Metode de stimulare a participării publice

Lect. univ. dr. Emilia-Maria Sorescu

„Participarea furnizează oamenilor abilităţi şi relaţii

interumane, astfel încât ei devin mai capabili să se guverneze singuri.”
Sir Bernard Crick

De ce este nevoie ca oamenii să se implice? Ce înseamnă participare? Care este locul

participării în cadrul dezvoltării comunitare? Cum pot fi stimulaţi să participe? Care sunt
scopurile, avantajele, dezavantajele, etapele procesului de participare? Iată câteva întrebări la
care vom putea oferi un răspuns în urma parcurgerii acestui capitol.

1. Istoricul ideii de participare comunitară

Ideea că oamenii săraci şi oprimaţi trebuie mobilizaţi de agenţi externi şi încurajaţi să

participe în luarea deciziilor pentru dezvoltarea socială la nivel local a fost formalizată şi
popularizată doar de trei decenii. Valoarea participării comunitare a fost subliniată în special
în cadrul dezbaterilor privind dezvoltarea ţărilor din lumea a treia. Astfel, ONU a fost în
avangarda acestor dezbateri şi împreună cu comunitatea academică a produs o substanţială
literatură pe această temă. S-a argumentat astfel că un efort concentrat trebuie depus pentru a
abilita instituţiile să mobilizeze participarea poporului în ţările în curs de dezvoltare.
Implicând oamenii activ în procesul de dezvoltare, atingerea obiectivelor de dezvoltare
economică şi socială este accelerată. În acelaşi timp, participarea populară asigură distribuirea
echitabilă a beneficiilor dezvoltării. (Midgley, 1986, p. 13)
Idealurile dezvoltării comunitare au fost îmbrăţişate cu entuziasm şi de alte organisme
internaţionale precum OMS, UNICEF şi OECD. Lor li s-au alăturat organizaţii
nonguvernamentale şi universităţi din întreaga lume, atât din ţări dezvoltate, cât şi aflate în
curs de dezvoltare.
La noţiunea de participare comunitară aşa cum este ea înţeleasă astăzi s-a ajuns în mod
treptat, pornind de la concepţia vestică despre democraţie, fondată pe dreptul cetăţenilor de a
se implica în procesul de luare a deciziilor politice. Un rol major l-au avut ideile şi activitatea
lui Alinsky în Chicago din anii 1930-1940, precum şi acţiunile guvernului Wilson, în Marea
Britanie a anilor 1960. S-a ajuns treptat la o concepţie radicală despre acţiunea comunitară,
influenţată şi de idei marxiste. Ideile unei practici radicale au fost mai bine conturate în India,
unde ideea de stat al bunăstării a fost respinsă datorită antagonismului de clasă, câştigând
ideea mobilizări celor oprimaţi. (Midgley, 1986, pp. 13-30)

2. Comunitatea – baza dezvoltării rurale

Comunitatea înseamnă toţi oamenii care trăiesc într-o anumită zonă rurală.

Această definiţie sugerează că principala caracteristică a unei comunităţi este teritoriul

comun. Pe lângă acest semn vizibil, membrii unei comunităţi sunt legaţi şi de anumite
elemente invizibile, de ordin afectiv: împărtăşesc sentimentul de apartenenţă la respectiva
comunitate, au un anumit ataşament faţă de locul unde trăiesc şi sunt interesaţi de problemele
comunităţii. Relaţiile sociale pe care oamenii le leagă între ei se datorează nu numai
geografiei, ci şi afinităţilor lor bazate pe muncă, religie, preocupări de timp liber, tradiţii
culturale. Se formează astfel reţele sociale care întăresc capacitatea oamenilor de a acţiona în
situaţii de dificultate sau dezastre, capabile să susţină vie speranţa oamenilor şi aspiraţiile lor
spre bunăstare. (Gilchrist, 2009, p. 4)
Implicarea comunităţii este crucială pentru succesul oricărui program de dezvoltare.
Membrii comunităţii constituie baza dezvoltării rurale deoarece ei ştiu cel mai bine care le
sunt problemele şi nevoile şi tot ei controlează cele mai multe dintre resurse: pământul,
clădirile, produsele locale – pe care se bazează dezvoltarea. Abilităţile lor, tradiţiile,
cunoştinţele şi energia lor constituie principala resursă pentru dezvoltare. Fără acordul lor,
nici o iniţiativă de dezvoltare nu va avea succes. (Asby, 2000, p. 11) Este nevoie însă ca ei să
se asocieze, să lucreze împreună pentru rezolvarea problemelor lor, pentru atingerea unor
scopuri care îi privesc pe toţi.
Noţiunea de capital social le arată oamenilor că relaţiile lor de zi cu zi cu vecinii,
colegii sau prietenii sunt valoroase pentru comunitate ca întreg. (Gilchrist, 2009, p. 8)

Capitalul social reprezintă capacitatea membrilor unei comunităţi de a se asocia şi

lucra împreună pentru atingerea unor scopuri comune.

Capitalul social include norme, valori, reţele sociale, încredere şi cooperare şi este
redus acolo unde există excluziune socială, inechitate, opresiune (Sandu, 2007; Gilchrist,
2009).
Aşa cum arată Dumitru Sandu, „nu este întâmplător faptul că medici, preoţi, primari,
învăţători etc. ajung frecvent în poziţie de lideri ai acţiunilor dezvoltării comunitare. Prin
natura experienţei lor profesionale ei deţin capacităţi de mobilizare şi coordonare oamenilor.”
Aceste persoane deţin un capital de tip socio-uman – calităţilor personale li se adaugă statusul
pe care îl deţin în comunitate, astfel încât ei „reuşesc să joace rolul de antreprenori
sociali.”(Sandu, 2010, p. 46) Un lider, un organizator al comunităţii va urmări coordonarea
eforturilor tuturor celor interesaţi şi va cointeresa pe toţi cei care într-un fel sau altul sunt
afectaţi de o anumită problemă a comunităţii sau pot beneficia de pe urma schimbării.

