Pandectele: Române

PANDECTELE
ROMÂNE
ROMANIAN PANDECTS
4/2013
Drepturile de Copyright apartin editurii Wolters Kluwer. Acest exemplar a fost achizitionat de:
dorina nichita, dorina_n2001@yahoo.com, CABINET DE AVOCAT NICHITA DORINA, 23411331, la data: 04-01-2014, prin comanda: #22
Revista Pandectele Române este o revistă indexată în baze de date internaționale
(EBSCO, ProQuest, HeinOnline).
Romanian Pandects is indexed in international databases (EBSCO, ProQuest,
HeinOnline).
Pandectele Române
Copyright © Wolters Kluwer
ISSN 2286-0576
ISSN–L 1582-4756
Director General
Wolters Kluwer România: Dan STOICA
Senior Publisher Reviste

Wolters Kluwer România: Costel POSTOLACHE
Coordonator reviste: Alina CRĂCIUN
DTP: Marieta ILIE
Vânzări reviste: Marius DUMITREL

Abonamente: ZIRKON MEDIA
Wolters Kluwer
Orzari 86, Sector 2
Bucureşti 021554
WoltersKluwer.ro
Revista Pandectele Române este o publicaţie Wolters Kluwer România, parte a grupului internaţional Wolters
Kluwer. Editura Wolters Kluwer este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul
Superior.
Copyright © 2013 – Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din această
publicație nu poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă prin niciun mijloc electronic, mecanic,
de fotografiere, de înregistrare sau oricare altul fără permisiunea anterioară în scris a editorului, cu excepția
cazului în care se citează pasaje în lucrări științifice și celelalte excepții permise de Legea nr. 8/1996, privind
dreptul de autor si drepturile conexe, la articolele 33, 34, 35, 36.
FONDATOR
Constantin HAMANGIU
DIRECTOR
Prof. univ. dr. Dan Claudiu DĂNIȘOR
COLEGIUL ŞTIINŢIFIC
Prof. univ. dr. Corneliu BÎRSAN Prof. univ. dr. Ion DOGARU
Prof. univ. dr. Dan CHIRICĂ Prof. Hugues FULCHIRON
Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU Prof. Nicolas QUELOZ
Prof. univ. dr. Ion DELEANU
COLEGIUL DE REDACŢIE
REDACTOR ȘEF
Conf. univ. dr. George Liviu GÎRLEŞTEANU
MEMBRI Prof. univ. dr. Mihai Adrian HOTCA

Lect. univ. dr. Raluca BERCEA Conf. univ. dr. Dan LUPAŞCU
Prof. univ. dr. Radu CATANĂ Prof. univ. dr. Bianca SELEJAN-GUŢAN
Prof. univ. dr. Sevastian CERCEL Conf. univ. dr. Irina SFERDIAN
Avocat, dr. Horaţiu Dan DUMITRU Prof. univ. dr. Elena Simina TĂNĂSESCU
COLABORATORI PERMANENŢI
Jurist Crina KAUFMAN Conf. univ. dr. Sebastian RĂDULEȚU
Asist. univ. dr. Ioan LAZĂR Prof. univ. dr. Ștefan SCURTU
Lect. univ. dr. Elena Mădălina NICA
Cuprins
DOSAR - Noul Cod civil
9 Dan CHIRICĂ
Noul Cod civil – direcţii de evoluţie
16 Gabriel TIŢA-NICOLESCU
Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credinţe contractuale
în Noul Cod civil român
23 Oliviu PUIE, Florin LUDUŞAN
Aspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii părţilor pentru
adaptarea contractului în cazul apariţiei unor cazuri de impreviziune.
Condiţie de exercitare a acţiunii în justiţie
34 Călin M. COSTIN, Mircea N. COSTIN
Răspunderea locatorului pentru pagubele suferite de locatar ca urmare a
faptei ilicite săvârşite de un terţ – Studiu de caz –
DIN ARHIVA PANDECTELOR ROMÂNE
51 ORESTE P. TÂRNĂVEANU
Răspunderea de daune morale în dreptul modern
55 RENÉ POPESCU-RÂMNICEANU
Tăcerea creatoare de oligaţii
61 DIMITRIE G. MAXIM
Examenul critic al nouei legi asupra naţionalităţei române
DOCTRINĂ
67 Ioan LAZĂR
Instituţiile financiare internaţionale
88 Mihaela MAZILU-BABEL, Gabriela ZANFIR
Invocarea şi aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul intern
Directiva – instrument de interpretare a dispoziţiilor normative interne (II)
JURISPRUDENȚĂ NAŢIONALĂ
111 Sebastian RĂDULEŢU
Consideraţii privind Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 referitoare
la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 124 C. pen., astfel
cum a fost modificat prin Legea nr. 63/2012
117 Gabriela ZANFIR
Ştergerea datelor cu caracter personal din arhiva birourilor de credit.
Condiţiile pentru prelucrare legală. Consimţământul pentru prelucrarea
datelor (ÎCCJ, secţia a II-a civilă, nr. 3041 din 10 octombrie 2011)
PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 5

