Sunteți pe pagina 1din 7

1 IOAN 3

1 Vedeţi/observati ce dragoste ne-a arătat/daruit Tată l,


- să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem.
Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.
2 Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.
Şi ce vom fi nu s-a arătat încă.
Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El;
- pentru că Îl vom vedea aşa cum este.
3 Oricine are nă dejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat.

Duhovnicește, Dumnezeu, prin Cuvântul Său, împarte lumea în două:


copii ai lui Dumnezeu și copii ai diavolului. (1 Ioan 3:10)……… (traieste si iubeste)
Prin căderea în păcat, omul a pierdut starea de copil al lui Dumnezeu;
prin izbăvirea lui din această cădere, primește din nou slava pierdută.

Căderea omenirii a venit prin Adam cel dintâi, iar ridicarea (mântuirea) ei a venit prin Adam cel din urmă –
Domnul Isus Hristos. (Rom. 5:19; 1 Cor 15:45-48). Oricine primește prin credință pe Domnul Isus Hristos
ca Mântuitor personal, este născut din nou și devine copil al lui Dumnezeu (Ioan 1:12 – 13), om din casa Lui.
(Efes. 2:19). Dumnezeu, în dragostea Lui, a dat pe singurul Său Fiu ca preț de răscumpărare pentru
omenirea căzută în robia păcatului și a morții. Oricine primește această răscumpărare prin credință,
devine copil al lui Dumnezeu, cu o fire (natură) necunoscută de ceilalți oameni.
Nașterea din nou, starea de copil al lui Dumnezeu este ceva necunoscut de lume. E o taină.
Lumea nu știe că suntem copii ai lui Dumnezeu. De ce? Pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.
Lumea n-a vrut să cunoască pe Dumnezeu descoperit prin Isus, iar azi cu atât mai mult nu vrea să-L cunoască.
Lumea ar vrea un Dumnezeu bun, care dă ploaie și vreme însorită.
Nu-L vrea însă pe Dumnezeul adevărat și pe Isus Hristos, nu vrea felul Lui de a fi.
Înfățișarea fizică a copilului lui Dumnezeu este la fel cu a celorlalți oameni.
Înfățișarea lui duhovnicească însă e cu totul deosebită. Înăuntrul lui el are o fire nouă pe care ceilalți oameni
n-o au. Vorba lui Iorga: „Lemn bun, lemn rău – aceeași cenușă. Dar nu aceeași flacără.”
Trăirea și lucrarea face deosebirea dintre un copil al lui Dumnezeu și un om din lume.
Creștinul adevărat are în el două firi: firea veche și firea nouă. Înainte de nașterea din nou nu avea firea nouă,
ci numai firea păcatului, care îl purta prin cele mai întunecoase prăpăstii și care îl ținea într-o stare de
vrăjmășie față de Dumnezeu. După nașterea din nou, adică după întoarcerea lui la Dumnezeu, prin credință
și pocăință, a devenit prietenul lui Dumnezeu și împreună lucrător cu El.
Starea aceasta îi umple inima de bucurie, de mulțumire și de recunoștință față de Mântuitorul său.
„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!”
Pe acest Tată, descoperit de Domnul Isus, îl cunoaștem acum având viața arătată de Fiul care
ni s-a transmis și nouă. Iar acest Tată este Dumnezeu, Dumnezeul făcut cunoscut de Fiul și care a mărturisit
despre Fiul. Iată, Dumnezeul nostru! „Vedeți – spune apostolul – acum suntem copii ai lui Dumnezeu.
Părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Hristos.” Mare lucru este să fii copil al lui Dumnezeu!

„Vedeți.” Ca să vezi, trebuie să ai ochii deschiși. („Doamne, deschide-i ochii, (lui Ghehazi) să vadă”, –
2 Împ 6:17)………….Lumea nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, pentru că este oarbă.

„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem.”

Un tată nu poate să uite câți copii are. Cu atât mai mult Tatăl nostru Ceresc ne cunoaște și știe unde mergem
și ce facem. Noi, care suntem răi, nu-i uităm pe copiii noștri; îi cunoaștem și, în gândurile noastre pline de
dragoste, nu-l trecem cu vederea nici pe cel mai mic dintre ei, ci dimpotrivă! Cu cât mai mult Se gândește
Tatăl nostru Ceresc la toți copii Săi și-i are înainte. Este o plăcere pentru noi să ne gândim la copiii noștri,
pentru că ei sunt părți din noi înșine. Mai curând am putea să nu mai fim, decât să încetăm să ne gândim
la ei. Tatăl nostru Ceresc este tot ce poate fi un tată, ba încă și mai mult: suntem săraci și lipsiți, dar „Domnul
se gândește la noi.”

