1.

1 Lunecarea longitudinală

 În planul secţiunii transversale a grinzilor solicitate la încovoiere plană cu forţă tăietoare, se dezvoltă 

tensiuni de forfecare iar în secţiunile longitudinale tensiuni de lunecare (fig. 1.2‐ b). Tensiunile de 
lunecare 𝝉𝒙𝒛 se pun în evidenţă considerând că grinda solicitată la încovoiere plană cu forţă tăietoare 
este secţionată după planul longitudinal situat la distanţa „z” în raport cu planul neutru, separând 
elementul în două părţi suprapuse (fig. 1.1‐ a). Peste rostul longitudinal, pe ambele feţe se lipeşte o folie 
de aluminiu. Sub acţiunea forţelor „𝑭”, se constată forfecarea foliei în planul de separaţie datorită 
faptului că folia nu are suficientă capacitate de rezistenţă pentru a prelua tensiunile tangenţiale 𝝉𝒙𝒛 din 
planul de lunecare, aceasta se foarfecă.
 Mărind valorile forţelor „𝑭”, se observă că cele două elemente lucrează independent la încovoiere, 
fibrele de la partea inferioară a elementului unu se alungesc iar cele de la partea superioară a 
elementului doi se scurtează (fig. 1.1‐ b), drept urmare planele feţelor care vin în contact lunecă între ele.
 Rezultanta tensiunilor tangenţiale 𝝉𝒛𝒙 de pe o secţiune longitudinală, se numeşte forţă de lunecare.
 Tensiunile de forfecare 𝝉𝒙𝒛 au o distribuţie neuniformă pe înălţimea secţiunii şi în consecinţă, tensiunile 
de lunecare au valori diferite în planele longitudinale, funcţie de poziţia lor în raport cu planul neutru.
• Rezultanta tensiunilor 𝝉𝒛𝒙 într‐un plan longitudinal situat la distanţa z faţă de planul neutru de pe un 
tronson de lungime unitară, se numeşte lunecare specifică (fig. 1.1‐ b), care se calculează cu relaţia:
 a)
b)
Fig. 1.1

 Ţinând seama de faptul că 𝝉𝒙𝒛 = 𝝉𝒛𝒙 şi de relaţia lui Jurawski, se obţine:

sau
 Când elementul are secţiune constantă în lung, raportul 𝑺𝒚 𝒛 ⁄𝑰𝒚 la un anumit nivel este constant în raport
cu variabila „𝒙” şi în consecinţă funcţia de variaţie a lunecării specifice în lungul grinzii este identică cu funcţia
forţei tăietoare (fig. 1.2 - a).
 Lunecarea elementară dintre două secţiuni situate la distanţa dx este:

 Valoarea forţei de lunecare pe un interval finit, delimitat de secţiunile 𝒙𝟏 şi 𝒙𝟐 (fig. 1. 2- a) se obţine prin
sumarea lunecărilor elementare de pe acest interval:

sau

(1.1)

𝑽
unde: 𝞨𝟏 𝒛 𝟐 - reprezintă aria diagramei de forţă tăietoare delimitată de abscisele 𝒙𝟏 şi 𝒙𝟐 a celor două secţiuni.
 a) b)
Fig. 1.2.

Având în vedere faptul că: 𝒅𝑴𝒚 𝒙 =𝑽𝒛 𝒙 dx , relaţia (13.88) devine:

sau

(1.2)

 În concluzie, mărimea lunecării longitudinale, depinde de următorii parametri:

o -nivelul la care se consideră secţiunea longitudinală;
o -lungimea tronsonului pe care se evaluează forţa de lunecare,
o -valoarea forţei tăietoare rezultante de pe intervalul considerat.
Forţele de lunecare longitudinală sunt preluate de materialul din care este confecţionată grinda. În cazul
când grinda este compusă din mai multe elemente, forţele de lunecare sunt preluate de piesele de
solidarizare (suduri, şuruburi, cuie, etc.), care asigură conlucrarea dintre părţile componente, astfel încât
acestea lucrează ca un tot unitar.
 1.2. Grinda de egală rezistenţă

Grinzile cu secţiune constantă solicitate la încovoiere au materialul utilizat la întreaga capacitate numai în
fibrele extreme ale secţiunii unde momentul încovoietor are valoare maximă. În celelalte secţiuni (fig. 1.3. -a),
tensiunile normale din punctele cele mai depărtate de axa neutră au valori mai mici:

astfel, cu excepţia secţiunii din încastrare, grinda este supradimensionată.

În scopul realizării unei grinzi cu un consum minim de material se impune modificarea dimensiunilor secţiunii
o dată cu valoarea momentului încovoietor de aşa manieră încât în fibrele extreme tensiunile normale să aibă
aceeaşi valoare. Se ajunge astfel la conceptul de grindă de egală rezistenţă la încovoiere.
 Elementul la care secţiunea transversală variază astfel încât tensiunile normale maxime sunt egale cu
rezistența de calcul pe întreaga lungime se numeşte grindă de egală rezistenţă solicitată la încovoiere. (fig.
1.3. b). Atunci când 𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = 𝑹𝒅 în orice secţiune transversală, se obţine forma grinzii cu, consum minim de
𝒎𝒊𝒏
material. Condiţia de egală rezistenţă pentru grinzi alcătuite din materiale ductile este:
de unde:

(1.3)

care reprezintă legea de variaţie a modulului de rezistenţă a secţiunii, care este identică cu cea a funcţiei momentului
încovoietor. Exprimând modulul de rezistenţă 𝑾𝒚 𝒙 funcţie de un singur parametru, se obţine legea de variaţie a grinzii de
egală rezistenţă la încovoiere care este identică cu legea de variaţie a acestui parametru. Variaţia secţiunii în consolă se poate
realiza în două moduri:
a) când lăţimea secţiunii este constantă b0 şi înălţimea variabilă h 𝒙 , introducând expresia modulului de rezistenţă în relaţia
(1.3) se obţine:

(1.4)

de unde rezultă:

(1.5)
 Fig. 1.3.

care reprezintă legea de variaţie a înălţimii secţiunii. Astfel bara de egală rezistenţă variază după o lege
parabolică de gradul doi, (fig. 1.3- b) cu valorile:
 Forma grinzii fiind dedusă exclusiv în baza condiţiei de rezistenţă la tensiuni normale, înălţimea minimă a
secţiunii grinzii în capătul liber nu poate fi zero pentru a prelua forţa tăietoare din această secţiune. Mărimea
minimă a secţiunii se determină din condiţia de rezistenţă la tensiuni tangenţiale:

de unde:

sau
3𝑉
ℎ
2𝑅 , 𝑏

 Forma parabolică a secţiunii din zona de la capătul grinzii se corectează astfel încât înălţimea secţiunii să nu fie
mai mică decât 𝒉𝒎𝒊𝒏 (fig. 1.3. c).
b) când înălţimea secţiunii este constantă 𝒉𝟎 iar înălţimea variabilă 𝒃 𝒙 , relaţia (13.90) devine:

din care se obţine:

adică consola de egală rezistenţă are variaţie liniară (fig. 13.29), fiind o prismă triunghiulară cu înălţimea h0 . Lăţimea grinzii
de egală rezistenţă în secţiunile extreme este:

și

Fig.1.4.
 Pentru a prelua forţa tăietoare „F” din extremitatea liberă a barei, lăţimea minimă a secţiunii din capătul liber
rezultă din condiţia:

sau

 Variaţia liniară a elementului din extremitatea liberă se corectează astfel încât: b 𝒙 𝒃𝒎𝒊𝒏 .

Fig.1.5
 Forma ideală a grinzii de egală rezistenţă este dificil de realizat în practică, din acest motiv pentru construirea
grinzii de egală rezistenţă, se adoptă forme de secţiuni simple, cât mai apropiate de cea ideală. În cazul grinzilor
metalice cu secţiunea compusă, variaţia secţiunii în lungul grinzii se face prin următoarele procedee:

Fig. 1.6.
1) menţinerea constantă a ariei tălpilor şi prin variaţia înălţimii (fig. 1.5) sau ;
2) menţinerea constantă a înălţimii şi variaţia lăţimii sau a grosimii platbandelor.
(fig.1.6). În cazul grinzilor cu secţiune metalică compusă solidarizată cu șuruburi, adaptarea secţiunii la variaţia
momentului încovoietor se realizează prin întreruperea succesivă a platbandelor de pe talpa secţiunii (fig.1.6).
Abscisele secţiunilor de platbandă pot fi determinate din condiţia ca momentul încovoietor efectiv din secţiune
produs de forţele exterioare să fie egal cu momentul capabil al secţiunii grinzii. Astfel abscisa secţiunii 2-2, va
rezulta din ecuaţia:

unde 𝑾𝟐𝒚,𝒏𝒆𝒕
𝟐
este modulul de rezistenţă net al secţiunii slăbite 2-2.
 Întreruperea platbandei nu se face exact în punctul de abscisă determinat din calcul, aceasta se prelungeşte
spre zona de moment încovoietor mai mic cu o lungime necesară fixării. Grinda de egală rezistenţă astfel
construită tinde spre forma ideală, când diagrama înfăşurătorii momentului capabil este identică cu
diagrama grinzii ideale.

1.3.  Calculul de rezistenţă a grinzilor cu secţiune compusă

Pentru grinzile cu deschideri şi încărcări mari, este necesar să se utilizeze secţiuni compuse

asamblate prin nituire, șuruburi  sau sudură (fig. 1.3.).
 În cazul secţiunilor compuse, se admite ipoteza că între elementele componente există o
conlucrare perfectă, realizată prin elementele de solidarizare, sub acţiunea încărcărilor grinda 
comportându‐se ca un element monolit.

Fig.1.7

Punerea în evidenţă a efectului solidarizărilor asupra capacităţii portante şi a modului de deformare 

se realizează studiind o grindă din lemn cu secţiunea compusă, alcătuită din două elemente cu secţiune
dreptunghiulară (fig. 1.8.) în următoarele ipoteze:
a) când elementele componente ale grinzii sunt nesolidarizate între ele. Neglijând frecarea la nivelul 
suprafeţei de contact dintre cele două elemente, sub acţiunea încărcării, fiecare element se deformează 
independent (fig. 1.8.‐ a). Astfel ipoteza lui Bernoulli nu este respectată pe întreaga secţiune, fiecare 
rotindu‐se independent în jurul planului neutru. Tensiunile normale şi tangenţiale au formele de 
distribuţie cunoscute pe fiecare secţiune dreptunghiulară componentă (fig.1.8.‐ b).
 Capacitatea portantă a grinzii cu secţiune compusă în acest caz, este egală cu suma capacităţilor
portante a elementelor componente, adică:

(1.6)

 Elementele componente lucrează independent la încovoiere dar axele lor au aceiaşi rază de curbură, 
în consecinţă:

Ţinând seama de relaţia (1.6) şi de proprietăţile şirurilor de rapoarte egale se obţine:

(1.7)

Din relaţia (1.7) se determină valoarea momentelor încovoietoare preluate de fiecare element 
component:
 (1.8)

Fig.1.8
Valorile tensiunilor normale în fibrele extreme ale secţiunilor componente sunt:

Având în vedere relaţiile (1.8) şi expresiile caracteristicilor geometrice 𝑾𝒚 şi 𝑰𝒚 se obţine:

și

de unde rezultă că:

În cazul particular când geometria elementelor componente este identică 𝒉𝟏 𝒉𝟐 𝒉 se obţine:

Momentul capabil al grinzii compuse nesolidarizate va fi:

(1.8)

b) când elementele componente ale grinzii sunt solidarizate între ele, lunecările dintre
elementele componente fiind împiedicate, grinda se comportă la încovoiere ca o grindă monolită.
 Ipoteza lui Bernoulli se respectă pe întreaga înălţime a secţiunii compuse, diagramele de variaţie a
tensiunilor pe înălţime au formele cunoscute pentru secţiunea dreptunghiulară (fig. 13. 24 d).
Momentul capabil al grinzii solidarizate va fi:

unde:

În cazul particular când grinda este alcătuită din elemente cu secţiune transversală identică,
neglijând momentul de inerţie axial al slăbirilor, rezultă:
 (1.9)

Comparând relaţiile (1.9) cu (1.8) rezultă că deşi consumul de material este acelaşi,
capacitatea portantă a grinzii cu elemente solidarizate este de două ori mai mare decât a
grinzii la care elementele componente sunt nesolidarizate:

Se desprinde astfel concluzia următoare: grinzile alcătuite din elementele solidarizate au capacitate 
portantă mai mare decât cele alcătuite din elemente nesolidarizate.
Calculul de rezistenţă la încovoiere a grinzilor cu secţiune compusă alcătuite din elemente solidarizate, 
se realizează astfel:
o se calculează rezistenţa secţiunii ca pentru o secţiune monolită;
o se determină numărul şi dimensiunile pieselor de prindere astfel încât acestea să poată prelua 
lunecarea longitudinală dintre elemente.
În cazul particular al grinzilor metalice cu secţiunea sub formă de dublu T, alcătuită din platbande 
solidarizate între ele cu ajutorul cordoanelor de sudură continue(fig. 1.9‐ a) sau discontinue (fig.1.9.‐ b), 
respectiv inimă şi tălpi din mai multe platbande şi corniere legate între ele cu nituri (fig. 1.7a,b) în 
calculul de rezistenţă se parcurg următoarele etape:
1) determinarea dimensiunilor secţiunii transversale se realizează din condiţia de rezistenţă la tensiune
normală în secţiunea cea mai solicitată:

În cazul grinzilor sudate 𝑾𝒚,𝒏𝒆𝒄 este modulul de rezistenţă al secţiunii brute iar în cazul grinzilor 

solidarizate cu șuruburi este al secţiunii nete, ţinându‐se seama de slăbirile produse de golurile prin care 
trec tijele șuruburilor:

Dimensiunile secţiunii se stabilesc în baza prevederilor prescripţiilor de proiectare a elementelor metalice.

După predimensionarea secţiunii transversale este necesar să se efectueze verificările de rezistenţă:
o în secţiunea cu moment încovoietor maxim:
o în secţiunea cu forţă tăietoare maximă:

𝑉 𝑆 ,
𝜏 , 𝑅
𝑡𝐼 ,

Fig.1.9
 În secţiunea în care eforturile secţionale My şi Vz cu valori mari în punctele de pe secţiune din dreptul
elementelor de prindere dintre inimă şi tălpi, se calculează tensiunea echivalentă:

Verificarea la tensiune echivalentă se efectuează şi în secţiunile unde se realizează modificarea secţiunii.

2) calculul elementelor de solidarizare, se realizează din condiţia ca elementele de solidarizare să preia 
lunecarea dintre părţile componente ale secţiunii. Astfel se disting următoarele cazuri:
‐ solidarizarea cu șuruburi , pentru care condiţia de rezistenţă se exprimă sub următoarea formă:

(1.10)

adică forţa de lunecare 𝑳𝟏,𝒔 care revine unui șurub să fie mai mică sau egală la limită cu forţa capabilă a 

șurubului 𝑵𝒄𝒂𝒑,𝟏𝒔 .  Șuruburile verticale unu, împiedică lunecarea platbandelor tălpilor faţă de corniere iar 
șuruburile orizontale doi, împiedică lunecarea tălpilor alcătuite din corniere şi platbande în raport cu inima
grinzii (fig.1.9 ‐ e). Diametrul tijelor șuruburilor se alege din condiţii constructive, funcţie de grosimea 
pieselor care se solidarizează. Din motive constructive diametrul șuruburilor verticale este egal cu 
diametrul șuruburilor orizontale. De asemenea distanţa „e” dintre cele două tipuri de nituri este egală în 
lungul grinzii. Forţa de lunecare care revine unui șurub este:

, (1.11)
𝐿 , =
,

unde:
𝑽𝒛
‐ 𝛀𝒎𝒂𝒙 ‐ este aria diagramei de forţă tăietoare pe lungimea „e” în zona cu forţă tăietoare maximă;
‐𝑰𝒚,𝒃𝒓 ‐ este momentul de inerţie axial brut al întregii secţiuni;
‐ 𝑺𝒚,𝒃𝒓 ‐ este momentul static al părţii care lunecă ( platbande şi corniere delimitate de axul șuruburilor  
de tip doi şi partea superioară a secţiunii) în raport cu axa neutră.
Când distanţa dintre șuruburi este mică, se poate considera că forţa tăietoare este constantă pe 
intervalul respectiv şi relaţia (1.11) are forma particulară:
𝑽𝒛,𝒎𝒂𝒙 𝑺𝒚,𝒃𝒓
𝑳𝟏,𝒔 = e (1.12)
𝑰𝒚,𝒃𝒓

Introducând relaţia (1.12) în relaţia (1.10) se obţine:

 𝑽𝒛,𝒎𝒂𝒙 𝑺𝒚,𝒃𝒓
e 𝑵𝒄𝒂𝒑,𝟏𝒔
𝑰𝒚,𝒃𝒓

în care 𝑵𝒄𝒂𝒑,𝟏𝒔 =𝒎𝒊𝒏 𝑵𝒄𝒂𝒑,𝒇 ; 𝑵𝒄𝒂𝒑,𝒔 , forţa capabilă la forfecare 𝑵𝒄𝒂𝒑,𝒇 şi forţa capabilă la strivire 𝑵𝒄𝒂𝒑,𝒔 se
calculează cu relaţiile studiate la capitolul forfecarea pură. În concluzie, distanţa necesară dintre două
șuruburi succesive este:

𝑵𝒄𝒂𝒑,𝟏𝒔 𝑰𝒚,𝒃𝒓
𝒆𝒏𝒆𝒄 =
𝑽𝒛,𝒎𝒂𝒙 𝑺𝒚,𝒃𝒓

Șuruburile de tip unu fiind mai puţin solicitate şi dispuse la aceeaşi distanţă nu necesită o verificare 

suplimentară. De aceeaşi manieră se realizează calculele pentru grinzi solidarizate cu şuruburi sau cele din 
lemn solidarizate cu buloane sau pane din lemn.
o solidarizarea cu ajutorul cordoanelor de sudură continue sau discontinue. Atunci când cordoanele de 
sudură sunt continue, condiţia de rezistenţă se exprimă pe unitatea de lungime, în zona unde forţa
tăietoare este maximă:
 unde 𝑳𝒔,𝒆𝒇 este lunecarea specifică efectivă la nivelul îmbinării dintre inimă şi talpă care se determină
cu relaţia:

(1.13)

în care:
‐ 𝑺𝒚,𝒕 ‐ este momentul static al tălpii în raport cu axa neutră;
‐ 𝑰𝒚 ‐ este momentul de inerţie al întregii secţiuni.
Forţa capabilă specifică a cordoanelor de sudură este dată de relaţia:

(1.14)

în care 𝒂𝒔 este grosimea cordonului de sudură. Înlocuind relaţiile (1.13) şi (1.14) în relaţia

(1.12) se obţine grosimea necesară a cordonului de sudură:

(1.15)
• Atunci când cordoanele de sudură sunt discontinue, condiţia de rezistenţă se exprimă sub forma:

(1.16)

în care  𝑳𝒆 ‐ este forţa de lunecare rezultantă de pe distanţa „e” dintre axele a două cordoane de sudură 

succesive:

(1.17)

Forţa capabilă a cordoanelor de sudură este dată de relaţia:

(1.18)

în care lungimea de calcul a cordonului de sudură este 𝒍𝒄𝒔 =𝒍𝒔 ‐𝟐𝒂𝒔 . Ţinând seama de relaţiile (1.17) şi (1.18), 

relaţia (1.16) devine:
 Pentru a dimensiona cordoanele de sudură, se impune lungimea de calcul 𝒍𝒄𝒔 şi distanţa „e” dintre 
centrele cordoanelor de sudură, determinându‐se prin calcul grosimea acestora:

Verificarea rezistenţei cordoanelor de sudură se realizează cu relaţia:

Pentru ca lunecarea între părţile componente ale secţiunii să fie cât mai mică, aceasta se va alcătui 

de aşa manieră încât solidarizările dintre acestea să se realizeze în zone cât mai depărtate de punctele 
unde tensiunile tangenţiale au valori maxime.
2. Calculul deplasărilor grinzilor solicitate la încovoiere plană

2.1. Noțini introductive
Sub acțiunea încărcărilor, grinda în consolă (fig.2.1)  se deformează și în consecință secțiunile transversale își mo‐
difică poziția, deplasându‐se. 

Fig.2.1
Ținând seama de ipoteza lui Bernoulli, secțiunea de capăt a grinzii, rămâne plană și normală pe axa deformată.
Această secțiune se deplasează în plan și centru de greutate G ajunge în poziția 𝑮𝟏 . Segmentul 𝑮𝑮𝟏 , reprezintă 
deplasarea liniară totală a centrului de greutate care are următoarele componente:
‐w‐ este componenta deplasării totale după normala axa barei, denumită deplasare pe verticală sau săgeată; 
‐u‐ este componenta deplasării totale după axa nedeformată a barei, denumită deplasare pe orizontală .
Unghiul 𝝋 format de tangenta la axa deformată și direcția acesteia înainte de deformare se numește rotire sau 
deplasare unghiulară a secțiunii.
 În concluzie, punctele aflate pe axa rectilinie a grinzii în urma încovoierii se deplasează situându‐se pe o curbă
aflată în planul de acțiune a încărcărilor cu denumirea de axă deformată sau fibră medie deformată.
Acceptând ipoteza deplasărilor mici, unghiul de rotire a secțiunii 𝝋 se poate aproxima cu 𝒕𝒈 𝝋 și în consecință: 

𝒅𝒘 𝒙
𝝋 𝒙 = (2.1) 
𝒅𝒙

Drept urmare, este suficient să se cunoască funcția deplasării verticale 𝒘 𝒙 pentru ca deplasarea și rotirea oricărei 
secțiuni dintr‐o grindă încovoiată să fie determinată. 
Convenția de semne pentru curburi și deplasări (fig.2.2) este următoarea:
‐săgeata w ‐ este pozitivă când se produce în sensul pozitiv al axei z; 
‐rotirea secțiunii este pozitivă când unghiul 𝝋 rezultă prin rotirea unui segment rectiliniu de la axa nedeformată la 
tangenta axei deformate este în sens orar; 

Fig.2.2
 𝟏
‐ curbura axei deformate   este pozitivă, atunci când centru de curbură c se află înspre direcția pozitivă a axei 
𝒓
z ( deformata are concavitatea în jos). 

Ținând seama de ecuația  diferențială a curburii:

𝟏 𝒛
= 𝟑⁄𝟐
𝒓 𝟏 𝒛 𝟐

și de relația curburii dedusă în capitolul încovoiere plană pură:

𝟏 𝒘 𝒙
= 𝟐 𝟑⁄𝟐
(2.2)
𝒓
𝟏 𝒘 𝒙

relație cunoscută sub denumirea de ecuația diferențială a axei deformate, valabilă în cazul când deplasările sunt
mari în raport cu dimensiunile geometrice ale grinzii.
𝟐
În domeniu de comportare liniar‐elastic, deplasările fiind mici, termenul  𝒘 𝒙 poate fi neglijat și relația (2.2)
devine de forma:
𝟏
= 𝒘 𝒙
𝒓
sau
 𝑴𝒚 𝒙
𝒘 𝒙 = (2.3)
𝑬𝑰𝒚

Semnul membrului doi al ecuației diferențiale (2.3) se alege funcție de orientarea sistemului de axe utilizat și de 
sensul curburii ( fig.2.3).

a) Fig.2.3
b)
Pentru sistemul de axe cu orientarea ca în figura (2.3a) membru al doilea a ecuației diferențiale (2.3) este 
pozitiv iar pentru orientarea din figura (2.3b) semnul este negativ și relația (2.3) devine: 

𝑴𝒚 𝒙
𝒘 𝒙 = (2.4)
𝑬𝑰𝒚

cunoscută sub denumirea de ecuația dirențială aproximativă de ordinul doi a axei deformate.
Derivând de două ori în raport cu variabila  x , ecuația diferențială (2.4) și ținând seama de relația diferențială   
funcția încărcării 𝒑𝒛 𝒙 și funcția momentului încovoietor 𝑴𝒚 𝒙 :

𝒅𝟐 𝑴𝒚 𝒙
=‐𝒑𝒛 𝒙
𝒅𝒙𝟐

rezultă ecuația diferențială de ordinul patru:

𝒑𝒛 𝒙
𝒘𝑰𝑽 𝒙 = (2.5)   
𝑬𝑰𝒚

când rigiditatea la încovoiere a grinzii este constantă.
Constantele de integrare rezultate în urma integrării ecuației diferențiale (2.4) și (2.5) se obțin din condițiile:
a) de continuitate și netezime (deformata este o curbă continuă și netedă (fig.2.4) adică în fiecare punct de pe axa 
𝒅𝒘 𝒙
deformată, săgeata 𝒘 𝒙 și rotirea   are valoare unică.
𝒅𝒙

Fig. 2.4
 𝒘𝒔𝒕 𝒙𝟎 𝒘𝒅𝒓 𝒙𝟎 𝒘 𝒙𝟎
𝝋𝒔𝒕 𝒙𝟎 𝝋𝒅𝒓 𝒙𝟎 𝝋 𝒙𝟎

Atunci când în unele secțiuni ale grinzii lipsesc anumite legături de continuitate în secțiunile respective există 
discontinuități de natură geometrică  (fig.2.5): 

Fig.2.5

𝒘𝒔𝒕 𝒙𝟎 𝒘𝒅𝒓 𝒙𝟎
𝝋𝒔𝒕 𝒙𝟎 𝝋𝒅𝒓 𝒙𝟎

sau pentru cazul din figura 2.6: 
 Fig. 2.6

𝒘𝒔𝒕 𝒙𝟎 𝒘𝒅𝒓 𝒙𝟎 𝒘 𝒙𝟎
𝝋𝒔𝒕 𝒙𝟎 𝝋𝒅𝒓 𝒙𝟎

b) condițiile la limită care se exprimă în deplasări și eforturi secționale. Pentru cazurile fundamentale, condițiile la 
limită sunt precizate în figura 2.7
Observații
1. Ecuația diferențială de ordinul patru (2.5) se utilizează pentru calculul deplasărilor pentru grinzile static 
nedeterminate.
2. Dacă condițiile la limită exprimate în deplasări nu sunt suficiente, se adaugă condițiile la limită exprimate în eforturi 
secționale.

Fig.2.7

2.2. Deplasări generate de deformația produsă de forța tăietoare

Se consideră un tronson de grindă cu lungimea infinitezimală dx fixat în capătul din stânga (fig.2.8). Tensiunile
tangențiale de pe fața din dreapta, produc deformarea elementului. Datorită acțiunii tensiunilor tangențiale, secțiunea
de capăt nu mai rămâne plană și normală pe axa barei, deformându‐se.
Deformațiile unghiulare specifice sunt neuniforme pe înălțime secțiunii, fiind nule la extremități și maxime în axa 
elementului. 
Panta axei deformate este: 
 Fig.2.8

𝒅𝒘𝒗 𝝉
𝜸𝒎𝒂𝒙 = (2.6)
𝒅𝒙 𝑮
Ținând seama de relația:

𝒚 𝑽𝒛
𝝉 𝒌𝑽 (2.7)
𝑨
în care: 

𝒚 𝑨 𝑺𝒚
𝒌𝑽 = 𝟐 ∬ 𝒅𝑨
𝑰 𝒚 𝒃

este coeficientul de formă care ține seama de efectul distribuției neuniforme a tensiunilor tangențiale. 
Introducând relația (2.7) în relația (2.6) rezultă:

𝒅𝒘𝒗 𝒚 𝑽
=𝒌𝑽 𝒛
𝒅𝒙 𝑮𝑨
sau

𝒅𝟐 𝒘𝒗 𝒚 𝒑𝒛
=‐𝒌𝑽 𝑮𝑨 (2.8)
𝒅𝒙𝟐

Ecuația de ordinul doi (2.8) este ecuația deplasărilor produse de lunecările dintre secțiuni.
Deplasarea totală 𝒘𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍 se obține aplicând principiul suprapunerii efectelor prin sumarea deplasărilor produse 
de deformațiile liniare și unghiulare:  

𝒅𝟐 𝒘𝒕𝒐𝒕 𝒙 𝑴𝒚 𝒙 𝒚 𝒑𝒛 𝒙
= 𝒌𝑽 (2.9)
𝒅𝒙𝟐 𝑬𝑰𝒚 𝑮𝑨

care reprezintă ecuația generală a fibrei deformate la încovoiere plană. 