131 Lucian SĂULEANU
Cerere de dizolvare a societăţii în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea
nr. 31/1990. Întrunirea cumulativă a celor două condiţii legale pentru a
se dispune dizolvarea. Calea de atac împotriva hotărârii ce are ca obiect
dizolvarea societăţii (ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 2454 din 10 mai 2012)
JURISPRUDENȚĂ STRĂINĂ
137 Bianca SELEJAN-GUŢAN
Respectul vieții private. Persoane cu dizabilități metale [Hotărârea B. c.
României (nr. 2, cererea nr. 1285/03), secțiunea a III-a a Curții europene,
hotărârea din 19 februarie 2013]
6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013
DOSAR
Noul Cod civil

Prof. univ. dr. Dan CHIRICĂ
Pandectele române: Domnule Profesor, avem onoarea să vă număraţi printre membrii

Colegiului Ştiinţific al revistei Pandectele române. Revista îşi propune, prin intermediul rubricii
de interviuri, să aducă mai aproape de cititori personalităţi ale dreptului românesc. În acest
număr, dedicăm Dosarul revistei Noului Cod civil, astfel că am considerat util să ne adresăm
Dumneavoastră, în calitate de profesionist şi cadru didactic cu o bogată experienţă şi activitate
dedicate dreptului civil, pentru a ne acorda acest interviu. Vă rugăm, mai înainte de toate, să ne
spuneţi câteva vorbe despre dumneavoastră.
Dan Chirică: Am absolvit Facultatea de drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca

promoția 1972-1976. După o perioadă de câțiva ani în care am activat ca avocat, în anul 1981
am devenit, prin concurs, cercetător științific la Institutul de Științe Socio-Umane de pe lângă
Filiala Cluj a Academiei române, la care am activat până în anul 1993. Din anul 1992 sunt
doctor în drept, cu o teză de drept civil intitulată „Regimul juridic al circulației imobilelor”,
elaborată sub îndrumarea regretatului profesor dr. Mircea Mureșan. Din anul 1993 am
devenit, prin concurs, cadru didactic (lector universitar) la Facultatea de drept a Universității
„Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, la care activez și în prezent, fiind titular al disciplinelor
de Drept civil. Contracte speciale și Drept civil.
Succesiuni și liberalități. Sunt profesor universitar Pentru lucrarea „Succesiuni și
din anul 1999. Am publicat un număr de peste testamente”, Editura Rosetti, 2003,
65 de studii, articole și adnotări de practică judiciară, am primit Premiul „Mihail Eliescu”
precum și mai multe volume. Pentru lucrarea al Asociației Juriștilor din România,
„Succesiuni și testamente”, Editura Rosetti, 2003, am iar pentru lucrarea „Tratat de drept
primit Premiul „Mihail Eliescu” al Asociației Juriștilor civil. Contracte speciale. Volumul I.
din România, iar pentru lucrarea „Tratat de drept civil. Vânzarea și schimbul” am primit
Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea și schimbul” aceeași distincție în anul 2008.
am primit aceeași distincție în anul 2008.
P.R.: Pentru început, vă rugăm să ne spuneţi care este opinia Dumneavoastră, despre Noul
Cod civil în vigoare? Cât de evoluată vi se pare această reglementare în comparaţie cu
reglementările similare din alte ţări şi cât de adaptată realităţilor noastre? Sau altfel spus, în
calitate de profesor, ce „notă” aţi acorda Noului Cod civil?
DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 9

