Motivatie si invatare

1. Consideraţii introductive

 Privită în raport cu învăţarea, motivaţia este una din variabilele de proces care are funcţia
de suport energetic.
 Ca si componentă a sistemului psihic, motivaţia reprezintă unul dintre procesele psihice
reglatorii care, prin intermediul mobilurilor psihice (trebuinţe, tendinţe, interese,
convingeri, idealuri) înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate
declanşează, susţine energetic şi orientează activitatea persoanei. Ea are rolul de cauză a
comportamentului.
 Indeplineşte două funcţii importante în funcţionarea sistemului psihic:
1. funcţia de energizare – asigură suportul energetic al acţiunii psihice;
2. funcţia de direcţionare a conduitei –orientarea activităţii psihice către un scop.

2. Cum poate fi înţeleasă motivaţia ca proces?

 Atunci când vorbim de motivaţie ca proces ne referim la faptul că ea este cauza care face
o persoană să-şi mobilizeze energia în direcţia unui scop. Concret, o persoană (ex.elevul)
vrea să atingă un anumit scop care să însemne o realizare personală – nivelul de aspiraţie
– si acest lucru depinde de cantitatea de energie mobilizata de motivaţie.

1. Nivelul de aspiraţie
 Nivelul de aspiraţie se referă la nivelul calitativ de îndeplinire a scopului de care persoana
este multumita.
O persoană poate avea un nivel de aspiraţie scăzut, mediu sau ridicat în funcţie de modul
cum evaluează dificultatea sarcinii prin raportare la performanţele pe care le-a obţinut
anterior în aceeaşi sarcină sau în sarcini similare.
În cazul învăţării, nivelul de aspiraţie este :
 scăzut când elevul declară că rezultatele obţinute se găsesc sub
posibilităţile sale,
 mediu dacă există o corespondenţă între obiective şi posibilităţi
 ridicat atunci când elevul vizează performanţe care depăşesc puţin propriile
 posibilităţi.
În acest din urmă caz, atingerea scopului propus este interpretată ca succes şi duce la
schimbarea imaginii despre sine a elevului. Acesta află despre sine că poate realiza performanţe
mai ridicate decât se aştepta iar nivelul de aspiraţie devine stimulul motivaţional care conduce
spre autodepăşiri evidente.
2. Optimul motivaţional se referă la relaţia dintre nivelul motivaţiei si nivelul performanţei.
• Se pot preciza trei situaţii posibile:
1. submotivarea: energie scazuta si performante la fel
2. supramotivarea: energie multa mobilizata in cazul unei sarcini mai putin dificile
ceea ce determina epuizarea energiei persoanei înainte de a se fi
confruntat cu sarcina;
3. optimum motivaţional: intensitatea optimă a motivaţiei care duce la performanţe
maxime în cazul unei persoane.
 Optimul motivaţional variază în funcţie de:
- gradul de dificultate a sarcinii (în cazul sarcinilor mai uşoare, zona critică se ridică
la un nivel mai înalt);
- tipul de motivaţie utilizat –motivaţii intrinseci duce la o relaţie liniară între
intensitatea motivaţiei şi performanţă (de exemplu, cu cât creşte curiozitatea pentru un
domeniu, cu atât cresc performanţele);
- particularităţile temperamentale ale persoanelor

3. Cum poate fi înţeleasă motivaţia ca structură?

 Daca privim motivaţia ca structură ne vom întreba cu privire la motivele care o

alcătuiesc si care nu acţionează independent, ci alcătuiesc reţele de motive între care
există interacţiuni multiple.
 Motivul este considerat acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea,
orientarea şi modificarea conduitei, cauză internă a acesteia.
Clasificarea motivelor – forme şi tipuri de motivaţie
1. după orientarea acţiunii:
• motive stimulatorii, pozitive (care determină angajarea, apropierea) -recompensa
• motive inhibitorii, negative (care determină evitarea, respingerea, abţinerea)-pedeapsa
2. după raportarea acţiunii de îndeplinit la sursa de motivaţie:
• motive intrinseci (stimulii motivaţionali sunt interni acţiunii iar satisfacţia provine chiar
din îndeplinirea acesteia, imediat)
• motive extrinseci (stimulul motivaţional este indirect, exterior acţiunii respective,
satisfactia fiind oferită de rezultatul final al acţiunii).
Unii elevi învaţă pentru a obţine o anumită recompensă (materială, socială) fiind
motivaţi extrinsec (prin stimuli de context), în timp ce alţii învaţă pentru satisfacţia pe care le-
o oferă învăţarea însăşi (stimuli de conţinut).
Exemplu: În cazul motivaţiei extrinseci satisfacţia activităţii de învăţare poate fi dată de
nota primită la sfârşitul activităţii. În cazul motivaţiei intrinseci satisfacţia provine imediat
din chiar activitatea de învăţare prin satisfacerea curiozităţii.
3. după procesul psihic implicat:
• motive cognitive – isi au oroginea în curiozitate, nevoia de cunoaştere şi de a fi
stimulat intelectual şi acţionează pornind din interiorul proceselor cognitive.
• motive afective - vin din natura socială a omului şi se concretizează în nevoia acestuia
de a fi în compania celorlalţi şi de a obţine de la aceştia aprobarea şi afecţiunea.

