*** 2011

Cu binecuvântarea Inaltpreasfintitului Părinte Mitropolit Teofan, în vara 2010 a fost

organizată prima ediție a Taberei "Floare de colț" din stațiunea montană Durău, județul
Neamț. După doi ani, în primăvara anului 2012, am inițiat proiectul de tabere pentru copiii și
tinerii din câteva sate ale Arhiepiscopiei Iașilor, cu aprobarea membrilor din ședința
permanenței Centrului eparhial Iași. Motivația de a organiza tabere în sate a fost multiplă,
însă a pornit dintr-o discuție cu un fost coleg, care în 2012 slujea ca preot la o parohie în
capătul țării, aproape de granița cu Ucraina, având mulți copii în zonă, din familii foarte
sărace, dar și o prezență sectară cu activități prozelitiste. Prin urmare a apărut ideea ca
experienta noastră în organizarea de tabere pentru copii sa poată fi transferată în parohiile
rurale, pentru a oferi preoților un instrument misionar în pastoratia ținerilor. Astfel, au fost
organizate direct de către Departamentul Tabere în 2012 4 tabere, în 2013 8 tabere, (aici aș
pune un colaj ceva din slideurile puse de Cristi pe grup cu nr de tabere) iar în 2014-
2016 câte 9 tabere, după care, începând cu vara 2017, taberele rurale au fost organizate de
către Departamentul Tineret al MMB, având sprijin financiar din partea Taberei Floare de
colț. Au fost numite misionare, pentru ca facilitau misiunea Bisericii în rândul tinerei
generații. În pregătirea taberelor am vizitat parohiile, am vorbit cu preoții, am descris
programul și viziunea noastră. În pregătirea fiecărei tabere s-a încheiat un protocol de
colaborare, în care au fost implicate și alte instituții, precum primăria și școala din localitatea
respectivă. Am pregătit echipe de animatori și le-am trimis, pentru câte 5-6 zile, în parohii,
împreună cu toate materialele necesare. Atelierele au fost variate și programul a răspuns
nevoilor generației tinere din sate. Am constatat ca nu există în aproape toate satele un alt
eveniment care sa reunească pe toți copiii din localitate. De asemenea, am primit sprijin din
partea enoriașilor, fie că ofereau cazare și masă pentru membrii echipei de organizare, fie că
pregăteau daruri pentru copii, însă în mod deosebit preoții și-au asumat aceasta lucrare,
aducând contribuția cea mai mare, de la timp petrecut în mijlocul copiilor, pana la
cumpărarea celor necesare în programul taberei. Voluntarii, la sfârșitul taberei, plecau cu
lacrimi în ochi, și ne mulțumeau noua ca le-am dat șansă să cunoasca copii atât de minunați
și ca le-am dar posibilitatea de a le oferi un zâmbet, o îmbrățișare, noi prietenii și ocazii de
învățare. Insa noi, ca organizatori, ne-am bucurat cel mai mult de preoții care, odată ce au
văzut ce înseamnă o tabără în satul lor, în al doilea an au organizat tabăra singuri, fără
sprijinul nostru, încât noi am putut extinde proiectul și la alte sate. Fie ca Domnul să
binecuvinteze pe toți cei implicați în pregătirea și desfășurarea acestor tabere și sa facă
eforturile lor roditoare spre mantuirea poporului ce se zidește, spre slava lui Dumnezeu!

Pr. Mihai Barna

*** 2012

Poate pare un clișeu să încep cu A fost odată ca niciodată..., dar chiar a fost odată ca niciodată
Tabăra din Pridvorul satului. Deși au fost de-a lungul timpului, din 2011 încoace, 229
(calculează și tu, să fim siguri) de tabere în satele din Arhiepiscopia Iașilor, fiecare dintre ele a
fost ca niciodată, unică. „Noi am mers acolo crezând că îi învățăm ceva pe copii, când de fapt...”
mi-a spus zilele trecute o prietenă din tabere, zâmbind cu subînțeles. Am încetat să mă mai întreb
cine pe cine învață, acum doar privesc și mă minunez văzând cât de frumos am crescut împreună,
tabără după tabără, copii și voluntari.

În 2012 am petrecut o vară întreagă la poalele Ceahlăului, trecând dintr-o tabără în alta, de la un
grup la altul, de la coordonator de atelier la animator și invers, timp de 10 săptămâni. În acel an,
taberele Floare de Colț mi-au fost casă, masă, școală.