Dezvoltarea comunitară este proces prin care eforturile cetăţenilor sunt unite cu cele
ale autorităţilor locale pentru a îmbunătăţii condiţiile economice, sociale şi culturale ale
comunităţii pentru a integra aceste comunităţi în viaţa naţională şi a le abilita să contribuie
la progresul naţional. (Arthur Dunham, apud Carry, 1999, p. 176)

Dezvoltarea comunitară presupune abilitarea oamenilor să îşi îmbunătăţească pe cât de

mult posibil condiţiile de trai din proprie iniţiativă, respectând priorităţile definite de
comunitate. La baza acestui proces stă recunoaşterea atât a problemelor comunităţii, cât şi a
bunurilor de care aceasta dispune, iar ţinta principală este consolidării capacităţilor, astfel
încât comunitatea să fie capabilă să acţioneze în mod similar în situaţiile de dificultate
viitoare. Ca efect pervers (în sensul dat termenului de sociologul francez Raymond Boudon),
în urma unui demers de dezvoltare comunitară rezultă o întărire a participării comunitare,
acest proces devenind o sursă de empowerment.
Acest lucru nu se întâmplă însă spontan, este nevoie de un catalizator, un lider care să
mobilizeze oamenii, să îi organizeze.
 Organizarea comunitară este procesul prin care grupurile comunitare sunt ajutate să
îşi identifice problemele sau scopurile comune, să îşi mobilizeze resursele şi să dezvolte
şi implementeze strategii pentru atingerea scopurilor pe care le-au stabilit împreună.

Rolurile organizatorului comunitar

Este util aşadar să reflectăm şi la rolurile pe care le joacă organizatorul comunitar:
- Abilitează oamenii să se implice ridicând barierele care stau în calea implicării lor;
- Încurajează oamenii să contribuie la activităţi şi la luarea deciziilor, îi sprijină să
continue când lucrurile merg cu dificultate
- Împuterniceşte pe ceilalţi crescându-le încrederea şi abilitatea de a influenţa
deciziile şi a-şi asuma răspunderea pentru propriile acţiuni;
- Educă oamenii ajutându-i să reflecteze la propria lor experienţă, să înveţe unii de
la alţii şi prin discuţii.
- Egalizează situaţiile, astfel încât oamenii să aibă acces la aceleaşi oportunităţi,
resurse şi facilităţi în interiorul comunităţilor şi serviciilor principale;
- Evaluează impactul acestor intervenţii;
- Se angajează împreună cu grupurile şi organizaţiile pentru a creşte implicarea
comunităţii în parteneriate şi alte forme de luare a deciziilor. (Gilchrist, 2009, p.
37-38)
După cu se observă din această enumerare, organizatorul nu îşi urmăreşte propriile
interese şi nevoi, ci sprijină membrii comunităţii să îşi organizeze activităţile, să se implice
fără discriminare

Abilităţile necesare organizatorului comunitar

Exercitarea rolurilor amintite, organizarea şi desfăşurarea procesului de dezvoltare

comunitară în general şi a celui de participare, în special, necesită deţinerea unor abilităţi în
următoarele arii:
- Negociere;
- Rezolvare a conflictelor;
- Consolidare a capacităţilor (empowerment);
- Informare;
- Comunicare;
- Advocacy;
- Formarea reţelelor sociale;
- Managment organizaţional;
- A motiva oamenii;
- A exprima idei.

Puterea dezvoltării comunitare constă în faptul că determină oamenii cu interese

diferite să lucreze împreună pentru un scop comun. Odată ce s-a ajuns la concluzia că ideea de
dezvoltare comunitară este viabilă într-o anumită comunitate, primul pas este acela de a
identifica interesele existente în comunitate.

3. Participarea – cheia dezvoltării comunitare

A participa înseamnă a lua parte, a fi implicat activ. Dezvoltarea comunitară nu se

poate realiza fără participarea membrilor comunităţii. Uneori iniţiativa schimbării aparţine
unora dintre membrii comunităţii, alteori nevoia unei schimbări este identificată de autorităţile
locale sau de organizaţii neguvernamentale. În toate aceste cazuri este nevoie însă ca şi
oamenii să fie informaţi, motivaţi, încurajaţi şi stimulaţi să se implice, să participe.
Participarea reprezintă ea însăşi un proces care necesită o planificare prealabilă amănunţită.

Participarea reprezintă un proces prin care oamenii sunt abilitaţi să devină activi şi
implicaţi în definirea unor chestiuni care îi preocupă, în luarea deciziilor privind factorii
care le afectează vieţile, în formularea şi implementarea politicilor, în planificarea,
dezvoltarea şi furnizarea serviciilor şi în acţiunea de atingere a schimbării. (Sanoff 2000, p.
15)

Sanoff (2000, pp. 9 şi urm.) realizează o analiză amănunţită a principalelor avantaje şi

dezavataje ale participării, a etapelor pe care aceasta le presupune, a modului în care putem
realiza o participare eficientă. Astfel putem începe prin a ne pune cinci întrebări: Cine? Ce?
Unde? Când? Cum?

1. Cine trebuie să participe? Care sunt părţile implicate?

Cei care vor fi afectaţi de deciziile luate trebuie implicaţi în planificare.

2. Ce dorim să obţinem prin programul de participare?

Dorim să generăm idei, să identificăm atitudini, să diseminăm informaţii, să rezolvăm
conflicte, să inventariem propuneri sau să asigurăm un mediu pentru ventilarea emoţiilor
reprimate?
3. Unde vrem să ducă această participare? Care sunt scopurile?

4. Cum ar trebui oamenii să participe?

Ca să ne atingem scopurile trebuie să utilizăm metode adecvate: de exemplu
workshopuri (ateliere de lucru) care permit participanţilor să aibă control asupra deciziilor.
Adunările publice de regulă informează, dar nu reuşesc să obţină sprijinul comunităţii.

5. Când se doreşte participarea în cadrul procesului de planificare?

Este necesar să se decidă când anume vor fi implicaţi participanţii: în etapa de
dezvoltare, implementare, evaluare sau pe tot parcursul?

Scopurile participării:
1. Implicarea oamenilor în procesul de luare a deciziilor şi ca urmare creşterea încrederii
lor în organizaţii, acceptarea planurilor, deciziilor şi muncii în interiorul sistemelor de
căutare a unor soluţii la problemele comunităţii.
2. A face auzită vocea oamenilor în pentru a fi îmbunătăţite planurile, deciziile şi
furnizarea serviciilor
3. A oferi un sens al comunităţii prin aducerea împreună a unor oameni care împărtăşesc
ţeluri comune.