Ca forme ale motivaţiei rezultate în urma clasificării motivelor sunt menţionate :

 motivaţia pozitivă sau negativă
 motivaţia intrinsecă sau extrinsecă,
 motivaţia cognitivă sau afectivă,
 motivaţia inferioară sau superioară.

Daca raportam aceste forme la criteriul productivităţii lor în activitatea de învăţare

şcolară se poate realiza o ierarhizare a lor:

 Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă - motivaţiei intrinseca este superioara celei

extrinseci..
În cazul motivaţiei extrinseci învăţarea şi rezultatele ei (cunoştinţe, deprinderi,
priceperi) reprezintă un mijloc de obţinere a unei satisfacţii (nota, lauda, excursia sau
ciocolata promisă). După ce nota a fost luată motivaţia dispare şi, imediat începe un
proces de “ştergere” a informaţiilor asimilate ca instrumente de obţinere a unei satisfacţii
care vine din exterior.
 În cazul motivaţiei intrinseci însă, elevul motivat intrinsec învaţă pentru
totdeauna şi nu pentru un examen sau pentru o notă. Elevul motivat intrinsec dobândeşte
satisfacţia muncii sale imediat, chiar în timp ce învaţă deoarece învăţând el îşi satisface în
fiecare clipă trebuinţa de a şti mai mult, de a-şi satisface curiozitatea.
Dacă raportul menţionat este valabil pentru vârstele şcolarităţii mijlocii şi mari,
trebuie menţionat că în cazul vârstei şcolare mici, aşa cum se ştie, motivaţia extrinsecă este
cea care primează datorită faptului că la această vârstă sunt foarte importante aprecierile
celorlalţi.

• motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă: motivaţiei pozitiva este superioara faţă de

motivaţia negativă, pedeapsa avand numeroase dezavantaje
Însă întrebarea care apare imediat este aceea dacă putem vorbi de educaţie excluzând
pedeapsa ca formă de motivare.
Caracterul formativ al pedepsei este menţionat de psihologii J. Piaget şi L. Kohlberg care aşează chiar la
începutul dezvoltării morale a persoanei stadiul pedepsei şi obedienţei. Pedeapsa reprezintă astfel nu
numai un mijloc de constrângere şi limitare a libertăţii ci şi o modalitate formativ-caracterială care devine
necesară în stadii morale superioare (pedeapsa concepută ca “ispăşire” necesară a greşelii)

• altă clasificare este cea realizată de A. Maslow (1970) în motivaţie superioară şi motivaţie
inferioara. Piramida trebuinţelor umane cuprinde opt niveluri:

