiile chinuitoare, marcate de obsedanta
întrebare „Gândeai c-am murit, neică?”, învălmăşeala de
gânduri provoacă treceri de la realitate la vis, cele două planuri
se confundă, sugerând astfel degradarea psihica progresivă a lui
Stavrache.
Punctul culminant

Punctul culminant este reprezentat de momentul întâlnirii reale

dintre cei doi fraţi. Deşi afară viscolul urla, Stavrache aude
glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Erau doi
oameni înfofoliţi din cauza viforului, care solicită găzduire
pentru noapte, întrucât caii erau „prăpădiţi” iar ei îngheţaţi
bocnă. Când Stavrache vine cu mâncarea, găseşte pe unul
dintre cei doi bărbaţi culcat în pat, cu spatele la el şi sforăind.
Vrând să afle de unde ştie călătorul cum îl cheamă, hangiul se
apleacă asupra omului de pe pat, care-i răspunde: „- Cum să nu
te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?”.

Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clătină puternic,

de parcă „tot viforul care urla în noaptea grozavă” ar fi năpădit
dintr-o dată peste el, „deschise gura mare să spună ceva, dar
gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră
de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă […];
mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul
trupului”. Replica lui popa Iancu, aproape la fel cu aceea din
coşmarurile lui: „- Mă credeai mort, nu-i aşa?”, constituie
lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a lui
Stavrache, care confundă realitatea cu imaginile din coşmaruri.
Iancu venise să-i ceară cincisprezece mii de lei, ca să acopere
suma delapidată de el din fondurile regimentului, că altfel
„trebuie să mă-mpuşc”.

Deznodământul

Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile

şi comportamentul hangiului: „Drept orice răspuns, Stavrache
se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu
câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o
ureche, strângându-şi genunchii în coate”, începând să horcăie
şi să geamă.

Dacă la început criza psihologică abia se înfiripă, ea se

adânceşte evolutiv, sub imperiul obsesiilor, ducând la o
manifestare explozivă şi violentă premergătoare nebuniei şi
declanşând demenţa. Fratele îl atinse cu mâna, dar „la acea
uşoară atingere, un răcnet! – ca şi cum i-ar fi împlântat în
rărunchi un junghi roşit în foc – şi omul adormit se ridică drept
în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile
încleştate, cu gura plină de spumă roşcată”. Răsturnând masa,
lumânarea se stinse şi „odaia rămase luminată numai de
candela icoanelor”.

Stavrache se năpusteşte asupra fratelui său, îi trânteşte la

pământ şi începe să-l strângă de gât şi să-l muşte, iar camaradul
lui popa Iancu, încercând să-i despartă, este şi el trântit la
pământ. Profitând de neatenţia fratelui său, popa îşi scoate
cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului
dezlănţuit, apoi îi dă pumni în ceafă şi în furca pieptului, până
când „Stavrache […] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind”.

Atmosfera este amplificată de elementele naturalistă, deoarece

afară, viscolul ajunsese „în culmea nebuniei”, făcând să
trosnească „zidurile hanului bătrân”. În timp ce-i legau mâinile
deasupra capului, Stavrache „îi scuipa şi râdea cu hohot”.
Camaradul aprinde o lumânare, dar, cum „îi dete lumina în
ochi, Stavrache începu să cânte popeşte”. Istovit de încăierare,
popa Iancu se uită la fratele lui mai mare care „cânta nainte,
legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o
parte când într-alta” şi se gândeşte că n-are noroc.

Finalul
Finalul nuvelei prezintă un caz patologic tipic, autorul reuşind să
întocmească o adevărată fişă clinică, în care notaţiile
simptomelor fiziologice sunt unele medicale: „chipul îngrozit”,
„părul vâlvoi”, „mâinile încleştate”, „gura plină de o spumă
roşcată”, „scuipa şi râdea cu hohot”, „începu să cânte popeşte”.

Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la

lăcomie la iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi
groază până la nebunie, toate aceste stări definind natura
psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre
demenţă.