Un evanghelist italian a predicat odată despre minunea iui Isus din Cana, unde a transformat apa în vin.
La sfârșit au venit la el câțiva prieteni vechi, de dinainte de întoarcerea lui la Dumnezeu, și i-au spus. „Chestia cu apa și
vinul e o minciună, așa ceva nu există!” „Vreau să vă dovedesc acest lucru. Veniți cu mine”, le-a răspuns el. S-au dus la
locuința lui. Acolo le-a arătat sufrageria. „înainte aici se afla o masă șubredă cu câteva păhărele de țuică pe ea.” Acum
vedeau o sufragerie frumos aranjată. Apoi le-a aratat dormitorul: „Aici pe podea se aflau mai demult câteva saltele rupte.”
Acum erau două paturi curate. În sfârșit, le-a ratat o altă cameră în care se afla un pian. „Vedeți, toate acestea le-a
transformat Domnul Isus. Noi am fost dedați alcoolului. Dar Isus a venit în viața noastră și a făcut totul nou. Nu ar putea
transforma El și apa în vin?”

Kobayaschi,  un creștin japonez inventase o pastă de dinți care a avut un mare succes. Un imitator necinstit i-a falsificat
produsul, dar a fost arestat, condamnat și închis. După câtva timp, Kobayaschi  a aflat de mizeria în care a ajuns familia
concurentului. Cuprins de milă, i-a trimis soției întemnițatului niște bani, anonim, pe care îi reînnoia în fiecare lună. Au
trecut trei ani, în timpul cărora familia se întreba cu mirare și recunoștință cine putea fi acel generos binefăcător. În
sfârșit, într-o zi soția a surprins un tânăr chiar în momentul în care introducea în cutia de scrisori un plic cu bani. l-a cerut
să-i spună numele celui ce trimetea banii și a reușit să afle cine era binefăcătorul lor. Atunci a început să plângă și a mers
să-i spună și soțului, care a rămas și el profund impresionat. Când acesta a ieșit din închisoare, prima sa vizită a fost
la Kobayaschi,  ca să-și exprime remușcările și recunoștința sa. Credinciosul a folosit această ocazie ca să-i explice
vechiului său rival cum Dumnezeu iartă pe păcătoșii vinovați de uciderea Fiului Său . „Dar Dumnezeu își arată
dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.” (Ro 5:8).

„Eu una știu: că eram orb, și acum văd.” (Ioan 9:25). Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos se bazează pe
fapte sigure. Mântuitorul a murit pe cruce; acolo, El a purtat păcatele noastre în trupul Său și sângele Lui ne
curățește de orice păcat.

În capitolul 9 al Evangheliei după Ioan vedem că orbul din naștere, vindecat de Domnul Isus, nu a căutat să
explice cazul său. El a fost incapabil să priceapă cum s-a făcut minunea și nu l-a interesat prea mult. El a știut
doar un singur lucru și îi era de ajuns: „Eu una știu: că eram orb, și acum văd.” Pentru el, aceasta nu era o
învățătură, ci un lucru real. Oricât au căutat alții să-l încredințeze că vindecarea lui era imposibilă, el știa precis
un singur lucru: „acum văd.” Înainte de a fi vindecat, omul acela trăise mulți ani în întuneric și știa ce înseamnă să fi
orb. Până atunci, e! nu văzuse lucrările din lume, și nici pe Dumnezeu venit în Persoana Domnului Isus. Dar într-o zi I
s-au deschis ochii și el a văzut soarele strălucind, oamenii umblând și pe Fiul Omului stând înaintea lui.
În viața lui se petrecuse ceva nemaipomenit.

Credința nu se explică, ea este propria ei dovadă. Ea nu este concluzia unui raționament logic, la care ar
avea acces numai anumiți oameni; ea se primește.

