Sunteți pe pagina 1din 8

Personalitatea şi învăţarea – perspectiva teoriei trăsăturilor

Cum este înţeles conceptul de personalitate din perspectiva teoriei trăsăturilor?

 Personalitatea este considerată ansamblul trăsăturilor psihice ale unei persoane,


însuşirile relativ stabile ale unei persoane care reflectă anumite calităţi, caracteristici ale
proceselor sale psihice. Astfel, o persoană caracterizată printr-o gândire foarte logica se va
caracteriza prin trăsătura inteligenţă, după cum o persoană cu o voinţă slabă se va caracteriza
prin delăsare.
 Tipurile de personalitate sunt structuri unitare formate din mai multe trăsături care au o
configuraţie specifică (se vorbeşte astfel de tipul extravertit sau extravertit, tipul stabil sau
instabil etc.).
 Datorită relaţiilor care se creează între trăsături, personalitatea este concepută ca structură şi
sistem de trăsături.

A. Personalitatea este o structură de trăsături relaţionate între ele


Structura personalităţii se caracterizează prin următoarele caracteristici
1. globalitate: personalitatea este constituită din ansamblul caracteristicilor care
permit descrierea persoanei, identificarea ei printre celelalte. Exemplu: ne putem
închipui cum arată profilul psihologic al persoanei vorbăreţe, sociabile,
comunicative etc. în cazul în care ea se caracterizează prin inteligenţă şi profilul
aceleiaşi persoane dar căreia îi lipseşte trăsătura inteligenţă. O trăsătură nuanţează
global profilul unei persoane şi o fac să fie unică;
2. coerenţă: personalitatea este un sistem format din elemente interdependente.
Exemplu: e dificil să ne închipuim o persoană timidă şi îndrăzneaţă în acelaşi
timp.
3. permanenţă personalitatea generează legi de organizare a căror funcţionare este
permanentă (cu toate că este firesc ca o persoană să se transforme, ea îşi păstrează
identitatea psihică asftel încât trăsăturile dominante ale persoanei le vom regăsi şi
peste ani de zile).
Fiecare fiinţă umană este, în anumite privinţe:
 universală (omul este “ca toţi oamenii” datorită apartenenţei la specia umană,)
 tipică (prezintă asemănări cu alţi oameni, ceea ce permite gruparea în categorii mai largi
– tipuri);
 unică şi originală

B. Personalitatea este un sistem de trăsături (orice modificare a unui element duce la apariţia
unor modificări la nivelul celorlalte componente).
 Personalitatea este alcătuită din:
o 2-3 trăsături cardinale (cele mai evidente pentru o persoană),
o 10-15 trăsături principale şi
o sute şi mii de trăsături secundare şi de fond
În funcţie de locul mai central sau mai periferic trăsăturile de personalitate dau posibilitatea de
a prevedea comportamentele respectivei persoane. Trăsăturile cardinale sunt cele mai predictibile e
aceea, atunci când ne propunem să cunoaştem o persoană este important să încercăm să identifică
trăsăturile sale cardinale şi principale, cele care controlează întregul sistem de personalitate.

Dimensiunile personalităţii din perspectiva teoriei trăsăturilor

2.1 Temperamentul - latura dinamico-energetică

 Trăsăturile temperamentale sunt cele mai accesibile, uşor de observat trăsături de


