Sunteți pe pagina 1din 2

Eseu- filosofie

OMUL
În toate timpurile, specia umană a fost preocupată de eterna
întrebare: „Ce este omul? Ce poate şti, ce trebuie să facă, la ce poate
să aspire?”
În filosofie şi ştiinţă au existat diferite viziuni, idei cu privire la
originea şi esenţa omului, printre care se evidenţiază concepţia
teologică, cea idealist sic ea materialista
În principiu, omul se deosebeşte de animal prin faptul că este
capabil pentru o dezvoltare permanentă, pentru un progres continuu,
că este în stare să-şi aplice capacităţile pentru a-şi atinge cu succes
scopurile determinate de însăşi esenţa sa. Fiecare om normal este o
personalitate, o individualitate, este unic, indivizibil şi prin aceste
calităţi el se deosebeşte substanţial de oricare alt om.
Omul se deosebeşte de alte vietăţi nu numai prin gândirea sa
concretă, dar şi prin raţiunea sa, cu ajutorul căreia poate înţelege
adevărul. Odată ce omul se călăuzeşte de raţiune, el trebuie să facă
totul pentru binele său, pentru esenţa sa, atât cea fizică, cât şi cea
morală. Multe popoare au pierdut, pur şi simplu, din cauza că nu au
fost capabile să se debaraseze de patimi iraţionale şi să se conducă de
considerentele raţiunii.
Problemele provenienţei omului, ale corelaţiei dintre fizic şi
conştiinţă, eternităţii sufletului etc. s-au aflat şi sunt în centrul
discuţiei şi astăzi. Printre savanţi, este pe larg răspândită ideea că
fiecare om are trei corpuri, care, în totalitatea lor, constituie un anumit
complex, ceva integral. În primul rând, se are în vedere un corp fizic
exterior compact; în al doilea – o substanţă eterică latentă, iar în al
treilea rând – o esenţă spirituală. Totodată, se demonstrează în mod
argumentat că toate aceste trei corpuri sunt reale, dar esenţa lor diferă
una de alta. La întrebarea ce se întâmplă totuşi cu individul după
moarte, urmează afirmaţia că el se eliberează de învelişul său fizic,
însă continuă să trăiască în corpul eteric, trecând treptat în lumea din
afara sa.
Fireşte, problema vieţii şi a morţii omului a fost întotdeauna
actuală. Cât are omul de trăit, ce se întâmplă cu sufletul său după
moarte – fără îndoială, toate acestea prezintă un interes colosal. Ştiinţa
contemporană consideră că durata medie „normală” a vieţii omului
constituie 80-90 de ani. Durata medie a vieţii, care în antichitate era
de 20-22 de ani, a ajuns la 30 de ani în secolul al XVIII-lea, la 56 de
ani în Europa Occidentală către începutul secolului al XX-lea şi până
la 75-77 ani în ţările dezvoltate la sfârşitul secolului al XX-lea.
Astăzi, unii savanţi susţin că omul dispune de rezerve reale ce-i
permit a majora durata vieţii până la 180-200 de ani, că longevitatea
omului depinde mult de modul de trai, de mediul ambiant etc.
Durata vieţii creşte, se realizează progresul intelectual al
umanităţii. Omul se schimbă, sporeşte volumul cunoştinţelor sale,
creşte, în ansamblu, nivelul lui de cultură. Omul este unica fiinţă
înzestrată cu memorie. Oamenii de ştiinţă consideră că memoria
umană e în stare să deţină circa 10 miliarde de biţi de informaţie,
altfel spus, să înglobeze în ea 500 de „Enciclopedii britanice” în mai
multe volume.
După cum s-a menţionat, problemele omului s-au aflat în centrul
atenţiei gânditorilor din toate secolele (Confucius, Seneca, Avicenna,
Descartes, Bacon, Rousseau, Kant, Hegel, Rădulescu-Motri, Blaga
etc.).