Cum stăteam eu acolo la bine și căldură, în spațiul securizant al hotelului, auzeam vorbindu-se
despre Tabăra din Pridvorul Satului. Îmi aduc aminte o zi anume când, după o săptămână de
absență, s-au întors colegele mele Ioana și Vasi dintr-un sat cu nume care sună exotic. Când le-
am văzut, am fugit să le îmbrățișez. Îmi fusese dor de ele. Surprinzător, au făcut un pas în spate.

- Te-aș îmbrățișa, dar...

- Dar... ce?

- Mi-e teamă că e posibil să avem... știi..

Eram nedumerită.

- Cred că avem purici, au izbucnit ele râzând. Și nu ne-am mai spălat de vreo 4 zile.

- Ah, doar atât? E ok. Le-am îmbrățișat. Când am făcut un pas în spate, am văzut că aveau
lacrimi în ochi.

Am ascultat apoi câteva ore de povești despre cum le-a fost să ofere o pauză, o vacanță, o
copilărie îndesată în trei zile unor copii care nu mai auziseră de așa ceva.

***

Amintiri din pridvorul satului - tabăra

Îmi amintesc niște roșii, cu gust de roșii adevărate. Ca alea de care te miri când le mai întâlnești pe la vreun țăran sibian sau prin vreo
Deltă la Anonimul sau pe vreo masă de Paște în București.

Roșiile adevărate mă duc mereu cu gândul la Mironeasa și la Cioca Boca.

Cioca Boca nu e o glumă. E un sat adevărat, după cum zice și Wikipedia, în comuna Șcheia, la vreo 40 de km de Iași.

În Cioca Boca eu am fost cetățean de onoare, eu și alți 5-6 prieteni pe atunci, între timp oameni la casele lor. Acum suntem toți mari și
grași, cu munci și meserii și unii cu familii, dar atunci eram o gașcă de voluntari ai Taberelor MMB, mândri nevoie mare de statutul
nostru de cetăți de onoare ai satului Cioca Boca - puși în fața iconostasului să mărturisim cum a fost viața noastră după o săptămâna în
tabăra din pridvorul satului, oferindu-ni-se miere din producția proprie, ca un trofeu al stoicismului și rezistenței, ca o formă extrem de
impresionantă de admirație a sătenilor și a copiilor care ne primiseră o săptămână în casele lor.

În Cioca Boca făcusem duș, cu o săptămână în urmă, la Mironeasa, un alt sat unde am poposit cu tabăra -nu. Era atât de vară, atât de
praf, atât de greu pentru niște studenți din capitala Moldovei că mie îmi era groază să mai pun mâna pe arc. Eu coordonam atelierul de
tir cu arcul. Și câteodată de comunicare, făcusem asta și la Durău - la poale de munte, în hotel de 3 stele, cu masă la cantină și cu
prăjituri și Doamne-ajută, cu aer rece, cu drumețit până la Duruitoarea sau la Fântânele, cu chifle proaspete și la un moment dat și cu
spaima unui urs la ceas de seară. Făcusem asta pentru mine într-o perioadă în care nu știam nici cine sunt nici ce urmează. Am mers în
tabere din disperarea nonsensului de după licență. Dar și pentru că am vrut să știu dacă pot să fac asta. Dacă eu, care nu făcusem în
viața mea sport, puteam să trag cu arcul și să-i învăț și pe alții.

Câmpia seacă din Moldova, plină de pietre, unde te bate soarele în cap și dormitul la grămadă pe un pat înclinat cu încă 4 oameni în
odaie, nu intra neapărat în planurile mele de anduranță.

Dar unde adun aici pe foaie toate aceste detalii și îngrozesc auditoriul, trebuie să spun că niciodată în viață nu cred să fi trăit satisfacție
și bucurie mai mare, ca atunci când din cei peste 80 de copii din Mironeasa unii fugeau de dimineață la muncile câmpului, ca la prânz
să poată sări gard după gard, la propriu, ca să ajungă la atelierele noastre. Unele în curtea școlii, altele în biserică, unele prin ce colț de
sat era liber și neprivit de ochii iscoditori ai curioșilor.

La Mironeasa și la Cioca Boca interesul și curiozitatea copiilor erau la mii de ani lumină distanță de interesul copiilor care poposeau în
Tabăra de la Durău. La Durău lupta era să-i facem un pic pasionați de mișcare și de spiritualitate, de ei înșiși și de ceilalți colegi ai lor de
grupă. La sate nici nu se punea problema să muncim pentru același obiectiv. La sate copii ne sorbeau din ochii și din minte și din tot.
Eram pentru ei reprezentații unei lumi pe care n-o cunoscuseră niciodată, pe care aveau setea s-o cunoască. Lumea mersului la
facultate, lumea nemuncitului la câmp, lumea timpului liber și-a activităților pentru copii, lumea distracției și-a destinderii, lumea
nesacrificiului, lumea parcă puțin a speranței și a libertății.