2.3.  Metode de calcul a deplasărilor

Pentru calculul deplasărilor se utilizează: 
‐ metode analitice, cu ajutorul cărora se determină deplasările 𝒘 𝒙 și rotirile 𝝋 𝒙 pentru orice secțiune a grinzii;
‐ metode numerice‐ cu ajutorul cărora se determină valorile deplasărilor, săgeata 𝒘 și rotirea într‐un număr 𝝋
limitat de secțiuni. 
Din categoria metodelor analitice  fac parte:
‐ integrarea directă a ecuației diferențiale de ordinul doi;
‐ integrarea directă a ecuației diferențiale de ordinul patru;
‐ metoda funcțiilor generalizate; 
‐ metoda ariei diagramei de moment;
‐ metoda parametrilor în origine;
‐ metoda matricei de transfer.
Metodele numerice utilizate curent sunt:  
‐ metoda diferențelor finite;
‐ metoda elementelor finite; 
‐ metoda elementelor de frontieră.

2.3.1. Metoda integrării directe

Principiul metodei constă în integrarea succesivă a ecuației fibrei medii deformate (2.4), obținându‐se funcția 
rotirilor: 

𝒅𝒘 𝒙 𝑴𝒚 𝒙
𝝋 𝒙 = = dx+𝑪𝟏
𝒅𝒙 𝑬𝑰𝒚
și funcția deplasărilor: 

𝑴𝒚 𝒙
𝒘 𝒙 = 𝒅𝒙 𝒅𝒙 𝑪𝟏 𝒙 𝑪𝟐
𝑬𝑰𝒚

unde 𝑴𝒚 𝒙 reprezintă funcția momentului încovoietor din secțiunea curentă.
Observații
1. Atunci când grinda are mai multe intervale de încărcare, expresia momentului încovoietor se scrie pe fiecare 
𝑴𝒚 𝒙
interval. Operația de integrare se repetă pe fiecare tronson cu legi diferite de variație   .
𝑬𝑰𝒚
2. Dacă numărul intervalelor este n, numărul constantelor de integrare este 2n . Constantele de integrare se obțin 
din:
‐ condițiile de rezemare;
‐ condițiile de continuitate și netezime ( axa deformată fiind continuă și netedă) săgeata și panta au valori unice în 
stânga și în dreapta secțiunii ce separă cele două intervale cu legi de variație diferite pentru funcția moment sau 
moment de inerție.
În secțiunea C  de separație între intervalele I și II  (fig.2.9) condiția de continuitate este:

𝒘𝑰 𝒂 𝒘𝑰𝑰 𝒂
𝝋𝑰 𝒂 𝝋𝑰𝑰 𝒂
 Fig. 2.9

3. Integrarea directă plecând de la ecuația diferențială de ordinul patru: 

𝒑𝒛 𝒙
𝒘𝑰𝑽 𝒙 = (2.10)
𝑬𝑰𝒚

poate fi utilizată atât în cazul grinzilor static nedeterminate, deoarece nu este necesară rezolvarea statică a grinzii.
Integrând succesiv ecuația diferențială (2.10), se obține: 

𝑪𝟏 𝒙𝟑 𝑪𝟐 𝒙𝟐 𝟏 𝒙 𝒙 𝒙 𝒙
𝒘 𝒙 = + +𝑪𝟑 +𝑪𝟒 + 𝒅𝒙 𝒅𝒙 𝒅𝒙 𝒑
𝟎 𝒛
𝒙 dx
𝟔 𝟐 𝑬𝑰𝒚 𝟎 𝟎 𝟎
 Această metodă de calcul este eficientă atunci când funcția încărcării are o singură lege de variație pe întreaga 
lungime a grinzii și constantele de integrare se determină din condițiile la limită exprimate în deplasări și eforturi.

2.4. Metoda ariei diagramei de moment

Se consideră un tronson detașat dintr‐o grindă și diagrama de moment aferentă, împărțită prin produsul 𝑬𝑰𝒚
(fig. 2.14). Prin integrarea ecuației diferențiale a axei deformate fără a explicita funcția 𝑴𝒚 𝒙 , se obține: 

𝒅𝒘 𝒙 𝒙 𝑴𝒚 𝒙
= dx                                                      (2.12)
𝒅𝒙 𝟎 𝟎 𝑬𝑰𝒚

𝑴𝒚 𝒙
Geometric, expresia    dx,  reprezintă  aria elementară din diagramă, redusă prin rigiditatea la încovoiere a barei
𝑬𝑰𝒚
𝒙 𝑴𝒚 𝒙
𝑬𝑰𝒚 , deci   𝟎 𝑬𝑰𝒚
dx  reprezintă aria diagramei de moment redus cuprinsă între origine și secțiunea de abscisă x.
În baza acestei observații relația (2.12) devine: 

𝒅𝒘 𝒙
= 𝝮𝟎𝒙 (2.13)
𝒅𝒙 𝟎
 Fig. 2.14

unde:
𝒙 𝑴𝒚 𝒙
𝞨𝟎𝒙 = 𝟎 𝑬𝑰𝒚
𝒅𝒙

Deoarece în origine rotirea secțiunii este 𝝋𝟎 și deplasarea pe verticală 𝒘𝟎 relația (2.13) se poate scrie sub forma: 

𝝋 𝒙 ‐𝝋𝟎 = 𝞨𝟎𝒙 (2.14) 

sau
𝝋 𝒙 =𝝋𝟎 𝞨𝒐𝒙 (2.15)
adică, diferența dintre rotirile a două secțiuni este egală cu aria diagramei de moment încovoietor redus, cuprinsă între
două secțiuni, luată cu semn schimbat.
Integrând relația (2.15) se obține funcția săgeții: 

𝒘 𝒙 𝒘𝟎 𝝋𝟎 𝒙 𝑺𝟎𝒙 (1.16)

în care 𝑺𝟎𝒙 ‐ reprezintă momentul static în raport cu secțiunea x pentru aria 𝝮𝟎𝒙 . Aplicarea metodei ariei diagramei de 

moment este avantajoasă atunci când se cunosc deplasările unei secțiuni curente.

1.5. Metoda grinzii conjugate

Această metodă de calcul inventată de Otto Mohr elimină determinarea explicită a constantelor de integrare.  În acest
sens, analogia formală dintre ecuațiile diferențiale:

𝒅𝟐 𝑴𝒚 𝒙 𝒅𝟐 𝒘 𝒙 𝑴𝒚 𝒙
= 𝒑 𝒙 și          𝟐 = (2.17)
𝒅𝒙𝟐 𝒅𝒙 𝑬𝑰𝒚

rezultă că săgeata unei grinzi poate fi calculată în mod similar cu momentul încovoietor a unei grinzi care are încărcarea 
𝑴𝒚 𝒙
convențională  .
𝑬𝑰𝒚
 În mod asemănător, examinând analogia formală a ecuațiilor diferențiale: 

𝒅𝑽 𝒙 𝟏 𝒅𝝋 𝑴𝒚 𝒙
= 𝒑 𝒙 și              = = (2.18)    
𝒅𝒙 𝒓 𝒅𝒙 𝑬𝑰𝒚

rezultă că rotirea unei grinzi solicitată la încovoiere poate fi calculată în mod asemănător cu forța tăietoare a unei 
𝑴𝒚 𝒙
grinzi care are încărcarea convențională    .      
𝑬𝑰𝒚
Pentru a pune în evidență modalitatea de eliminare a constantelor de integrare se consideră două grinzi cu aceeași 
deschidere (fig. 2.19): 
‐ prima,  grinda reală cu încărcarea dată, unde momentul încovoietor 𝑴𝒚 produce deplasările 𝒘 și  𝝋 și 
‐ a doua, grinda convențională, încărcată cu diagrama de moment a grinzii reale, redusă cu rigiditatea acesteia 𝑬𝑰𝒚 ,
care constituie încărcarea fictivă:

𝑴𝒚 𝒙
𝒑𝒇 𝒙 = (2.19)
𝑬𝑰𝒚

Notând cu 𝑽𝒇 forța tăietoare fictivă și 𝑴𝒇 momentul încovoietor fictiv din grinda convențională, se pot scrie relațiile 

diferențiale: 
𝒅𝑴𝒇 𝒙 𝒅𝑽𝒇 𝒙 𝒅𝟐 𝑴𝒇 𝒙 𝑴𝒚 𝒙
=𝑽𝒇 𝒙 ;    = 𝒑𝒇 𝒙 și    = 𝒑𝒇 𝒙 =
𝒅𝒙 𝒅𝒙 𝒅𝒙𝟐 𝑬𝑰𝒚
 Fig.2.19

În acest context, ecuația diferențială a axei deformate pentru grinda reală poate fi scrisă sub forma:

𝒅𝟐 𝒘 𝒙 𝑴𝒚 𝒙 𝒅𝟐 𝑴𝒇 𝒙
= = 𝒑𝒇 𝒙 = (2.20)
𝒅𝒙𝟐 𝑬𝑰𝒚 𝒅𝒙𝟐
Considerând primul și ultimul termen al relației (2.20) rezultă:

𝒅𝟐 𝒘 𝒙 𝒅𝟐 𝑴𝒇 𝒙 (2.21)
=
𝒅𝒙𝟐 𝒅𝒙𝟐

Integrând succesiv relația (2.21) se obține:

𝒅𝒘 𝒙 𝒅𝑴𝒇 𝒙
𝝋 𝒙 = = 𝑪𝟏 =𝑽𝒇 𝒙 +𝑪𝟏 (2.22)
𝒅𝒙 𝒅𝒙

și

𝒘 𝒙 =𝑴𝒇 𝒙 𝑪𝟏 𝒙 𝑪𝟐 (2.23)

Presupunem că în originea axelor grinda reală are deplasările 𝒘𝟎 și rotirea 𝝋𝟎 iar grinda fictivă are eforturile  

secționale:
‐ momentul încovoietor fictiv 𝑴𝟎𝒇 și
‐ forța tăietoare fictivă 𝑽𝟎𝒇 .
Exprimând condiția la limită în originea sistemului de axe se obține:

𝝋 𝟎 =𝝋𝟎 =𝑽𝟎𝒇 +𝑪𝟏 și     𝒘 𝟎 =𝒘𝟎 =𝑴𝟎𝒇 +𝑪𝟐

sau
𝑪𝟏 =𝝋𝟎 𝑽𝟎𝒇 și      𝑪𝟐 𝒘𝟎 𝑴𝟎𝒇 (2.24)

Pentru ca cele două constante de integrare din relațiile (2.24) să fie nule, este necesar ca grinda fictivă să aibă 
reazemele de așa manieră încât: 

𝝋𝟎 =𝑽𝟎𝒇 și                  𝒘𝟎 =𝑴𝟎𝒇 (2.25)

adică constantele de integrare să fie nule:

𝑪𝟏 =𝑪𝟐 =0

Astfel, relațiile diferențiale (2.22) și (2.23) devin de forma:

𝝋 𝒙 =𝑽𝒇 𝒙 și         𝒘 𝒙 =𝑴𝒇 𝒙 (2.26)

Grinda fictivă încărcată cu forța fictivă 𝒑𝒇 𝒙 și care are forțele de legătură stabilite în baza relațiilor (2.26) se numește
grindă conjugată.
În concluzie, grinda conjugată este o grindă convențională de aceeași lungime cu grinda reală, încărcată cu 
diagrama de momente încovoietoare reduse a grinzii reale, având reazemele astfel alese încât săgeții din grinda reală
să‐i corespundă momentul încovoietor din grinda conjugată iar rotirii reale forța tăietoare din grinda conjugată.
Astfel, calculul săgeții și rotirii din grinda reală se reduce la calculul momentului încovoietor și a forței tăietoare din 
aceeași secțiune a grinzii conjugate.
Observații
1. Diagramele de moment încovoietor fictiv 𝑴𝒇 și forța tăietoare fictivă 𝑽𝒇 ale grinzii conjugate, reprezintă graficele 
axei deformate (săgețile) respectiv rotirile grinzii reale.
2. Încărcarea fictivă de pe grinda conjugată are semnul momentului încovoietor de pe grinda reală.
Pe intervalele unde momentul încovoietor 𝑴𝒇 𝟎, încărcarea fictivă 𝒑𝒇 𝟎, fiind dirijată în sensul pozitiv al axei z 
(în jos) iar pe intervalele unde 𝑴𝒇 𝟎, încărcarea fictivă este negativă fiind dirijată în sens invers (fig.2.20).

Fig.2.20
3. În cazul grinzilor încărcate cu mai multe tipuri de încărcări, se recomandă utilizarea principiului suprapunerii efectelor.
(fig.2.21).

Fig. 2.21

În figura 2.22 sunt prezentate cazurile fundamentale de determinare a grinzii conjugate pentru grinda în consolă 
(fig.2.22a), grinda simplu rezemată (fig.2.22b), grinda simplu rezemată cu o consolă (fig.2.22c), grinda simplu rezemată
cu două console (fig. 2.22d) și încărcările fictive aferente.
În concluzie: 
‐ grinda conjugată a grinzii în consolă (fig.2.22a) este o grindă în consolă inversă;
‐ grinda conjugată a grinzii simplu rezemate (fig.2.22b) este o grindă simplu rezemată inversă;
‐ grinda conjugată a grinzii în consolă (fig. 2.22c) este o grindă Gerber cu articulație interioară;
‐ grinda conjugată a grinzii simplu rezemate cu două console (fig.2.22d) este o grindă cu două articulații interioare. 

Fig. 2.22
În tabelul 1, este prezentată sintetic  corespondența dintre deplasările din reazemele grinzii și forțele reactive din 
reazemele grinzii conjugate.
Tabel 1.
2.6. Metoda parametrilor în origine

Această metodă de calcul permite scrierea directă a expresiei axei deformate funcție de valorile deplasărilor și a 
eforturilor secționale din origine (𝒘𝟎 , 𝝋𝟎 , 𝑽𝟎 , 𝑴𝟎 ) luând în considerare încărcările situate între origine și secțiunea 
respectivă. 
Pentru un tronson detașat dintr‐o grindă solicitată la încovoiere plană cu forță tăietoare solicitat de o încărcare cu 
forma generală, se consideră originea sistemului în secțiunea din extremitatea stângă (fig. 2.37). 

Fig. 2.37

Parametrii în origine (𝒘𝟎 , 𝝋𝟎 , 𝑽𝟎 , 𝑴𝟎 ) se consideră pozitivi. În secțiunea A situată pe axa grinzii, încărcarea este 

discontinuă: 
 ∆𝑨𝒑 =𝒑𝑨𝒅𝒓 ‐𝒑𝑨𝒔𝒕 și        ∆𝒑𝑨 𝒑𝑨𝒅𝒓 ‐𝒑𝑨𝒔𝒕

De asemenea în secțiunea A situată la distanța a față de origine acționează forța concentrată 𝑷𝑨 și un moment 

concentrat 𝑴𝑨 și în consecință în secțiunea A se consideră că acționează încărcarea ∆𝑽𝑨 = 𝑽𝑨 și  ∆𝑴𝑨 =𝑴𝑨 . 
Pe primul tronson de încărcare (O‐A) ecuația fibrei medii deformate este:

𝒅𝟐 𝒘 𝒙 𝑴𝒚 𝒙
= (2.27)
𝒅𝒙𝟐 𝑬𝑰𝒚

unde 𝒘 𝒙 și 𝑴𝒚 𝒙 reprezintă funcția săgeții și a momentului încovoietor din secțiunea curentă x. 

Dezvoltând în serii Mac Laurin funcția săgeții 𝒘 𝒙 se obține:

𝒙𝟐 𝒙𝟑 𝒙𝟒
𝒘 𝒙 =𝒘𝟎 +𝒘′𝟎 𝒙 𝒘″𝟎 𝒘‴𝟎 𝒘𝑰𝑽
𝟎 +…….
𝟐! 𝟑! 𝟒!

Derivând succesiv ecuația diferențială a fibrei medii deformate (2.27) pentru secțiunea din origine, rezultă:

𝑴𝟎𝒚 𝑽𝟎𝒛 𝒑
𝒘𝟎 =‐ ;      𝒘𝟎 = ;     𝒘𝑰𝑽
𝟎 = 𝟎 (2.28)
𝑬𝑰𝒚 𝑬𝑰𝒚 𝑬𝑰𝒚

Ținând seama de faptul că  𝒘𝟎 =𝝋𝟎 și de relațiile (2.28) dezvoltarea în serie Mac Laurin a funcției săgeții pe tronsonul 

unu, devine: 
 𝑤 𝑥 =𝑤 𝜑 x + + +………………
! ! ! !

Această relație permite calculul săgeții într‐o secțiune curentă care aparține primului interval de încărcare, funcție 
de parametrii în origine (𝒘𝟎 , 𝝋𝟎 , 𝑽𝒛,𝟎 , 𝑴𝒚,𝟎 , 𝒑𝟎 , 𝒑𝟎 ). 
Ținând seama de principiu suprapunerii efectelor, funcția săgeții de pe tronsonul (A‐B), funcția săgeții pe tronsonul 
doi 𝒘𝑰𝑰 𝒙 se poate defini sub forma:

𝒘𝑰𝑰 𝒙 =𝒘𝑰 𝒙 +∆𝒘 𝒙 (2.30)

unde:
- 𝒘𝑰 𝒙 ‐ este funcția săgeții generate de încărcările de pe primul  interval de încărcare (O‐A), considerate continue și 
pe al doilea (A‐B); 
- ∆𝒘 𝒙 ‐ reprezintă deplasarea suplimentară în secțiunea curentă de pe intervalul al doilea de încărcare (A‐B) 
generată de diferența de încărcare care acționează pe al doilea interval, față de încărcarea anterioară (∆𝒑𝑨 , ∆𝒑′𝑨 ;
∆𝑽𝑨𝒛 = 𝑷𝑨 ;  ∆𝑴𝑨 =𝑴𝑨 ). 
Dacă în secțiunea A a grinzii există și discontinuități de natură mecanică ( fig. 2.38 a) de exemplu articulație 
𝑨
interioară  ∆𝝋𝑨 =𝝋𝒅𝒓𝑨 𝝋𝒔𝒕 𝑨 𝑨
𝑨 sau de natură geometrică, încastrarea glisantă: ∆𝒘 =𝒘𝒅𝒓 𝒘𝒔𝒕 (fig. 2.38b). Astfel la 
expresia săgeții (2.29) se adaugă suplimentul de săgeată generat de ∆𝒘𝑨 respectiv suplimentul de rotire ∆𝝋𝑨 :

𝑴𝟎𝒚 𝒙𝟐 𝑽𝟎𝒛 𝒙𝟑 𝒑𝟎 𝒙𝟒 𝒑𝟎 𝒙𝟓
𝒘𝑰 𝒙 =𝒘𝟎 𝝋𝟎 𝒙 ∆𝒘𝑨 ∆𝝋𝑨 𝒙 𝒂 (2.31)
𝟐!𝑬𝑰𝒚 𝟑!𝑬𝑰𝒚 𝟒!𝑬𝑰𝒚 𝟓!𝑬𝑰𝒚
 Fig. 2.38

Pentru tronsonul al doilea de încărcare (A‐B), funcția săgeții 𝒘𝑰𝑰 𝒙 se obține adăugând funcția săgeții pentru
Tronsonul unu (2.31) influența încărcărilor suplimentare aplicate în secțiunea A și de pe tronsonul al doilea:

𝑴𝟎𝒚 𝒙𝟐 𝑽𝟎𝒛 𝒙𝟑 𝒑𝟎 𝒙𝟒 𝒑𝟎 𝒙𝟓 ∆𝑴𝑨

𝒚 𝒙 𝒂
𝟐
∆𝑽𝑨
𝒛 𝒙 𝒂
𝟐
𝒘𝑰𝑰 𝒙 =𝒘𝟎 𝝋𝟎 𝒙 ∆𝒘𝑨 ∆𝝋𝑨 𝒙 𝒂
𝟐!𝑬𝑰𝒚 𝟑!𝑬𝑰𝒚 𝟒!𝑬𝑰𝒚 𝟓!𝑬𝑰𝒚 𝟐!𝑬𝑰𝒚 𝟑!𝑬𝑰𝒚
𝑷𝑨 𝒙 𝒂 𝟑 ∆𝒑𝑨 𝒙 𝒂 𝟒 ∆𝒑 𝑨 𝒙 𝒂 𝟓
+ +…..                                        (2.32)
𝟑!𝑬𝑰𝒚 𝟒!𝑬𝑰𝒚 𝟓!𝑬𝑰𝒚

Expresia deplasărilor generate de lunecările dintre secțiuni pentru tronsonul de grindă analizat se obține direct 
din relația (2.32) care ține seama de deformațiile liniare cu următoarele modificări:
𝑮𝑨
‐ produsul 𝑬𝑰𝒚 se înlocuiește cu    ; 
𝒌𝒗
‐ termenii au semn schimbat și gradul mai mic cu doi, rezultând expresia: 

𝒌 𝑽 𝒌𝒗 𝒑𝟎 𝒙𝟐 𝒌𝒗 𝒑𝟎 𝒙𝟑 𝒌𝒗 𝒑𝟎 𝒙𝟒   𝒌𝒗 ∆𝑽𝑨
𝒛 𝒙 𝒂 𝒌𝒗 ∆𝒑𝑨 𝒙 𝒂 𝟐 𝒌𝒗 ∆𝒑𝑨
𝒘 𝒙 = 𝒗 𝟎𝒙 +…………                    (2.33)
𝑮𝑨 𝟐!𝑮𝑨 𝟑!𝑮𝑨 𝟒!𝑮𝑨 𝑮𝑨 𝟐!𝑮𝑨 𝟑!𝑮𝑨

Soluția particulară a ecuației diferențiale a axei deformate care reprezintă influența încărcărilor concentrate sau 
distribuite după legile de variație date de funcții polinomiale după legi de variație date de gradul unu sau doi care 
acționează pe un tronson de încărcare situat la distanța 𝒙 𝒂 față de originea grinzii sunt prezentate în tabelul 2. 
Tabelul 2. 
2.7. Metoda diferențelor finite

Metoda diferențelor finite permite determinarea valorilor de calcul a deplasărilor într‐un număr finit de secțiuni 
ale grinzii stabilite aprioric. Această metodă de calcul se aplică indiferent de complexitatea încărcării, de modul de 
rezemare sau legea de variație a secțiunii în lungul grinzii.
Principiu metodei constă în transcrierea în diferențe finite a ecuației diferențiale a fibrei medii deformate de ordinul 
doi sau de ordinul patru într‐un număr de secțiuni alese inițial, la care se adaugă condițiile la limită în deplasări sau 
eforturi secționale exprimate în diferențe finite.
Transcrierea în diferențe finite când curba de interpolare este parabolică ( fig. 2.39) se poate realiza în mai multe 
noduri:

Fig. 2.39

‐ în diferențe finite centrale, algoritmul de transcriere pentru derivatele de ordinul 1 𝟒 sunt: 
 𝒅𝒘 𝒘 𝒘
= 𝒌 𝟏 𝒌 𝟏
𝒅𝒙 𝒌 𝟐𝝀

𝒅𝟐 𝒘 𝒘 𝟐𝒘 𝒘
𝟐 = 𝒌 𝟏 𝟐𝒌 𝒌 𝟏
𝒅𝒙 𝒌 𝝀

𝒅𝟑 𝒘 𝒘 𝟐𝒘𝒌 𝟏 𝟐𝒘𝒌 𝟏 𝒘𝒌 𝟐
𝟑 = 𝒌 𝟐
𝒅𝒙 𝒌 𝝀𝟑

𝒅𝟒 𝒘 𝒘𝒌 𝟐 𝟒𝒘𝒌 𝟏 𝟔𝒘𝒌 𝟒𝒘𝒌 𝟏 𝒘𝒌 𝟒

=
𝒅𝒙𝟒 𝒌 𝝀𝟒

‐ în diferențe finite progresive: 

𝒅𝒘 𝒘 𝒘
= 𝒌 𝟏 𝒌
𝒅𝒙 𝒌 𝟐𝝀

𝒅𝟐 𝒘 𝒘𝒌 𝟐𝒘𝒌 𝟏 𝒘𝒌 𝟐
=
𝒅𝒙𝟐 𝒌 𝝀𝟐

𝒅𝟑 𝒘 𝒘 𝟑𝒘𝒌 𝟏 𝟑𝒘𝒌 𝟐 𝒘𝒌 𝟑
𝟑 = 𝒌
𝒅𝒙 𝒌 𝝀𝟑

𝒅𝟒 𝒘 𝒘 𝟒𝒘𝒌 𝟏 𝟔𝒘𝒌 𝟐 𝟒𝒘𝒌 𝟑 𝒘𝒌 𝟒

𝟒 = 𝒌
𝒅𝒙 𝒌 𝝀𝟒
 ‐în diferențe finite regresive:   

𝒅𝒘 𝒘 𝒘
= 𝒌 𝒌 𝟏
𝒅𝒙 𝒌 𝟐𝝀

𝒅𝟐 𝒘 𝒘𝒌 𝟐𝒘𝒌 𝟏 𝒘𝒌 𝟐
=
𝒅𝒙𝟐 𝒌 𝝀𝟐

𝒅𝟑 𝒘 𝒘 𝟑𝒘𝒌 𝟏 𝟑𝒘𝒌 𝟐 𝒘𝒌 𝟑
𝟑 = 𝒌
𝒅𝒙 𝒌 𝝀𝟑

𝒅𝟒 𝒘 𝒘 𝟒𝒘𝒌 𝟏 𝟔𝒘𝒌 𝟐 𝟒𝒘𝒌 𝟑 𝒘𝒌 𝟒

𝟒 = 𝒌
𝒅𝒙 𝒌 𝝀𝟒

Condițiile la limită se exprimă în diferențe finite funcție de valorile deplasărilor din punctele de pe reazem și din 
vecinătatea acestora. În cazul reazemului simplu sau articulației (fig.2.40), condițiile la limită sunt următoarele:

Fig.2.40                     
 𝒘𝟎 =0   și    𝑴𝟎𝒚 = 𝑬𝑰𝟎𝒚 𝒘𝟎 =0      ⇒ 𝒘𝟎 =0

Transcriind în diferențe finite centrale ecuația: 

𝒘𝟎 =0

se obține: 

𝒘𝟏 𝟐𝒘𝟎 𝒘𝒂
=0       ⇒ 𝒘𝒂 = 𝒘𝟏
𝝀𝟐

adică săgeata dintr‐o secțiune situată la distanța 𝝀 dincolo de reazem pe prelungirea imaginară a axei grinzii este 
egală și de sens contrar cu săgeata situată la distanța 𝝀 în interiorul grinzii.
Într‐o încastrare, săgeata și rotirea sunt  nule, adică 𝒘𝟎 𝟎 și  𝝋𝟎 =𝒘𝟎 =0     (fig.2.41).

𝐅𝐢𝐠. 𝟐. 𝟒𝟏
 Transcriind în diferențe finite centrale condițiile ca în încastrare rotirea să fie nulă  𝒘𝟎 𝟎 , se obține:
𝒘𝟏 𝒘𝒂
=0     ⇒ 𝒘𝟏 =𝒘𝒂
𝟐𝝀

adică, axa imaginară a barei prelungită dincolo de reazem are o alură simetrică.
În cazul unui capăt liber neîncărcat, condițiile la limită sunt (fig. 2.42): 

Fig.2.42

𝑀 = 𝐸𝐼 𝑤 =0             ⇒ 𝑤 =0

𝑉 = 𝐸𝐼 𝑤 =0             ⇒ 𝑤 =0
Transcriind în diferențe finite centrale cele două ecuații diferențiale rezultă:

𝒘𝒌 =0    ⇒ 𝒘𝒌 𝟏 ‐2𝒘𝒌 +𝒘𝒌 𝟏 =0      sau     𝒘𝒌 𝟏 =2𝒘𝒌 𝒘𝒌 𝟏

𝒘𝒌 =0    ⇒ 𝒘𝒌 𝟐 +2𝒘𝒌 𝟏 𝟐𝒘𝒌 𝟏 𝒘𝒌 𝟐 =0      sau      𝒘𝒌 𝟐 =4𝒘𝒌 𝟒𝒘𝒌 𝟏 𝒘𝒌 𝟐

Atunci când în secțiunea din capătul liber a grinzii acționează o forță concentrată P  sau un moment concentrat M, 
condițiile la limită devin: 

𝑴𝒌 𝑽𝒌 𝑷
𝒘𝒌 = și    𝒘𝒌 = =
𝑬𝑰 𝑬𝑰 𝑬𝑰

care se transcriu în diferențe finite. 

3. Calculul din condiția de rigiditate

Condiția de rigiditate a unei grinzi este îndeplinită dacă:

𝝋𝒎𝒂𝒙 𝝋𝟎 și        𝒘𝒎𝒂𝒙 𝒘𝟎

unde  𝝋𝟎 și   𝒘𝟎 sunt  valorile rotirii și săgeții limită. În cazul grinzilor solicitate  la încovoiere plană cu forță tăietoare, 

condiția restrictivă este cu privire la  limitarea deplasării verticale a secțiunii: 

𝑷𝒍𝒏
𝒘𝒎𝒂𝒙 =k 𝒘𝟎 (3. 1)                                                         
𝑬𝑰𝒚

unde coeficienții k și n depind de modul de rezemare și încărcare a grinzii.

