După începuturile sale stângace, proza latină atinge, în opera lui Cicero, un înalt

nivel de maturitate
artistică, în realitate una dintre culmile sale. Ca şi Caesar, Cicero iniţiază şi
dezvoltă procesul de
materializare a limbajului literar latin. Pe lângă aceasta, Cicero a fost autorul
roman care a exercitat
cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine, ce i-a succedat, şi asupra
receptării acesteia în
culturile moderne.

Marcus
Tullius Cicero s-a născut la 3 ianuarie 106 îe.n., într-o familie de cavaleri şi
notabili municipali din Arpinum, aşezare din teritoriul volscilor, cândva aprigi
duşmani ai romanilor. Se înrudea, după cât se pare, cu Marius, un alt arpinat
celebru. Cicero şi-a iubit toată viaţa "mica patrie", aflată la 120 kilometri sud-est
de Roma.

Opera lui Cicero a fost una vasta, pastrandu se 57 de scrieri juridice si politice la
care se adauga o asta culegere de scrieri consacrate retoricii si filosofiei precum
si o ampla corespondenta. Discursurile şi corespondenţa decantează de altfel
acţiunea politică a lui Cicero. Este greu de stabilit o distincţie între activitatea de
avocat şi discursurile judiciare pe de o parte şi cuvântările pur politice, rostite în
senat sau în comiţii, pe de arta

Activitatea sa literară s-a concretizat în foarte numeroase domenii, încît Cicero

poate fi calificat ca un "om universal", homo universalis. Cicero a conferit
umanismului sensul cel mai complex, pe care I-a asumat antichitatea, sens
corelat imaginii omului creator de valori şi respectat ca atare. S-a arătat că
Cicero a definit un program de educaţie, că a conexat studiile literare de filosofie,
că de fapt a făurit ansamblul aşa numitelor ştiinţe umane, amsamblu strâns legat
de noţiunea ciceroniană de "umanitate", humanitas. Elocinţa era închipuită de
Cicero ca servind angajarea politică. Umanismul ciceronian, umanismul în
general, al cărui părinte poate fi considerat Cicero, implica o dublă preocupare
pentru realism şi pentru ideal. Acest umanism se exprima în acţiunea politică,
însă şi în reflecţia asupra limbajului, culturii, conceptelor filosofice1.

Cicero ştia că posedă arta cuvântului mai temeinic ca oricare contemporan al

său, că era moştenitorul lui Molon şi al oratoriei elenice. El inaugurează seria
dialogilor, de fapt metoda demostraţiei prin dialog agonistic, printr-o maieutică
dialectică. Cicero nu recurge la contrapunerea unor replici scurte, ci, prin lenta
succesiune a intervenţiilor, la lungi expuneri ale participanţilor la controversă.
Dialogul permanent asigură îmbogăţirea educaţiei, concilierea între real şi ideal.
De aceea Cicero contrapune opţiuni iniţial diferite, ulterior complementare, în
funcţie de o structură
precisă de gândire: "nu numai, dar chiar", non solum, sed etiam. Fără îndoială,
De oratore constituie
nu doar una dintre principalele lucrări teoretice ciceroniene, dacă nu cea mai
însemnată, ci şi cel mai
important tratat asupra elocinţei alcătuit în antichitate
Cicero optează pentru diversitatea expresiei oratorice (Brutus, 260). Crede în
evoluţie şi elaborează o
critică istorică a artei. Toate manifestările artistice au comportat o fază arhaică
rudimentară, urmată de rafinare şi expansiune, care pot conduce la manierism.
Tucidide s-ar fi exprimat altfel, dacă ar fi trăit în altă epocă, s-ar fi vădit "mult mai
matur şi mai ponderat" (Brutus, 288). Dar, mai ales, Cicero vrea să demonstreze
că evoluţia oratoriei nu se îndreaptă spre cristalizarea idealurilor aticiste, ci spre
împlinirea năzuinţelor ciceroniene de îmbinare a câştigurilor dobândite de toate
curentele oratirice. Toţi oratorii mari au fost atici, căci pot fi asemuiţi cu
Demostene: "toţi care vorbesc bine, vorbesc pe limba aticilor".

în timpul consulatului, Cicero a rostit mai multe discursuri foarte importante.