Trebuinţe de
concordanta
Trebuinţe estetice
Trebuinţe epistemice
Trebuinţe de autorealizare
Trebuinţe de stimă şi statut
Trebuinţe de afiliere
Trebuinţe de securitate
Trebuinţe fiziologice
• Primele două trepte (fiziologice si de securitate) menţionate în ierarhie
cuprind motivele de natură inferioară.
• Trebuinţele de afiliere încep grupa trebuinţelor superioare care se
concretizează în dorinţa de identificare cu alţii, în special cu un grup de
apartenenţă (familie, grup, comunitate culturală).
• Trebuinţele de stimă de sine şi statut exprimă trebuinţa persoanei de a avea
propriul său rol (statut) în grupul din care face parte astfel încât să poată
dobândi reputaţie şi prestigiu.
• Motivele de autorealizare constau în necesitatea de dezvoltare a
potenţialului,.
• Acestor cinci prime categorii de motive le-au fost adăugate încă trei
categorii ierarhic superioare care vizează
• motivaţia cognitivă ce exprimă trebuinţa de a şti, de a înţelege, de a
descoperi,
• Motivatia estetică, ce surprinde nevoia specific umană de a se orienta
spre frumos, simetrie, ordine şi
• Motivaţia de concordanţă care se referă la trebuinţa de a fi o coerenta
între cunoastere, simţire şi acţiune.
- . O trebuinţă superioară apare doar când trebuinţele inferioare ei au fost
satisfăcute. Aceasta nu înseamnă că sunt mai importante decât motivele
superioare. Motivele inferioare, mai intense şi mai puternice, se înscriu
în principiul homeostaziei (se reduc ca intensitate prin satisfacerea lor).
Acestea alcătuiesc motivaţia de deficit şi sunt întâlnite şi la animale,
fiind legate de valori inferioare (care vizează supravieţuirea: trebuinţa de
hrană, adăpost, sexualitate).
- Trebuinţele superioare alcătuiesc motivaţia de creştere ce asigură
autoreglajul de dezvoltare. Specificul acestei categorii îl reprezintă faptul
că tensiunea psihică pe care o induc nu dispare odată cu satisfacerea..
 4. Strategii de motivare a elevilor pentru învăţare

 Una dintre cele mai frecvente probleme menţionate de profesori este

nemotivarea elevilor pentru învăţare, ceea ce face ca activitatea didactică
desfăşurată în clasă să fie foarte dificilă. Elevii, la rândul lor, ajung să-şi
pună întrebări cu privire la necesitatea învăţării la anumite obiecte sau să
evalueze orele ca fiind plictisitoare.
 Explicaţia sta in faptul că în ierarhia motivaţională a unor elevi „urcă”
motive care ţin de alte activităţi (jocul, relaţiile interpersonale, uneori
chiar munca)
 Principiul stimulării şi dezvoltării motivaţiei i dentifica patru strategii
educaţionale:
1. stimularea intereselor cognitive ale elevilor:
• crearea ocaziilor pentru experienţe senzoriale (elevii
veneau în contact direct cu lucrurile, acţionând asupra lor,
modelând, construind);
• formularea întrebărilor (cu privire la paradoxuri,
contradicţii, elemente surpriză, neobişnuite);
• afişarea temelor sau materialelor gen poster în clasă;
• utilizarea unor exemple concrete şi relevante pentru viaţa elevilor;
• folosirea unor metode participative (jocul de rol, dezbaterea);
• crearea unui registru cât mai larg de activităţi pentru elevi;
• entuziasm în predare.
2. relaţionarea conţinuturilor învăţării cu nevoile (prezente şi
viitoare) ale elevilor - conştientizarea situaţiilor concrete de viaţă în
care pot fi utilizate cunoştinţele;
3. implicarea elevilor în activităţi variate.;
4. comunicarea unor aşteptări clare din partea profesorului:
elevul are astfel „reţeta” pentru a obţine succes la materia
respectivă, astfel încât sarcina devine mai atractivă);
La aceste strategii de ordin general se mai adaugă:
 1.dezvoltarea încrederii în sine a elevilor prin: a-i învăţa pe elevi să gândească
pozitiv, a-i invata sa stabilească standarde de reuşită etc;
2.dezvoltarea atitudinii apreciative faţă de activitatea desfăşurată ;
3. realizarea concordanţei între nivelul aşteptărilor şi realizarea scopului;
4. crearea unei relaţii netensionate, apropiate între profesor şi elev;
5. utilizarea metodelor care implică elevul în activitatea de predare-învăţare
(metodele participative, metodele de stimulare a creativităţii sau gândirii
critice);
6. utilizarea strategiilor competiţionale combinate cu cele bazate pe cooperare.

