Christine Orban

AŞTEPTAREA

Colecţia

Editura ALCRIS
 18.

Am alergat fără să mă opresc până acasă, gata

să mă sufoc şi copleşită ae disperare. Şi sufo-
carea era aproape o uşurare comparată cu dis-
perarea care mă gâtuia. Se poate oare
supravieţui unei asemenea erori? Ma înşelasem.
Nu-i plăceam necunoscutului. Dacă fusese în
ajun la bar, nu valoram dAestul în ochii lui ca
să-mi dea o a doua şansă. îmi neglijasem soţul,
slujba, pe Molineux, respectul de sine pentru
nimic! Şi rochia aceasta nouă, care mi se lipise
de piele, ridiculizându-mă, aş fi vrut s-o smulg
de pe mine şi s-o sfâşii, ca şi lenjeria ruşinoasă şi

93
şalul bietei Lilas, complice la toată povestea asta
grQtescă.
In jurul meu, totul se prăbuşea. Nu mai ştiam
nimic, nici măcar dacă era zi sau noapte. 0 sin-
gură certitudine se impunea: el nu revenise. Iar
eu hohoteam în stradă, în timp ce rimelul
care-mi înţepa ochii amestecat cu lacrimile,
curgea în lungi dâre negre pe obrajii mei.
Smiorcăiam, îmi ştergeam nasul cu mâneca
rochiei, bucuroasă că îmi murdăresc veşmintele.
Mergeam pe trotuar, incapabilă să urc acasă, nici
să mă întorc la bar. Cursa se închisese. Pierderea
unui viitor imaginat şi netrăit mă afecta mai mult
decât distrugerea unui trecut construit cu un
bărbat cu care împărţeam nopţile. Inălţasem
imperiul visat până într-atât încât devenise mai
important pentru echilibrul meu decât realitatea
însăşi. Prin faptul că nu venise, necunoscutul
îmi luase oare dreptul de a visa? In fond, îmi
spuneam eu, căutând cu orice preţ o consolare,
nu îmi luase nimic deoarece nu îmi promisese
nimic, astfel că puteam continua sa visez la
necunoscut, fără prezenţa lui. Nu mai eram
încătuşată decât ae mine însămi. Tăcerea şi
tristeţea intraseră în închipuirea mea.
Ar fi fost suficiente câteva mici semne care
să-mi întreţină iluziile. Acestea îmi erau interzise
de acum înainte şi orice împotrivire ar fi fost
curată nebunie; trebuia să mă mulţumesc cu

94
plimbările cu scuterul, agăţată de spatele lui
Laurent, cu poveştile despre bolnavii lui care pe
mine mă apropiau de moarte, în vreme ce lui îi
dădeau masura şi valoarea vieţii, cu compania
prietenilor noştri de sâmbătă seara în bucatăria
noastră... Se sfârşise cu escapadele de femeie
fatală la Cafeneaua Scuarului, se sfârşise cu
nebunatica viaţă secretă înainte chiar să fi
început. Bărbatul acela nu mă iubea. Eram
atinsă de acea boală ruşinoasă şi de nemărtu-
risit: dragostea fără reciprocitate. Un soţ, chiar
medic, nu poate îngriji o asemenea maladie.
Nu-mi rămânea decât să o maschez, s-o îngrop
în spatele unor zâmbete forţate, a unor cuvinte
lipsite de importanţă, astfel încât comedia vieţii
cu tot ce însoţeşte existenţa unui cuplu să con-
tinue ca înainte.
Ca o nefericită, am intrat într-o cabină tele-
fonică pentru a mă elibera de o întrebare de al
cărui răspuns depindea siguranţa de care aveam
atâta nevoie. îmi jurasem totuşi să nu-mi mai
vorbesc despre povestea asta.
- Rose, de ce un bărbat atras de o femeie nu
prinde ocazia s-o revadă?
- Iar i s-a tras clapa smintitei tale de India? mă
întrebă ea pe un ton usturător.
îmi stăpaneam cu mare greutate lacrimile.
- Rose, ajută-mă s-o ajut pe India şi
spune-mi...

95
 Rose ar fi putut să-mi arunce în faţă răspunsul
cel mai evident, cel care se potrivea sub toate
aspectele: „Dar, draga mea, el nu este atras de
ea!" Fiinţa rafinată, se lansă într-o analiză mai
sofisticată, care îmi deschise o uşă spre care
bineînţeles m-am repezit:
- Ii este teamă să iubească.
Teamă să iubească? Aveam pentru prima dată
impresia că Rose se apropie de adevăr, şi nu ştiu
prin ce salt sinucigaş, am fost dintr-o dată con-
vinsă că aventura din această seară nu fusese
decât o neînţelegere îngrozitoare de care eram
principala răspunzătoare. Scuzându-1 că nu
venise, consimţeam să mă întorc să-1 aştept la
cafenea. Această dorinţă, această obsesie
resimţită ca o tumoare cu câteva clipe înainte, o
comparam acum cu un copil conceput cu
dragoste, care creştea în pântecul meu. Oscilam
dintr-o extremă în alta, şi dacă Rose îmi oferea să
revin în partea unde era răul mai mic, nu mă
puteam hotărî decât cu preţul unor lacrimi şi al
unor emoţii care nu duceau la nimic.
Când am pus în sfârşit piciorul pe palierul
apartamentului meu, vocea ei răsuna încă în
urechile mele şi eu eram aproape liniştită.

96
 19.

Pasiunea nu este decât o amăgire, o adiere

firavă ca o flacără expusă vânturilor, o iluzie, o
deviere a minţii, o tulburare de îngrijit; toate
astea aş fi vrut să i le spun lui Laurent, în seara
aceea. Dar eram copleşită, închisă în mine
însămi, zidită în tăcere. Aveam impresia că visa-
sem totul şi că mă îndepărtam de el pentru
nimeni şi pentru nimic. Pentru tăcere, din cauza
tăcerii.

97
 Nu aveam curajul să vorbesc. Să mărturisesc.
Poate pentru că nu era nimic de mărturisit,
Mărturisirea unei iubiri consumate, împărtăşite,
ar fi fost mai dificilă, dar mai normala, mai sa-
tisfăcătoare pentru mine şi pentru el, care
pierdea dragostea mea pentru nimic. Povestea
mea putea fi pusă într-un sertar cu nebunii agre-
abile, inspiraţii trecătoare, dar nu implica nici
m^nie, nici gelozie.
îmi închipuiam vocea lui Molineux întrebân-
du-mă:
- Te-ai culcat cu el?
- Nu.
Şi aerul lui mirat de răspunsul meu:
- Atunci, n-a fost nimic? Nu s-a întâmplat
nimic?
- Nimic.
Deoarece pentru el, ca si pentru Laurent şi
toată lumea, o poveste de dragoste fără sex este
un accident inexplicabil, o defecţiune a naturii.
Inima mea se aprinsese de la o privire, de la o
mână pe obrazul meu. Nu prin sex, spre neferi-
cirea mea.
De aceea, mă prefăceam, îi minţeam pe Rose,
pe Laurent, pe Molineux, pentru că nimeni nu
era în măsura să mă înţeleagă. Nu aveam nici un
aliat pentru a mă împotrivi necunoscutului. Nu
eram în armonie cu contradicţiile mele decât în
barul acela, când îl aşteptam. Acolo, eram eu;

98
eu, prinsă de un vânt de nebunie, despre care
mă întrebam când se va opri să sufle, atât de
epuizată eram, la capătul puterilor de a fi prinsă
în acest vârtej. Dupa cum Dumnezeu dă viaţă şi
apoi o ia, numai necunoscutul care îmi provoacă
această durere putea, cu un cuvânt, cu o atitu-
dine logică sau, mai bine chiar, cu o declaraţie
de^dragoste sau de respingere, să mă vindece.
în consecinţă, ca o umbră printre umbre,
aşteptam gestul, cuvântul care sa mă metamor-
fozeze. Suferisem oare, în seara aceea, până într-
atât încât să-i vorbesc lui Laurent despre In^ia?
Nu mai ştiam. Laurent se neliniştise. îmi
amintesc de mâinile lui, de buzele lui puse de
mai multe ori pe fruntea mea, de unele cuvinte
penare le folosise: surmenaj, odihnă, calciu...
îmi amintesc de blândeţea lui.
De asemenea, îmi amintesc că a făcut
dragoste cu mine şi că eu am închis ochii ima-
ginandu-mi că necunoscutul intra în trupul
meu. Şi îi simţeam suflul, îi auzeam respiraţia
sacadată, transportată de atâta forţă şi de o
violenţă de a ma poseda.

99
 20.

Apoi s-a făcut ziuă. Ziua vine întotdeauna fără

să ţină seama de grijile noastre. Am imitat per-
manenţa zilei şi am repetat gesturile cotidiene
de viaţă: mi-am luat micul dejun, m-am machiat,
am îmbrăcat o rochie.
îmbrăcată nepotrivit, voi simţi mai puţin
tentaţia de a ma opri la Cafeneaua Scuarului.
Hotărârea mea era luată mai trebuia să mă
supun ei, şi toate mijloacele de a veni în ajutorul
voinţei mele erau binevenite. Aventurierul cel

100
mai experimentat, rătăcit în deşert, vede oaze
acolo unde nu există decât nisip. Eu eram
rătăcită pe stradă. Necunoscutul - bărbatul care
lipseşte de la întâlniri, care nu îşi ţine promisiu-
nile, care opreşte fericirea în plin zbor, cum
cade o pasare rănită din cer - îmi înceţoşase
privirea pentru totdeauna.
întâlnirea noastră era o frază fără punct, o
carte fără sfârşit, un tiv care se destramă.
Sentimentele, planurile, fantasmele pe care el le
declanşa fugeau în toate direcţiile şi, o dată cu
ele, speranţa.
Cunosc sensurile interzise, căile fără ieşire,
drumurile închise, semnificaţia cuvântului
imposibil sau formula de refuz. Regulile acestor
jocuri nu-mi sunt străine; dacă le-ar fi făcut
cunoscute, aş fi făcut cale-ntoarsă. Dar în faţa
mea nu se ridica nici un zid, nici un cuvânt des-
curajam, nici un cuvânt dojenitor, numai un
câmp liber, vast, o promisiune cât vedeam cu
ochii. Cum să rezist acestor spaţii nesfârşite şi
nedesluşite, aceste câmpuri ele zăpadă imacu-
lată, aceste pagini albe, fără să mă pierd în ele şi
să dau frâu liber dorinţelor mele refulate,
tentaţiei de a iubi?
în timp ce vorbeam, Laurent mă săruta pe
buze şi îmi murmura la ureche cuvinte obscene
ca să-mi reamintească zbenguielile noastre de
aseară. Dar eu nu mai eram cu gândul acolo,