Dan CHIRICĂ
D.C.: Aducerea la zi a Codului civil de la 1864 era, fără îndoială, o necesitate, dar, din păcate,
maniera în care acest lucru s-a finalizat prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil la 1 octombrie
2011 a fost una „pompieristică”. Spun acest lucru pentru că, la realizarea acestei „opere”
legislative în forma sa finală s-a ajuns într-o manieră… conspirativă și, ceea ce este grav, fără
ca o discuție cât de cât serioasă, argumentată și, în final, constructivă să aibă loc în mediile de
specialitate. Pe scurt, s-au preluat, de multe ori haotic, texte din cel puțin cinci, șase sisteme
legislative naționale (Codul civil Quebec, Codul civil italian, Codul elvețian al obligațiilor, Codul
civil german, Codul civil olandez etc.), plus două, trei reglementări sau proiecte de reglementări
internaționale (Principiile UNIDROIT, Principiile dreptului european al contractelor), multe
dintre acestea incompatibile în anumite privințe unele cu altele. Rezultatul este un Cod în prea
mare măsură lipsit de personalitate, de contur propriu, mult prea apropiat de modelele care au
fost la îndemâna autorilor Codului civil român, iar modelele fiind atât de diverse, rezultatul are
de multe ori o aparență de încropeală. Firește că, în orice epocă, și cu atât mai mult în epoca
internetului, este normal ca o reglementare de amploarea unui cod civil să se inspire din alte
sisteme de drept în privința soluțiilor pe care le adoptă. Dar de la preluarea soluțiilor până la
INTERVIU
preluarea aproape identică a multor texte, așa cum s-a întâmplat în cazul nostru, este o distanță
foarte lungă, care nu ar fi trebuit să fie parcursă. Ceea ce este însă și mai grav este însă faptul
că „preluările” s-au făcut fără sistem, adică fără să se aibă în vedere anumite idei călăuzitoare
în jurul cărora să se coaguleze reglementările punctuale. Astfel, ca să dăm un exemplu al
riscurilor preluării fără sistem din diferite legislații, să luăm cazul leziunii reglementate de NCC.
Art. 1206 alin. (2) NCC include leziunea în categoria viciilor de consimțământ, așa cum face și
art. 1399 C. civ. Quebec, de unde s-a inspirat legiuitorul român. Din dispozițiile art. 1406 C. civ.
Quebec, rezultă că, în acest sistem de drept, afară de cazurile anume prevăzute de lege,
leziunea este un viciu de consimțământ doar în cazul miorilor și majorilor puși sub interdicție,
iar din simplul fapt că există disproporție între prestațiile părților, legea [art. 1406 alin. (1)
C. civ. Quebec] prezumă vicierea consimțământului. Legiuitorul nostru când reglementează
însă leziunea la art. 1221 NCC, abandonează la alineatele (1) și (2) ale acestui text de lege
sursa de inspirație de la art. 1206 (C. civ. Quebec) și „preia” din alte surse: alin. (1) - din BGB
(art. 138), Principiile UNIDROIT [art. 3. 10 lit. a)] și Principiile dreptului european al contractelor
(art. 4. 109), iar alin. (2) - din Principiile dreptului european al contractelor [art. 4: 109 (1)
lit. b)] și din Principiile UNIDROIT [art. 3. 10 (1) lit. b), sisteme de drept în care însă poziția
subiectivă a celui lezat nu mai joacă niciun rol, sancționată fiind conduita neloială a celeilalte
părți, astfel încât leziunea nu este nicidecum un viciu de consimțământ, ci o problemă
legată de obiectul contractului. La alin. (3) al art. 1221 sursa de inspirație este din nou aceea
a C. civ. Quebec, cod care, însă, așa cum am văzut are o viziune cu totul diferită asupra instituției
leziunii. Reglementarea în discuție demonstrează cu evidență care sunt riscurile „preluării”
pripite din alte sisteme de drept, fără o înțelegere a contextului legislativ în care funcționează o
instituție sau alta. Cazul leziunii nu este, din păcate, singular. Alteori, la polul opus, NCC include
reglementări preluate din acte normative depășite, care vin în contradicție cu alte norme
din același cod, dar care sunt inspirate din reglementări recente. Un exemplu în acest sens îl
constituie reglementarea referitoare la contractul de furnizare (art. 1766 și următ. NCC). Dacă
sub regimul C. civ. comercial de la 1887, întreprinderea de furnitură era considerată un fapt
de comerț (art. 3 pct. 5), iar contractul de furnitură ca fiind un contrat sui-generis care putea
avea ca obiect atât prestarea unui serviciu (activitate specifică antreprizei), cât și transmiterea
dreptului de proprietate asupra unor bunuri (vânzare), elementul de coagulare fiind executarea
periodică,ritmată în timp a obligațiilor specifice, la acea epocă nefiind conturată încă noțiunea
10 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

