Tradiționalismul

Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat
Introducere
Tradiționalismul este un curent literar dezvoltat în perioada interbelică, remarcându-se prin
profunda prețuire a valorilor tradiționale ale spiritualității românești. Printre trăsăturile generale ale
curentului, se numără valorificarea specificului național, prețuirea satului, refuzul mediului citadin,
istoria și folclorul privite ca surse inepuizabile de inspirație, promovarea credinței religioase
ortodoxe, considerate latura esențială a sufletului țărănesc.
Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-o perioadă,
curent literar sau într-o orientare tematică
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat face parte din volumul Pe Argeș în sus (1923) și se înscrie
în curentul tradiționalist prin tematica timpului trecător , prin orientarea spre trecut, prin
descrierea cadrului natural rural și a trecutului legendar. Cadrul rural este particularizat prin
utilizarea unor motive literare specifice; „casa cu pridvor” , „lanuri de secară”, „berzele”,
„clopotul din turnul vechi”.
Poezia este meditație nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu ciclitatea
vieții, iar prin tematica rurală, cea a iubirii și a timpului, se realizează o construcție simetrică, de
factură clasică. Lirismul este armonios prin muzicalitate și senin de viziune.
Prozodia este specifică acestui curent, remarcându-se distihurile cu rima împerecheată, ritm
iambic și măsura versurilor de 13-14 silabe.
Prezentarea a două imagini artistice/ idei poetice, relevante pentru tema și viziunea
despre lume
În apartenența, “Aci sosi pe vremuri” este o poezie de iubire; în esență, textul dezvoltă tema
meditației asupra curgerii ireversibile a timpului. Singura salvare a spiritului confruntat cu
efemeritatea rămâne amintirea, care poate învia miraculos orice moment, persoană sau loc drag din
trecut.
Poezia este alcatuită din 19 distihuri și un vers liber, cu rol de laitmotiv și poate fi
structurată în 4 secvențe lirice. Se dezvoltă pe două planuri : trecutul (bunicul si bunica) si
prezentul, unite prin amintire și prin meditația asupra timpului.
Incipitul fixează prin intermediul metaforei “casa amintirii”, spațiul rememorării nostalgice
a trecutului, un spațiu mitic. Imaginea vizuală “păienjeni zbierliră și poarta, și zăvor” sugereaza
trecerea timpului, degradarea, starea de părăsire a casei părintești, care se conservă prin închiderea
ei în spațiul virtual al amintirii, fiind sustrasă clipei trecatoare. Încremenirea în timp este sugerată și
de hornul care nu mai trage “alene din ciubuc”. Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp
mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate “De cand luptară-n codru și poteri și haiduc”.
În acest cadru patriarhal, al satului românesc, eul liric își imaginează, în cea de-a doua
secvență, romantica întâlnire a bunicilor. Calyopi, portretizată succint (“sari subțire-o fată în larga
crinolină”), sosește cu berlina prin lanuri de secară. Distincția temporală trecut-prezent se face
prin intermediul adverbelor de timp “atunci-azi”. Bunicul întruchipează tânărul îndrăgostit care-și
asteaptă iubita “nerăbdător”; el creează o atmosferă romantică, recitindu-i fetei versuri din
Lamartine. Cadrul natural este propice momentului unic al întâlnirii dintre cei doi : “luna, câmpia
ca un lac”. Iubita împrumută atributele unui personaj de basm : ochi de peruzea, epitet care
simbolizează farmecul, gingășia, unicitatea fetei.
Trecerea timpului rămâne însă implacabilă și este redată printr-o imagine auditiva “departe,
un clopot a sunatí ”, vestind un eveniment deosebit “de nuntă sau de moarte”. Sentimentul iubirii
Tradiționalismul
este capabil să proiecteze ființa umană în eternitate :”Dar ei in clipa asta credeau c-o să ramână”,
dar timpul nu poate sta in loc, viitorul celor doi aducând o realitate tristă, dar firească : “De mult e
mort bunicul, bună e batrâna…”, idee anticipată de personificarea din prima secvență : “In drumul
lor spre zare îmbătrâniră plopii”.
