UNIVERSITATEA DE STAT DIN REPUBLICA MOLDOVA

Facultatea Științe Economice

Departamentul “Business și Administrare”

Lucrul individual la disciplina

Istoria culturii și civilizații europene
Tema: “Sistemul de instruire și educație in Grecia Antica”

Elaborat: Borjan Ana, gr. BA191

Coordonator: Bercu I. ,lect.univ.

Chișinău 2021
 Cuprins

Introducere…………………………………………pag.3
1. Educația Ateniană………………………………….pag.4
1.1 Educatori clasici atenieni……………………..pag.6
2. Educația Spartană......................................................pag.8
2.1 Agoge...............................................................pag.10
2.2 Efeb..................................................................pag.11
3. Principalele școli de educație din Elada, doctrinele și valorile
cultivate de ele...........................................................pag.12
4. Științe.........................................................................pag.12
Concluzii..................................................................pag.13
Referințe bibliografice..............................................pag.14

2
 Introducere

Grecia, spațiu încărcat de istorie și de spiritualitate, este un loc râvnit atât de istorici și
cercetători, cât și de pelerini ortodocși din toată lumea. Antichitatea greacă a fost marcată de
personalități precum Platon, Aristotel sau Alexandru cel Mare. Ulterior, spațiul elenistic a
constituit un mediu important pentru dezvoltarea și cristalizarea Bisericii Creștine. În limba
greacă au fost scrise Sfintele Evanghelii și tot în limba greacă au scris marii Părinți ai Bisericii
Răsăritene.

Leagănul civilizației europene, cum adesea a fost considerat spațiul elen, a exercitat o influență
decisivă în Antichitate și în ceea ce privește educația. Sunt bine cunoscute modelele paideice ale
atenienilor și ale spartanilor, apoi schimbările pe care le suferă în timp învățământul grecesc în
perioada romană, bizantină și a turcocrației. Sistemul educațional actual își are bazele în perioada
formării statului grec modern, sub conducerea monarhiei bavareze. Astfel, principalele elemente
ale acestui sistem educațional sunt împrumutate din Occident, fapt ce a avut diverse consecințe,
atât pozitive, cât și negative, pentru un spațiu în care s-a constituit, începând cu perioada
bizantină, paradigma culturală specifică în Răsăritul Europei, de-a lungul Evului Mediu.

3
 1. Educația Ateniană

În Atena clasică cea mai mare parte a populaţiei de sex masculin ştia să citească. Aceasta
rezultă din comediile scrise de Aristofan care nu scrie că ar exista analfabeţi (la sfârşitul
secolului al V-lea î.Hr.). Chiar şi un ţăran (Strepsiades din „Norii”) sau un furnizor de produse
din carne (Agorakritos din „Cavalerii”) ştiau să scrie. Totuşi sunt semnalate şi cazuri de
analfabetism, precum cel al cetăţeanului care îi cere lui Aristide, în 482 î.Hr., să-i scrie pe un
ciob de ceramică chiar numele său, fapt care aduce ostracizarea sa. Deşi unele femei ştiau să
scrie, nu există dovezi că exista educaţie pentru femei.

Educaţia a fost liberă şi lăsată la iniţiativa particulară. Tradiţia îi obliga pe părinţi să îşi trimită
băieţii care împlineau vârsta de şapte ani la şcoală. Cu toate că şcoala era privată, statul atenian
stabilea prin lege orele ce erau predate, numărul şi vârsta elevilor, precum şi statutul
profesorilor. Este interesant faptul că profesorii nu erau evaluaţi după competenţele
profesionale din domeniu, ci după comportamentul social. Vacanţele şcolare depindeau de
ciclul anual al festivalurilor religioase, de cele mai multe ori ele având loc în luna februarie
(Anthestirion).