101
dornică deja de a ajunge la studio, evitând
Cafeneaua Scuarului.
Mergeam drept, cu o ţinută semeaţă, cum mă
învăţase odinioară profesorul de balet. Un pas,
apoi altul, şi încă unul. Aceşti paşi care nu se
potriveau cu starea mea sufletească, această
înaintare fără tragere de inimă, aceste nonsen-
suri mă încetineau, atât de greu îmi era să merg
împotriva interesului meu. Gândurile mele ma
duceau spre necunoscut şi trebuia să mă lupt cu
furtuna pe care o declanşa în mine ca să menţin
drumul spre studio. Hotărârea de a mă
îndepărta ae bărbatul pe care îl iubeam mi se
părea mai dificilă decât de a mă supune voinţei
lui, chiar de ar fi fost neîndurătoare.
Trebuia să predauAcopia standard a filmului
peste trei săptămâni. întârzierile cădeau ca nişte
cuţite de ghilotină şi depăşirile termenelor
costau scump producţia. Şi eu nu aveam altă
dorinţă decât sa-1 regăsesc pe bărbatul acela în
bar, ca o femeie de moravuri uşoare. Prinsesem
gustul acestor ambianţe sordide, în care
domneşte penumbra, unde prostituatele îşi fac
munca lor. Mi-ar fi plăcut să nu târfa lui. Aş fi fost
în stare să plătesc ca să fiu târfa lui. Dar încă prea
recent rănită de confuzia mea din ajun, motivul
meu era puternic şi comanda picioarelor mele
să se îndrepte direct spre sala de montaj. Atunci,
în adâncul fiinţei mele, îi ceream iertare că mă

102 i
duceam într-un loc unde nu putea niciodată să
mă găsească. îi ceream iertare pentru că nu
aveam umilinţa de a-1 aştepta încă de dimineaţă,
şi toate nopţile dacă treouia. în barul aceia,
iertare pentru slăbiciunile mele care mă deter-
minau să-mi îndeplinesc angajamentele. Pentru
nimic. Pentru că nimic în afară de el nu avea
importanţă.
împinsei uşa studioului fără să reuşesc să-mi
amintesc titlul filmului ales în cele din urmă de
producătorii noştri.
Eram aproape de mixaj, acel moment în care
sunetul trebuie alăturat imaginii. Molineux avea
nevoie de toată atenţia mea, cu capul în stare de
funcţionare, nu numai de câteva reflexe şi de
îndemânarea dobândită cu trecerea anilor.
Pentru prima dată în viaţa mea nu eram onestă
cu el; nu eram onestă continuând să tac, să-i
ofer un rest atrofiat din inteligenţa mea, o
aparenţă, o minciună ambulantă, un surâs
ipocrit, o minte captivată de un bărbat, o biată
femeie rănită de moarte, care- se agăţa de ima-
gini ca să nu rămână lungită pe şalul lui Lilas în
raţa barului pentru a aştepta ca într-o zi - cine
ştie? - necunoscutul s-o calce în picioare, să-şi
şteargă talpa pantofilor negri pe spatele ei şi,
păşind peste ea, să-i strivească mâna fără să se
scuze.

103
 21.

Când am deschis uşa studioului, Molineux

mi-a întins o cafea într-un pahar de plastic pe
care-1 ţinea de margini ca să nu se frigă.
- Ţine, este pentru tine, ştiam ca vei avea
nevoie de aşa ceva.
- Să mergem mai curând la cafenea.
L-am privit ca să-i evaluez calităţile de confi-
dent. Nu avea înclinaţii spre Compasiune. Nu
aveam încredere în el, cum nu aveam încredere
în neplăcuta obişnuinţă care mă împingea în
braţele primului venit pentru a-mi oferi puţină

104
consolare. Mă gândeam la câinele meu care îmi
întovărăşise copilăria şi care, îndată ce .mă
vedea, se întindea pe spate, cu labele
îndepărtate, cu pieptul oferit, cerşind cu
privirea un semn de afecţiune. îi semănăm.
- De acord, spuse el, punând paharul pe
masă, fără să para câtuşi ae puţin surprins de
invitaţia mea.
Nu avea acel aer impertinent din zilele lui
proaste, zilele acelea de venin şi amărăciune în
care se remarca prin cuvinte muşcătoare, tăioase
ca o lamă de oţel. Dimpotrivă, aveam în faţa mea
un bărbat devenit binevoitor în perspectiva de
a-şi vedea curiozitatea în sfârşit satisfăcută, yn
bărbat de o amabilitate fermecătoare. în
dimineaţa aceea, aproape că îmi devenise o per-
soană apropiată. Deoarece participam de atâta
timp la viaţa lui, la grijile lui, ajunsesem chiar să
crea că avea drepturi asupra mea.
Cafeneaua unde prânzea adeseori împreună
cu echipa lui se găsea la cinci minute de mers pe
jos. îl urmam pe Molineux prin labirintul
străzilor. Cufundată în gândurile mele,
încetineam pasul când se oprea, traversam cu el
când pornea din nou.
Nu mă hotărâsem încă dacă îi voi vorbi.
Mărturisirea m-ar fi uşurat, dar în acelaşi timp
însemna asumarea unui risc. Tainele nu sunt
cadouri. Ele te obligă să păstrezi tăcerea. Pe de

105
altă parte, cadourile nu sunt întotdeauna uşor
de primit. Ele obligă la generozitate, ca o dato-
rie de înapoiat. Dacă Molineux nu mi-ar
destăinui nimic în schimb, voi rămâne înda-
torată lui.
A

In punctul în care ajunsesem, această incerti-

tudine nu mai era decât un amănunt fără impor-
tanţă. Nu voi târî după mine toată viaţa nevoia
de a prelungi prin cuvânt o îmbrăţişare
trecătoare! La urma urmei, cu excepţia lui
Molineux, nimeni nu putea şti cât de mult mă
costase să ascund ceea ce fusese o pasiune.
Distrată, m-am repezit spre un autobuz.
Molineux mă reţinu de braţ şi când mă prinse de
mână şi o strânse cu putere într-a lui, am ştiut că
îi voi vorbi. Eram prea slabă. Situaţia mea ciu-
dată mă făcea vulnerabilă faţă de inteligenţa
acestui bărbat cu privire poznaşă şi cu suficientă
experienţă ca să nu mă judece.
De aceea, o dată aşezaţi la o masă din cafenea
şi după ce comandase două cafele - „tari, îi spuse
el chelnerului, ne aşteaptă o zi grea": era oare o
ironie? - mi-am început tirada.
- Când stai în spatele camerei de luat vederi
este uşor să spui: „Nu face primul pas, nu-1
privi". Eu, ca o proastă, te-am ascultat, am con-
fundat ca o idioată cinematograful cu viaţa pen-
tru că îmi reproşai că nu trăisem destule expe-
rienţe ca să realizez un film! Nu ştiai'că nu eram

106
în stare să mă joc de-a pisica şi şoarecele! Că în
viaţă oamenii nu pot fi manipulaţi ca pe pelicu-
la ta! Eu nu am o inimă împietrită. Daca mă înşel
în prima scenă, nu pot abandona totul şi nici
să-mi schimb partenerul, eu nu am albume, nici
agenţie de plasare cu zeci de necunoscuţi
fotografiaţi, o mulţime de neunoscuţi de unde
să alegi cum îţi alegi actriţele: mai tânără, mai
puţin blondă, mai slabă, cu buze mai subţiri, cu
buze mai pline. La fiecare turnare îţi reîncepi
viaţa ca un şarpe care îşi schimbă pielea. Adio
Caria, bună ziua Claudia. Eu nu. Nu toantele.
Proastele, blondele, cititoarele revistelor „Noi
doi" şi „Confidenţe", cum spui tu, se
îndrăgostesc din prima secvenţă, prietene! De-a
binelea. Tu îţi petreci timpul dându-mi sfaturi cu
aerul tău superior, dar nu ai fost la Cafeneaua
Scuarului... Este barul unui hotel. Până aici,
nimic extraordinar. Dar imagineaza-ţi că am dat
peste un tip ciudat, făcut pentru dragoste, căruia
ii plăcea aşteptarea, tacerea, misterul. M-a
mângâiat pe obraz şi a plecat. Povestea mea este
aceea a unei femei care aşteaptă într-un bar un
tip care nu vine. îţi place sau nu genul acesta de
măgărie?
Nu ştiu cum şi nici pe ce ton i-am aruncat
toate astea în faţă, dar am făcut-o dintr-o suflare,
aşezată la o măsuţă din cafeneaua unde era un
obişnuit al casei.

107
 Molineux mă asculta. Cred că-i plăceau
femeile pentru exagerările şi lipsa lor de măsură.
Când nu le menaja, era ca să le facă să-şi iasă din
fire. El nu urmărea decât să le încerce sufletul.
In faţa lui toate femeile puteau fi, într-o zi sau
alta, victime ale cinismului lui. Era foarte şiret
pentru a nu le scoate la suprafaţă slăbiciunile.
De data aceasta, fusesem mai şmecheră decât el.
I-o luasem înainte.
Molineux mă privi, uimit, şi îmi spuse pe
tonul cel mai serios din lume:
- Uneori, este preferabil să fugi ca să opreşti
pagubele. Dacă te laşi absorbit, scapi cu cica-
trice. Asta nu se uită niciodată.
- Vorbeşti ca un bărbat. Eşti laş ca un bărbat.
- Iar tu eşti curajoasă, inonştientă ca o femeie.
Nu te întoarce la bar.
- Mă voi întoarce la bar, îi spun eu, furioasă la
ideea că mă sfătuia să n-o fac. M-am întors deia
acolo de zeci de Qri şi mă voi întoarce acolo
toată viaţa mea. In toate serile vieţii mele,
înţelegi, până când îl voi revedea.
- Anna, l-ai inventat pe tipul acesta!
- Există.
- In capul tău. Asemenea unui miraj în ochii
celui care s-a rătăcit în deşert, ţi-ai născocit o
tristeţe provocată de dragoste... Poate că aveai
nevoie de aşa ceva.
- Simt durerea aici, îi spun eu lovindu-mi

108
pieptul, o durere mare ca un pumn închis, dură
ca un pumn de oţel care s-a instalat aici şi nu mă
părăseşte. Care îmi întunecă mintea şi îmi face
atât de rău încât nu mă gândesc decât la ea.
Durerea mea n-are nimic dintr-un miraj, ea
există.
Molineux îmi mângâie obrazul ca şi cum îl
întristasem. Am simţit că în clipa aceea era capa-
bil să-mi spună că necunoscutul va reveni, ca
să-mi şteargă lacrimile, dar nu credea deloc în
aceasta posibilitate.

109
 22.

Era abia ora şase după-amiază şi eu eram deja

acolo, în Cafeneaua Scuarului, ca un manechin
pregătit pentru o paradă de modă, cufundată în
secretul meu, un secret care dura de opt luni de
zile. Secretul de a iubi, secretul de a-1 iubi.
Regatul meu secret era plin de cuvinte înăbuşite,
de cuvinte somnambule, iluzii ale inimii mele,
coşmaruri în realitate. Ii inventam vocea, o voce
voluptoasă, fecundă, care răspundea la toate
întrebările pe care i le puneam; timbrul era grav,
cu un debit destul de lent şi cu vorbe cumpatate,
alese cu grijă. O voce în armonie cu mirosul lui,
care nu avea nevoie de parfum ca să tulbure.