3.1 Dimensionarea grinzii

Atunci când condiția de rigiditate este îndeplinită la limită: 

𝑷𝒍𝒏 𝑷𝒍𝒏
k 𝒘𝟎 ⇒ 𝑰𝒚,𝒏𝒆𝒄 =k
𝑬𝑰𝒚 𝑬𝒘𝟎

Dimensiunile secțiunii transversale se determină din exprimarea condiției: 

𝑰𝒈𝒆𝒐𝒎 =𝑰𝒏𝒆𝒄

3.2. Forța capabilă a grinzii

Din condiția de rigiditate (3.1) atunci când este îndeplinită la limită, forța capabilă a grinzii se determină cu relația:
 𝑃 =

3.3 Verificarea rigidității grinzii

Condiția de rigiditate a grinzii este îndeplinită dacă:

𝑷𝒍𝒏
𝒘𝒎𝒂𝒙 =k 𝒘𝟎
𝑬𝑰𝒚

4. Grinzi static nedeterminate

În cazul grinzilor static nedeterminate solicitate la încovoiere plană cu forță tăietoare, calculul eforturilor 
secționale nu este posibil numai prin scrierea ecuațiilor de echilibru static. Numărul de legături suplimentare 
necesar fixării grinzii, reprezintă gradul de nedeterminare statică. Rezolvarea grinzilor static nedeterminate 
impune scrierea ecuațiilor de echilibru elastic sau de compatibilitate a deplasărilor. 
Rezolvarea grinzii static nedeterminate impune alegerea unui sistem de bază static determinat rezultat prin 
suprimarea legăturilor suplimentare ( egale cu gradul de nedeterminare statică) și înlocuirea lor cu forțe de 
legătură compatibile care constituie necunoscutele problemei. 
Scriind ecuațiile de echilibru static și cele de echilibru elastic ( care exprimă dependența dintre condițiile de 
compatibilitate a deformațiilor sistemului de bază și ale sistemului static nedeterminat) rezultă un sistem în care 
numărul de ecuații este egal cu numărul eforturilor secționale necunoscute interioare și exterioare (din reazeme). 
Valorile eforturilor necunoscute rezultă din rezolvarea sistemului de ecuații. Alegerea sistemului de bază se face de 
așa manieră încât ecuațiile de compatibilitate a deplasărilor să fie cât mai simplă. 

4.1 Grinda încastrată la un capăt și simplu rezemată la celălalt capăt.

În acest caz, se pot alege sistemele de bază din figura 2.43b suprimând legătura din extremitatea B a grinzii. 
Condiția de compatibilitate între sistemul de bază și grinda reală este: 

𝒘𝑩 =0

Atunci când se alege sistemul de bază din figura 2.43c, condiția de compatibilitate cu grinda static nedeterminată 
este:

𝝋𝑨 =0

a)                                                                     b)                           c)  
Fig.2.43
4.2  Grinda încastrată la extremități (fig. 2. 44) 

Atunci când sistemul de bază ales este grinda simplu rezemată (fig. 2.44 a) rezultată prin suprimarea unei 
legături din extremitățile grinzii, condițiile de compatibilitate sunt:

𝝋𝑨 =0         și          𝝋𝑩 =0

Dacă sistemul de bază este grinda în consolă (fig2.44 b), condițiile de compatibilitate se rezumă la:

𝝋𝑩 =0       și           𝒘𝑩 =0

a)                                                                     b)                                c)
Fig.2.44

4.3  Grinda continuă cu două deschideri (fig.2.45) 
 Grinda fiind o dată static nedeterminată, cel mai indicat sistem de bază este cel obținut prin suprimarea unei 
legături de continuitate de pe reazemul central (fig. 2.45 b) transformând grinda continuă în două grinzi simplu 
rezemate (fig.2.45 c).
Condiția de continuitate de pe reazem se poate exprima cu relația:

𝝋𝒔𝒕 ‐𝝋𝒅𝒓 =0

sau
∆𝝋 𝟎

unde 𝝋𝒔𝒕 este rotirea secțiunii din stânga reazemului central și 𝝋𝒅𝒓 este rotirea secțiunii din dreapta reazemului central.

a)                                                                     b)                          c)

Fig. 2.45
3.1. Generalități

Un element de construcție este solicitat la încovoiere oblică pură,dacă pe orice secțiune transversală 
acționează momentele încovoietoare 𝑴𝒚 și  𝑴𝒛 . 
Atunci când pe secțiune există și forțele tăietoare 𝑽𝒚 și  𝑽𝒛 , atunci elementul este solicitat la încovoiere 
oblică cu forță tăietoare.
Această stare de eforturi se obține atunci când: 
a) încărcarea este cuprinsă într‐un plan înclinat față de axele principale centrale de inerție  (fig.3.1).

Fig.3.1

Forța tăietoare din planul încărcării  𝑽𝒊 descompusă după direcțiile axelor principale centrale ale secțiunii 
generează componentele:
𝑽𝒚 =𝑽𝒊 sin𝜶 și    𝑽𝒛 =𝑽𝒊 cos 𝜶 (3.1)
 Momentul încovoietor rezultant 𝑴𝒊 situat în planul ortogonal pe planul încărcării descompus după axele principale 
centrale ale secțiunii, generează componentele:

𝑴𝒚 =𝑴𝒊 𝐜𝐨𝐬 𝜶 și    𝑴𝒛 =𝑴𝒊 sin𝜶 (3.2)

b) încărcările sunt cuprinse în planul axelor principale centrale (fig.3.2). Încărcările dirijate după axa y generează 
eforturile secționale 𝑽𝒚 și  𝑴𝒛 , iar cele dirijate după axa z generează eforturile secționale 𝑽𝒛 și   𝑴𝒚 . 
Compunând momentele încovoietoare 𝑴𝒚 și  𝑴𝒛 ortogonale între ele se obține momentul încovoietor rezultant
𝑴𝒊 :
𝑴𝒊 = 𝑴𝟐𝒚 𝑴𝟐𝒛

Similar, forțele tăietoare fiind incluse în planurile ortogonale ale încărcărilor, modulul forței tăietoare rezultante
𝑽𝒊 este dat de relația: 

𝑽𝒊 = 𝑽𝟐𝒚 𝑽𝟐𝒛

Cei doi vectori rezultanți 𝑽𝒊 și 𝑴𝒊 sunt ortogonali.  

 Fig. 3.2
3.2 Starea de tensiune
3.2.1. Tensiuni normale
Încovoierea oblică poate fi considerată ca o suprapunere a două încovoieri plane:
‐ prima în jurul axei y produsă de eforturile secționale momentul încovoietor 𝑴𝒚 și forța tăietoare 𝑽𝒛 ;
‐ a doua în jurul axei z produsă de eforturile secționale momentul încovoietor  𝑴𝒛 și forța tăietoare 𝑽𝒚 .
Din încovoierea în jurul axei y pe secțiunea barei într‐un punct de coordonate (y; z) se dezvoltă tensiunile 
(fig.3.3a):

a) b) Fig.3.3
 𝑴𝒚 𝑽𝒛 𝑺𝒚
𝝈𝒙,𝟏 = z     și       𝝉𝒙𝒛,𝟏 =
𝑰𝒚 𝒃𝑰𝒚

iar din încovoierea în jurul axei z rezultă tensiunile (fig.3.3b):

𝑴𝒛 𝑽𝒚 𝑺𝒛
𝝈𝒙,𝟐 = 𝐲 și       𝝉𝒙𝒛,𝟐 =
𝑰𝒛 𝒉𝑰𝒛

Vectorii tensiunilor normale  𝝈𝒙,𝟏 și  𝝈𝒙,𝟐 fiind coliniari, tensiunea normală rezultantă din punctul de pe  secțiune 

este:

𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙 =𝝈𝒙,𝟏 +𝝈𝒙,𝟐 = 𝒛+ 𝒚
𝑰𝒚 𝑰𝒛
sau 
𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙 = 𝒛+ 𝒚 (3.3)
𝑰𝒚 𝑰𝒛

Dacă momentele încovoietoare 𝑴𝒚 și 𝑴𝒛 se exprimă funcție de momentul încovoietor total 𝑴𝒊 , rezultă:

𝑴𝒊 𝒄𝒐𝒔𝜶 𝑴𝒊 𝒔𝒊𝒏𝜶 𝒛𝒄𝒐𝒔𝜶 𝒚𝒔𝒊𝒏𝜶

𝝈𝒙 = z+ 𝐲=𝑴𝒊
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝑰𝒚 𝑰𝒛

sau
 𝒛𝒄𝒐𝒔𝜶 𝒚𝒔𝒊𝒏𝜶
𝝈𝒙 𝑴𝒊 (3.4)
𝑰𝒚 𝑰𝒛

unde y și z sunt coordonatele punctului în care se calculează tensiunea normală.
Ecuația axei neutre se obține din condiția ca 𝝈𝒙 =0 în axa neutră: 

𝒛𝒄𝒐𝒔𝜶 𝒚𝒔𝒊𝒏𝜶 𝑰𝒚
=0      ⇒ z 𝒚 tg∝
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝑰𝒛

𝑰𝒚
Notând cu tg𝜷 𝒕𝒈𝜶,  se obține ecuația: 
𝑰𝒛

𝒛 𝒚𝒕𝒈𝜷 (3.5)

care din punct de vedere geometric reprezintă ecuația unei drepte care trece prin origine.

În concluzie, axa neutră este o dreaptă care trece prin centru de greutate a secțiunii și face cu axa y unghiul 𝜷.
Unghiul 𝜷 de înclinare a axei neutre se măsoară în același sens cu unghiul de înclinare a planului forțelor 𝜶 (fig.3.4).
Tensiunile din fibrele extreme din zona întinsă 𝒊 și din zona comprimată 𝒄 se calculează cu relațiile: 

𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 =𝝈𝒙,𝒊 = 𝒛𝒊 + 𝒚
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝒊
 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 =𝝈𝒙,𝒄 = 𝒛𝒄 𝒚
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝒄

Fig. 3.4

Ținând seama de modul de exprimare a momentelor 𝑴𝒚 și  𝑴𝒛 în raport cu momentul încovoietor total 𝑴𝒊 (3.2), 

relațiile de calcul a tensiunilor normale extreme de pe secțiune devin: 

𝒄𝒐𝒔𝜶 𝒛𝒊 𝒔𝒊𝒏𝜶 𝒚𝒊
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 =𝑴𝒊
𝑰𝒚 𝑰𝒛
𝒄𝒐𝒔𝜶 𝒛𝒄 𝒔𝒊𝒏𝜶 𝒚𝒄
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝑴𝒊
𝑰𝒚 𝑰𝒛

În cazul particular a unei secțiuni dreptunghiulare, tensiunile extreme se dezvoltă în fibrele din colțurile opuse 
ale secțiunii (fig.3.5). 
 Fig.3.5
Ținând seama de faptul că:

𝒚𝒊 =𝒚𝒄 =𝒚𝒎𝒂𝒙 și        𝒛𝒊 =𝒛𝒄 =𝒛𝒎𝒂𝒙

tensiunile maxime sau minime sunt date de relațiile: 

𝑴𝒚 𝑴𝒛 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 𝒛𝒎𝒂𝒙 +  𝒚𝒎𝒂𝒙 =
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝑾𝒚 𝑾𝒛

𝑴𝒚 𝑴𝒛 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 𝒛𝒎𝒂𝒙 𝒚𝒎𝒂𝒙 =
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝑾𝒚 𝑾𝒛
sau
 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 =
𝑾𝒚 𝑾𝒛

𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 =
𝑾𝒚 𝑾𝒛

Cele două relații se pot condensa în relația: 

𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙
𝒎𝒊𝒏 𝑾𝒚 𝑾𝒛

Această relație de calcul se aplică și în cazul secțiunilor cu două axe de simetrie a căror colțuri se înscriu într‐un 
dreptunghi.
 Atunci când 𝑰𝒚 =𝑰𝒛 ⇒ 𝜷 𝜶 și direcția axei neutre coincide cu direcția vectorului moment 𝑴𝒊 .
 În cazul secțiunilor circulare, inelare, pătrate, etc., orice direcție este o direcție principală de inerție și în aceste 
cazuri încovoierea este plană.

3.2.2. Tensiuni tangențiale

Vectorii tensiunilor tangențiale 𝝉𝒙𝒛 și  𝝉𝒙𝒚 sunt coplanari și ortogonali. Tensiunea tangențială totală la încovoiere 

oblică  (fig. 3.6a) se obține prin sumarea geometrică a componentelor tensiunilor tangențiale 𝝉𝒙𝒛 și  𝝉𝒙𝒚 :
 𝝉 𝝉𝟐𝒙𝒛 𝝉𝟐𝒙𝒚
sau
𝟐
𝑽𝒛 𝑺𝒚,𝟏 𝑽𝒚 𝑺𝒛,𝟏 𝟐
𝝉
𝒃𝟏 𝑰𝒚 𝒉𝟏 𝑰𝒛

a) b)
Fig.3.6

Pentru cazul particular a secțiunii dreptunghiulare (fig.3.6b) tensiunile tangențiale au valori maxime în centru de 
greutate a secțiunii și se evaluează cu relațiile: 
 𝟐
𝑽𝒛 𝑺𝒚,𝟎 𝑽𝒚 𝑺𝒛,𝟎 𝟐
𝝉𝒎𝒂𝒙
𝒃 𝟎 𝑰𝒚 𝒉𝟎 𝑰𝒛

sau

𝟑 𝑽𝒛 𝟐 𝟑 𝑽𝒚 𝟐
𝝉𝒎𝒂𝒙 = 𝑉 𝑉 =
𝟐 𝑨 𝟐 𝑨

3.3 Starea de deformație. Deplasări

Pe secțiunile barei solicitată la încovoiere oblică cu forță tăietoare, momentele încovoietoare generează 
deformații specifice liniare: 

𝝈 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝜺𝒙 = 𝒙 = z+ y
𝑬 𝑬𝑰𝒚 𝑬𝑰𝒛

sau
𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝜺𝒙 𝒛 𝒚
𝑬𝑰𝒚 𝑬𝑰𝒛

iar forțele tăietoare deformații specifice unghiulare:
 𝟐
𝝉 𝟏 𝑽𝒛 𝑺𝒚 𝑽𝒚 𝑺𝒛 𝟐
𝜸 =
𝑮 𝑮 𝒃𝑰𝒚 𝒉𝑰𝒛

Deplasarea liniară a secțiunii se obține utilizând principiul suprapunerii efectelor:
‐ forțele care sunt aplicate în planul ce include axa principală centrală z generează deplasările w iar,
‐ forțele aplicate în planul care include axa principală centrală y generează deplasările v.
Deplasarea totală ∆ se obține prin sumarea geometrică a componentelor v și w :

∆ 𝒗𝟐 𝒘𝟐

Vectorul deplasării totale ∆ face cu axa y unghiul 𝜽 (fig.3.7) care se calculează cu relația: 

𝒘
𝒕𝒈𝜽
𝒗

Fig. 3.7
Deoarece produsul:
𝒕𝒈𝜽𝒕𝒈𝜷 𝟏

rezultă că direcția deplasării totale ∆ este perpendiculară pe direcția axei neutre.

3.4. Energia de deformație specifică

Energia de deformație specifică este egală cu lucru mecanic generat de tensiunile și deformațiile de pe secțiune:

𝟏 𝟏
𝑼𝒅,𝒔𝒑 = 𝝈𝒙 𝜺𝒙 + 𝝉𝜸 (3.6)
𝟐 𝟐

Ținând seama de legea lui Hooke pentru domeniu de comportare liniar‐elastic: 
𝝈𝒙 𝝉
𝜺𝒙 = și      𝜸
𝑬 𝑮

relația (3.6) devine:

𝟏 𝝈𝟐𝒙 𝟏 𝝉𝟐
𝑼𝒅,𝒔𝒑 = (3.7)
𝟐 𝑬 𝟐 𝑮

Înlocuind în relația (3.7) funcțiile tensiunilor rezultante de pe secțiune  𝝈𝒙 și  𝝉 se obține pentru energia specifică 

de deformație, relația:                                                                                                      

𝟐 𝟐
𝟏 𝑴𝒚 𝑴𝒛 𝟏 𝑽𝒛 𝑺𝒚 𝑽𝒚 𝑺𝒛 𝟐
𝑼𝒅,𝒔𝒑 𝒛 𝒚 +
𝟐𝑬 𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝟐𝑮 𝒃𝑰𝒚 𝒉𝑰𝒛

Energia totală de deformație pentru o bară cu secțiunea constantă și lungimea 𝒍 este: 

𝟐 𝟐
𝟏 𝑴𝒚 𝑴𝒛 𝟏 𝑽𝒛 𝑺𝒚 𝑽𝒚 𝑺𝒛 𝟐
𝑼𝒅 = ∭ 𝒛 𝒚 𝐝𝐕+ ∭ 𝐝𝐕 (3.8)
𝟐𝑬 𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝟐𝑮 𝒃𝑰𝒚 𝒉𝑰𝒛

Dezvoltând primul termen al relației (3.8) rezultă: 

𝟐
𝑴𝒚 𝑴𝒛 𝒍 𝑴𝟐𝒚 𝑴𝟐𝒛 𝑴𝒚 𝑴𝒛
∭ 𝒛 𝒚 𝐝𝐕= 𝒅𝒙 𝟐 ∬ 𝒛𝟐 𝒅𝑨 ∬ 𝒚𝟐 𝒅𝑨 𝟐 ∬ 𝒚𝒛𝒅𝑨 (3.9)
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝟎 𝑰𝒚 𝑰𝟐𝒛 𝑰𝒚 𝑰𝒛

Având în vedere că: 

∬ 𝒛𝟐 𝐝𝐀=𝑰𝒚 ; ∬ 𝒚𝟐 𝐝𝐀=𝑰𝒛 și    ∬ 𝒚𝒛𝒅𝑨 𝟎 relația (3.9) devine:

𝟐
𝑴𝒚 𝑴𝒛 𝒍 𝑴𝟐𝒚 𝑴𝟐𝒛
∭ 𝒛 𝒚 𝒅𝑽= 𝟎
𝒅𝒙
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝑰𝒚 𝑰𝒛
În capitolul încovoiere plană cu forță tăietoare s‐a demonstrat că:

𝟐
𝟏 𝑽𝒛 𝑺𝒚 𝟏 𝒍 𝑽𝟐𝒛 𝟏 𝑽𝒚 𝑺𝒛 𝟐 𝟏 𝒍 𝑽𝟐𝒚
∭ 𝒅𝑽 𝒌 dx          și      ∭ 𝒅𝑽 𝒌 dx     
𝟐𝑮 𝒃𝑰𝒚 𝟐 𝟎 𝑽 𝑮𝑨 𝟐𝑮 𝒉𝑰𝒛 𝟐 𝟎 𝑽 𝑮𝑨

Astfel, expresia energiei totale de deformație devine:

𝟏 𝒍 𝑴𝟐𝒚 𝟏 𝒍 𝑴𝟐𝒛 𝟏 𝒍 𝑽𝟐𝒛 𝟏 𝒍 𝑽𝟐𝒚

𝑼𝒅 = 𝟎 dx+ 𝟎 dx+ 𝟎 𝒌𝑽 dx  𝒌 dx
𝟐 𝑬𝑰𝒚 𝟐 𝑬𝑰𝒛 𝟐 𝑮𝑨 𝟐 𝟎 𝑽 𝑮𝑨

3.5. Calculul de rezistență

Condițiile de rezistență pentru cazul general a materialelor  cu  rezistențe diferite la întindere și compresiune 
(𝑹𝒅,𝒊 𝑹𝒅,𝒄 ), în cazul unei secțiuni solicitate la încovoiere oblică sunt exprimate cu relațiile:

𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 𝑹𝒅,𝒊
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 𝑹𝒅,𝒄
𝝉𝒎𝒂𝒙 𝑹𝒅,𝒇
𝝈𝒆𝒄𝒉 𝑹𝒅,𝒊 𝑹𝒅,𝒄

După teoria a IV‐a de rezistență  în cazul barelor confecționate din materiale ductile, tensiunea echivalentă dintr‐un 
punct de pe secțiune se evaluează cu relația:
 𝝈𝒆𝒄𝒉 = 𝝈𝟐𝒙 𝟑𝝉𝟐 𝑹𝒅,𝒊 𝑹𝒅,𝒄

Rezistența secțiunii în fibra cea mai depărtată din zona întinsă 𝒊 se determină cu relația:                                                    

𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = 𝒛𝒊 𝒚 𝑹𝒅,𝒊
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝒊

și în fibra cea mai depărtată din zona comprimată c  se determină cu relația: 

𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝒛𝒄 𝒚 𝑹𝒅,𝒄
𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝒄

Tensiunile tangențiale maxime se obțin prin sumarea geometrică în cazul secțiunilor robuste și algebric în cazul 
secțiunilor cu pereți subțiri. 
Pentru cazul particular a unei secțiuni dreptunghiulare, relațiile de verificare a rezistenței secțiunii devin:

𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = 𝑹𝒅,𝒊
𝑾𝒚 𝑾𝒛

𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝑹𝒅,𝒄
𝑾𝒚 𝑾𝒛
 𝟐 𝟐
𝑽𝒛 𝑺𝒚,𝟎 𝑽𝒚 𝑺𝒛,𝟎
𝝉𝒎𝒂𝒙 𝑹𝒅,𝒇
𝒃𝟎 𝑰𝒚 𝒉𝟎 𝑰𝒛

Dimensionarea secțiunii se realizează prin utilizarea condiției de rezistență. Numărul necunoscutelor (𝒚𝒊 , 𝒚𝒄 , 
𝒛𝒊 , 𝒛𝒄 , 𝑰𝒚 , 𝑰𝒛 , 𝑺𝒚 , 𝑺𝒛 , ) este mult mai mare decât numărul condițiilor de rezistență, astfel o dimensionare directă
nu este posibilă. 
Dacă cel puțin o condiție este îndeplinită la limită, secțiunea propusă este bună, iar în caz contrar se modifică
dimensiunile inițiale și se repetă calculul.
Pentru cazul particular al secțiunilor dreptunghiulare, relația utilizată pentru dimensionarea directă se obține astfel:
‐ înmulțind cu 𝑾𝒚 condiția de rezistență:
𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = 𝑹𝒅,𝟎
𝑾𝒚 𝑾𝒛

𝑾𝒚
și utilizând substituția   =𝒌,  rezultă: 
𝑾𝒛
𝑴𝒚 𝒌𝑴𝒛
𝑴𝒚 +𝒌𝑴𝒛 𝑹𝒅,𝟎 𝑾𝒚 ⇒ 𝑾𝒚,𝒏𝒆𝒄 =
𝑹𝒅,𝟎

în care 𝑹𝒅,𝟎 =min  𝑹𝒅,𝒊 ; 𝑹𝒅,𝒄 .  

În cazul secțiunii dreptunghiulare se face o predimensionare prealabilă impunând o valoare pentru coeficientul k:

𝑾𝒚 𝒃𝒉𝟐 ⁄𝟔 𝒉
𝒌 = = =1,2 𝟏, 𝟓
𝑾𝒛 𝒉𝒃𝟐 ⁄𝟔 𝒃
Din condiția:
𝑾𝒚,𝒏𝒆𝒄 =𝑾𝒚,𝒈

și ținând seama de valoarea raportului k, se obțin dimensiunile geometrice ale secțiunii transversale.
Dacă secțiunea este alcătuită din profile laminate dublu T, pentru coeficientul k  se adoptă valorile  𝒌 𝟖 𝟏𝟎
iar pentru profile laminate U,  coeficientul 𝒌=𝟔 𝟖.
Secțiunea rezultată în urma dimensionării se verifică cu ajutorul relațiilor care exprimă condiția de rezistență.
 Forța capabilă a secțiunii solicitată la încovoiere oblică cu forță tăietoare este:

𝒑𝒄𝒂𝒑 =𝒎𝒊𝒏 𝒑𝝈𝒄𝒂𝒑 ; 𝒑𝝉𝒄𝒂𝒑

în care 𝒑𝝈𝒄𝒂𝒑 este forța capabilă minimă a secțiunii determinată din condiția de rezistență exprimată în fibra cea mai 
solicitată din zona întinsă: 
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 𝑹𝒅,𝒊

respectiv în fibra cea mai solicitată din zona comprimată:

𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 𝑹𝒅,𝒄

Forța capabilă a secțiunii determinată din condiția de rezistență 𝒑𝝉𝒄𝒂𝒑 rezultă din relația: 

𝝉𝒎𝒂𝒙 𝑹𝒅,𝒇
Calculul din condiția de rigiditate

Grinda solicitată la încovoiere oblică verifică condiția de rigiditate dacă:

∆𝒎𝒂𝒙 = 𝒘𝟐𝒎𝒂𝒙 𝒗𝟐𝒎𝒂𝒙 ∆𝟎

în care:  
- ∆𝒎𝒂𝒙 ‐este săgeata rezultantă maximă a grinzii;
- ∆𝟎 ‐ este săgeata limită admisibilă,
- 𝒘 –este deplasarea secțiunii după direcția axei principale centrale z;
- 𝒗 este deplasarea secțiunii după direcția axei principale centrale y.                                                          
4.1. GENERALITĂȚI

Se consideră un tronson detașat dintr‐o bară fixat la capătul din dreapta. Pe secțiunea transversală 
din capătul liber a tronsonului acționează o forță rezultantă R care acționează în punctul A cu suportul 
forței paralel cu axa elementului (fig. 4.1).

a)                                                           b)

Fig.4.1
Atunci când forța rezultantă este pozitivă (𝑹 𝟎) și momentele încovoietoare 𝑴𝒚 și  𝑴𝒛 sunt 
diferite de zero, solicitarea se numește întindere excentrică oblică.
Dacă forța rezultantă este negativă  𝑹 𝟎 și momentele încovoietoare 𝑴𝒚 și  𝑴𝒛 sunt diferite de 
zero, solicitarea se numește compresiune excentrică oblică. 
4.2 STAREA DE TENSIUNE
Pe secțiunea din extremitatea liberă a tronsonului de bară cu axă dreaptă acționează o forță  rezultantă 
de compresiune care în raport cu centru de greutate a secțiunii are excentricitatea e. 

a)                                              b)
Fig. 4.2
Punctul A de aplicație a forței rezultante are coordonatele 𝒚𝑹 și  𝒛𝑹 . Linia care unește centru de 
greutate a secțiunii cu punctul de aplicație a forței rezultante se numește linia de acțiune a forței (l.a.f.).
Reducând în raport cu centru de greutate a secțiunii, forța rezultantă (fig.4.2b) se obține:
‐ o forță  axială N=R și,
‐ un moment încovoietor 𝑴𝒊 a cărui vector este ortogonal pe linia de acțiune a forței:

𝑴𝒊 =𝑹𝒆
 Descompunând vectorul moment 𝑴𝒊 după direcțiile axelor principale centrale, rezultă:

𝑴𝒚 =𝑹𝒛𝑹 și       𝑴𝒛 =𝑹𝒚𝑹

Utilizând principiul suprapunerii efectelor, compresiunea excentrică poate fi considerată ca o 
suprapunere de trei solicitări simple:
‐ o compresiune centrică produsă de forța axială 𝑵 𝑹;
‐ o încovoiere plană în jurul axei y generată de momentul încovoietor 𝑴𝒚 ;
‐ o încovoiere plană în jurul generată de momentul încovoietor 𝑴𝒛 .
În punctul  𝑩 𝒚, 𝒛 de pe secțiune din acțiunea celor trei solicitări se dezvoltă tensiunile ( fig. 4.3):
𝑵
𝝈𝒙,𝟏 =
𝑨

ca efect a acțiunii forței de compresiune centrică N;
𝑴𝒚
𝝈𝒙,𝟐 = z
𝑰𝒚

ca efect a acțiunii momentului încovoietor 𝑴𝒚 ; 
𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝟑 = y
𝑰𝒛
 Fig.4.3

ca efect a acțiunii momentului încovoietor  𝑴𝒛 .    
Vectorii tensiunilor normale 𝝈𝒙,𝟏 , 𝝈𝒙,𝟐 , 𝝈𝒙,𝟑 fiind coliniari, tensiunea normală rezultantă 𝝈𝒙 se obține 
prin sumarea algebrică a celor trei tensiuni:  
𝝈𝒙 =𝝈𝒙,𝟏 + 𝝈𝒙,𝟐 +𝝈𝒙,𝟑
sau
𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙 𝒛 𝒚 (4.1)
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛

Ținând seama de faptul că:   

𝑹 𝑵 ;  𝑰𝒚 =𝒊𝟐𝒚 A;   𝑰𝒛 =𝒊𝟐𝒛 A;   𝑴𝒚 =N𝒛𝑹 ;  𝑴𝒛 =N𝒚𝑹 (4.2)

se obține:
𝑵 𝒚𝒚𝑹 𝒛𝒛𝑹
𝝈𝒙 = 𝟏 (4.3)
𝑨 𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚

unde:  𝒚; 𝒛 sunt coordonatele punctului B de pe secțiune iar  𝒚𝑹 ; 𝒛𝑹 sunt coordonatele punctului de 

aplicație a forței rezultante la compresiune. Tensiunile normale variază liniar pe înălțimea secțiunii.