Nivelurile participării

În anul 2001, OECD propunea trei nivele de ierarhizare a participării publice, în

funcţie de tipul de interacţiune dintre autoritatea publică şi cetăţean: informarea, consultarea şi
participarea activă.
Dacă informarea este o precondiţie absolut necesară atât procesului de dezvoltare
comunitară, cât şi celui de elaborare a politicilor publice, consultarea este un punct central, în
timp ce participarea activă trebuie să fie scopul final.
 Informarea este un proces unidirecţional, constând în transmiterea de informaţii către
cetăţeni despre deciziile ce urmează a fi luate sau care au fost deja luate. La acest nivel se pot
folosi de către administraţie diferite mijloace de diseminare a informaţiei: broşuri, afişe,
centre de informare, numere de telefon cu acces gratuit, prin ONG.

Consultarea reprezintă un proces bidirecţional – publicul reacţionează, din proprie

iniţiativă sau la invitaţia instituţiei publice, la propunerile administraţiei, iar reacţia publicului
este luată în considerare în decizia finală. Cunoaşterea opiniei publice se realizează de regulă
prin cercetări cantitative (sondaje de opinie) sau calitative (focus grupuri) sau în cadrul unor
întâlniri organizate – audieri publice, workshopuri,grupuri cetăţeneşti.

Participarea activă presupune o relaţie de parteneriat între cetăţeni şi administraţia

publică în luarea deciziilor. Este un dialog de pe poziţii de colaborare între instituţia publică şi
cetăţeni, deşi decizia finală aparţine administraţiei. La acest nivel intră în acţiune metode
precum juriul cetăţenilor, forurile cetăţeneşti, grupurile de lucru comune.

Etapele participării

1. Identificarea persoanelor şi grupurilor care să participe.

Ca orice proces, participarea presupune parcurgerea anumitor etape. Presupunând că la
momentul când începem să gândim o strategie de stimulare a participării avem deja o echipă
de lucru, ne sunt foarte clare scopurile pentru care dorim implicarea cetăţenilor şi cunoaştem
bine cadrul legal şi contextul social în care dorim să acţionăm, cel dintâi pas îl reprezintă
determinarea persoanelor şi grupurilor care ar trebui implicate şi a motivului acestei implicări.

2. Deciderea momentului în care vor fi implicaţi

Cetăţenii pot fi implicaţi în toate momentele procesului de dezvoltare comunitare, de
la evaluarea nevoilor, planificare, până la implementarea proiectului şi evaluarea rezultatelor.

Figura nr. 2. Procesul participativ

Participare în evaluare

Participare în planificare
Participare în implementare

3. Articularea obiectivelor participării în relaţie cu toţi participanţii care vor fi implicaţi.

În acest moment deja se conturează clar ce se doreşte de la participanţi, când şi cum
vor fi implicaţi.

4. Identificarea unor metode de participare, corelate cu obiectivele şi resursele

disponibile.
Se inventariază metodele care ar putea fi utilizate, ţinându-se seama de faptul că
fiecare metodă de participare este adecvată anumitor obiective, că unele dintre metode sunt
mai costisitoare, altele necesită mai puţine resurse.
 5. Selectarea metodei adecvate.
În urma analizei cost-beneficiu se selectează metoda cea mai potrivită pentru atingerea
obiectivelor propuse.

6. Implementarea activităţilor de participare alese.

Aplicarea metodei selectate înseamnă de fapt desfăşurarea unor activităţi, care necesită
o organizare riguroasă.

7. Evaluarea metodelor folosite, pentru a vedea daca au fost atinse scopurile participării.
Ca pentru orice activitate, la final este necesară evaluarea rezultatelor: În ce măsură s-au atins
scopurile propuse?

Figura. nr. 3 - Ciclul planificării acţiunii

3. Generarea de
4. Trecerea la
idei şi planuri
acţiune
de acţiune

2. Împărtăşirea
unei viziuni 5. Monitorizare
comune a şi evaluare
viitorului

1. Evaluarea
nevoilor şi a
capitalului
resurselor

Metode de participare
Au fost utilizate în cadrul proiectelor de dezvoltare comunitară la nivel internaţional
diverse metode de stimulare a participării publice, pe care le prezentăm în funcţie de etapa în
care pot fi utilizate:
• Evaluarea nevoilor şi a capitalului
• Profilul comunităţii
• Harta parohiei
• Evaluare participatorie rapidă
• Împărtăşirea unei viziuni comune
– Ateliere de lucru privind viitorul
– Vizualizare orientată
– Scenariu de conştientizare european
• Generarea de idei şi planuri de acţiune
 – Modelare şi simulare. Planificare pentru real
– Juriul cetăţenilor
• Implementarea
– Reţelele comunitare
– Consilii comunitare şi grupuri consultative de participare comunitară
• Monitorizare şi evaluare
– Metoda poveste-dialog
– Indicatorii comunitari

Figura nr. Factori implicaţi în alegerea metodei de stimulare a participării

.

Obiectivele
(Ce ce dorim
implicare? Ce
rezultate aşteptăm?)

Bugetul Problema
(natura problemei,
(resurse scopul acţiunii
disponibile) Metode de comunitare)
stimulare a
participării

Timpul Participanţii
(cine este afectat,
disponibil interesat sau poate
pentru rezolvare contribui?)

Experienţe de participare
În procesul participării, oamenii trăiesc diferite experienţe pe care Burns (1979, apud
Sanoff, 2000. p. 10) le clasifică în următoarele categorii:
 Conştientizarea – oamenii descoperă sau redescoperă o situaţie, astfel încât fiecare
dintre participanţi vorbeşte în aceeaşi limbă despre problema respectivă prin prisma
experienţei lui, confruntării lui cu problema respectivă
 Percepţia – se trece de la conştientizarea şi înţelegerea situaţiei la identificarea
ramificaţiilor fizice, sociale, culturale, economice. Oamenii discută, astfel încât modul
lor de a înţelege situaţia, aşteptările, obiectivele fiecăruia devin resurse pentru
planificarea procesului de schimbare.
 Luarea deciziilor – se formulează un plan bazat pe priorităţi.
 Implementarea – oamenii trebuie să rămână implicaţi, pe parcursul implementării, şi
să îşi asume responsabilitatea rezultatelor alături de profesionişti.

În cadrul procesului de participare, oamenii învaţă, conştientizează probleme,

comunică, îşi exprimă opiniile, dezbat, colaborează, fac compromisuri acceptabile, iau decizii,
iar toate acestea le antrenează abilităţile, cunoştinţele şi experienţele pentru realizarea unui
scop comun, le dau sentimentul utilităţii şi semnificaţiei personale pentru viaţa comunităţii
căreia îi aparţin.