personalitate.
 Temperamentul se exprimă prin :
o particularităţi observabile ale activităţii intelectuale şi ale afectivităţii (nivelul
energetic manifestat) şi
o prin caracteristicile comportamentului (de exemplu, în vorbire prin intensitatea
vocii, ritm, debit, expresivitate).
Aceste caracteristici exprimă dinamismul şi energia unei persoane şi particularizează persoana
ca temperament.
Inca din antichitate medicul grec Hypocrate (a propus otipologie temperamentală care s-a
păstrat, în linii mari, şi astăzi:
 colericul,
 sangvinul,
 flegmaticul şi
 melancolicul.
Deşi rezultatele observaţiei lui Hypocrate s-au dovedit valide, nu la fel se poate spune despre
sistemul explicativ pecare medicul grec l-a oferit
 Abia în secolul trecut a avul loc un progres evident în domeniul explicativ al bazei
temperamentale cand Pavlov a emis o teorie referitoare la tipurile de activitate
nervoasă superioară care s-a constituit în explicaţia ştiinţifică unanim acceptată pentru
baza temperamentelor.
 La baza activităţii sistemului nervos stau cele două procese de bază:
- excitaţia (activarea unor zone din sistemul nervos manifestată comportamental
prin imboldul spre acţiune) şi
- inhibiţia (inactivarea unor zone, manifestate comportamental prin blocarea,
amânarea sau anularea imboldului spre acţiune).
Atât excitaţia cât şi inhibiţia se caracterizează prin trei însuşiri:
 intensitatea = energia sau forţa cu care se manifestă cele două procese nervoase de bază
(existând procese nervoase de excitaţie sau inhibiţie puternice sau slabe).
 echilibrul = raportul de forţă, balanţa dintre excitaţie şi inhibiţie (existând procese
nervoase de excitaţie şi inhibiţie echilibrate şi dezechilibrate).
 mobilitatea = rapiditatea cu care excitaţia lasă locul inhibiţiei şi invers (procesele
nervoase vor fi astfel mobile sau inerte
 Din combinarea însuşirilor sistemului nervos (forţa sau energia, mobilitatea şi echilibrul)
rezulta urmatoarele tipuri>
- tipul puternic, neeechilibrat, excitabil = temperamentul coleric,
- tipul puternic, echilibrat, mobil = temperamentul sangvin,
- tipul puternic, echilibrat, inert = temperamentul flegmatic,
- tipul slab (înţeles global) = temperamentul melancolic.
Temperamentul este deci, în strânsă legătură cu aspecte biologice ale persoanei, în special
cu sistemul nervos şi endocrin si de aceea el nu se schimbă pe parcursul vieţii, ci poate fi doar
modelat prin nuanţarea unor trăsături cu ajutorul unor trăsături de caracter (modelate prin
învăţare).
 Nu există temperamente pure. Orice persoană prezintă un amestec temperamental
rezultat în urma modificării genotipului sub acţiunea factorilor de mediu şi educaţie.
Caracterizarea celor patru tipuri clasice de temperament
 Colericul este nestăpânit, nerăbdător şi înclinat spre exagerare. Ca şi sangvinul este
extrovertit, foarte comunicativ şi orientat spre prezent şi viitor.
 Sangvinul este rapid, dar echilibrat şi stăpân pe sine, capabil de adaptare rapidă.
 Flegmaticul este lent, neobişnuit de calm, perseverent şi meticulos în munca de lungă
durată; stabil din punct de vedere emoţional; datorită tempoului foarte lent poate avea o
adaptabilitate redusă. Ca şi melancolicii, flegmaticii sunt introvertiţi, puţin comunicativi
şi orientaţi spre trecut.
 Melancolicul este deficitar din punct de vedere energetic. Tonusul scăzut stă la baza
instabilităţii sale emoţionale şi a tendinţei de a deveni depresiv în condiţiile unor
solicitări crescute. Deşi poate avea dificultăţi în adaptarea socială, sensibilitatea
deosebită a melancolicului poate avea influenţe pozitive asupra creativităţii sale.

 In procesul educativ, cunoaşterea temperamentului elevilor este necesară deoarece in


funcţie de tipul de temperament profesorul poate determina pentru fiecare elev un
anumit sistem, stil de lucru care să-i optimizeze învăţarea.

2.2 Caracterul – latura relaţional – valorică

 Caracterul este latura socio-morală a personalităţii,


 Caracterul se manifestă în conduita persoanei, în relaţiile sale cu ceilalţi prin anumite
poziţii pe care le adoptă faţă de sine însuşi, faţă de ceilalţi, faţă de societate în ansamblul
ei şi faţă de activitate. Aceste poziţii se exprimă verbal în opinii şi sunt expresia
atitudinilor.
 Atitudinea este reacţia persoanei, predispoziţia sa de a reacţiona într-un anume mod
caracteristic faţă de situaţii şi evenimente ale realităţii.
 Ea presupune reacţii cognitive, afective şi comportamentale faţă de realitate.
 Caracterul este alcătuit deci dintr-un sistem de atitudini pozitive sau negative ale
persoanei faţă de realitate, atitudini care se manifestă în mod constant şi permanent în
conduita acesteia şi sunt susţinute de valorile sale morale..
 Intre atitudine şi manifestarea ei externă, în forma opiniei sau actiunii, nu există
o concordanţă perfectă şi necondiţionată.
 De asemenea nu orice atitudine devine trăsătură de caracter. Pentru a deveni
trăsături de caracter, atitudinile trebuie să îndeplinească două condiţii: ocuparea unui loc
dominant în structura personalităţii (trebuie să fie trăsături cardinale sau principale
conform perspectivei lui G. Allport) şi permanenţa (trebuie să aibă o influenţă constantă
asupra comportamentului persoanei). Acest lucru se intampla de obicei in perioada
adolescenţei. Cand putem putem discuta de un caracter format .
 Caracterul implică două dimensiuni fundamentale,:
1. axiologică, orientativ – valorică – ansamblul modalităţilor de raportare faţă de anumite
aspecte ale realităţii implicând reacţii afective, comportamentale şi cognitive:
- atitudini faţă de sine: modestie, încredere în sine, autocontrol, optimism,
- atitudini faţă de ceilalţi: sinceritate, generozitate,
- atitudini faţă de natură: dragostea faţă de natură, ecologismul;
- atitudini faţă de societate: spiritul civic, implicarea, patriotismul, responsabilitatea.
- atitudini faţă de muncă: perseverenţa, conştiinciozitatea,
2. executivă, voluntară, de autoreglaj - trăsătura de caracter exprimă întotdeauna o evaluare
morală care implică şi anumite calităţi ale voinţei care susţin energetic manifestarea acesteia.