Astfel s-au păstrat trei dintre cele patru discursuri
rostite împotriva unui proiect de reformă agrară favorabilă plebei rurale sărace.
în mai sau în iunie 63 î.e.n., Cicero a rostit în faţa comiţiilor tribute, într-o adunare
preliminară, discursul "Pentru Rabirius", Pro Rabirio. în discursul său, remaniat în
vederea publicării în 60 î.e.n., Cicero pledează vibrant cauza lui Rabirius, susţine
pacea socială, drepturile senatului şi valoarea santusconsultului ultim, cu puţin
înaintea crizei declanşate de acţiunile lui Catilina, raţiunea de stat în generalt
Dar desigur că principalele discursuri rostite de Cicero în timpul consulatului au
fost cele patru
"Catilinare" sau "împotriva lui L. Catilina", In L Catilinam. Cauzele mişcării
cunoscute sub numele de
conjuraţia lui Catilina sunt de multă vreme discutate.

Cicero este primul "om nou", homo novus, in urma unei pauze de cincizeci de ani,
care este ales consul in iulie 64 i.e.n, pentru anul 63 in timpul consulatului, Cicero
descopera asa numita conjuratie a lui Catilina. O anunta senatului la 23
septembrie, pentru ca la 22 octombrie senatorii sa voteze aplicarea
senatusconsultului ultim. La 8 noiembrie, Cicero rosteste in senat prima
Catilinara, urmata de plecarea precipitata a lui Catilina din Roma, pe care de
altfel Cicero o reclamase cu insistenta. La 9 noiembrie, Cicero pronunta a doua
CatilinarS in fata poporului, iar la 3 decembrie a treia, de asemenea adresata
poporului, ca urmare a arestarii allobrogilor. Solii tribului allobrogilor, din Gallia
narboneza, fusesera contactati de conjuratii aflati la Roma, care doreau sprijinul
militar
lau: militar al provincialilor. Allobrogii divulga aceste manevre lui Cicero, obtin de
la conspiratori scrisori, adica probe scrise de inalta tradare, care se aflau asupra
lor in momentul unei arestari aranjate in prealabil. La 5 decembrie, Cicero
rosteste in senat a patra Catilinara si ordona strangularea conjuratilor, anterior
arestati din ordinul sau, in temnita Tullianum. Dupa executie, Cicero exclama in
fata poporului "au trait

Multitudinea preocupărilor şi demersurilor, numărul mare de opere teoretice

întocmite, nu l-au
împiedicat pe Cicero să poarte o foarte bogată corespondenţă, din care, de fapt,
ni s-a conservat doar o parte. 774 dintre cele 864 de epistule, cât cuprinde
această corespondenţă, au fost scrise de Cicero însuşi. Această corespondenţă
ne îngăduie un contact aproape cotidian cu marele scriitor, cu viaţa lui politică şi
privată, cu preocupările lui cele mai mărunte, cu toate mişcările şi gândurile lui.
Corpus-ul epistolar a fost împărţit în treizeci şi şapte de cărţi, după cum urmează:
şaisprezece cărţi de scrisori "Către Atticus", Ad Atticum, (datate între 68 şi 43
î.e.n.), şaisprezece cărţi de scrisori "Către prieteni", Ad familiares, (între 62 şi 43
î.e.n.), trei cărţi de scrisori "Către Quintus fratele" (lui Cicero), Ad Quintum
fratrem, (între 60 şi 54 î.e.n.) şi, în sfârşit, două cărţi de scrisori "Către Marcus
Brutus", Ad Marcum Brutum. Autenticitatea ultimului grup de scrisori a fost
contestată de unii savanţi, dar noi opinăm în favoarea recunoaşterii ei. Epistulele
cele mai importante sunt, cu siguranţă, cele adresate lui Atticus. Anumiţi
cercetători consideră că ele au fost publicate chiar de Atticus, dar alţii cred că
editarea lor s-a realizat ulterior, în vremea lui August

Cicero a fost desigur interpretul admirabil, foarte sensibil, al exigenţelor, al

problematicii culturii
romane, al unui orizont de aşteptare, care devenise complex şi pretenţios. El
considera că cele patru
virtuţi cardinale aparţin moralei comune tuturor oamenilor, că practicarea lor
asigură pacea şi justiţia în
univers 45. Totodată Cicero a militat pentru urbanitas şi euritmie. Tihna literară",
otium litteratum,
echivalează, în concepţia ciceroniană, cu activitatea concretă, cu negotium.
Cicero elogiază filosofia
întoarsă spre practica socială, întrucît o consideră utilă oratorului. Dar reprobă,
pragmatismul exagerat
şi admiră cultura mai pură a grecilor. Dacă n-ar fi existat Cicero, lumea romană,
arată Pierre Grimal,
nu ar fi acceptat atât de masiv intruziunea gândirii Estului în universul său
mental. Cicero a lărgit
considerabil deschiderea romanilor spre elenism, deschidere începută de
Scipions şi de Panaeîius, în unele privinţe tradiţionalist, el a ştiut totuşi să se
manifeste ca un novator
în gândire.