Principiile participării
Pe parcursul întregului proces e bine să avem în vedere următoarele principii ale
participării:
1. Nu există „cea mai bună” soluţie pentru o problemă. Pentru fiecare problemă
există mai multe soluţii
2. Deciziile „expertului” nu sunt neapărat mai bune decât ale „profanilor”. se
identifică, se examinează posibilele alternative, se discută consecinţele diferitelor alternative
şi se formulează opinii, fiecare contribuind cu expertiza proprie.
3. Orice planificare sau decizie trebuie făcută respectând principiul transparenţei.
Profesioniştii trebuie să aibă în minte toate alternativele exprimate şi să le aducă la suprafaţă
în discuţii. După înţelegerea componentelor deciziei de luat şi explorarea alternativelor,
participanţii pot genera propriul plan mai degrabă decât să reacţioneze la unul făcut pentru ei.
Produsul va avea mai multe şanse de succes, el răspunzând nevoilor tuturor.
4. Toate persoanele şi grupurile interesate trebuie să participe la discuţii, într-un
forum deschis. Astfel oamenii îşi exprimă opiniile, fac compromisuri necesare şi ajung la
decizii acceptabile pentru toţi.
5. Procesul este unul continuu şi mereu în schimbare. Produsul participării nu este
finalul procesului. El trebuie coordonat, reevaluat, adaptat nevoilor în schimbare, iar cei care
au fost implicaţi în realizarea lui sunt cei mai capabili să îşi asume aceste sarcini. (Sanoff,
2000, p. 13-14)
Succesul participării presupune să ţinem cont de diferenţele dintre cei implicaţi în
materie de învăţare, încredere, activism. Participarea este o activitate voluntară. Nimeni nu
poate fi obligat să participe. Pe lângă voluntariat este nevoie de transparenţă, onestitate şi
claritate despre scop, limitele a ceea ce poate şi ce nu poate fi schimbat, care pot fi implicate
şi cum, şi ce se întâmplă ca un rezultat, resurse adecvate, participanţi adecvate
(reprezentantivi) cărora să e asigurăm accesibilitatea, astfel încât nici un participant să nu fie
exclus din cauza lipsei de acces fizic la locurile de întâlnire, a orarului stabilit pentru întâlniri
sau absenţei unui sprijin adecvat (de exemplu, de îngrijire a copilului). Crearea unui climat de
învăţare reciprocă şi dezvoltare este benefică. Responsabilitatea reprezintă un element cheie
al tuturor proceselor participative, cerut tuturor celor implicaţi – organizaţii, membrii ai
comunităţii. (Involve, 2005)

Avantajele şi dezavantajele participării

Printre principalele avantaje ale participării se numără: rezolvarea conflictelor,
schimbul de informaţii, obţinerea unui proiect de dezvoltare mai bun, reducerea sentimentului
de anonimat, o mai preocupare mai ridicată pentru administrarea comunităţii.
Participarea are însă şi anumite dezavantaje: costă – timp, bani, oameni; durează – în
funcţie de complexitatea deciziei, un proces participativ poate să dureze chiar şi mai multe
luni; poate să ducă la manifestarea unor conflicte ale comunităţii.
Mai multă participare nu înseamnă în mod necesar mai bine. (Paul Burton, University
of Bristol, apud Involve, 2005, p. 8). Uneori o proastă organizare a participării poate aduce
mai mult rău decât inacţiunea. Există situaţii când participarea nu reprezintă o alegere corectă.
De exemplu atunci când deja a fost luată o decizie în spatele uşilor închise, a face un exerciţiu
de participare pentru a fi legitimată respectiva decizie este cu siguranţă de evitat. Participarea
nu înseamnă o modalitate de evitare a responsabilităţii pentru deciziile dificile.
Cerinţa esenţială a participării este aceea de a fi utilizată cu respect pentru participanţi.
„Combustibilul participării este timpul oamenilor, iar într-o lume săracă în timp, această
resursă este mereu prost aprovizionată.” (Involve, 2005, p. 8) Trebuie să ne asigurăm că s-a
făcut tot posibilul ca timpul participanţilor să fie consumat cu folos: prezentarea clară a
scopului, luarea în considerare a nevoilor tuturor participanţilor, stabilirea nivelului de
implicare a participanţilor.

De ce nu vor oamenii să participe?

Deşi lipsa de timp este principalul motiv invocat pentru lipsa participării, rareori
acesta este motivul real. Printre cele mai importante bariere se numără: lipsa posibilităţilor de
îngrijire a copiilor, absenţa mijloacelor de transport, a accesibilităţii pentru persoanele cu
handicap, precum şi a lipsei de informare prealabilă. Pentru a avea o bună participare,
organizatorii trebuie să ia în considerare furnizarea acestor servicii dacă doresc ca mai diverşi
cetăţeni să participe la întâlniri şi activităţi.
Un alt motiv pentru care rezidenţii nu participă este comunicarea. Această problemă
este cu atât mai importantă cu cât în comunitate nu există ziare sau posturi locale de radio.
Chiar şi în comunităţile în care există mijloace adecvate de comunicare poate fi dificil să
ajungi la oameni. Nimic nu poate înlocui comunicarea faţă către faţă. Cetăţenii au nevoie să se
vadă, să participe direct, să realizeze că acţiunea lor are impact. Din acest motiv este
important pentru organizatorul comunitar să identifice proiecte mici care să le demonstreze
succesul pe care ăl pot avea.
Înţelegând de ce oamenii participă sau nu la procesul dezvoltării comunitare putem să
identificăm cele mai potrivite tehnici pentru a le stimula participarea. Alegerea uneia sau
alteia dintre ele depinde de context (natura situaţiei, rezultatele aşteptate), de numărul de
participanţi, de resursele disponibile, de nivelul participării.