Școala elementară  prevedea trei domenii de instruire: gramatica,

gimnastica şi muzica. Lecţiile erau predate de profesor în propria casă, unde îl învăţa pe elev
să citească şi să scrie pe tăbliţe de ceară sau de lemn. Școala dura aproximativ 10 ani,
continuarea pregătirii (încă 3–4 ani) fiind accesibilă numai celor care aveau o situaţie materială
mai bună. Profesorii erau prost plătiţi; doar în perioada profesorilor sofişti din Atena aceştia
fiind mai bine retribuiţi. Pentru orfanii de război statul atenian prevedea finanţarea studiilor lor
din bugetul public. Elevul care provenea din familii bogate era însoţit la şcoală de
un pedagog (paidagogos), un sclav care îi ducea plăcile cerate, stiloul, cărţile şi lira sau flautul.
De multe ori el putea chiar să intre în clasă, în timpul derulării cursurilor. În cele din urmă,
pedagogul îl ajuta pe elev să studieze.

Gramatica era predată de un profesor de gramatică care îl învăţa pe elev: 1) citirea şi scrierea
pe tăbliţe cerate sau de lemn; 2) aritmetica; 3) gramatica şi poezia (în principal operele lui
Homer şi Hesiod, pe care elevul trebuia să le memoreze).

4
Gimnastica se făcea sub supravegherea unui paidotribes începând de la vârsta de 12 sau 14 ani
în sălile de sport (palestrele) rezervate copiilor. Pregătirea sportivă era centrată pe
antrenamentul individual şi nu pe grupuri sportive. Antrenamentele, la care profesorul folosea
uneori un baston despicat la unul din capete pentru a corecta greşelile, se făceau pentru cinci
probe: săritura în lungime, aruncarea suliţei şi a discului, lupte şi box. Sălile de sport jucau un
rol important în procesul socializării tinerilor, fiind un loc unde aceştia se întâlneau şi se
împrieteneau. Gimnastica se făcea pe acorduri muzicale, în sunetul oboiului, elevii fiind
complet dezbrăcaţi (gymnos = gol), precum atleţii, şi unşi cu ulei. După exerciţii uleiul şi
praful care se depunea pe corpul lor era îndepărtat cu un strigil. Pregătirea în sala de sport
urmărea întruchiparea idealului clasic de frumuseţe fizică şi minte sănătoasă, constituind baza
pentru cultivarea sufletului.

Predarea muzicii includea dansul şi învăţarea unor instrumente muzicale, mai ales kithara şi
oboiul. De obicei, aceasta se realiza experimentând, fără să se utilizeze scrieri muzicale. Acest
lucru nu trebuie să fi fost prea dificil fiindcă muzica vechilor greci nu a fost polifonică. Scopul
educaţiei elementare din Atena clasică a fost de a pregăti tinerii, indiferent de clasa socială din
care făceau parte, pentru înscrierea lor în viaţa politică şi socială a oraşului.

Etica clasică poate fi rezumată în moto-ul „kalos k’gathos” (frumos la înfăţişare şi util
societăţii) care indică valori dominante ale timpului şi la care tinerii erau chemaţi să răspundă.
Atena clasică nu a instituţionalizat învăţământul superior după educaţia elementară. Dar, noile
condiţii politice şi sociale, create după războaiele cu perşii, l-au impus prin intermediul
sofiştilor în a doua jumătate a secolului al V- lea î.Hr. Efectul predarii asupra tinerilor din clasa
aristrocrata a fost marcant.

Sub titulatura generală de „filozofie”, sofiştii îi învăţau pe tineri disciplinele care nu erau
predate în şcoala elementară: geometria, fizica, astronomia, medicina, arta, retorica şi
filozofia. Mulţi atenieni nu vedeau cu ochi buni etica sofiştilor, fapt remarcat şi de Aristofan
(în Norii). Aceştia remarcau cu ironie „interesul”, arătat de sofişti, pentru bani şi faptul că îi
influenţau pe tineri cu învăţături care puneau la îndoială valorile de bază ale societăţii din acele
timpuri (de exemplu: credinţa în zei şi supunerea faţă de legi). În schimb, Platon (în
Pratagoras) îi vede ca pe profesori adevăraţi care „îi educă pe oameni” şi care predau, aşa
numita arete, ce urmăreşte crearea unor calităţi care să-l facă pe om superior, eficient şi vestit.

