Sunteți pe pagina 1din 29

Introducere

Pentru început, persoana fizică se individualizează prin numele de familie și prenumele, pe


care le dobândește odată cu înregistrarea actului de naștere, ca mai târziu să fie localizată prin
intermediul domiciliului. Un alt element, nu mai puțin important pentru identificare, este starea
civilă a persoanei susceptibilă de schimbări la încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei sau
decesul soțului. Astfel, este de neconceput ca pe durata întregii vieți să nu putem fi identificați în
multitudinea de raporturi sociale și juridice din care facem parte. Dar studierea instituției atributelor
persoanei fizice rămâne mereu o problemă actuală, de un interes teoretic și practic deosebit și
datorită numeroaselor cazuri de aplicare în practică a normelor juridice care le reglementează.
Gradul de investigare a problemei la momentul actual, scopul cercetării Normele juridice
reglementează statutul legal al omului în calitatea sa de persoană - ca subiect de drept, căreia îi
aparţine orice drept. În viaţa juridică, oamenii apar în raporturile dintre ei ca titulari de drepturi şi
purtători de obligaţii, fie individual, când vorbim de persoana fizică, fie organizat în condiţiile legii
ca o entitate distinctă de persoana fiecăruia dintre constituenţii acesteia [1, p. 7].
În opinia autorului M. B. Cantacuzino, noţiunea de personalitate nu constituie o creațiune a
naturii, ci un concept juridic izvorât, ca toate conceptele juridice, din experiența vieții sociale, și
supus ca atare acelei aprecieri colective, acelei limitări și reglementări care e caracteristică ordinii
juridice, adică normelor de drept pozitiv. În viziunea acestuia, ființa omenească nu e o persoană pe
terenul dreptului în măsura în care puterile sale sunt recunoscute de societate ca susceptibile de a
crea o armonie și de a îndeplini prin liberul lor avânt funcțiuni sociale [2, p. 44].
O definiție expresă a persoanei fizice o găsim în art. 17 din C. civ. al RM, potrivit căruia
„persoană fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile” [3]. Autorii
I. Dogaru și S. Cercel susțin că a „identifica” persoana fizică înseamnă a „constata identitatea”
acesteia, a individualiza omul în societate, în ansamblul relațiilor sociale la care ia parte. Această
problemă apare pe tot parcursul vieții omului și nu numai în viața sa juridică, ci și în cea
„extrajudiciară” [4, p. 140-141]. Omul are vocația de subiect de drept în toate ramurile de drept și,
în consecință, identificarea lui este necesară și se face în toate aceste ramuri, așa încât, în domeniul
dreptului, identificarea este atotcuprinzătoare. Sistemul juridic nu poate admite, în desfășurarea
obișnuită a circuitului civil, „tăinuirea identității”, așa încât „anonimatul” constituie aici o excepție.
Desemnarea concretă a titularului dreptului subiectiv ori a subiectului ținut de executarea obligației
înseamnă, în fapt, identificarea sa.
Prin identificarea persoanei fizice se înțelege individualizarea omului, adică determinarea
poziției sale, stabilirea identității sale, în viața juridică [4, p. 108]. În spațiul doctrinei civile
românești întâlnim un alt sens de definire a „mijloacelor de identificare”. Astfel, autorul S. Cercel a
remarcat că prin mijloacele de identificare se înțeleg acele mijloace (înscrisuri oficiale) prin care se
dovedesc drepturile subiective ori calitățile care individualizează omul. Sunt astfel de mijloace de
identificare: cartea de identitate, actele de stare civilă (certificat de naștere, certificat de căsătorie,
certificat de deces), înscrisurile ce țin de cazierul judiciar, hotărârile judecătorești [5, p. 152].
Despre necesitatea identificării persoanei fizice, autorul S. Cercel susține ideea că după cum
viața juridică, expresie a vieții sociale, este permanentă din punctul de vedere al existenței umane,
tot astfel există și nevoia identificării omului. De la naștere până la moarte, participăm continuu la
cele mai diferite raporturi în cadrul cărora se impune identificarea celor implicați.
Pe de altă parte, este o necesitate generală pentru că individualizarea omului are loc în
raporturile juridice la care participă, respectiv în toate raporturile de drept. În doctrină se apreciază
faptul că existența persoanei fizice – materializată în corpul și viața acesteia – este condiția necesară
și suficientă pentru ca ea să fie recunoscută ca subiect de drepturi și obligații. Doar la stabilirea
identității în raport cu semenii ei, în modul stabilit de lege, o persoană va putea să dobândească
drepturi și să le valorifice față de alte persoane ori față de autorități [6, p. 159].
Doctrinarul C. T. Ungureanu afirmă că prin individualizarea (identificarea) persoanei fizice
se înțelege stabilirea identității ei prin mijloace care să permită identificarea persoanei fizice în
raporturile juridice [7, p. 295]. Identificarea persoanei fizice este individualizarea omului în
raporturile juridice civile și familiale. Ca atribute ale identificării persoanei fizice în raporturile
civile servesc: numele persoanei, domiciliul și starea civilă.
Scopul studiului se materializează prin cercetarea, în esență, a instituției atributelor de identificare
ale persoanei fizice, orientându-ne spre identificarea persoanei fizice prin nume, domiciliu, stare
civilă, prin înscrierea acestora în componența actelor de stare civilă înregistrate de către organele de
stare civilă. Trebuie subliniat că evoluţia dreptului persoanelor a fost profund influenţată în sec. al
XX-lea de curentele filozofice, sociologice, psihologice şi psihanalitice care au îmbogăţit
conceptele de persoană fizică. Un salt cu adevărat semnificativ a avut loc prin Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului când individului abstract i s-a opus persoana ca o realitate concretă, atât
carnală cât şi spirituală. Acest reviriment a fost resimţit în abordarea persoanei fizice care tratează
existenţa persoanei, drepturile sale şi identificarea sa. În acest sens, art. 2 din Declaraţie prevede
faptul că fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate, fără nici un fel de
deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă
opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări [8]. În conformitate
cu prevederile art. 28 alin. (1) din C. civ., „Orice persoană fizică are dreptul la numele stabilit sau
dobândit potrivit legii”. Legiuitorul a considerat că acest mijloc de identificare este unul primordial,
stabilind prin art. 29 alin. (3) din C. civ.: „Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate
confuziile sau prejudiciile care rezultă. Atât titularul numelui, cât şi soţul sau rudele lui apropiate
pot să se opună acestei utilizări şi să ceară repararea prejudiciului”. Rolul numelui îl desprindem nu
doar din reglementările legislației, ci și din studiile doctrinare care au arătat că utilizarea numelor în
cadrul societăţii umane se pierde în negura istoriei. În intenţia de a face o clară distincţie între
membrii unei comunităţi, oamenii au avut ingeniozitatea de a utiliza un nume cu care se adresau
unui individ sau, în lipsa lui, făceau referinţă la acesta. Numele unei persoane reprezintă, de fapt, un
cuvânt sau mai multe, indicând o entitate oarecare, deseori fără a specifica sau a semnifica însuşiri
individuale. Doctrina definește, în general, numele ca fiind cuvântul ori cuvintele care
individualizează persoana fizică în societate. În opinia lui Gh. Beleiu, numele este acel atribut de
identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat, în familie și în
societate, prin cuvintele stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație [9, p. 312]. Analiza
preocupărilor noastre din acest studiu este raportată la ideea că numele de familie al persoanei fizice
nu poate fi ales de o persoană în mod voluntar, ci este dobândit prin efectul rudeniei cu anumite
persoane [10, p. 116]. Din reglementările internaționale evidențiem art. 7 pct. 1 din Convenția
privind drepturile copilului, după care „copilul se înregistrează imediat după naşterea sa şi are, prin
naştere, dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, dreptul de a-
şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit de aceştia” [11]. În aceeași ordine de idei, în doctrina juridică se
vorbește despre faptul că elementul secundar care se adaugă în general numelui este prenumele.
Prenumele servește spre a-i deosebi pe purtătorii aceluiași nume. Acesta apare astăzi ca un
accesoriu necesar și obligatoriu al numelui de familie, de care se apropie atât de mult încât este
supus acelorași reguli [4, p. 140-141]. Într-o definiție, regăsim că prenumele (care face parte din
noțiunea de „nume” în sens larg, alături de numele de familie) este vocabula (cuvântul) sau
vocabulele (grupul de cuvinte) care individualizează o persoană în familie sau în societate,
deosebind-o de ceilalți membri ai familiei sau de alte persoane purtând (incidental) același nume de
familie [12, p. 62]. Savantul V. A. Reasențev se pronunță asupra dreptului la prenume, ca fiind cel
mai important drept subiectiv ce aparține persoanei fizice. Acesta determină realizarea tuturor
drepturilor subiective, precum și a celor conexe. Autorul afirmă că în nici un caz omul nu poate fi
fără prenume sau să fie lipsit de acesta. Prenumele conferă reprezentarea personalității cetățeanului
respectiv și constituie elementul important în determinarea statutului său social. La încheierea
actelor juridice sau preluarea răspunderii pentru dauna cauzată etc. trebuie să fie cunoscut și
specificat atât numele de familie, cât și prenumele persoanei concrete. Funcţionarul de stare civilă
va fi în imposibilitatea de a înregistra actul de naştere din motivul prenumelui necuviincios ales de
către părinţi, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 100/2001: „Organul de stare civilă poate
refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole”. În acest caz
părinţii au dreptul să se adreseze în instanţa de judecată pentru a-ţi motiva alegerea prenumelui. Cu
toate acestea, în ţara noastră se atestă prenume mai puţin obişnuite, cum ar fi: Zvezdana, Adrian-
Christos, Tarzan, Ceburaşca, Ivana, Lenina, Stalina ş.a. În opinia autorului P. Peţu, factorii care
determină atribuirea numelui unui copil sunt: factorul religios, tradiţia familială şi locală, factorii
social-politici, culturali, estetici, dorinţa de unicitate şi moda. În funcţie de aceştia se modifică şi
raportul dintre numele de botez calendaristice şi cele laice [13, p. 13]. Însă această opinie este
combătută de către C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, care susţin că „numele de
botez” nu coincide întotdeauna cu numele cu care este documentat, întrucât şi persoanele care nu
sunt botezate au un prenume 14, p. 144]. Considerăm această abordare a cercetătorilor ca fiind una
lucidă şi întemeiată, din motiv că legiuitorul nu prevede ca obligaţie botezul persoanelor, ci, mai
degrabă, lasă pe seama părinţilor să ia o decizie în acest sens. Pentru subiectul în cauză prezintă
interes exemplul Cauzei Johansson vs. Finlanda (cererea nr. 10163/02), examinată de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (în continuare Ct.E.D.O.), prin care reclamanţii, cetăţeni
finlandezi, au decis să îi pună prenumele „Axl” fiului lor născut în 1999. Cererea a fost refuzată de
autorităţi, deoarece această formă de scriere nu corespundea celorlalte prenume de origine
finlandeză. Reclamanţii au contestat în instanţă 145 această decizie. Instanţa administrativă a
specificat că un nume care este incompatibil cu practica privind numele din ţara respectivă ar putea
fi acceptat în măsura în care o persoană, datorită naţionalităţii, relaţiilor familiale sau altor
circumstanţe, avea o legătură cu un alt stat în care prenumele respectiv era folosit. Totuşi, instanţa a
concluzionat că argumentele prezentate de reclamanţi erau insuficiente pentru a permite
înregistrarea prenumelui „Axl”, iar Curtea Supremă Administrativă a menţinut această hotărâre.