Elemente cheie ale implicării locuitorilor

Dezvoltarea durabilă a unei zone poate să fie asigurată printr-o abordare participativă,
prin implicarea locuitorilor în procesul de luare a deciziilor şi crearea unor parteneriate între
comunităţile locale, organizaţiile şi autorităţile locale. Astfel membrii comunităţii vor juca un
rol mai important în dezvoltarea comunităţilor lor, îşi vor exprima punctele de vedere şi vor fi
mai încrezători în rezolvarea problemelor comunităţii.
Numai implicând comunitatea în toate etapele procesului de dezvoltare comunitară
comunitatea va fi încurajată să gândească pe termen lung, iar proiectele elaborate se vor
adresa nevoilor reale ale oamenilor şi ale comunităţii lor.
În comunităţile rurale, intervenţia externă are puţine şanse de succes fără sprijinul
membrilor comunităţii. Iniţiativa locală trebuie să fie stimulată şi a mobilizată. Mai mult,
implicarea autorităţilor locale şi regionale şi a altor grupuri de interes în identificarea
problemelor şi căutarea de soluţii limitează numărul de erori de diagnostic, obişnuite atunci
când planifică se efectuează din exterior. (Asby, 2000, p. 9)
Motivarea comunităţii în cadrul discuţiilor se realizează prin crearea conştiinţei că
membrii comunităţii sunt experţii care respectă nevoile, speranţele şi visele comunităţii lor, că
toţi membrii comunităţii au abilităţi şi cunoştinţe pentru a contribui şi că poate fi benefic să
acţioneze împreună pentru atingerea rezultatelor.

• Oamenii au nevoie să înţeleagă pe deplin procesul şi modul în care ei se potrivesc în

acest proces, de aceea trebuie să fie mereu bine informaţi.
• Oamenii doresc să se implice în satul lor.
• Întâlnirile publice singure nu asigură un mod satisfăcător de implicare deplină a
comunităţii
• O mare parte dintre oamenii cu entuziasm şi energie trebuie încurajaţi să se implice.
• Informarea, sfătuirea profesională, sesiunile de formare şi construirea încrederii sunt
premise esenţiale dacă oamenii se simt capabili să se întâlnească de pe poziţii egale cu
reprezentanţii autorităţilor locale şi ai diferitelor organizaţii
• Încurajarea comunităţii locale să îşi identifice nevoile şi să îşi formuleze proiectele ajuta
la asigurarea sentimentului că aparţin procesului de dezvoltare. Acest lucru contribuie
la valorificarea ideilor pe care oamenii le au, a energiei, precum şi a angajamentului lor.
• Comunităţile locale de multe ori se simt incapabile să ia măsuri, pentru că nu au contact
cu alte organisme. Furnizaţi-le un astfel de punct de contact.
• Ajută la crearea de parteneriate

4. Modelul Alinsky – organizare a maselor pentru preluarea puterii

Modelul Alinsky sau conceptul Alinsky de organizare a maselor pentru preluarea

puterii poartă numele celui care l-a conceput şi aplicat în Statele Unite, în încercarea sa de a
abilita şi de a obţine recunoaşterea dreptului la decizie comunitatilor sarace - de la cartiere
marginase în Chicago, la gettourile de culoare în Rochester şi New York şi comunitatile de
origine mexicana din California, pentru a li se recunoaste puterea şi dreptul la decizie.

Empowermentul reprezintă un proces continuu în care persoanele sau comunităţile

primesc încredere, stimă de sine, înţelegerea şi puterea necesară pentru a-şi articula
îngrijorările, a se asigura că acea acţiune li se adresează şi, primesc control asupra vieţilor
lor.

De fiecare data când un organizator vine într-o noua comunitate sau într-un nou grup
el trebuie să înceapa imediat să analizeze structura de putere din comunitate sau grup. Toate
comunităţile, bisericile, cluburile, organizaţiile au o structură de putere, reală sau imaginată pe
baza căreia grupul acţionează.
Scopul oricarei actiuni de organizare comunitara este dobândirea puterii de catre
oameni, astfel încât comunitatea să poata să-şi cunoasca nevoile, să poata să şi le organizeze
şi să poata lupta pentru îndeplinirea lor.
Puterea se modifica continuu şi se reechilibrează permanent, astfel încât este necesar
ca actorii implicaţi în planificarea şi coordonarea eforturilor de dezvoltare comunitară să
observe şi să anticipeze schimbările, încercând în acelaşi timp să inducă schimbări în favoarea
organizaţiilor populare. În acest sens organizatorul trebuie să ştie: cine pare a deţine puterea,
cine deţine puterea în realitate, cine deţine puterea în anumite domenii, când trebuie acţionat
asupra structurii de putere dintr-o comunitate şi cum să preia puterea de la structura existenta.
(Alexiu, 2001, pp. 35-41)
Cine pare a detine puterea?
Cine este membru în consiliul municipal, cine face parte din consiliul de administratie
de la spital, banca, mari întreprinderi industriale; al cui nume apare în ziare atunci când se
discuta o problema importanta?

Cine detine puterea?

El/ea poate fi membru al unei familii care a fost (este) foarte bogata sau este respectata
datorita “renumelui” Adesea aceasta persoana activeaza în domeniul financiar sau în activitati
ilegale. Ei finanteaza adesea campania electorala ale personalitatilor politice.
Discutând cu cei care par a detine puterea, le punem întrebari ca: „A cui opinie
respectaţi de fapt?”

Cine detine puterea în anumite domenii?

În orice comunitate mica sunt de obicei câteva persoane pe care organizatorul trebuie
să le cunoasca merge prin sat înainte de a întreprinde vreo actiune.

Când şi de ce actioneaza organizatorul asupra structurii de putere dintr-o comunitate?

A. Când structura de putere nu mai reprezinta comunitatea.
B. Când structura de putere este incapabila sau nu doreste să rezolve adevaratele probleme.

Cum preia organizatorul puterea de la structura existenta?

A. Niciodata singur, ci doar prin dezvoltarea unei baze proprii de putere.

B. Prin punerea puterii actuale în situatia de a reactiona.
C. Prin actiuni rapide cu care structura existenta nu poate tine pasul.
D. Formarea unei coalitii sub un nou nume.