O interpretare diferită în receptarea profundă a nuvelei este

varianta modernă a complexului lui Cain, care se explică prin
conflictul interior dintre dorinţa de a ucide şi reprimarea acestei
porniri în subconştientul protagonistului. Coşmarurile lui
Stavrache ar putea fi cauzate de faptul că se simţea vinovat de
moartea fratelui său, pe care-l trimisese pe front ca să nu fie
arestat, deşi acest lucru nu s-ar fi întâmplat pentru că
judecătorii reuşiseră să afle de la tâlhari cine fusese căpetenia
lor.
Invidia lui Cain, primul fiu al lui Adam şi al Evei, porneşte din
adâncul inconştientului, el nu râvneşte numai la pământul
mănos al fratelui său, Abel. Cain este incomodat de prezenţa
acestuia, care este modelul omului victorios în orice ar
întreprinde, iar comparaţia permanentă cu el, chiar dacă nu
exprimată direct, l-a determinat să-l ucidă, nefiind de-ajuns „să
învingi pământul, ci trebuie să te aperi împotriva fratelui tău,
pentru a i-l putea smulge”.

Caracterul naturalist

Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie

între natura ce se dezlănţuie treptat şi evoluţia patologiei
personajului: „Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile
omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte”. Elementul
auditiv devine pregnant, ploaia măruntă şi rece de toamnă
căzând „în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit” compunea
„un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri”. Când,
în final, Stavrache se prăbuşeşte, „vântul afară ajuns în culmea
nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân”.

Stavrache Georgescu
I.L. Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca
modalităţi tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoacă
stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin
atitudinea ironică.

Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal, este

prezentat în mod direct încă din expoziţiune ca fiind un bărbat
respectat, cu un statut social bine consolidat şi cu un aer
„foarte mulţumit” pentru că afacerile îi mergeau bine.
Trăsăturile caracteriale reies indirect din gândurile şi deciziile
protagonistului care, ca bun creştin, are cultul familiei şi,
descurcăreţ din fire, profită de faptul că soseşte la han un grup
de voluntari şi-i roagă să-l ia pe fratele său cu ei, pe front.

Procedeele de analiză psihologică

Procedeele de analiză psihologică pe care naratorul le utilizează

cu măiestrie sunt variate şi eficiente pentru ilustrarea stărilor
interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul,
introspecţia conştiinţei şi a sufletului, observaţia atentă a
naratorului, autoanaliza şi autointrospecţia, obsesia, coşmarul.
Punctul maxim al încordării îl constituie întâlnirea reală dintre
cei doi fraţi, care are loc într-un sugestiv cadru naturalist,
viscolul prevestind vuietul din mintea protagonistului. Din acest
moment, analiza psihologică stăpâneşte şi investighează stările
şi trăirile hangiului.

Replicalui Iancu, „- Mă credeai mort, nu-i aşa?”, aproape

aceeaşi cu fraza din vise, constituie lovitura definitivă primită de
mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache, care încurcă
realitatea cu imaginile din coşmaruri. Eroul principal, Stavrache,
este dominat de starea conflictuală între aparenţă şi esenţă,
între îndoială şi, certitudine, definind natura psihică labilă,
predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.

Stilul

Nuvela are un caracter scenic, specific manierei literare a lui

Caragiale, dialogurile au replici scurte, gesturile sunt descrise
detaliat, completând fişa psihologică pe care o realizează
autorul în această creaţie.
În concluzie, nuvela În vreme de război este o proză psihologică
de factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de
comportament ale eroului principal prin monologuri interioare
sugestive, iar destinul dramatic are la bază lăcomia exagerată a
acestuia, dar şi tare genetice, întrucât „incontestabil există o
tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face
tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer”. (George Călinescu)

În Arta prozatorilor români, Tudor Vianu evidenţiază relaţia

autor-narator-personaj, atât de întâlnită în proza lui I.L.
Caragiale: „Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora din
personajele caragialiene, nu suntem obligaţi să ne reprezentăm
pe autorul care o reflectă. Distanţele dintre acesta şi oamenii
pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune simpatetică
(care provoacă stări sufleteşti tainice), încât viaţa interioară ă
acestora nu este «produsă». Ideile şi sentimentele oamenilor
nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu
ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum
personajele gândind şi simţind.”