Un slujitor al lui Dumnezeu devenise orb în ultimii ani ai vieții lui și din pricina aceasta își petrecea timpul mai mult în
rugăciune. Într-o zi a venit la el un prieten, dar din pricina orbirii lui și din pricină că era cufundat în rugăciune, nu l-a simțit
când a intrat în cameră. Întrucât se ruga cu glas tare, prietenul a rămas în pragul ușii ascultând atent cuvintele fierbinți cu
care bătrânul credincios se adresa Dumnezeului său, zicând: „O, Doamne, Dumnezeul meu, Tatăl meu, nu pot să înțeleg,
este prea adânc pentru mine, prea înalt și prea minunat. Tu n-ai luat niște îngeri ca să-i faci copii ai Tăi, ci ai luat pe
oameni, făpturi care Te-au nesocotit, Te-au părăsit, Te-au tăgăduit, care au lovit fața Fiului Tău când L-ai trimis aici pe
pământ.” Și continua: „Tu n-ai ales îngeri, ci oameni ca mine.” Vocea bătrânului tremura de emoție și lacrimi de
recunoștință.

Nu este stare mai nobilă, mai slăvită nici acum, nici în veșnicie, decât starea de copil al lui Dumnezeu, pe
care o capătă toți cei ce primesc, prin credință, pe Domnul Isus ca Mântuitor Dragul meu, ai tu această stare?

Iată o întrebare serioasă la care trebuie să te gândești și să răspunzi.


Este vorba despre tine, despre mântuirea și fericirea ta de acum și din veșnicie.

Starea de copil al lui Dumnezeu este așa de înaltă, că nici un rang din lume nu poate s-o ajungă.
Zice un proverb evreiesc: „Mai bine să fii la coada leilor decât în capul vulpilor.”
Sau cum zice un proverb chinez: „Mai bine o zi om, decât o mie de zile umbră.”

Numai în Dumnezeu ești cu adevărat om și cu adevărat înălțat.


Dumnezeu nu ne naște din nou fără voia noastră, ci, această lucrare are loc în inima omului numai după ce el,
de bunăvoie, se hotărăște să se întoarcă la Dumnezeu și să primească pe Domnul Isus ca Mântuitor al său.

Bartolomeu Zeigenbalg,  un misionar din India, traducea Noul Testament în limba malabarică, ajutat de un indigen.
Când au ajuns la acest verset: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!”,  indigenul n-a
vrut să traducă cuvânt cu cuvânt, ci a zis: „Nu, asta e prea mult, Dumnezeu să ne numească copii ai Săi! Vreau mai bine
să traduceți așa: «Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, că avem voie să ședem la picioarele Lui și să-I sărutăm
haina.»”Dacă privim la meritele noastre, dăm dreptate indianului; dacă însă privim la bunătatea și dragostea lui
Dumnezeu, vedem că totul este numai dar și numai har. Și când e vorba de dar și har, atunci nu merge după
vrednicia sau nevrednicia noastră, ci după harul Său. Iată ce nu poate să priceapă omul firesc și în același
timp iată ce face fericit pe omul duhovnicesc.
El știe că Dumnezeu e Tatăl lui și că nu-l uită Niciodată. Dacă un tată pământesc nu-și uită copiii – oricât de
mulți ar avea – cu atât mai mult Tatăl ceresc nu-și uită copiii. Tatăl nostru din cer ne cunoaște și știe unde
mergem și cum ne aflăm. Câtă liniște și siguranță trebuie să ne dea gândul că suntem copii ai lui Dumnezeu și
că din mâna Lui nimeni nu ne va putea smulge! Dacă cineva a devenit copil al lui Dumnezeu, prin credința
în Domnul Isus Hristos, dacă nașterea din nou este o realitate în ființa lui, atunci, starea aceasta trebuie să fie
însoțită de niște semne văzute. Iată câteva din semnele celui născut din nou:

1. Dorește „laptele duhovnicesc.” (1 Pet. 2:2),

2. Iubește pe Dumnezeu și pe cei născuți din EL (1 Ioan 3:14; 1 Ioan 4:7 – 8),

3. Nu iubește lumea. (1 Ioan 2:15-16), 4. Nu trăiește în păcat. (1 Io 3:9; Io 8:34; Rom. 8:12-13),

5. Se înnoiește neîncetat și crește. (2 Cor 4:16; 2 Petru 1:5-9); Ef. 4:15-24),

6. Păstrează pacea cugetului. (Rom. 5:1; Rom. 6:20-23; F.Ap. 24:16),

7. Vestește și altora pe Mântuitorul său prin cuvânt și prin fapte. (1 Cor 9:16; Mat. 5:14 – 16).

Copil al lui Dumnezeu este numai cel care face ce face Dumnezeu. Lucrările lui îl arată cine este.