Însă Ct.E.D.O. nu a salutat decizia Curţii şi a stabilit că prenumele „Axl” nu era cu mult diferit de
alte prenume folosite în mod uzual în Finlanda, precum „Alf” şi „Ulf”. Acest prenume nu îl
prejudicia pe copil, se putea pronunţa şi era folosit şi în alte ţări. Ct.E.D.O. a demonstrat că
prenumele „Axl” nu era nou, deoarece trei alte persoane fuseseră înregistrate cu acest nume anterior
naşterii copilului reclamanţilor. Era evident că acest prenume era acceptat în Finlanda şi nu erau
dovezi care să arate că ar fi avut consecinţe negative asupra conservării identităţii culturale şi
lingvistice a Finlandei. În consecinţă, nu a existat un echilibru între motivele de interes public
invocate de Guvern şi interesul reclamanţilor privind protecţia drepturilor prevăzute la art. 8, astfel
încât a avut loc o încălcare a acestui text din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale [15, p. 235-236]. În literatura de specialitate se specifică faptul că unele
prenume nu se mai folosesc astăzi și au rămas doar în documente, altele s-au transformat în nume
de familie în forma inițială sau în forme derivate și se transmit din generație în generație. Totodată,
este firesc că în acțiunea de a clasifica numele de familie să se țină cont de numele de botez și nu
invers. Limba vorbită de o națiune este una dintre cele mai importante și hotărâtoare creații ale
oamenilor sub toate aspectele ei: limbajul direct, cel figurat (proverbe, locuțiuni, expresii specifice
etc.), antroponimia (nume de persoane), toponimia (nume de locuri) etc. De foarte mult timp,
studiul numelor proprii, în linii mari, al numelor geografice sau al toponimiei și al numelor de
persoane este considerată o ramură laterală a lingvisticii. Caracteristicile modei antroponimice
actuale prezintă ca tendințe principale: evitarea antroponimelor tradiționale, în special din mediul
urban, și înlocuirea lor cu forme diminutivale și hipocoristice; interesul pentru nume străine;
înmulțirea cuvintelor care alcătuiesc numele individual este o manifestare a îndepărtării de ceea ce
tradiția impusese, și anume prenumele format dintr-un singur cuvânt [16, p. 113-114]. În continuare
subliniem importanța unui alt atribut de identificare a persoanei fizice – domiciliul. În acest sens
autorul D. Lupulescu relatează faptul că în apariția și dezvoltarea societății, ca și în formarea și
consolidarea familiei, locuința a avut un rol important. Fără această stabilitate a oamenilor nu ar
putea fi concepută existența societății, ca și a familiei în zilele noastre. Lipsa acestei stabilități ar
face aproape imposibilă determinarea nu numai a raporturilor juridice între oameni, dar și a
raporturilor de altă natură. Alături de alte atribute care servesc la individualizarea persoanei fizice în
societate, domiciliul contribuie la identificarea acesteia în spațiu, adică într-un anumit loc precis
determinat unde se presupune a fi permanent prezentă. Numele persoanei fizice și locul așezării sale
se află într-o strânsă condiționare reciprocă, cu semnificații esențiale pentru înțelegerea vieții
politice, social-economice și juridice a poporului nostru [17, p. 62]. În sens popular, domiciliul este
un cămin personal în care fiecare este liber să interzică accesul oricui vrea el, indiferent că îl ocupă
ca proprietar, locatar sau cu orice alt titlu. Domiciliul este dreptul fiecăruia de a face din locuința sa
un loc de azil și de retragere a altora sau este dreptul titularului să trăiască – dacă dorește – singur și
liniștit, la adăpost de intruziunile, imixtiunile și intervențiile indiscrete ale altora. Domiciliul este
unul din mijloacele de a face săți fie respectată viața privată [18, p. 196]. Autorii E. Lupan și I.
Sabău-Pop definesc domiciliul ca fiind locul unde o persoană fizică își are locuința stabilă sau, în
cazul în care are mai multe asemenea locuințe, unde își are locuința principală. Domiciliul exprimă
libertatea sa, considerată și ca reflectare a libertății persoanei, și implică mai multe prerogative ce
țin de alegerea lui, posibilitatea de a-l folosi în modalitățile dorite, în limitele stabilite de lege, și
aceea de a îndepărta de el terțele persoane indezirabile, inclusiv pe aceea de a păstra secretul asupra
locului în care acesta se află. La determinarea domiciliului unei persoane fizice vom ține seama de
două criterii: de caracterul statornic al locuinței, care este criteriul principal, și de caracterul de
locuință principală, care este criteriu secundar. Prin urmare, dacă o persoană fizică are o singură
locuință statornică, acolo va fi și domiciliul acelei persoane, iar dacă ea are mai multe locuințe
statornice, domiciliul său va fi locul unde se află locuința sa principală [19, p. 137]. Cercetătorul M.
V. Jakotă menționează faptul că în dreptul internațional privat noțiunea clasică de domiciliu se
prezintă ca un concept încărcat cu un conținut tradițional care o făcea inaptă pentru noile cerințe ale
relațiilor cu un element străin. În primul rând, implica ideea de intenție; această intenție, din diferite
motive, lipsește din definiția modernă a domiciliului în Franța, România și alte țări. Domiciliul era
diferit calificat în sistemele de drept internațional privat din Europa. În al doilea rând, domiciliul nu
corespundea totdeauna cu locul unde persoana se găsea efectiv. Existau cazuri în care statul dorea să
supună unei anumite legi toate persoanele care se găseau efectiv prezente pe teritoriu. Din această
cauză, practica, mai întâi, și legislația și convențiile internaționale au renunțat la domiciliu punând
în loc reședința sau reședința obișnuită [20, p. 270]. O reglementare expresă evidențiem în art. 30
alin. (1) din C. civ. al RM, care stabilește că „domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta îşi
are locuinţa statornică sau principală. Se consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atâta timp
cât nu şi-a stabilit un altul” [3]. În lucrarea Starea civilă a persoanei fizice în dreptul internaţional
privat, autorul S. Pogoloaşa consideră că domiciliul este un element important în determinarea
condiţiei juridice a străinului. Astfel, în multe ţări din Europa şi de pe celelalte continente,
domiciliul sau reşedinţa s-au menţinut ca element de determinare a legii competente în materie de
stare civilă şi de capacitate. În Argentina, Brazilia, Guatemala, Marea Britanie, Israel, Danemarca,
Paraguay, Norvegia, Irlanda, S.U.A etc. starea civilă şi capacitatea persoanelor este supusă legii
domiciliului. Sistemul mixt, combinând legea naţională pentru cetăţeni şi legea domiciliului pentru
străinii domiciliaţi, este specific pentru: Chile, 146 Elveţia, Columbia, Peru, Costa Rica, Ecuador,
Mexic, Salvador, Venezuela, Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Moldova, Belarus, Kazahstan,
Uzbekistan etc. Observăm că ţările de imigrare adoptă legea domiciliului spre a supune pe străini
legii locale, în timp ce ţările de emigrare pledează pentru menţinerea cetăţeniei, ca punct de legătură
pentru statutul personal [21, p. 43]. În continuare sesizăm în doctrina juridică un alt atribut de
identificare a persoanei fizice - starea civilă care este privită ca o noțiune de sinteză: ea cuprinde
toate elementele care contribuie la determinarea calității de subiect de drept al omului. În dreptul
modern nu se mai pune problema luării în considerare în cuprinsul noțiunii de stare civilă a lui
status libertatis. Noțiunea de stare civilă a persoanei are azi un alt înțeles decât noțiunea de status
civitas din dreptul roman. Starea civilă a persoanei cuprinde elemente variate și complexe:
interesează desigur cetățenia și filiația persoanei, dar, alături de acestea, interesează și alte
evenimente intervenite în viața unei persoane prin care este precizat statutul său juridic, cum ar fi
starea de căsătorit, de divorțat, starea de înfiat etc. Starea conjugală a persoanei fizice reprezintă
starea civilă a acesteia în funcție de faptul dacă a înregistrat căsătoria sau putem vorbi despre o
persoană dacă este celibatară, căsătorită, divorțată sau văduvă. Astfel, dacă persoana a încheiat actul
de căsătorie, despre acest fapt se menționează în actul de naștere (art. 69 alin. (2) lit. a) din Legea
nr. 100/2001). Menționăm că la înregistrarea căsătoriei viitorii soți își asumă răspunderea privind
datele indicate în declarația de căsătorie în conformitate cu art. 352/1 din C. pen. al RM: „Declaraţia
necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ competent în vederea producerii unor consecinţe
juridice, pentru sine sau pentru o terţă persoană, atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor,
declaraţia serveşte pentru producerea acestor consecinţe”. Totodată, organele de stare civilă au ca
sarcină eliberarea certificatului privind starea civilă în care se indică faptul că declarantul este:
celibatar, divorțat sau văduv, care îi este necesar pentru a înregistra un act de căsătorie în străinătate.
În aceeași ordine de idei, în conformitate cu art. 7 alin. (3) din Legea nr. 100/2001, „Certificatele de
stare civilă eliberate de organele de stare civilă ale Republicii Moldova sunt recunoscute pe
teritoriul altor state după respectarea procedurii de supralegalizare a actelor oficiale, dacă tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel”. Metode şi materiale aplicate
Pentru a fortifica cercetarea efectuată asupra atributelor de identificare ale persoanei fizice au fost
examinate studiile în domeniu din punct de vedere istoric, analitic, comparativ și cantitativ calitativ.