110
 Mă împrietenisem în cele din urmă cu
patroana magazinului „Miss Blitz", căreia mă
adresam cu numele acesta, o femeie de vreo
cincizeci de ani, cochetă, care se amuza de ne-
bunia vestimentară care mă cuprinsese, fără să
încerce să scoată din asta vreun profit. Atunci
când alegeam accesorii excentrice, de folosinţă
limitată, părea fericită să mi le împrumute.
Luasem obiceiul să mă machiez în faţa oglinzii
din cabina de probă si să plec cu noile mele
veşminte, încredinţându-i păstrarea celor vechi,
conform unui ritual de la care nu mă mai
abăteam.
Această frenezie vestimentară producându-se
de fiecare dată la aceeaşi oră, la sfârşitul zilei, am
fost obligată s-o justific. Am născocit un motiv:
participam la nişte audiţii de teatru. Miss Blitz,
întotdeauna bine dispusă, se mulţumi cu această
versiune. Apoi, cum reveneam adeseori, începu
să se îndoiască de faptul că lucrurile la teatru,
sau în altă parte, mergeau foarte bine şi îşi per-
mise câteva comentarii: „Bărbaţii sunt foarte difi-
cili... O femeie frumoasă ca dumneavoastră!"
Sau: „Ar trebui învăţaţi să asculte. Dar asta nu vă
stăAîn fire, nu?"
In fond, mă gândeam eu, aşezată pe bancheta
mea, ar fi trebuit s-o iau drept confidentă. La
vârsta ei, Miss Blitz ştia totul despre chinurile
unei femei care aşteaptă un bărbat şi despre

1-11
greşelile la care se condamnă.
El nu venise încă. Pentru a-1 face să trăiască în
mine, eram obligată să-mi satisfac micile bucurii
banale: să respir acelaşi aer ca el, acest miros de
tutun care plutea în atmosferă, să urmăresc
obiectele, o scrumieră, un pahar, o farfurie pe
care s-ar fi putut s-o atinga sau asupra cărora
privirea lui s-ar fi putut opri, să mă cramponez
de indiferent ce amănunt, chiar cel mai insignifi-
ant, numai să mă apropie de el; tot acest
fetişism, oricât de derizoriu ar fi fost, îmi
devenise necesar ca să nu mă prăbuşesc în dis-
perare. Aş fi vrut să mă plictisesc de acest bărbat
din care nu iubeam poate decât absenţa şi să
închid această poveste ca pe o carte. Dar cum să
te poţi plictisi oare de nimic? Te poţi plictisi de
o prezenţă copleşitoare, dar de o absenţă? Nu
reuşeam să banalizez o experienţă care nu avu-
sese loc, s-o fac egală cu altele, cu toate acelea
pe care le avusesem în trecut. Când un bărbat şi
o femeie se plac, bărbatul îi dă femeii întâlnire
într-un bar hotel, de exemplu, unde a reţinut
o cameră. Ii propune să-1 urmeze şi ea urcă
împreună cu el. El închide uşa în urma lor, o
îmbrăţişează, o dezbracă şi aşa mai departe.
Cunoscusem deja astfel de situaţii în care se
amestecă temeri delicioase şi aviditatea
trupurilor. Ce m-ar fi putut împiedica oare să
alerg după un bărbat greu de prins dacă nu

112
această sumedenie de amintiri pe care orice
femeie le ascunde în ea după o anumită vârstă?
Dragostea nu născoceşte nimic. De ce să-mi
imaginez că el ar aduce ceva nou de data aceas-
ta şi să nu mă mulţumesc cu amintirile mele?
Din cauza emoţiei, a tiraniei emoţiei, această
maşină infernală de distrus voinţa, eram incapa-
bilă de asta. Aş fi vrut să smulg, să debranşez
priza, dacă ar fi existat aşa ceva. Dar nu ştiam ce
să fac. Maşina demara singură, se alimenta cu
nimicuri, din orice semn, şi s-ar fi mulţumit
chiar cu o simplă amăgire, cu o posibilă min-
ciună, cu o frumoasă promisiune dacă măcar
mi-ar fi oferit una. Fără speranţa de a-1 revedea,
mişcarea, muzica, culorile vieţii, se estompau.
Nu mai aveam discernământ. Cum o sepie îşi
aruncă cerneala ca să se ascundă şi să se apere,
el îmi aruncase o pulbere de aur de care nu mai
scăpasem. Eram orbită, în timp ce el nu era.
Ceea ce văzuse, fusese o femeie neglijentă, cu
părul lipit de ploaie, aspirând cu zgomot
băutura din pahar cu paiul.
Cu câte ore înaintase oare micul ac al ceasului
meu? Ce importanţă avea? Când am plecat, se
făcuse noapte. Singurul lucru pe care îl ştiam,
era că el nu revenise.

113
 23.
îmi plac margaretele pentru că ele cunosc
viitorul. Una din aceste flori m-a asigurat că voi
lua bacalaureatul. Alta, că Molineux mă va anga-
ja. După aceea, alta, că Laurent mă va cere în
căsătorie. Margaretele nu se înşală.
In drum spre bar, deghizată de către Miss
Blitz, m-am oprit la o norăreasă pentru a-mi
oferi câteva dintre aceste ghicitoare ca să le con-
sult în privinţa întrebării care conţinu^ să-mi
ardă pieptul: va veni oare în seara asta? în timp
ce mergeam, aranjată ca o prinţesă, smulgeam

114
petalele florii, cu inima agăţată de fiecare dintre
ele. Da. Nu. Da. Nu. Da... Nu. De data asta,
răspunsul a fost fără milă. Ca să-mi dau o a doua
şansă, mi-am imaginat că în graba mea smul-
sesem două petale în acelaşi timp şi că din
această cauză răspunsul fusese denaturat. M-am
oprit sub arcada unei clădiri şi acolo, nemişcată,
eram sigură că margareta îmi va da răspunsul cel
bun. Dar nici concentrarea, nici nemişcarea mea
n-au influenţat-o. Rspunsul ei era tot negativ. Mă
cuprinsese un impuls sinucigaş. Să termin cu
asta, să termin cu aşteptarea şi mai mult chiar,
cu mine însămi. Pentru că aşteptarea mi se lipise
de piele, nu aveam altă ieşire decât să mă elimin
ca să mă eliberez de această amorţire a minţii şi
a trupului, de această apatie care avea o singură
ţintă: uşa turnantă, taburetul din stânga intrării,
barul, şi el, mereu el. Sena se afla la câţiva paşi.
Aş fi putut plonja în apă din cauza relei preve-
stiri a unei flori. Dar aşteptarea, spiritul meu
rău, se trezi, se revoltă în mine, făcandu-mă să
mă agăţ din nou de viaţă. Poate că margaretele
se înşelau; călăuzită de această speranţă, cu care
trebuia să mă mulţumesc, mi-am continuat dru-
mul spre Cafeneaua Scuarului.
• Dar şi în seara asta, margareta nu se înşelase.
Uşa turnantă se învârti, se învârti... 0 mulţime
de oameni intraseră, alţii ieşiseră, dar el nu era
printre ei.

115
 24.

Fiecare zi care trecea era pentru mine o zi mai

puţin de suferit. Timpul trecea şi amintirea
necunoscutului se estompa, fără să mi se şteargă
din memorie. Ochii lui apăreau mereu din ceaţă,
ca două faruri, două lumini care mă orbeau şi
anihilau tot ce mă înconjura. Soarele era acolo
unde străluceau irişii lui, un soare galben,
orbitor, şi restul lumii se cufunda în întuneric.
Iată. Am spus cuvântul. Eram orbită. Este de-
ajuns o torţă sub apă pentru ca peştii orbiţi să

116
devină prăzi uşor de capturat. La fel se întâmplă
şi cu iepurii, cu vulpile hăituite sub farurile bra-
conierilor. Necunoscutul era un braconier. îşi
aprinsese luminile la sfârşitul zilei şi dăduse
peste o pradă, o pradă cu verighetă, interzisă,
aşadar mai râvnită. Nu numai că cedasem, dar
comisesem greşeala de a mă lăsa prinsă. Cine să
reziste unei asemenea străluciri? Aurului din
ochii lui, acelor pepite diabolice care dansau în
noapte? Necunoscutul îmi dezbrăcase sufletul
cu privirea lui şi în goliciunea mea subită, înţele-
sesem. înţelesesem ce însemna a dori. Nu mai
eram decât regina tăcerii, a absenţei, a lipsei, a
solitudinii... O regină fără coroană, o regină fără
viaţă, moartă ca unele stele de pe cer pe care
soarele nu le mai luminează. Dar regină încă,
încoronată cu spini şi suferinţă, regina unui bar
dezolant la căderea serii, o regina fără nume,
fără viitor, fără altă istorie decât aceea a unei
priviri lungi şi a unui sărut pe furiş. îmi iubeam
totuşi regatul meu de nimic, iubeam barul aces-
ta cu banchete uzate. Uşa aceasta prin care tre-
ceau atâţia oameni, cu exepţia lui. îmi iubeam
umilitoarea mea singurătate în aceste rochii
mereu mai frumoase pentru prinţul întunericu-
lui şi al tenebrelor;

117
 25.

- L-ai revăzut? mă întrebă Molineux a doua zi

dimineaţa.
-Nu.
- Vrei să vorbim despre asta?
- Nu este nimic de spus despre asta, decât
tăcere şi aşteptare.
- Dacă ştii să vorbeşti despre tăcere, dacă ştii
să povesteşti despre aşteptare, este mult, Anna.
Molineux îşi înfipse ochii lui albaştri, ale căror
pleoape începeau să fie marcate ele riduri, în
ochii mei.

118
 - Aşteptarea este o temă dificilă, dar splen-
didă.
- Dar nu există nimic în asta, nimic de
povestit, nimic sau aproape nimic nu s-a întâm-
plat. N-am făcut dragoste, n-am cinat împreună,
n-am fost niciodată la el acasă, nici el la mine.
N-a mers niciodată alături de mine pe stradă!
Nimic! Eu nu îi cunosc numele, el nu îl cunoaşte
pe al meu... Nimic, mă înţelegi? Eu nu ştiu nimic
despre el, el nu ştie cu ce mă ocup sau ce mă
preocupă, nici măcar cărţile sau muzica mea
preferate! Nu-i cunosc decât mirosul, respiraţia,
gustul salivei şi gestul cu care îşi scoate cravata
sau îşi aruncă haina pe umăr. M-a privit o dată,
m-a sărutat altă dată, într-un bar cu banchete
roşii, un bar de două parale, un bar dezolant, în
care sper în fiecare seară, îmbrăcată ca o
prinţesa şi îndatorată ca o cerşetoare. Sunt regi-
na unui regat al himerelor!
Molineux repetă, gânditor:
- Regatul himerelor... este un titlu frumos.
Cu faţa îngropată în mâini, am izbucnit în
hohote:
- Nu-mi pasă de titlul tău! îi spun eu
hohotind. El n-a revenit.
- Aşteptarea este un subiect bun pentru un
scenariu. Scrie-1 şi vei vedea că este o frumoasă
revanşă asupra vieţii. O manieră ingenioasă de
emoţionat inimile. După cum vezi, formăm o

