Chiriţa Bârzoi este personajul principal şi eponim (care dă numele operei)al

comediei Chiriţa în provinţie, de Vasile Alecsandri, soţia lui Grigore Bârzoi şi

mamă a trei copii: Aristiţa, Calipsiţa şi Guliţă. Întreaga piesă se concentrează
în jurul protagonistei, o moşiereasă de la ţară, incultă şi grosolană, care
doreşte să pară o aristocrată educată, cu preocupări mondene şi vorbitoare
de limbă franceză. Personajul devine comic tocmai prin acest contrast între
esenţă şi aparenţă, între ce este de fapt Chiriţa şi impresia pe care vrea s-o
lase celorlalţi.

Trăsăturile de caracter

Trăsăturile de caracter ale eroinei reies, în mod indirect, din atitudinile şi

vorbele ei, din relaţia cu celelalte personaje şi în mod direct din didascaliile
dramaturgului sau din opiniile altor personaje.

Coana Chiriţa se înfăţişează în mai multe ipostaze. Mai întâi, Chiriţa este o
provincială de o mitocănie desăvârşită, dornică să-şi însuşească bunele
maniere ale saloanelor pariziene, de aceea ea „trage tiutiun”, e „armazoană”,
cochetează cu bărbaţii, obligă argatul să-i aducă răvaşul de la Bârzoi pe
talger cu şerveţel, angajează profesor de franceză pentru Guliţă, ea însăşi
vorbeşte o franceză moldovenească – „nous disons comme ca en moldave”
(„aşa zicem noi în moldovenească”).

• Chiriţa în provinţie, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat

literar)

Masa nu trebuie să fie servită înainte de ora 5 pentru că „Aşa-i moda la leş”.
Ca orice „cucoană” gingaşă şi delicată, trebuie să pară sensibilă, de aceea
leşină ca să producă impresie şi trebuie ajutată cu săruri, ca să-şi revină.
Aceste atitudini evidenţiază indirect, cu mare forţă de sugestie snobismul şi
parvenitismul Chiriţei, trăsături care o definesc.

Din atitudinea şi mentalitatea eroinei reiese, indirect, o altă ipostază a Chiriţei,

aceea de boieroaică de nivel mediu, ahtiată după ranguri sociale, de aceea îşi
doreşte foarte mult să ajungă isprăvniceasă: „Ah! cumnăţâcă, să mă fac
isprăvniceasă!… alta nu doresc pe lume!… Isprăvniceasă cu jăndari la poartă
şi-n coadă!”. Dominată de dorinţe ariviste, îşi trece în paşaport un fals titlu de
nobleţe, „baroană”, fapt ce-i miră pe musafiri, cărora le răspunde cu
invariabila deviză: „De ce nu?… dacă-i moda”.

• Vasile Alecsandri
Altfel, Chiriţa îşi ocărâşte slugile într-un limbaj vulgar, de mahala, care
contrastează flagrant cu pretenţiile ei de isprăvniceasă mondenă: „Ţâst,
beţivilor!…”; „Auzâi, ţopârlanii!…”; „Afară, mojâcilor, că vă ştiu eu de mult că
sunteţi buni de gură şi răi de lucru…”; „Bată-te cucu, mangosâtule!…”.

Chiriţa este la vârsta critică, ridicolă prin faptul că e mare amatoare de

aventuri amoroase, trăsături ce reies indirect din cântecelul prin care îşi
exprimă emoţiile stârnite de curtea pe care i-o face „moţpanu” (berbant,
uşuratic, afemeiat /…/;) de Leonaş: „Iată-l, valeu! / Fără să vreu / Sâmt acum,
zău, / Că mă roşesc! / Mii de furnici, / De tricolici, / De vârcolici / Vai! mă
muncesc!”. Din didascaliile autorului reies, direct/indirect comportamentul
caraghios al eroinei, gesturile voit cochete şi penibile manifestate în dialogul
cu „ofiţerul” Leonaş: „Chiriţa (cochetând); (coborândochii şi trăgându-şi
mâna); (cu pudoare); (cu dragoste)”.

Chiriţa este, totodată, o mânui lipsită de responsabilitate, care nu ştie să-şi

educe copiii, degradându-le personalitatea printr-un răsfăţ ridicol şi cu totul
deplasat. Superficialitatea privind educaţia şi instrucţia lui Guliţă reiese,
indirect, din didascalii şi din vorbele eroinei. La începutul piesei, atunci când
ţăranii vin la Chiriţa să-l reclame pe Guliţă că a „vânat” un viţel, că a dat foc
bordeiului „cu ciubucu cel de hârtie”, că ţine calea fetelor din sat, Chiriţa
reacţionează cu violenţă şi-i ameninţă „(furioasă)”, „(ameninţând ţăranii cu
cravaşa): Tacă-vă gura, mojicilor!”; „Cu biciul pe spate/ V-oi da!/ V-oi da eu
dreptate/ Aşa!”.