Subliniem că baza metodologică aplicată la realizarea studiului a inclus studierea șianaliza
aprofundată, evaluativă și selectivă a bibliografiei de specialitate, a studiilor șirapoartelor de
cercetare, a analizelor critice și a rezultatelor practice ale mai multor conferințe și
seminareinternaționale și naționale în domeniul subiectului studiat. În această ordine de idei,
prezintă un interes deosebit lucrarea Persoana fizică, semnată de S. Culda, în care autoarea
interpretează, din punct de vedere terminologic, două sensuri ale sintagmei „mijloace de
identificare” (elemente de identificare sau atribute de identificare). Primul sens desemnează acele
atribute sau calități, reglementate prin lege, care servesc la individualizarea omului. Aceste
elemente sunt reglementate de dreptul civil și de alte ramuri de drept. În acest sens, putem vorbi
despre un adevărat „sistem al mijloacelor de identificare”, care face posibilă determinarea poziției
omului în viața juridică. Spre exemplu: numele, domiciliul, starea civilă. Într-al doilea sens, prin
„mijloace de identificare” se înțeleg acele mijloace (înscrisuri) prin care se dovedesc drepturile
subiective care individualizează persoana fizică. Exemple: actele de stare civilă, hotărârile
judecătorești [22, p. 61]. Rezultate obţinute şi discuţii Din momentul nașterii și până la deces
persoana fizică intră în variate raporturi juridice de diferită natură. Pentru individualizarea persoanei
este necesară identificarea ei după anumite criterii. Identificarea persoanei fizice este reglementată
de norme juridice din diferite ramuri ale dreptului, cum ar fi: dreptul civil, dreptul familiei, și
prezintă o instituție juridică complexă [23, p. 115]. În lucrările de specialitate, materia identificării
persoanei fizice este desemnată sub diferite denumiri: „atributele persoanei fizice”, „drepturile
personale nepatrimoniale”, „individualizarea persoanei fizice”, „drepturile personalității umane”.
După denumirile respective sunt identificate mijloacele care servesc la identificarea persoanei
fizice, acestea sunt numite: „atribute” sau „elemente” de identificare ale persoanei fizice [24, p.
348]. În calitate de participant la raporturile civile, individul este însoțit în permanență de
necesitatea individualizării sale: la naștere copilul „se înregistrează”, ceea ce înseamnă o primă
identificare; minoritatea aduce problema ocrotirii copilului, indiferent că este lipsit de capacitate de
exercițiu sau are capacitate restrânsă, ceea ce presupune identificarea acestuia; ulterior majoratul și,
de aici înainte, încheierea diferitelor acte juridice civile, în calitate de titular al deplinei capacități de
exercițiu, implică iarăși identitatea sa; în fine, faptul morții fizic constatate sau judecătorește
declarate reclamă identificarea [5, p. 149]. Ființa umană are vocația de subiect de drept în toate
ramurile dreptului și în consecință, identificarea acesteia este necesară. Sistemul juridic nu poate
admite „taina identității”, de aceea individualizarea omului şi stabilirea identității sale sunt
obligatorii.Specificul problemei abordate în prezentul studiu constituie, în viziunea noastră,
identificarea persoanei fizice ca fiind nu numai un drept, dar şi o obligaţie. Atunci când ne referim
la dreptul persoanei de a fi individualizată, nu este necesar un acord sau unele acţiuni speciale
îndreptate spre obţinerea dreptului de a purta un nume de familie şi un prenume. Constatăm că în
doctrina juridică rolul mijloacelor de identificare a persoanei fizice este exprimat în felul următor:
numele desemnează, domiciliul şi reşedinţa situează, iar starea civilă califică persoana fizică.
Elementele de identificare a persoane fizice interesează studiul pe care îl facem, deoarece acestea
fac parte din categoria drepturilor instrinseci. 147 Concluzii Enunţând opiniile prezentate în
lucrările de specialitate, putem afirma că atributele de identificare ale persoanei fizice pot fi privite
atât ca un drept, cât şi ca o cerinţă generală şi permanentă. Fiecare individ în parte, având calitatea
de personalitate, drepturile la atribute îi sunt înnăscute şi, mai mult decât atât, aceste drepturi impun
un şir de obligaţii din partea statului şi din partea organelor de specialitate (dreptul la viaţă, dreptul
la învăţătură, dreptul la apărare etc.). Dacă ne-am referi la raporturile persoanei cu alţi membri ai
societăţii, aici avem în vedere că este de datoria fiecăruia de a dispune de drepturile persoanei sale
(dreptul la nume, dreptul la autor, dreptul la protecţia informaţiei cu caracter personal etc.).
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Lupan E. Drept civil. Persoana fizică. București: Lumina Lex,
1999. 288 p. 2. Cantacuzino M. B. Elementele dreptului civil. Bucureşti: All Educational, 1998. 744
p. 3. Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 6 iunie 2002. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002. 4. Dogaru I., Cercel S. Drept civil. Persoanele.
Bucureşti: C. H. Beck, 2007. 353 p. 5. Cercel S. Drept civil. Persoana fizică. Craiova: Universitaria,
2007. 330 p. 6. Reghini I., Diaconescu Ş., Vasilescu P. Introducere în dreptul civil. Ed. a II-a. Cluj
Napoca: Sfera Juridică, 2008. 692 p. 7. Ungureanu C. T. Drept civil. Partea generală. Persoanele.
București: Hamangiu, 2013. 496 p. 8. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adopată la New
York de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, prin Rezoluţia nr. 217 A (III).
RM a aderat la Declaraţie prin Hot. Parl. nr.217-XII din 28.07.1990. 9. Beleiu Gh. Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. București: Universul Juridic, 2007.
600 p. 10. Trofimov I. Drept civil. Chișinău: Tipografia „Elena V. I.”, 2004. 252 p. 11. Convenția
privind drepturile copilului. Adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 29
noiembrie 1989. În vigoare de la 2 septembrie 1990(Republica Moldova a aderat prin Hotărârea
Parlamentului nr. 408-XII din 12.12.90). 12. Mureșan M., Fildan S. Drept civil. Persoanele. Cluj-
Napoca: Cordial Lex, 2007. 274 p. 13. Peţu P., Torja I. În constelația numelui. București: Detectiv,
2011. 338 p. 14. Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu Al. Tratat de drept civil român.
Bucureşti: All, 1996. 635 p. 15. Chiriţă R., Seuche I., Gaje A. ş.a. Dreptul la viaţă privată şi de
familie: jurisprudenţă C.E.D.O. Bucureşti: Hamangiu, 2013. 259 p. 16. Torja I. Numele şi
prenumele persoanei fizice. Semnificaţie, origine, schimb. Arad: Gutenberg Univers, 2011. 380 p.
17. Lupulescu D. Numele şi domiciliul persoanei fizice. Bucureşti: Biblioteca juridică a
cetăţeanului, 1982. 127 p. 18. Ungureanu O., Munteanu C. Drept civil. Persoanele în reglementarea
noului Cod civil. București: Hamangiu, 2011. 297 p. 19. Lupan E. Sabău-Pop I. Tratat de drept civil
român. Vol. II. Persoanele. Bucureşti: C.H.Beck, 2007. 453 p. 20. Jakotă M. V. Drept internaţional
privat. Vol. I. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1997. 341 p. 21. Pogoloaşa S. Teză de doctorat:
Starea civilă a persoanei fizice în dreptul internaţional privat. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi, 1998. 193 p. 22. Culda S. Persoana fizică. Cluj-Napoca: Risoprint, 2010.164 p. 23. Cuşnir
V. Drept civil. Introducere în drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Chşinău: „Elena V.I.”,
2004. 256 p. 24. Boroi G. Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ed. a IV-a. Bucureşti: Hamangiu,
2010. 485 p.

Aspecte teoretice cu privire la „persoană” în raporturile juridice de drept funciar

În dreptul funciar normele juridice reglementează raporturile juridice funciare, care reprezintă
totalitatea de relaţii care apar între deţinătorii de terenuri în procesul de folosire a terenurilor. Pentru
cei ce se află sub incidenţa normei juridice, în cuprinsul acesteia găsesc „modelul“
comportamentului pe care trebuie să-1 aibă, fie că li se impune o anumită acţiune sau abstenţiune,
fie că li se permite să facă sau să nu facă ceva.
Legislaţia funciară determină o noţiune aparte în ceea ce priveşte subiecţii participanţi la relaţiile
funciare. Subiecţi ai relaţiilor funciare sunt proprietarii de terenuri, persoanele fizice şi juridice,
autorităţile publice în procesul folosirii terenurilor.
Cuvinte cheie: persoană, drept funciar, deţinători de terenuri, persoană fizică, persoană juridică
Introducere
Ca sistem al normelor juridice, dreptul are menirea de a reglementa conduita oamenilor în relaţiile
interindividuale şi în planul vieţii sociale, în conformitate cu interesul general şi valorile admise.
Mecanismul reglementării prin norme juridice a vieţii sociale pune în lumină aspecte dintre cele mai
variate ale influenţei dreptului asupra societăţii. Această comportare se concretizează în stabilirea şi
îndeplinirea unor drepturi subiective şi a obligaţiilor anexate acestor drepturi, astfel încât relaţiile
dintre oameni iau forma specifică a raporturilor sau relaţiilor juridice.
Normele şi raporturile juridice la care se face referire în acest caz sunt cele cu caracter şi conţinut
patrimonial ca urmare a examinării proiectul „Codului funciar“, înaintat cu titlul de iniţiativă
legislativă de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare al R. Moldova, şi desfăşurat în
conţinutul acestui articol în limita competenţei funcţionale.
Materiale şi metodă
Elementele de logică formală au fost frecvent utilizate pe parcursul studiului mai ales un materia
interpretării normelor juridice. O deosebită utilizare a avut-o metoda exegetică şi metoda analitic-
sintetică. Primă, constă în utilizarea interpretării logice şi gramaticale, în scopul de a stabili înţelesul
diferitelor texte de lege. Cea de a doua, pornind de la analiza diferitelor norme juridice în vigoare
urmăreşte să descopere principiul juridic ce stau la bază.
Studiul s-a efectuat în cadrul studierii fenomenelor şi proceselor juridice din domeniul dreptului
funciar şi a fost necesar ca aceste fenomene şi procese să fie descompuse în elementele lor
componente pentru ca apoi să fie analizate în detaliu.
Concluziile obţinute prin cercetarea în detaliu a realităţii dreptului funciar au constituit premisele
pentru raţionamentele de sinteză. Nu s-a limitat la descrierea domeniului, ci s-a purces şi l-a
evaluare a domeniului, adoptând o atitudine de critică raţională a lui, propunând schimbări care să
contribuie la perfecţionarea legislaţiei funciare.
Rezultate şi discuţii
Societatea însăşi este un produs al interacţiunii oamenilor, un sistem de relaţii aflate în permanentă
dezvoltare. Pătrunzând ţesătura raporturilor interumane, studiul raporturilor juridice, subliniază
faptul, că înainte de toate acestea sunt nişte raporturi sociale, în care oamenii intră în vederea
îndestulării trebuinţelor lor variate, raporturi de cooperare şi existenţă. În acest context, raportul de
drept este o realitate concretă care constă într-o legătură juridică (drepturi şi obligaţii reciproce)
între două sau mai multe subiecte, fie ele individuale sau colective.