Biserica Domnului Isus este alcătuită numai de cei născuți din nou.

Fratele meu, dacă te-ai predat cu adevărat Domnului Isus, trebuie să ajungi la siguranța că ești copil lui
Dumnezeu, să te bucuri necurmat de harul acesta și să duci și altora vestea că, cu toate păcatele lor, este
har și pentru ei. Pot și ei să devină copii ai lui Dumnezeu.
1 Ioan 3 : 2
Dumnezeu nu lasă pe credincioșii Săi în valurile nesiguranței, ci îi duce pe stânca neclintită a realităților Sale
duhovnicești și pe această stâncă îi hrănește cu pâinea adevărului prezent și viitor.

Acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dacă ne-am apropiat cu credință de Mântuitorul Isus Hristos. Acum se
petrece lucrarea nașterii din nou, pentru că acum trebuie să ne pocăim.

Cine a primit darul mântuirii, adică cine a fost născut din nou, să se bucure și să mărturisească pretutindeni
minunea pe care a făcut-o în el Mântuitorul său. Ce har uimitor! Căci ce suntem noi?

În afară de lucrarea Duhului Sfânt, nu este nimic bun în noi. Cu toate că suntem tulburați de propria noastră
stricăciune, hărțuiți de Satana, disprețuiți de lume, atacați de îngrijorări, noi suntem chiar acum copii ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu va neglija pe copiii Lui preaiubiți? Nu, să nu ne hrănim cu gândul acesta, ci să credem acest fapt
sigur: noi suntem chiar acum copii ai lui Dumnezeu.

Să ne bucurăm de această legătură, să umblăm și să lucrăm ca adevărați copii ai lui Dumnezeu,


despărțindu-ne de tot ce este necurat și să ne predăm în întregime în slujba și spre slava lui Dumnezeu.

În necaz, în boală, în moarte chiar, să ne amintim că Dumnezeu este Tatăl nostru, Domnul Isus este Fratele
nostru și Cerul este patria noastră.
Un proverb arab ne spune: „Pentru a fi înțelept trebuie să îndeplinești cinci condiții: să taci, să asculți, să-ți
amintești, să faci și să studiezi.” Tot așa, dacă avem conștiința de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să știm bine
adevărul acesta.

Aceasta-i ținta: să fim ca Domnul Isus, să avem felul Lui de a fi. El trebuie să Se arate în viața noastră și apoi
noi să ne arătăm în viața Lui. Atunci îl vedem așa cum este.

Cine vede pe Domnul Isus așa cum este, adică să-I cunoască felul Lui de a fi, acela (devine) ca EL

„Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea Feței Tale sunt bucurii nespuse! (Psalm 16:11).

Încercând să-și ia viața, o fată și-a pierdut ambele picioare, fiind lovită de un tren. „De ce n-am murit?”, o întreba ea
pe îngrijitoare. „Acum nu mai pot merge unde vreau. Sunt pentru totdeauna o infirmă!” „Unde mergeai de obicei când
aveai picioare?”, o întrebă sora medicală. „Dimineața mergeam la lucru, iar seara la dans”, a fost răspunsul. Jar acum,
dacă ai mai avea picioare?” Glasul bolnavei a fost înăbușit de lacrimi: „Nu am știut că mi-aș putea folosi într-un mod util
picioarele. Dar acum nu voi mai putea umbla niciodată.” „Există un drum pe care mai poți merge, și anume pe calea cea
mai bună, pe care nu ai fi mers niciodată cu picioarele sănătoase.” „La ce vă referiți?” întrebă suferinda uimită? Atunci
sora medicală i-a povestit istoria minunată a vindecării paralizatului care a fost adus la Domnul Isus pe un pat și coborât
prin acoperiș. Inima acelui paralizat a fost umplută de pace și de bucurie, când Mântuitorul i-a spus: „…Păcatele Iți sunt
iertate!” (Luca 5:17-26). Bolnava a înțeles despre ce cale este vorba. Ea a găsit această cale, care duce la Domnul Isus
și la inima de Tată a lui Dumnezeu. Apoi a putut mărturisi: „Este calea cea mai frumoasă pe care am mers vreodată.”
Mai târziu a putut să arate multora calea spre Mântuitorul.