4.3. Ecuația axei neutre
În axa neutră, tensiunile normale sunt nule:

𝑵 𝒚𝒚𝑹 𝒛𝒛𝑹
𝝈𝒙 = 𝟏 =0
𝑨 𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚
sau

𝒚𝒚𝑹 𝒛𝒛𝑹
𝟏 𝟎 (4.4)
𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚

𝑵
pentru că  𝟎, bara fiind comprimată. 
𝑨
 Geometric, relația (4.4) reprezintă ecuația unei drepte care nu trece prin centru de greutate a 
secțiunii. Tăieturile axei neutre cu axele principale centrale sunt:
‐ 𝒂𝒛 ‐ cu axa z  𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒚 𝟎 : 
𝒛𝒛𝑹 𝒊𝟐𝒚
𝟏
𝒊𝟐𝒚
=0       ⇒ 𝒂𝒛 (4.4)
𝒛𝑹
‐ 𝒂𝒚 ‐ cu axa y  𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒛 𝟎 : 
𝒚𝒚𝑹 𝒊𝟐𝒛
𝟏
𝒊𝟐𝒛
=0       ⇒ 𝒂𝒚 (4.5)
𝒚𝑹

 În concluzie, poziția axei neutre nu depinde de mărimea forței de compresiune. Poziția axei neutre 
depinde numai de coordonatele punctului de aplicație.
 Semnul minus din fața rapoartelor tăieturilor, arată că axa neutră trece prin cadranul opus, față de 
punctul de aplicație a rezultantei.
Tensiunile maxime și minime de pe secțiune (fig.4.4) sunt în punctele extreme în raport cu axa neutră, 
respectiv punctele i și c. 
𝑵 𝑴𝒚 𝑴
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = + 𝒛𝒊 + 𝒛 𝒚𝒊 (4.6)
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛
și

𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝒛𝒄 𝒚 (4.7)
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝒄
 Fig.4.4
Având în vedere relațiile (4.2), relațiile (4.6) și (4.7) devin de forma:

𝑵 𝒚𝒚𝒊 𝒛𝒛𝒊
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = 𝟏 (4.8)
𝑨 𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚

𝑵 𝒚𝒚𝒄 𝒛𝒛𝒄
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝟏 (4.9)
𝑨 𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚

În cazul particular a secțiunii dreptunghiulare, punctele cele mai solicitate sunt în colțurile opuse ale 
secțiunii (fig. 4.5):
 Fig.4.5

În acest caz particular, se observă că:  

𝒚𝒊 = 𝒚𝒄 =𝒚𝒎𝒂𝒙
și  
𝒛𝒊 =𝒛𝒄 =𝒛𝒎𝒂𝒙

În consecință relațiile (4.6) și (4.7) au forma particulară:

𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛 𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = 𝒛𝒎𝒂𝒙 𝒚 =
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝒎𝒂𝒙 𝑨 𝑾𝒚 𝑾𝒛
respectiv: 
𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛 𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝒛𝒎𝒂𝒙 𝒚
𝑰𝒛 𝒎𝒂𝒙
=
𝑨 𝑰𝒚 𝑨 𝑾𝒚 𝑾𝒛
sau
𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = (4.10)
𝑨 𝑾𝒚 𝑾𝒛
𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = (4. 11)   
𝑨 𝑾𝒚 𝑾𝒛

Relațiile (4.10) și (4.11) se pot condensa sub forma:

𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = (4.12)
𝒎𝒊𝒏 𝑨 𝑾𝒚 𝑾𝒛

Atunci când punctul de aplicație a forței rezultante este situat pe axa principală centrală de inerție, 
momentul încovoietor în raport cu axa respectivă este nul și solicitarea se reduce la o compresiune 
centrică și o încovoiere după o singură direcție.
Dacă punctul de aplicație a forței rezultante este aplicat pe axa z (fig. 4.6) solicitarea se numește 
compresiune excentrică dreaptă (compresiune centrică și încovoiere în jurul axei y). În acest caz 
particular, relațiile pentru evaluarea tensiunilor normale pentru secțiunea din figura (4.6 a)  sunt: 
𝑵 𝒛𝑹 𝑵 𝒛𝑹
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = 𝟏 𝒛 și       𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝟏 𝒛
𝑨 𝒊𝟐𝒚 𝒊 𝑨 𝒊𝟐𝒚 𝒄
 a)   b)
Fig.4.6 

sau pentru secțiunea dreptunghiulară (fig.4.6 b):

𝑵 𝑴𝒚 𝑵 𝑴𝒚
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = și    𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = (4. 13)
𝑨 𝑾𝒚 𝑨 𝑾𝒚

Ținând seama de faptul că în cazul secțiunii dreptunghiulare: 

𝒉 𝒃𝒉𝟐 𝑨𝒉
𝒛𝒊 = 𝒛𝒄 = ;     𝑨 𝒃𝒉; 𝑾𝒚 = =
𝟐 𝟔 𝟔
Relațiile (4.13) devin de forma:   
𝑵 𝟔𝑵𝒛𝑹 𝑵 𝟔𝒛𝑹
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙, = 𝟏∓
𝒎𝒊𝒏 𝑨 𝑨𝒉 𝑨 𝒉

sau
𝑵 𝟔𝒛𝑹
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙, 𝟏∓ (4.14)
𝒎𝒊𝒏 𝑨 𝒉

în care h este dimensiunea secțiunii din planul încovoierii.

4.4. Starea de deformație. Deplasări.
Expresia deformației specifice liniare se obține introducând în relația deformației specifice liniare: 
𝝈𝒙
𝜺𝒙 =
𝑬

relația pentru determinarea tensiunilor normale:

𝑵 𝒚𝒚𝑹 𝒛𝒛𝑹
𝝈𝒙 = 𝟏
𝑨 𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚
rezultând:
 𝑵 𝒚𝒚𝑹 𝒛𝒛𝑹
𝜺𝒙 = 𝟏
𝑬𝑨 𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚

Deplasarea liniară rezultantă ∆ a centrului de greutate a secțiunii solicitată la compresiune excentrică 
oblică, rezultă din compunerea deplasărilor liniare generate de cele trei solicitări simple (fig. 4.7):

Fig. 4.7

‐ deplasarea u după direcția axei x produsă de forța axială N;
‐ deplasarea w după direcția axei z produsă de momentul încovoietor 𝑴𝒚 ;
‐ deplasarea v după direcția axei y produsă de momentul încovoietor 𝑴𝒛 .
Deplasările generate de momentele încovoietoare  𝑴𝒚 și 𝑴𝒛 sunt în planul secțiunii transversale și 
prin compunerea lor se obține deplasarea rezultantă ∆ ( fig. 4.7 a): 
 ∆𝒊 = 𝒗𝟐 𝒘𝟐

Deplasarea liniară totală ∆ se obține prin compunerea deplasării rezultante ∆𝒊 din planul secțiunii și 

deplasarea pe orizontală u ortogonală pe planul secțiunii (fig.4.7b):

∆ 𝒖𝟐 ∆𝟐𝒊 = 𝒖𝟐 𝒗𝟐 𝒘𝟐

Direcția deplasării totale ∆ în planul longitudinal format din direcția vectorilor ∆𝒊 și  𝒖 este precizată de 

unghiul 𝜽:
𝒖 𝒖
𝜽 ≅ 𝒕𝒈𝜽 = 𝟐 𝟐
∆𝒊 𝒗 𝒘

În planul secțiunii, deplasarea rezultantă ∆𝒊 este ortogonală pe direcția axei neutre. 

4.5. Energia potențială de deformație
Energia potențială de deformație specifică este lucru mecanic generat de tensiuni și deformații:
𝟏
𝑼𝒅,𝒔𝒑 = 𝝈𝒙 𝜺𝒙 (4.15)
𝟐
 Din  legea lui Hooke, se obține relația pentru determinarea deformației specifice liniare:  
𝝈𝒙
𝜺𝒙 (4.16)
𝑬

Înlocuind relația (4.16) în relația (4.15) se obține:
𝟏 𝟐
𝑼𝒅,𝒔𝒑 = 𝝈
𝟐𝑬 𝒙

sau
𝟐
𝟏 𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝑼𝒅,𝒔𝒑 = 𝒛 𝒚
𝟐𝑬 𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛

Pentru o bară cu secțiune constantă care are volumul 𝑽 și lungimea 𝒍, energia totală de deformație este:

𝟐
𝟏 𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛 𝟏 𝒍 𝑵𝟐 𝑴𝟐𝒚
𝑼 𝒅 =∭
𝟐𝑬 𝑨 𝑰𝒚
𝒛
𝑰𝒛
𝒚 dV= 𝟎 𝒅𝒙 𝟐 ∬ 𝒅𝑨
𝟐𝑬 𝑨 𝑰𝟐𝒚
∬ 𝒛𝟐 𝒅𝑨
𝑴𝟐𝒛 𝟐 𝑵𝑴𝒚 𝑵𝑴𝒛 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝑰𝟐𝒛
∬𝒚 𝒅𝑨 𝟐
𝑨𝑰𝒚
∬ 𝒛𝒅𝑨 𝟐
𝑨𝑰𝒛
∬ 𝒚𝒅𝑨 𝟐
𝑰𝒚 𝑰𝒛
∬ 𝒚𝒛𝒅𝑨 (4.17)

Având în vedere că secțiunea este raportată  la axele principale centrale, rezultă că:
 ∬ 𝒚𝒅𝑨 𝟎;     ∬ 𝒛𝒅𝑨 𝟎; ∬ 𝒚𝒛𝒅𝑨 𝟎; ∬ 𝒛𝟐 𝒅𝑨 𝑰𝒚 ; ∬ 𝒚𝟐 𝒅𝑨 𝑰𝒛

relația  (4.17) devine:
𝟏 𝒍 𝑵𝟐 𝟏 𝒍 𝑴𝟐𝒚 𝟏 𝒍 𝑴𝟐𝒛
𝑼𝒅 = 𝟎 𝒅𝒙 𝒅𝒙 dx
𝟐 𝑬𝑨 𝟐 𝟎 𝑬𝑰𝒚 𝟐 𝟎 𝑬𝑰𝒛

sau
𝟏 𝑵𝟐 𝒍 𝟏 𝑴𝟐𝒚 𝒍 𝟏 𝑴𝟐𝒛 𝒍
𝑼𝒅 (4.18)
𝟐 𝑬𝑨 𝟐 𝑬𝑰𝒚 𝟐 𝑬𝑰𝒛

4.6. Calculul de rezistență
Secțiunea transversală a unei bare solicitată la compresiune excentrică, realizată din materiale cu 
rezistențe diferite la întindere și compresiune (fig. 4.8) îndeplinește condiția de rezistență dacă:

𝑵 𝑴𝒚 𝑴 𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = + 𝒛𝒊 + 𝒛 𝒚𝒊 𝑹𝒅,𝒊 și              𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝒛𝒄 𝒚 𝑹𝒅,𝒄
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝒄

Atunci când materialul din care este confecționată bara este ductil  𝑹𝒅,𝒊 𝑹𝒅,𝒄 𝑹𝒅 , condiția de 

rezistență se exprimă în fibra cea mai solicitată a secțiunii (fig.4.8):
 Fig.4.8

𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝒛 𝒚 𝑹𝒅
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛

Dimensionarea secțiunii nu poate fi realizată direct, deoarece parametrii geometrici necunoscuți care 
caracterizează secțiunea  𝑰𝒚 , 𝑰𝒛, 𝑨, 𝒚𝒊 , 𝒛𝒊 , 𝒚𝒄 , 𝒛𝒄 este mai mare decât numărul condițiilor de rezistență.  În 
acest caz, dimensionarea se face prin încercări succesive. Se impun dimensiunile geometrice ale secțiunii 
și se verifică condițiile de rezistență, până când cel puțin o condiție se verifică la limită.
4.7. Proprietățile axei neutre
1. Axa neutră și linia de acțiune a forței sunt direcții conjugate în raport cu elipsa principală de inerție, 
adică produsul pantelor acestor direcții este egal cu raportul pătratelor semiaxelor elipsei de inerție 
luat cu semn schimbat.  Se consideră secțiunea solicitată la compresiune excentrică oblică prezentată 
în figura 4.9. Linia de acțiune a forței face cu axa principală centrală y unghiul 𝜹 și  axa neutră cu 
aceeași axă unghiul 𝜷. 

Fig.4.9
Axa neutră, are tăieturile 𝒂𝒚 și  𝒂𝒛 cu axele principale centrale y  și z.  Axa neutră are panta:
𝒊𝟐
𝒚
𝒂𝒛 𝒛𝑨 𝒚𝑨 𝒊𝟐𝒚
𝒕𝒈𝜷 = 𝒊𝟐
= (4.19)
𝒂𝒚 𝒛 𝒛𝑨 𝒊𝟐𝒛
𝒚𝑨
 Analog, linia de acțiune a forței are panta: 
𝒛𝑨
𝒕𝒈𝜹 (4. 20) 
𝒚𝑨

Produsul pantelor celor două drepte este: 

𝒚𝑨 𝒊𝟐𝒚 𝒛𝑨 𝒊𝟐𝒚
𝒕𝒈𝜷𝒕𝒈𝜹 =
𝒛𝑨 𝒊𝟐𝒛 𝒚𝑨 𝒊𝟐𝒛

sau   
𝒊𝟐𝒚
𝒕𝒈𝜷𝒕𝒈𝜹 (4.21)
𝒊𝟐𝒛

Adică produsul pantelor este egal cu raportul pătratelor razelor de girație luate cu semn schimbat. 

2.  Dacă din punctul de aplicație a forței rezultante A se duc tangente la elipsa principală de inerție, 
punctele de tangență B și C determină o dreaptă denumită polara punctului A (fig.4.10)
Ecuația polarei punctului de aplicație a rezultantei A este: 
𝒚𝒚𝑨 𝒛𝒛𝑨
=1                                                                                                          
𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚
 Ținând seama de faptul că ecuația axei neutre corespunzătoare aceluiași punct de aplicație a forței rezultante 
este  dată de relația:
𝒚𝒚𝑨 𝒛𝒛𝑨
= 𝟏
𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚

rezultă că această dreaptă este simetrică în raport cu centru de greutate a secțiunii și în consecință axa neutră 
este antipolara punctului de aplicație. Punctul A este antipolul axei neutre. 

Fig.4.10
În concluzie, polara punctului A în raport cu elipsa principală de inerție este dreapta care trece prin punctele 
de tangență B și C ale dreptelor duse prin punctul A și punctele de tangență la elipsă. 
3. Dacă punctul de aplicație a forței se deplasează pe o dreaptă care trece prin centru de greutate, axa 
neutră își modifică poziția, rămânând paralelă cu ea însăși și invers.
Fie 𝑨𝟏 punctul de aplicație a rezultantei de compresiune și axa neutră 1‐1 corespunzătoare (fig.4.11).  
Deoarece dreapta 𝑮𝑨𝟏 este identică cu linia de acțiune a forței care face cu axa principală centrală unghiul 
𝜶, panta axei neutre care trece prin cadranul opus este dată de relația:

𝒂𝒛 𝒊𝟐𝒚 ⁄𝒛𝑨𝟏 𝒊𝟐𝒚 𝒚𝑨𝟏 𝒊𝟐𝒚

𝒕𝒈𝜷 = = = 𝒕𝒈𝜶 (4.22)
𝒂𝒚 𝒊𝟐𝒛 𝒚𝑨𝟏 𝒊𝟐𝒛 𝒛𝑨𝟏 𝒊𝟐𝒛

Ținând seama de faptul că:
𝑰𝒚 𝑰𝒛
𝒊𝟐𝒚 = și     𝒊𝟐𝒛
𝑨 𝑨

relația (4.22) devine de forma: 

𝑰𝒚
𝒕𝒈𝜷 𝒕𝒈𝜶
𝑰𝒛

Dacă punctul de aplicație a rezultantei se deplasează pe linia de acțiune a forței (l.a.f.) în punctul 𝑨𝟐 , axa 
neutră își modifică poziția iar tăieturile sale se schimbă funcție de coordonatele 𝒚𝑨𝟐 și  𝒛𝑨𝟐 , dar panta 
rămâne aceeași.
 𝑰𝒚 𝒚𝑨𝟐 𝑰𝒚
𝒕𝒈𝜷 tg𝜶
𝑰𝒛 𝒛𝑨𝟐 𝑰𝒛

Fig.4. 11
deoarece unghiul 𝜶 și  raportul  𝑰𝒚 ⁄𝑰𝒛 nu se modifică. 
Atunci când punctul de aplicație a forței se depărtează de centru de greutate a secțiunii, coordonatele 𝒛𝑨
și  𝒚𝑨 cresc (în mărime absolută) iar tăieturile axei neutre :

𝒊𝟐𝒚 𝒊𝟐𝒛
𝒂𝒛 = și         𝒂𝒚 =
𝒛𝑨 𝒚𝑨

se micșorează, adică axa neutră se apropie de centru de greutate.
În concluzie, axa neutră se deplasează în același sens cu sensul de deplasare a punctului de aplicație a 
forței rezultante.
Observații
o Dacă forța rezultantă se aplică în centru de greutate a secțiunii, tăieturile axei neutre tind spre infinit și 
secțiunea este solicitată la compresiune centrică.
o Dacă punctul de aplicație a rezultantei este la infinit, axa neutră trece prin centru de greutate a 
secțiunii și solicitarea este de încovoiere oblică pură.
Astfel, încovoierea oblică  poate fi considerată o compresiune sau o întindere excentrică cu punctul de 
aplicație a rezultantei la infinit.
4. Dacă punctul de aplicație a forței rezultante se deplasează pe o dreaptă care nu trece prin centru de 
greutate a secțiunii, axa neutră se rotește în jurul unui punct fix și invers (fig.4.12).
Se consideră punctul de aplicație a forței rezultante normală pe secțiune în punctul 𝑨𝟏 situat pe axa 
principală centrală y. Axa neutră 1‐1 trece prin cadranul opus și este perpendiculară pe această axă 
principală centrală (fig.4.12). 

Fig.4.12
 Dacă punctul de aplicație a rezultantei este pe axa principală centrală z, axa neutră 2‐2 trece prin cadranul 
opus și este ortogonală pe această axă. 
Atunci când punctul de aplicație este în 𝑨𝟑 , forța normală corespunzătoare poate fi considerată ca 
rezultanta forțelor aplicate în 𝑨𝟏 și 𝑨𝟐 . În consecință, axa neutră 3‐3 trece prin punctul comun a axelor 
neutre 1‐1 și 2‐2. 
În concluzie, când punctul de aplicație a forței se deplasează pe dreapta d care nu trece prin centru de 
greutate a secțiunii, axa neutră se rotește în jurul unui punct fix din planul secțiunii.

Observații
o Sensul de deplasare a forței 𝑨𝟏 ⇨𝑨𝟑 ⇨𝑨𝟐 coincide cu sensul de rotire a axei neutre:1‐1⇨3‐3⇨2‐2. 
o Dacă forța rezultantă acționează în punctul M  axa neutră este identică cu dreapta d care trece prin 
punctele  𝑨𝟏 și  𝑨𝟐 .

4.8.  Sâmburele central
Tăieturile axei neutre  𝒂𝒚 și    𝒂𝒛 nu depind de mărimea forței rezultante ci doar de coordonatele 𝒚𝑨 și  𝒛𝑨
a punctului  de aplicație. În consecință, axa neutră este cu atât mai apropiată de centru de greutate cu cât 
punctul de aplicație a forței rezultante este mai departe și invers.
Astfel, pentru o anumită excentricitate a forței de compresiune, axa neutră taie secțiunea care este 
împărțită într‐o zonă întinsă și una comprimată.  
În construcții există unele elemente confecționate din materiale cu rezistențe mici la întindere (zidăria de 
cărămidă,
sau piatră, betonul simplu) sau unele materiale care nu pot prelua tensiuni de întindere (terenul de 
fundare). În acest caz, este necesar să se pună problema determinării domeniului în care trebuie să 
acționeze forța, astfel încât pe secțiune să existe numai tensiuni de compresiune.
Astfel, domeniul situat în jurul centrului de greutate în care dacă acționează o forță normală pe 
întreaga secțiune se dezvoltă tensiuni normale de același semn se numește sâmbure central.
Sâmburele central este delimitat de conturul său, care reprezintă locul geometric al punctelor de 
aplicație a forței normale corespunzător cărora axa normală este tangentă la conturul secțiunii.
Pentru determinarea poziției punctelor de pe conturul sâmburelui central, se consideră o secțiune la 
care se duce o tangentă d la contur care are tăieturile 𝒂𝒚 și 𝒂𝒛 (fig.4.13).

Fig. 4.13
Ecuația tangentei la contur este:
 𝒚 𝒛
𝟏
𝒂𝒚 𝒂𝒛

Ecuația axei neutre a secțiunii solicitată la compresiune excentrică este:
𝒚𝑨 𝒛𝑨
𝒚 𝒛 𝟏
𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚

Pentru ca axa neutră să fie identică cu tangenta la secțiune este necesar ca:
𝟏 𝒚𝑨 𝟏 𝒛𝑨
și   
𝒂𝒚 𝒊𝟐𝒛 𝒂𝒛 𝒊𝟐𝒚

de unde rezultă coordonatele punctului de aplicație a rezultantei:

𝒊𝟐𝒛 𝒊𝟐𝒚
𝒚𝑨 = și      𝒛𝑨 (4.23)
𝒂𝒚 𝒂𝒛

unde 𝒂𝒚 și   𝒂𝒛 reprezintă tăieturile axei neutre tangentă la conturul secțiunii. 

Relațiile (4.23) reprezintă ecuațiile parametrice ale conturului sâmburelui central, când axa neutră este 
tangentă la conturul secțiunii pe care se dezvoltă tensiuni normale de același semn.
 În concluzie, ducând familia de tangente la conturul secțiunii, se determină conturul sâmburelui 
central. Atunci când secțiunea are contur poligonal, construcția sâmburelui central se poate face prin 
pucte (fig.4.14).

Fig.4.14
Pentru aceasta se parcurg următoarele etape:
‐ se determină poziția centrului de greutate a secțiunii și direcțiile axelor principale centrale y și z;
‐ se consideră axa neutră în poziția 1‐1, tangentă la conturul secțiunii și se determină poziția punctului 
de aplicație a forței 𝑨𝟏 ;
‐ se duce o nouă axă neutră tangentă la contur în poziția 2‐2, care se intersectează cu axa neutră 1‐1 în 
punctul B de pe conturul secțiunii și se determină noul punct de aplicație 𝑨𝟐 ;
‐ pentru ca axa neutră să ajungă din poziția 1‐1 în poziția 2‐2, trebuie să se rotească în sens orar în 
jurul punctului B de pe conturul secțiunii, ceea ce înseamnă că punctul de aplicație a forței se 
deplasează pe dreapta 𝑨𝟏 𝑨𝟐 care nu trece prin centru de greutate a secțiunii. Segmentul 𝑨𝟏 𝑨𝟐
reprezintă o latură a sâmburelui central;
‐se continuă procedeul, ducând o nouă tangentă 3‐3 și rezultă punctul 𝑨𝟑 ;
‐se duce tangenta la contur 4‐4 și rezultă punctul 𝑨𝟒 ; 
‐se înfășoară cu tangente întreaga secțiune, obținându‐se conturul sâmburelui central.
În concluzie:
a) la secțiunile care au contur poligonal, axele neutre se duc tangente la conturul 
poligonului convex circumscris (nu intersectează secțiunea);
b) sâmburele central este un poligon convex și are atâtea vârfuri câte laturi 
are poligonul convex circumscris;
c) dacă conturul secțiunii este curb, sâmburele central este delimitat tot de o curbă;
d) la secțiunile cu o axă de simetrie, sâmburele central este simetric cu aceeași axă.

4.9. Tăieturile sâmburelui central

Se consideră secțiunea prezentată în figura 4.15 la care se cunoaște geometria sâmburelui central. 
Axa neutră fiind tangentă la secțiune în poziția 1‐1 paralelă cu axa y, punctul de aplicație a rezultantei 𝑨𝟏 este 
situat pe axa z la distanța 𝒓𝟏 , dată de relația:

𝒊𝟐𝒚 𝑰𝒚 𝑾𝒚𝟏
𝒓𝟏 =
𝒛𝟏 𝑨𝒛𝟏 𝑨
 Deoarece distanța 𝒓𝟏 este o lungime, semnificația semnului își pierde sensul, drept urmare: 

𝑾𝒚𝟏
𝒓𝟏 =
𝑨

Ducând tangenta 2‐2 punctul de aplicație 𝑨𝟐 se găsește pe axa z, sâmburele central intersectează 
axa z și are coordonata: 
𝒊𝟐𝒚 𝑰𝒚 𝑾𝒚𝟐
𝒓𝟐 =
𝒛𝟐 𝑨𝒛𝟐 𝑨

Analog, pentru cazurile când tangentele sunt paralele cu axa z sâmburele central intersectează axa 
principală y în punctele 𝑨𝟑 și 𝑨𝟒 cu tăieturile:

𝒊𝟐𝒛 𝑰𝒛 𝑾𝒛𝟑 𝒊𝟐𝒛 𝑰𝒛 𝑾𝒛𝟒

𝒓𝟑 = și        𝒓𝟒 =
𝒚𝟑 𝑨𝒚𝟑 𝑨 𝒚𝟒 𝑨𝒚𝟒 𝑨

În concluzie, tăietura sâmburelui central pe o axă principală centrală este egală cu raportul dintre 
modulul de rezistență a secțiunii față de cealaltă axă centrală în raport cu punctul extrem a secțiunii, 
opus tăieturii și aria secțiunii: 
 𝑾
𝒓 (4.24)
𝑨

În cazul particular a secțiunii dreptunghiulare, sâmburele central este un romb (fig.4.16) ale cărui 
tăieturi pe axele principale de inerție sunt:
𝒃𝒉𝟐 𝒉𝒃𝟐
𝑾𝒚 𝒉 𝑾 𝒃
𝒓𝒛 = 𝟔
și    𝒓𝒚 = 𝒛 𝟔
𝑨 𝒃𝒉 𝟔 𝑨 𝒉𝒃 𝟔

a)                                                         b)  
Fig.4.16
Pentru secțiunea circulară plină:
𝝅𝑫𝟑
𝑾𝒛 𝑾𝒚 𝟑𝟐 𝑫
𝒓𝒚 =𝒓𝒛 =𝒓 𝝅𝑫𝟒
𝑨 𝑨 𝟖
𝟒
 Cunoscând poziția punctului de aplicație a forței de compresiune și conturul sâmburelui central, alura 
diagramei de tensiune se poate trasa direct (fig.4.17):

a)                                                              b)                       c)   
Fig.4.17
a) în cazul secțiunii din figura 4.17a, forța de compresiune fiind aplicată în interiorul sâmburelui central, axa
neutră este în exteriorul conturului secțiunii și diagrama tensiunilor tensiunilor normale are formă trapezoidală;
b) în cazul secțiunii din figura 4.17b, forța rezultantă este aplicată pe conturul sâmburelui central, axa neutră
fiind tangentă la secțiune, diagrama tensiunilor normale 𝝈𝒙 este triunghiulară;
c) atunci când forța rezultantă acționează în exteriorul sâmburelui central (fig.4.17c), axa neutră taie secțiunea 
divizând‐o într‐o zonă comprimată și una întinsă, diagrama tensiunilor normale are alura ca în figura 4.17c.
4.10.   Zona activă

Se consideră fundația încărcată cu forța rezultantă R care are punctul de aplicație în exteriorul 
conturului sâmburelui central pe axa principală centrală y (fig.4.18).