5. Conflictul şi participarea

Toate grupurile şi organizaţiile experiază conflictul la un moment dat, fapt care

solicită din partea organizatorului comunitar abilităţi de negociere şi mediere a conflictelor.
Există diferite explicaţii pentru apariţia conflictelor. Una dintre acestea ar fi că disputele şi
conflictele apar atunci când oamenii au scopuri diferite, că oamenii luptă unii împotriva altora
atunci când scopurile lor sunt competitive. (Moore, apud Sandoff, 2000, p. 28) Altă
perspectivă este aceea că un conflict presupune un comportament incompatibil între părţi ale
căror interese diferă. Presupunerea că la baza conflictului stă opoziţia intereselor face din
conflict o chestiune de putere, în timp ce scopurile comune fac ca oamenii să vadă conflictul
drept o problemă obişnuită, care poate fi rezolvată cu beneficii pentru toţi.
Conflictele apar pentru că oamenii sunt diferiţi, dispun de valori, experienţe şi
informaţii diferite: perspectivele lor asupra unei situaţii diferă, evaluează diferit, percep diferit
obiectivele sau preferă moduri diferite de acţiune.
Deşi conflictele pot avea consecinţe negative, ele pot fi rezolvate prin proceduri
cooperative de rezolvare a problemelor. Printre efectele benefice ale rezolvării conflictelor se
numără faptul că oamenii înţeleg punctele de vedere ale altora, pot deveni mai încrezători în
capacitatea lor de a face faţă unor dificultăţi. Absenţa conflictului pune semne de întrebare
asupra caracterului democratic al acţiunii. Conflictele se rezolvă nu în termeni de cine pierde
şi cine câştigă, ci în faptul că o dată rezolvate, grupul devine mi puternic.
Metode de participare şi comunicare cu autorităţile publice locale

Procesul participării presupune comunicarea dinte autorităţile publice locale şi

cetăţenii care doresc să se implice în procesul dezvoltării comunitare sau procesul decizional
la nivelul comunităţii.

1. Cadrul legislativ naţional al participării cetăţenilor la decizia publică

În România există numeroase legi care reglementează diverse aspecte ale participării
publice:
- Legea nr. 52/2003, Legea transparenţei decizionale
- Legea nr.273/2006, Legea finanţelor publice
- Legea nr. 544/2001, Legea liberului acces la informaţii de interes public
- Legea nr.273/2006, Legea finanţelor publice
- Legea nr.215/ 2001 cu modificările ulterioare, Legea administraţiei publice
- Legea nr. 86/2000
- Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004
- Legea nr. 350/2001

Dintre prevederile de bază ale legilor amintite menţionăm:

Legea transparenţei decizionale (Legea nr. 52/2003):

- Şedinţele autorităţilor sunt publice;
- Proiectele de hotărâri trebuie făcute publice cu 30 de zile înainte de adoptare; anunţul
trebuie publicat, trimis către mass-media şi celor care au depus o cerere în acest sens.
minim 10 zile vor fi dedicate primirii de sugestii.
- Dacă actul normativ are relevanţă asupra mediului de afaceri, este obligatoriu ca
anunţul să fie transmis asociaţiilor de afaceri.
- La cererea unei asociaţii legal constituite, autoritatea este obligată să organizeze o
dezbatere publică a proiectului de hotărâre.

Legea liberului acces la informaţii de interes public (Legea nr. 544/2001)

- Orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă, trebuie să ofere
cetăţenilor informaţii referitoare la propria activitate.
- Informaţiile sunt furnizate în termen de 10 zile, dar poate fi prelungit la 30 de zile, cu
prealabila anunţare a solicitantului.

Legea finanţelor publice (Legea nr.273/2006)

- Primăria publică proiectul de buget şi organizează o dezbatere publică pentru
discutarea acestuia.

Legea administraţiei publice (Legea nr.215/ 2001 cu modificările ulterioare)

- „Problemele privind bugetul local, administrarea domeniului public şi privat al
comunei sau al oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională,
zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor şi amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea sau cooperarea
cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau
străine se vor discuta întotdeauna în şedinţă publică”.
 Legea nr. 86/2000 (care ratifică Tratatul de la Aarhus):
- dreptul la informaţie – cetăţenii pot solicita informaţii de justifica cererea. Informaţia
va fi oferită în maxim o lună.
- dreptul de a participa la luarea deciziilor care afectează mediul – legea cuprinde o listă
detaliată a domeniilor incluse în această categorie, de la gospodărirea deşeurilor şi
instalaţii de creştere a porcilor până la construirea de autostrăzi şi de centrale nucleare.
- dreptul de a acţiona în instanţă a acces la informaţie şi la participare.

Hotărârea Guvernului nr. 1076/2004

- „participarea publicului la procedura de evaluare de mediu se face încă de la iniţierea
programului”. Responsabilitatea consultării revine autorităţii şi titularului de proiect.

Legea nr. 350/2001 (cu modificări):

- În privinţa urbanismului şi amenajării teritoriului: „gestionarea spaţială a teritoriului”
este o activitate „desfăşurată în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în oncordanţă
cu valorile şi aspiraţiile societăţii”. Activitatea de amenajare a teritoriu

2. Metode de participare şi comunicare cu autorităţile publice locale

Iniţiativa comunicării dintre autorităţile publice locale şi cetăţeni poate aparţine, după
caz oricăruia dintre partenerii de dialog, deosebindu-se astfel: metode de comunicare la
iniţiativa autorităţilor publice locale şi metode de comunicare cu autorităţile publice locale la
iniţiativa cetăţenilor1

a) Metode de comunicare la iniţiativa autorităţilor publice locale

Audierile la sediul autorităţii/instituţiei
Audierile publice
Comisii tripartite
Comitetele consultative
Dezbaterile publice
Focus grupurile
Forumurile deliberative
Grupul cetăţenesc (citizens' panel)
Grupuri de lucru comune
Jurii cetăţeneşti
Celula de planificare (planning cell)
Orele deschise
Referendumul local
Sondajele de opinie
Summitul cetăţenilor (citizens summit)

Audierile la sediul autorităţii/instituţiei

Audierea reprezintă activitatea prin care cetăţeanul care are de avansat o propunere
sau de exprimat o opinie cu privire la activitatea administraţiei sau la anumite decizii publice,
face acest lucru în cadrul unei întâlniri cu reprezentanţii administraţiei, fie la invitaţia acestora
din urma, fie în baza unei solicitări pe care el însuşi o adresează administraţiei. Spre deosebire
de audienta, audierea nu se face pe probleme individuale ale cetăţeanului/cetăţenilor
respectivi, ci pe probleme de interes public (audientele fiind întâlniri programate intre un

1
Vezi Steyaert (2005), WHO (2002), Involve (2005), CeRe (2008)
cetăţean şi un oficial al administraţiei pentru rezolvarea unei probleme individuale a
cetăţeanului respectiv).