de contract cadru, în reglementarea NCC acest contract hibrid ciudat (vânzare și antrepriză
executate în timp) nu își mai găsește nicio justificare, de vreme ce noțiunea de contract-cadru,
care asigură executarea în timp a unor contracte indiferent care este obiectul acestora, este
nu numai cunoscută dar și consacrată de NCC la art. 1176. Atunci, la ce bun „contractul de
furnizare”? În fine, un alt exemplu din același registru este contractul de report reglementat
la art. 1772 și urm. NCC, reglementare inspirată direct de C. civ. italian (art. 1531 și urm.),
contract care era reglementat sumar și în C. com. de la 1887 (art. 74 - 76). Legiuitorul nostru
a copiat reportul din C. civ. italian, numai că, în esență, reportul nu este altceva decât o specie
a contractului de fiducie, contract care în dreptul italian nefiind reglementat, se justifică
reglementarea reportului, dar în NCC contractul de fiducie este reglementat (art. 773 și urm.),
astfel încât reglementarea separată a reportului nu are nicio rațiune. În concluzie, pe scurt, pe
lângă reluarea multora din reglementările Codului civil de la 1864 precum și unele necesare
și utile enunțări ale unor soluții conturate de-a lungul timpului în doctrina și practica noastră
judecătorească, NCC, în comparație cu alte reglementări similare recente, conține prea multe
superficiale „preluări” à la lettre, lăsând impresia unui lipse cronice de viziune proprie, de idei și
de sistem, conținând numeroase incongruențe și inadvertențe. Impresia generală este aceea
de bruion, de schiță legislativă, de lucrare nedesăvârșită, nu de cod bine închegat. Necesitatea
revizuirii Noului Cod civil este deja evidentă.
P.R.: Care credeţi că sunt acele reglementări din Noul Cod civil care vor naşte cele mai multe
dispute?
D.C.: În opinia mea, sunt destul de multe texte din Noul Cod civil care vor da naștere la
dispute. Dintre acestea, în acest cadru restrâns, desigur, nu voi putea enumera, decât
câteva dintre acestea. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) NCC, „actele juridice nule,
anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt
supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit
dispozițiilor legii noi”. S-a pierdut din vedere faptul că testamentul este un act juridic care
contrazice acest enunț, fiind posibil ca el să fie, de exemplu, nul în raport cu data întocmirii
sale, dar să fie valabil în raport cu data deschiderii moștenirii. Unii ar putea susține că „acolo
unde legea nu distinge nici interpretul nu poate să facă aceasta”, iar alții, având în vedere
principiile elementare în materie testamentară, vor putea susține, cu temei, contrariul. Un alt
exemplu: potrivit dispozițiilor art. 1242 alin. (2) NCC, „dacă părțile s-au învoit ca un contract
să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil
chiar dacă forma nu a fost respectată”. Or, în condițiile în care părțile au esențializat forma
pe care legea nu o impunea ad validitatem, dar pe care ele, prin acordul or, au ridicat-o la
acest rang (de formă ad validitatem), acordul inițial, deși este și el un contract, nu este totuși
contractul pe care părțile au preconizat să îl încheie în viitor într-o anumită formă, ci doar o
promisiune sinalagmatică de contract; promisiunea însă nu se poate confunda cu contractul.
Și în acest caz, unii vor invoca litera legii, alții principiile elementare de drept. Un alt exemplu,
potrivit dispozițiilor art. 1186 alin. (1) NCC, contractul se consideră încheiat „în momentul
și locul în care acceptarea ajunge la ofertant”. Or, în condițiile actuale, ofertantul se poate
afla la momentul primirii acceptării într-un loc care nu are nicio legătură nici cu părțile, nici
cu contractul respectiv. De exemplu, ofertantul este din București, acceptantul din Viena, iar
locul la care ofertantul primește acceptarea este Beijing. Conform textului de lege menționat,
contractul este încheiat la Beijing, astfel încât, dacă părțile nu au avut prudența să prevadă