119
echipă ideală pentru a vorbi despre dragoste.
Tu, in ceea ce te priveşte, tu arzi, eşti înăuntru,
dacă mă pot exprima aşa. Pe de altă parte, eu
sunt un bătrân înţelept, potolit. Nu ai
depărtarea necesară pentru a folosi materialul,
ai nevoie de mine, care ştiu să citesc, să triez
senzaţiile, sentimentele arzătoare, dezordonate,
anarhice, pe care tu mi le vei furniza, pentru a
linişti jocul. Tratând pasiunea fără cumpănire,
duce la filme prost stăpânite. Eu voi fi tamponul
între ceea ce îmi vei furniza şi creaţie.
II ascultam şi îmi ştergeam ochii. Cinismul lui
Molineux nu-mi displăcea. Pentru el, nimic nu
se pierde, totul este bun pentru creaţie, pentru
creaţia lui. Profitând de lacrimile mele, nu se
ândea decât la cinema, desigur, dar îmi punea
alsam pe inimă. Datorită lui, eram pe punctul
de a-1 utiliza pe necunoscut, cum îşi frământă un
sculptor lutul, cum îşi înţeapă croitorul mane-
chinul, răsucindu-1, storcându-1, subordonându-
1 complet până a-1 transforma în bucăţi de
pelicula tăiată şi retăiată, lipite apoi cu mâna
mea. 0 banda desenată, un maimuţoi savant, un
animal docil care va repeta, numai pentru ochii
mei frumoşi, scena privirii şi scena sărutului de
atâtea ori cât voi dori eu, care va veni şi reveni la
Cafeneaua Scuarului, care va aştepta la rândul
lui, îmbrăcat de sărbătoare, în barul acela
blestemat, aşezat pe acea blestemată banchetă

120
roşie, şi îi voi cere Cariei, deoarece ea este cea
mai frumoasă şi cea mai puternică dintre toate,
să-i dea o palmă, în locul meu, când se va
apropia prea mult. Sau îmi imaginam un alt
final. într-o seară, necunoscutul o va aştepta pe
eroina mea la barul din Cafeneaua Scuarului, cu
o cheie în mână. El o va duce într-o cameră, sus,
pe mica scară ascunsă; şi, dorinţa mea de el sa-
tisfăcută în sfârşit, himera mea va dispărea.
Filmul acesta era răzbunarea mea. Cadoul lui.
Dar nu era oare şi cadoul lui Molineux?
- Edmond, îi spun eu, eşti sigur că povestea
asta este interesantă? Nu se întâmplă mare lucru.
- Tocmai, îmi spuse el, dacă reuşim să redăm
apatia, durerea, frumuseţea aşteptării, vom face
un film splendid, dar va fi greu.
Apoi Molineux tăcu şi privirea lui deveni
absentă.
- Bărbaţii aşteaptă si ei? îl întreb eu.
-Da.
Molineux avea acum o înfăţişare abătută. O
înfăţişare pe care nu i-o cunoşteam.
- Ai aşteptat o femeie pe care ai iubit-o?
- Nu destul. Am pierdut-o. Cum se pierde un
tren. Pe vremea aceea, nu ştiam ea trenul nu
revine, asta n-o afli decât mai târziu. Câte întâl-
niri importante sunt într-o viaţă? Una? Două?
Trei, cel mult. întreabă bătrâni ca mine, vei
vedea. Lovitura de trăsnet, respiraţia tăiată,

121
 nopţile albe din cauza unei întâlniri, este ceva
excepţional, neînchipuit, extraordinar. Un
bărbat atras de o femeie, este ceva firav şi com-
plicat, îmi spuse el cu aerul cel mai serios din
lume.
Nu mi-1 închipuiam pe Molineux firav.
Apoi mă privi, enervat pe el însuşi.
- De ce? De ce am pierdut oare momentele
minunate care, de altfel, n-au mai apărut? Pentru
că mi-a fost teamă.
Am prins mingea din zbor.
- Crezi că necunoscutul nu revine pentru că şi
luni este teamă?
Ii aşteptam răspunsul cu sufletul la gură.
Mâna lui trecea iar şi iar peste perii aspri ai
bărbiei. Molineux reflecta.
- Este tânăr?
-Da.
- Puţin probabil.
- Atunci, spune-mi, de ce nu revine?
M-am sprijinit de spătarul scaunului,
deoarece eram aşezaţi călare, ca de obicei, unul
în faţa celuilalt în sala de montaj.
Vizibil încurcat, Molineux continua să-şi frece
bărbia.
- Inspir teamă? întreb eu în şoaptă.
Molineux îmi zâmbi.
- Tu inspiri dragoste, pasiune, nu un artificiu
fugar între două uşi, aşadar poţi speria.

122
 - Şi dacă voiam doar ceva trecător între două
uşi?
- Atunci, îi este greu şi se apără.
- Are dreptate?
- Nu ştiu, Anna. Fiinţele umane sunt compli-
cate, pentru asta ne interesează, nu? Oricum, ne
trebAuie un final. Ţie îţi revine să-1 găseşti.
- îl ai, finalul tău: ea continuă să-1 aştepte şi el
nu revine.

123
 26.

Mai mult decât filmul căruia urma să-i scriu

scenariul, faptul de a mă exprima fără mască, era
adevăratul cadou pe care mi-1 oferea Molineux.
Sufeream însă la rel de mult, dar nu mai eram
închisă în mine însămi. Molineux împărtăşea
nefericirea mea fără să mă judece. Daca trenul
nu trece decât de trei ori într-o viaţă, ţinând
seama de faptul că, în decursul timpului,
- cunoscusem destui bărbaţi, dar numai două
iubiri, trăsesem concluzia că necunoscutul, a
treia, va fi ultima. Mă voi întoarce aşadar la cafe-
nea, mereu părăsită de el, care nu prinsese viaţa
decât între Molineux şi mine. Sărutul, privirea

124
ochilor lui cu străluciri de aur, dulceaţa buzelor
lui, Edmond le cunoştea. Dar necunoscutul de
persoana mea era agaţat, atârnând greu, ca un
copil pe cale să se nască şi care nu voia să mă
elibereze. Evitând cafeneaua, necunoscutul se va
estompa, cu timpul. Molineux pretindea că în
absenţă, îl născocisem şi că, în suferinţa mea,
crezusem că îl iubesc. Un artificiu al acestei
teorii. Dacă necunoscutul era un vis, ştiam că un
vis putea fi iubit la fel de puternic ca un bărbat,
deoarece visul căpăta forma celui absent şi că
necunoscutul, plăsmuit pe măsura dorinţelor
mele, îmi corespundea mai mult decât orice alt
bărbat. Şi mă temeam ca arta cinematografică să
nu îmi distrugă visul. Că necunoscutul, ajuns pe
peliculă, să nu se desprindă de mintea mea şi să
se alăture imaginilor. Momentele noastre împre-
ună, adevărate- sau false, privirea lui pe
picioarele mele, ubzele lui peste ale mele, nu
îmi vor mai aparţine. Mă voi goli ca un flacon de
ultima lui picătură de parfum. Or, eu nu ercm
încă pregătită să-1 pierd. Preferam să-1 mai aştept
pe bancheta mea.

125
 27.

După o săptămână, Molineux nu-mi mai vor-

bea despre necunoscut, ca şi cum mă vinde-
casem de el. Două discuţii şi un proiect de film
puseseră capăt problemei. Molineux uitase
tenacitatea unei obsesii amoroase. Lipsa lui de
logică, de realism, mă uimeau. Vorbea despre
„aşteptare" ca despre un lucru frumos, un lucru
romantic. Dar aşteptarea este o otravă care se
răspândeşte încet în corp, până la paralizie:
lângă un telefon pentru unii, sau pe o banchetă
de cafenea pentru alţii. ..Adu-mi material", îmi
spunea el. Asta avea importanţă în ochii lui.

126
Restul nu-1 interesa. Şi eu nu mai voiam să
vorbesc cu el despre asta. Ga într-un proces,
instrucţia avusese lor. Pentru judecata finală, îmi
reveneam la timp. Trebuia să revin la momentul
când timpul şi absenţa imaginaseră acel bărbat,
într-o zi, în mintea mea. Ziua aceasta sosise.
Cum cochiliile de scoici depuse de un val pe
plajă se întorc în mare, aşa se va întoarce
necunoscutul în absenţa care mi-1 adusese. Era o
lege a naturii.
îndemnată de un instinct sau raţiunea şi ima-
ginarul susţinându-se unul pe altul, am alergat
de-a lungul trotuarelor pâna la Miss Blitz. Ceea
ce îi plăcuse necunoscutului la mine erau în
realitate ochii mei, fiinţa mea, ceea ce răzbătea la
suprafaţă, nu veşmintele mele. Am alergat pe
străzile aglomerate, cu teama în suflet. Teama de
a-1 pierde. Deveneam nebună. Nebunii, cei care
vorbesc singuri, îşi născocesc fantome pentru
a-şi umple singurătatea. Cum ajunsesem oare
aici? Mă duceam să mă aşez într-un bar şi să dis-
cut cu o nălucă. Imposibil. îi simţeam prezenţa
nu departe de mine. De data asta, dadea târ-
coale... M-am întors şi am văzut un bărbat în
pardesiu bej pândindu-mă. Era oare posibil să
fie el? Era posibil ca necunoscutul să fie pe
urmele mele de săptămâni de zile, să ştie totul
despre mine, despre viaţa mea, despre locuinţa
mea, să-i cunoasca pe Laurent, Rose, Molineux?

127
 Să ştie de câte ori m-am ridiculizat aşteptându-1,
gătită ca o păpuşă, pe bancheta roşie a cafenelei?
Tremuram de groază deoarece scos din cutia lui
roşie, din refugiul lui obscur, necunoscutul şi-ar
fi pierdut toate atributele. In afara acestui con-
text, cine era el? O figură amăgitoare a vieţii.
Bărbatul trebuia să rămână necunoscutul din
Cafeneaua Scuarului, să rămână acolo, să
frecventeze locul acela, să-mi ocupe gândurile.
Depăşirea perimetrului nostru comun era o
trădare. Afară, îi era interzis să existe. Când
bărbatul se lovi de mine, am ţipat „Dumneata
eşti?" ascunzându-mi faţa. Dar el se scuză că nu
era cel care speram şi îşi continuă drumul.
Trebuia să-mi regăsesc neapărat puţină linişte
înainte de a intra în bar, să nu tresar la cel mai
mic zgomot, să nu ţip la cea mai uşoară atingere.
In ziua aceea, 31 mai, hotărâsem să nu mai
revin în Cafeneaua Scuarului. Aşteptarea trebuia
să aibă o limită. Dorinţele mele nebuneşti, tot ce
primisem de la el, privirile lui, sărutul lui,
amintirile mele cele mai frumoase şi cele mai
rele, le mizam pe această ultimă zi a lunii mai. Şi
dacă, după o oră de aşteptare, încă o oră pentru
a lăsa o şansă vraiei care mă lovise, necunoscu-
tul meu va fi acolo, voi pleca pentru totdeauna
din cafeneaua aceea.
înaintam spre sfârşitul pe care mi-1 stabilisem.
Câţiva paşi, încă, şi la capatul străzii, în modestia

128
ei splendidă, apăru în faţa mea Cafeneaua
Scuarufui.

