https://doxologia.ro/doamna-cand-o-sa-fiu-mare-vreau-sa-fiu-ca-tine?

fbclid=IwAR22l2kRY3-
zXvmdsEhSDoVFe4lSQsE6KDj8hosiy6CdyT_JSMg6HjEuV90

https://doxologia.ro/tabara-din-pridvorul-satului-cum-m-am-imprietenit-cu-ionut?
fbclid=IwAR0F6XNg_ElN6qRJunlPlM401ktSb80ytBpP0LcgLi_j8-l2WKFDDQaKesQ

***

 18 aprilie 2019, 21:35. Imagineaza-ti ca primesti o invitatie la film de la un prieten, care suna
cam asa:

„Buna seara! Anul acesta continuam seria taberelor din pridvorul satului, an in care ne propunem
sa ajungem in 50 de parohii din judetele Iasi, Botosani si Neamt. Mă întreb daca vrei ca anul
acesta sa fii voluntar in echipa mea. Imi doresc o colaborare frumoasa si tabere reusite.”

Asteptai cu nerabdare ca aceasta invitatie sa vina, asa ca raspunzi cu entuziasm „Da, vreau!”.
Apoi, cateva luni mai tarziu, intri intr-o sala de cinematograf, auzi deodata „Vizionare placuta!”,
mergi pe culoarul lung si dai de randuri  care asteapta sa fie ocupate, te uiti pe bilet si vezi ca
amicul tau deja ti-a ales un loc unde sa te asezi. Privesti ecranul imens ca o mare neagra ce se
intinde fara sa stii pana unde, tresari apoi fiindca filmul incepe. „Soku soku, baci baci, soku
soku, vira vira.”  Asa a inceput povestea experientei mele in taberele care au reprezentat o mare
de emotii, de entuziasm, de veselie, rabdare, furie, tensiune. Nu stiam ce imi va oferi vara
aceasta, dar incet incet am inceput sa vad ca pe fondul ei se difuza unul dintre cele mai frumoase
filme pentru tineri, „Tabara din pridvorul satului”, un film regizat de voluntari împreună cu
preoții parohi. Participantii au jucat roluri diverse, fiind pusi in diferite situatii si activitati pentru
a se cunoaste, pentru a lega prietenii si a invata lucruri noi, avand mereu acelasi exemplu de
urmat, cel al lui Dumnezeu.

    Am simtit ca voluntariatul nu inseamna doar a-ti face treaba bine si a te darui cu pasiune, ci
inseamna sa iti deschizi inima catre cei din jur. Doar atunci ii vei putea ajuta ca si cand ar fi
familia ta, caci in cele din urma asta vor deveni. In spiritul acestei prietenii, taberele au inceput,
ca orice alt film bun, abia dupa ce s-au terminat.

Ioana Vlad
***

E ciudat cum am așteptat vara asta un an întreg, cam la fel cum le-am așteptat pe ultimele 3 și
cum au trecut toate foarte repede, numai cât ai clipi.

Eram în anul I de facultate când am văzut postarea prin care se căutau voluntari pentru Tabăra
din pridvorul satului. Țin minte că așteptasem vreo două luni până să primesc un răspuns însă
în momentul în care am fost acceptat in echipă, am simțit că vara aceea de atunci, nu avea cum
să fie pierdută. Și nu a fost.

La fel ca Nemțișorul, la fel ca întâlnirile cu tinerii, Tabăra asta te face om mare, îți dă lecții pe
care uneori poate le vezi sau auzi zi de zi dar pe care le înveți de abia când ajungi într-un sat uitat
de lume și vezi bucuria copiilor de acolo, “că a venit cineva de la Iași să îi vadă”.

Te face om mare pentru că te pune la treabă, la dat tot ce ai tu mai bun, te pune să te implici și să
faci parte dintr-o echipă și să înveți la rândul tău pe alții. Dar poate ce e cel mai
important, Tabăra din pridvorul satului leagă prietenii, te pune sa cunoști oameni noi și să
interacționezi. De 3 ani, merg prin diferite sate, cunoscând sute, poate mii de copii și totodată
sute, poate mii de povești de viață diferite. E ciudat să te gândești că un copil de 7 ani poate avea
o poveste interesanta de viață, nu? Nu e ciudat. Nu atunci când vine în tabără cu înca doi sau trei
frați mai mici, el având grijă de toți și spunandu-ți la sfârșit de tabără că mâncarea pe care a
mancat-o acolo a fost cea mai bună mâncată de el vreodată.
Nu mai e ciudat sau amuzant nimic atunci când vezi copiii că se bucură de faptul că cineva de la
Iași a venit să îi vadă și să facă tabără la ei in sat. Ca voluntar, îmi tresaltă inima de bucurie când
primesc biletele, scrisori, desene pline de mulțumire și gânduri pe care puștii mi le transmit,
rugându-mă să vin și la anul.