Copiii ăștia nu văzuseră decât rar mașini, banane, haine frumoase, dar asta e cea mai puțin relevantă parte, copii ăștia știau să cânte, să
citească, să deseneze atât de frumos, știau să prindă șerpi în pădure și să ni-i arate ca pe trofee, știau să își facă singuri arcuri și
interesul lor pentru un arc performant era de natură pur tehnică, copiii ăștia ținteau toți fix în centru și rădeau concurs după concurs.
Copiii ăștia vorbeau despre Dumnezeul oamenilor mari și Dumnezeul copiilor care e diferit și sigur că mult mai asumat și copii ăștia își
doreau să-și împlinească visurile pentru că aveau, aveau dorințe așa grozave.

Eu, de exemplu, am cunoscut un ”pictor”. Pictorul meu, mi-a făcut 2 desene. Unul pentru el și cu viața lui, unul pentru mine și cu flori.
Pictorul meu era un minunat de 11 ani care avea un frate mai mic, de 3, pe care îl îngrijise el și bunica, de când îi părăsise mama și îi
cam părăsise. M-a întrebat dacă există școli pentru pictori. Sigur că există….
La sfârșitul taberei părintele din sat le-a dat copiilor ciocolată ”Africana”, copii nu primeau aproape niciodată ciocolată așa, pur și
simplu. Erau cu zâmbetele pe față ca greierii care cântau seara lângă singura fântănă din Mironeasa. Pictorul meu mi-a dat ciocolata
mie - așa știa el să își manifeste admirația - eu nu eram totuși decât o tâmpită, căreia oricând înainte i se părea aberant să mai
mănânce Africana în 2014. Cu bucățile mele de inimă de copil de la sat, m-am făcut ferfeniță și băi nene!

Ce vreau să zic. Lumea acelor copii a primit acces la o altă lume. Pentru unii poate că săptămânile astea au fost o oază de imposibil, dar
pentru alții poate că au fost o poartă - și pe poarta aia scria clar educație.

Și toți copii din Mironeasa și din Cioca Boca au văzut în noi - și sigur de aia am și devenit cetățeni de onoare - oameni educați care nu se
uită la ei din avion, care nu se uită la ei cu milă, care nu se uită la ei cu aroganța bogătașilor, ci care stau și dorm în casele lor, mânâncă
și apreciază mâncarea lor, fac activități cu ei nu ca să-i învețe ceva, ci ca să-i distreze și să petreacă timp împreună, oameni care le-au
dat atenție și timp. Și ei doar de asta ar fi avut nevoie, printre orele de greblat și tăiat lemne. Să ne arate care e drumul mai scurt până
la ieșirea din pădurice, cum arată un șarpe în borcan, cum se trage cu arcul, cum se cântă în strană, cum se desenează și cum se soarbe
din ochi viața fix așa cum e ea.

De fapt noi, la focul de tabără, am cântat toți cele mai frumoase cântece. ”Oprește-mă la tine” - oprește-mă în tine. Ei au oprit din noi
cu siguranță posibilitatea unei bunătăți. Pentru că în săptămânile alea, viața ne-a făcut mai buni. Noi n-am depus niciun efort, ne-am
lăsat duși de bucuria și curiozitatea copiilor, ne-am lăsat duși de contrastul dintre restaurantele cu candelabre din Palas și felul în care
trebuia să le explicăm acestor copii cuvântul ”teatrologie” și facultate de teatru - în termeni de eficiență și sens în lume.

Noi am câștigat atunci de nedescrise ori mai mult decât am fi putut da sau ne-am fi propus să dăm. Nu cred că am dat nimic, dar eu
sigur am luat cu mine primul moment în care fratele mai mic al pictorului (cel care avea 3 ani și fusese abandonat de mama lui și care
nu vorbise niciodată) a rostit primul cuvânt…și, fiți atenți, era în fața Împărtășaniei, spusese ”vreau”.

Nu mai știu ce s-a întâmplat la Cioca Boca sau la mironeasa, dar știu că în Tenerife, la un training pe care l-am ținut o săptămână pentru
oameni din 6 țări europene, n-am mai trăit asta.