a)                                           b)
Fig.4.18
Axa neutră, este perpendiculară pe axa principală centrală și taie secțiunea tălpii fundației, 
dezvoltându‐se tensiuni de întindere și compresiune distribuite liniar. Terenul de fundare nu poate 
prelua tensiuni de întindere și în consecință fundația se desprinde de pe teren pe o anumită zonă. Astfel, 
din întreaga suprafață a fundației, numai o parte a acesteia rămâne în contact cu terenul, prin 
intermediul căreia se transmite forța de compresiune.
Această porțiune a suprafeței de rezemare a fundației care preia forța normală de compresiune 
aplicată excentric se numește zonă activă. 
 Pentru determinarea suprafeței zonei active și a valorilor tensiunilor normale de compresiune pe care 
aceasta o exercită pe terenul de fundare în fiecare punct de pe talpa fundației se admit următoarele 
ipoteze: 
‐ tensiunile sunt distribuite liniar;
‐ forța de compresiune excentrică are punctul de aplicație pe axa de simetrie a secțiunii.
Tensiunea normală 𝝈𝒙 este situată la distanța unitară față de axa neutră. Tensiunea dintr‐un punct situat 
la distanța y față de axa neutră este: 

𝝈𝒙 =𝝈𝒙 𝒚 (4.24)

Condiția de echilibru a secțiunii se exprimă prin:
‐ o ecuație de proiecție pe verticală:

𝑹 ∬𝑨𝒄𝒕 𝝈𝒙 dA (4.25)

‐ o ecuație de moment în raport cu axa neutră:

𝑹𝒅 ∬𝑨𝒄𝒕 𝝈𝒙 ydA (4.26)

Înlocuind  funcția tensiunii normale 𝝈𝒙 (4.24) în relația (4.26) aceasta devine de forma:
 𝑹𝒅 ∬𝑨𝒄𝒕 𝝈𝒙 𝒚𝒅𝑨 ∬𝑨𝒄𝒕 𝝈𝒙 𝒚𝟐 𝒅𝑨 𝝈𝒙 ∬𝑨𝒄𝒕 𝒚𝟐 𝒅𝑨 𝝈 𝒙 𝑰𝒏 𝟒. 𝟐𝟕

unde 𝑰𝒏 este momentul de inerție a zonei active în raport cu axa neutră. De asemenea, relația (4.25) 
devine:
𝑹 ∬𝑨𝒄𝒕 𝝈𝒙 𝒅𝑨 𝝈𝒙 ∬𝑨𝒄𝒕 𝒚𝒅𝑨 𝝈 𝒙 𝑺𝒏 (4.28)

unde 𝑺𝒏 este momentul static a zonei active în raport cu axa neutră.
Împărțind membru cu membru relațiile (4.27) și  (4.28) rezultă:
𝑰𝒏
𝒅 (4.29)
𝑺𝒏

Din relația  (4.28) pentru tensiunea normală unitară 𝝈𝒙 se obține relația: 
𝑹
𝝈𝒙 = (4.30)
𝑺𝒏

Introducând relația (4.30) în relația (4.24) rezultă: 
𝑹
𝝈𝒙 𝒚 (4.31)
𝑺𝒏
 Înmulțind numărătorul și numitorul membrului al doilea a relației (4.31) cu distanța d, se obține:

𝑹𝒅
𝝈𝒙 𝒚 (4.32)
𝑺𝒏 𝒅

Ținând seama de faptul că:
‐produsul 𝑹𝒅 reprezintă momentul forței rezultante în raport cu axa neutră: 

𝑴𝒏 𝑹𝒅

‐ produsul 𝑺𝒏 d  este momentul de inerție a zonei active în raport cu axa neutră:

𝑰𝒏 𝑺𝒏 𝒅

relația (4.32) devine: 
𝑴𝒏
𝝈𝒙 𝒚 (4.33)
𝑰𝒏

Această relație (4.33)  are formă asemănătoare cu relația lui Navier la încovoiere plană cu precizarea că 
termenii expresiei se determină în raport cu axa neutră care delimitează zona activă. 
Pentru cazul particular a secțiunii dreptunghiulare, caracteristicile geometrice ale zonei active (fig.4.19) 
se determină
 Fig.6. 19
cu relațiile:
𝒃 𝒅 𝒄 𝟑 𝒃 𝒅 𝒄 𝟐
𝑰𝒏 și    𝑺𝒏
𝟑 𝟐

în care:
‐d‐ este distanța de la axa neutră până la punctul de aplicație a rezultantei și,
‐c‐ este distanța de la punctul de aplicație a rezultantei până la latura din dreapta a zonei active. 
Introducând expresiile geometrice în relația (4.29) rezultă: 
𝒃 𝒅 𝒄 𝟑
𝑰𝒏 𝟑 𝟐
𝒅 𝒃 𝒅 𝒄 𝟐
= 𝒅 𝒄 ⇒ 𝒅 𝟐𝒄
𝑺𝒏 𝟑
𝟐
 În concluzie, zona activă are dimensiunile 𝒃 𝟑𝒄, adică forța rezultantă acționează în centru de greutate 
a diagramei tensiunilor normale 𝝈𝒙 . 
Tensiunea minimă pe teren este:

𝑹𝒅 𝑹𝟐𝒄 𝟐 𝑹
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 𝒚 3c=
𝑰𝒏 𝒎𝒂𝒙 𝒃 𝟑𝒄 𝟑 𝟑 𝒃𝒄
𝟑
Ținând seama de faptul că: 

𝑨𝒂𝒄𝒕 𝟑𝒃𝒄
Expresia tensiunii normale minime devine:

𝟐𝑹
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏
𝑨𝒂𝒄𝒕
în care 𝑨𝒂𝒄𝒕 este suprafața zonei active.
5.1 Generalități
Se consideră bara în consolă încărcată pe secțiunea capătului liber cu o forță rezultantă F orientată 
după o direcție oarecare (fig.5.1a). 

a) b)                                                 
Fig.5.1
Prin descompunerea acestei forțe după normala la secțiune și o direcție din planul acesteia se obțin 
componentele 𝑭𝒏 și  𝑭𝒕 (fig.5.1b). Reducând în raport cu centru de greutate a secțiunii componenta 𝑭𝒏
se obține (fig.5.2a):
‐ o forță  axială dirijată după axa x : 𝑵 𝑭𝒏 și 
‐ momentele încovoietoare: 𝑴𝒚 =𝑭𝒏 𝒛𝑨 și    𝑴𝒛 =𝑭𝒏 𝒚𝑨 , unde A este punctul de aplicația a forței 
rezultante F de coordonate  𝒚𝑨 ; 𝒛𝑨 .                                                                                                                            
 a) b)
Fig.5.2

De asemenea reducând forța 𝑭𝒕 în raport cu centru de greutate a secțiunii, (fig. 5.2b), rezultă:
‐un moment de torsiune 𝑴𝒙 =𝑭𝒕 𝒅 și
‐două componente dirijate după axele principale centrale de inerție 𝑭𝒚 și 𝑭𝒛 care generează eforturile 
secționale  𝑽𝒚 𝑭𝒚 și  𝑽𝒛 𝑭𝒛 .
În concluzie, pe secțiunea transversală a barei acționează:
‐ o forță axială N;
‐ forțele tăietoare 𝑽𝒚 și 𝑽𝒛 ;
‐ momentele încovoietoare 𝑴𝒚 și  𝑴𝒛 ;
‐ momentul de torsiune 𝑴𝒙 .
Atunci când pe orice secțiune transversală a barei acționează eforturile secționale: 𝑵, 𝑽𝒚 , 𝑽𝒛 , 
𝑴𝒚 , 𝑴𝒛 și 𝑴𝒙 , aceasta este solicitată la compresiune excentrică oblică cu forță tăietoare și torsiune. 

5.2. Starea de tensiune 
5.2.1. Tensiuni normale

În punctul A 𝒚, 𝒛 de pe secțiunea transversală (fig.5.3), eforturile secționale 𝑵, 𝑴𝒚 și  𝑴𝒛 , 

generează tensiunile normale:

𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝟏 , 𝝈𝒙,𝟐 𝒛 și       𝝈𝒙,𝟑 𝒚
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛
 a)                                                            b)
Fig. 5.3.
Cei trei vectori fiind coliniari, tensiunea normală totală 𝝈𝒙 reprezintă suma algebrică a celor tei 
tensiuni:
𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒁
𝝈𝒙 𝒛 𝒚 (5.1)
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛
Diagramele tensiunilor normale 𝝈𝒙,𝟏 , 𝝈𝒙,𝟐 , 𝝈𝒙,𝟑 , pot fi trasate considerând că pe această secțiune 
acționează cele trei solicitări simple: compresiune centrică, încovoiere plană în jurul axei y și încovoiere 
plană în jurul axei z (fig.5.1a).
Dacă înlocuim solicitările simple cu forța rezultantă normală pe secțiune 𝑭𝒏 aplicată în punctul A(𝒚𝑨 ; 
𝒛𝑨 ) se poate trasa diagrama globală a tensiunilor normale 𝝈𝒙 , ținând seama de faptul că secțiunea este 
solicitată la compresiune excentrică oblică (fig.5.3b). 
 Notând cu 𝒊 punctul cel mai depărtat de axa neutră din zona întinsă care are coordonatele  𝒚𝒊 ; 𝒛𝒊 și 
cu 𝒄 punctul cel mai depărtat din zona comprimată de coordonate  𝒚𝒄 ; 𝒛𝒄 , tensiunile normale maxime 
respectiv minime din cele două puncte se determină cu relațiile:

𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒊 =𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 = 𝒛𝒊 𝒚
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝒊
𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒄 =𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 = 𝒛𝒄 𝒚
𝑨 𝑰𝒚 𝑰𝒛 𝒄
Pentru cazul particular a secțiunii dreptunghiulare sau a secțiunilor cu două axe de simetrie care se 
înscriu într‐un dreptunghi ocupând cele patru colțuri, relațiile de calcul a tensiunilor extreme pot fi 
condensate în relația de forma:
𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 =
𝒎𝒊𝒏 𝑨 𝑾𝒚 𝑾𝒛
5.2.2. Tensiuni tangențiale

Forțele tăietoare 𝑽𝒚 și   𝑽𝒛 generează pe secțiune tensiuni tangențiale (fig.5.4 a): 

𝑽 𝑽𝒛 𝑺𝒚 𝑽𝒚 𝑽𝒚 𝑺𝒛
𝝉𝒙𝒛𝒛 și      𝝉𝒙𝒚
𝒃𝑰𝒚 𝒉𝑰𝒛
De asemenea în același punct de pe secțiune, momentul de torsiune 𝑴𝒙 ,  generează tensiunea 
𝑴 𝑴 𝑴
tangențială totală 𝝉𝒙𝜶𝒙 care după direcțiile axelor  principale centrale y și z are componentele 𝝉𝒙𝒛𝒙 și  𝝉𝒙𝒚𝒙
(fig. 5.4b): 
 a)                                                  b)                                        c)
Fig. 5.4

Componentele tensiunilor tangențiale totale 𝝉𝒙𝒚 și   𝝉𝒙𝒛 se obțin prin sumarea algebrică a 

componentelor generate de forțele tăietoare și momentul de torsiune: 
𝑽𝒚 𝑽 𝑴 𝑴
𝝉𝒙𝒚 𝝉𝒙𝒚 𝝉𝒙𝒚𝒙 și         𝝉𝒙𝒛 𝝉𝒙𝒛𝒛 𝝉𝒙𝒛𝒙
Tensiunea tangențială totală 𝝉𝒙𝜶 generată de forțele tăietoare 𝑽𝒚 și  𝑽𝒛 respectiv momentul de torsiune 
𝑴𝒙 din punctul de pe secțiune are o orientare în plan după direcția 𝜶. Modulul vectorului tensiunii totale 
rezultă prin sumarea geometrică: 
𝝉𝒙𝜶 = 𝝉𝟐𝒙𝒚 𝝉𝟐𝒙𝒛
 În cazul particular a secțiunii dreptunghiulare, diagramele de tensiuni tangențiale generate de forțele 
tăietoare  𝑽𝒚 și 𝑽𝒛 au forma prezentată în figura 5.5a iar cele generate de momentul de torsiune 𝑴𝒙 au forma 
prezentată în figura 5.5b.

a)                                                          b)
Fig.5.5 
Se observă că în centru de greutate a secțiunii dreptunghiulare tensiunile tangențiale generate de forțele 
tăietoare au valori maxime iar cele generate de momentul de torsiune sunt nule. În consecință, modulul 
vectorului tensiunii tangențială totale din centru secțiunii se evaluează cu relația:

𝟑 𝑽𝒛 𝟐 𝟑 𝑽𝒚 𝟐 𝟑 𝑽𝒊
𝝉𝑮𝒙𝜶 = 𝝉𝟐𝒙𝒚,𝒎𝒂𝒙 𝝉𝟐𝒙𝒛,𝒎𝒂𝒙 = =
𝟐 𝑨 𝟐 𝑨 𝟐𝑨

unde modulul vectorului forță tăietoare rezultant este:
 𝑽𝒊 = 𝑽𝟐𝒚 𝑽𝟐𝒛
Tensiunile tangențiale generate de momentul de torsiune au valori maxime în punctele de 
intersecție a laturilor dreptunghiului cu axele principale centrale, iar forțele tăietoare la mijlocul 
laturilor dreptunghiului cu care sunt paralele iar pentru laturile care sunt perpendiculare pe direcția 
forței tăietoare tensiunile sunt nule. Astfel rezultă:
𝑽𝒚 𝑽 𝑽 𝟑 𝑽𝒛 𝑴 𝒙 𝑴 𝑴 𝑴
𝒛
‐în punctul 1 : 𝝉𝒙𝒚,𝟏 =0;    𝝉𝒙𝒛,𝟏 𝒛
=𝝉𝒙𝒛,𝒎𝒂𝒙 =𝝉𝒙𝒚,𝟏
𝒙
; 𝒙
=0;   𝝉𝒙𝒛,𝟏 𝟐
𝒙
și  𝝉𝒙𝒚,𝟏 =0. Tensiunea tangențială 
𝟐 𝑨 𝜶𝒉𝒃
rezultantă se obține prin sumare algebrică, vectorii 𝝉𝒙𝒛,𝟏 fiind coliniari: 

𝑽 𝑴 𝟑 𝑽𝒛 𝑴𝒙
𝝉𝒙𝒛,𝟏 =𝝉𝒙𝒛,𝟏
𝒛
𝝉𝒙𝒛,𝟏
𝒙
= 𝜶
𝟐 𝑨 𝒃𝟐 𝒉

𝑽𝒚 𝑽 𝟑 𝑽𝒛 𝑴 𝑴 𝑴 𝑴𝒙
𝒛
‐ în punctul 2 : 𝝉𝒙𝒚,𝟐 =0;    𝝉𝒙𝒛,𝟐 =𝝉𝒙𝒛,𝒎𝒂𝒙 =𝝉𝒙𝒚,𝟐
𝒙
; 𝒙
=0;   𝝉𝒙𝒛,𝟏 𝝉𝒙𝒛,𝒎𝒂𝒙
𝒙
. Tensiunea tangențială 
𝟐 𝑨 𝜶𝒃𝟐 𝒉
rezultantă se obține prin sumare algebrică, vectorii 𝝉𝒙𝒛,𝟐 fiind coliniari: 

𝑽 𝑴 𝟑 𝑽𝒛 𝑴𝒙
𝝉𝒙𝒛,𝟐 =𝝉𝒙𝒛,𝟐
𝒛
𝝉𝒙𝒛,𝟐
𝒙
=
𝟐 𝑨 𝜶𝒃𝟐 𝒉

𝑽𝒚 𝟑 𝑽𝒚 𝑽𝒛 𝑴 𝑴𝒙 𝑴𝒙
‐‐ în punctul 3 : 𝝉𝒙𝒚,𝟑 = ;    𝝉𝒙𝒛,𝟑 =0;  𝝉𝒙𝒚,𝟑
𝒙
= 𝟐 ;   𝝉𝒙𝒛,𝟑 𝟎. Tensiunea tangențială rezultantă se 
𝟐 𝑨 𝜶𝟏 𝒉𝒃
obține prin sumare algebrică, vectorii 𝝉𝒙𝒚,𝟑 fiind coliniari: 
 𝑽𝒚 𝑴 𝟑 𝑽𝒚 𝑴𝒙
𝝉𝒙𝒚,𝟑 =𝝉𝒙𝒚,𝟑 𝝉𝒙𝒚,𝟒
𝒙
=
𝟐 𝑨 𝜶𝟏 𝒃𝟐 𝒉

𝑽𝒚 𝟑 𝑽𝒚 𝑽𝒛 𝑴 𝑴𝒙 𝑴𝒙
‐ în punctul 4 :  𝝉𝒙𝒚,𝟒 = ;    𝝉𝒙𝒛,𝟒 =0;  𝝉𝒙𝒚,𝟒
𝒙
= 𝟐 ;   𝝉𝒙𝒛,𝟒 𝟎. 
𝟐 𝑨 𝜶𝟏 𝒉𝒃

Tensiunea tangențială rezultantă se obține prin sumare algebrică, vectorii 𝝉𝒙𝒚,𝟒 fiind coliniari: 

𝑽𝒚 𝑴 𝟑 𝑽𝒚 𝑴𝒙
𝝉𝒙𝒚,𝟒 =𝝉𝒙𝒚,𝟒 𝝉𝒙𝒚,𝟒
𝒙
=
𝟐 𝑨 𝜶𝟏 𝒃𝟐 𝒉

În cazul particular a barelor cu pereți subțiri tensiunile tangențiale fiind dirijate după tangenta la 
contur, tensiunea tangențială rezultantă se obține prin sumare algebrică  (fig.5.6).
În aceste relații de calcul termenii utilizați au următoarele semnificații: 
‐ b‐ este latura scurtă a secțiunii dreptunghiulare;
‐ h‐ este latura lungă a secțiunii dreptunghiulare;
- 𝜶, 𝜶𝟏 ‐ sunt coeficienți adimensionali determinați utilizând teoria elasticității;
- 𝑽𝒚 și 𝑽𝒛 ‐ sunt forțele tăietoare de calcul;
- 𝑴𝒙 ‐ este momentul de torsiune.
Fig. 5.6
 Astfel,  pentru punctele 1,2,3,4 de pe secțiunea barelor cu pereți subțiri se obțin următoarele relații de 
calcul a tensiunilor rezultante:

𝑽 𝑽𝒚 𝑴 𝑽𝒛 𝑺𝒚,𝟏 𝑽𝒚 𝑺𝒛,𝟏 𝑴𝒙
𝝉𝒙𝒚,𝟏 =𝝉𝒙𝒚,𝟏
𝒛
𝝉𝒙𝒚,𝟏 𝝉𝒙𝒚,𝟏
𝒙
𝒕
𝒕𝒕 𝑰𝒚 𝒕𝒕 𝑰𝒛 𝑰𝒕 𝒕

𝑽𝒛 𝑽𝒚 𝑴𝒙 𝑽𝒛 𝑺𝒚,𝟏 𝑽𝒚 𝑺𝒛,𝟏 𝑴𝒙
𝝉𝒙𝒚,𝟐 = 𝝉𝒙𝒚,𝟐 𝝉𝒙𝒚,𝟐 𝝉𝒙𝒚,𝟐 𝒕
𝒕𝒕 𝑰𝒚 𝒕𝒕 𝑰𝒛 𝑰𝒕 𝒕

𝑽 𝑴 𝑽𝒛 𝑺𝒚,𝟑 𝑴𝒙
𝝉𝒙𝒛,𝟑 =𝝉𝒙𝒛,𝟑
𝒛
𝝉𝒙𝒛,𝟑
𝒙
𝒕
𝒕𝒊 𝑰𝒚 𝑰𝒕 𝒊

𝑽𝒛 𝑴𝒙 𝑽𝒛 𝑺𝒚,𝟒 𝑴𝒙
𝝉𝒙𝒛,𝟒 =𝝉𝒙𝒛,𝟑 𝝉𝒙𝒛,𝟑 𝒕
𝒕𝒊 𝑰𝒚 𝑰𝒕 𝒊
în care:
- 𝒕𝒊 ‐ reprezintă grosimea inimii secțiunii;
- 𝒕𝒕 ‐reprezintă grosimea tălpii secțiunii;
- 𝑰𝒕 ‐ este momentul de inerție a secțiunii la torsiune liberă;
- 𝑰𝒚 și  𝑰𝒛 sunt momentele de inerție axiale;
‐ h‐ reprezintă latura lungă a secțiunii dreptunghiulare;
‐ b‐ reprezintă latura scurtă a secțiunii dreptunghiulare.
3. Starea de deformație
Pe  secțiunea barei se dezvoltă deformații specifice liniare:

𝝈𝒙 𝑵 𝑴𝒚 𝑴𝒛
𝜺𝒙 𝒛 𝒚
𝑬 𝑬𝑨 𝑬𝑰𝒚 𝑬𝑰𝒛
și deformații specifice unghiulare: 
𝝉
𝜸
𝑮

 Deplasarea liniară rezultantă a secțiunii se obține prin sumarea geometrică a componentelor:
‐ u‐ componenta deplasării din întindere centrică;
‐ v‐ componenta deplasării din încovoiere în jurul axei z;
‐ w‐componenta deplasării din încovoiere în jurul axei y:

∆ 𝒖𝟐 𝒗𝟐 𝒘𝟐
 Momentul de torsiunea 𝑴𝒙 generează pe secțiune deplasări unghiulare în planul secțiunii care se 
determină cu relația:
𝒍 𝑴𝒙
𝝋𝑴𝒙 = 𝟎 𝑮𝑰𝒕
dx
 Rotirea rezultantă a secțiunii din efectul de încovoiere se obține din compunerea rotirilor secțiunilor din 
fiecare încovoiere plană .

5.4. Calculul de rezistență

 Secțiunea transversală robustă a barei alcătuită din materiale casante cu rezistențe diferite la întindere și 
compresiune, solicitată la încovoiere oblică cu forță axială și torsiune îndeplinește condiția de rezistență 
dacă cel puțin una din relațiile (5.1) este îndeplinită la limită:

𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 𝑹𝒅𝒊
𝝈𝒙,𝒎𝒊𝒏 𝑹𝒅𝒄 (5.1)
𝝉𝒎𝒂𝒙 𝑹𝒅𝒇

Pentru secțiunile cu pereți subțiri alcătuite din materiale ductile (𝑹𝒅,𝒊 =𝑹𝒅,𝒄 𝑹𝒅 ) condițiile de rezistență 

sunt îndeplinite dacă cel puțin una din relațiile (5.2) este îndeplinită la limită:
 𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 𝑹𝒅
𝒎𝒊𝒏
𝝉𝒎𝒂𝒙 𝑹𝒅,𝒇 (5.2)
𝝈𝒆𝒄𝒉 𝑹𝒅

Dimensionarea secțiunii se face prin încercări succesive. Se propune o secțiune care se verifică dacă 
îndeplinește condițiile de rezistență. Atunci când cel puțin o condiție este îndeplinită la limită, secțiunea 
propusă este corectă.
În caz contrar,  se modifică dimensiunile secțiunii și se repetă calculul de verificare.
6.1. Generalități
 Studiul stării de tensiune și deformație a elementelor de construcție prezentate în capitolele anterioare 
s‐a făcut în ipoteza că între tensiuni și deformații există o dependență liniar‐elastică (fig.6.1 a) pentru care 
este valabilă legea lui Hooke:
𝝈 𝝉
𝜺 și           𝜸
𝑬 𝑮

Această lege este valabilă dacă încărcările produc în element tensiuni care nu depășesc limita de 
elasticitate, care în cazul oțelului clasa S235 este 𝝈𝒄 =2350 daN/𝒄𝒎𝟐 . 

a)                                                                                             b)
Fig.6.1
 Limitarea studiului tensiunilor și deformațiilor numai în domeniu liniar‐elastic face ca o parte 
importantă a comportării materialului să rămână necunoscută. În consecință, prin calculul în domeniu de 
comportare liniar‐elastic nu este posibilă evaluarea capacității totale reale de rezistență a materialului și a 
structurii.

6.2. Ipoteze de calcul
a) cu privire la material
‐ materialul este un mediu continuu, omogen și izotrop;
‐ materialul este ductil, cu un palier de curgere pronunțat evidențiat în calcul prin diagrama (𝝈 𝜺
idealizată propusă de Prandtl (fig. 5.1 b);
‐ legea de descărcare și reîncărcare a materialului este liniară (segmentul 𝒃𝒄 rămâne paralel cu 
segmentul 𝒐𝒂);
‐ articulațiile  plastice sunt punctuale, între articulații materialul se comportă liniar‐elastic.

b) cu privire la element
‐ se respectă ipoteza secțiunilor plane (ipoteza lui Bernoulli);
‐ forța exterioară crește lent în timp și este proporțională cu un parametru;
‐ elementul are stabilitatea asigurată;
‐ se admite principiul suprapunerii efectelor.
6.3. Analiza elasto‐plastică a grinzilor solicitate la încovoiere plană cu secțiune dublu 
simetrică
În cazul barelor solicitate la încovoiere plană, pe lângă ipotezele admise în paragraful anterior se adaugă 
următoarele ipoteze:
‐ secțiunea barei este constantă în lung și încărcările sunt aplicate în planul de simetrie;
‐ în cazul încovoierii pure peste limita de elasticitate se neglijează presiunea dintre fibre;
‐ se neglijează efectul forței tăietoare.  
Pentru a studia comportarea în domeniu elasto‐plastic a unei grinzi solicitată la încovoiere se consideră 
că secțiunea are două axe de simetrie  (fig.6.2). 

Fig. 6.2          
 Se urmărește comportarea în timp a grinzii când forța crește progresiv până la epuizarea capacității de 
rezistență, evidențiindu‐se următoarele stadii de comportare:                                       

1. Comportarea liniar‐elastică‐care se păstrează până când în fibrele extreme se atinge stadiul limită de 
curgere 𝝈𝒎𝒂𝒙 =𝝈𝒄 . Momentul corespunzător acestui stadiu limită este momentul capabil limită în 
elastic  𝑴𝒚,𝒆 :

𝑴𝒚,𝒆 =𝝈𝒄 𝑾𝒚 (6.1)

Exprimând momentul în raport cu forța exterioară se obține:

𝑴𝒚,𝒆 =𝑴𝒚 𝒑 ⇒ 𝝈𝒄 𝑾𝒚 𝑴𝒚 𝒑 ⇒ 𝒑𝒆 =?

și din condiția ca momentul maxim să fie egal cu momentul încovoietor maxim limită în domeniu elastic 
se obține  𝒑𝒆 care este valoarea forței limită în elastic. 
În concluzie, forța limită a secțiunii în elastic reprezintă valoarea forței exterioare care produce în 
fibrele extreme ale secțiunii o tensiune egală cu limita de curgere.
2. Comportarea elasto‐plastică se obține prin creșterea forței exterioare peste limita de elasticitate.
Astfel, fibrele extreme se alungesc în continuare, făcând posibilă curgerea în fibrele următoare (fig.6.3).
Acest fenomen se dezvoltă progresiv pe înălțimea secțiunii dinspre extremități către axa neutră, având 
loc fenomenul de adaptare plastică a secțiunii.
Astfel, zonele extreme ale secțiunii ajung la curgere în timp ce în zona centrală se menține 
comportamentul elastic,  secțiunea lucrează în domeniu elasto‐plastic.
Momentul încovoietor corespunzător acestui stadiu  𝑴 𝒚,𝒆 𝒑 se obține din exprimarea relației de
echivalență:

Fig.6.3
 𝑴𝒚,𝒆 𝒑 =∬𝑨 𝝈𝒙 𝒅𝑨 ∬𝑨𝒑 𝝈𝒄 𝒛𝒅𝑨 ∬𝑨𝒆 𝝈𝒙 𝒛𝒅𝑨

Pentru zona elastică, într‐un punct situat la distanta z față de axa neutră, tensiunea 𝝈𝒙 este evaluată 
cu relația:

𝟐𝒛
𝝈𝒙 = 𝝈𝒄
𝒉𝒆

Ținând seama de faptul că:
- ∬𝑨 𝒛𝒅𝑨 𝑺𝒚,𝒑 ‐ reprezintă momentul static a celor două zone plasticizate în raport cu axa neutră și;
𝟐
- ∬ 𝒛𝟐 𝒅𝑨‐ este modulul de rezistență la încovoiere a zonei seismice centrale elastice în raport cu 
𝒉𝒆 𝑨
axa neutră, din relația de calcul a momentului  𝑴𝒚,𝒆 𝒑:

𝟐𝒛𝟐 𝒛𝟐
𝑴𝒚,𝒆 𝒑 =∬𝑨𝒑 𝝈𝒄 𝒛𝒅𝑨 ∬𝑨𝒆 𝒉 𝝈𝒄 𝒅𝑨 𝝈𝒄 ∬𝑨𝒑 𝒛𝒅𝑨 𝟐𝝈𝒄 ∬𝑨𝒆 𝒅𝑨
𝒆 𝒉𝒆
se obține: 

𝑴𝒚,𝒆 𝒑 =𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒑 +𝝈𝒄 𝑾𝒚,𝒆 =𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒑 𝑾𝒚,𝒆

sau     
𝑴𝒚,𝒆 𝒑 =𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒑 𝑾𝒚,𝒆 (6.2)

3. Stadiu limită final sau stadiu plastic –se obține crescând forța exterioară până când zona plastică se 
extinde pe întreaga secțiune și în consecință 𝑾𝒚,𝒆 ⇾ 𝟎. În acest stadiu secțiunea își epuizează întreaga 
capacitate de rezistență.
Momentul încovoietor corespunzător acestui stadiu se numește moment plastic 𝑴𝒚,𝒑 și este dat de 
relația:

𝑴𝒚,𝒑 =𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒑

care se obține din relația (6.2) când 𝑾𝒚,𝒆 =0. 
 Momentul static a zonelor plasticizate este:

𝑺𝒚,𝒑 =𝑺𝒚,𝒑 +𝑺𝒚,𝒑

unde: 
‐ 𝑺𝒚,𝒑 ‐ este momentul static în raport cu axa neutră a zonei plasticizate întinse 𝑨𝒑 și:
‐ 𝑺𝒚,𝒑 ‐ este momentul static în raport cu axa neutră a zonei plasticizate comprimate  𝑨𝒑 . 
Secțiunea fiind simetrică în raport cu axa principală centrală y este evident că momentul static a zonei 
plasticizate întinsă este egal cu momentul static a zonei plasticizate comprimate: 

𝑺𝒚,𝒑 = 𝑺𝒚,𝒑 =𝑺𝒚,𝟎

și în consecință:

𝑺𝒚,𝒑 𝟐𝑺𝒚,𝟎 sau 𝑾𝒚,𝒑𝒍 𝟐𝑺𝒚,𝟎

Din condiția ca momentul plastic să fie egal cu momentul încovoietor exprimat în raport cu încărcarea 
exterioară  se obține:
 𝑴𝒚,𝒑 =𝑴𝒚,𝒎𝒂𝒙 𝒑 ⇒ 𝒑𝒑𝒍

unde 𝒑𝒑𝒍 este valoarea forței care produce plasticizarea secțiunii. 
Astfel, forța plastică a secțiunii 𝒑𝒑𝒍 se definește ca valoarea forței exterioare care transformă 
secțiunea într‐o  articulație plastică. 