Astfel, relaţia juridică apare ca un stadiu obligator în procesul de realizare a normelor juridice, un
element constitutiv necesar al ordinii juridice. Or, tocmai prin intermediul acestor raporturi,
elementele normative ale ordinii juridice-normele de drept — se alătură elementelor activităţii
practice, comportamentelor umane şi a celor materiale ale indivizilor.
Normele juridice, reglementând conduita oamenilor, determină adesea încheierea unor raporturi,
întrucât conduita unei persoane se exteriorizează prin acţiunile sau inacţiunile ei faţă de alte
persoane, faţă de organele de stat sau faţă de alte forme organizaţionale nestatale.
În dreptul funciar normele juridice reglementează raporturile juridice funciare, care reprezintă
totalitatea de relaţii care apar între deţinătorii de terenuri în procesul de folosire a terenurilor. Pentru
cei ce se află sub incidenţa normei juridice, în cuprinsul acesteia găsesc „modelul“
comportamentului pe care trebuie să-1 aibă, fie că li se impune o anumită acţiune sau abstenţiune,
fie că li se permite să facă sau să nu facă ceva.
Cine poate fi subiect al raportului juridic de drept funciar? Este stabilit cu caracter de axiomă că
numai oamenii. Numai oamenii se bucură de acea valenţă care-i poate lega în raporturi juridice şi
care este capacitatea juridică. Numai ei au aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii şi de a le
exercita, stabilind între ei raporturi de drept.
Analizând textului art. 1 al Proiectului Codului funciar supus examinării, se determină obiectul de
reglementare a Codului1. Prin conţinutul alin. (1) se stabilesc relaţii funciare reglementate de actul
normativ, stabilite între persoane. Astfel, se operează cu noţiunea de „… persoane“, care prin prisma
variantei propuse, în opinia noastră, diferă de înţelesul deplin al noţiunii.
Sub aspect etimologic, termenul persoană provine din cuvîntul latin persona, ce desemna la teatru
masca pe care o purta pe scenă actorul, sugerând rolul său în piesă.
Conceptul de persoană în sociologie semnifică individul uman socializat, caracterizat printr-o
anumită structură biologică şi psihică, integrat social într-un anumit sistem de raporturi determinate
asupra procesului formative al persoanei2.
Preluându-se acest cuvânt în drept, s-a dorit să se exprime rolul omului de actor pe scena vieţii
juridice.
Persoana caracterizează „aptitudinea unei entităţi sociale, consacrată ca persoană prin legea juridică,
de a deveni subiect de drept, adică titular de drepturi şi obligaţii într-un raport juridic determinat,
califică acea entitate ca persoană în drept“. Prin urmare, noţiunea de subiect de drept are o
semnificaţie socială şi politică, în acelaşi timp3.
Gh. Mihai susţine, „că a fi persoană nu e totuna cu a fi persoană-în-drept“. În absenţa unor anumite
condiţii formale, statul (organele statului) sunt entităţi sociale deodată cu calitatea lor de subiecte de
drept, pe când omul, naţiunea, etnia sunt entităţi sociale anterior acestei calităţi4.
Pe de altă parte, doctrina afirmă că a fi persoana în drept este condiţia sine qua non pentru devenirea
ei subiect de drept; nu contează că e persoană, dincolo de exigenţele juridice. Numai persoana
consacrată ca persoană-în-drept de legea juridică are aptitudinea să devină subiect de drept5.
Restrângând discuţia la dreptul civil, Gh. Beleiu6 scria că, persoana fizică exprimă calitatea omului
(individual) de a fi subiect de drept civil. Astfel, ideea autorului revine dintr-o aserţiune de teoria
dreptului: persoana exprimă calitatea omului de a fi subiect de drept, luat fie în individualitatea
lui, fie organizaţional, dar decisă de legea în vigoare, nu ca o însuşire naturală a lui. Mai rezultă din
observaţia autorului că, această calitate, decisă de legea în vigoare, se predicativizează funcţie de
ramura de drept care defineşte raportul juridic în care intră: subiect de drept civil, de drept
constituţional, de drept penal, de drept administrativ etc.
În literatura de specialitate prin subiect de drept civil se înţelege titularul de drepturi şi obligaţii
civile, adică participantul la raporturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale, reglementate de
normele dreptului civil7.
Noţiunea de persoană este una de gen şi se referă la toate subiectele dreptului civil susţin autorii S.
Baieş şi N. Roşca8.
Codul civil, în titlul II din cartea întâi cu denumirea „Persoanele“ se referă la toate subiectele de
drept civil9: „Persoana fizică“, „Persoana juridică“ şi „Participarea Republicii Moldova şi a
unităţilor administrativ-teritoriale la raporturile reglementate de legislaţia civilă“.
Atât statul, cât şi unităţile administrativ-teritoriale participă la raporturile juridice civile ca persoane
juridice, prin urmare subiectele raportului juridic civil sunt persoane fizice şi persoane juridice,
susţin S. Baieş şi N. Roşca.
Noţiunea de persoană fizică aparţinea numai dreptului civil, în sensul că exprima calitatea omului
de a fi subiect de drept civil, este totuşi de reţinut că, uneori, mai ales în literatura de specialitate,
noţiunea de „persoană fizică“ este însoţită de atributul „ca subiect de drept civil“, iar aceasta
datorită faptului că noţiunea în discuţie a ajuns să fie utilizată nu numai în dreptul civil, ci şi în alte
ramuri de drept, pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-o ramură sau alta.
În alin. (4) art. 2 CC RM nu este stipulată nici o condiţie pentru recunoaşterea persoanei fizice sau a
persoanei juridice în calitate de subiect a raporturilor juridice civile. Atunci, vor putea fi subiecte a
raporturilor juridice civile toate persoanele fizice şi juridice, chiar dacă în cazurile expres prevăzute
de lege vor există limitări a participării unor persoane fizice sau juridice la raporturile juridice
civile.
Legislaţia funciară determină o noţiune aparte în ceea ce priveşte subiecţii participanţi la relaţiile
funciare.
După art. 1 alin. (3) a Proiectului noului Cod funciar: „relaţiile funciare reprezintă totalitatea
raporturilor stabilite între deţinătorii de terenuri sau autorităţile publice“. Deci, în cadrul legislaţiei
funciare subiecţii sunt determinaţi a fi deţinători de trenuri sau autorităţile publice.
Legislaţia funciară în vigoare reglementează prin deţinătorii de terenuri“… titularii dreptului de
proprietate, de posesiune, de beneficiere funciară“10, dintre care, deţinătorii de terenuri cu titlu de
proprietate privată: cetăţeni ai Republicii Moldova şi investitorii străini. Prin expresia „Deţinătorii
de terenuri cu orice titlu sînt protejaţi de stat“ reiese că se recunoaşte de Cod şi deţinerea proprietăţii
publice alături de cea privată de deţinătorii de terenuri, în limita stabilită de lege.
Subiecţi ai relaţiilor funciare sunt proprietarii de terenuri, persoanele fizice şi juridice, autorităţile
publice în procesul folosirii terenurilor, decide Plenul Curţii Supreme de Justiţie prin Hotărîrea nr. 8
din 22 decembrie 2014 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei
funciare11.
Astfel, folosirea termenului persoană fizică în legislaţia naţională permite delimitarea mai exactă a
subiectelor individuale şi a le delimita de persoana juridică.
Prin urmare, cunoscând conţinutul (drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor) unui raport
juridic de drept funciar, vom putea determina care trebuie să fie conduita (acţiunile sau inacţiunile)
subiectelor participante, adică obiectul raportului juridic respectiv. Dacă raportul juridic concret are
natură funciară (sau civilă) subiectele de drept participante la el nu vor fi fiind decât titulare de
drepturi funciare şi nu civile.
Pentru a fi calificată ca subiect de drept persoana trebuie să aibă capacitate juridică, adică să fie
capabilă sub aspectul exigenţelor legii în vigoare să-şi afirme prin conduită posesia semnificativă a
valorilor sociale, potrivit cu sau împotriva accepţiunii pe care le-o dă legile în vigoare. Capacitatea
juridică este o premisă reglementată, deci o condiţie de logică juridică.
Cum s-a spus, prin capacitate juridică se înţelege aptitudinea generală şi abstractă recunoscută de
legea în vigoare unei persoane consacrată sau recunoscută cu posibilitatea de a fi subiect de drept,
de a intra în raporturi juridice concrete, exercitându-şi în aceste raporturi drepturi şi asumându-şi
obligaţii12.
În dreptul privat se dimensionează capacitatea juridică a persoanei în capacitate de folosinţă (a
drepturilor subiective şi obligaţiilor) şi capacitate de exerciţiu (a drepturilor subiective şi
obligaţiilor). Domeniul capacităţii de folosinţă nu e limitat la dreptul privat.
Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice decurge din ari. 15 din Constituţie şi art. 18 din
Codul civil.
Cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile fi de libertăţile consacrate prin Constituţie fi
prin alte legi fi au obligaţiile prevăzute de acestea“, iar art. 18 alin. (1) din Codul civil
dispune: „Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă) se recunoaşte în
egală măsură tuturor persoanelor fizice“subliniind universalitatea capacităţii de folosinţă a tuturor
persoanelor fizice.
La rândul său, categoria de capacitate de exerciţiu desemnează aptitudinea persoanei, acordată,
instituită de legea în vigoare, de a-şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în raporturi juridice
concrete, prin încheierea de acte juridice în nume propriu.
Conţinutul respectivei capacităţi e variabil de la o ramură autonomă de drept la alta, de la fondul
unui raport juridic la altul.
Statutul juridic al persoanei individuale, numită fizică în dreptul civil, este identificabil prin nume,
prenume, domiciliu, vârstă, sex, naţionalitate, cetăţenie etc. Aceasta se datorează faptului că
personalitatea unei persoane fizice trebuie să apară distinct în relaţiile inter-umane, faţă de
personalitatea altuia.
Numele persoanei fizice, cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi
patronimicul (art. 28 alin. (1) CC RM). Numele persoanei fizice este format din: nume de familie;
prenume; patronimicul, în cazurile prevăzute de lege.
Legislaţia consemnează domiciliul şi reşedinţa ambele fiind examinate în dreptul civil ca atribute de
identificare a persoanei fizice în raporturile juridice civile.
Ca subiecţi de drept funciar cetăţenii au „… o legătura juridico-politică permanentă cu statul
Republica Moldova, care generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi persoană“13.
Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de identificare a persoanei fizice şi se prezintă ca drepturi
nepatrimoniale. Legiuitorul stabileşte că domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea are locuinţa
statornică sau principală.
Cetăţenii străini în calitate de investitorii străini au dreptul la domiciliere în Republica Moldova în
baza actelor de identitate valabile de art. 6 al Legii cu privire la statutul juridic al cetăţenilor
străini  şi al apatrizilor în Republica Moldova14.