Vasea Blohat, Producător, Teatrul Excelsior, București

*** 2013

În vara aceea petrecută la Durău nu am mai avut timp să ajung în sate. Au trecut lunile și s-a
făcut 2013. Era o sâmbătă de martie și deja mă întrebam ce voi face cu vacanța, că parcă n-aș
mai fi stat chiar o vară întreagă la Durău. În timp ce mă uitam pe geam și visam, mai schimbam
ceva mesaje cu un prieten din ATOR, Alex Chiș.
M-am trezit instant din visare și am trecut la treabă. Mai întâi, m-am interesat la biroul de Tabere
să văd dacă putem duce proiectul Tabăra din Pridvorul Satului acolo. Cele 9 locuri erau deja
ocupate, așa că am luat binecuvântare și ne-am organizat singuri. Am creat un nou proiect, după
aceeași structură. Până la urmă, locul de plecare a fost același - formatul taberei Floare de Colț,
adaptat nevoilor din sate. Tot ce știam noi la momentul respectiv despre tabere, la Durău am
învățat.

Am găsit proiectul nostru din acel an și m-am amuzat. Bugetul nostru arăta cam așa:

1699 ron, adică aproape 600 ron pe tabără. N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit... Prima
tabără îmi aduc aminte că am făcut-o cu banii primiți la două Liturghii misionare.

Filmulețul de final al primei tabere organizate în sate de noi, atorenii, începea cu o imagine cu
pădurea de lângă sat la finalul taberei, când toți copiii fugeau să găsească comoara și soarele
strălucea deasupra... am scris deasupra un citat pe care nu mai țin minte unde l-am găsit, dar mi
s-a părut potrivit: Un copil e semnul că
Dumnezeu încă nu e dezamăgit de
oameni...

Pentru mine, aceea a rămas imaginea tip

pentru o vânătoare de comori reușită - 100
de copii alergând în tandem către
descoperire. Aceea a fost și comoara
distrusă, la propriu, cel mai rapid din câte am văzut... pentru că acei copii nu puteau concepe că
este pentru toți, că nu este nevoie să lupte ca să ajungă ceva și la ei.

Tabăra din 29 mai 2013 am trăit-o ca pe cea mai dureroasă tabără, dar și cea mai convingătoare
că proiectul acesta merită. De fiecare dată când am simțit, de-a lungul anilor, că îmi pierd
motivația, mi-am adus aminte cum părintele de la Brustureț ne povestea că cei mici de acolo
„nici măcar nu întrezăresc vreun viitor, singura lor șansă de a ajunge în oraș este vânzând
zambile”. Am avut un șoc să aud asta, eu, fata de la oraș, care nu aruncase vreodată vreo privire
copiilor care vindeau flori pe stradă.

Acum îi aveam în fața mea. Am plecat din Iași 7 oameni, cu o mașină și un portbagaj plin. În
rucsacul de munte mi-am pus toate materialele de care aveam nevoie. Alături, un sac cu resturi
reciclabile de carton pentru atelierul de creație ocupa tot spațiul portbagajului. Pe drum, părintele
ne-a întreabat a câta tabără e. „A… prima.” spunem noi veseli. „Pppp..rima de săptămâna asta,
de anul ăsta…?” „Nu, nu. Prima pe care o organizăm noi, atorenii. Am mai fost voluntari, dar
asta e prima data când preluăm noi frâiele.” Nu știu ce a simțit părintele, dar noi eram tare
nerăbdători și încântați. Și cu un nod în gât.

Pe 23 mai 2013 am ajuns în satul verde, înconjurat de păduri, și ploua. Am intrat în școală să ne
pregătim și când au sosit copiii, a ieșit soarele. Băteau în geam nerăbdători. Am făcut ateliere,
am cântat, am dansat, ne-am uitat la desene animate, i-am trimis în pădure pe trasee pe care le
găseau urmărind indicii, au învățat că pot să lucreze în echipă, s-au simțit bine chiar acolo, în
mediul lor ambiant, în satul care părea să nu le ofere nimic interesant. Am fost emoționată când
au învățat cei mici să își facă cruce și arătau apoi tuturor isprava lor. M-a impresionat să văd și că
se joacă ore în șir cu o mașină făcută dintr-o cutie de lapte, la atelierul de creație.

M-am uimit pe mine văzând că îi iau în brațe, îi primesc în suflet cu toată inima, trec peste orice
bariere și îi îndrăgesc așa cum sunt, simpli și frumoși.

M-am apropiat de natură, de viața autentică de la țară, de colegii din echipă, dar mai ales de
Dumnezeu m-am simțit foarte aproape în tabăra aceea. Parcă am mers „la firul ierbii” în relația
cu El.