„Dacă îmi slujește cineva, să Mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu.” (Ioan 12:26).

Într -o comună a venit un nou pastor, un om cu frică de Dumnezeu, care, după ce și-a luat slujba în primire, a
început să îi viziteze pe locuitori. Într-o zi, întrând în curtea unui gospodar și negăsind decât pe soția acestuia,
după ce o salută respectuos, îi puse numai această întrebare: „Vă rog, doamnă, locuiește Domnul Isus în
această casă?” Femeia surprinsă și înspăimântată nu putu răspunde nimic la această ciudată întrebare, iar
pastorul plecă. Seara, venind acasă soțul femeii, aceasta începu să-i povestească despre vizita noului pastor.
„închipuie-ți, dragul meu! M-a întrebat dacă locuiește Domnul Isus aici la noi!” „Și ce i-ai răspuns?” „Nimic!
Căci n-am știut.” „Dar, bine, trebuia să-i răspunzi că noi suntem buni creștini, că avem o religie frumoasă, că
suntem religioși, că…” „Dar el nu m-a întrebat așa ceva.” „Să-i fi răspuns că ajutăm pe săraci și căutăm să
facem bine când putem.” „Dar nu de astfel de lucruri m-a întrebat. El a întrebat clar și răspicat: Locuiește
Domnul Isus în casa aceasta?”

Cine locuiește în casele noastre?.

„Când a isprăvit rugăciunea din ucenicii Lui I-a zis: «Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe
ucenicii lui.»” (Luca 11:1). „Tatăl nostru care ești în ceruri…”

N-am simțit Nici-odată ca acum măreția acestor cuvinte pentru sufletul meu.”

Sufletul împăcat cu Dumnezeu, mântuit prin sângele Domnului Isus, îndrăznește să se înfățișeze înaintea
Tatălui, în rugăciune, și să-l spună că este fiul Lui.

Câtă mângâiere, cât curaj, câtă siguranță primim atunci când putem merge înaintea lui Dumnezeu ca să-I
spunem Tată!

Într-o lume plină de schimbări, când cei dragi azi ne sunt aproape, iar mâine departe, prin diferite împrejurări
care intervin, credeți că este de mică importanță să fiți însoțiți permanent de privirea, brațele și căldura unui
Tată? Când sunteți în încurcături, numai El vă arată calea de ieșire! Când sunteți obosiți, numai El vă
poartă pe brațele Sale! Când sunteți răniți, numai El vă mângâie.”

„Cine crede în Fiul, are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu
rămâne peste el,” (Ioan 3:36). Să avem siguranța mântuirii.

Se povestește că un ofițer a fost înaintat la gradul de general a! armatei americane. Imediat după aceasta, i-a
scris soției sale următoarele rânduri: „Nu mă simt cu nimic deosebit de felul în care m-am simțit ieri. Într-
adevăr, nu mi-am pus încă uniforma nouă. Sunt sigur, totuși, că sunt comandantul Armatelor Uniunii,
deoarece ordinul președintelui este chiar în fața mea.” Mântuirea lui Dumnezeu este un adevăr sigur. Ea nu
depinde de afirmațiile oamenilor, ci de dragostea lui Dumnezeu. Unii văd în siguranța mântuirii o mândrie
spirituală și consideră că nu trebuie să fim așa de siguri. Însă această siguranță nu vine din simțurile sau
faptele noastre, ci din afirmația lui Dumnezeu scrisă în Cuvântul Său.

Cu mulți ani în urmă Iov putea să-și exprime siguranța: „Știu că Răscumpărătorul meu este viu…” (Iov 19:25).
Apostolul Pavel putea scrie cu siguranță: „Știm, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului
nostru trupesc, avem o clădire în cer la Dumnezeu…” (2 Corinteni 5:1). Siguranța mântuirii nu este o mândrie
spirituală, ci este o deplină încredințare că tot ce a început Dumnezeu în viețile noastre va duce la bun sfârșit.

Să ne apropiem de Dumnezeu ca copii ai Săi, să ne folosim de drepturile noastre de fii. El spune:


„Vino la Mine, fiul Meu ca să te binecuvântez!” Să ne lăsăm binecuvântați de El.
Binecuvântarea Sa este aceea care îmbogățește.