I.L. Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca

modalităţi tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoacă
stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin
atitudinea ironică.
Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal şi „rotund”
(„care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) al
nuvelei În vreme de război, de I.L. Caragiale, este prezentat în
mod direct încă din expoziţiune ca fiind un bărbat respectat, cu
un statut social bine consolidat şi cu un aer „foarte mulţumit”
pentru că afacerile îi mergeau bine.

Stavrache avea hanul aşezat „în drum”, era „om cu dare de

mână”, de aceea fusese şi înfricoşat să nu-l calce hoţii, aşa că
răsuflase uşurat când auzise că aceştia căzuseră în „lanţurile
justiţiei”. Hangiul află cu stupoare că popa Iancu este „capul
bandei de tâlhari”, că îşi înscenase jaful „ca să adoarmă
bănuielile”, iar acum regreta amarnic, scuzându-se că „dracu-l
împinsese” şi cerând, speriat, ajutor fratelui mai mare.

Ca un bun creştin, Stavrache are cultul familiei, este foarte

îngrijorat de pericolul în care se află fratele lui, dar fiind isteţ şi
descurcăreţ din fire profită de faptul că sosesc la han, cu gălăgie
mare, „vreo douăzeci de voluntari tineri”, conduşi de un ofiţer
şi trei sergenţi, care se duceau la război. Ei se opriseră la han ca
să se odihnească până dimineaţă, când trebuia „s-apuce trenul
militar”. Lui Stavrache îi vine ideea să-l trimită şi pe frate-său,
Iancu, voluntar pe front, îl rade şi îl tunde „muscăleşte”, după
care acesta pleacă împreună „cu vesela bandă, fără să se mai
uite înapoi”.

Procedeele de analiză psihologică pe care naratorul le utilizează

cu măiestrie sunt variate şi eficiente pentru ilustrarea stărilor
interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul,
introspecţia conştiinţei şi a sufletului, observaţia atentă a
naratorului, autoanaliza şi autointrospecţia, obsesia, coşmarul.

Pentru hangiu părea că viaţa curge ca înainte, dar în sufletul său

se iveşte, neobservat, germenele lăcomiei, de care, la început,
nu este conştient. Întorcându-se de la parastasul de nouă zile al
mamei sale, Stavrache primeşte o scrisoare de la fratele lui,
care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din care
află că Iancu fusese numit sergent şi decorat cu „Virtutea
militară”.

Naratorul observă, indirect, cu o ironie acidă starea de spirit a

lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii
pentru a se convinge că era trimisă înaintea bătăliei de la
Plevna, în care, se ştia că muriseră foarte mulţi români:
„Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr
scrisoarea era expediată cu trei zile mai-nainte de luarea
Plevnei”.

De aceea hangiul se întreba în subconştient, prin observaţia

atentă a naratorului, dacă Iancu o fi scăpat cu viaţă: „Curios
lucru! Cine ar fi văzut figura lui neică Stavrache, [...] ar fi rămas
în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se
petrece nimic analog din bucuria la citirea veştilor despre
succesul de bravură al răspopitului”.

El se interesează discret de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că

aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, Stavrache îşi exprimă
dispreţul pentru judecătorii incompetenţi („Ce mai
judecători!...”). Se simte măcinat de îndoială şi se întreabă, prin
monolog interior, dacă fratele lui ar îndrăzni să se mai întoarcă
şi să-şi revendice averea, care era acum administrată de hangiu:
„...Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? [...] ...O veni?... n-o
veni?...”.

Criza psihologică a lui Stavrache se declanşează în momentul în

care primeşte altă scrisoare, de data asta cu „slovă străină”,
prin care i se anunţă moartea fratelui său, „sublocotenentul
Iancu Georgescu, voluntar înaintat din grad în grad în timp de
campanie”, răpus „de trei gloanţe inamice primite în pântece”.

Introspecţia conştiinţei şi a sufletului scoate la suprafaţă stările

emoţionale ale protagonistului. Mâhnit peste măsură de
moartea fratelui său, după ce „a plâns mult, mult, zdrobit de
trista veste”, Stavrache se încurajează bărbăteşte pentru că „nu
trebuie să se lase copleşit aşa de durere...”, drept care face
toate demersurile necesare ca să moştenească oficial
agoniseala fratelui mai mic.