Prin deţinători de terenuri trebuie de înţeles şi categoria de: 1) proprietarii funciari; 2) beneficiarii
funciari; 3) posesorii funciari.
Dreptul de proprietate în sens subiectiv, reprezintă dreptul individual sau al colectivităţii de a-şi
apropria mijloacele de producţie şi produsele rezultate şi de a exercita asupra acestora, posesia,
folosinţa, şi dispoziţia, în nume propriu şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei în
vigoare.
Conţinutul juridic al dreptului de proprietate care îl constituie cele trei atribute ce aparţin titularului:
posesia, folosinţa şi dispoziţia (jus utendi, fruendi et abutendi), atribute acordate şi apărate faţă de
orice încălcare prin norme juridice sunt reglementate prin conţinutul art. 1 al Legii cu privire la
proprietate15. Conform actului normativ „posedarea bunurilor constă în stăpânirea efectivă a
bunurilor, folosirea bunurilor constă în întrebuinţarea calităţilor utile ale bunurilor, iar administrarea
bunurilor în determinarea destinului bunurilor“.
În Republica Moldova se admite funcţionarea tipurilor de proprietate în diferite forme
organizatorice: individuală, familială, cooperatistă, a societăţii pe acţiuni, a societăţilor economice,
a întreprinderii şi instituţiei de stat, municipală, a organizaţiilor şi mişcărilor obşteşti, a
organizaţiilor religioase, mixtă, inclusiv cu participarea cetăţenilor şi a persoanelor juridice din alte
state, precum şi alte forme de proprietate care nu sînt interzise de lege16.
Subiect de drept nu este numai omul izolat, considerat în planul dreptului ca persoană fizică.
Fiinţele umane pot participa în circuitul juridic funciar, atât în mod individual, ca persoane fizice,
cât şi în mod colectiv, când îşi arogă calitatea de subiect colectiv de drept. În drept, acest subiect
colectiv de drept se exprimă prin ceea ce doctrina a denumit persoană juridică. Denumirea
de persoană juridică este astăzi însuşită, căci şi legea foloseşte această terminologie.
Se pune întrebarea dacă orice colectiv de oameni desemnează o persoană juridică sau este nevoie ca
acest colectiv să fie caracterizat prin anumite trăsături, care să-: termită accesul sub această formulă
de persoană juridică.
Persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin ficţiune în scopul de a permite
colectivelor de indivizi să se manifeste în raporturile juridice similar unei persoane fizice.
În literatura juridică s-a relatat că noţiunea teoretică de persoană juridică permite evidenţierea unor
particularităţi, care fac conceptul de persoană juridică mai accesibil. Reţinem că, spre a caracteriza
un colectiv drept persoană juridică, legea cere îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, şi anume: o
organizare proprie, un patrimoniu propriu şi un scop propriu determinat. În preocupările doctrinei s-
a reţinut că cele trei elemente au valoare de elemente constitutive ale persoanei juridice, ele fiind nu
numai necesare, ci şi suficiente, deci sunt exclusive17.
Aceste particularităţi ale persoanei juridice sunt interdependente, nu trebuie privite ca un etalon şi
pot fi formulate şi altfel.
Aşa cum am arătat, categoria „persoană juridică“ revine teoriei dreptului civil. Pentru a cerceta
ideea astfel încât să aibă aplicaţii în toate ramurile dreptului pozitiv, inclusiv celui funciar se
foloseşte categoria „persoană organizaţională“, căci nici „persoană colectivă“, nici „persoană
morală“ nu subînţeleg ideea de reglementare dintr-o exterioritate cu autoritate legală18.
Altfel spus, organizarea este structurarea colectivului de oameni astfel încât aceştia să se manifeste
în raporturile juridice ca unul singur. În literatura ştiinţifică a fost expusă poziţia conform căreia
acest element, deşi indicat în legislaţia multor stat, nu este necesar, deoarece nu are caracter general.
Contrar acestei opinii, se consideră că o persoană juridică există numai dacă are o structură internă
proprie, care presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii: organul suprem (principal) şi
organul executiv19.
Din cele menţionate se poate trage concluzia că a doua condiţie a persoanei juridice „este
organizaţia înzestrată cu patrimoniu propriu, destinat realizării scopului propus prin actul de
constituire, căreia i se recunoaşte, în condiţiile legii, capacitatea juridică“20.
În drept, prin patrimoniu vom înţelege acea universalitate de drept ce cuprinde ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică, aflate în circuitul juridic civil, aparţinând unei
persoane fizice sau juridice. Patrimoniul, fiind o aptitudine, îşi află temeiul, fundamentul, în ideea
de personalitate juridică, şi anume el poate fi privit ca o personalitate proiectată în plan economic.
De aici, rezultă că orice persoană are şi nu poate avea decât un patrimoniu sau, într-o altă deviză, s-
ar putea spune că nu există patrimoniu fără persoană, aşa cum nu există persoană fără patrimoniu.
Tocmai acest patrimoniu permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie şi să
participe la circuitul juridic proprio nomine21.Scopul, ca a treia condiţie de existenţă a persoanei
juridice, se realizează prin activitatea desfăşurată de aceasta. Utilitatea membrilor constă în
dobândirea unor drepturi faţă de persoana juridică şi realizarea unor interese ideale sau materiale.
Dacă scopul persoanei juridice este lucrativ, interesul membrilor este de a dobândi drepturi patri-
moniale transmisibile faţă de persoana juridică şi de a participa la împărţirea beneficiilor. Ambele
elemente, în esenţa lor, fac să se deosebească o persoană juridică cu scop lucrativ de una cu scop
nelucrativ.
Legislaţia funciar reglementează deţinătorii de terenuri atât în domeniul public, cât şi domeniul
privat.
Atunci, dacă promovează, protejează şi realizează un scop general, al întregii colectivităţi (al tuturor
cetăţenilor din ţară sau al locuitorilor unei localităţi), persoana juridică aparţine domeniului public,
iar dacă promovează un interes particular, al fondatorilor (asociaţilor, membrilor sau al unei cate-
gorii de persoane determinate sau determinabile), persoana juridică aparţine domeniului privat.
Articolul 58 CC RM reglementează următoarele persoane juridice de drept public: statul, organele
statului cărora prin lege le sunt atribuite statut de personalitate juridică, unităţile administrativ
teritoriale şi alte persoane juridice formate în modul stabilit de lege de către stat, organele statului
sau de unităţile administrativ teritoriale.
Statul devenit subiect de drept atât în raporturi juridice interne — de drept public sau privat — este
titular de drepturi subiective publice sau private. Statului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile cu privire
la constituirea, reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice. Atribuţiile statului ca
persoană juridică sunt exercitate de organele sale în limitele competenţei lor.
În raporturi de proprietate, statul este proprietarul bunurilor sale. Dreptul de proprietate este
exercitat în numele statului de către Guvern22, care “… exercită, din însărcinarea Parlamentului,
funcţiile de proprietar al patrimoniului statului, creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea
tuturor tipurilor de proprietate“.
Guvernul, la rîndul său, poate delega acest drept unui sau mai multor organe centrale de specialitate.
De asemenea, Legea nr.981 din 2000 privind terenurile proprietate publică şi delimitarea
lor23 prevede că în numele Republicii Moldova, dreptul de posesiune, de folosinţă şi de a dispune
de terenurile proprietate publică a statului se atribuie Guvernului.
Prevederile art. 5 al legii nr. 981 din 2000 privind terenurile proprietate publică delimitează
terenurile proprietate publică în:
a) terenurile incluse în Lista unităţilor ale căror terenuri destinate agriculturii rămîn în proprietatea
statului, aprobată de Parlament;
b) terenurile fondului silvic proprietate publică a statului, terenurile fondului apelor proprietate
publică a statului, terenurile zonelor de protecţie a apelor şi zonelor sanitare, conform datelor
cadastrelor respective;
c) terenurile aferente construcţiilor unităţilor de stat şi organelor de stat;
d) terenurile aferente obiectelor complexului energetic al Republicii Moldova;
e) terenurile ocupate de drumurile naţionale, terenurile ocupate de conductele naţionale şi
internaţionale de transport al gazelor, precum şi de alte comunicaţii de transport proprietate publică
a statului;
f) terenurile destinate ocrotirii naturii (terenurile rezervaţiilor, parcurilor naţionale, parcurilor
dendrologice şi zoologice, grădinilor botanice, braniştilor, monumentelor naturii), ocrotirii sănătăţii,
activităţii recreative şi terenurile de valoare istorico-culturală (rezervaţiile istorico-culturale,
parcurile memoriale, monumentele arheologice şi arhitecturale etc.), a căror listă este aprobată de
Guvern;
g) terenurile destinate necesităţilor de apărare, trupelor de grăniceri şi trupelor de interne;
h) alte terenuri utilizate în scopul asigurării securităţii statului.
Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale prezumă art. 127 din
Constituţia R. Moldova (alin. (3))24.
Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova se efectuează pe două niveluri: satele
(comunele), sectoarele şi oraşele (municipiile) constituie nivelul întîi, raioanele , municipiul
Chişinău şi municipiul Bălţi constituie nivelul al doilea25.
Divizarea teritoriului ţării în unităţi administrativ-teritoriale şi unitatea teritorială autonomă
Găgăuzia este chemată să asigure realizarea principiilor autonomiei locale, descentralizării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, asigurării accesului
cetăţenilor la organele puterii şi consultării lor în problemele locale de interes deosebit.
Toate unităţile administrativ-teritoriale au personalitate juridică, dispun de patrimoniu, au dreptul de
a soluţiona şi a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesele populaţiei locale, o parte
importantă a treburilor publice26.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice deosebite, deoarece acestora, ca şi statului,
nu le sunt aplicabile normele ce reglementează statutul juridic al persoanelor juridice private.
La capitolul bunurilor statului ce ţin de domeniul privat sunt toate celelalte bunuri care nu sunt
trecute în modul stabilit de lege în domeniul public. Statul poate dobândi dreptul de proprietate
asupra bunurilor din domeniul privat prin acte juridice cu persoanele fizice şi persoanele juridice.
Unităţile administrativ-teritoriale au în proprietate bunuri ce ţin de domeniul public sau de domeniul
privat. Bunurile lor fac parte din domeniul privat dacă, prin lege sau în modul stabilit de ea, nu sunt
transferate în domeniul public de interes local. Transferarea bunurilor din domeniul privat în
domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale se face prin hotărârea consiliului local. Dreptul
de proprietate asupra bunurilor acestei unităţi îl exercită autorităţile administraţiei publice locale27.
