PRODUCEREA SEMINŢELOR DE PLANTE LEGUMICOLE

Asigurarea pentru producţie a cantităţilor necesare de material biologic din

soiurile şi hibrizii valoroşi care să-şi menţină caracterele iniţiale, presupune aplicarea
permanentă a unor măsuri desfăşurate pe baze ştiinţifice, în funcţie de particularităţile
biologice ale speciei şi cultivarului (soiul sau hibridul), într-un sistem bine definit, care
poartă denumirea de „producerea seminţelor şi materialului săditor".
Sămânţa şi materialul săditor, reprezintă orice material de reproducere: seminţe
(de tomate, ardei, castraveţi, varză etc.); fructe denumite impropriu „seminţe" (de
morcov, salată, spanac etc.); sau părţi de plantă (produse prin orice metode de înmulţire),
destinat multiplicării şi reproducerii unei plante.
Categoriile biologice din procesul de producere a seminţelor sunt următoarele:
- sămânţa amelioratorului - SA;
- sămânţa de prebază - PB;
- sămânţa de bază - B;
- sămânţa certificată - C;
- sămânţă comercială - Ce;
- sămânţă standard - St.

Pe plan mondial, importanţa producerii seminţelor a fost evidenţiată de

evenimente marcante. Astfel, ONU şi FAO s-au angajat în 1957 în „Campania mondială
pentru producerea seminţelor", au declarat în 1961 „Anul mondial al seminţelor" şi au
lansat în 1973 „Programul de ameliorare şi dezvoltare a seminţelor".
în 1983, Borlang N.E., laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a arătat că sporirea rapidă
şi substanţială a producţiei agrare se realizează atât prin utilizarea noilor cultivare, cât şi
prin seminţe de calitate.
In ţara noastră, în perioada interbelică şi imediat după aceea, seminţele necesare
culturilor legumicole erau asigurate în cea mai mare parte din import (mai mult de 3/4 din
necesar) sau de către producătorii individuali şi în mică măsură prin producerea în unităţi
mai mari, precum şi în staţiunile experimentale din unele bazine legumicole bine
reprezentate. Se importau seminţe mai ales din Olanda, Franţa, Danemarca, Germania şi
în mică măsură din Bulgaria şi Serbia. Deşi se importau seminţe din soiuri valoroase, prin
reînmulţirea efectuată de diferiţi cultivatori, acestea degenerau în scurt timp şi dădeau
producţii scăzute, cantitativ şi calitativ.
După anul 1950, problema producerii seminţelor de legume a început să se
contureze ca un sistem organizat de stat respectându-se o serie de reguli şi principii.
Înfiinţarea Institutului de Cercetări Hortiviticole (I.C.H.), în anul 1957, a permis ca
producerea seminţelor şi materialului săditor să devină o preocupare prioritară în cadrul
staţiunilor din subordinea acestuia. O nouă etapă o reprezintă înfiinţarea, în 1967, a
Institutului de Cercetări pentru Legumicultura şi Floricultură (I.C.L.F.) - Vidra.
În anul 1971, prin apariţia Legii privind producerea, folosirea şi controlul
calităţii seminţelor şi materialului săditor pentru producţia vegetală (Legea 13/1971), s-au
precizat reglementările prin care producerea seminţelor şi materialului săditor din soiuri
omologate trebuia să se facă într-un sistem unitar, bazat pe metodologii şi tehnologii
riguros ştiinţifice, pentru a asigura producţiei sămânţa selecţionată, cu valoare biologică
şi culturală şi cu stare sanitară garantate. Prin prevederile acestei legi, asigurarea
cantitativă şi calitativă a seminţelor şi materialului săditor de plante legumicole revenea
Ministerului Agriculturii care, împreună cu Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi
I.C.L.F. - Vidra, urma să organizeze producerea, folosirea şi controlul calităţii seminţelor.
I.C.L.F. - Vidra a elaborat scheme cu verigile corespunzătoare şi metodologii de
lucru, pentru fiecare specie sau grup de specii cu biologie asemănătoare.
In perioada 1980-1990, I.C.L.F. - Vidra şi staţiunile legumicole au creat un număr
important de soiuri şi hibrizi noi, valoroşi, productivi şi de calitate superioară, dintre care
unele cu rezistenţă sau toleranţă la diferiţi agenţi patogeni şi condiţii adverse de mediu.
Realizate pentru majoritatea speciilor legumicole (tomate, ardei, vinete, mazăre, fasole,
ceapă, usturoi, pepeni galbeni etc), aceste noi creaţii au reuşit ca într-un timp relativ scurt
să înlocuiască în proporţie de peste 80 % soiurile vechi, contribuind astfel la dezvoltarea
intensivă a legumiculturii din România.
De asemenea, I.C.L.F. - Vidra a reuşit ca în fiecare an să producă în staţiunile
sale, ca şi în diferite unităţi de stat sau cooperatiste autorizate, întreaga cantitate de
seminţe SE şi E necesară reînmulţirilor la toate soiurile şi hibrizii noi omologaţi ca şi a
acelora autorizaţi prin Lista oficialii a soiurilor de legume cultivate în România.