Ioan ne face atenți: acum suntem copii ai lui Dumnezeu. De aici decurg niște urmări: ni s-a dat viața Lui,
avem părtășie cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos, umblăm în lumină, avem părtășie unii cu alții, nu păcătuim,
păzim Cuvântul Lui, cunoaștem pe Isus ca Viață a noastră, rămânem în lumină, ne iubim unii pe alții, știm că
păcatele noastre sunt iertate pentru Numele Lui, cunoaștem pe Cel ce este de la început. Iată o parte din
semnele vieții de copil al lui Dumnezeu.

Avem fericirea de a fi acum copii ai lui Dumnezeu și acest lucru se mai dovedește și prin ura pe care lumea
o are față de noi. „Lumea nu ne cunoaște…” Se mai poate spune: „nu ne cunoaște această stare.”
Ura lumii nu face decât să mărească pentru noi prețul acestei fericiri.

Este însă și o fericire viitoare. „Știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea așa
cum este.” „El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale.” (Fil 3:21),
și atunci lumea ne va cunoaște și ne va vedea cu El.
Lumea va fi atunci nevoită să recunoască faptul că am fost iubiți de Dumnezeu așa cum a fost iubit Isus (Ioan
17:23). În aceeași zi Domnul Isus va fi slăvit în sfinți și privit cu admirație în cei ce au crezut. (2 Tes. 1:10).

„…Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea așa cum este.”

Acum privim prin credință și vedem pe Domnul nostru iubit, ne bucurăm de El și trăim prin El.
Va veni însă vremea când orice văl va fi dat la o parte, când nu va mai fi nevoie de credință, când vom primi
alt trup cu alți ochi și atunci vom vedea lucrurile duhovnicești în adevărata lor înfățișare. Vom vedea pe
Dumnezeu-Tatăl și pe Domnul Isus, Fiul Său, în înfățișarea care aici pe pământ nu ne-am putut-o închipui.

„…Când Se va arăta El, vom fi ca El…”

Dumnezeu are pregătite pentru noi, copiii Săi, multe surprize, însă cea mai mare dintre toate este
transformarea noastră în ceea ce este El. Nu numai împărăția Lui ne este pregătită, ci El însuși
S-a pregătit ca să ni Se dea și să ne facă ceea ce este El.

Un proverb arab spune: „Boabele de strugure se pârguiesc și se aseamănă privind unele la altele.”

Angelus Silesius, mistic apusean scria: „Omule, ce iubești în aceea vei fi transformat.


Vei deveni ca Dumnezeu, dacă iubești pe Dumnezeu și vei deveni pământ dacă iubești pământul.”

Vorbind despre cei ce iubesc idolii și se închină lor, psalmistul spune: „Ca ei sunt cei ce-i fac;
toți cei ce se încred în ei.” (Ps. 115:8).

Cu cât privești pe cineva, iubindu-l, te asemeni tot mai mult cu el.

Asemănarea cu Dumnezeu a celor răscumpărați nu se face numai în urma spălării cu sângele Domnului Isus,
ci și printr-o continuă privire spre El. Cine privește mereu spre Dumnezeu, se

face tot mai asemănător cu El. Moise a privit pe Domnul numai puțin timp și totuși a primit strălucire din
strălucirea Lui. (Exod. 34:29).
Mulți privesc spre Dumnezeu și totuși nu devin asemănători Lui. De ce oare? Pentru că nu-L privesc așa cum
este El, ci-L privesc cum doresc ei să-L vadă. Dumnezeu este așa cum este El și nu cum și-L închipuie mintea
și înțelepciunea firească a omului. Mulți citesc Sfânta Scriptură – Cuvântul lui Dumnezeu – și totuși nu au folos
de această citire, pentru că citesc cum vor ei, nu cum ar trebui să citească.

Nu trebuie să căutăm să vedem pe Dumnezeu așa cum ni L-am făurit noi mai întâi în minte, ci trebuie să-L
privim așa cum este El. Când venim să-L privim pe Dumnezeu, trebuie să ne golim de toată închipuirea
noastră despre El. Numai așa vom fi schimbați în chipul Lui. Când venim în fața Cuvântului Său, pentru a afla
un adevăr, trebuie să ne golim ființa de toate prejudecățile, de toate închipuirile pe care ni le-am făurit despre
acel adevăr, și numai așa vom afla adevăratul chip al adevărului, numai așa vom primi în noi chipul lui.