Persoana juridică ca şi persoana fizică se deosebeşte prin anumite elemente proprii de
individualizare: denumire, sediu, naţionalitate fără o legătură obligatorie cu numele, domiciliul şi
cetăţenia fondatorilor persoane fizice sau cu denumirea, sediul şi naţionalitatea fondatorilor
persoane juridice. Pe lângă atributele menţionate, persoana juridică poate fi identificată şi prin
emblemă (simbol), marcă, număr de identitate (IDNO), poştă electronică, căsuţă poştală etc.
La cele expuse mai concretizăm că, desigur, în raporturile juridice de drept funciar statul (organele
lui, unităţile administrativ-teritoriale ş.a.) se manifestă ca persoană juridică, în accepţiunea doctrinei
civile.
Concluzii
În rezultatul analizei efectuate, efectuăm următoarele concluzii subiecte ale raporturilor juridice de
drept funciar sunt oamenii, fie individual, când vorbind de „persoana fizică“, fie organizaţi în
condiţiile şi modurile stabilite de lege, când folosim noţiunea de „persoană juridică“.
Explicarea naturii de personalitate juridică a constituit una dintre preocupările doctrinei.
Astfel, noţiunea de persoană este utilizată pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-
o ramură sau alta. Ce ţine de dreptul funciar prin persoană se subînţelege subiectele de drept, adică
participanţii la raporturile juridice de drept funciar (deţinătorii de terenuri), care se împart în două
categorii: persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoana fizică (cetăţean sau străin) este subiect de drept este titularul de drepturi şi obligaţii, care
formează conţinutul raportului juridic de drept funciar.
Persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin ficţiune în scopul de a permite
colectivelor de indivizi să se manifeste în raporturile juridice similar unei persoane fizice. Persoane
juridice de drept funciar sunt constituite cu scop lucrativ.
Persoanele juridice sunt divizate în două categorii de drept public şi de drept privat. Această
diviziune îşi raţionamentul în interesul pe care îl promovează aceste persoane. Dacă persoana
juridică reprezintă interesul general al unei colectivităţi (toţi cetăţenii statului sau a unei localităţi)
aceasta este una de drept public. Dacă persoana juridică este constituită de persoane private în
scopul de a promova interese particulare ale membrilor săi, sau unui cerc mai larg de persoane,
aceasta este de drept privat.
Persoane juridice de drept public sunt statul, organele statului cărora prin lege le sunt atribuite statut
de personalitate juridică, unităţile administrativ teritoriale şi alte persoane juridice formate în modul
stabilit de lege de către stat, organele statului sau de unităţile administrativ teritoriale.
În contextul celor expuse, menţionăm că este recomandabil perfecţionarea proiectului Codului
funciar, care trebuie să cuprindă norme fără echivoc şi să determine o aplicare corectă şi uniformă
cu prevederi concrete şi concise.
Reieşind din cele expuse considerăm rezonabil de redat într-un conţinut mai extins alin. (1) art. 4
„Subiecţii relaţiilor funciare“ a Proiectului Codului funciar, prin varianta: „Subiecţi ai relaţiilor
funciare sunt deţinători de terenuri, persoanele fizice şi juridice, autorităţile publice în procesul
folosirii terenurilor“.
La punctul d) art. 5 de a modifica conţinutul „modifică categoria de destinaţii a terenurilor
proprietate publică a statului, cu avizul consiliului unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi pe
al cărei teritoriu se află terenul“ prin expresia „modifică categoria de destinaţii a terenurilor
proprietate publică a statului, cu avizul consiliului unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi
sau al doilea, prin Hotărîrea Adunării Populare a Găgăuziei în a căror proprietate se află terenul
respectiv, conform procedurii prevăzute în regulamentul aprobat de Guvern“, dat fiind faptul că în
temeiul art. 110 alin. (1) al Constituţiei R. Moldova: „Teritoriul Republicii Moldova este organizat,
sub aspect administrativ, în sate, oraşe, raioane şi unitatea teritorială autonomă Găgăuzia“; art. 4
alin. (4) „Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova se efectuează pe două niveluri:
satele (comunele) şi oraşele (municipiile) constituie nivelul întîi, raioanele constituie nivelul al
doilea“; art. 1 al Legea Republicii Moldova privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-
Yeri) Nr.344-XIII din 23.12.94 prin care se reglementează că „Găgăuzia este o unitate teritorială
autonomă cu un statut special şi este parte componentă a Republicii Moldova“, iar prin conţinutul
art. 1 al Legii nr.24 din 04.03.2016 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative s-a cerut
respectarea acestor prevederi legale pentru art. 83 alin. (3) al Codului funciar în
vigoare „Schimbarea destinaţiei terenurilor agricole“ varianta expusă.
1 http://www.maia.gov.md/ro/proiecte-discutie/cu-privire-la-aprobarea-proiectului-codului-funciar
(accesat 26.10.2016)
2 Definirea personalităţii, structura şi dinamica ei în viaţa socială. Între universal şi particular,
interior. http://www.naturalist.ro/societate/definirea-personalitatii-structura-si-dinamica-ei-in-viata-
sociala–intre-universal-si-particular-interiorexte-1/ (accesat 30.10.2016)
3 L. Barac. Elemente de teoria dreptului. Bucureşti: All Beck, 2001. p. 50
4 Gh. Mihai. Dreptul subiectiv. Izvoarele ale drepturilor subiective. În: Fundamentele dreptului.
Vol. IV. Bucureşti: All Beck, 2003. p. 276.
5 Gh. Mihai. Op. cit., p. 277.
6 Gh. Beleiu. Drept civil. Persoane. Bucureşti, 1982, p. 22.
7 S. Baieş şi N. Roşca. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Vol. I.
Chişinău: Cartier, 2004. p. 257.
8 S. Baieş şi N. Roşca Op. cit., p. 257.
9 Cod Nr. 1107  din  06.06.2002 Codul civil al R. Moldova. http://lex.justice.md/md/325085/
10 Codul funciar R. Moldova. art. 4. http://lex.justice.md/index.php?
action=view&view=doc&id=313324
11 Plenul Curţii Supreme de Justiţie. Hotărîre nr. 8 din 22 decembrie 2014 cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei funciare.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=198
12 Gh. Mihai. Op., cit., p.284.
13 Legea Nr. 1024  din  02.06.2000 cu privire la cetăţenie. art.
3 http://lex.justice.md/md/311522/ (accesat 30.10.2016)
14 Legea Nr. 275 din 10.11.1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în
Republica Moldova. art. 6. http://lex.justice.md/md/311642/ (accesat 29.10.2016)
15 Legea Nr. 459  din  22.01.1991 cu privire la proprietate. art. 1. http://lex.justice.md/index.php?
action= view & view=doc&lang=1&id=312832 (accesat 29.10.2016)
16 Legea Nr. 459  din  22.01.1991 cu privire la proprietate. art. 3. http://lex.justice.md/index.php?
action= view & view=doc&lang=1&id=312832 (accesat 29.10.2016)
17 L. Barac. Op. cit., p. 54.
18 Gh. Mihai. Op. cit., p.293.
19 S. Baieş, N. Roşca. Op. cit., p. 305.
20 Ibidem.
21 L. Barac. Op. cit., p. 54.
22 Legea nr.64 din 1990 cu privire la Guvern, art.12. http://lex.justice.md/md/312895/ (accesat
31.10.2016)
23 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=310923 (accesat
31.10.2016)
24 Constituţia R. Moldova din 29 iunie 1994. http://lex.justice.md/document_rom.php?
id=44B9F30E:7AC17731
25 Legea Nr. 764  din  27.12.2001 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova. art. 4 alin. (4). http://lex.justice.md/md/312874/
26 Legea privind organizarea administrativ-teritorială a R. Moldova Nr. 764-XV din 27.12.2001 art.
3. http://www.e-democracy.md/files/elections/law-atd-moldova-17-03-2011-ro.pdf
27 S. Baieş. N. Roşca. Op. cit., p. 316.

Persoan afizica
1. Noţiunea de persoana fizica
Subiectele de drept civil, adică participanţii la raporturile juridice civile (purtătorii de drepturi
subiective civile şi de obligaţii civile), se împart în două categorii: persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Prin noţiunea de persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi
de obligaţii civile. Trebuie subliniat că, în dreptul modern, orice fiinţă umană are calitatea de subiect
de drept civil, deci orice om are calitatea de persoana fizică.
Sub aspect etimologic, este de menţionat că termenul „persoană” provine din cuvîntul latin persona,
ce desemna la teatru masca pe care o purta pe scenă actorul, sugerînd rolul său în piesă; preluîndu-
se acest cuvînt în drept, s-a dorit să se exprime rolul omului de actor pe scena vieţii juridice.
Deşi, ab originem, noţiunea de persoană fizică aparţinea numai dreptului civil, în sensul că exprima
calitatea omului de a fi subiect de drept civil, este totuşi de reţinut că, uneori, mai ales în literatura
de specialitate, noţiunea de „persoană fizică” este însoţită de atributul „ca subiect de drept civil”, iar
aceasta datorită faptului că noţiunea în discuţie a ajuns să fie utilizată nu numai în dreptul civil, ci şi
în alte ramuri de drept, pentru a exprima calitatea omului de subiect de drept într-o ramură sau alta.
2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
Pornindu-se de la această definiţie legală, în doctrină au fost oferite mai multe definiţii noţiunii de
capacitate civilă de folosinţă. În ce ne priveşte, vom defini capacitatea civilă de folosinţă a
persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de
a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice: legalitate,
generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate şi universalitate.
    Legalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter ce constă în faptul că
legea reglementează toate aspectele (instituire, început, conţinut, încetare) referitoare la capacitatea
civilă de folosinţă, deci această capacitate este exclusiv de domeniul legii, ea nefiind de domeniul
voinţei individuale.
    Generalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter care constă în faptul
că prin capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se exprimă aptitudinea generală şi abstractă de a
avea toate drepturile şi obligaţiile civile.
    Prin inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege însuşirea acestei
capacităţi de a nu putea forma obiect de renunţare, nici măcar parţială, şi nici obiect de înstrăinare.
    Prin intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se desemnează acea
caracteristică a acesteia de a nu i se putea aduce limitări (îngrădiri) decît prin texte exprese de lege.
    Egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constituie concretizarea, pentru această
materie, a principiului egalităţii оn faţa legii civile.
    Universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este acel caracter care constă în
însuşirea capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută (atribuită) tuturor oamenilor.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, în principiu, de la data naşterii. De la
această regulă există însă o excepţie, în sensul că drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, оnsă numai dacă el se va naşte viu.