Fig.6.4
Între cele două tipuri de articulații,  există următoarele deosebiri:
‐ în articulația plastică momentul încovoietor este maxim în timp ce în articulația mecanică momentul 
este nul;
‐ în articulația mecanică rotirea poate fi în dublu sens dar în articulația plastică, rotirea are sensul 
momentului încovoietor care formează această articulație.
Raportul dintre momentul plastic și momentul limită elastic se numește coeficient de adaptare a secțiunii:

𝑴𝒚,𝒑 𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒑 𝑺𝒚,𝒑

𝜶𝒔
𝑴𝒚,𝒆 𝝈𝒄 𝑾𝒚,𝒆 𝑾𝒚,𝒆
sau 
𝑺𝒚,𝒑 𝑾𝒚,𝒑
𝜶𝒔 = =
𝑾𝒚,𝒆 𝑾𝒚,𝒆
pentru 𝑾𝒚,𝒑 =𝑺𝒚,𝒑 =2𝑺𝟎 , 𝑺𝟎 fiind momentul static al jumătății de secțiune în raport cu axa neutră.
Valoarea coeficientului depinde de forma secțiunii. Astfel, pentru secțiunea dreptunghiulară:

𝟐𝒃𝒉 𝒉
𝑾𝒚,𝒑 𝟑
𝜶𝒔 = =𝟐
𝟐
𝟒
= 𝟏, 𝟓
𝑾𝒚,𝒆 𝒃𝒉 𝟐
𝟔

deci secțiunea dreptunghiulară are o rezervă în plastic de 50%. 
Pentru secțiunea circulară, coeficientul 𝜶𝒔 are valoarea:
 𝝅𝑫𝟐 𝟐𝑫
𝟐𝑺𝒚,𝟎 𝟐
𝟖 𝟑𝝅
𝜶𝒔 = 𝟑 =1,7 
𝑾𝒚,𝒆 𝝅𝑫
𝟑𝟐

care evidențiază o rezervă plastică de 70%.  
În concluzie, rezerva plastică a unei secțiuni este o caracteristică geometrică a formei sale. Valorile 
coeficientului de adaptare pe secțiunile curente sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1.

Observație

o În diagrama tensiunilor normale 𝝈𝒙 de pe secțiunea plasticizată trebuie să mai rămână un anumit 
sâmbure elastic care în realitate fiind mic se neglijează ( fibra din axa neutră nu poate fi simultan 
întinsă și comprimată) .
 Fig.6.5
6.4. Tensiuni remanente
Fibrele solicitate peste limita de curgere de pe secțiunea care lucrează în domeniu elasto‐plastic au 
deformații permanente și se opun revenirii la forma inițială, generând pe secțiune tensiuni remanente  
care se autoechilibrează ( momentul rezultant pe secțiune este nul). 
Distribuția tensiunilor remanente pe secțiune se determină ținând seama că la descărcare materialul 
se comportă liniar‐elastic, tensiunile determinându‐se cu relația:
 𝑴𝒚,𝒅𝒆𝒔𝒄 𝑴𝒚,𝒑𝒍
𝝈𝒙 = 𝝈𝒄
𝑾𝒚,𝒆 𝑾𝒚,𝒆

Sumând algebric tensiunile din punctele caracteristice de pe secțiune se obțin valorile tensiunilor 
remanente (fig.6.6):
𝝈𝒙,𝒓𝟏 =𝝈𝒙 𝝈𝒄 𝟎; 𝝈𝒙,𝒓𝟐 = 𝝈𝒄 ;             𝝈𝒙,𝒓𝟑 =𝝈𝒄 ;                     𝝈𝒙,𝒓𝟒 = 𝝈𝒙 𝝈𝒄 𝟎

Fig.6.6
6.5 Extinderea zonelor plastice în lungul barelor solicitate la încovoiere
Momentul  încovoietor fiind variabil în lungul grinzii, secțiunile se află în stadii diferite de solicitare în 
domeniu elasto‐plastic. În consecință, înălțimea zonei plasticizate este diferită în aceste secțiuni.
 Forma suprafeței de frontieră care separă zona plastică de zona elastică și forma extinderii acesteia în
lungul grinzii, depinde de forma secțiunii transversale și de modul de încărcare.
Momentul elasto‐plastic a unei secțiuni curente de abscisă x este:

𝒉𝟐 𝒉𝟐𝒆
𝑴𝒚,𝒆 𝒑 =𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒑𝒍 𝑾𝒚,𝒆 =𝒃𝝈𝒄
𝟒 𝟔

unde înălțimea zonei elastice  𝒉𝒆 rezultă din relația:

𝑴𝒆 𝒑
𝒉𝒆 = 𝟑𝒉𝟐 𝟏𝟐 (6.3)
𝒃𝝈𝒄

sau ținând seama de faptul că secțiunea este dreptunghiulară:

𝒃𝒉𝟐
𝑴𝒚,𝒑𝒍 =𝝈𝒄
𝟒
relația 6.3 devine:

𝑴𝒚,𝒆 𝒑
𝒉𝒆 =𝒉 𝟑 𝟏
𝑴𝒚,𝒑
 Ecuațiile suprafețelor (fig.6.7) care separă zona plastică de zona elastică în lungul grinzii au 
expresia:  
𝒉𝒆 𝒉 𝑴𝒚,𝒆 𝒑
𝟑 𝟏 (6.4)
𝟐 𝟐 𝑴𝒚,𝒑

Fig.6.7
Diagrama de moment fiind liniară, rezultă că:

𝑴𝒚,𝒆 𝒑 𝒍 𝟐𝒙 𝟐𝒙
𝟏 (6.5)
𝑴𝒚,𝒑 𝒍 𝒍
Înlocuind relația 6.5 în relația 6.4 se obține:  
𝒉𝒆 𝒉 𝟔𝒙
𝟐 𝟐 𝒍

Adică, ecuațiile curbelor care separă zonele plastice de cele elastice sunt două parabole pătratice 
simetrice în raport cu axa grinzii.

Concluzii
o Articulația plastică se consideră punctuală în centru acesteia pe axa grinzii;
o Articulația plastică lucrează într‐un sens care coincide cu sensul momentului încovoietor care a 
generat articulația plastică;
o La descărcare materialul lucrează în domeniu elastic, nepermițând articulației să funcționeze;
o În articulația plastică, momentul maxim este egal cu momentul plastic 𝑴𝒚,𝒑𝒍 în timp ce în 
articulația mecanică momentul este nul;
o În cazul sistemelor static determinate, formarea primei articulații plastice transformă sistemul în 
mecanism. Forța care transformă sistemul în mecanism se numește forță ultimă sau de cedare 𝒑𝒖 și  
coincide cu forța care conduce la formarea primei articulații plastice 𝒑𝟏 (fig 6.8). 
 Fig.6.8

6.6. Analiza elasto‐plastică a grinzilor solicitate la încovoiere cu secțiunea nesimetrică 
în raport cu axa neutră
Stadiile de comportare a secțiunii din faza elastică limită până în momentul plasticizării complete a 
secțiunii sunt în principiu aceleași ca în cazul secțiunii simetrice, cu deosebirea că plasticizarea secțiunii 
nu mai este simetrică  în raport cu axa neutră.
1. Stadiu limită liniar‐elastic corespunde atingerii tensiunii de curgere în fibra extremă cea mai depărtată 
față de axa neutră (fig.6.9a). 

a)                                                            b)
Fig.6.9

Forța limită în elastic 𝒑𝒆 este valoarea forței exterioare care produce în fibra extremă a secțiunii tensiunea
normală egală cu tensiunea de curgere 𝝈𝒄 , care rezultă din condiția:

𝑴𝒚 𝒑
𝝈𝒙,𝒎𝒂𝒙 =𝝈𝒄 ⇨ =𝝈𝒄 ⇨ 𝒑𝒆
𝑾𝒚,𝒎𝒊𝒏
 Momentul încovoietor limită în elastic este dat de relația:

𝑴𝒚,𝒆 𝝈𝒄 𝑾𝒚,𝒎𝒊𝒏

2. Stadiu elasto‐plastic corespunde fazei când secțiunea nesimetrică este plasticizată parțial, înălțimea 
zonei plastice superioară este mai mică decât a zonei inferioare (fig.9.b).
Momentul încovoietor capabil corespunzător acestui stadiu este:

𝑴𝒚,𝒆 𝒑 𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒑 𝑾𝒚,𝒆

3. Stadiu plastic în care întreaga secțiune este plasticizată fiind transformată într‐o articulație plastică.
Momentul încovoietor plastic (fig.6.10) este dat de relația:

𝑴𝒚,𝒑 =𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒑

În procesul plasticizării secțiunii nesimetrice, axa neutră își modifică poziția continuu.  Poziția axei 
neutre și expresia momentului încovoietor elasto‐plastic rezultă din relațiile de echivalență:
 Fig.6.10

𝑵 ∬𝑨 𝝈𝒙 𝒅𝑨 ∬𝑨𝒆,𝒊 𝝈𝒙 𝒅𝑨 ∬𝑨𝒆,𝒄 𝝈𝒙 𝒅𝑨 ∬𝑨𝒑,𝒊 𝝈𝒄 𝒅𝑨 ∬𝑨𝒑,𝒄 𝝈𝒄 𝒅𝑨 𝟎 (6.6)

𝑴𝒚,𝒆 𝒑 𝝈𝒙 𝒛𝒅𝑨 𝝈𝒙 𝒛𝒅𝑨 𝝈𝒄 𝒛𝒅𝑨 𝝈𝒄 𝒛 𝒅𝑨

𝑨 𝑨𝒆 𝑨𝒑,𝒊 𝑨𝒑,𝒄
 Într‐un punct curent a zonei elastice, de ordonată z, tensiunea normală 𝝈𝒙 este:

𝝈
𝝈𝒙 =2 𝒄 𝒛
𝒉𝒆

și înlocuind în relația (6.6) rezultă: 

𝝈 𝝈 𝝈𝒄
𝑵 ∬𝑨𝒆,𝒊 𝟐 𝒉𝒆 𝒛𝒅𝑨 ∬𝑨𝒆,𝒄 𝟐 𝒉𝒄 𝒛𝒅𝑨 ∬𝑨𝒑,𝒊 𝝈𝒄 𝒅𝑨 ∬𝑨𝒑,𝒄 𝝈𝒄 𝒅𝑨 𝟐 ∬ 𝒛 𝒅𝑨
𝒉𝒆 𝑨𝒆,𝒊
𝒆 𝒆
𝝈 𝟐
𝟐 𝒄 ∬𝑨𝒆,𝒄 𝒛 𝒅𝑨 𝝈𝒄 ∬𝑨𝒑,𝒊 𝒅𝑨 𝝈𝒄 ∬𝑨𝒑,𝒄 𝒅𝑨 𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒆 𝑨𝒑,𝒊 𝑨𝒑,𝒄 =0
𝒉𝒆 𝒉𝒆

unde:
‐ 𝑺𝒚,𝒆 𝑺𝒚𝒆,𝒊 +𝑺𝒚𝒆,𝒄 ‐ este momentul static a zonei elastice în raport cu axa neutră.
În stadiu limită, zona elastică tinde spre zero, secțiunea se plastifică integral și în consecință:

𝝈𝒄 𝑨𝒑,𝒊 𝑨𝒑,𝒄 𝟎 ⇨ 𝑨𝒑,𝒊 = 𝑨𝒑,𝒄

adică, axa neutră în stadiu limită, împarte secțiunea în două părți egale.
Momentul capabil a secțiunii în stadiu de comportare elasto‐plastic se evaluează cu relația:

𝟐𝝈𝒄 𝟐
𝑴𝒚,𝒆 𝒑 ∬𝑨𝒆 𝒛 𝒅𝑨 ∬𝑨𝒑,𝒊 𝝈𝒄 𝒛𝒅𝑨 ∬𝑨𝒑,𝒄 𝝈𝒄 𝒛𝒅𝑨
𝒉𝒆
𝟐𝝈𝒄 𝟐𝝈𝒄 𝟐
∬ 𝒛𝟐 𝒅𝑨 𝝈𝒄 ∬𝑨𝒑,𝒊 𝒛 𝒅𝑨 𝝈𝒄 ∬𝑨𝒑,𝒄 𝒛 𝒅𝑨 𝑰 𝝈𝒄 𝑺𝒚𝒑,𝒊 𝝈𝒄 𝑺𝒚𝒑,𝒄 𝝈𝒄 𝑺 𝑨𝒑,𝒊
𝒉𝒆 𝑨𝒆 𝒉𝒆 𝒚,𝒆 𝒉𝒆 𝒚,𝒆
𝑨𝒑,𝒄 𝝈𝒄 𝑾𝒚,𝒆 𝑺𝒚𝒑,𝒊 𝑺𝒚𝒑,𝒄 ⇒ 𝑴𝒚,𝒆 𝒑 =𝝈𝒄 𝑾𝒚,𝒆 𝑺𝒚𝒑,𝒊 𝑺𝒚𝒑,𝒄

unde: 
- 𝑰𝒚,𝒆 ‐ este momentul de  inerție axial a zonei elastice;
- 𝑾𝒚,𝒆 ‐ este modulul de rezistență a zonei elastice;
- 𝒉𝒆 ‐reprezintă înălțimea  zonei elastice.
În stadiu limită, secțiunea fiind plasticizată integral 𝑾𝒚,𝒆 ⇾0 și  în consecință:

𝑴𝒚,𝒆 𝒑 =𝝈𝒄 𝑺𝒚,𝒑𝒊 𝑺𝒚,𝒑𝒄 =𝝈𝒄 𝑾𝒑

unde:
𝑾𝒑 =𝑺𝒚𝒑,𝒊 𝑺𝒚𝒑,𝒄

în care: 
- 𝑺𝒚𝒑,𝒊 și  𝑺𝒚𝒑,𝒄 ‐ reprezintă momentul static a zonei plasticizate întinsă, respectiv a zonei plasticizate 
comprimate.
În baza observației că centru de greutate G a întregii secțiuni se găsește la mijlocul distanței dintre centrele de 
greutate 𝑮𝟏 și  𝑮𝟐 a zonei întinse respectiv a zonei comprimate, momentul încovoietor  plastic este:

𝒅 𝒅
𝑴𝒚,𝒑 𝝈𝒄 𝑨𝒑,𝒊 𝝈𝒄 𝑨𝒑,𝒄 𝟐𝝈𝒄 𝑺𝟎
𝟐 𝟐
sau
𝑴𝒚,𝒑 =𝝈𝒄 𝑾𝒑

unde:
𝒅 𝒅
‐𝑺𝟎 𝑨𝒑,𝒊 𝑨𝒑,𝒄 în care 𝑺𝟎 este momentul static a ariei plastice în raport cu centru de greutate a secțiuni.
𝟐 𝟐
6.7.  SISTEME STATIC NEDETERMINATE SOLICITATE LA ÎNCOVOIERE ÎN DOMENIU ELASTO‐PLASTIC

6.7.1 Noțiuni introductive
În cazul sistemelor static nedeterminate, formarea primei articulații plastice nu conduce la epuizarea 
capacității portante, forța exterioară poate crește în continuare.
Formarea fiecărei articulații plastice determină scăderea gradului de nedeterminare statică cu o 
unitate.  Stadiu în care datorită legăturilor pierdute, sistemul se transformă în mecanism și are loc 
cedarea plastică a structurii se numește stadiu limită de cedare sau stadiu ultim.
Astfel, pentru un sistem de n ori static nedeterminat, pentru transformarea în mecanism este 
necesar să se formeze n+1 articulații plastice.  

6.7.2.Analiza grinzilor static nedeterminate în domeniul plastic
Se consideră o grindă static nedeterminată cu încărcarea și rezemarea prezentată în figura 6.11 (a).
 Prima articulație plastică se formează în secțiunea cu moment încovoietor maxim (fig.6.11b):

𝟑𝑷𝒍 𝟏𝟔𝑴𝒑
𝑴𝒚,𝒎𝒂𝒙 = =𝑴𝒑 ⇒ 𝑷𝟏,𝒂 =
𝟏𝟔 𝟑𝒍

 În cazul formării primei articulații plastice, gradul de nedeterminare statică a grinzii se reduce cu o 
unitate și grinda  devine static determinată. (fig6.11c). 
Fig.6.11
 Dacă forța exterioară crește în continuare, se formează o nouă articulație plastică corespunzătoare 
forței 𝑷𝟐,𝒂 care transformă grinda static nedeterminată în mecanism. Astfel forța 𝑷𝟐,𝒂 reprezintă 
forța ultimă sau de cedare 𝑷𝒖 care rezultă din condiția (fig.6.12 d): 

Fig.6.12
 În concluzie, pentru transformarea în mecanism a unei grinzi de n  ori static nedeterminată, trebuie să 
se formeze n+1 articulații plastice.
Raportul:
𝑷𝒖
𝜶𝑺 = (6.7)
𝑷𝒆

se numește coeficient de adaptare plastică a structurii și depinde de gradul de nedeterminare statică a 
acesteia.
Termenii din relația (6.7) au următoarea semnificație:
- 𝑷𝒆 ‐ reprezintă forța limită în elastic;
- 𝑷𝒖 ‐ forța ultimă sau de cedare care transformă grinda în mecanism.
Determinarea forței ultime sau de cedare la o grindă static nedeterminată se poate realiza utilizând 
următoarele metode:
‐ metoda biografică sau metoda determinării pas cu pas;
‐ metoda egalizării momentelor;
‐ metoda cinematică.
 𝑷 𝑴𝒑 𝒍 𝟔𝑴𝒑
𝑴𝑩
𝒚 =𝑴𝒚,𝒑 ⇨ 𝑴𝒚,𝒑 ⇨ 𝑷𝟐,𝒂 = =𝑷𝒖
𝟐 𝒍 𝟐 𝒍

1. Metoda biografică

o Pentru grinda prezentată în figura 6.11a, prima articulație plastică se formează în secțiunea de pe 
reazem cu moment încovoietor maxim, care transformă grinda în grindă static determinată  (fig.6.11b). 
o A doua articulație plastică se formează în secțiunea următoare a grinzii cu moment mare de la mijlocul 
deschiderii, care transformă grinda în mecanism (fig.611.d)  
Din condiția ca momentul încovoietor din secțiunea 𝑩 să fie egal cu momentul capabil în plastic a 
secțiunii, rezultă: 

𝑷 𝑴𝒑 𝒍
𝑴𝑩
𝒚= 𝑴𝒑
𝟐 𝒍 𝟐
se deduce valoarea forței ultime:
𝟔𝑴𝒑
𝑷𝒖 =
𝒍
 2. Metoda egalizării momentelor se bazează pe observația că pe  grinda static determinată din 
figura    6. 12,  trebuie să satisfacă condiția de echilibru. În momentul formării mecanismului, avem două 
momente plastice în secțiunile 𝑩 și 𝑪 care sunt egale (fig.6.11𝐝 :

𝑷𝒍 𝑴𝒚,𝒑 𝒍 𝟔𝑴𝒚,𝒑
𝑴𝒚,𝒑 ⇒ 𝑷𝒖 =
𝟐𝟐 𝒍 𝟐 𝒍

3. Metoda cinematică.

Pe mecanismul de cedare  (fig.6.11d), aplicând teorema lucrului mecanic virtual, pentru exprimarea 
echilibrului în stadiu limită, se obține:

𝑳𝒎𝒗 =0        ⇒ 𝑷∆ 𝟐𝑴𝒚,𝒑 𝜽 𝑴𝒚,𝒑 𝜽 𝟎 ⇒ 𝑷∆ 𝟑𝑴𝒚,𝒑 𝜽 (6.8)

unde: 
 ∆ 𝒍
𝜽 ≅ 𝒕𝒈𝜽 𝒍 ⇒ ∆ 𝜽
𝟐
𝟐

Introducând expresia deplasării ∆ în relația 6.8  se obține:

𝒍 𝟔𝑴𝒚,𝒑
𝑷𝜽 =𝟑𝑴𝒚,𝒑 𝜽 ⇒ 𝑷𝒖 =
𝟐 𝒍

Atunci când mecanismul de cedare nu este evident (fig.6.12) , se analizează toate mecanismele de 
cedare posibile, forța de cedare fiind cea mai mică dintre cele obținute prin exprimarea lucrului mecanic 
virtual, pe cele două mecanisme de cedare posibile:

a) Pe primul mecanism se obține (fig.6.12a) :

∆ 𝜽 𝑷∆ 𝟓𝑴𝒚,𝒑 𝜽
𝑳𝒎𝒗 𝟎 ⇨ 𝑷∆ 𝑷 𝟐𝑴𝒚,𝒑 𝜽 𝑴𝒚,𝒑 𝟎 ⇨ 3 =
𝟐 𝟐 𝟐 𝟐
∆
Pentru  𝜽 se obține:
𝒍
𝟓𝑴𝒚,𝒑
𝑷𝒖,𝟏 =
𝟑𝒍
Fig.6.12
b) Pe al doilea mecanism de cedare se obține: 

∆ 𝜽 𝟒𝑴𝒚,𝒑 𝜽
𝑷 𝑷∆ 𝟐𝑴𝒚,𝒑 𝑴𝒚,𝒑 𝜽 𝟎 ⇒ 𝑷𝟐 =
𝟐 𝟐 𝟑∆

sau   
𝟒𝑴𝒚,𝒑 𝜽 𝟒 𝑴𝒚,𝒑 𝟒 𝑴𝒚,𝒑
𝑷𝟐 = = ⇒ 𝑷𝒖,𝟐 =
𝟑𝜽𝒍 𝟑 𝒍 𝟑 𝒍

Forța ultimă sau de cedare se obține sau de cedare se obține ca fiind valoarea minimă a forței de 
cedare determinată pe cele două mecanisme:

𝟒 𝑴𝒚,𝒑 𝟒 𝑴𝒚,𝒑
𝑷𝒖 =𝒎𝒊𝒏 𝑷𝟏,𝒖 ; 𝑷𝟐,𝒖 = ⇨ 𝑷𝒖 =
𝟑 𝒍 𝟑 𝒍
 În unele cazuri, pot apare mecanisme locale, acestea fiind cele care determină forța de cedare. 
Grinda continuă prezentat în figura 6.13  este de trei ori static nedeterminată. Prima articulație 
plastică apare pe primul reazem care conduce la formarea unui mecanism local care corespunde primei 
articulații plastice.

Fig.6.13
𝑴𝒚,𝒑
𝑴𝒚,𝒑 𝑷𝒍𝟏 ⇨ 𝑷𝒖 =
𝒍𝟏

o În concluzie, cele 𝒏 𝟏 articulații plastice care formează mecanismul de cedare, pot să apară dacă 
nu se formează un mecanism de cedare local.
o La grinzile static nedeterminate încărcate cu forțe distribuite, secțiunea cu moment maxim în câmp 
nu își păstrează poziția, astfel are loc un fenomen de migrare a secțiunii.
6.8. Torsiunea elasto‐plastică a barelor cu secțiunea circulară 
Pentru comportarea la torsiune în domeniu elasto‐plastic se adoptă o curbă caracteristică de tip 
Prandtl. După atingerea  valorii 𝝉𝒄 deformațiile specifice unghiulare 𝜸 se produc liber fără creșterea 
tensiunii tangențiale (fig.6.14).

Fig.6.14
Descărcarea materialului se produce în domeniu elasto‐plastic după dreapta 𝑩𝑪 (fig.6.14).
Tensiunea tangențială limită la curgere 𝝉𝒄 se exprimă în raport cu tensiunea normală 𝝈𝒄 , funcție de 
criteriu de plasticitate adoptat, astfel:

𝝉𝒄 𝟎, 𝟓𝝈𝒄

din teoria tensiunilor tangențiale maxime sau:
 𝝈𝒄
𝝉𝒄
𝟑
conform teoriei energiei potențiale de deformație pentru modificarea formei.
În calculul elasto‐plastic se admit cele trei stadii limită de comportare în domeniu elasto‐plastic (fig.6.15) 
la torsiune.   

Fig.6.15
1. Stadiu limită în domeniu elastic  se atinge atunci când în fibrele extreme tensiunea tangențială maximă 
este egală cu tensiunea tangențială limită la curgere  (fig.6.16 a): 

𝝉𝒎𝒂𝒙 =𝝉𝒄
Momentul de torsiune corespunzător stadiului limită în elastic are expresia:
 𝝅𝑫𝟑 𝝅𝑫𝟑
𝑴𝒕,𝒆 𝝉𝒄 𝑾𝒑,𝒆 =𝝉𝒄 ⇨ 𝑴𝒕,𝒆 𝝉𝒄
𝟏𝟔 𝟏𝟔

sau
𝑴𝒕,𝒆 =𝝉𝒄 𝑾𝒑,𝒆

𝝅𝑫𝟑
unde 𝑾𝒑,𝒆 𝟏𝟔
.