Dan CHIRICĂ
Faptul că unele din reglementările altfel, contractului i se va aplica legea chineză, ceea
care sunt aplicabile comercianților ce, evident, este o absurditate. În fine, pentru a nu
se regăsesc astăzi în Noul Cod ne extinde prea mult, deși exemplele sunt mult mai
civil, iar altele în diferite alte numeroase, putem aminti și contradicția gravă între
acte normative nu constituie un dispozițiile art. 1179 alin. (1) pct. 4 NCC, potrivit căruia
impediment la coagularea unei cauza este un element de validitate a contractului, pe
ramuri (discipline) având ca obiect de o parte, și dispozițiile art. 1227 NCC, potrivit căruia
dreptul comercial. „contractul este valabil chiar dacă, la momentul
încheierii sale, una dintre părți se află în imposibilitate
de a-și executa obligația, afară de cazul în care legea prevede altfel”, pe de altă parte. Mai exact,
în vreme ce primul text de lege mai sus citat se înscrie pe linia tradițională a dreptului nostru
care este un sistem cauzalist, din cel de al doilea text, inspirat din reglementări internaționale
anti-cauzaliste (în care cauza nu constituie un element de validitate a contractului) (Principiile
UNIDROIT și Principiile dreptului european al contractelor), rezultă exact contrariul – cauza
nu constituie un element de validitate a contractului. Impasul este nu numai evident, ci și…
INTERVIU
perfect.
P.R.: Ce implicaţii are, în practică, înglobarea în Noul Cod civil a legislaţiei comerciale? Credeţi
că au fost bine evaluate consecinţele, mai ales în ceea ce priveşte înglobarea întregii legislaţii
comerciale, nu numai a Codului comercial? Ce impact are această înglobare asupra dreptului
comercial ca ramură distinctă de drept?
D.C.: „Înglobarea în Noul Cod civil a legislației comerciale” se referă în realitate la includerea
în Noul Cod civil, alături de contractele tradiționale (vânzarea, schimbul, donația, locațiunea,
depozitul, comodatul, împrumutul, mandatul, tranzacția) și a unor contracte care erau
considerate a fi apanajul exclusiv al comercianților (contractele de asigurare, comision,
agenție, transport, intermediere, report, bancare, de cont curent etc.) mi se pare o opțiune
legislativă corectă. Faptul că unele contracte sunt încheiate numai între particulari, iar altele
între particulari și profesioniști sau numai între profesioniști nu influențează cu nimic esența
de drept privat a raporturilor juridice respective. O vânzare rămâne tot vânzare, indiferent dacă
este încheiată între doi particulari sau între doi profesioniști. Iar faptul că unele contracte se
încheie exclusiv sau cu predilecție între profesioniști sau între profesioniști și particulari nu
schimbă cu nimic natura juridică civilă a acelor raporturi juridice. Includerea în Noul Cod civil
a contractelor care înainte erau considerate „comerciale” nu cred că va avea vreun impact
negativ asupra dreptului comercial privit ca ramură de drept sau disciplină de studiu. Dreptul
comercial își va păstra în continuare autonomia, caracteristicile care îi sunt proprii fiind
la fel de actuale astăzi ca și înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Faptul că unele
din reglementările care sunt aplicabile comercianților se regăsesc astăzi în Noul Cod civil, iar
altele în diferite alte acte normative nu constituie un impediment la coagularea unei ramuri
(discipline) având ca obiect dreptul comercial.
P.R.: În materia contractelor speciale, care sunt cele mai semnificative schimbări?
D.C.: Printre schimbările în materie de contracte speciale putem enumera, de pildă, încercarea
de a defini contractul de vânzare atât ca un act translativ de proprietate, cât și ca un act
obligațional, care îl ține pe vânzător să transmită în viitor cumpărătorului proprietatea lucrului
vândut (art. 1650). Problema este însă că numai în reglementările internaționale vânzarea este