Audierile publice
O audiere publică reprezintă un eveniment în cadrul căruia sunt audiate mai multe
persoane care au de exprimat opinii sau propuneri referitoare la un anumit subiect. Spre
deosebire de audierile „individuale" sau cu persoane reprezentând anumite organizaţii,
companii, etc., o audiere publica este deschisa oricui doreşte să participe. Specificul audierilor
publice este formatul riguros şi eficient care permite factorilor decizionali să asculte un număr
relativ mare de puncte de vedere atent pregătite şi bine articulate. Administraţia trebuie să
anunţe din timp ca un astfel de eveniment va avea loc, să îi invite pe toţi cetăţenii interesaţi să
participe şi să facă eforturi pentru a se asigura ca „factorii interesaţi" sunt invitaţi şi participa.

Comisii tripartite
Aceste comisii sunt formate din reprezentanţi ai administraţiei şi ai organizaţiilor
reprezentând interese diferite sau chiar opuse în problema în cauza. Un exemplu binecunoscut
sunt comisiile guvern-sindicate-patronate, care formulează şi analizează diferite teme sau
iniţiative de politici publice ce afectează sindicatele si, implicit, patronatele.

Comitetele consultative
Comitete compuse din reprezentanţi ai factorilor interesaţi sau membri ai publicului
numiţi de către administraţie cu rolul principal de a îmbogăţi informaţia pe baza căreia se ia o
decizie publica.

Dezbaterile publice
O dezbatere publică este un eveniment la care participa reprezentanţi ai administraţiei,
cetăţeni şi alte părţi interesate, pentru a realiza un schimb de opinii pe marginea unui anumit
subiect. Spre deosebire de audierile publice, unde cetăţenii sunt doar invitaţi să îşi expună
punctele de vedere (reprezentanţii administraţiei rezumându-se la a prezenta tema discuţiei, a
adresa întrebări şi a lua act de părerile cetăţenilor), intr-o dezbatere publica reprezentanţii
administraţiei au posibilitatea să prezinte punctul de vedere al administraţiei, să îl
argumenteze, să se exprime în acord sau în dezacord cu ceilalţi participanţi, etc. Un ultim
lucru care trebuie menţionat este acela ca, aşa cum sugerează şi denumirea, o dezbatere
publica este deschisa participării oricui este interesat şi doreşte să participe.

Focus grupurile
Focus grupul este o discuţie facilitată, purtată cu un grup de persoane posibil interesate
şi condusa de către un moderator printr-un set de întrebări adresate grupului cu privire la un
anumit subiect.

Forumuri deliberative
Forumurile deliberative îşi propun aflarea perspectivei populaţiei prin folosirea unui
grup aleator care formulează opinii despre opţiunile de politica publică în urma ascultării
prezentărilor experţilor şi persoanelor interesate. Forumurile deliberative implica un număr
mare de persoane - în jur de 100. în general, forumurile sunt evenimente cu mare vizibilitate
şi atrag atenţia mass mediei. Sunt potrivite numai pentru consultări pe probleme de interes
larg. în cadrul unui forum deliberativ, participanţii discuta pe marginea unor opţiuni de
politică publică sau pe variante de soluţionare a unei probleme. Este o metoda foarte potrivita
şi pentru situaţia în care administraţia doreşte să stabilească priorităţi. Specifica forumurilor
deliberative este deliberarea - de unde şi numele - în jurul avantajelor şi dezavantajelor
diferitelor opţiuni care sunt supuse atenţiei cetăţenilor.
Grupul cetăţenesc (citizens' panel)
Grupul cetăţenesc este un grup reprezentativ pentru comunitate, format din cetăţeni
dispuşi să ofere periodic feedback administraţiei pe teme de interes public. Grupul este de
regula format din 500-2500 de cetăţeni, care sunt de acord să facă parte din grup şi să
răspundă întrebărilor adresate de administraţie prin chestionare - în general 4 chestionare/an.
Este important ca grupul să reflecte compoziţia comunitatii. Scopul este de a identifica
probleme şi soluţii. Mărimea grupului depinde de mărimea comunităţii şi resursele disponibile
chestionării şi analizei rezultatelor. Chestionarele cuprind întrebări pe teme de interes pentru
comunitate, putând să fie concentrate pe o singura tema sau să cuprindă mai multe teme.
Rezultatele chestionarelor sunt analizate şi integrate în soluţii pentru îmbunătăţirea serviciilor
sau a politicilor publice. De asemenea, ele sunt date publicităţii.

Grupuri de lucru comune

Grupuri formate din factorii interesaţi şi reprezentanţi ai administraţiei discuta şi
analizează teme concrete care fac obiectul unei decizii publice. Aceste grupuri pot decide să
păstreze confidenţialitatea discuţiilor până când se negociază o concluzie (grupuri de lucru
închise) sau pot implica un număr mai larg de cetăţeni în dezbatere (grupuri de lucru
deschise).

Jurii cetăţeneşti
Un juriu cetăţenesc este alcătuit din 12-50 persoane care asculta „marturii",
deliberează şi decid pe subiecte complexe de interes public. Ei cheamă şi audiază martori,
analizează probe şi dau un "verdict" (verdictul se concretizează în recomandări).

Celula de planificare (planning cell)

O celulă de planificare este constituita din aproximativ 25 de persoane alese la
întâmplare din cadrul comunităţii, care lucrează împreună pentru o perioada limitata de timp
(de obicei patru zile) pentru a oferi soluţii pentru o problema de politica publica sau
planificare.

Orele deschise
Acestea sunt întâlniri individuale, neprogramate, între un înalt demnitar sau funcţionar
(primar, prefect, ministru) şi cetăţeni, pentru prezentarea problemelor individuale ale acestora.

Referendumul local
Este cea mai cunoscuta şi puternica metoda de participare a publicului, puterea de
decizie transferându-se de către administraţie cetăţeanului. Referendumul (local) reprezintă o
procedura legală (reglementata prin Legea 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului) prin care comunitatea se pronunţa prin vot asupra unor chestiuni de interes
local. Este un instrument de participare directa a cetăţenilor la procesul decizional la nivelul
administraţiei publice locale. în general doar administraţia poate convoca referendumul local,
cetăţenii având posibilitatea de a face acest lucru doar în cazul referendumului pentru
demiterea primarului (conform Legii 215/2001 privind administraţia publică locală).