2. Stadiu limită elasto‐plastic  se obține atunci când prin creșterea momentului de torsiune, fibrele 
dispuse pe coroana perimetrală circulară, tensiunile tangențiale  𝝉 𝝉𝒄 , iar  în zona centrală cu raza 𝒓𝒆
materialul se comportă elastic (fig.6.16 b). Momentul de comportare în domeniu elasto‐plastic a 
secțiunii este dat de relația de echivalentă:

𝑴𝒕,𝒆 𝒑𝒍 𝝉𝒓 𝒅𝑨 𝝉𝒄 𝒓𝒅𝑨
𝑨𝒆 𝑨𝒑

Între tensiunea 𝝉 de pe zona elastică și tensiunea tangențială limită la curgere 𝝉𝒄 , există relația de 

dependență:
𝒓
𝝉 𝝉𝒄
𝒓𝒆
Ținând seama de faptul că 𝒅𝑨 𝟐𝝅𝒓𝒅𝒓 expresia momentului de torsiune în elasto‐plastic devine:

𝒓𝒆 𝑹 𝒓𝒆 𝒓𝟐 𝑹 𝟏 𝒓𝒆 𝟑 𝑹 𝟐
𝑴𝒕,𝒆 𝒑𝒍 𝟎
𝝉𝒓𝒅𝑨 𝝉 𝒓𝒅𝑨
𝒓𝒆 𝒄 𝟎
𝝉𝒄 𝟐𝝅𝒓𝒅𝒓 𝒓𝒆
𝝉 𝒄 𝟐𝝅𝒓𝒅𝒓 𝟐𝝅𝝉 𝒄 𝒓 𝒅𝒓 𝒓 𝒅𝒓 =
𝒓𝒆 𝒓𝒆 𝟎 𝒓𝒆
𝟏 𝒓𝟒𝒆 𝑹𝟑 𝒓𝟑𝒆 𝑹𝟑 𝒓𝟑𝒆 𝒓𝟑𝒆 𝑹𝟑 𝒓𝟑𝒆
= 𝟐𝝅𝝉𝒄 =𝟐𝝅𝝉𝒄 =𝟐𝝅𝝉𝒄
𝒓𝒆 𝟒 𝟑 𝟑 𝟑 𝟒 𝟑 𝟑 𝟏𝟐

sau
𝑹𝟑 𝒓𝟑𝒆
𝑴𝒕,𝒆 𝒑𝒍 =𝟐𝝅𝝉𝒄 𝟑 𝟏𝟐

3. Stadiu plasticizării totale a secțiunii se atinge atunci când în orice punct de pe secțiune, tensiunea 
tangențială este egală cu tensiunea limită la curgere 𝝉𝒄 . 
În acest caz , zona elastică tinde spre zero. Momentul de torsiune în plastic se obține din expresia 
momentului de torsiune în elasto‐plastic  𝑴𝒕,𝒆 𝒑𝒍 pentru 𝒓𝒆 𝟎:

𝟐
𝑴𝒕,𝒑𝒍 = 𝝅𝑹𝟑 𝝉𝒄
𝟑

sau
𝑴𝒕,𝒑𝒍 =𝑾𝒑,𝒑𝒍 𝝉𝒄
unde:
𝟐
- 𝑾𝒑,𝒑𝒍 = 𝝅𝑹𝟑 ‐ care reprezintă modulul de rezistență plastic polar a secțiunii.
𝟑
Coeficientul de adaptare pe secțiune 𝜶𝒔 este:

𝟐
𝑴𝒕,𝒑𝒍 𝑾𝒑,𝒑𝒍 𝟑𝝅𝑹𝟑 𝟒
𝜶𝒔 = = = 𝟏, 𝟑𝟑
𝑴𝒕,𝒆 𝑾𝒑,𝒆 𝝅𝑹𝟑 𝟑
𝟐

adică în domeniul de comportare plastic, sporul de capacitate portantă a secțiunii circulare este de 33% 
față de stadiu de comportare elastic. 

Observații
o La descărcarea secțiunii, aplicând un moment de torsiune de sens contrar, secțiunea lucrează în 
domeniu elastic și pe secțiune rezultă tensiuni remanente. 
o Diagrama tensiunilor remanente se obține prin sumarea algebrică a tensiunilor în stadiu plastic cu 
diagrama la descărcare în stadiu elastic (fig.6. 16): 

𝑴𝒕,𝒑𝒍
𝝉𝒅 = 𝝉𝒄
𝑾𝒑,𝒆
 Tensiunile remanente în punctele caracteristice de pe secțiune se obțin prin sumare algebrică (fig.6.16 c):   
𝝉𝒓,𝟏 = 𝝉𝒅 +𝝉𝒄 ;        𝝉𝒓,𝟐 𝝉𝒄 ;        𝝉𝒓,𝟑 𝝉𝒄 ;        𝝉𝒓,𝟒 𝝉𝒄 𝝉𝒅

a)                                     b)                             c)
Fig.6.16
6.10. Analiza plastică a barelor solicitate la întindere centrică.
6.10.1. Analiza plastică a barelor static determinate solicitate la întindre centrică
În cazul barelor solicitate la întindere centrică, tensiunile sunt distribuite uniform pe înălțimea secțiunii. 
Dacă într‐o fibră tensiunea tensiunea normală atinge limita de curgere, fenomenul de curgere are loc 
simultan pe întreaga secțiune și în consecință stadiu limită elastic se confundă cu stadiu limită plastic a 
secțiunii (fig6.17). 

Fig.6.17
Astfel, forța limită în elastic, este egală cu forța limită plastică care la rândul ei, este gală cu forța ultimă sau 
de cedare:
𝑷𝒆 =𝑷𝒑𝒍 =𝑷𝒖 =𝝈𝒄 A

În concluzie, în cazul barelor solicitate la întindere centrică nu are loc adaptarea plastică între fibre, 
plastificarea secțiunii este simultană și totală.
Astfel, coeficientul de adaptare pe secțiune 𝜶𝒔 𝟏 și coeficientul de adaptare pe structură 𝜶𝑺 =1.  Pentru 
o bară cu slăbire, în stadiu elastic, tensiunile sunt distribuite neuniform în stadiu elastic, tensiunile sunt 
distribuite neuniform pe secțiunea cea mai solicitată (fig.6.18).

a)                                             b)

Fig.6.18

Starea limită elastică corespunde stadiului când forța limită elastică, plastifică întreaga înălțime a 
secțiunii,  ajungându‐se în stadiu limită plastic final. Forța plastică a secțiunii are valoarea:
 𝑷𝒑𝒍 𝝈𝒄 𝑨𝒏𝒆𝒕

Sistemul fiind static determinat, forța exterioară nu poate crește în continuare, bara transformâdu‐se în 
mecanism de cedare și în consecință:
𝑷𝒑𝒍 =𝑷𝒖

La o bară cu slăbire are loc numai o adaptare plastică pe secțiune între fibrele acesteia.

6.10.2. Adaptarea plastică a unui sistem static nedeterminat de bare întinse.
Se consideră sistemul hiperstatic prezentat în figură, unde barele dublu articulate 1,2,3, sunt solicitate la 
întindere centrică (fig.6. 19).

a)                                                  b)
Fig. 6.19
 Forța P este aplicată pe bara orizontală infinit rigidă. În barele 1,2,3, se dezvoltă tensiunile:                          
𝑵 𝑵𝟐 𝑵𝟑
𝝈𝒙,𝟏 = 𝟏;        𝝈𝒙,𝟐 ;         și         𝝈𝒙,𝟑
𝑨𝟏 𝑨𝟐 𝑨𝟑

cu 𝝈𝒙,𝟏 𝒎𝒂𝒙 𝝈𝒙,𝟐 , 𝝈𝒙,𝟑 starea limită în elastic a sistemului se obține atunci când:

𝝈𝒙,𝟏 =𝝈𝒄

În concluzie, forța limită în elastic din sistem reprezintă valoarea forței exterioare care produce curgerea 
barei cea mai solicitată.
Dacă forța P crește, bara 1 se alungește sub efort constant, făcând posibilă ajungerea la curgere a barei cea 
mai solicitată dintre 2 și 3, sistemul transformându‐se în mecanism (fig.6.21). 
 Forța care transformă sistemul în mecanism de cedare, se numește forță ultimă de cedare a sistemului.  
Ea poate fi determinată prin metoda cinematică (fig.6. 20). 

Fig.6.20
 Mecanismele de cedare a sistemului sunt prezentate  în figura 6.21.

a)                                              b)                                               c)

Fig.6.21  
Forța de cedare a sistemului: 
𝑷𝒖 =min  𝑷𝒖,𝟏 , 𝑷𝒖,𝟐 , 𝑷𝒖,𝟑

Forța de cedare 𝑷𝒖,𝟏 𝑷𝒖,𝟑 se obține prin scrierea ecuației de echilibru printr‐o ecuație de moment, 

pe mecanismele posibile de cedare.
o Mecanismul 𝟏. 𝒇𝒊𝒈. 𝟔. 𝟐𝟏𝒂 :
∑ 𝑴𝒄 𝟎 ⇨ 𝝈𝒄 𝑨𝟏 𝒂 𝒃 𝒄 𝑷𝒖,𝟏 𝒂 𝒃 𝝈𝒄 𝑨𝟐 𝒂 𝟎 ⇨
 𝝈𝒄 𝑨𝟏 𝒂 𝒃 𝒄 𝝈𝒄 𝑨𝟐 𝒂
⇨ 𝑷𝒖,𝟏
𝒂 𝒃

o Mecanismul 2 (fig6.21b):

∑ 𝑴𝑩 𝟎 ⇨ 𝝈𝒄 𝑨𝟏 𝒃 𝒄 𝝈𝒄 𝑨𝟑 𝒂 𝑷𝒖,𝟐 𝒃 𝟎 ⇨

𝝈𝒄 𝑨𝟏 𝒃 𝒄 𝝈𝒄 𝑨𝟑 𝒂
⇨ 𝑷𝒖,𝟐 =
𝒃

o Mecanismul 3. (fig.6.21c):  

∑ 𝑴𝑨 𝟎 ⇨ 𝝈𝒄 𝑨𝟑 𝒂 𝒃 𝒄 +𝝈𝒄 𝑨𝟐 𝒃 𝒄 𝑷𝒖,𝟑 𝒄 𝟎 ⇨

𝝈𝒄 𝑨𝟑 𝒂 𝒃 𝒄 𝝈𝒄 𝑨𝟐 𝒃 𝒄
⇨ 𝑷𝒖,𝟑
𝒄
7.1. Noțiuni introductive
Formele de echilibru pot fi studiate cu ajutorul unui corp sferic, așezat pe  o suprafață curbă sau plană.
 Atunci când corpul sferic se așează pe o suprafață concavă (fig.7.1a) și  este scos din poziția inițială, 
acesta revine în poziția de echilibru.

Fig.7.1
 Dacă corpul sferic este așezat pe o suprafață plană (fig.7.1b) și este scos din poziția de echilibru, după 
anularea forței perturbatoare nu mai revine în poziția inițială având mai multe poziții de echilibru.
 Așezând corpul pe o suprafață convexă și scoțându‐l din poziția de echilibru, acesta se deplasează 
continuu. (fig.7.1c).
În concluzie există trei forme de echilibru distincte:
a) echilibru stabil, dacă corpul revine în poziția inițială de echilibru (fig. 7.1a);
b) echilibru indiferent, dacă corpul are mai multe poziții de echilibru (fig.7.1b);
c) echilibru nestabil, dacă corpul nu mai revine la poziția inițială, se deplasează continuu (fig.7.1c).
 În cazul barelor deformabile, procedeul de investigare a formelor deechilibru este
asemănătoare cu cel utilizat pentru corpurile rigide. Astfel, se consideră o bară ideală
solicitată la compresiune. Starea inițială de echilibru este perturbată cu o forță orizontală
F. Sub acțiunea forței perturbatoare, bara se deplasează în plan lateral. Înlăturând forța
perturbatoare (fig.7.2) dacă:
a) bara revine la forma inițială, echilibrul este stabil (fig.7.2a);
b) bara rămâne în poziția ușor deformată în plan lateral, echilibrul este indiferent (fig.7.2b);
c) bara se deformează continuu, echilibrul este nestabil (fig.7.2c). În realitate această stare
nu se poate atinge deoarece deformațiile crescând progresiv se ajunge la epuizarea
capacității de rezistență.

Fig.7.2
 În cazul barelor deformabile, natura echilibrului depinde de mărimea forțelor care acționează pe 
bară. Dacă forța axială N crește progresiv bara  revine din ce în ce mai greu la poziția inițială după 
anularea forței perturbatoare F.
Atunci când forța axială depășește o anumită limită, echilibrul barei devine nestabil dacă se anulează 
forța perturbatoare. Trecerea de la echilibrul stabil la cel nestabil se face prin poziția de echilibru indiferent.
Valoarea minimă a forței axiale de compresiune care aduce bara în poziția de echilibru indiferent, se 
numește forță critică Ncr.
În concluzie, atunci când forța axială de compresiune:
a) este mai mică decât forța critică (N<Ncr), echilibrul elementului este stabil;
b) depășește valoarea forței critice (N>Ncr), bara se deformează accentuat, echilibrul fiind nestabil.
Deci, pentru a stabili natura echilibrului unei bare este necesar să se cunoască valoarea forței critice. 
Forța critică poate fi determinată prin metode: analitice, energetice, aproximații succesive, numerice, etc.

7.2. Stabilitatea barei comprimate centric

7.2.1. Stabilitatea barei ideale

Se consideră o bară ideală încărcată cu forța axială de compresiune N a cărei mărime crește progresiv 
(fig.7.3a). Dacă forța axială N are valori mici (N<Ncr) echilibrul barei este stabil și axa acesteia rămâne 
dreaptă (fig.7.3b).
 Pentru bara solicitată la compresiune centrică, dependența dintre forța axială N  și deplasarea 
laterală a barei w este reprezentată prin segmentul OA (fig.7.3d).

Fig.7.3

 Dacă forța axială N are valori mari (N>Ncr) echilibrul barei este instabil și axa acesteia se 
deformează continuu în plan lateral (fig.1.3c). Atunci când forța N atinge valoarea critică 
corespunzătoare punctului A de pe diagramă (fig.1.3d), echilibrul devine indiferent fiind posibile două 
forme de echilibru:
‐ rectiline, corespunzătoare echilibrului instabil în configurație nedeformată ( AC ) sau,
‐ curbă, corespunzătoare echilibrului instabil în configurație deformată  (AB; AB’).
Astfel, în punctul A apare o bifurcare a echilibrului, evidențiată prin linia graficului care se desface în 
două ramuri: spre dreapta AB și spre stânga A’B’.
 Acest tip de pierdere a stabilității se numește pierdere de stabilitate prin bifurcarea echilibrului 
sau flambaj prin bifurcare.

7.2.2. Stabilitatea barei cu imperfecțiuni

Imperfecțiunile unei bare pot fi:
‐ de ordin geometric (curburi inițiale, excentricități de aplicarea încărcărilor);
‐ de material (tensiuni reziduale).
Dacă bara are imperfecțiuni de ordin geometric (nu este inițial dreaptă) definite printr‐o curbură 
inițială (fig.7.4 a), o dată cu creșterea forței axiale N crește și săgeata. În acest caz pierderea stabilității 
se realizează prin  divergența echilibrului și nu există o limită strictă de stabilitate (fig.7.4b).
Astfel, pentru o creștere mică de forță axială are loc o creștere importantă de deplasare care conduce 
la reducerea rigidității barei. Pentru materialul perfect elastic, reducerea rigidității conduce la deplasări 
mari dar nu produce întotdeauna pierderea stabilității. Punctul de bifurcație există numai în cazul barei 
ideale cu  𝒘𝟎 =0.
 Fig.7.4

 Atunci când 𝒘𝟎 →0, deplasarea laterală w are creșteri accentuate numai atunci când
forța axială N se apropie de valoarea forței critice Ncr. Echilibrul barei devine instabil
înainte ca forța axială să atingă forța critică Ncr, corespunzătoare barei ideale.
7.3. Forme de pierdere a stabilității barelor comprimate centric

Pierderea stabilității barelor zvelte comprimate se poate realiza:
a) prin încovoiere (fig.7.5a) în jurul axei față de care momentul de inerție este minim (axa 
principală centrală z). Acest mod de pierdere a stabilității este specific barelor cu secțiunea sub 
formă de H sau,

Fig.7.5
b) prin torsiune (fig.7.5b) se produce în cazul barelor care au secțiuni cu profil deschis dublu simetric sau 
cu o axă de simetrie (secțiuni T sau profile cornier cu aripi egale) care au rigidități la încovoiere cu valori 
apropiate în raport cu axele principale centrale de inerție,
c) prin încovoiere‐răsucire (fig.7.5c) în cazul barelor cu profil deschis, care au o secțiune la care centrul de 
forfecare nu coincide cu centrul de greutate, dar are rigiditate la încovoiere este apropiată după direcțiile 
axelor principale centrale.

7.4. Flambajul prin încovoiere a barelor ideale

Atunci când forța axială N devine egală cu forța axială critică  𝑵𝒄𝒓 , bara se deformează ușor în plan 
lateral, fiind solicitată și la încovoiere (fig.7. 6). Ecuația diferențială a axei deformate este:

care în cazul barei analizate devine:

(7.1)
 Ținând seama de faptul că într‐o secțiune curentă x momentul încovoietor are expresia:

şi adoptând substituția:

(7.2)

ecuația diferențială (7.1) devine de forma:

(7.3)

cu soluția:
(7.4)
 Fig.7.6
Constantele de integrare A și B se determină din condițiile la limită ale barei:
‐ pentru 𝒙 𝟎 ⇨ 𝒘 𝟎 =0   ⇨ 𝑩 𝟎;
‐ pentru 𝒙 𝒍 ⇨ 𝒘 𝒍 =0    ⇨ Asin kl = 0. 
Dacă A = 0   ⇨ 𝒘 𝒍 𝟎, ceea ce contravine fenomenului de flambaj și în consecință:

𝒔𝒊𝒏𝒌𝒍 𝟎 ⇨ 𝒌𝒍 𝒏𝝅

Ridicând la pătrat membru cu membru și ținând seama de substituția (7.2) rezultă:

 𝒏𝟐 𝝅𝟐 𝒌𝟐 𝒍𝟐

sau
𝒏𝟐 𝝅𝟐 𝑬𝑰
𝑵
𝒍𝟐

Pentru n=1 se obține valoarea cea mai mică a forței axiale N care conduce la pierderea formei de 
echilibru, fiind denumită forță critică:

(7.5)

Relația (7.5) este cunoscută sub denumirea de formula lui Euler pentru cazul fundamental de 
flambaj. Din analiza acestei relații se observă că forța critică este direct proporțională cu rigiditatea la 
încovoiere a secțiunii în planul de pierdere a stabilității și invers proporțională cu pătratul distanței 
dintre punctele fixe.
 7.4.1. Cazuri fundamentale

a) Bara încastrată la un capăt și liberă la celălalt

Deformata barei prelungită imaginar în sensul negativ al axei x, reprezintă o curbă simetrică în
raport cu axa z (fig.7.7a). Aplicând relația lui Euler, în care lungimea barei este 2l se obține:

b) Bara cu încastrare perfectă la un capăt și încastrare glisantă la celălalt capăt

Axa deformată are două puncte de inflexiune A și B simetrice (fig.7.7b). Dacă secționăm bara prin 
aceste puncte se obțin trei domenii. Pentru fiecare domeniu, forța critică se poate determina în baza 
cazurilor studiate anterior:

și    
 Fig.7.7

Ținând seama de faptul că cele trei domenii fac parte din aceeași bară, rezultă că:
 Având în vedere că lungimea barei este:

𝒍
𝒍 𝒍𝟏 +𝒍𝟐 și 𝒍𝟏 = 𝟐
𝟐

se obține:
𝒍 𝒍
𝒍𝟏 = și  𝒍𝟐 =𝟐
𝟒

Astfel, pentru acest caz de rezemare a barei forța critică este:

c)Bara încastrată la un capăt și simplu rezemată la celălalt

În cazul acestui tip de rezemare (fig.1.8a) deformata barei are un singur punct de inflexiune A.  Se 

demonstrează că distanța dintre reazemul B și punctul de inflexiune A este  𝒍⁄ 𝟐.
 Fig.7.8

Aplicând relația lui Euler, forța critică este:

d) Bara articulată la un capăt și simplu rezemată la celălalt capăt solicitată la compresiune de o forță 
axială uniform distribuită cu intensitatea p (fig.1.8b).
În acest caz, forța axială critică se determină cu relația:
e) Bara încastrată la un capăt și liberă la celălalt capăt solicitată la compresiune de o forță uniform
distribuită (7.8c).
Pentru bara cu încărcarea și rezemarea din figura 7.8c forța critică se determină cu relația:

7.4.2. Sinteza cazurilor fundamentale

Pentru cazurile de pierdere a stabilității analizate, forța critică de pierdere a stabilității poate fi scrisă 
sub forma generală:

(7.6)

unde: 𝒍𝒄𝒓 ‐ reprezintă lungimea de flambaj a barei sau lungimea critică care depinde de modul de fixare 
la capete.
Valorile lungimii critice pentru cazurile fundamentale analizate sunt prezentate în figura 7.9.
Din analiza relației de calcul a forței critice (7.6) se desprind următoarele concluzii:
a) forța critică de pierdere a stabilității este invers proporțională cu pătratul lungimii critice. Cu cât
bara are lungime mai mare cu atât își pierde stabilitatea mai ușor;
b) forța critică nu depinde de rezistențele mecanice ale materialului;
c) forța critică depinde de dimensiunile geometrice ale secțiunii. Astfel bara flambează prin
încovoiere în jurul axei pentru care momentul de inerție este minim. În baza acestei concluzii relația
(7.6) poate fi scrisă sub forma:

(7.7)

Pentru ca bara să își piardă stabilitatea cât mai greu, momentele de inerție axiale trebuie să fie cât 
mai apropiate între ele ca mărime și să aibă valori cât mai mari.
Tensiunea normală pe secțiunea transversală a unei bare încărcată cu forța critică este:

(7.8)

Ținând seama de expresiile care definesc raza minimă de girație:

 Fig. 7.9

și coeficientul de zveltețe sau subțirime:

relația (7.8) devine:
 (7.9)

Adică, o bară cu cât este mai zveltă (are o coeficient de zveltețe mai mare) cu atât își pierde stabilitatea mai 
repede.
 Pentru o bară ideală fără imperfecțiuni, pierderea stabilității se produce în domeniul elastic dacă 
tensiunea critică este inferioară tensiunii limită de curgere 𝝈𝒄 . În concluzie, pierderea stabilității barei se 
poate produce în domeniul de comportare elastic sau plastic. Limita dintre cele două domenii este dată 
de zveltețea convenţională 𝝀𝟏 care se atinge atunci când:

de unde se obține:

(7.10)
 Domeniul de pierdere al stabilității barei se stabilește funcție de mărimea zvelteței efective a 
barei (fig. 6.10):
a) dacă 𝝀𝒆𝒇 𝝀𝟏 ,  pierderea stabilității barei se produce în domeniul elastic;
b) dacă 𝝀𝒆𝒇 𝝀𝟏 pierderea stabilității barei se produce în domeniul plastic.
Se definește zveltețea relativă a unei barei 𝝀 ca raportul dinte zveltețea barei 𝝀 și zveltețea limită 𝝀𝟏 :

Fig.7.10
 sau

(6.11)

7.4.3. Efectul imperfecțiunilor

Datorită imperfecțiunilor geometrice (curburi inițiale sau excentricități ale încărcării) și de material 
(tensiuni reziduale) barele reale își pierd stabilitatea înainte de a atinge forța critică. Efectul 
imperfecțiunilor geometrice se consideră adoptând o bară cu o curbură inițială sinusoidală (fig.7.11a) 
definită de relația:
(6.12)
 în care: 𝒆𝟎 - este deplasarea maximă din planul lateral al stâlpului în secțiunea de la mijlocul
stâlpului. În această secțiune, momentul încovoietor definit de relația:

(7.13)

se numește moment încovoietor de ordinul unu corespunzător echilibrului scris pe axa nedeformată 
(rectilinie).
Momentul încovoietor de ordinul unu produce o deplasare suplimentară  𝒘𝑰𝑰 𝒙 . Astfel deplasarea 
totală în secțiunea curentă este:
(7.14)

care generează pe secțiunea barei un moment încovoietor:

(7.15)

calculat pe axa deformată a barei denumit moment încovoietor de ordinul doi.
Ținând seama de relația (7.15) ecuația diferențială de ordinul doi a fibrei deformate devine:
 Fig.7.11

sau

(7.16)
 Ținând seama de relația (7.11) și considerând condițiile la limită:

se obține următoarea soluție:

(7.17)

Funcția deplasării totale în plan lateral a secțiunii barei, atunci când este încărcată cu forța axială N este:

sau
(7.18)
 Deplasarea totală maximă din planul lateral al barei 𝒘𝒕,𝒎𝒂𝒙 se obține pentru  𝒙 𝒍⁄𝟐:

sau 

(7.19)

Adoptând substituția: 𝒆 𝒘𝒕,𝒎𝒂𝒙 relația (7.19) devine:

(7.20)
 Pentru barele comprimate, alcătuite din material perfect elastic care au o deformație inițială 𝒆𝟎 , 
deplasările „𝒆” din planul lateral al barei tind asimptotic spre infinit (𝒆 ⇾ ∞), când forța axială tinde 
spre forța axială critică (𝑵 ⇾ 𝑵𝒄𝒓 ).
În acest caz nu se mai produce bifurcarea echilibrului, bara își pierde stabilitatea înainte ca forța 
axială să atingă valoarea critică.
 Tensiunile reziduale generate în procese tehnologice la temperaturi înalte chiar dacă se 
autoechilibrează pe secțiune, influențează fenomenul de pierdere al stabilității barei.

Fig.7.12
 Analizând curbele care definesc pierderea stabilității barei ideale și curba pierderii stabilității barei 
reale când se ține seama de efectul imperfecțiunilor (fig. 7.12) se deduc următoarele concluzii:
a) pentru valori reduse ale zvelteței relative 𝝀 , pierderea stabilității barei se produce în domeniul plastic
și tensiunile reziduale influențează modul de cedare al barei;
b) atunci când zveltețea relativă a barei  𝝀 are valori mari, pierderea stabilității se produce în domeniul 
elastic și efectul imperfecțiunilor este neglijabil;
c) pentru valori intermediare ale zvelteței relative 𝝀 , cedarea se produce în domeniul elasto‐plastic. În 
acest caz imperfecțiunile au un rol important în pierderea capacității portante și rezultatele 
experimentale deviază substanțial în raport cu cele teoretice ideale. Calculul la stabilitate al barelor 
comprimate centric se realizează pe baza curbelor europene de flambaj (ECCS 1977) care stabilesc o 
dependență dintre (fig.7.13):
‐ factorul de reducere 𝝌 definit ca raportul dintre tensiunea efectivă 𝝈𝒆𝒇 și tensiunea limită 𝝈𝒄 :

‐ zveltețea relativă a barei 𝝀 .
Alegerea curbei de flambaj depinde de:
‐ geometria secțiunii transversale (profil deschis, profil închis, chesoane sudate, secțiuni pline);
‐ calitatea oțelului (S235, S275, S355, S400, S460);
 Fig.7.13
- tehnologia de fabricație (profile laminate, secțiuni sudate, secțiuni finisate la cald, secțiuni formate
la rece);
- planul de flambaj (y-y sau z-z).
Acești factori sunt prezentați în tabelul 1 (tabel 6.2 din SREN 1993‐1‐1).
 Factorul de reducere 𝝌 din codul de proiectare SREN 1993‐1‐1 care ține seama de riscul pierderii 
stabilității barei comprimate prin încovoiere în raport cu zveltețea adimensională 𝝀 și coeficientul ∅
este determinat cu relația:

(7.21)

în care coeficientul ∅ se calculează cu expresia:

(7.22)

α fiind factorul de imperfecțiune. Factorul de imperfecţiune depinde de curba de flambaj care 
caracterizează pierderea stabilității barei și are valorile precizate în tabelul 2.
Zveltețea adimensională se evaluează cu relația:
sau

(7.23)

în care:
‐ 𝑵𝒄𝒓 ‐ este forța axială critică de flambaj în domeniul elastic;
‐ 𝒍𝒄𝒓 –este lungimea critică sau de flambaj corespunzătoare modului de flambaj considerat;
‐ 𝒊 – raza de girație a secțiunii;
‐ 𝝀𝟏 – coeficientul de zveltețe convențional care se determină cu relația:
 𝟐𝟑𝟓
unde 𝜺 , σc fiind tensiunea limită la curgere a oțelului exprimată în 𝑵⁄𝒎𝒎𝟐 .
𝝈𝒄
 PIERDEREA STABILITĂŢII PRIN ÎNCOVOIERE A BARELOR
CU SECŢIUNE UNITARĂ

7.2.1. Calculul la stabilitate a barelor comprimate centric cu secțiune unitară

Bara cu secțiune unitară îndeplinește condiția de stabilitate dacă:

(7.2.1)

în care:
‐ 𝑵𝒆𝒇 ‐ este forța axială efectivă;
- 𝑵𝒔,𝒄𝒂𝒑 – forța capabilă a barei determinată când se ține seama de fenomenul de pierdere a 
stabilității:
(7.2.2)
unde:
‐ 𝑨𝒆𝒇 ‐ este aria efectivă a secțiunii barei;
‐ 𝝈𝒄 – este tensiunea limită la curgere.
Coeficientul de reducere 𝝌𝒎𝒊𝒏 se calculează cu relația:
 (7.2.3)

în care:
- 𝝀𝒎𝒂𝒙 ‐ este zveltețea redusă maximă a barei:

(7.2.4)

- 𝝓𝒎𝒂𝒙 ‐ este coeficientul care se determină cu relația:

(7.2.5)

Factorul de imperfecțiune α se alege funcție de curba de flambaj și planul în care se produce pierderea 
stabilității barei. Bara comprimată își pierde stabilitatea în planul în care zveltețea barei este maximă.
Zveltețea redusă a barei 𝝀𝒚 și  𝝀𝒛 când pierderea stabilității se produce prin încovoiere în jurul axei y, 
respectiv în jurul axei z se determină cu relațiile:
 (7.2.6)

în care:
- 𝒍𝒄𝒓,𝒚 și 𝒍𝒄𝒓,𝒛 - reprezintă lungimile de flambaj ale barei când pierderea stabilității se produce prin
încovoiere în jurul axei principale y, respectiv z;
- 𝒊𝒚 și 𝒊𝒛 – sunt razele de girație ale secțiunii;
𝝀𝟏 – coeficientul de zveltețe convențional care se determină cu relația (7.1.24).