Cu o ironie subtilă, naratorul deapănă cu obiectivitate şirul

întâmplărilor şi intervine cu scurte comentarii privind atitudinea
şi comportamentul hangiului. Consultând un avocat în privinţa
condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite, Stavrache află
că numai popa ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor.
Vestea îi aduce moştenitorului zâmbetul pe buze şi siguranţa de
sine, reacţie care face „o impresie ciudată” asupra avocatului şi
de aceea hangiul se grăbeşte să adauge cu duioşie în glas: „cine
ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu”.

Dialogul purtat cu avocatul se distinge prin răspunsurile scurte

şi grăbite ale hangiului, din care reiese, indirect, lăcomia şi
nerăbdarea subconştiente de a intra rapid în posesia averii
decedatului: „- Popa are copii? - Nu. - Are femeie? - Nu. - Mai
are alt frate? - Niciunul, decât pe mine”.

Pe Stavrache începe să-l chinuie gândul în legătură cu posibila

întoarcere a fratelui mort, idee ce se înfiripează în mintea lui
din cauza cuvintelor uşor persiflante ale avocatului, care îi
spune că numai „unul singur pe lume” ar putea să-i mai ia
moştenirea, popa Iancu.

Din acest moment, liniştea protagonistului este tulburată de

halucinaţii ce capătă înfăţişarea fratelui său, singurul „care
venea din când în când de pe altă lume, să tulbure somnul
fratelui său”. Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii,
se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind
parcă aievea momentele tulburătoare ale „vizitei
înstrăinatului”, dar de fiecare dată îşi linişteşte sufletul cu o
sfeştanie în memoria fratelui mort.

O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de

apariţia fratelui său îmbrăcat în haine de ocnaş, „stins de
oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca
în clipa morţii”. Introspecţia psihologică a naratorului se
manifestă şi în visele înfricoşătoare.

Stavrache i se adresează cu un glas încărcat de ură, fiind

înspăimântat că-şi va pierde averea: „- Ticălosule, [...] ne-ai
făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte
păcatele!”. Luptându-se cu moartea, ocnaşul se agaţă cu
disperare „de frate-său cu o mână de gât şi cu alta de braţul
stâng [...] cu o putere covârşitoare”, îl trânteşte la pământ şi,
punându-i genunchiul în piept, îi zice, râzând „ca un nebun” şi
scrâşnind din dinţi: Gândeai c-am murit, neică?”.

Atunci când „nebunul a voit să-l sugrume”, hangiul, „smintit şi

el de frica morţii”, şi-a adunat puterile, l-a îmbrâncit pe ocnaş
afară din han şi acesta „a pierit în întunericul nopţii”.
Înspăimântat, „tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi
cruci peste cruci” pentru odihna sufletului răposaţilor,
Stavrache s-a dus a doua zi la biserică, „a aprins lumânări
pentru sufletele morţilor”, simţindu-se foarte tulburat şi
neputând mânca nimic.

A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când,

încercând să doarmă, o „ploaie rece de toamnă” legăna cu
„mişcarea sunetelor” gândurile omului, care se roteau în cercuri
din ce în ce mai largi şi „tot mai domol”, elementele naturaliste
accentuând starea psihică a protagonistului. Hangiului i se pare
că aude „un cântec de trâmbiţe ...militari, desigur”. Ieşind afară,
Stavrache „rămâne ca trăsnit”, recunoscând în căpitanul care
conduce compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni
şi, „râzând cu hohot”, strigă amuzat: „Gândeai c-am murit,
neică?”.

Iancu aleargă să-l prindă pe hangiu, care, speriat, se repede la

căpitan „şi-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare”, dar
chipul militarului se luminează din ce în ce mai mult, râde
zgomotos şi vesel, întrebându-l obsesiv: „- Gândeai c-am murit,
neică?”. Uitându-se ţintă la frate-său, popa Iancu dă comanda
de plecare, „trâmbiţele sunară, soldaţii îşi ridicară armele şi,
urmată de obştea satului, compania plecă, având în frunte pe
căpitanul al cărui râs acoperea cântecul trâmbiţelor şi zgomotul
mulţimii”.