Sondajele de opinie
Sondajul reprezintă un instrument de identificare a opiniilor unei anumite populaţii
prin intervievarea unor persoane care constituie un eşantion reprezentativ din populaţia
respectiva.

b) Metode de comunicare cu autorităţile publice locale la iniţiativa

cetăţenilor
 Sugestii în scris de la cetăţeni
Simpozioane cetăţeneşti (consensus conferences)
Ateliere de scenarii ( scenario workshops)
Ateliere de lucru, seminarii, conferinţe
Brainstorming
Cafeneaua publică
Metode comunicare cu autorităţile publice locale la iniţiativa cetăţenilor
Sugestii în scris de la cetăţeni

Sugestii în scris de la cetăţeni

Atât în situaţiile în care o autoritate sau o instituţie a administraţiei publice locale
doreşte să îi consulte pe cetăţeni înainte de a adopta o iniţiativa sau un proiect de hotărâre, cât
şi atunci când cetăţenii doresc să îşi expună punctele de vedere din proprie iniţiativa, o
scrisoare însoţita de documentaţia aferenta poate fi un instrument foarte eficient.

Simpozioane cetăţeneşti (consensus conferences)

Simpozioanele cetăţeneşti sunt întâlniri publice pentru dezbaterea politicilor publice
cu teme tehnice. Ele se desfăşoară cu participarea activă a 10-15 persoane ne-experte (numite
câteodată juriu sau panel) şi un număr egal de experţi. Experţii pot fi din discipline diferite
si/sau şcoli diferite din cadrul aceleiaşi discipline.

Ateliere de scenarii ( scenario workshops)

Un atelier de scenarii caută soluţii la o problema de natura socio-economica sau chiar
tehnologica cu care comunitatea se confrunta. Este o întâlnire locala în cadrul căreia
participanţii pleacă de la prezent (realităţi, probleme), îşi imaginează un viitor dezirabil şi apoi
identifica paşii care trebuie realizaţi pentru a atinge dezirabilul. Bazându-se pe prezent şi pe
posibila evoluţie a domeniului respectiv, participanţii (25-30) evaluează diverse posibile
scenarii şi soluţii la o anumită problema.

Ateliere de lucru, seminarii, conferinţe

Atelierele de lucru (work shops), seminariile şi conferinţele sunt forme de dezbatere
pe subiecte concrete. Aceste evenimente permit un contact direct intre administraţie şi
reprezentanţi ai diverselor grupuri interesate, dând ocazia şi unora şi altora să îşi cunoască
opiniile pe o anumita tema şi să îşi descopere punctele comune şi divergentele. Este o foarte
buna ocazie pentru educarea reciproca a participanţilor.

Brainstorming
O sesiune de „brainstorming" este o întrunire în care toţi participanţii împărtăşesc idei
pentru rezolvarea unei probleme, de regulă foarte punctuale. Esenţial pentru o sesiune de
„brainstorming" este libertatea totala pentru exprimarea ideilor, fără ca vreun participant să fie
judecat sau să judece pe ceilalţi pentru părerile exprimate.

Cafeneaua publică
Cafeneaua este o metoda ingenioasa de a crea un dialog în jurul unei probleme
importante. Metoda consta în dezbaterea unei probleme de către un grup de peste 12 persoane
intr-un cadru foarte asemănător unei cafenele. Numărul celor invitaţi să dezbată poate să fie
oricât de mare (au fost organizate cafenele cu participarea a 1000 de persoane).

Autorităţile locale joacă un rol esenţial în implicarea cetăţenilor în dezvoltarea

comunitară. Stabilindu-şi cu claritate misiunea şi obiectivele, stimulând discuţiile publice,
angajând cetăţenii în crearea unei viziuni comune privind viitorul comunităţii, autorităţile
administraţiei publice locale pot contribui la sprijinirea implicării cetăţenilor educându-i în
legătură cu procesul de luare a deciziilor şi păstrându-le viu interesul pentru implicarea în
rezolvarea problemelor comunităţii.

Experienţele de participare ne vor arăta că niciodată comunitatea nu reprezintă o

simplă colecţie de nevoi sau probleme, ci o entitate vie care posedă multe puncte tari şi
resurse.

Bibliografie:

1. Asby, Joan, Wiberg, Birgitta, Bond, Staffan, Brindley, Dower, Howard Michael and
Karasz, Janos (2000) Integrated Rural Community Development. Training manual,
Carpathian Foundation and Ecovast, June
2. Bartle, Phil (2007) O schita a strategiei pmc, traducere de Ioana Ciobotea
http://www.scn.org/mpfc/modules/stratkru.htm#SParticipation (accesat 7 iulie 2010,
ora 18.00 )
3. Cary, Lee J. (1989) Community development as a process. Columbia, Missouri:
University of Missouri Press
4. CeRe – Centrul de Resurse pentru participare publică (2008) Implicarea cetățenilor –
pe scurt. Ghid de participare publică pentru autoritățile publice locale. Bucureşti
5. Frank, Flo and Anne Smith (1999) The Community Development Handbook a Tool to
Build Community Capacity. Human Resources Development Canada,
http://www.hrdc-drhc.gc.ca/community
6. Gilchrist, Alison (2009) The Well-Connected Community: A Networking Approach to
Community Development. Bristol: The Policy Press
7. Involve (2005) People & Participation. How to put citizens at the heart of decision-
making.
8. Migley, James (1986) Community participation, social development, and the state.
The Chaucer Press Ltd., Bungay, Suffolk
9. OECD (2001), Engaging citizens în policy making: information, consultation and
public participation. OECD Public Management Policy Brief
10. Restrepo, Helena E. (2000) Increasing Community Capacity And Empowering
Communities For Promoting Health. Fifth Global Conference On Health Promotion,
Mexico City, Mexico, 5-9 June, (Original Version)
11. Sandu, Dumitru (2007) Practica Dezvoltării Comunitare. Iaşi: Polirom
12. Sanoff , Henry (2000) Community participation methods în design and planning.
John Wiley and Sons Inc.
13. Steyaert, Stef and Lisoir, Hervé (ed.) (2005) Participatory Methods Toolkit. A
practitioner’s manual. The King Baudouin Foundation and the Flemish Institute for
Science and Technology Assessment (viWTA), www.kbs-frb.be or www.viWTA.be
14. Seymoar, Nola-Kate (2009) Empowerment and Public Participation,
http://sustainablecities.net/docman-resources/cat_view/110-resources/134-public-
participation
15. WHO (2002) Community particiption in local health and sustainable development.
Approaches and techniques, European Sustainable Development and Health Series: 4,
EUR/ICP/POLC 06 03 05D (rev. 1)
16. Willcox, David (1994) The Guide to Effective Participation. Joseph Rowntree,
www.partnerships.org.uk/guide/index.htm