Paralela între trecut și prezent se realizează printr-o comparație : “Ca ieri sosi bunica…și
vii acum tu: / Pe urmele berlinei trasura ta stătu”. Se trece de la un registru obiectiv, la unul
subiectiv, prin implicarea eului liric: “Și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram…”. Prin
analogie cu frumoasele clipe trăite de cei doi bunici, este prezentată povestea de iubire dintre doi
reprezentanți ai unei alte generații (nepotul si iubita sa). Cadrul natural ramâne acelasi : “lanul de
secară, amurgul, luna”. Ritualul întâlnirii dintre iubiți repetă, într-un alt timp, succesiunea
evenimentelor demult apuse, sugerându-se permanentă, continuitatea.
Iubitul folosește aceeași strategie ca și bunicul său: recită versuri scrise de poeții prezentului
sau, Francisc Jammes si Horia Furtuna, îmbinând romantismul cu noul curent literar, simbolismul.
Apelul la “poezie în poezie” sugerează evoluția formulelor estetice, dar și importanța artei în
desăvârșirea poveștii de dragoste.
Trecerea timpului este marcată din nou de sunetul clopotului (“același clopot poate…”),
semn că existența terestră este “o mare trecere” către un inevitabil final.
Liantul celor doua povești este o meditație asupra trecerii timpului : “Ce straniu lucru:
vremea!”. Exclamația retorică este cheia descifrării poeziei, care se bazează, în esență, pe tema
trecerii timpului. Portretele sunt singurele capabile să eternizeze clipa: “Te vezi aievea numai in
ștersele portrete”. Omul este supus schimbării și retrăiește cu nostalgie trecutul prin intermediul
amintirilor.
Versul concluzie (laitmotivul poeziei)- “De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”
accentuează dramatismul vieții, același sunet poate transmite la un nou început sau la sfârșit.
Evenimentele esențiale din existența umană se perpetuează la infinit, timpul aducând mereu
schimbarea. Continuitatea este asigurată în plan universal prin rotirea neîncetată a generațiilor,
timpul bunicilor s-a scurs in timpul nepoților.
Ilustrarea a două elemente de compoziție și limbaj ale textului poetic
Titul poeziei fixează cadrul spatio-temporal al iubirii ce va fi evocată, prin adverbul de loc,
cu forma regională, „aici”, locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri” și forma verbală de perfect
simplu „sosi”. Se realizează o apropiere până la identificare a prezentului cu trecutul, creând
perspectiva unui timp continuu care măsoară distanța dintre două trăiri similare.
Se constată un paralelism al situațiilor, prin prezența relațiilor de opoziție (adverbe de timp:
atunci, ieri / acum) și de simetrie ( Ca ieri sosi bunica… Și vii acum tu.). Pe opoziția ieri-acum,
pe-atunci-azi se construiește relația de simetrie, marcând repetabilitatea existenței umane,
continuitatea generațiilor. Se identifică elemente comune celor două povești de iubire, cum ar fi
motivul literar al berzei, simbol al fidelității, al devoțiunii. Clopotul, simbol al statorniciei,
stabilește o relație între cer și pământ.
Expresivitatea poetică se realizează printr-o îmbinare de mijloace. Limbajul ușor arhaic și
regional contribuie la muzicalitatea textului. Alternarea timpului trecut al verbelor cu cel prezent
(ascultă, urzea, sari –trage, cad, recunoști) are rolul de a sugera că, deși timpul este ireversibil,
iubirea face posibil accesul spre veșnicie.
Lirismul obiectiv ( utilizarea a două mărci lirice- bunicul si bunica) se combină cu lirismul
subiectiv, care presupune implicare afectivă și este subliniat prin mărcile gramaticale ale persoanei
I.
Concluzie
Tradiționalismul
În conlcuzie, poezia lui Ion Pillat păstrează o viziune senin-melancolică asupra vieții. Chiar
dacă este străbătută de tristețea trecerii ireversibile a timpului, impresionează prin cadrul natural și
prin încrederea în destinul repetabil al iubirii.