Pentru mine, Tabăra din pridvorul satului rămâne un proiect pe care îl voi iubi mereu, voi iubi
momentele acelea pe care le ai cu voluntarii, la ședințe sau la activități, voi iubi mereu fuga
aceea obositoare dar într-un fel plăcută, știind că nu e in zadar și voi iubi mai ales oamenii,
preoții, organizatorii, echipa din spatele proiectului, eroii copiilor din satele prin care mergem.
La sfârșit rămân amintirile și prietenii pe care ți-i faci. Rămân zâmbetele și promisiunile că vara
viitoare vei merge in mai multe tabere și că vei da și mai mult. Suntem “împreună pentru
tineri” și tocmai asta ne face puternici și buni, iubitori și dornici de implicare.

Justinian Teofan Curelariu

https://suntemcesunamintirilenoastre.wordpress.com/2019/09/07/investeste-in-tineri/?
fbclid=IwAR0s1FqMjXqoAxSEYLfJBEv4G_jEzxUa7DR0t4gC4GewnFlfOJVE45y0Fyc - aici
sunt și poze dacă aveți nevoie

***

Acum 6 ani, eram un copil c-un zâmbet larg pictat pe față. Un tricou cu SpongeBob și
niște povești despre viața de adolescent. Din toate anotimpurile cunoscute, cel mai drag mi-era
vara.

         Fiecare vară era un motiv de bucurie, un nou sezon în care „acasă” nu mai era doar un
spațiu bine delimitat, ba chiar și sensul i se schimba. Era un nou episod încărcat cu amintiri și
ochi fericiți de copii, cu jocuri, zâmbete până la urechi și tir cu arcul, în care învățam iar să
zâmbim, să povestim, să fim noi. Ne (re)îndrăgosteam de viață și de surprizele ei.

         Spunea cineva că „prima dragoste nu se uită niciodată”. Dar nu doar ea. Nici prima tabără
nu se uită niciodată. Aș putea și azi să spun despre cum a fost, ce-am făcut, dar mi-e teamă să nu
fie doar vorbe aruncate în vânt pe care le-ar putea înțelege doar cei ce-au simțit acea bucurie de
a-i face fericiți pe ceilalți.

         Prima mea tabără a avut loc în 2013 într-un sătuc de lângă Hadâmbu. Cred că mereu va
rămâne în amintirile mele ca acel loc în care am plâns alături de cei mici. Era un sătuc sărac, în
care fiecare încerca să facă totul cât mai bine. Să își crească aripioarele și să zboare spre locuri
mai bune. Momentul în care totul era cuprins de lumină era cel al rugăciunii. Glasurile suave ale
micuților ce încercau să țină pasul cu cei mari, privirea luminoasă în care puteam vedea speranța
că totul va fi bine mă duceau într-un alt univers. Unul în care nimeni nu era trist, iar bisericuța,
deși mică, în acele clipe căpăta o altă dimensiune.
         Printre ateliere de tir cu arcul, comunicare sau orientare în natură, presărate cu activități
sportive, frisbee sau creație, conturam povești cu zâne, povesteam vieți de sfinți, descoperind o
altă latură a lor. Am căutat comori și ne-am orientat prin pădure. Am creionat o altă vară de
poveste și-am strecurat în sufletele lor un strop de copilărie și de speranță că viața poate arăta și
altfel. Am râs și am plâns împreună.

         Am continuat să merg și-n alte tabere. Să îmi mai prelungesc puțin copilăria, momentele
lipsite de griji și energia pozitivă cu care te încarcă astfel de momente. Dar peste tot, un lucru mi-
a rămas mereu în suflet. Lucrurile bune sunt mereu la un pas distanță, iar zâmbetul unui copil nu
poate fi înlocuit de nimic.

         Acum, după o altă vară cu tabere aș putea spune doar că la final, rămânem cu amintirile,
prieteniile legate cu ceilalți animatori, speranța că putem schimba ceva și le putem oferi un strop
de bucurie. Și rămâne să ne-ntrebăm: ce urmează?

Ecaterina Lungociu

***

În tabere am întărit și înnoit prietenii. Fie cu preoți firești, care ne-au primit cu o deschidere
minunată în casele, familiile și inimile lor; fie cu tineri care au știut să prețuiască atât gluma
bună, cât și seriozitatea responsabilității. Am fost surprinsă să aflu câte comori se află într-un
tânăr, cât de puternic este el în drumul spre maturitate, cum știe să poarte de grijă celor mai mici
și își înțelege locul în fața celor mai mari.