5
Pregătirea tinerilor dura 3–4 ani, timp în care aceştia îşi urmau profesorii în oraşele unde
aceştia ţineau prelegeri publice. Unii dintre aceştia sunt foarte bine plătiţi. Protagoras primea
10.000 de drahme (prin comparaţie cu un muncitor care primea o drahmă pentru o zi de
muncă). Isocrate fixează tariful la 1.000 de drahme. În predarea retoricii tinerii erau învăţaţi
cum să creeze idei, cum să facă o disertaţie despre dreptate şi nedreptate. În primul rând îi
învaţa să devină eficienţi. Dar pentru a putea vorbi oamenilor trebuia să ai o cultură generală.

În Atena sunt deschise, mai târziu, şcoli în care se predau concepţiile proprii ale profesorilor:
stoicism, cinism, ş.a.

1.1 Educatori clasici atenieni

Isocrate (436–338 î.Hr.)

Isocrate a fost un influent orator clasic atenian. Creșterea în Atena l-a expus pe Isocrates la o
vârstă fragedă la educatori precum Socrate și Gorgias și l-a ajutat să dezvolte retorică
excepțională. Pe măsură ce îmbătrânea și înțelegea educația, Isocrates nu a ținut cont de
importanța artelor și științelor, crezând că retorica este cheia virtuții. Scopul educației a fost să
producă eficiență civică și conducere politică și, prin urmare, capacitatea de a vorbi bine și de a
convinge a devenit piatra de temelie a teoriei sale educaționale. Cu toate acestea, la vremea
respectivă nu exista un curriculum definit pentru învățământul superior, existând doar existența
sofiștilor care călătoreau constant. Ca răspuns, Isocrates și-a fondat școala de retorică în jurul
anului 393 î.Hr. Școala era în contrast cu Academia lui Platon (c. 387 î.e.n.), care se baza în
mare parte pe știință, filozofie și dialectică.

Platon (428-348 î.Hr.)

Platon a fost un filosof în Atena clasică care a studiat la Socrate, devenind în cele din urmă
unul dintre cei mai renumiți studenți ai săi. După execuția lui Socrate , Platon a părăsit Atena
în furie, respingând politica ca o carieră și călătorind în Italia și Sicilia. S-a întors zece ani mai
6
târziu pentru a-și înființa școala, Academia (c. 387 î.e.n.) - numită după eroul grec Akademos .
Platon a perceput educația ca o metodă de a produce cetățeni care ar putea funcționa ca membri
ai comunității civice din Atena. Într-un sens, Platon credea că atenienii ar putea obține educație
prin experiențele de a fi membru al comunității, dar a înțeles, de asemenea, importanța
instruirii deliberate, sau a învățământului superior, în dezvoltarea virtuții civice . Astfel,
raționamentul său din spatele fondării Academiei - ceea ce este adesea creditat ca fiind prima
universitate. La această școală, Platon a discutat o mare parte din programul său educațional,
pe care l-a subliniat în cea mai cunoscută lucrare a sa - Republica . În scrierea sa, Platon
descrie procesul riguros pe care trebuie să îl parcurgeți pentru a atinge adevărata virtute și a
înțelege realitatea pentru ceea ce este de fapt. Educația necesară unei astfel de realizări, potrivit
lui Platon, a inclus o educație elementară în muzică, poezie și pregătire fizică, doi până la trei
ani de pregătire militară obligatorie, zece ani de științe matematice, cinci ani de pregătire
dialectică și cincisprezece ani de practică pregătire politică. Câțiva indivizi echipați pentru a
atinge un astfel de nivel vor deveni regi filozofi, conducătorii orașului ideal al lui Platon.