Această excepţie, care este cunoscută în doctrină şi sub numele de capacitatea de folosinţă
anticipată a persoanei fizice, îşi găseşte aplicare dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
    să fie vorba de drepturile copilului, iar nu de obligaţii civile pentru acesta. Această condiţie
este îndeplinită nu numai atunci cînd ar fi vorba de dobîndirea unui drept subiectiv civil utsinguli, ci
şi atunci cînd copilul este chemat la o moştenire întreagă sau la o fracţiune dintr-o moştenire, chiar
dacă aceasta înseamnă că el dobîndeşte nu numai activul, ci şi pasivul succesoral, deoarece
acceptarea moştenirii cuvenită unui minor este socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de
inventar, ceea ce exclude răspunderea pentru pasivul succesoral dincolo de limitele activului
succesoral;
    copilul să se nască viu (nu însă neapărat şi viabil), fiind deci suficient ca respectivul copil să fi
respirat cel puţin o dată.
Conţinutul capacităţii de folosinţă
Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitudinea persoanei fizice
de a avea toate drepturile subiective şi obligaţiile civile. Acest conţinut se obţine din reunirea a două
laturi: latura activă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile; latura
pasivă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.
Clasificarea capacităţii de folosinţă
Incapacităţile de folosinţă pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel, după izvorul lor,
deosebim: incapacităţi de folosinţă stabilite de legea civilă şi incapacităţi de folosinţă stabilite de
legea penală. În funcţie de modul în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţionează de drept
(ope legis) şi incapacităţi care operează ca efect al unei hotărîri judecătoreşti (de exemplu,
decăderea din drepturile părinteşti). După finalitatea lor, incapacităţile se împart în incapacităţi cu
caracter de sancţiune şi incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire.
    îngrădirile cu caracter de pedeapsă penală sunt stabilite de legea penală. Conform art. 62 din
Codul penal, persoana care a săvârşit o infracţiune poate fi pedepsită cu privaţiune de libertate şi
poate fi privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
    îngrădirile cu caracter de sancţiune civilă, de asemenea, sunt reglementate expres prin norme
juridice. O astfel de îngrădire este prevăzută la art. 67 din Codul familiei, care stabileşte decăderea
din drepturile părinteşti.
    Incapacităţile cu caracter de protecţie sunt prevăzute de legea civilă. Ele sunt incapacităţi
speciale fie de a încheia anumite acte juridice civile, fie de a dobândi anumite drepturi şi obligaţii.
Aceste îngrădiri sunt instituite pentru a ocroti (proteja) interesele unor anumite categorii de
persoane, avându-se în vedere situaţia specifică în care se află.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este reglementată de art. 18 alin. (2) din Codul
civil, care prevede că această capacitate încetează odată cu moartea titularului. Concomitent cu
moartea persoanei fizice înce¬tează calitatea de subiect de drept şi, implicit, capacitatea de
folosinţă. Modul obişnuit de încetare a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, aşadar, este
moartea.
Există însă situaţii când moartea persoanei fizice nu poate fi constatată direct. în aceste cazuri, se
recurge la declararea judecătorească a morţii (Codul civil, art. 52).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice beneficiază atît de o definiţie legală, cît şi de
diverse definiţii oferite în literatura de specialitate.  În ce ne priveşte, vom defini capacitatea civilă
de exerciţiu a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea
persoanei fizice de a
dobîndi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin
încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este reglementată în art. 19-26 din Codul civil. Definiţia
legală a capacităţii de exerciţiu este expusă în arti¬colul 19, care prevede: „Capacitate de exerciţiu
este aptitudinea persoanei de a dobândi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi
asuma perso¬nal obligaţii civile şi de a le executa”.
Ca şi capacităţii de folosinţă, capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice îi sunt specifice următoarele
caractere juridice: legalitatea, generalitatea, inalie¬nabilitatea şi intangibilitatea.
    Legalitatea capacităţii de exerciţiu constă în faptul că această capacitate este opera
legiuitorului, că instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea ei sunt stabilite prin lege, voinţa
individuală a omului neavând nici un rol. Chiar şi în cazurile în care legiuitorul admite dobândirea
capacităţii de exerciţiu depline înaintea împlinirii vârstei de 18 ani, capacitatea de exerciţiu rămâne
a fi operă a legiuitorului, voinţa persoanei neavând nici o relevanţă asupra capacităţii de exerciţiu.
Unicul izvor al capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este legea, iar normele legale respective au
caracter imperativ, persoanele fizice neavând posibilitatea de a deroga de la ele.
    Generalitatea priveşte conţinutul capacităţii de exerciţiu, constând în ap¬titudinea abstractă a
persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi de a executa obligaţii
civile prin încheierea de orice act civil, cu excepţia celor interzise de lege.
    Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice constă în faptul că nimeni nu poate
renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de exerciţiu. Prin urmare, nimeni nu poate încheia
valabil vreun act juridic care să aibă ca obiect transmiterea alternativă a capacităţii sale de exerciţiu.
Prin voinţa sa, persoana fizică nu poate renunţa la capacitatea de exerciţiu, nici a o înstrăina. Acest
caracter al capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este prevăzut expres în art. 23 alin. (4) din
Codul civil, care dispune că renunţarea totală sau par¬ţială la capacitatea de exerciţiu, alte acte
juridice îndreptate spre limitarea per¬soanei în capacitatea de exerciţiu sunt nule.
    Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu este prevăzută expres la art. 23 alin. (3) din Codul civil,
care dispune că nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de exerciţiu decât în cazul şi în modul
prevăzute de lege. În cele ce urmează se va ilustra că este posibilă limitarea capacităţii de exerciţiu
dacă persoana abuzea¬ză de băuturi alcoolice şi foloseşte substanţe narcotice.
Categoriile capacităţii de exerciţiu
Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, recunoscută tuturor persoane¬lor fizice, capacitatea de
exerciţiu nu poate fi egală. Ea se prezintă diferit, în funcţie de gradul de discernământ al persoanei.
Prezenţa capacităţii de folosinţă este o premisă a capacităţii de exerciţiu, dar insuficientă.
Capacitatea de exerciţiu presupune discernământul în virtu¬tea căruia omul îşi poate reprezenta
consecinţele juridice civile ale manifestă¬rii sale de voinţă.
Codul civil reglementează în art. 20-25:
Capacitatea de exerciţiu deplină:
    capacitatea de exerciţiu a persoanelor majore (care au împlinit vârsta de 18 ani);
    capacitatea de exerciţiu a persoanelor care s-au căsătorit înaintea îm¬plinirii vârstei de 18 ani;
    capacitatea de exerciţiu a persoanelor emancipate.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă:
    capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 14 şi 18 ani;
    capacitatea de exerciţiu a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;
    capacitatea de exerciţiu a persoanelor limitate în această capacitate din cauza abuzului de
băuturi alcoolice şi folosirii substanţelor narcotice;
Lipsa capacităţii de exerciţiu:
    a minorilor cu vârstă între 7 şi 14 ani;
    a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu în conformitate cu prevederile art. 24 din
Codul Civil.

Declararea incapacităţii
Spre deosebire de Codul civil din 1964, care includea în categoria de persoane incapabile numai
persoanele lipsite prin hotărâre judecătorească de capacitatea de exerciţiu, Codul civil în vigoare
include în această categorie şi minorii cu vârstă de până la 7 ani.
Drept temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice, conform art. 25 din Codul civil,
„servesc bolile mintale sau deficienţele mintale, din a căror cauză persoana nu poate conştientiza
sau dirija acţiunile sale”.
Bolile mintale sau deficienţele mintale, chiar adeverite prin certificat medi¬cal, nu dau dreptul a
considera persoana ca fiind incapabilă. Ea poate fi decla¬rată ca atare numai de către instanţa de
judecată. Conform art. 302 alin.(2) din Codul de procedură civilă, pot adresa cerere în judecată
pentru declararea inca¬pacităţii membrii de familie ai persoanei, rudele apropiate (părinţi, copii,
fraţi, surori, bunici), procurorul, organul de tutelă şi curatelă, instituţia psihiatrică.
4. Individualizarea persoanei fizice
Persoana fizică se identifică în raporturile juridice cu ajutorul atributelor de identificare. Codul civil
cunoaşte două atribute de identificare a persoanei fizice: numele şi domiciliul.
Reglementarea legală a numelui este dată în Codul civil la art. 28 şi 29 şi în Legea privind actele de
stare civilă la art. 38,46 şi 49-53.
Numele ca atribut de identificare a persoanei fizice este utilizat în legislaţia civilă ca drept la nume.
De exemplu, în art. 28 alin. (1) din Codul civil se prevede că orice persoană fizică are dreptul la
nume, stabilit sau dobândit potrivit legii.
Numele este un drept subiectiv nepatrimonial. Conţinutul dreptului sub¬iectiv la nume cuprinde
prerogativele titularului de a-1 purta, de a-1 folosi, facultatea de a cere îndreptarea, rectificarea
erorilor, a greşelilor strecurate în actele care cuprind numele, precum şi dreptul de a se opune
folosirii numelui său de către alte persoane.
Dreptul la nume ca drept subiectiv nepatrimonial se caracterizează prin:
    opozabilitate faţă de toţi (erga omnes), ce rezultă din faptul că este vorba de un drept absolut;
    inalienabilitate, adică numele este strict personal, strâns legat de per¬soana fiecărui om. De
regulă, numele nu poate fi exercitat decât personal de către titular, reprezentarea fiind admisă numai
ca excepţie, în cazul numelui minorului, prin admiterea reprezentării în procedura schimbării ei pe
cale administrativă; cu alte cuvinte, titularul dreptului subiectiv la nume nu poate renunţa la numele
său, nu-1 poate vinde etc;
    imprescriptibilitate, ceea ce înseamnă că dreptul la nume nu este su¬pus extinderii termenului
de prescripţie. Nici prescripţia extinctivă şi nici cea achizitivă nu se aplică în cazul exercitării
dreptului la nume. Dacă dreptul la nume este încălcat, titularul poate cere apărarea dreptului său
oricând, indife¬rent de timpul care s-a scurs de la încălcare. Pe de altă parte, nimeni nu poate
dobândi dreptul la nume prin uzucapiune.
Numele poate fi definit, aşadar, ca un cuvânt sau o totalitate de cuvinte cu ajutorul cărora persoana
fizică se individualizează în societate. Numele persoanei fizice este format din:
    nume de familie;
    prenume;
    patronimicul, în cazurile prevăzute de lege.
Această structură a numelui este expusă la art. 28 alin.(2) din Codul civil, care prevede că numele
cuprinde numele de familie şi prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul. Regula este
totuşi că numele cuprinde nume¬le de familie şi prenumele, doar în cazurile prevăzute de lege
numele putând include şi patronimicul. Art. 5 alin. (5) din Legea cu privire la actele de stare civilă
prevede că, la dorinţa persoanei de o altă naţionalitate decât cea moldo¬venească, se înscrie
patronimicul.
5. Ocrotirea unor categorii de persoane fizice
Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită vîrstei, stării de
sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire. Este
vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaţilor şi debililor mintali, a bolnavilor psihic periculoşi,
precum şi a unor persoane fizice care, deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se află în anumite
situaţii deosebite, prevăzute de lege.