Taberele sunt mai mult decât o experiență de vară. Ele sunt încărcătorul care dă energie pentru
tot restul anului. Schimbă vieți și definesc tinereți. Dacă ajungeți într-o Tabără din Pridvor,
bucurați-vă. Și mai luați și pe altcineva de mână cu voi.

Miruna Maria Popovici

***

Pentru mine, voluntariatul în cadrul acestui proiect a însemnat un „refresh”, o revigorare, un aer
curat, o șansă de a face ceva unic, de a mă dezvolta, de a mă cunoaște pe mine însumi, de a-mi
afla limitele și de a le depăși, de a conștientiza ce bunătăți îmi oferă viața și cum să trec peste
încercări, și nu în ultimul rând, L-am descoperit pe Hristos.

Am deja trei ani de tabere și încă mă cuprinde curiozitatea când ajung într-un sat nou, când
cunosc alți copii și oameni, știind că fiecare are povestea lui.”

„De-a lungul acestor trei ani, am cunoscut sute de oameni noi, de care m-am apropiat, de unii
mai mult, de alții mai puțin, dintre ei mi-am format un grup cu care îmi petrec timpul mereu.
Oameni alături de care voi mai merge în tabere, alături de care voi mai face echipă, oameni de
încredere pe care mă pot baza și cărora le pot cere ajutorul când mă simt neputincios.

Andrei Gherasim

***

Amintiri din pridvorul satului - tabăra

Îmi amintesc niște roșii, cu gust de roșii adevărate. Ca alea de care te miri când le mai întâlnești
pe la vreun țăran sibian sau prin vreo Deltă la Anonimul sau pe vreo masă de Paște în București.

Roșiile adevărate mă duc mereu cu gândul la Mironeasa și la Cioca Boca.

Cioca Boca nu e o glumă. E un sat adevărat, după cum zice și Wikipedia, în comuna Șcheia, la
vreo 40 de km de Iași.

În Cioca Boca eu am fost cetățean de onoare, eu și alți 5-6 prieteni pe atunci, între timp oameni
la casele lor. Acum suntem toți mari și grași, cu munci și meserii și unii cu familii, dar atunci
eram o gașcă de voluntari ai Taberelor MMB, mândri nevoie mare de statutul nostru de cetăți de
onoare ai satului Cioca Boca - puși în fața iconostasului să mărturisim cum a fost viața noastră
după o săptămâna în tabăra din pridvorul satului, oferindu-ni-se miere din producția proprie, ca
un trofeu al stoicismului și rezistenței, ca o formă extrem de impresionantă de admirație a
sătenilor și a copiilor care ne primiseră o săptămână în casele lor.
În Cioca Boca făcusem duș, cu o săptămână în urmă, la Mironeasa, un alt sat unde am poposit cu
tabăra -nu. Era atât de vară, atât de praf, atât de greu pentru niște studenți din capitala Moldovei
că mie îmi era groază să mai pun mâna pe arc. Eu coordonam atelierul de tir cu arcul. Și
câteodată de comunicare, făcusem asta și la Durău - la poale de munte, în hotel de 3 stele, cu
masă la cantină și cu prăjituri și Doamne-ajută, cu aer rece, cu drumețit până la Duruitoarea sau
la Fântânele, cu chifle proaspete și la un moment dat și cu spaima unui urs la ceas de seară.
Făcusem asta pentru mine într-o perioadă în care nu știam nici cine sunt nici ce urmează. Am
mers în tabere din disperarea nonsensului de după licență. Dar și pentru că am vrut să știu dacă
pot să fac asta. Dacă eu, care nu făcusem în viața mea sport, puteam să trag cu arcul și să-i învăț
și pe alții.

Câmpia seacă din Moldova, plină de pietre, unde te bate soarele în cap și dormitul la grămadă pe
un pat înclinat cu încă 4 oameni în odaie, nu intra neapărat în planurile mele de anduranță.

Dar unde adun aici pe foaie toate aceste detalii și îngrozesc auditoriul, trebuie să spun că
niciodată în viață nu cred să fi trăit satisfacție și bucurie mai mare, ca atunci când din cei peste
80 de copii din Mironeasa unii fugeau de dimineață la muncile câmpului, ca la prânz să poată
sări gard după gard, la propriu, ca să ajungă la atelierele noastre. Unele în curtea școlii, altele în
biserică, unele prin ce colț de sat era liber și neprivit de ochii iscoditori ai curioșilor.