Aristotel (384-322 î.Hr.)

Aristotel a fost un filosof clasic grec. În timp ce s-a născut în Stagira , Chalkidice , Aristotel s-a
alăturat Academiei lui Platon din Atena în ultimii ani ai adolescenței și a rămas timp de nouă
ani, retrăgându-se după moartea lui Platon. Plecarea sa din Academie a semnalat și plecarea sa
din Atena. Aristotel a plecat să se alăture lui Hermeias , fost student la Academie, care
devenise conducătorul lui Atarneus și Assos pe coasta de nord-vest a Anatoliei ( Turcia actuală
). A rămas în Anatolia până când, în 342 î.Hr., a primit o invitație de la regele Filip al
Macedoniei de a deveni educatorul fiului său Alexandru, în vârstă de treisprezece ani .
Aristotel a acceptat invitația și s-a mutat la Pella pentru a-și începe munca cu băiatul care avea
să devină în curând cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare. Când Aristotel s-a mutat
înapoi la Atena în 352 î.Hr., Alexandru a ajutat la finanțarea școlii lui Aristotel - Liceul. O
parte semnificativă a liceului a fost cercetarea. Școala avea o abordare sistematică a colectării
informațiilor. Aristotel credea că relațiile dialectice dintre studenții care efectuează cercetări ar
putea împiedica căutarea adevărului. Astfel, o mare parte din accentul școlii s-a concentrat
asupra cercetărilor făcute empiric.

7
 2. Educația Spartană

Educaţia spartană se deosebeşte de cea din celelalte cetăţi. Tinerele fete practică sporturile, ca şi
băieţii. Ele participă la procesiuni, dansează şi cântă în timpul ceremoniilor religioase, în faţa
băieţilor. Educaţia se caracterizează prin însuşirea unui devotament absolut faţă de stat. Cetatea
este totul pentru cetăţean. Această concepţie se manifestă cu prilejul Jocurilor Olimpice, la care,
între 720 î.Hr şi 576 î.Hr, din optzeci de învingători, patruzeci şi şase au fost spartani.

Această educaţie nu le asigură tinerilor însuşirea prea multor cunoştinţe. Este suficient să ştie să
scrie şi să citească. Câteva versuri din Homer, cânturi războinice (Tirteu), câteva poezii
moraliste sunt suficiente. Prin contrast, în epoca arhaică, ea acordă un loc important muzicii,
dansului şi cântului. Muzica este militară, flautul scandează mişcările de ansamblu. Cântecele şi
oboiul acompaniază întotdeauna armata spartană. Toate acestea dispar brusc în 550 î.Hr.,
iar Sparta îşi consacră tot timpul unei educaţii pur militare, al cărei scop este formarea
hoplitului. Exerciţiile fizice, alergări, lupte, trec pe locul întâi.

Pentru a ţine în ascultare marea masă a populaţiei supuse şi pentru a impune supremaţia statului
spartan asupra celorlalte cetăţi greceşti, spartanii aveau nevoie de o armată bine organizată şi
disciplinată. În acest scop, întreaga educaţie pe care ei o dădeau tineretului spartan avea un
caracter militar, căutând să dezvolte în fiecare tânăr forţa, curajul, îndrăzneala şi dibăcia. Un loc
important în cadrul acestei educaţii îl ocupau pregătirea militară şi exerciţiile fizice; în felul
acesta, tânărul spartan era deprins încă de mic cu lipsurile şi greutăţile şi cu mânuirea armelor.