Ocrotirea minorului
Mijlocul juridic obişnuit de ocrotire a minorului este ocrotirea părintească, aceasta presupunînd că
drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se exercită, respectiv se
îndeplinesc de către părinţii săi (poate fi vorba de părinţii fireşti, adică de sînge ori, după caz, de
părinţii adoptatori).
Tutela minorului este acel mijloc juridic de ocrotire care intervine atunci cînd minorul este lipsit de
ocrotire părintească. Dacă pentru minorul lipsit de ocrotire părintească tutela este o măsură de
ocrotire, în schimb, pentru tutore, ea reprezintă o îndatorire, o sarcină.
Curatela minorului este tot un mijloc de ocrotire a minorului, însă are caracter temporar şi subsidiar.
Practic, curatela minorului este o tutelă adhoc. Curatela minorului se instituie în următoarele cazuri:
    există contrarietate de interese între minor şi reprezentantul legal ori ocrotitorul legal;
    se înlocuieşte tutorele cu un alt tutore, pînă la intrarea în funcţiune a noului tutore;
    minorul este pus sub interdicţie, pînă la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie;
    părintele sau tutorele minorului este împiedicat vremelnic să оl ocrotească.
Curatelei minorului i se aplică, în mod corespunzător, regulile de la tutela minorului.
Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicţia judecătorească
Interdicţia judecătorească este acea măsură de ocrotire care poate fi dispusă numai de către instanţa
judecătorească atunci cînd persoana fizică este lipsită de discernămîntul necesar îngrijirii intereselor
sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale şi constă în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi
instituirea tutelei.
Interdicţia judecătorească nu trebuie confundată cu tratamentul medical obligatoriu, prin internarea
într-o unitate de psihiatrie a persoanei cu tulburări psihice.
Curatela persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, aflată în situaţii speciale
Alături de curatela persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau a persoanei cu capacitate de
exerciţiu restrînsă (aşa-numita curatela a incapabilului), legea reglementează şi aşa-numita curatela
a capabilului, care este o măsură de ocrotire luată în favoarea persoanei fizice cu capacitate de
exerciţiu deplină, dar care se află într-o situaţie deosebită, expres prevăzută de lege.
Cele două feluri de curatela nu trebuie confundate întrucît diferă regimul juridic aplicabil fiecăreia.
Astfel, după cum am văzut, curatela celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrînsă este guvernată de regulile aplicabile tutelei, în schimb, curatela persoanei fizice
cu capacitate de exerciţiu deplină care se află într-o situaţie deosebită este cîrmuită de regulile
aplicabile mandatului.
    din cauza bătrîneţii, a bolii  sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate
personal să îşi administreze bunurile ori să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din
motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant (aşa numita curatelă a persoanei aflate оn
neputinţă fizică);
    din cauza bolii sau din alte motive, o persoană capabilă nu poate, nici personali nici prin
reprezentant, să ia măsurile necesare оn cazuri a căror rezolvare nu suferă amînare (aşa-numita
curatelă a persoanei aflate într-un caz de urgenţă),
    o persoană, fund obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar general (aşa-numita curatelă a celui care lipseşte vreme îndelungată de la domiciliu);
    – o persoană a dispărut fără a se avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un mandatari general (aşa-
numita curatelă a dispărutului)
6. Temeiurile, modul şi efectele declarării persoanei fizice dispărute fără urmă. Efectele apariţiei
persoanei declarate dispărute fără urmă
Absenţa îndelungată a persoanei fizice de la locul de trai, dacă nu este cu¬noscut locul aflării ei,
preocupă organizaţiile şi persoanele cu care s-a aflat în diferite raporturi juridice.
Pentru înlăturarea acestor instabilităţi juridice, legate de absenţa îndelun¬gată a persoanei fizice,
pentru înlăturarea consecinţelor negative, indicate mai sus, legea prevede stabilirea unui statut
special, şi anume declararea persoanei dispărute fără urmă.
Declararea persoanei dispărută fără urmă este o instituţie a dreptului civil prin care, prin hotărâre
judecătorească, se stabileşte un fapt juridic complex de absenţă a persoanei fizice de la domiciliul
său statornic (sau principal) în cazul imposibilităţii stabilirii locului ei.
Temeiurile declarării persoanei fizice dispărute fără urmă sunt indicate în Codul civil la art. 49 alin.
(1), care prevede că persoana fizică poate fi declarată dispăruta fără urmă dacă lipseşte de la
domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării ei.
Pentru declararea persoanei fizice dispărute fără urmă este necesară sur¬venirea faptului juridic
complex:
    lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării ei;
    absenţa ştirilor (de cel puţin un an);
    imposibilitatea constatării din aceste ştiri, pe toate căile posibile, a locului de aflare a
persoanei.
Modul de declarare a dispariţiei. Dispariţia se declară de către instanţa de judecată la cererea
persoanei interesate (art. 49 alin. (1)). Instanţa judecăto¬rească este unicul organ competent să
decidă asupra declarării dispariţiei.
Declararea dispariţiei fără urmă se face conform prevederilor capitolului 27 din Codul de procedură
civilă. Dreptul de a înainta o asemenea cerere o are orice persoană interesată, de regulă: soţul,
părinţii, copiii, creditorii dispăru¬tului. Cererea privind declararea persoanei dispărută se depune în
instanţă judecătorească după expirarea a cel puţin un an din momentul primirii ulti¬milor ştiri
despre cel dispărut.
Efectele declarării dispariţiei. Hotărârea instanţei judecătoreşti de declarare a dispariţiei produce
efecte juridice doar la domiciliul dispărutului şi nu influen¬ţează capacitatea juridică a persoanei la
locul aflării ei. Toate actele încheiate de persoana declarată dispărută, dacă corespund cerinţelor
legii, sunt valabile, ho¬tărârea judecătorească de declarare a dispariţiei neinfluenţând valabilitatea
lor.
Unele efecte ale declarării dispariţiei se desprind din Codul civil, art. 50. în primul rând, faptul că,
dacă este necesară administrarea permanentă a bunurilor dispărutului, instanţa judecătorească
numeşte un administrator. La cererea per¬soanei interesate, instanţa poate numi un administrator şi
înainte de expirarea unui an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute.
Cu acest administrator, autoritatea tutelară va încheia un contract de admini¬strare fiduciară (Codul
civil, art. 1053-1060). Administratorul fiduciar va între¬ţine, din contul bunurilor dispărutului,
persoanele care se aflau în întreţinerea acestuia. Tot din acele bunuri se sting datoriile dispărutului
către creditori.
7. Efectele apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă.
Principalele efecte ale apariţiei persoanei declarate dispărută fără urmă sunt consemnate la art. 51
din Codul civil. Dacă persoana declarată dispărută fără urmă apare sau dacă parvin ştiri despre locul
unde se află, instanţa de judecată, la cererea per¬soanei interesate, anulează hotărârea de declarare a
dispariţiei şi desfiinţează, după caz, administrarea fiduciară a patrimoniului celui dispărut (art. 51
alin. (1)). Dacă administrarea fiduciară a fost desfiinţată, administratorul fiduciar urmează să facă o
dare de seamă privind administrarea bunurilor. El va fi ţi¬nut la repararea prejudiciului cauzat prin
administrarea necorespunzătoare a patrimoniului celui dispărut.
8. Efectele declarării dispariţiei şi decesului unei persoane.
După cum s-a menţionat, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice în¬cetează odată cu moartea sau
cu declararea morţii ei. Evident, moartea şi de¬clararea morţii sunt două lucruri diferite. Declararea
morţii se face în cazul în care moartea nu poate fi constatată fizic din motiv că lipseşte cadavrul ori
că acesta nu poate fi identificat.
Pentru declararea persoanei decedată nu se cere declararea ei anterioară dispărută fără urmă.
Conform art. 52 din Codul civil, persoana fizică poate fi declarată deceda¬tă pe cale judecătorească.
Drept temei pentru declararea persoanei declarate poate servi:
    lipsa ei de la domiciliu sau în decursul a trei ani;
    lipsa în decursul a şase luni a ştirilor despre ea dacă a dispărut fără urmă în împrejurări ce
prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a murit în urma unui anumit
accident;
    militarul sau o altă persoană, dispăruţi fără urmă în legătură cu acţiuni militare, pot fi declaraţi
morţi pe cale judecătorească numai dacă au trecut doi ani din ziua încetării acţiunilor militare.
În aceste trei cazuri este necesar să fie întreprinse toate măsurile pentru aflarea locului unde se
găseşte persoana, dar care nu au dat nici un rezultat şi nu se ştie dacă ea este vie sau moartă.
Termenul de şase luni pentru declararea morţii se aplică, după cum se in¬dică în lege, dacă persoana
a dispărut fără urmă în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a
presupune că a murit în urma unui accident. Declararea persoanei decedată se efectuează conform
prevederilor capitolului XXVII din Codul de procedură civilă. Declarând persoana decedată,
judecata, după cum s-a menţionat, porneşte de la presupunerea (prezumţia) morţii sale. Drept dată a
morţii persoanei declarată decedată se consideră ziua în care hotărârea judecătorească de declarare a
decesului a rămas definitivă.
Dacă per¬soana dispărută fără urmă în împrejurări ce prezentau primejdie de moarte sau care dau
temei de a presupune că aceasta a murit în urma unui accident a fost declarată decedată, instanţa
poate să declare ca dată a morţii acestui cetăţean ziua morţii lui prezumtive (art. 52 alin. 3 din Codul
civil). Deci, după regula generală, ziua morţii persoanei declarată decedate este ziua în care a
ră¬mas definitivă hotărârea judecătorească de declarare a morţii. Declararea persoanei decedată nu
exclude posibilitatea aflării ei în viaţă. Din acest considerent, hotărârea judecătorească de declarare
a persoanei dece¬dată are efect juridic pentru ea şi pentru alte persoane numai la domiciliul său,
adică la locul unde a fost declarată moartă. Numai în acest loc se fac înscrieri în actele de stare
civilă despre moartea ei, căsătoria cu această persoană se consideră desfăcută, bunurile ce îi
aparţineau trec la moştenitor.
Dacă persoana declarată decedată se află undeva în viaţă, hotărârea jude¬cătorească nu influenţează
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu la locul aflării ei. Toate actele juridice încheiate
de persoana declarată decedată sunt valabile şi au putere juridică datorită faptului că ea are
capacitate de exer¬ciţiu. Declararea morţii ei nu are impact asupra drepturilor sale subiective,
dobândite în locul unde nu se ştia că a fost declarată moartea. Cu alte cuvinte, independent de
hotărârea judecătorească de declarare a morţii persoanei dece¬dată, ea este aptă (capabilă) a fi
titular de drepturi şi obligaţii.