 Nu este suficient ca cineva să-şi afirme o opinie pentru ca aceasta să fie considerată
trăsătura sade caracter. Pentru ca acest lucru să se întâmple este necesar ca atitudinea să
fie probată în conduită, în situaţii în care apar obstacole ce necesită hotărâre,
promptitudine, perseverenţă, încredere în sine etc
 Caracterul se poate forma. Însuşirile caracteriale nu sunt un dat nativ,
ele se formează prin modelarea “substanţei“ psihologice, sunt exclusiv rezultatul
învăţării.
 Formarea atitudinilor şi dezvoltarea calităţilor voinţei implică pentru
cadrele didactice utilizarea de metode şi tehnici specifice:
- directe: comunicarea de tip persuasiv, condiţionările clasice şi operante, sistemul
de întăriri şipedepse;
- indirecte: tehnici bazate pe preluarea de către elev a unor atitudini prin imitaţie,
identificare, exemplu, automodelare.

2.3 Aptitudinile – latura instrumental – operaţională

 Aptitudinile sunt însuşiri fizice şi psihice care asigură persoanei reuşita într-o activitate.
 Sunt considerate latura instrumental – operaţională datorită faptului că dau persoanei
posibilitatea de a obţine performanţă, succes.
 Termenul de aptitudine provine din cuvântul latin aptus şi surprind faptul că o
persoană cu aptitudini într-un domeniu are posibilitatea de a desfăşura mai uşor, mai
eficient o activitate, obţinând rezultate aflate deasupra mediei.
Caracteristicile aptitudinilor
 Se referă la uşurinţa învăţării dar şi la uşurinţa şi calitatea execuţiei sarcinii din domeniul
respectiv;
 Presupun dotare ereditară şi dezvoltare prin asimilare de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi
specifice;
 Permit realizarea de diferenţieri între indivizi. Putem diferentia astfel talent şi geniu.
- Talentul presupune combinarea originală a aptitudinilor
- Dacă această performanţă are un nivel şi mai înalt de originalitate şi dobândeşte o
semnificaţie istorică pentru epoca respectivă, modificând concepţiile vremii, atunci
combinaţia aptitudinală este specifică geniului.

- În scoala se evaluează în mod direct abilităţile şi capacităţile elevului şi nu


aptitudinile sale. “Capacitatea” desemnează posibilitatea concretă a persoanei de a
efectua cu succes o activitate
- deosebirile dintre aptitudini şi capacităţi:
Aptitudine Capacitate
O potenţialitate care în viitor şi în condiţii O posibilitate prezentă, manifestă aici şi acum.
adecvate poate fi pusă în valoare
Mai mult o dispoziţie naturală. Se poate forma, pe bază de efort voluntar
susţinut chiar şi în ciuda absenţei unor
aptitudini evidente.

Permit predicţii cu un anumit grad de Referindu-se la performanţele actuale, nu permit


certitudine asupra evoluţiei ulterioare a elevului. anticiparea evoluţiei ulterioare a elevului.
Au drept indicatori fundamentali uşurinţa şi Au drept indicator rezultatele obţinute în
calitatea înaltă în efectuarea unei activităţi. realizarea unei activităţi.

Principalele tipuri de aptitudini


1. In funcţie de domeniul de performanţă:
- elementare sau simple –influenţeaza un singur aspect al activităţii. De obicei
sunt proprietăţi ale unor procese psihice (ex. memorie – rapiditatea fixării) şi nu
asigură singure reuşita într-o activitate complexă.
- complexe – cele care mijlocesc performanţa într-un anumit domeniu. Rezultă din
interacţiunea mai multor aptitudini elementare (spre exemplu aptitudinea
sportivă cere nu doar forţă musculară ci şi rapiditate de reacţie, rezistenţă la
efort, rezistenţă psihică,etc.).

2. Pornind de la structura funcţiilor psihice implicate, se disting:


- aptitudini specifice, care ar valoriza o singură funcţie (spre exemplu, auzul absolut);
- aptitudini de grup, care implică mai multe funcţii psihice şi pot conduce la
performanţă intr-un numar mare de activităţi.
Cercetările efectuate au identificat şase aptitudini de grup grupate în şase factori
aptitudinali:
Factor aptitudinal Descrierea aptitudinii
Factorul verbal (V) capacitatea individului de înţelege sensul cuvintelor
Factorul de fluiditate capacitatea de expresie
verbală(W)
Factorul numeric (N) uşurinţa de a opera cu cifrele

Factorul perceptiv (P) exprimă posibilitatea de a percepe obiectele în mod rapid şi detaliat

Factorul de reprezentare se referă la posibilitatea de a imagina obiecte în coordonate bi şi


spaţială (S) trilaterale,de a opera deplasări şi transformări ale acestora, totul în
plan mintal
Factorul de dexteritate aptitudinea de a utiliza obiecte de a mânui diverse instrumente
manuală (M)

- aptitudini generale – valorificând resursele majorităţii funcţiilor şi proceselor


psihice, aptitudini utile pentru toate domeniile de activitate sau pentru
majoritatea lor.
Exemplu: inteligenţa este definită drept posibilitatea persoanei de a se
adapta la diferite situaţii problematice cu care se confruntă, indiferent care este
domeniul în care se manifestă aceste probleme.
.