Această educaţie începea la vârsta cea mai fragedă. Încă de la naştere, copiii nou-născuţi erau
cercetaţi de un sfat de bătrâni şi opriţi numai cei sănătoşi; cei debili sau cu defecte fizice erau
omorâţi. Până la vârsta de 7 ani, băieţii erau lăsaţi familiei, în grija mamei. La vârsta de 7 ani,
băieţii (paidia) erau luaţi din sânul familiei, grupaţi în formaţiuni (agelai) şi încredinţaţi, pe
cheltuiala statului, unui colegiu militar până la vârsta de 20 ani. Când băieţii au început
pregătirea militară la vârsta de şapte ani, ei vor intra în tabere militare, numite Agoge. Agoge a
fost conceput pentru a încuraja disciplina şi tenacitatea fizică, şi pentru a sublinia importanţa

8
statului spartan. Ei au fost pregătiţi să facă faţă greutăţilor, fiind în mod deliberat slab hrăniţi,
pentru ai determina să se descurce să supravieţuiască în orice condiţii; erau încurajaţi să fure cele
trebuincioase vieţii, şi dacă pentru acestea au fost prinşi, ei au fost pedepsiţi nu pentru furt, ci
pentru faptul că a fost prinşi. 

Plutarh ne povesteşte o întâmplare, caracteristică acestui tip de educaţie, în care un tânăr spartan
a furat o vulpe pe care a ascuns-o sub mantia sa. Pentru a nu fi descoperit furtul a preferat să
sufere în tăcere, cum animalul îi smulgea intestinele cu dinţii şi ghearele, până a murit.  Băieţii
au fost încurajaţi să concureze între ei, în jocuri şi lupte, pentru a li se mări capacitatea de
rezistenţă. Pe lângă pregătirea fizică şi mânuirea armelor, băieţii studiau cititul, scrisul, muzica şi
dansul. Ei au învăţat să citească şi să scrie, nu din motive culturale, ci pentru a putea fi în măsură
să citească hărţi militare. Le era permis să cânte numai în cor, solo-ul era interzis. Pedepse
speciale au fost impuse în cazul în care băieţii nu a reuşit să răspundă la întrebări în mod
suficient pe scurt („laconic”).

Vârsta de doisprezece ani a unui băiat a fost considerată ca fiind una de tineret (meirakion).
Pregătirea fizică s-a intensificat, disciplina a devenit mult mai dură, băieţii primind şi alte sarcini
suplimentare. Tinerii au avut voie să meargă doar desculţi, iar o tunică reprezenta îmbrăcămintea
atât de vara cât şi de iarnă. La această vârsta băiatul spartan Agoge era obligat să-şi ia un mentor
mai în vârstă de sex masculin, de obicei, un tânăr necăsătorit. Acesta era de aşteptat să joace, în
viaţa băiatului, rolul unui tată, fiind şi un model pentru partenerul său mai tânăr.

 La vârsta maturităţii (18 ani), tinerii deveneau membri de rezervă ai armatei spartane. La ieşirea
din Agoge tinerii erau împărţiţi în grupuri, unii dintre ei fiind trimişi în mediul rural, înarmaţi
doar cu un cuţit şi forţaţi să supravieţuiască folosindu-se cu abilitate şi viclenie de pregătirea
dobândită. Această etapă a pregătirii lor, numită Krypteia, ce consta în misiunea  de a omorî
orice ilot pe care îl întâlnea, făcea parte dintr-o strategie mai mare prin care se urmărea să
terorizeze şi intimideze populaţia formată din iloţi. 

9
Informaţiile cu privire la educaţia fetelor spartane nu sunt generoase, dar ele se pare că au trecut
printr-un ciclu destul de vast de educaţie formală, în linii mari similară cu cea a băieţilor, dar cu
mai puţin accent pe pregătirea militară. În acest sens, Sparta clasică a fost unică în Grecia antică.
În nici un alt oraş-stat femeile nu au primit o educaţie formală. În acest timp, tinerii spartani erau
obişnuiţi să ducă o viaţă aspră; astfel, erau obligaţi să poarte aceeaşi haină iarna şi vara, să
mănânce prost, să fie biciuiţi fără să protesteze şi să fie disciplinaţi şi cu teamă faţă de şefii lor.
Educându-i astfel pe spartani, dându-le o pregătire militară deosebită, Sparta şi-a format o
armată, care, deşi nu era prea numeroasă (circa 6.000 de oameni), era bine organizată şi
disciplinată. Datorită acestei armate, Sparta a devenit statul cel mai întins şi mai puternic din
Pelopones.