129
 18.

Am alergat fără să mă opresc până acasă, gata

să mă sufoc şi copleşită ae disperare. Şi sufo-
carea era aproape o uşurare comparată cu dis-
perarea care mă gâtuia. Se poate oare
supravieţui unei asemenea erori? Ma înşelasem.
Nu-i plăceam necunoscutului. Dacă fusese în
ajun la bar, nu valoram dAestul în ochii lui ca
să-mi dea o a doua şansă. îmi neglijasem soţul,
slujba, pe Molineux, respectul de sine pentru
nimic! Şi rochia aceasta nouă, care mi se lipise
de piele, ridiculizându-mă, aş fi vrut s-o smulg
de pe mine şi s-o sfâşii, ca şi lenjeria ruşinoasă şi

93
şalul bietei Lilas, complice la toată povestea asta
grQtescă.
In jurul meu, totul se prăbuşea. Nu mai ştiam
nimic, nici măcar dacă era zi sau noapte. 0 sin-
gură certitudine se impunea: el nu revenise. Iar
eu hohoteam în stradă, în timp ce rimelul
care-mi înţepa ochii amestecat cu lacrimile,
curgea în lungi dâre negre pe obrajii mei.
Smiorcăiam, îmi ştergeam nasul cu mâneca
rochiei, bucuroasă că îmi murdăresc veşmintele.
Mergeam pe trotuar, incapabilă să urc acasă, nici
să mă întorc la bar. Cursa se închisese. Pierderea
unui viitor imaginat şi netrăit mă afecta mai mult
decât distrugerea unui trecut construit cu un
bărbat cu care împărţeam nopţile. Inălţasem
imperiul visat până într-atât încât devenise mai
important pentru echilibrul meu decât realitatea
însăşi. Prin faptul că nu venise, necunoscutul
îmi luase oare dreptul de a visa? In fond, îmi
spuneam eu, căutând cu orice preţ o consolare,
nu îmi luase nimic deoarece nu îmi promisese
nimic, astfel că puteam continua sa visez la
necunoscut, fără prezenţa lui. Nu mai eram
încătuşată decât ae mine însămi. Tăcerea şi
tristeţea intraseră în închipuirea mea.
Ar fi fost suficiente câteva mici semne care
să-mi întreţină iluziile. Acestea îmi erau interzise
de acum înainte şi orice împotrivire ar fi fost
curată nebunie; trebuia să mă mulţumesc cu

94
plimbările cu scuterul, agăţată de spatele lui
Laurent, cu poveştile despre bolnavii lui care pe
mine mă apropiau de moarte, în vreme ce lui îi
dădeau masura şi valoarea vieţii, cu compania
prietenilor noştri de sâmbătă seara în bucatăria
noastră... Se sfârşise cu escapadele de femeie
fatală la Cafeneaua Scuarului, se sfârşise cu
nebunatica viaţă secretă înainte chiar să fi
început. Bărbatul acela nu mă iubea. Eram
atinsă de acea boală ruşinoasă şi de nemărtu-
risit: dragostea fără reciprocitate. Un soţ, chiar
medic, nu poate îngriji o asemenea maladie.
Nu-mi rămânea decât să o maschez, s-o îngrop
în spatele unor zâmbete forţate, a unor cuvinte
lipsite de importanţă, astfel încât comedia vieţii
cu tot ce însoţeşte existenţa unui cuplu să con-
tinue ca înainte.
Ca o nefericită, am intrat într-o cabină tele-
fonică pentru a mă elibera de o întrebare de al
cărui răspuns depindea siguranţa de care aveam
atâta nevoie. îmi jurasem totuşi să nu-mi mai
vorbesc despre povestea asta.
- Rose, de ce un bărbat atras de o femeie nu
prinde ocazia s-o revadă?
- Iar i s-a tras clapa smintitei tale de India? mă
întrebă ea pe un ton usturător.
îmi stăpaneam cu mare greutate lacrimile.
- Rose, ajută-mă s-o ajut pe India şi
spune-mi...

95
 Rose ar fi putut să-mi arunce în faţă răspunsul
cel mai evident, cel care se potrivea sub toate
aspectele: „Dar, draga mea, el nu este atras de
ea!" Fiinţa rafinată, se lansă într-o analiză mai
sofisticată, care îmi deschise o uşă spre care
bineînţeles m-am repezit:
- Ii este teamă să iubească.
Teamă să iubească? Aveam pentru prima dată
impresia că Rose se apropie de adevăr, şi nu ştiu
prin ce salt sinucigaş, am fost dintr-o dată con-
vinsă că aventura din această seară nu fusese
decât o neînţelegere îngrozitoare de care eram
principala răspunzătoare. Scuzându-1 că nu
venise, consimţeam să mă întorc să-1 aştept la
cafenea. Această dorinţă, această obsesie
resimţită ca o tumoare cu câteva clipe înainte, o
comparam acum cu un copil conceput cu
dragoste, care creştea în pântecul meu. Oscilam
dintr-o extremă în alta, şi dacă Rose îmi oferea să
revin în partea unde era răul mai mic, nu mă
puteam hotărî decât cu preţul unor lacrimi şi al
unor emoţii care nu duceau la nimic.
Când am pus în sfârşit piciorul pe palierul
apartamentului meu, vocea ei răsuna încă în
urechile mele şi eu eram aproape liniştită.

96
 19.

Pasiunea nu este decât o amăgire, o adiere

firavă ca o flacără expusă vânturilor, o iluzie, o
deviere a minţii, o tulburare de îngrijit; toate
astea aş fi vrut să i le spun lui Laurent, în seara
aceea. Dar eram copleşită, închisă în mine
însămi, zidită în tăcere. Aveam impresia că visa-
sem totul şi că mă îndepărtam de el pentru
nimeni şi pentru nimic. Pentru tăcere, din cauza
tăcerii.

97
 Nu aveam curajul să vorbesc. Să mărturisesc.
Poate pentru că nu era nimic de mărturisit,
Mărturisirea unei iubiri consumate, împărtăşite,
ar fi fost mai dificilă, dar mai normala, mai sa-
tisfăcătoare pentru mine şi pentru el, care
pierdea dragostea mea pentru nimic. Povestea
mea putea fi pusă într-un sertar cu nebunii agre-
abile, inspiraţii trecătoare, dar nu implica nici
m^nie, nici gelozie.
îmi închipuiam vocea lui Molineux întrebân-
du-mă:
- Te-ai culcat cu el?
- Nu.
Şi aerul lui mirat de răspunsul meu:
- Atunci, n-a fost nimic? Nu s-a întâmplat
nimic?
- Nimic.
Deoarece pentru el, ca si pentru Laurent şi
toată lumea, o poveste de dragoste fără sex este
un accident inexplicabil, o defecţiune a naturii.
Inima mea se aprinsese de la o privire, de la o
mână pe obrazul meu. Nu prin sex, spre neferi-
cirea mea.
De aceea, mă prefăceam, îi minţeam pe Rose,
pe Laurent, pe Molineux, pentru că nimeni nu
era în măsura să mă înţeleagă. Nu aveam nici un
aliat pentru a mă împotrivi necunoscutului. Nu
eram în armonie cu contradicţiile mele decât în
barul acela, când îl aşteptam. Acolo, eram eu;

98
eu, prinsă de un vânt de nebunie, despre care
mă întrebam când se va opri să sufle, atât de
epuizată eram, la capătul puterilor de a fi prinsă
în acest vârtej. Dupa cum Dumnezeu dă viaţă şi
apoi o ia, numai necunoscutul care îmi provoacă
această durere putea, cu un cuvânt, cu o atitu-
dine logică sau, mai bine chiar, cu o declaraţie
de^dragoste sau de respingere, să mă vindece.
în consecinţă, ca o umbră printre umbre,
aşteptam gestul, cuvântul care sa mă metamor-
fozeze. Suferisem oare, în seara aceea, până într-
atât încât să-i vorbesc lui Laurent despre In^ia?
Nu mai ştiam. Laurent se neliniştise. îmi
amintesc de mâinile lui, de buzele lui puse de
mai multe ori pe fruntea mea, de unele cuvinte
penare le folosise: surmenaj, odihnă, calciu...
îmi amintesc de blândeţea lui.
De asemenea, îmi amintesc că a făcut
dragoste cu mine şi că eu am închis ochii ima-
ginandu-mi că necunoscutul intra în trupul
meu. Şi îi simţeam suflul, îi auzeam respiraţia
sacadată, transportată de atâta forţă şi de o
violenţă de a ma poseda.

99
 20.

Apoi s-a făcut ziuă. Ziua vine întotdeauna fără

să ţină seama de grijile noastre. Am imitat per-
manenţa zilei şi am repetat gesturile cotidiene
de viaţă: mi-am luat micul dejun, m-am machiat,
am îmbrăcat o rochie.
îmbrăcată nepotrivit, voi simţi mai puţin
tentaţia de a ma opri la Cafeneaua Scuarului.
Hotărârea mea era luată mai trebuia să mă
supun ei, şi toate mijloacele de a veni în ajutorul
voinţei mele erau binevenite. Aventurierul cel

100
mai experimentat, rătăcit în deşert, vede oaze
acolo unde nu există decât nisip. Eu eram
rătăcită pe stradă. Necunoscutul - bărbatul care
lipseşte de la întâlniri, care nu îşi ţine promisiu-
nile, care opreşte fericirea în plin zbor, cum
cade o pasare rănită din cer - îmi înceţoşase
privirea pentru totdeauna.
întâlnirea noastră era o frază fără punct, o
carte fără sfârşit, un tiv care se destramă.
Sentimentele, planurile, fantasmele pe care el le
declanşa fugeau în toate direcţiile şi, o dată cu
ele, speranţa.
Cunosc sensurile interzise, căile fără ieşire,
drumurile închise, semnificaţia cuvântului
imposibil sau formula de refuz. Regulile acestor
jocuri nu-mi sunt străine; dacă le-ar fi făcut
cunoscute, aş fi făcut cale-ntoarsă. Dar în faţa
mea nu se ridica nici un zid, nici un cuvânt des-
curajam, nici un cuvânt dojenitor, numai un
câmp liber, vast, o promisiune cât vedeam cu
ochii. Cum să rezist acestor spaţii nesfârşite şi
nedesluşite, aceste câmpuri ele zăpadă imacu-
lată, aceste pagini albe, fără să mă pierd în ele şi
să dau frâu liber dorinţelor mele refulate,
tentaţiei de a iubi?
în timp ce vorbeam, Laurent mă săruta pe
buze şi îmi murmura la ureche cuvinte obscene
ca să-mi reamintească zbenguielile noastre de
aseară. Dar eu nu mai eram cu gândul acolo,

