Sunteți pe pagina 1din 8

Particularităţi ale învăţării specifice vârstelor şcolare – dezvoltarea psihosocială şi

morală

Dezvoltarea reprezintă ansamblul schimbărilor sistematice care au loc în plan fizic


sau psihic şi care vizează o adaptare cât mai bună la realitate a persoanei.

Particularităţi ale învăţării prin raportare la dezvoltarea psihosocială (E. Erikson)

 Dezvoltarea eului unei persoane este o dezvoltare continuă, care nu se opreşte la


un anumit moment al vieţii. Maturizarea afectivă cunoaşte noi valenţe pe măsura
înaintării în vârstă şi incită persoana să valorifice prezenţele sociale cu care intră
în contact pentru a rezolva tensiuni afective interne.
 Teoria propusă de E. Erikson include nevoia primară de relaţionare socială
dezvoltată de teoria ataşamentului. Ataşamentul este legătura emoţională de
lungă durată cu un anumit individ Bebeluşul îşi exprimă nevoia puternică de
ataşament zâmbind oricărei figuri umane (iniţial chiar şi unei figuri desenate pe
carton). Prima relaţie formată cu mama sau cu substitutul matern în primul an de
existenţă va servi ca model de relaţionare socială pe tot parcursul vieţii.
 Teza centrală a teoriei lui E. Erikson este că fiecare individ îşi dezvoltă abilităţi
de relaţionare socială pe tot parcursul existenţei. Însă fiecare etapă este deschisă
unei noi achiziţii prin intermediul unei crize de dezvoltare pe care persoana o
trăieşte. Soluţionarea crizei se poate realiza fie pozitiv, fie negativ, urmând ca
respectiva achiziţie să marcheze viaţa socială a persoanei pe parcursul întregii
sale vieţi ulterioare.

1. Încredere versus neîncredere

 (0-12/18 luni)
 este marcată de prezenţa mamei care va facilita copilului formarea unei relaţii
prototip pentru toate relaţiile sale sociale ulterioare.
 Certitudinea prezenţei mamei atunci când este nevoie îi oferă copilului puterea
de a spera în apariţia ei chiar şi atunci când ea nu este lângă el. La această
vârstă el învaţă să suporte absenţa mamei sau alte frustrări proprii vârstei în
virtutea speranţei pe care imaginea mamei absente i-o oferă.
 Adultul care şi-a rezolvat pozitiv această criza psihosocială se caracterizează
prin încredere în ceilalţi şi în sine însuşi.
 Soluţionarea negativă a stadiului duce la dezvoltarea neîncrederii manifestate
în relaţiile cu ceilalţi,

2. Autonomie versus dependenţă

 1-3/4 ani
 Autonomia se referă la capacitatea de autocontrol şi de control flexibil al
lumii externe.
 Această capacitate se formează în funcţie de tipul relaţiei cu adulţii
 Dacă experienţele trăite în preajma familiei presupun impunerea în exces a
autorităţii acesteia (control permanent, măsuri punitive) sau dacă familia
preia întrutotul chiar şi sarcinile pe care acesta le-ar putea realiza
(părinţii supraprotectivi), capacitatea de autocontrol şi de control alumii
externe nu se poate forma. În acest caz se interiorizează afirmaţii de genul
„Nu sunt în stare să fac singur asta.”, „Trebuie să solicit ajutor pentru a lua
o decizie.” Aceste afirmaţii pot urmări persoana chiar şi la vârsta adultă şi
se pot manifesta prin dependenţă

3. Iniţiativă versus vinovăţie

 Nevoia extraordinară de acţiune


 Perioada 3-6 ani.
 Adultii sunt transformati în modele de acţiune si apare fenomenul de
adultrism (admiraţia necondiţionată a adultului).
 Identificarea cu părintele de acelaşi sex duce la preluarea de
comportamente care sunt transformate în iniţiative proprii.
 De atitudinea adulţilor faţă de iniţiativele comportamentale ale copilului
depinde modul în care se soluţionează criza. Interzicerea iniţiativelor
comportamentale ale copilului duce la interiorizarea vinovăţiei
 În acest sens, este important ca părinţii şi societatea să ghideze şi să
încurajeze iniţiativele copilului.