La Mironeasa și la Cioca Boca interesul și curiozitatea copiilor erau la mii de ani lumină distanță
de interesul copiilor care poposeau în Tabăra de la Durău. La Durău lupta era să-i facem un pic
pasionați de mișcare și de spiritualitate, de ei înșiși și de ceilalți colegi ai lor de grupă. La sate
nici nu se punea problema să muncim pentru același obiectiv. La sate copii ne sorbeau din ochii
și din minte și din tot. Eram pentru ei reprezentații unei lumi pe care n-o cunoscuseră niciodată,
pe care aveau setea s-o cunoască. Lumea mersului la facultate, lumea nemuncitului la câmp,
lumea timpului liber și-a activităților pentru copii, lumea distracției și-a destinderii, lumea
nesacrificiului, lumea parcă puțin a speranței și a libertății.
Copiii ăștia nu văzuseră decât rar mașini, banane, haine frumoase, dar asta e cea mai puțin
relevantă parte, copii ăștia știau să cânte, să citească, să deseneze atât de frumos, știau să prindă
șerpi în pădure și să ni-i arate ca pe trofee, știau să își facă singuri arcuri și interesul lor pentru un
arc performant era de natură pur tehnică, copiii ăștia ținteau toți fix în centru și rădeau concurs
după concurs. Copiii ăștia vorbeau despre Dumnezeul oamenilor mari și Dumnezeul copiilor
care e diferit și sigur că mult mai asumat și copii ăștia își doreau să-și împlinească visurile pentru
că aveau, aveau dorințe așa grozave.

Eu, de exemplu, am cunoscut un ”pictor”. Pictorul meu, mi-a făcut 2 desene. Unul pentru el și cu
viața lui, unul pentru mine și cu flori. Pictorul meu era un minunat de 11 ani care avea un frate
mai mic, de 3, pe care îl îngrijise el și bunica, de când îi părăsise mama și îi cam părăsise. M-a
întrebat dacă există școli pentru pictori. Sigur că există….

La sfârșitul taberei părintele din sat le-a dat copiilor ciocolată ”Africana”, copii nu primeau
aproape niciodată ciocolată așa, pur și simplu. Erau cu zâmbetele pe față ca greierii care cântau
seara lângă singura fântănă din Mironeasa. Pictorul meu mi-a dat ciocolata mie - așa știa el să își
manifeste admirația - eu nu eram totuși decât o tâmpită, căreia oricând înainte i se părea aberant
să mai mănânce Africana în 2012. Cu bucățile mele de inimă de copil de la sat, m-am făcut
ferfeniță și băi nene!

Ce vreau să zic. Lumea acelor copii a primit acces la o altă lume. Pentru unii poate că
săptămânile astea au fost o oază de imposibil, dar pentru alții poate că au fost o poartă - și pe
poarta aia scria clar educație.

Și toți copii din Mironeasa și din Cioca Boca au văzut în noi - și sigur de aia am și devenit
cetățeni de onoare - oameni educați care nu se uită la ei din avion, care nu se uită la ei cu milă,
care nu se uită la ei cu aroganța bogătașilor, ci care stau și dorm în casele lor, mânâncă și
apreciază mâncarea lor, fac activități cu ei nu ca să-i învețe ceva, ci ca să-i distreze și să petreacă
timp împreună, oameni care le-au dat atenție și timp. Și ei doar de asta ar fi avut nevoie, printre
orele de greblat și tăiat lemne. Să ne arate care e drumul mai scurt până la ieșirea din pădurice,
cum arată un șarpe în borcan, cum se trage cu arcul, cum se cântă în strană, cum se desenează și
cum se soarbe din ochi viața fix așa cum e ea.

De fapt noi, la focul de tabără, am cântat toți cele mai frumoase cântece. ”Oprește-mă la tine” -
oprește-mă în tine. Ei au oprit din noi cu siguranță posibilitatea unei bunătăți. Pentru că în
săptămânile alea, viața ne-a făcut mai buni. Noi n-am depus niciun efort, ne-am lăsat duși de
bucuria și curiozitatea copiilor, ne-am lăsat duși de contrastul dintre restaurantele cu candelabre
din Palas și felul în care trebuia să le explicăm acestor copii cuvântul ”teatrologie” și facultate de
teatru - în termeni de eficiență și sens în lume.

Noi am câștigat atunci de nedescrise ori mai mult decât am fi putut da sau ne-am fi propus să
dăm. Nu cred că am dat nimic, dar eu sigur am luat cu mine primul moment în care fratele mai
mic al pictorului (cel care avea 3 ani și fusese abandonat de mama lui și care nu vorbise
niciodată) a rostit primul cuvânt…și, fiți atenți, era în fața Împărtășaniei, spusese ”vreau”.

Nu mai știu ce s-a întâmplat la Cioca Boca sau la Mironeasa, dar știu că în Tenerife, la un
training pe care l-am ținut o săptămână pentru oameni din 6 țări europene, n-am mai trăit asta.

Vasea Blohat, Producător, Teatrul Excelsior, București

***