101
dornică deja de a ajunge la studio, evitând
Cafeneaua Scuarului.
Mergeam drept, cu o ţinută semeaţă, cum mă
învăţase odinioară profesorul de balet. Un pas,
apoi altul, şi încă unul. Aceşti paşi care nu se
potriveau cu starea mea sufletească, această
înaintare fără tragere de inimă, aceste nonsen-
suri mă încetineau, atât de greu îmi era să merg
împotriva interesului meu. Gândurile mele ma
duceau spre necunoscut şi trebuia să mă lupt cu
furtuna pe care o declanşa în mine ca să menţin
drumul spre studio. Hotărârea de a mă
îndepărta ae bărbatul pe care îl iubeam mi se
părea mai dificilă decât de a mă supune voinţei
lui, chiar de ar fi fost neîndurătoare.
Trebuia să predauAcopia standard a filmului
peste trei săptămâni. întârzierile cădeau ca nişte
cuţite de ghilotină şi depăşirile termenelor
costau scump producţia. Şi eu nu aveam altă
dorinţă decât sa-1 regăsesc pe bărbatul acela în
bar, ca o femeie de moravuri uşoare. Prinsesem
gustul acestor ambianţe sordide, în care
domneşte penumbra, unde prostituatele îşi fac
munca lor. Mi-ar fi plăcut să nu târfa lui. Aş fi fost
în stare să plătesc ca să fiu târfa lui. Dar încă prea
recent rănită de confuzia mea din ajun, motivul
meu era puternic şi comanda picioarelor mele
să se îndrepte direct spre sala de montaj. Atunci,
în adâncul fiinţei mele, îi ceream iertare că mă

102 i
duceam într-un loc unde nu putea niciodată să
mă găsească. îi ceream iertare pentru că nu
aveam umilinţa de a-1 aştepta încă de dimineaţă,
şi toate nopţile dacă treouia. în barul aceia,
iertare pentru slăbiciunile mele care mă deter-
minau să-mi îndeplinesc angajamentele. Pentru
nimic. Pentru că nimic în afară de el nu avea
importanţă.
împinsei uşa studioului fără să reuşesc să-mi
amintesc titlul filmului ales în cele din urmă de
producătorii noştri.
Eram aproape de mixaj, acel moment în care
sunetul trebuie alăturat imaginii. Molineux avea
nevoie de toată atenţia mea, cu capul în stare de
funcţionare, nu numai de câteva reflexe şi de
îndemânarea dobândită cu trecerea anilor.
Pentru prima dată în viaţa mea nu eram onestă
cu el; nu eram onestă continuând să tac, să-i
ofer un rest atrofiat din inteligenţa mea, o
aparenţă, o minciună ambulantă, un surâs
ipocrit, o minte captivată de un bărbat, o biată
femeie rănită de moarte, care- se agăţa de ima-
gini ca să nu rămână lungită pe şalul lui Lilas în
raţa barului pentru a aştepta ca într-o zi - cine
ştie? - necunoscutul s-o calce în picioare, să-şi
şteargă talpa pantofilor negri pe spatele ei şi,
păşind peste ea, să-i strivească mâna fără să se
scuze.

103
 21.

Când am deschis uşa studioului, Molineux

mi-a întins o cafea într-un pahar de plastic pe
care-1 ţinea de margini ca să nu se frigă.
- Ţine, este pentru tine, ştiam ca vei avea
nevoie de aşa ceva.
- Să mergem mai curând la cafenea.
L-am privit ca să-i evaluez calităţile de confi-
dent. Nu avea înclinaţii spre Compasiune. Nu
aveam încredere în el, cum nu aveam încredere
în neplăcuta obişnuinţă care mă împingea în
braţele primului venit pentru a-mi oferi puţină

104
consolare. Mă gândeam la câinele meu care îmi
întovărăşise copilăria şi care, îndată ce .mă
vedea, se întindea pe spate, cu labele
îndepărtate, cu pieptul oferit, cerşind cu
privirea un semn de afecţiune. îi semănăm.
- De acord, spuse el, punând paharul pe
masă, fără să para câtuşi ae puţin surprins de
invitaţia mea.
Nu avea acel aer impertinent din zilele lui
proaste, zilele acelea de venin şi amărăciune în
care se remarca prin cuvinte muşcătoare, tăioase
ca o lamă de oţel. Dimpotrivă, aveam în faţa mea
un bărbat devenit binevoitor în perspectiva de
a-şi vedea curiozitatea în sfârşit satisfăcută, yn
bărbat de o amabilitate fermecătoare. în
dimineaţa aceea, aproape că îmi devenise o per-
soană apropiată. Deoarece participam de atâta
timp la viaţa lui, la grijile lui, ajunsesem chiar să
crea că avea drepturi asupra mea.
Cafeneaua unde prânzea adeseori împreună
cu echipa lui se găsea la cinci minute de mers pe
jos. îl urmam pe Molineux prin labirintul
străzilor. Cufundată în gândurile mele,
încetineam pasul când se oprea, traversam cu el
când pornea din nou.
Nu mă hotărâsem încă dacă îi voi vorbi.
Mărturisirea m-ar fi uşurat, dar în acelaşi timp
însemna asumarea unui risc. Tainele nu sunt
cadouri. Ele te obligă să păstrezi tăcerea. Pe de

105
altă parte, cadourile nu sunt întotdeauna uşor
de primit. Ele obligă la generozitate, ca o dato-
rie de înapoiat. Dacă Molineux nu mi-ar
destăinui nimic în schimb, voi rămâne înda-
torată lui.
A

In punctul în care ajunsesem, această incerti-

tudine nu mai era decât un amănunt fără impor-
tanţă. Nu voi târî după mine toată viaţa nevoia
de a prelungi prin cuvânt o îmbrăţişare
trecătoare! La urma urmei, cu excepţia lui
Molineux, nimeni nu putea şti cât de mult mă
costase să ascund ceea ce fusese o pasiune.
Distrată, m-am repezit spre un autobuz.
Molineux mă reţinu de braţ şi când mă prinse de
mână şi o strânse cu putere într-a lui, am ştiut că
îi voi vorbi. Eram prea slabă. Situaţia mea ciu-
dată mă făcea vulnerabilă faţă de inteligenţa
acestui bărbat cu privire poznaşă şi cu suficientă
experienţă ca să nu mă judece.
De aceea, o dată aşezaţi la o masă din cafenea
şi după ce comandase două cafele - „tari, îi spuse
el chelnerului, ne aşteaptă o zi grea": era oare o
ironie? - mi-am început tirada.
- Când stai în spatele camerei de luat vederi
este uşor să spui: „Nu face primul pas, nu-1
privi". Eu, ca o proastă, te-am ascultat, am con-
fundat ca o idioată cinematograful cu viaţa pen-
tru că îmi reproşai că nu trăisem destule expe-
rienţe ca să realizez un film! Nu ştiai'că nu eram

106
în stare să mă joc de-a pisica şi şoarecele! Că în
viaţă oamenii nu pot fi manipulaţi ca pe pelicu-
la ta! Eu nu am o inimă împietrită. Daca mă înşel
în prima scenă, nu pot abandona totul şi nici
să-mi schimb partenerul, eu nu am albume, nici
agenţie de plasare cu zeci de necunoscuţi
fotografiaţi, o mulţime de neunoscuţi de unde
să alegi cum îţi alegi actriţele: mai tânără, mai
puţin blondă, mai slabă, cu buze mai subţiri, cu
buze mai pline. La fiecare turnare îţi reîncepi
viaţa ca un şarpe care îşi schimbă pielea. Adio
Caria, bună ziua Claudia. Eu nu. Nu toantele.
Proastele, blondele, cititoarele revistelor „Noi
doi" şi „Confidenţe", cum spui tu, se
îndrăgostesc din prima secvenţă, prietene! De-a
binelea. Tu îţi petreci timpul dându-mi sfaturi cu
aerul tău superior, dar nu ai fost la Cafeneaua
Scuarului... Este barul unui hotel. Până aici,
nimic extraordinar. Dar imagineaza-ţi că am dat
peste un tip ciudat, făcut pentru dragoste, căruia
ii plăcea aşteptarea, tacerea, misterul. M-a
mângâiat pe obraz şi a plecat. Povestea mea este
aceea a unei femei care aşteaptă într-un bar un
tip care nu vine. îţi place sau nu genul acesta de
măgărie?
Nu ştiu cum şi nici pe ce ton i-am aruncat
toate astea în faţă, dar am făcut-o dintr-o suflare,
aşezată la o măsuţă din cafeneaua unde era un
obişnuit al casei.

107
 Molineux mă asculta. Cred că-i plăceau
femeile pentru exagerările şi lipsa lor de măsură.
Când nu le menaja, era ca să le facă să-şi iasă din
fire. El nu urmărea decât să le încerce sufletul.
In faţa lui toate femeile puteau fi, într-o zi sau
alta, victime ale cinismului lui. Era foarte şiret
pentru a nu le scoate la suprafaţă slăbiciunile.
De data aceasta, fusesem mai şmecheră decât el.
I-o luasem înainte.
Molineux mă privi, uimit, şi îmi spuse pe
tonul cel mai serios din lume:
- Uneori, este preferabil să fugi ca să opreşti
pagubele. Dacă te laşi absorbit, scapi cu cica-
trice. Asta nu se uită niciodată.
- Vorbeşti ca un bărbat. Eşti laş ca un bărbat.
- Iar tu eşti curajoasă, inonştientă ca o femeie.
Nu te întoarce la bar.
- Mă voi întoarce la bar, îi spun eu, furioasă la
ideea că mă sfătuia să n-o fac. M-am întors deia
acolo de zeci de Qri şi mă voi întoarce acolo
toată viaţa mea. In toate serile vieţii mele,
înţelegi, până când îl voi revedea.
- Anna, l-ai inventat pe tipul acesta!
- Există.
- In capul tău. Asemenea unui miraj în ochii
celui care s-a rătăcit în deşert, ţi-ai născocit o
tristeţe provocată de dragoste... Poate că aveai
nevoie de aşa ceva.
- Simt durerea aici, îi spun eu lovindu-mi

108
pieptul, o durere mare ca un pumn închis, dură
ca un pumn de oţel care s-a instalat aici şi nu mă
părăseşte. Care îmi întunecă mintea şi îmi face
atât de rău încât nu mă gândesc decât la ea.
Durerea mea n-are nimic dintr-un miraj, ea
există.
Molineux îmi mângâie obrazul ca şi cum îl
întristasem. Am simţit că în clipa aceea era capa-
bil să-mi spună că necunoscutul va reveni, ca
să-mi şteargă lacrimile, dar nu credea deloc în
aceasta posibilitate.

109
 22.

Era abia ora şase după-amiază şi eu eram deja

acolo, în Cafeneaua Scuarului, ca un manechin
pregătit pentru o paradă de modă, cufundată în
secretul meu, un secret care dura de opt luni de
zile. Secretul de a iubi, secretul de a-1 iubi.
Regatul meu secret era plin de cuvinte înăbuşite,
de cuvinte somnambule, iluzii ale inimii mele,
coşmaruri în realitate. Ii inventam vocea, o voce
voluptoasă, fecundă, care răspundea la toate
întrebările pe care i le puneam; timbrul era grav,
cu un debit destul de lent şi cu vorbe cumpatate,
alese cu grijă. O voce în armonie cu mirosul lui,
care nu avea nevoie de parfum ca să tulbure.