7.2.1.1. Dimensionarea barei

 Aria necesară a barei comprimate când se ține seama de fenomenul de pierdere al stabilității se 
determină cu relația:

(7.2.7)

în care, pentru factorul de reducere se impune inițial valoarea 𝝌𝒎𝒊𝒏 =0.50.
 Se alege geometria barei dimensionate astfel încât:
 Pentru bara dimensionată se verifică dacă îndeplinește condiția de stabilitate (7. 2.1) în care forța 
capabilă a barei 𝑵𝒔,𝒄𝒂𝒑 se calculează cu relația (7.2.2).
Atunci când condiția de stabilitate este îndeplinită la limită, dimensionarea barei este corectă. Dacă 
condiția (7.2.1) nu se verifică, atunci iterația continuă. Pentru a mări nivelul de convergență a 
procesului de iterație, factorul de reducere în pasul „𝒊” de iterație se determină cu relația:

Succesiunea etapelor care se parcurg pentru dimensionarea barei sunt prezentate în schema logică 
din figura 7.2.1.

2.1.2. Determinarea forței capabile Ns,cap

Forța capabilă a barei comprimate cu secțiune unitară se determină cu relația:
Fig.7.2.1
 Fig.7.2.1

La determinarea forței capabile a barei se parcurg etapele de calcul prezentate în schema logică din
figura 7.2.2.
Fig.7.2.2
7.1.3. Verificarea stabilității

 Bara comprimată centric verifică condiția de stabilitate dacă:

unde:
‐ 𝑵𝒔,𝒄𝒂𝒑 ‐ este forța capabilă a barei care se determină cu relația (7.2.2);
‐ 𝑵𝒆𝒇 – forța axială efectivă de calcul.
Verificarea stabilității barei comprimate centric impune parcurgerea etapelor prezentate în schema 
logică din figura 7.2.3.

7.2.2.. Aplicații
A1. Să se dimensioneze stâlpul comprimat centric cu schema statică și geometria secțiunii prezentată în 
figura 7.2.4, dacă se ține seama de fenomenul de pierdere a stabilității.

Date numerice: l=8.0 m; P=5100 kN; oțel S235; 𝝈𝒄 =2350 daN/𝒄𝒎𝟐 .

Fig.7.2.3
 Fig.7.2.4

Rezolvare:
1. Dimensionarea barei
Se impune 𝝌𝟎,𝒎𝒊𝒏 =0,50 .
2. Calculul caracteristicilor geometrice:

3. Calculul lungimilor critice

Rezemarea barei fiind identică în planurile y‐y și z‐z rezultă că:

4. Calculul zvelteței reduse maxime

Coeficientul de zveltețe convențional 𝝀𝟏 se calculează cu relația (7.24):
5. Calculul coeficientului ∅max
6. Calculul coeficientului de reducere minim 𝝌𝒎𝒊𝒏

7. Calculul forței axiale capabile

8. Verificarea stabilității

9. Calculul coeficientului de reducere 𝝌𝟐,𝒎𝒊𝒏

10. Redimensionarea secțiunii

Se adoptă dimensiunea standardizată pentru tablă groasă t=1.5 cm.

11. Calculul zvelteței reduse maxime
12. Calculul coeficientului  𝝓𝒎𝒂𝒙

13. Calculul coeficientului de reducere minim 𝝌𝟐,𝒎𝒊𝒏

14. Calculul forței axiale capabile
 A2. Să se calculeze forța capabilă a stâlpului comprimat centric cu schema statică și geometria
prezentată în figura 2.5, atunci când se ține seama de fenomenul de pierdere a stabilității.
Date numerice: l = 8 m; oțel S235; σc = 2350 daN/𝒄𝒎𝟐 .

Fig.7.2.5

Rezolvare:
1. Calculul caracteristicilor geometrice
2. Calculul lungimilor critice

3. Calculul zvelteței reduse maxime
în care:

4. Calculul coeficientului  𝝓𝒎𝒂𝒙

Pentru secțiunea analizată cu dimensiunile geometrice prezentate în figura 7.2.6. parametrii funcție de 
care se stabilește factorul de imperfecțiune  𝜶𝒛 sunt:

Fig.7.2.6
 Pentru factorul de imperfecțiune 𝜶𝒛 se utilizează curba “c” de flambaj.

5. Calculul coeficientului de reducere 𝝌𝒎𝒊𝒏

6. Calculul forței axiale capabile
 A3. Să se verifice stabilitatea stâlpului cu schema statică și rezemarea prezentată în figura 7.2.7. Stâlpul 
este confecționat din oțel S275.
Date numerice: l=5 m; P=3200 kN; t=1 cm.

Rezolvare:
1. Calculul caracteristicilor geometrice

Fig.7.2.7
2. Calculul lungimilor critice

3. Calculul zvelteței reduse maxime

în care:
4. Calculul coeficientului 𝝓𝒎𝒂𝒙

5. Calculul coeficientului de reducere 𝛘𝐦𝐢𝐧

6. Verificarea stabilității stâlpului
8. 1 Generalităţi

Starea de tensiune de pe un element de suprafaţă ∆𝑨 care are orientarea definită de normala „n” este 
caracterizată de vectorul tensiunii totale „q”.  Se demonstrează că vectorul tensiunii totale îşi modifică 
mărimea şi direcţia funcţie de orientarea elementului de suprafaţă ∆𝑨 , conferindu‐i caracterul de mărime 
tensorială. De asemenea se consideră că vectorul tensiunii totale se  descompune în componentele: 𝝈𝒏 ‐
tensiune normală şi 𝝉𝒏𝜶 ‐ tensiune tangenţială, între care există relaţia de dependenţă: 

𝒒𝟐 =𝝈𝟐𝒏 +𝝉𝟐𝒏𝜶

Dar, printr‐un punct al unui corp solicitat se pot duce o infinitate de plane, fiecare cu o altă orientare, 
pe care acţionează o infinitate de tensiuni normale şi tangenţiale, care reprezintă câmpul tensiunilor sau 
starea de tensiune din acel punct.
Câmpul tensiunilor sau starea de tensiune dintr‐un corp reprezintă totalitatea stărilor de tensiune din 
fiecare punct al acestuia. 
 Starea de tensiune dintr‐un punct este unic determinată, dacă se cunosc vectorii tensiunilor totale sau 
componentele acestora de pe trei elemente de suprafaţă ortogonale, care trec prin punctul respectiv.
 8. 2 Variaţia tensiunilor din jurul unui punct

În calculul de rezistenţă este necesar să se determine valorile extreme ale câmpului tensiunilor
din punctele cele mai solicitate ale elementului. Determinarea acestor valori impune cunoaşterea legii
de variaţie a tensiunilor din jurul punctului respectiv, care se obţine scriind ecuaţiile de echilibru static
ale tensiunilor de pe feţele unui tetraedru elementar, detaşat dintr‐un corp deformabil acţionat de un
sistem de forţe în echilibru (fig. 8.1a). Tetraedrul elementar este delimitat de trei plane ortogonale
paralele cu axele sistemului Oxyz, care trec prin punctul M din corpul deformabil şi un plan înclinat a
cărui orientare este definită de normala „n”.
Pe feţele ortogonale ale tetraedrului ca urmare a acţiunii părţilor îndepărtate se dezvoltă
tensiunile (fig. 8.1b):
‐ 𝝈𝒙 , 𝝉𝒙𝒚 şi 𝝉𝒙𝒛 pe faţa cu normala „x”;
‐ 𝝈𝒚 ,𝝉𝒚𝒛 şi 𝝉𝒚𝒙 pe faţa cu normala „y”;
‐ 𝝈𝒛 ,𝝉𝒛𝒙 și 𝝉𝒛𝒚 pe  faţa cu normala „z”;
iar pe faţa oblică vectorul tensiunii totale „ q ” care se descompune după direcţiile „x”, „y” şi „z” în
componentele 𝒒𝒙 , 𝒒𝒚 şi 𝒒𝒛 (fig. 8.1 c).
Notând cu:
Fig. 8.1
cosinuşii directori ai normalei „n” cu axele „x”, „y”, „z” şi cu dA aria suprafeţei înclinate. Relaţiile de
dependenţă dintre ariile suprafeţelor ortogonale dAx , dAy ,dAz şi aria suprafeţei înclinate dA sunt:

(8.1)

Scriind ecuaţiile după cele trei direcţii ortogonale obţinem:

 Ţinând seama de relaţiile (8.1) se obţin relaţiile de dependenţă dintre componentele vectorului

tensiunii totale care acţionează pe faţa înclinată şi componentele tensiunii de pe feţele ortogonale:

(8.2)
 Exprimând ecuaţiile de moment în raport cu centrul de greutate al suprafeţei înclinate, pentru tensiunile 
paralele cu direcţiile „x”, „y” şi „z”, rezultă:

adică pe două secţiuni ortogonale, tensiunile tangenţiale sunt egale şi de acelaşi semn. Acest criteriu este 

cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de principiul dualităţii tensiunilor tangenţiale. În baza 
acestui principiu rezultă că din cele nouă componente ale tensiunilor care acţionează pe cele trei plane 
ortogonale care trec printr‐un punct doar şase sunt distincte.
Între modulul vectorului tensiunii totale şi modulele componentelor ortogonale există relaţia:

(8.3)

Tensiunea totală „ q ” poate fi descompusă într‐o componentă după normala la suprafaţă 𝝈𝒏 şi o 
componentă în planul suprafeţei înclinate 𝝉𝒏𝜶 :

(8.4)
 Proiectând după normala „n” vectorul tensiunii totale „ q ” sau componentele acestuia: 𝒒𝒙 , 𝒒𝒚 , 𝒒𝒛 se 
obţine:

(8.5)

Înlocuind relaţiile (8.2) în relaţia (8.5) şi ţinând seama de principiul dualităţii tensiunilor

tangenţiale se obţine:

(8.6)

Tensiunea tangenţială 𝝉𝒏𝜶 din planul feţei înclinate are valoarea:

(8.7)

şi având în vedere relaţiile (8.4) şi (8.6), rezultă:

(8.8)

 Cu relaţiile (8.3),(8.6),(8.7) se poate determina vectorul tensiunii totale şi componentele sale
sub forma tensiunii normale şi tangenţiale de pe orice element de suprafaţă care trece prin punctul
 considerat, dacă se cunosc cele şase componente ale vectorilor tensiune care acţionează pe cele trei
plane ortogonale care trec prin punctul respectiv. În concluzie, tensiunile de pe cele trei secţiuni
ortogonale determină unic starea de tensiune din acel punct.

8. 3 Tensiuni normale principale. Direcţii principale

În fiecare punct al unui corp deformabil solicitat, există trei plane ortogonale pe care tensiunile
tangenţiale sunt nule, denumite plane principale iar tensiunile normale care acţionează pe acestea sunt 
denumite tensiuni principale.
Valorile extreme (maxime sau minime) ale tensiunilor dintr‐un punct, se numesc tensiuni principale. 
Direcţiile după care acţionează tensiunile principale se numesc direcţiile principale de tensiune, acestea 
fiind dirijate după direcţiile normalelor planurilor pe care acţionează tensiunile principale.
Admiţând că direcţia normalei „n” la planul înclinat este o direcţie principală, rezultă că vectorul
tensiunii totale „q” coincide cu tensiunea normală 𝝈𝒏 deoarece componenta  𝝉𝒏𝜶 = 0 . Astfel expresiile
componentelor vectorului tensiunii totale după axele x, y şi z devin:

(8.9)

Înlocuind relaţiile (8.9) în relaţiile (8.2) şi grupând convenabil termenii, se obţine sistemul omogen de 

ecuaţii:
 (8.10) 

Este cunoscut faptul că între cosinuşii directori există relaţia de dependenţă:

(8.11) 

Dacă sistemul de ecuaţii (8.10) admite soluţia banală 𝒍𝒙 =𝒍𝒚 =𝒍𝒛 =0,  condiţia geometrică (8.11) nu se 

mai respectă. Pentru ca sistemul de ecuaţii omogen (8.10) să admită soluţia nebanală, determinantul 
coeficienţilor trebuie să fie nul:

(8.12) 
 Dezvoltând determinantul şi ordonând termenii după puterile lui 𝝈𝒏 , se obţine ecuaţia de gradul trei:

(8.13) 

denumită şi ecuaţia seculară. Soluţiile ecuaţiei reprezintă valorile tensiunilor normale principale dintr‐un

punct, alese astfel încât:

Coeficienţii ecuaţiei (8.12) au expresiile:

 Direcţiile tensiunilor normale principale, coincid cu direcţiile normalelor planelor principale a
căror cosiunşi directori se calculează luând în considerare numai două din ecuaţiile sistemului omogen
(8.10) şi condiţia geometrică (8.11). Pentru a determina cosinusurile directoare care precizează
direcţia tensiunii normale principale  𝝈𝟏 înlocuim pe 𝝈𝒏 cu 𝝈𝟏 în primele două ecuaţii ale sistemului
(8.11), obţinându‐se:

Notând cu                  și                 şi substituind în relaţia (8.11) se obţine:

Celelalte valori ale cosinuşirilor directori sunt:
 Cosinuşii directori ai direcţiilor tensiunilor principale 𝝈𝟐 şi 𝝈𝟑 se determină în mod similar. Direcţiile
tensiunilor normale principale sunt ortogonale între ele.

8.4  Invarianţii tensorului tensiunilor

Valorile tensiunilor principale dintr‐un punct, soluţii ale ecuaţiei seculare (4.12) sunt
independente în raport cu poziţia triedrului de referinţă Oxyz. Acestea reprezintă o caracteristică a stării 
de tensiune din punctul respectiv şi nu depind de încărcările exterioare. Drept urmare, valorile 
coeficienţilor ecuaţiei seculare 𝑰𝟏 , 𝑰𝟐 şi 𝑰𝟑 rămân constanţi, când triedrul de referinţă îşi schimbă poziţia. 
Astfel coeficienţii ecuaţiei (4.12) se numesc invarianţi ai tensorului tensiunilor din punctul considerat.
Invariantul 𝑰𝟏 denumit şi invariant liniar, reprezintă suma elementelor de pe diagonala principală a 
matricei tensorului tensiunilor:

Invariantul 𝑰𝟐 denumit şi invariantul pătratic, este egal cu suma minorilor corespunzători elementelor de 

pe diagonala principală a determinantului matricei tensorului tensiunilor:
 Invariantul 𝑰𝟑 denumit şi invariantul cubic este egal cu valoarea determinantului matricei tensorului 
tensiunilor:

Aceşti invarianţi sunt invarianţii fundamentali ai stării de tensiune dintr‐un punct.

8. 5 Elipsoidul tensiunilor

Se consideră un punct în care sistemul de coordonate are axele dirijate după direcţiile principale ale 
stării de tensiune. Pe feţele ortogonale ale tetraedrului care trec prin punctul M  acţionează numai 
tensiunile normale principale 𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 . Pe faţa înclinată a cărei orientare este caracterizată de 
normala „n” acţionează vectorul tensiunii totale q , ale cărei componente după axele de coordonate sunt 
date de relaţiile:
 (8.13)

Aceste expresii se obţin din relaţiile (8.2) ţinând seama de faptul că pe feţele ortogonale pe care 
acţionează tensiunile normale principale, componentele tensiunilor tangenţiale sunt nule.  Coordonatele 
extremităţii vectorului tensiunii totale x,y,z fiind proiecţiile sale pe axele de coordonate, din relaţiile
(8.13) rezultă:

(8.14) 
sau
(8.15)

Introducând expresiile cosinuşilor directori (8.15) în relaţia (8.11) se obţine ecuaţia:

(8.16)

care reprezintă locul geometric al extremităţilor vectorului tensiunii totale „ q ” , referitoare la totalitatea
elementelor de suprafaţă care trec prin punctul considerat. Acest loc geometric este un elipsoid a cărui
semiaxe sunt egale cu valorile tensiunilor normale principale 𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 , denumit elipsoidul tensiunilor
sau elipsoidul lui Lame′ (fig.8.2‐b).

Fig.8.2

 Din analiza reprezentării grafice din figura 8.2b, rezultă caracterul extremal al tensiunilor principale 
dintr‐un punct al unui corp solicitat. Astfel cea mai mare dintre cele trei tensiuni principale este în 
acelaşi timp şi cea mai mare tensiune totală, respectiv tensiunea principală minimă reprezintă
cea mai mică tensiune totală din câmpul tensiunilor din punctul studiat. Cazuri particulare:
- când cele trei tensiuni principale sunt egale: 𝝈𝟏 =𝝈𝟐 =𝝈𝟑 =𝝈𝟎 , elipsoidul devine o sferă definită de ecuaţia:

În acest caz particular, orice plan care trece prin punctul analizat este plan principal: 
‐ când o tensiune principală este nulă, elipsoidul tensiunilor se reduce la o elipsă. Tensorul tensiunilor este 
conţinut într‐un plan, starea de tensiune fiind plană;
‐ când două tensiuni principale sunt nule, elipsoidul degenerează într‐o dreaptă. În acest caz, vectorii 
tensiunilor totale sunt paraleli cu o dreaptă, starea de tensiune fiind liniară.
În concluzie, în orice punct al unui corp solicitat, aflat în stare spaţială de tensiune, există trei plane 
ortogonale pe care tensiunile normale au valori extreme. Aceste tensiuni cu valori extreme se numesc 
principale iar direcţiile acestora, direcţii principale de tensiune. În planele pe care acţionează tensiunile 
normale principale, tensiunile tangenţiale sunt nule.

8.6 Analiza grafică a stării spaţiale de tensiune din jurul unui punct
 Orientând tetraedrul detaşat din jurul punctului „M” după direcţiile tensiunilor principale 𝝈𝟏 ,𝝈𝟐 , 𝝈𝟑
(fig. 8.2‐a), componentele tensiunii totale de pe faţa înclinată sunt date de relaţiile (8.14). Introducând 
relaţiile (8.14) în relaţiile (8.4) şi (8.3), se obţine:
 (8.17) 

și
(8.18) 

Adăugând la relaţiile (4.17) şi (4.18) relaţia de dependenţă dintre cosiunusurile directoare (8.11) se 

obţine un sistem de trei ecuaţii cu necunoscutele 𝒍𝒙 , 𝒍𝒚 , 𝒍𝒛 . Se consideră că funcţia tensiunilor normale 
este de forma:

(8.19)

unde „a” şi „b” sunt două constante arbitrare. Ţinând seama de relaţia (8.19) şi adunând relaţia (8.17)

cu relaţia (8.18) înmulţită cu   𝒂 𝒃 şi relaţia (8.11) cu „ab” rezultă:

(8.20)

Atunci când constantele „a” şi „b” reprezintă valorile tensiunilor normale principale, din relaţia (8.20) 

se obţine:
 (8.21)

 Cele trei relaţii (8.21) se pot scrie sub forma:

(8.22a)

(8.22b)

(8.22c)

Raportat la sistemul ortogonal de axe 𝝈 𝝉 , fiecare din ecuaţiile (4.22) reprezintă familii de

cercuri concentrice pe axa 𝝈 (fig. 8. 4a). Astfel:
‐ pentru 𝒍𝒛 =0 , prima ecuaţie reprezintă cercul cu centrul în punctul C1 de coordonate 
‐ pentru  𝒍𝒙 =0, a doua ecuaţie reprezintă cercul cu centrul în punctul C2 de coordonate

‐ pentru 𝒍𝒚 =0, a treia ecuaţie reprezintă cercul cu centrul în punctul C3 de coordonate

Cele trei cercuri reprezintă cercurile lui Mohr pentru starea de tensiune spaţială. Cu ajutorul acestor 
reprezentări grafice se determină tensiunile care acţionează pe orice plan, inclusiv ale tensiunilor 
tangenţiale maxime. Coordonatele punctelor de pe cercul unu reprezintă tensiunile 𝝈𝒏 şi 𝝉𝒏𝜶 din 
planele pentru care 𝒍𝒛 = 0 , adică cele care sunt paralele cu direcţia tensiunii principale 𝝈𝟑 .
 Cercul al doilea reprezintă stări de tensiune plane cu 𝒍𝒙 =0 , paralele cu direcţia unu. 
 Cercul al treilea reprezintă stări de tensiune plane paralele cu direcţia tensiunii principale 𝝈𝟐 , pentru 
care 𝒍𝒚 =0 .
Punctele situate în zona haşurată delimitată de cele trei cercuri, reprezintă stări de tensiune plane de
pe secţiuni înclinate pentru care 𝒍𝒙 = 0; 𝒍𝒚 = 0 şi 𝒍𝒛 = 0 .
 Fig.8.3

 Determinarea tensiunilor pe secţiuni înclinate, se poate realiza grafic cu ajutorul cercurilor lui
Mohr (fig. 8.4b), atunci când sunt cunoscute valorile tensiunilor principale dintr‐un punct. În sistemul
de axe ortogonal 𝝈 𝝉 , valorile tensiunilor normale principale reprezintă segmentele: 𝑶𝑩=𝝈𝟏 ,
𝑶𝑪 =𝝈𝟐 şi 𝑶𝑨 =𝝈𝟑 . Segmentele 𝑪𝑩, 𝑨𝑪 şi 𝑨𝑩 constituie diametrele celor trei cercuri ale lui Mohr cu 
centrele în punctele C1, C2 , C3 .
 Razele cercurilor reprezintă valorile tensiunilor tangenţiale principale date de lungimile segmentelor :

și                                           

 Pe o secţiune înclinată cu orientarea cunoscută, a cărei normală „n” face cu direcţiile tensiunilor 
normale principale 𝝈𝟏 şi 𝝈𝟑 unghiurile 𝜶𝟏 =cos  𝒏, 𝟏 și  𝜶𝟑 =cos  𝒏, 𝟑 , acţionează tensiunea normală 
𝝈𝒏 şi tangenţială 𝝉𝒏𝜶 . Grafic valorile acestor tensiuni se obţin astfel:
‐ prin punctul B se duce o dreaptă înclinată cu unghiul 𝜶𝟑 care intersectează cercul exterior în punctul E. 
Analog, prin punctul A se duce dreapta înclinată cu unghiul 𝜶𝟏 care intersectează cercul exterior în 
punctul D;
‐ cu centrele în punctele C1 şi C2 se descriu arcele de cerc cu razele 𝑪𝟏 𝑬 şi 𝑪𝟐 𝑫 care se intersectează în 
punctul P;
‐ proiectând punctul P pe axa O𝝈 se obţine punctul F. Valorile tensiunilor de pe secţiunea înclinată sunt: 
𝑷𝑭=𝝉𝒏𝜶 şi  𝑶𝑭 = 𝝈𝒏𝜶 .

8. 7 Tensiuni tangenţiale principale

Tensiunile tangenţiale cu valori maxime sau minime ce se dezvoltă pe secţiunile care trec printr‐un 

punct se numesc principale. Valorile tensiunilor tangenţiale extreme dintr‐un punct aflat în stare de 
tensiune spaţială şi direcţiile acestora se pot determina pe cale grafică utilizând cercurile lui Mohr 
(fig. 8.3b). Tensiunile tangenţiale extreme din planele paralele cu direcţia tensiunii normale principale 𝝈𝟑 , 
reprezintă mărimile segmentelor și                                  de pe cercul unu, deci:

(8.23)

Introducând coordonatele punctelor 𝑩𝟏 şi 𝑩𝟏 în relaţiile (8. 22b) şi (8. 22c) se obţin pentru cosinuşii

directori valorile:

Aceste valori reprezintă cosinuşii directori ai două plane ortogonale, bisectoare ale unghiurilor formate 
de direcţiile 1 şi 2. Similar, segmentele 𝑪𝟐 𝑩𝟐 şi 𝑪𝟐 𝑩𝟐 de pe al doilea cerc al lui Mohr care reprezintă stări 
de tensiune plane paralele cu direcţia 1, sunt valorile tensiunilor tangenţiale extreme:

(8.24)

𝟐
care acţionează în planele care au cosinuşii directori 𝒍𝒙 =0 şi 𝒍𝒚 =𝒍𝒛 = . 
𝟐
 Aceste plane sunt ortogonale între ele şi de asemenea sunt bisectoare ale direcţiilor tensiunilor principale 
𝝈𝟏 şi 𝝈𝟐 .

Fig 8.4
 Mărimile segmentelor 𝑪𝟑 𝑩𝟑 şi 𝑪𝟑 𝑩𝟑 de pe cercul al treilea, reprezintă valorile tensiunilor tangenţiale
extreme care acţionează pe planele bisectoare ale direcţiilor 𝝈𝟏 şi 𝝈𝟐 ortogonale între ele având cosinuşii
𝟐
directori: 𝒍𝒚 = 0 şi 𝒍𝒙 =𝒍𝒛 = . Tensiunile tangenţiale extreme sunt date de relaţiile:
𝟐

(8.25)

Ţinând seama de relaţia de ordine: 𝝈𝟏 𝝈𝟐 𝝈𝟑 ,  valorile maxime sau minime ale tensiunilor

tangenţiale principale sunt:

care corespund cercului al treilea.
Pe planurile tensiunilor tangenţiale principale acţionează tensiunile normale:
 În concluzie, din reprezentările grafice ale cercurilor lui Mohr pentru analiza stării de tensiune spaţială
se pot obţine valorile tensiunilor tangenţiale principale care acţionează în planurile bisectoare ale 
unghiurilor tensiunilor normale principale (fig. 8.4).

8. 8 Tensiuni octaedrice

Dintr‐un corp deformabil (fig.4.5‐a), solicitat de un sistem de forţe în echilibru, din jurul
punctului „M”, se detaşează un volum octaedric care are axele orientate după direcţiile tensiunilor 
normale principale 𝝈𝟏 , 𝝈𝟐 , 𝝈𝟑 . Volumul octaedric poate fi descompus în opt volume tetraedrice, drepte 
a căror feţe ortogonale trec prin punctul „M”. Faţa înclinată a tetraedrului EMFB coincide cu faţa EFB a 
octaedrului. Înclinarea feţei EFB este precizată de normala „n”.  Aceasta este înclinată egal în raport cu 
direcţiile principale. În baza acestei observaţii ecuaţia geometrică (8.11) se poate scrie sub forma:

de unde:

(8.26)
 Tensiunea normală de pe o faţă a octaedrului 𝝈𝒐𝒄𝒕 se obţine introducând în relaţia (8.6)
a relaţiei (8.27) şi ţinând seama de faptul că tensiunile tangenţiale de pe feţele ortogonale
ale tetraedrului EMFB sunt nule:

a) b) c)
Fig. 8.5
 Tensiunea tangenţială octaedrică are expresia:

sau

 Relaţia precedentă se poate exprima funcţie de tensiunile tangenţiale principale, având în vedere 

relaţiile (8.23), (8.24) şi (8.25):

 Analizând expresiile tensiunilor octaedrice, se observă că acestea se pot exprima şi în funcţie de 

invarianţii stării de tensiune din punctul respectiv:
şi

8. 9 Tensorul sferic şi deviatorul tensiunilor

 Tensorul simetric al tensiunilor dintr‐un punct poate fi descompus în două componente:

în care primul termen este denumit tensor sferic definit de matricea:
iar al doilea termen, deviatorul tensiunilor, definit de matricea:

În matricele precedente 𝝈𝒎 reprezintă valoarea medie a tensiunilor normale de pe trei elemente de 
suprafaţă ortogonale:

 În concluzie, orice stare de tensiune din jurul unui punct al unui corp solicitat poate fi considerată ca 
o suprapunere de efecte a două stări de tensiune:
‐ prima, caracterizată prin tensiunile normale egale care acţionează pe feţe ortogonale paralele cu planele 
definite de axele de coordonate care conduce la o modificare a volumului şi
‐ a doua, caracterizată prin acţiunea pe feţele ortogonale paralele cu planele axelor de coordonate a 
tensiunilor normale: 𝝈𝒙 ‐𝝈𝒎 , 𝝈𝒚 ‐𝝈𝒎 , 𝝈𝒛 𝝈𝒎 şi a tensiunilor tangenţiale: 𝝉𝒙𝒚 =𝝉𝒚𝒙 , 𝝉𝒙𝒛 𝝉𝒛𝒙 , 𝝉𝒚𝒛 =𝝉𝒛𝒚
 Fizic, tensorul sferic, reprezintă o stare de tensiune triaxială de întindere sau compresiune uniformă 
iar tensorul deviatorului tensiunilor pune în evidenţă în ce măsură starea de tensiune se îndepărtează 
în raport cu starea triaxială de întindere sau compresiune uniformă.