Limbajul

LimbajulChiriţei este ilustrativ pentru caracterul superficial, pentru spoiala de

cultură şi pentru snobismul ei. Cucoana Chiriţa amestecă limba neaoş
moldovenească, plină de savoare – şasă, cumnăţâcă, o găsî, bucăţâcă tăietă,
roşâie – cu franţuzisme – uvraj, musiu, deşir, bontonuri – şi cu expresii
populare – „mă munceşte cugetul”, „nu dau tătarii”.

Chiriţa vorbeşte o limbă franceză ridicolă, traducând din româneşte cuvânt cu

cuvânt expresii care în limba franceză au alt sens ori nu există deloc
(decalcuri). Astfel, pentru tobă de carte, ea spune „un tambour d’instruction”,
sau pentru flori de cuc, „fleurs de coucou”, pentru a spăla putina, „laver le
baril” ori pentru a vorbi ca apa, „parler comme l’eau” etc. Chiriţa este un
personaj caricatural, dar simpatic prin firea volubilă, prin agitaţia ei ridicolă de
a părea o pariziancă, prin snobismul ei ostentativ.
În fond, Chiriţa este o autodidactă, învăţase limba franceză de una singură,
aşa cum, de altfel, mărturiseşte: „j’ai apprendre toute seulette francais… pre
legea mea”. Ea creează cuvinte proprii, rostind apprendre în loc de appris şi
toute seulette în loc de toute seule, forma „seulette” fiind „o foarte nostimă
formulă de autotandreţe: singurică, vrea să spună eroina”. (Pompiliu Marcea)

Din punct de vedere al portretului fizic, Chiriţa este, în montările spectacolelor

şi în viziunea regizorilor, o femeie bătrână şi grasă. George Călinescu o
caracterizează astfel: „Chiriţa e o cochetă bătrână, dar şi o mamă bună, o
burgheză cu dor de parvenire, dar şi o inteligenţă deschisă pentru ideea de
progres, o bonjuristă”.

Autorul nu dă nicio informaţie despre vârsta eroinei, cu excepţia răspunsului

pe care Chiriţa i-l dă lui Leonaş, atunci când acesta o jigneşte spunându-i că
este de pe vremea lui Papură Vodă: „Minciuni spui… că tocmai ieri am împlinit
35 de ani”. Tânărul o persiflează maliţios, „35 fără mercuri, fără vineri şi fără
sâmbete”, iar altă dată îi spune „babă străchetă”.

Pompiliu Marcea analizează împrejurările şi situaţiile care ar putea identifica

vârsta eroinei: „Chiriţa, în Chiriţa în provinţie, este mama lui Guliţă, iar băiatul
are paisprezece ani, ceea ce aflăm din dialogul cu Safta, cumnata, pe tema
viitorului casnic al odraslei. […] Luluţa, îndrăgostită de Leonaş, era, deci, la
cincisprezece ani, deja nubilă (aflată la vârsa căsătoriei) şi putem uşor deduce
că lucrurile nu se petrecuseră altfel cu Chiriţa. Acum un secol şi ceva, şi chiar
azi, în mediul rural, vârsta matrimonială era, pentru fete, cam între 15-16 ani,
iar copiii veneau destul de repede după căsătorie. Aşa stând lucrurile, dacă
adăugăm la 16-17 ani, maximum maximorum 18-20, cei 14 ani ai lui Guliţă,
eroina lui Alecsandri nu putea să aibă mai mult de 33-35 de ani, fiind, adică o
femeie destul de tânără încă, astfel faptul că se lasă curtată de Leonaş,
tânărul ofiţer, nu pare deloc compromiţător şi nici ridicol”.

Un alt argument ar fi acela că învăţase să călărească „la leş, la manejărie…”,

ori la o vârstă înaintată ar fi fost aproape imposibil să mai poată călări.
Aceeaşi situaţie este şi cu fumatul, de care se apucase pentru că „aşa-i
moda”.

Despre „greutatea” Chiriţei autorul face o singură referire prin intermediul lui
Grigore Bârzoi, atunci când femeia se plânge că s-a plictisit la ţară şi vrea să
plece la Paris „să mă mai răcoresc, că m-am uscat aici în provinţie”. Pufnind
enervat, Bârzoi îi răspunde sarcastic: „Ba că chiar… Să vede că nu te-ai uitat
de mult în oglindă!”, sugerând că nu este nici pe departe „uscată”. Alţii
interpretează scena 3 din actul I al comediei în aceeaşi viziune, considerând
că eroina solicită ajutorul celorlalţi pentru a se da jos de pe cal din cauza
grăsimii, dar poate că poziţia pe cal a femeilor, cu ambele picioare în aceeaşi
parte, făcea dificilă coborârea.