4. Hărnicie (competenţă) versus inferioritate

 Copilăria mijlocie (6-12 ani)


 este perioada în care copilul îşi exprimă afectivitatea (este numit şi„stadiul
socializării afectivităţii”). spre părinţi, încercându-se îndeplinirea cerinţelor
pe care acesta le exprimă faţă de copil şi pe care acesta le percepe ca
necesitate de a fi competent.
 Copiii încearcă astfel să devină similari părinţilor şi adulţilor în general. Ei
pot deveni „competenţi” urmând două căi:
 prin identificare, văzându-se şi considerându-se capabili
sa devină adulţi sau
 prin recunoaşterea de către ceilalţi a acestei capacităţi
 La această vârstă copilul se defineşte pe sine prin sârguinţă sau
capacitatea de a face bine ceea ce face. Copiii care se conving pe sine şi pe
ceilalţi că au această capacitate îşi dezvoltă un concept de sine pozitiv
 Cei care se află în situaţia contrară se caracterizează printr-o stimă de sine
scăzută şi un sentiment de incompetenţă şi „inferioritate”.
 Dacă preşcolarul şi şcolarul mic la începutul stadiului puneau la baza
învăţării însuşi actul de învăţare (învăţau pentru că „le plăcea să înveţe”),
spre sfârşitul micii şcolarităţi, se dezvoltă interesul pentru performanţele
obţinute (învaţă ca să ia note bune astfel încât adulţii să-i aprecieze ca fiind
competenţi).
 Sentimentul inferiorităţii apare în urma trăirii unor eşecuri repetate în
realizarea unor sarcini. În acest sens este important ca, prin sarcinile
educative, elevilor să li se ofere şansa de a afla care sunt domeniile în care
pot obţine succes şi în care pot fi competenţi şi nu cele care îi fac să se
simtă nepotriviţi.

5. Identitate versus confuzia rolurilor

 Adolescentul trece prin criza psihosocială caracterizată fie prin dobândirea


propriei identităţi, fie prin confuzia rolurilor.
 Spre sfârşitul perioadei, adolescentul poate fi capabil să-şi rezolve pozitiv
criza de identitate prin integrarea armonioasă a tuturor identificărilor sale
anterioare (cu diferite grupuri de apartenenţă) într-un tot unitar: identitatea
personală.
 În caz contrar este posibil să apară fenomenul de confuzie a rolurilor,
manifestată prin vulnerabilitatea personalităţii. Apar frecvent conflicte
între rolurile pe care adolescentul le joacă şi care de multe ori sunt opuse,
ceea ce duce la conflicte în propriile opinii sau trăsături.
 Identitatea se stabileste între:
o 11 şi 13 ani în “căutarea de sine” (conflict puberal),
o în perioada dintre 14 şi 16 ani prin “afirmarea de sine” (conflict de
afirmare) şi
o se constituie “subidentitatea culturală” (17 – 20 ani), odată cu
“subidentitatea aspirativă profesională” prin conflicte de rol şi
statut.
o Conturarea deplină a identităţii se realizează între şi după 20-24 ani
prin integrarea şi exercitarea profesională (conflicte de integrare
socio-profesională).
Identitatea este un proces deschis, ce se continuă şi dincolo de vârsta adolescenţei.
 Rezolvarea pozitivă a crizei prin construirea unei identităţi stabile
duce la dobândirea unei „puteri” speciale a eului – fidelitatea (faţă de
sine şi faţă de grupurile de apartenenţă), manifestată prin loialitate,
acceptare de sine şi de ceilalţi, empatie şi toleranţă.
6. Intimitate versus izolare

 Perioada adultului tânăr (20-30/35 ani)


 Se experimenteaz[ mutualitatea afectiva, capacitatea persoanei de a-şi
contopi identitatea cu o alta fără a manifesta sentimentul pierderii propriei
identităţi.
 Intimitatea se poate manifesta în relaţia de cuplu, situaţie în care
partenerii se dovedesc capabili să depăşească simpla apropiere fizică pentru
a-şi descoperi şi dezvolta reciproc structuri psihice profunde prin deschidere şi
disponibilitate.
 Sensul social al intimităţii se referă la capacitatea persoanei de a se
implica în relaţii de prietenie sinceră sau în viaţa unei comunităţi ori prin
împărtăşirea propriei cunoaşteri în relaţia cu discipolii.
 Izolarea este rezultatul eşecului în dobândirea capacităţii de a iubi. La
nivelul vieţii de cuplu persoana izolată se manifestă prin încercarea încordată de
a-şi păstra independenţa (de fapt identitatea neştirbită), dorind ştergerea sau
anularea diferenţelor dintre ea şi partener. La nivelul relaţiei cu un grup izolarea
se manifestă prin tendinţa de a impune sau a se impune acestuia ca lider absolut.

7. Generare (realizare) versus stagnare (rutină)


 Maturitatea (35-50 ani)
 Se caracterizează prin investirea şi manifestarea eului
 Grija pentru urmaşi sau pentru ideile sau bunurile generate este baza
pentru satisfacţiile specifice acestei perioade.

8. Integritate versus disperare

 După vârsta de 50 de ani


 . Integritatea eului presupune prezenţa unei încrederi în sensul propriei
vieţi, acceptarea propriei vieţi, moartea dobândind, în acest context, un
caracter firesc.
 Înţelepciunea este calitatea de bază pe care eul o dobândeşte prin
soluţionarea pozitivă a conflictului.
 În caz contrar, disperarea se manifestă prin neacceptarea vieţii proprii,
sentimentul neputinţei în faţa timpului implacabil şi, implicit, teama de
moarte.

