Sunteți pe pagina 1din 2

Copyright:

The Scandinavian Psychoanalytic Review (2001), nr. 24, 3-16


ISSN 0106-2301

Teoria Atașamentului și Psihanaliză: subiecte controversate


de Siri Erika Gullestad
-fragment-

Pe scena teoretică a psihanalizei din ziua de azi, teoria atașamentului beneficiază de o


atenție tot mai mare, mai ales din partea psihanaliștilor interesați de cercetarea empirică.
Această lucrare prezintă controversele provocate de teoria lui Bowlby și analizează relația
dintre psihanaliză și teoria atașamentului. Deși Freud și Bowlby au concepții diferite despre
Om, ideile dezvoltate în cadrul teoriei atașamentului se aseamănă cu anumite idei din teoriile
psihanalitice ale Relației de obiect, atât în ceea ce privește conceptualizarea motivației, cât și
originile tulburărilor psihologice. În ceea ce privește terapia, accentul cade pe „disponibilitatea
emoțională” a analistului. Principala preocupare a lui Bowlby o constituie originile
interpersonale și traumatice ale tulburărilor psihologice, mai degrabă decât fanteziile
pacientului și constructele narative.

Teoria atașamentului a fost prezentată pentru prima oară de John Bowlby la sfârșitul
anilor ‘50 și la începutul anilor ’60 și poate fi considerată opera comună a lui Bowlby și Mary
Ainsworth (Bretherton, 1991). Ulterior, teoria a fost dezvoltată în lucrările unor autori precum
Mary Main și Peter Fonagy. Teoria atașamentului se referă la relația copilului cu îngrijitorul său
și urmărește să explice diferențele dintre indivizi în ceea ce privește tipurile de atașament. Teoria
și „vocabularul” său au constituit întotdeauna o sursă de controversă printre psihanaliști. Pentru
mulți psihanaliști, „atașamentul” este un concept-cheie pentru înțelegerea dezvoltării; pentru
aceștia, teoria atașamentului îmbogățește domeniul psihanalizei. Pentru alți psihanaliști, ipotezele
teoriei atașamentului par să fie radical diferite față de concepția lor despre psihanaliză, teoria în
cauză fiind, astfel, tratată ca o entitate separată de psihanaliza propriu-zisă. Pe scena teoretică a
psihanalizei din ziua de azi, teoria atașamentului beneficiază de o atenție tot mai mare, mai ales
din partea psihanaliștilor interesați de cercetarea empirică. Acest fapt se datorează în mare parte
apariției Interviului Atașării Adulților (AAI) elaborat de Mary Main, George și Kaplan (1985).
AAI este o metodă de a evalua modelele de atașament ale adulților (Main și Goldwyn, 1985 –
1994). Metoda AAI a fost utilizată frecvent în cercetările privind dezvoltarea (Ainsworth 1978,
Main 1985, Fonagy 1991, Crittenden 1992, Killen 1999) și este actualmente aplicată în studiul
rezultatelor terapeutice ale psihanalizei (Varvin, 1999).
Cum putem înțelege controversele provocate de teoria atașamentului? Școlit ca
psihanalist la Institutul Psihanalitic Britanic, Bowlby intrase în contact cu ideile Kleiniene prin
intermediul îndrumătorului (Joan Rivière) și al supervizorului (Melanie Klein însăși). Deși a
apreciat gândirea kleiniană pentru accentul pus pe relația de obiect, Bowlby era nemulțumit de
concepția kleiniană conform căreia problemele emoționale ale copiilor se datorează în mare parte
fanteziilor infantile provenite din conflictele interne legate de impulsuri agresive, iar nu
factorilor de mediu și traumelor. Mai mult, el era nemulțumit de concepția psihanalitică despre
dezvoltare, care nu se baza pe observarea copiilor normali, ci mai degrabă pe extrapolările
experimentelor clinice. Experimentele clinice desfășurate la Clinica de Consiliere pentru Copii
din Londra i-au atras atenția lui Bowlby asupra transmiterii inter-generaționale a relațiilor de
atașament, precum și asupra importanței separării și a privării de afecțiune maternă. Încercând să
ajute copiii cu probleme, el a lucrat cu întreaga familie, observând faptul că rezolvarea
problemelor emoționale ale mamei îi determină pe membrii familiei să fie mai toleranți cu
copilul.
Bowlby a continuat să exploreze efectele evenimentelor traumatizante asupra copiilor, în
special în situații precum separarea și pierderea. Colaborând cu James Robertson, Bowlby a
observat copiii internați și instituționalizați care fuseseră separați de părinții lor, iar acest studiu a
stat la baza filmului clasic “Un copil de doi ani la spital” 1. Ela a realizat pentru OMS
(Organizația Mondială a Sănătății) un documentar despre sănătatea psihică a copiilor fără
adăpost în Europa post-beligerantă. Concluzia esențială a fost că, pentru a se dezvolta sănătos din
punct de vedere mental, “pruncul și copilul ar trebui să aibe parte de un mediu călduros și intim,
precum și de o relație continuă cu mama (sau cu înlocuitorul permanent al mamei), relație care să
le aducă amândurora satisfacție și bucurie” (Bowlby, 1951, p.13). Fiind nemulțumit de explicația
psihanalitică extistentă privind legătura dintre mamă și copil, conform căreia dragostea provine
din satisfacerea nevoilor orale, Bowlby a identificat un model teoretic alternativ în etologie și în
conceptul de imprimare2, ceea ce înseamnă că formarea atașamentului nu trebuie să fie legată
neapărat de hrănire. Inspirat de aceste idei, Bowlby a conturat noțiunile de bază ale teoriei
atașamentului: Conceptul de “atașament” se referă la o legătură continuă cu o anumită persoană
la care copilul apelează când se simte vulnerabil și are nevoie de protecție. Drept urmare,
anxietatea de separare este o reacție afectivă normală. Mai mult, nou-născuții și copiii îndurerați
pot resimți mâhnirea și pot suferi la fel de intens ca adulții.

1
Titlu original: A Two-Year-Old Goes to Hospital, James Robertson, 1952.
2
Imprinting, termen folosit folosit în psihologie şi etologie pentru a descrie orice fază de receptivitate la învăţare
(învăţare care apare la o anumită vârstă sau intr-o anumită etapă de viaţă), care este rapidă şi aparent
independentă de consecinţele comportamentului învăţat.