Fraza obsedantă „- Gândeai c-ant murit, neică?” este, în

compoziţia nuvelei, un laitmotiv, element de recurenţă menit
să amplifice zbuciumul lăuntric al protagonistului. În dimineaţa
următoare, hangiul se duce „tremurând de friguri” la popa din
sat şi-l roagă să facă negreşit, până-n seară, o sfeştanie casei.
Vremea urâtă este în concordanţă deplină cu sufletul agitat al
lui Stavrache, (accente naturaliste), „o sloată nepomenită:
ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăjmaş” se abate peste sat şi
ţine trei zile şi trei nopţi, iar drumurile sunt pustii, „niciun glas
de câine nu se mai auzea”.

Stavrache îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea

reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl
constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiţa ce
venise cu două sticle să cumpere „de un ban gaz” şi „de doi
bani ţuică”, rugându-l „să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n
a de gaz, ca alaltăieri” şi să scrie în caietul de datorii, pentru că
n-avea bani.

Dialogul cu fetiţa îl include în lumea negustorilor avari şi

nemiloşi. Copilul venise să cumpere „de un ban gaz [...] şi de doi
bani ţuică”, dar îi atrage atenţia că rândul trecut amestecase
clondirele (vas de sticlă) şi-i pusese gaz în cel de ţuică şi invers.
Din vorbele fetiţei se desprinde indirect, starea de confuzie şi
dezorientarea hangiului. În mod cu totul ilogic, Stavrache se
enervează peste măsură atunci când fata îi spune că nu are bani
şi să scrie suma în condica de datornici, aşa cum făcea în mod
obişnuit: „Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...] De mici vă-
nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!”.
Vremea cumplită de afară şi gândurile tulburi ale eroului
constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evoluţia
obsesiilor, iar vedeniile, halucinaţiile chinuitoare, învălmăşeala
de închipuiri, marcate de obsedanta întrebare „Gândeai c-am
murit, neică?”, provoacă treceri de la realitate la vis, cele două
planuri se confundă, sugerând astfel degradarea psihică
progresivă a lui Stavrache.

Punctul culminant al nuvelei coincide cu momentul de cea mai

mare încordare a lui Stavrache, declanşată de întâlnirea reală
dintre cei doi fraţi. Deşi afară viscolul urla, Stavrache aude
glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Doi
oameni înfofoliţi din cauza viforului solicită găzduire pentru
noapte, întrucât caii erau „prăpădiţi” iar ei îngheţaţi bocnă.
Argaţii duseseră caii în grajd, trăseseră sania în curtea hanului,
iar călătorii intră la căldură.

Când Stavrache vine cu mâncarea, unul dintre cei doi bărbaţi se

culcase în pat, cu spatele la el şi începuse să sforăie. Celălalt
drumeţ se aşează singur la masă şi laudă vinul bun al domnului
Stavrache. Uimit că-i ştie numele, hangiul află că prietenul care
dormea îl cunoaşte, de aceea el se apleacă peste omul de pe
pat, care-i răspunde râzând: „- Cum să nu te cunosc, neică
Stavrache, dacă suntem fraţi buni?”. Ajuns la capătul încordării
psihice, hangiul se clatină puternic, elementele naturaliste
amplificând degradarea şi zbuciumul din mintea şi sufletul
protagonistului: „tot viforul care urla în noaptea grozavă” a
năpădit dintr-o dată peste el.

Din acest moment, analiza psihologică stăpâneşte şi

investighează stările şi trăirile protagonistului. Puternic
impresionat de întâlnirea cu fratele mort, Stavrache
încremeneşte şi nu mai poate avea nicio reacţie: „deschise gura
mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai
putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi
rămaseră mari, privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar
căzură ţepene de-a lungul trupului”.

Replica lui Iancu, „- Mă credeai mort, nu-i aşa?”, aproape la fel

cu fraza din vise, constituie lovitura definitivă primită de mintea
buimăcită şi confuză a lui Stavrache, care încurcă realitatea cu
imaginile din coşmaruri. Popa îi spune cu veselie că ultima
scrisoare „a fost o glumă” şi venise ca să-i ceară cincisprezece
mii de lei, cu care să acopere suma delapidată de el din
fondurile regimentului, că altfel „trebuie să mă-mpuşc”.
Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile
şi comportamentul hangiului: „Drept orice răspuns, Stavrache
se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu
câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o
ureche, strângându-şi genunchii în coate”, începând să horcăie
şi să geamă. Dacă la început criza psihologică abia se
înfiripează, se adânceşte, apoi, evolutiv sub imperiul confuziilor
şi al obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi violentă
premergătoare nebuniei şi declanşând demenţa.