110
 Mă împrietenisem în cele din urmă cu
patroana magazinului „Miss Blitz", căreia mă
adresam cu numele acesta, o femeie de vreo
cincizeci de ani, cochetă, care se amuza de ne-
bunia vestimentară care mă cuprinsese, fără să
încerce să scoată din asta vreun profit. Atunci
când alegeam accesorii excentrice, de folosinţă
limitată, părea fericită să mi le împrumute.
Luasem obiceiul să mă machiez în faţa oglinzii
din cabina de probă si să plec cu noile mele
veşminte, încredinţându-i păstrarea celor vechi,
conform unui ritual de la care nu mă mai
abăteam.
Această frenezie vestimentară producându-se
de fiecare dată la aceeaşi oră, la sfârşitul zilei, am
fost obligată s-o justific. Am născocit un motiv:
participam la nişte audiţii de teatru. Miss Blitz,
întotdeauna bine dispusă, se mulţumi cu această
versiune. Apoi, cum reveneam adeseori, începu
să se îndoiască de faptul că lucrurile la teatru,
sau în altă parte, mergeau foarte bine şi îşi per-
mise câteva comentarii: „Bărbaţii sunt foarte difi-
cili... O femeie frumoasă ca dumneavoastră!"
Sau: „Ar trebui învăţaţi să asculte. Dar asta nu vă
stăAîn fire, nu?"
In fond, mă gândeam eu, aşezată pe bancheta
mea, ar fi trebuit s-o iau drept confidentă. La
vârsta ei, Miss Blitz ştia totul despre chinurile
unei femei care aşteaptă un bărbat şi despre

1-11
greşelile la care se condamnă.
El nu venise încă. Pentru a-1 face să trăiască în
mine, eram obligată să-mi satisfac micile bucurii
banale: să respir acelaşi aer ca el, acest miros de
tutun care plutea în atmosferă, să urmăresc
obiectele, o scrumieră, un pahar, o farfurie pe
care s-ar fi putut s-o atinga sau asupra cărora
privirea lui s-ar fi putut opri, să mă cramponez
de indiferent ce amănunt, chiar cel mai insignifi-
ant, numai să mă apropie de el; tot acest
fetişism, oricât de derizoriu ar fi fost, îmi
devenise necesar ca să nu mă prăbuşesc în dis-
perare. Aş fi vrut să mă plictisesc de acest bărbat
din care nu iubeam poate decât absenţa şi să
închid această poveste ca pe o carte. Dar cum să
te poţi plictisi oare de nimic? Te poţi plictisi de
o prezenţă copleşitoare, dar de o absenţă? Nu
reuşeam să banalizez o experienţă care nu avu-
sese loc, s-o fac egală cu altele, cu toate acelea
pe care le avusesem în trecut. Când un bărbat şi
o femeie se plac, bărbatul îi dă femeii întâlnire
într-un bar hotel, de exemplu, unde a reţinut
o cameră. Ii propune să-1 urmeze şi ea urcă
împreună cu el. El închide uşa în urma lor, o
îmbrăţişează, o dezbracă şi aşa mai departe.
Cunoscusem deja astfel de situaţii în care se
amestecă temeri delicioase şi aviditatea
trupurilor. Ce m-ar fi putut împiedica oare să
alerg după un bărbat greu de prins dacă nu

112
această sumedenie de amintiri pe care orice
femeie le ascunde în ea după o anumită vârstă?
Dragostea nu născoceşte nimic. De ce să-mi
imaginez că el ar aduce ceva nou de data aceas-
ta şi să nu mă mulţumesc cu amintirile mele?
Din cauza emoţiei, a tiraniei emoţiei, această
maşină infernală de distrus voinţa, eram incapa-
bilă de asta. Aş fi vrut să smulg, să debranşez
priza, dacă ar fi existat aşa ceva. Dar nu ştiam ce
să fac. Maşina demara singură, se alimenta cu
nimicuri, din orice semn, şi s-ar fi mulţumit
chiar cu o simplă amăgire, cu o posibilă min-
ciună, cu o frumoasă promisiune dacă măcar
mi-ar fi oferit una. Fără speranţa de a-1 revedea,
mişcarea, muzica, culorile vieţii, se estompau.
Nu mai aveam discernământ. Cum o sepie îşi
aruncă cerneala ca să se ascundă şi să se apere,
el îmi aruncase o pulbere de aur de care nu mai
scăpasem. Eram orbită, în timp ce el nu era.
Ceea ce văzuse, fusese o femeie neglijentă, cu
părul lipit de ploaie, aspirând cu zgomot
băutura din pahar cu paiul.
Cu câte ore înaintase oare micul ac al ceasului
meu? Ce importanţă avea? Când am plecat, se
făcuse noapte. Singurul lucru pe care îl ştiam,
era că el nu revenise.

113
 23.
îmi plac margaretele pentru că ele cunosc
viitorul. Una din aceste flori m-a asigurat că voi
lua bacalaureatul. Alta, că Molineux mă va anga-
ja. După aceea, alta, că Laurent mă va cere în
căsătorie. Margaretele nu se înşală.
In drum spre bar, deghizată de către Miss
Blitz, m-am oprit la o norăreasă pentru a-mi
oferi câteva dintre aceste ghicitoare ca să le con-
sult în privinţa întrebării care conţinu^ să-mi
ardă pieptul: va veni oare în seara asta? în timp
ce mergeam, aranjată ca o prinţesă, smulgeam

114
petalele florii, cu inima agăţată de fiecare dintre
ele. Da. Nu. Da. Nu. Da... Nu. De data asta,
răspunsul a fost fără milă. Ca să-mi dau o a doua
şansă, mi-am imaginat că în graba mea smul-
sesem două petale în acelaşi timp şi că din
această cauză răspunsul fusese denaturat. M-am
oprit sub arcada unei clădiri şi acolo, nemişcată,
eram sigură că margareta îmi va da răspunsul cel
bun. Dar nici concentrarea, nici nemişcarea mea
n-au influenţat-o. Rspunsul ei era tot negativ. Mă
cuprinsese un impuls sinucigaş. Să termin cu
asta, să termin cu aşteptarea şi mai mult chiar,
cu mine însămi. Pentru că aşteptarea mi se lipise
de piele, nu aveam altă ieşire decât să mă elimin
ca să mă eliberez de această amorţire a minţii şi
a trupului, de această apatie care avea o singură
ţintă: uşa turnantă, taburetul din stânga intrării,
barul, şi el, mereu el. Sena se afla la câţiva paşi.
Aş fi putut plonja în apă din cauza relei preve-
stiri a unei flori. Dar aşteptarea, spiritul meu
rău, se trezi, se revoltă în mine, făcandu-mă să
mă agăţ din nou de viaţă. Poate că margaretele
se înşelau; călăuzită de această speranţă, cu care
trebuia să mă mulţumesc, mi-am continuat dru-
mul spre Cafeneaua Scuarului.
• Dar şi în seara asta, margareta nu se înşelase.
Uşa turnantă se învârti, se învârti... 0 mulţime
de oameni intraseră, alţii ieşiseră, dar el nu era
printre ei.

115
 24.

Fiecare zi care trecea era pentru mine o zi mai

puţin de suferit. Timpul trecea şi amintirea
necunoscutului se estompa, fără să mi se şteargă
din memorie. Ochii lui apăreau mereu din ceaţă,
ca două faruri, două lumini care mă orbeau şi
anihilau tot ce mă înconjura. Soarele era acolo
unde străluceau irişii lui, un soare galben,
orbitor, şi restul lumii se cufunda în întuneric.
Iată. Am spus cuvântul. Eram orbită. Este de-
ajuns o torţă sub apă pentru ca peştii orbiţi să

116
devină prăzi uşor de capturat. La fel se întâmplă
şi cu iepurii, cu vulpile hăituite sub farurile bra-
conierilor. Necunoscutul era un braconier. îşi
aprinsese luminile la sfârşitul zilei şi dăduse
peste o pradă, o pradă cu verighetă, interzisă,
aşadar mai râvnită. Nu numai că cedasem, dar
comisesem greşeala de a mă lăsa prinsă. Cine să
reziste unei asemenea străluciri? Aurului din
ochii lui, acelor pepite diabolice care dansau în
noapte? Necunoscutul îmi dezbrăcase sufletul
cu privirea lui şi în goliciunea mea subită, înţele-
sesem. înţelesesem ce însemna a dori. Nu mai
eram decât regina tăcerii, a absenţei, a lipsei, a
solitudinii... O regină fără coroană, o regină fără
viaţă, moartă ca unele stele de pe cer pe care
soarele nu le mai luminează. Dar regină încă,
încoronată cu spini şi suferinţă, regina unui bar
dezolant la căderea serii, o regina fără nume,
fără viitor, fără altă istorie decât aceea a unei
priviri lungi şi a unui sărut pe furiş. îmi iubeam
totuşi regatul meu de nimic, iubeam barul aces-
ta cu banchete uzate. Uşa aceasta prin care tre-
ceau atâţia oameni, cu exepţia lui. îmi iubeam
umilitoarea mea singurătate în aceste rochii
mereu mai frumoase pentru prinţul întunericu-
lui şi al tenebrelor;

117
 25.

- L-ai revăzut? mă întrebă Molineux a doua zi

dimineaţa.
-Nu.
- Vrei să vorbim despre asta?
- Nu este nimic de spus despre asta, decât
tăcere şi aşteptare.
- Dacă ştii să vorbeşti despre tăcere, dacă ştii
să povesteşti despre aşteptare, este mult, Anna.
Molineux îşi înfipse ochii lui albaştri, ale căror
pleoape începeau să fie marcate ele riduri, în
ochii mei.

118
 - Aşteptarea este o temă dificilă, dar splen-
didă.
- Dar nu există nimic în asta, nimic de
povestit, nimic sau aproape nimic nu s-a întâm-
plat. N-am făcut dragoste, n-am cinat împreună,
n-am fost niciodată la el acasă, nici el la mine.
N-a mers niciodată alături de mine pe stradă!
Nimic! Eu nu îi cunosc numele, el nu îl cunoaşte
pe al meu... Nimic, mă înţelegi? Eu nu ştiu nimic
despre el, el nu ştie cu ce mă ocup sau ce mă
preocupă, nici măcar cărţile sau muzica mea
preferate! Nu-i cunosc decât mirosul, respiraţia,
gustul salivei şi gestul cu care îşi scoate cravata
sau îşi aruncă haina pe umăr. M-a privit o dată,
m-a sărutat altă dată, într-un bar cu banchete
roşii, un bar de două parale, un bar dezolant, în
care sper în fiecare seară, îmbrăcată ca o
prinţesa şi îndatorată ca o cerşetoare. Sunt regi-
na unui regat al himerelor!
Molineux repetă, gânditor:
- Regatul himerelor... este un titlu frumos.
Cu faţa îngropată în mâini, am izbucnit în
hohote:
- Nu-mi pasă de titlul tău! îi spun eu
hohotind. El n-a revenit.
- Aşteptarea este un subiect bun pentru un
scenariu. Scrie-1 şi vei vedea că este o frumoasă
revanşă asupra vieţii. O manieră ingenioasă de
emoţionat inimile. După cum vezi, formăm o