Motivarea din perspectiva teoriei condiţionării instrumentale a învăţăriia

(B.F. Skinner)
 învăţarea este definită drept condiţionare de tip instrumental între
comportamente, adica consecinţele comportamentului influenţează
posibilitatea apariţiei acestuia (un comportament apare mai frecvent dacă
este urmat de consecinţe pozitive şi tinde să dispară dacă este urmat de
consecinţe negative).
 Învăţarea are la bază legea efectului: înlocuirea erorilor prin încercări
reuşite.
Un rol esenţial în învăţarea de tip condiţionare instrumentală îl are întărirea.
Aceasta poate fi de două tipuri:
1. întărirea pozitivă (care permite animalului să obţină ceea ce doreşte)
2. întărirea negativă (care permite animalului să evite consecinţele neplăcute

Recompensa nu este o întărire pozitivă, ci un efect plăcut care apare în urma unei
întăriri pozitive.
Exemplu recompensă Exemplu întărire pozitivă
Eşti cel mai cuminte din clasă! Mi-a plăcut faptul că astăzi ai avut un
- laudă comportament
adecvat. – încurajarea comportamentului dorit
Pedeapsa nu este o întărire negativă, ci un efect neplăcut care face să dispară un
comportament greşit
Exemplu pedeapsă Exemplu întărire negativă
Eşti cel mai obraznic din clasă! Nu-mi place modul în care te-ai comportat
- etichetare astăzi. –
descurajarea comportamentului nedorit
Spre deosebire de recompensă sau pedeapsă, întărirea are meritul de a pune
accentul pe comportamentul elevului, informându-l cu privire la ceea ce trebuie să
facă sau să evite în continuare.

Aplicaţii pedagogice ale condiţionării

1. Tehnicile de modificare a comportamentului

- tehnicile au fost aplicate pentru îmbunătăţirea comportamentului elevilor în
clasă.
Paşi pentru modificarea comportamentului elevilor :
1. specificarea comportamentului indezirabil şi a comportamentului dezirabil care să
îl înlocuiască;
2. identificarea întăririlor ce susţin comportamentul nedorit şi a întăririlor
care pot susţine comportamentul dorit;
3. evitarea întăririlor comportamentului nedorit şi aplicarea sistematică a
întăririlor pentru comportamentul dorit.
Recomandări privind utilizarea întăririlor de către cadrele didactice
1. întărirea trebuie să fie administrată direct elevului şi
imediatdupă producerea comportamentului;
2. elevul trebuie conştientizat că întărirea este o consecinţă a comportamentului său;
3. întăririle pozitive sunt mai eficiente decât întăririle negative;
4. comportamentul dorit trebuie întărit constant, în timp ce
comportamentul nedorit nu trebuie să aducă nici un beneficiu;
5. întăririle trebuie administrate consistent, după aceleaşi reguli de către
toţi factorii care pot oferi întăriri (profesori, părinţi, colegi);
6. la începutul intervenţiei se aplică întărirea continuă, apoi pe măsură ce
 comportamentul se stabilizează se aplică întărirea intermitentă;
7. principiul Premack: o activitate preferată poate fi considerată ca întărire
pentru o activitate mai puţin plăcută.

Recomandări privind utilizarea recompensei şi pedepsei în mediul şcolar

1. pedeapsa trebuie aplicată doar atunci când comportamentul este

foarte persistent şi alte strategii nu dau rezultate;
2. pedeapsa trebuie să înceteze imediat după ce comportamentul sancţionat nu mai
apare;
3. pedeapsa trebuie asociată cu comportamentul nedorit şi nu cu persoana
(esti pedepsit pentru că ai un comportament nepotrivit şi nu eşti pedepsit
pentru că eşti obraznic);
4. elevul trebuie să ştie exact pentru care comportament este sancţionat
(pedeapsa se aplică imediat după comportamentul vizat, nu se amână);
5. este recomandat să se discute despre natura greşelii şi despre
comportamentul corect, astfel încât elevul să-şi poată evalua
comportamentul ulterior;
6. pedeapsa nu trebuie combinată cu răsplata
7. pedepsele colective aplicate pentru greşeli individuale pot genera sentimente de
nedreptate;
8. este contraindicat să fie utilizată activitatea şcolară drept pedeapsă (elevul
putând asocia disciplina sau întreaga activitate şcolară cu starea afectivă
produsă de pedeapsă);
9. este recomandat ca pentru început să se recurgă doar la ameninţarea cu
pedeapsa, aceasta dându-i elevului ocazia să renunţe la comportamentul
nedorit înainte de aplicarea pedepsei;
10. sunt total contraindicate pedeapsa corporală şi pedepsele care produc umilirea
elevului.
 Este indicată, deci înlocuirea utilizării pedepselor în practica şcolară
cu întărirea comportamentului. Aceasta, prin intermediul
recompenselor, oferă elevului energia necesară învăţării prin
creşterea încrederii în forţele proprii şi prin trăirile afective pozitive
dezvoltate în timpul efectuării sarcinii.