Fratele îi pune mâna pe umăr, dar „la acea uşoară atingere, un

răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roşit în
foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul
îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile încleştate, cu gura plină
de spumă roşcată”. Răsturnând masa, lumânarea se stinge şi
„odaia rămase luminată numai de candela icoanelor”.
Stavrache se năpusteşte asupra fratelui său, îl trânteşte la
pământ şi începe să-l strângă de gât şi să-l muşte. „Atunci
începu o luptă crâncenă”.

Încercând să-i despartă, camaradul lui popa Iancu este şi el

doborât la pământ. Profitând de neatenţia fratelui său, popa îşi
scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului
dezlănţuit, apoi îi dă câţiva pumni în ceafă şi în furca pieptului,
până când „Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi
răgind”. Naturalismul manifestat prin dezlănţuirea naturii
accentuează starea de alienaţie a hangiului, afară, viscolul
ajunsese „în culmea nebuniei”, făcând să trosnească „zidurile
hanului bătrân”. În timp ce-i legau mâinile deasupra capului,
Stavrache „îi scuipa şi râdea cu hohot”.

Camaradul caută lumânarea şi o aprinde, dar, cum „îi dete

lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte”, înfăţişarea
lui Stavrache este conturată prin ochii altui personaj, fratele său
care, istovit de încăierare, îl priveşte cu amărăciune cum „cânta
nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când
într-o parte când într-alta”. Hangiul înnebuneşte în ipostaza
preotului, întrucât obsesia şi zbuciumul permanent care-l
chinuiseră în ultimii ani aveau drept cauză pe fratele său, popa
Iancu din Podeni. Acesta este încă un element al naturalismului,
care dezvoltă în operele literare fenomenul cauză-efect, aşa
cum ilustrează Caragiale în această nuvelă.

Finalul nuvelei prezintă un caz patologic tipic, scriitorul reuşind

să întocmească o adevărată fişă clinică a lui Stavrache, în care
notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: „chipul
îngrozit”, „părul vâlvoi”, „mâinile încleştate”, „gura plină de o
spumă roşcată”, „scuipa şi râdea cu hohot”, „începu să cânte
popeşte”. Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia
sa de la lăcomie la iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă
şi groază până la nebunie, toate aceste stări definind natura
psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre
demenţă.

Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie

între natura ce se dezlănţuie treptat şi evoluţia patologiei
personajului: „Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile
omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte”. Imaginea
auditivă devine pregnantă, ploaia măruntă şi rece de toamnă
căzând „în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit [...] făcea un
fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri”. Când, în
final, Stavrache se prăbuşeşte, „vântul afară ajuns în culmea
nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân”.

Nuvela În vreme de război este o proză psihologică de factură

naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament
ale eroului principal prin monolog interior, iar destinul dramatic
are la bază nu numai lăcomia exagerată a acestuia, ci şi tare
genetice, întrucât „incontestabil există o tară în familia în care
un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi
delapidator ca ofiţer”. (George Călinescu)

În Arta prozatorilor români, Tudor Vianu evidenţiază relaţia

autor-narator-personaj, atât de întâlnită în proza lui I.L.
Caragiale: „Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora din
personajele caragialiene, nu suntem obligaţi să ne reprezentăm
pe autorul care o reflectă. Distanţele dintre acesta şi oamenii
pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune simpatetică,
încât viaţa interioară a acestora nu este «produsă». Ideile şi
sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului,
ci din aceea a eroilor. Nu ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci
«vedem» oarecum personajele gândind şi simţind.”

I.L. Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca

modalităţi tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoacă
stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin
dialogurile sugestive. Barbu Ştefănescu Delavrancea afirma că
I.L. Caragiale este „scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru
prin excelenţă”.