119
echipă ideală pentru a vorbi despre dragoste.
Tu, in ceea ce te priveşte, tu arzi, eşti înăuntru,
dacă mă pot exprima aşa. Pe de altă parte, eu
sunt un bătrân înţelept, potolit. Nu ai
depărtarea necesară pentru a folosi materialul,
ai nevoie de mine, care ştiu să citesc, să triez
senzaţiile, sentimentele arzătoare, dezordonate,
anarhice, pe care tu mi le vei furniza, pentru a
linişti jocul. Tratând pasiunea fără cumpănire,
duce la filme prost stăpânite. Eu voi fi tamponul
între ceea ce îmi vei furniza şi creaţie.
II ascultam şi îmi ştergeam ochii. Cinismul lui
Molineux nu-mi displăcea. Pentru el, nimic nu
se pierde, totul este bun pentru creaţie, pentru
creaţia lui. Profitând de lacrimile mele, nu se
ândea decât la cinema, desigur, dar îmi punea
alsam pe inimă. Datorită lui, eram pe punctul
de a-1 utiliza pe necunoscut, cum îşi frământă un
sculptor lutul, cum îşi înţeapă croitorul mane-
chinul, răsucindu-1, storcându-1, subordonându-
1 complet până a-1 transforma în bucăţi de
pelicula tăiată şi retăiată, lipite apoi cu mâna
mea. 0 banda desenată, un maimuţoi savant, un
animal docil care va repeta, numai pentru ochii
mei frumoşi, scena privirii şi scena sărutului de
atâtea ori cât voi dori eu, care va veni şi reveni la
Cafeneaua Scuarului, care va aştepta la rândul
lui, îmbrăcat de sărbătoare, în barul acela
blestemat, aşezat pe acea blestemată banchetă

120
roşie, şi îi voi cere Cariei, deoarece ea este cea
mai frumoasă şi cea mai puternică dintre toate,
să-i dea o palmă, în locul meu, când se va
apropia prea mult. Sau îmi imaginam un alt
final. într-o seară, necunoscutul o va aştepta pe
eroina mea la barul din Cafeneaua Scuarului, cu
o cheie în mână. El o va duce într-o cameră, sus,
pe mica scară ascunsă; şi, dorinţa mea de el sa-
tisfăcută în sfârşit, himera mea va dispărea.
Filmul acesta era răzbunarea mea. Cadoul lui.
Dar nu era oare şi cadoul lui Molineux?
- Edmond, îi spun eu, eşti sigur că povestea
asta este interesantă? Nu se întâmplă mare lucru.
- Tocmai, îmi spuse el, dacă reuşim să redăm
apatia, durerea, frumuseţea aşteptării, vom face
un film splendid, dar va fi greu.
Apoi Molineux tăcu şi privirea lui deveni
absentă.
- Bărbaţii aşteaptă si ei? îl întreb eu.
-Da.
Molineux avea acum o înfăţişare abătută. O
înfăţişare pe care nu i-o cunoşteam.
- Ai aşteptat o femeie pe care ai iubit-o?
- Nu destul. Am pierdut-o. Cum se pierde un
tren. Pe vremea aceea, nu ştiam ea trenul nu
revine, asta n-o afli decât mai târziu. Câte întâl-
niri importante sunt într-o viaţă? Una? Două?
Trei, cel mult. întreabă bătrâni ca mine, vei
vedea. Lovitura de trăsnet, respiraţia tăiată,

121
 nopţile albe din cauza unei întâlniri, este ceva
excepţional, neînchipuit, extraordinar. Un
bărbat atras de o femeie, este ceva firav şi com-
plicat, îmi spuse el cu aerul cel mai serios din
lume.
Nu mi-1 închipuiam pe Molineux firav.
Apoi mă privi, enervat pe el însuşi.
- De ce? De ce am pierdut oare momentele
minunate care, de altfel, n-au mai apărut? Pentru
că mi-a fost teamă.
Am prins mingea din zbor.
- Crezi că necunoscutul nu revine pentru că şi
luni este teamă?
Ii aşteptam răspunsul cu sufletul la gură.
Mâna lui trecea iar şi iar peste perii aspri ai
bărbiei. Molineux reflecta.
- Este tânăr?
-Da.
- Puţin probabil.
- Atunci, spune-mi, de ce nu revine?
M-am sprijinit de spătarul scaunului,
deoarece eram aşezaţi călare, ca de obicei, unul
în faţa celuilalt în sala de montaj.
Vizibil încurcat, Molineux continua să-şi frece
bărbia.
- Inspir teamă? întreb eu în şoaptă.
Molineux îmi zâmbi.
- Tu inspiri dragoste, pasiune, nu un artificiu
fugar între două uşi, aşadar poţi speria.

122
 - Şi dacă voiam doar ceva trecător între două
uşi?
- Atunci, îi este greu şi se apără.
- Are dreptate?
- Nu ştiu, Anna. Fiinţele umane sunt compli-
cate, pentru asta ne interesează, nu? Oricum, ne
trebAuie un final. Ţie îţi revine să-1 găseşti.
- îl ai, finalul tău: ea continuă să-1 aştepte şi el
nu revine.

123
 26.

Mai mult decât filmul căruia urma să-i scriu

scenariul, faptul de a mă exprima fără mască, era
adevăratul cadou pe care mi-1 oferea Molineux.
Sufeream însă la rel de mult, dar nu mai eram
închisă în mine însămi. Molineux împărtăşea
nefericirea mea fără să mă judece. Daca trenul
nu trece decât de trei ori într-o viaţă, ţinând
seama de faptul că, în decursul timpului,
- cunoscusem destui bărbaţi, dar numai două
iubiri, trăsesem concluzia că necunoscutul, a
treia, va fi ultima. Mă voi întoarce aşadar la cafe-
nea, mereu părăsită de el, care nu prinsese viaţa
decât între Molineux şi mine. Sărutul, privirea

124
ochilor lui cu străluciri de aur, dulceaţa buzelor
lui, Edmond le cunoştea. Dar necunoscutul de
persoana mea era agaţat, atârnând greu, ca un
copil pe cale să se nască şi care nu voia să mă
elibereze. Evitând cafeneaua, necunoscutul se va
estompa, cu timpul. Molineux pretindea că în
absenţă, îl născocisem şi că, în suferinţa mea,
crezusem că îl iubesc. Un artificiu al acestei
teorii. Dacă necunoscutul era un vis, ştiam că un
vis putea fi iubit la fel de puternic ca un bărbat,
deoarece visul căpăta forma celui absent şi că
necunoscutul, plăsmuit pe măsura dorinţelor
mele, îmi corespundea mai mult decât orice alt
bărbat. Şi mă temeam ca arta cinematografică să
nu îmi distrugă visul. Că necunoscutul, ajuns pe
peliculă, să nu se desprindă de mintea mea şi să
se alăture imaginilor. Momentele noastre împre-
ună, adevărate- sau false, privirea lui pe
picioarele mele, ubzele lui peste ale mele, nu
îmi vor mai aparţine. Mă voi goli ca un flacon de
ultima lui picătură de parfum. Or, eu nu ercm
încă pregătită să-1 pierd. Preferam să-1 mai aştept
pe bancheta mea.

125
 27.

După o săptămână, Molineux nu-mi mai vor-

bea despre necunoscut, ca şi cum mă vinde-
casem de el. Două discuţii şi un proiect de film
puseseră capăt problemei. Molineux uitase
tenacitatea unei obsesii amoroase. Lipsa lui de
logică, de realism, mă uimeau. Vorbea despre
„aşteptare" ca despre un lucru frumos, un lucru
romantic. Dar aşteptarea este o otravă care se
răspândeşte încet în corp, până la paralizie:
lângă un telefon pentru unii, sau pe o banchetă
de cafenea pentru alţii. ..Adu-mi material", îmi
spunea el. Asta avea importanţă în ochii lui.

126
Restul nu-1 interesa. Şi eu nu mai voiam să
vorbesc cu el despre asta. Ga într-un proces,
instrucţia avusese lor. Pentru judecata finală, îmi
reveneam la timp. Trebuia să revin la momentul
când timpul şi absenţa imaginaseră acel bărbat,
într-o zi, în mintea mea. Ziua aceasta sosise.
Cum cochiliile de scoici depuse de un val pe
plajă se întorc în mare, aşa se va întoarce
necunoscutul în absenţa care mi-1 adusese. Era o
lege a naturii.
îndemnată de un instinct sau raţiunea şi ima-
ginarul susţinându-se unul pe altul, am alergat
de-a lungul trotuarelor pâna la Miss Blitz. Ceea
ce îi plăcuse necunoscutului la mine erau în
realitate ochii mei, fiinţa mea, ceea ce răzbătea la
suprafaţă, nu veşmintele mele. Am alergat pe
străzile aglomerate, cu teama în suflet. Teama de
a-1 pierde. Deveneam nebună. Nebunii, cei care
vorbesc singuri, îşi născocesc fantome pentru
a-şi umple singurătatea. Cum ajunsesem oare
aici? Mă duceam să mă aşez într-un bar şi să dis-
cut cu o nălucă. Imposibil. îi simţeam prezenţa
nu departe de mine. De data asta, dadea târ-
coale... M-am întors şi am văzut un bărbat în
pardesiu bej pândindu-mă. Era oare posibil să
fie el? Era posibil ca necunoscutul să fie pe
urmele mele de săptămâni de zile, să ştie totul
despre mine, despre viaţa mea, despre locuinţa
mea, să-i cunoasca pe Laurent, Rose, Molineux?

127
 Să ştie de câte ori m-am ridiculizat aşteptându-1,
gătită ca o păpuşă, pe bancheta roşie a cafenelei?
Tremuram de groază deoarece scos din cutia lui
roşie, din refugiul lui obscur, necunoscutul şi-ar
fi pierdut toate atributele. In afara acestui con-
text, cine era el? O figură amăgitoare a vieţii.
Bărbatul trebuia să rămână necunoscutul din
Cafeneaua Scuarului, să rămână acolo, să
frecventeze locul acela, să-mi ocupe gândurile.
Depăşirea perimetrului nostru comun era o
trădare. Afară, îi era interzis să existe. Când
bărbatul se lovi de mine, am ţipat „Dumneata
eşti?" ascunzându-mi faţa. Dar el se scuză că nu
era cel care speram şi îşi continuă drumul.
Trebuia să-mi regăsesc neapărat puţină linişte
înainte de a intra în bar, să nu tresar la cel mai
mic zgomot, să nu ţip la cea mai uşoară atingere.
In ziua aceea, 31 mai, hotărâsem să nu mai
revin în Cafeneaua Scuarului. Aşteptarea trebuia
să aibă o limită. Dorinţele mele nebuneşti, tot ce
primisem de la el, privirile lui, sărutul lui,
amintirile mele cele mai frumoase şi cele mai
rele, le mizam pe această ultimă zi a lunii mai. Şi
dacă, după o oră de aşteptare, încă o oră pentru
a lăsa o şansă vraiei care mă lovise, necunoscu-
tul meu va fi acolo, voi pleca pentru totdeauna
din cafeneaua aceea.
înaintam spre sfârşitul pe care mi-1 stabilisem.
Câţiva paşi, încă, şi la capatul străzii, în modestia

128
ei splendidă, apăru în faţa mea Cafeneaua
Scuarufui.

129