2.1 Agoge

Dominația militară a avut o importanță extremă pentru spartanii Greciei antice. Ca răspuns,
spartanii și-au structurat sistemul educațional ca o formă extremă de tabără militară, la care au
denumit agoge . Căutarea cunoașterii intelectuale a fost văzută ca banală și, astfel, învățarea
academică, cum ar fi citirea și scrierea, a fost redusă la minimum. Viața unui băiat spartan a fost
dedicată aproape în întregime școlii sale și acea școală nu avea decât un singur scop: să producă
o falangă spartană aproape indestructibilă . Educația formală pentru un bărbat spartan a început
cam la vârsta de șapte ani, când statul l-a scos pe băiat din custodia părinților săi și l-a trimis să
locuiască într-o baracă cu mulți alți băieți de vârsta lui. Din toate punctele de vedere, cazarma era
noua sa casă, iar ceilalți bărbați care locuiau în cazarmă familia lui. În următorii cinci ani, până la
vârsta de doisprezece ani, băieții aveau să mănânce, să doarmă și să se antreneze în unitatea lor
de cazarmă și primeau instrucțiuni de la un cetățean adult de sex masculin care își încheiase toate
pregătirile militare și experimentase bătălia. Instructorul a subliniat disciplina și exercițiile fizice
și s-a asigurat că elevii săi primesc puțină mâncare și îmbrăcăminte minimă pentru a-i forța pe
băieți să învețe cum să hrănească, să fure și să suporte foamea extremă, toate acestea fiind
abilități necesare în cursul unei război. Acei băieți care au supraviețuit primei etape de
antrenament au intrat într-o etapă secundară în care pedepsele au devenit mai dure și pregătirea
fizică și participarea la sport aproape non-stop pentru a-și dezvolta forța și rezistența. În timpul

10
acestei etape, care a durat până când bărbații aveau aproximativ optsprezece ani, luptele din
cadrul unității au fost încurajate, au fost efectuate batalii batjocoritoare, au fost lăudate acte de
curaj și semne de lașitate și neascultare aspru pedepsite. În timpul simulărilor de lupte, tinerii s-
au format în falange pentru a învăța să manevreze ca și cum ar fi o singură entitate și nu un grup
de indivizi. Pentru a fi mai eficienți și mai eficienți în timpul manevrelor, studenții au fost, de
asemenea, instruiți în dans și muzică, deoarece acest lucru le-ar spori capacitatea de a se mișca
grațios ca unitate. Spre sfârșitul acestei faze a agogei , cursanții erau așteptați să vâneze și să
omoare un Helot, un sclav grec. Dacă ar fi prins, studentul ar fi condamnat și disciplinat - nu
pentru comiterea crimei, ci pentru incapacitatea sa de a finaliza crima fără a fi descoperit.

2.2 Efeb
Elevii vor absolvi de la agoge la vârsta de optsprezece ani și vor primi titlul de efebe . După ce a
devenit efeb , bărbatul ar promite loialitate strictă și completă față de Sparta și s-ar alătura unei
organizații private pentru a continua antrenamentul în care va concura în gimnastică, vânătoare și
performanță cu bătălii planificate folosind arme reale. După doi ani, la vârsta de douăzeci de ani,
această pregătire a fost terminată, iar bărbații acum adulți au fost considerați oficial soldați
spartani.