Să nu sucim chipul lui Dumnezeu și adevărul, după chipul făurit de noi în noi. Nu. E un mare pericol.

Cine privește spre Dumnezeu va fi schimbat în chipul Lui, dacă privește spre El dezlegat de toate închipuirile
dinainte. Să-L privim și să-L primim, așa cum este El.

„… Știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că II vom vedea așa cum este.”

Și pentru viitor, dar și pentru prezent, acest verset ne dă lumină, hrană și nădejde.

Slavă veșnică se cuvine lui Dumnezeu Tatăl și Domnului Isus Hristos, Fiul Său, prin care am devenit făpturi
noi, copii ai harului veșnic. Amin.

1 Ioan 3 : 3
Credința vie și fierbinte în făgăduințele lui Dumnezeu naște o nădejde vie și statornică.
Iar nădejdea vie și statornică naște bucurii și pace în viață.

Fără temelia credinței nu se poate zidi casa nădejdii.

Mulți cred în existența lui Dumnezeu, dar nu cred în lucrarea de răscumpărare pe care a făcut-o El, prin Fiul
Său, Isus Hristos, nu cred în făgăduințele Sale de viitor, de aceea n-au bucuria nădejdii.
Pentru ei viitorul este în beznă.

Nădejdea în împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu, împinge sufletul spre curăție și veghere.

Dumnezeu ne-a promis, prin Cuvântul Său o înviere mai bună, o moștenire nestricăcioasă și veșnică și o
slavă neînchipuită.

Nu este important ca Dumnezeu să ne împlinească dorințele noastre, ci ca să facem voia Lui.

Nu este important ca să trăim mult, ci să trăim în dependență și în ascultare față de Dumnezeu.

Hotărâtor este nu ce facem, ci cum și de ce facem.


Nu este important ce gândesc alții despre noi. Decisiv este ceea ce suntem în fața lui Dumnezeu.

Este frumos când suntem fericiți, dar mai bine și mai important este când facem fericiți pe cei din jurul nostru.

Noi suntem de părere că cel mai important lucru ar fi să fim scutiți de suferințe, dar mai important este ca,
prin suferințele din viața noastră, să ajungem la ținta pregătită de Dumnezeu.

Și, în sfârșit, nu este important să știm când vom muri, ci mai important este să ne întrebăm:
Suntem pregătiți să ne întâlnim cu Dumnezeu? îl cunoaștem ca Mântuitor și am primit Darul Său?
Ce frumos va fi la înviere, când un înger va spune altuia despre o ființă care se ridică slăvită din mormânt:
„O vezi? Ții minte bătrânica aceea smerită și singuratică?
Ce zbârcituri avea și cât era de suferindă! Și acum nici îngerii nu sunt așa de frumoși ca ea.”

Teognost, spune: „Pe cât te vei curați pe atât te vei învrednici de iluminare.”

Copiii lui Dumnezeu se silesc să-și păstreze curăția în toate privințele, și în toată vremea pentru ca să poată
întâmpina pe Domnul Isus, Mirele lor drag, pe care-L așteaptă clipă de clipă să vină, după făgăduința Sa.

Într-un sat, copiii unui vestitor al Evangheliei se jucau în țărână. Dar lunea, când el venea acasă, îl întâmpinau
curați în gară. Odată le-a spus: „Săptămâna viitoare nu știu în ce zi voi veni.”
Copiii s-au păstrat curați toată săptămâna.

„Oricine are nădejdea aceasta în El, se curățește, după cum El este curat.”

Nădejdea este puterea de a aștepta împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu.


Ea înflăcărează râvna în lucrarea Evangheliei și păstrează curăția inimii slujitorului lui Hristos.

Nădejdea este unul din semnele celui născut din nou, pentru că ea este lumină și nu poate locui decât într-un
fiu al luminii.

După ce se cunosc cei care au pe Domnul Isus ca nădejde? După curăția în care se află.

 „Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare.” (Ieremia 7:4).

Dacă păstrăm nădejdea și ea ne va păstra pe noi.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul nădejdii (Rom 15:13),

iar Hristos în noi este nădejdea slavei. (Colos. 1:27).