Sunteți pe pagina 1din 2

Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie pentru om ca

subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Este aşa deoarece gândirea produce modificări de substanţă ale
informaţiei cu care operează. Dacă celelalte mecanisme psihice produc modificări superficiale, natura
informaţiei, rămânând aceeaşi, gândirea modifică natura informaţiei, ea face saltul de la neesenţial la
esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract, de la exterior – accidental la interior –
invariabil.

Din punct de vedere descriptiv-explicativ gândirea este definită astfel: proces psihic de reflectare a
însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit,
generalizat, abstract şi cu scop prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.

caracteristici psihologice ale gândirii: 1. Caracterul informaţional-operaţional. Gândirea este un


mecanism de prelucrare, interpretare şi evaluare a informaţiilor. Ea nu se mulţumeşte, aşa cum face
percepţia, cu însuşirile exterioare ale obiectului şi fenomenelor, ci accede la surprinderea însuşirilor
interne ale acestora şi mai ales a relaţiilor dintre ele. 2. Caracterul mijlocit şi mijlocitor. Gândirea nu
operează asupra realului, asupra obiectelor şi fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii,
percepţii şi reprezentări. Ea este mediată de informaţiile stocate în memorie şi poate cel mai pregnant,
gândirea este mijlocită de limbaj. Deci, valoarea şi calitatea gândirii vor depinde de calitatea factorilor
mijlocitori. Dar şi gândirea le mijloceşte şi leinfluenţează pe toate celelalte, contribuind la sporirea
eficienţei lor. Ea atribuie un înţeles imaginilor perceptive, utilizează denumiri verbale, se implică activ în
marea majoritate a procedeelor imaginaţiei, direcţionează fluxurile afectiv-motivaţionale, contribuie la
realizarea reglajului voluntar.

3. Caracterul generalizat şi abstractizat. Generalizând şi făcând abstracţie de la obiectivele concrete,


gândirea se îndepărtează doar aparent de realitate, ceea ce-i oferă posibilitatea de a se debara de
încărcătura elementelor nesemnificative.

4. Caracterul finalist. Omul îşi stabileşte scopul nu în timpul desfăşurării activităţii, ci cu mult înainte de
a trece la executarea ei. Când gândirea s-a finalizat într-un anume produs (idee, judecată, raţionament),
se trece adeseori la raţionalizarea lor. Omul nu gândeşte doar de dragul de a gândi, ci cu un dublu scop:
pentru a-şi declanşa, organiza şi optimiza propria sa activitate, fie pentru a justifica sau motiva prin
explicaţii şi argumente acţiunile deja săvârşite, chiar dacă aceste cauze sunt altele decât cele care au stat
realmente la baza comportamentelor executate.

5. Caracterul multidirecţional. Spre deosebire de alte mecanisme psihice orientate spre o singură
dimensiune temporală (percepţia spre prezent, memoria spre trecut, imaginaţia spre viitor), gândirea le
cuprinde pe toate cele trei. Prin aceasta, ea serveşte la permanenta ordonare şi corelare a diferitelor
„stări” ale obiectului cunoaşterii.

Sistematizând şi sintetizând ideile mai multor autori, putem spune că gândirea se compune din
următoarele unităţi de bază (componente):

· imaginea – reprezentarea mintală a unui obiect specific, unitatea cea mai primitivă a gândirii;

· simbolul– o unitate mai abstractă, care redă obiectul, evenimentul, cel mai simplu simbol fiind
cuvântul;

· conceptul – o etichetă pusă unei clase de obiecte, evenimente, care au în comun câteva atribute;

· operaţia – acţiune interiorizată, reversibilă, care serveşte la formarea conceptelor sau la rezolvarea
problemelor;

· regula sau legea – cea mai complexă unitate a gândirii, ce presupune stabilirea relaţiei dintre două sau
mai multe concepte.