11
3.Principalele școli de educație din Elada, doctrinele
și valorile cultivate de ele

 Cinismul – întemeiată de Antistene (440 – 366 î.Hr.); viața austeră, înțelepciunea conduc

la fericire, cosmopolitism, negativism.
 Hedonismul – întemeiată de Aristip din Cirene (435 – 360 î.Hr.); scopul vieții este
obținerea plăcerii (hedoné). Dezvoltat de Epicur.
 Scepticismul – întemeiată de Piron din Elis (360 – 370 î.Hr.). Omul nu poate avea o
opinie despre lume, deoarece cunoașterea este limitată.
 Sofismul – întemeiată de Protagoras, Gorgias, Socrate etc. (secolele V – IV î.Hr.). Scopul
vieții rezida în căutarea înțelepciunii (Sophia).

4.Științe

 matematică: Pitagora (secolul VI î.Hr.) și Euclid (secolul III î.Hr.) puneau

bazele geometriei plane.
 fizică: Arhimede (secolul III î.Hr.) dezvolta mecanica fluidelor și geometria; a fixat legile
fundamentale ale hidrostaticii; a inventat numeroase mașini de război.
 astronomie: Aristarh din Samos (secolul III î.Hr.) afirma existența sistemului
heliocentric și îl anticipa cu secole pe Copernic; a încercat să măsoare distanța de
la Pământ la Lună.
 istorie: Herodot (484 – 425 î.Hr.), „părintele istoriei”, în ale sale Istorii s-a bazat pe
observarea directă și studierea tradițiilor și a altor surse de informare, unele fanteziste; el
prezenta și primele informații scrise, culese de la „fața locului”,
despre traci și geți. Tucidide (460 – 425 î.Hr.), cu opera sa capitală Istoria Războiului
peloponeziac, a dezvoltat metoda cercetății științifice critice, folosind surse literare și
epigrafice.
 geografie: Pytheas din Marsilla (Descrierea Oceanului și Periplu) a măsurat distanța
până la Soare și a stabilit legăturile între maree și fazele Lunii. Eratostene din Cirene a
evaluat lungimea circumferinței Pământului.

12
 medicină: Hipocrate din Cos (460 – 377 î.Hr.) a inițiat observația clinică și a introdus în
lumea medicilor „Jurământul hipocratic”.

Concluzii

Istoria antică reprezintă dacă nu cel mai spectaculos capitol cronologic al istoriei umanităţii, cel
puţin un palier temporal care continuă să stimuleze imaginaţia cercetătorilor şi a pasionaţilor de
istorie deopotrivă. Departe de fi relegată de publicul larg, istoria antică, cu precădere cea greco-
romană, este de multe ori adusă în prim-planul preocupărilor mass-media. Iar aceasta fie că este
vorba de lucruri obişnuite (filmele artistice sunt doar un exemplu) sau de problematica salvării
patrimoniului cultural al unui stat sau al Europei (este cazul, de pildă, al dezbaterii cu privire la
Roşia Montană). Însă istoria antică însoţeşte prezentul sub forme diverse şi uneori
surprinzătoare. Există elemente care s-au născut în antichitate şi cu care fiecare dintre noi ne
aflăm zilnic în contact – politica, democraţia sunt concepte născute în Grecia antică. Apoi, sunt
elemente care stau la baza felului în care cultura noastră este constituită şi setul de valori pe care
îl promovează – creştinismul, dar şi budismul şi confucianismul sunt religii care apar în epoca
antică. Altfel spus, antichitatea este parte a moştenirii culturale europene care ne structurează şi
astăzi acţiunile, credinţele şi valorile. Din această perspectivă, studierea istoriei antice este
importantă nu pentru că din punct de vedere cronologic se plasează înaintea celorlalte epoci
istorice (excepţie făcând preistoria). Nu pentru că, de pildă, cele şapte minuni ale Lumii Vechi
sunt o creaţie a aceluiaşi palier cronologic. Sensul profund al cercetării istoriei vechi este acela
că un istoric trebuie să ştie contextul în care au apărut elemente culturale care ne marchează
activitatea ca oameni ai secolului XXI.

13
 Referințe bibliografice
1. www.hiphi.ubbcluj.ro
2. www.ro.wikipedia.org
3. www.istorie-edu.ro
4. www.scribd.com

14