Câteva precizări generale asupra teoriei dezvoltării psihosociale


- Daca o criză s-a soluţionat nu înseamnă că tendinţele opuse nu vor continua
să se manifeste pe parcursul întregii vieţi.
- Rezolvarea pozitivă a unei crize creează premisele rezolvării pozitive şi a
conflictelor din stadiile ulterioare;
- Soluţionarea negativă a unei crize se reflectă negativ şi asupra achiziţiilor
ulterioare
- Este posibilă rezolvarea ulterioara a crizelor fie prin rezolvarea pozitivă a
unei crize ulterioare fie prin psihoterapie.

Particularităţi ale dezvoltării prin raportare la dezvoltarea morală (L. Kohlberg)

 Exista diferenţe în modul în care copiii şi tinerii acţionează prin raportare


la reguli, identificând două etape:
I. Realismul moral
Copiii până la 9 ani tind să utilizeze ceea ce J. Piaget a numit „moralitate
heteronomă” sau
„moralitatea constrângerii”. În acest mod de gândire copiii privesc regulile ca
fiind de neschimbat, aproape sacre, astfel încât le urmează întocmai. Vinovăţia
cuiva este judecată după efectul actului săvârşit şi nu după intenţie.
II. Autonomia morală
Către sfârşitul perioadei (10-16/18 ani) copiii se orientează către ceea ce J. Piaget
numeşte
„moralitatea autonomă” sau „moralitatea cooperării”. În acest stadiu copilul
începe să ţină cont de dorinţele şi intenţiile celorlalţi în derularea acţiunilor.
Regulile nu mai sunt fixe şi sacre, ci pot fi schimbate dacă tot grupul este de
acord. Copilul devine mai democratic, mai cooperant în schimbarea regulilor.
Continuatorul lui J. Piaget în studiul judecăţii morale a fost L. Kohlberg.
Acesta a identificat trei niveluri de evoluţie a judecăţii morale, fiecare cuprinzând
două niveluri distincte:
I. Nivelul preconvenţional este caracterizat prin faptul ca nu există nuanţe
morale: lucrurile sunt bune sau rele (morala alb-negru).
1. 1. În primul stadiu (al moralităţii heteronome) copilul nu face distincţia
dintre ceea ce el crede că este adevărat şi ceea ce i se spune că este adevărat
Respectarea regulii este determinată fie de tendinţa de evitare a pedepsei, fie
de obţinerea unei recompense.
1. 2. Stadiul hedonismului moral se caracterizează prin faptul că
respectarea regulii este considerată „monedă de schimb”. Binele făcut cuiva
poate aduce foloase ambelor persoane.
II. Nivelul convenţional este caracterizat prin înţelegerea caracterului
convenţional al regulilor, încadrându-se în acest stadiu majoritatea adolescenţilor
şi adulţilor.
2.3. Conformismul interpersonal se bazează pe moralitatea acceptării de
către grup ca „băiat bun sau fată bună”. Binele şi răul sunt definite în funcţie
de grupul de apartenenţă,. La acest nivel se regăsesc de obicei adolescenţii
care se conformează grupurilor de prieteni, intrând în contradicţie cu
normele morale impuse de părinţi. Însă nonconformismului faţă de părinţi i
se opune un conformism extrem faţă de grup
2.4. În stadiul orientării către sistemul social persoana realizează că
indivizii au puncte de vedere diferite, dar există anumite convenţii pe care
toţi le acceptă. Simţul onoarei, împlinirea datoriilor de cetăţean, respectarea
legilor sunt aspectele morale proeminente ale aceste etape.
III. Nivelul postconvenţional este specific unui număr restrâns de adulţi, cu
vârsta de peste 20 de ani. Specificul stadiului constă în faptul că persoana acceptă
imaginea unei societăţi în care convenţiile morale pot fi modificate, astfel încât
urmează regulile atunci când ele coincid cu propriile principii morale.
Stadiul contractului social caracterizează persoanele care acceptă că fiecare
grup sau fiecare societate are propriile reguli sociale, culturale care trebuie
respectate.
3.5. Stadiul propriilor principii morale interiorizate vizează perspectiva
conform căreia oamenii sunt mai importanţi decât legile, astfel încât
deciziile morale pot fi luate doar prin raportare la principii morale
universale. Instanţa morală nu mai este una exterioară (adultul, grupul de
prieteni, societatea) ci propria sa conştiinţă. .

 Stadiile de maturitate morală sunt considerate 3 şi 4, ajungându-se aici pe


baza achiziţiilor realizate înstadiile anterioare.