definită de o asemenea manieră, și aceasta întrucât în asemenea acte normative trebuie să se

concilieze cele două soluții posibile, în reglementările naționale optându-se fie pentru caracterul
translativ de proprietate al acestui contract (cazul dreptului, francez, italian, elvețian etc.),
fie pentru caracterul său obligațional (cazul dreptului german). În realitate, având în vedere
dispozițiile art. 1674 NCC, va trebui să tragem concluzia (firească, de altfel), că vânzarea a
rămas totuși un act translativ de proprietate, transmiterii proprietății la un alt moment decât
acela al încheierii contractului fiind nu consecința îndeplinirii unei obligații cu acest conținut
din partea vânzătorului, ci fie a alegerii de către cumpărător a unuia din obiectele alternative
ale contractului, fie a individualizării bunurilor de gen, fie a împlinirii unui termen suspensiv etc.
Tot în materie de vânzare, s-a încercat tranșarea problemei soluției de urmat în cazul vânzării
bunului altuia, art. 1683 NCC statuând la alin. (1) că un asemenea contract este valabil în
toate situațiile, vânzătorul fiind obligat să procure bunul și să îl transmită cumpărătorului, în
caz contrar vânzarea fiind rezolubilă [art. 1683 (4) NCC], soluție care însă nouă ni se pare cel
puțin discutabilă. O schimbare semnificativă, de astă dată pe deplin justificată, în materie de
vânzare, inspirată direct de reglementări din alte țări, este aceea a unificării regimului juridic
al acțiunii pentru neîndeplinirea obligației de predare cu acela al acțiunii pentru vicii ascunse
(art. 1714 NCC). În materie de antrepriză, art. 1863 NCC precizează în mod expres că
„antreprenorul datorează garanție contra viciilor lucrării și pentru calitățile convenite,
potrivit dispozițiilor privind garanția contra viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod
corespunzător”, chestiune asupra căreia, sub regimul Codului civil anterior existau unele
controverse. În materie de mandat, s-a adus o necesară reglementare mandatului fără
reprezentare (art. 2039-2042 NCC), instituție care, anterior, era recunoscută în practica
judiciară și în doctrină, dar fără a beneficia de o reglementare expresă. În fine, dar nu și în
ultimul rând, s-au introdus în Noul Cod civil dispoziții exprese prin care se reglementează ca un
contract numit contractul de întreținere (art. 2254 – 2263 NCC), cunoscut de practica noastră
judiciară și de doctrină, dar ca un contract nenumit.
P.R.: Ce puteţi să ne spuneţi despre instituţia fiduciei – o reglementare cu totul nouă?
D.C.: Fiducia este o instituție care, după ce și-a avut epoca sa de glorie în vremea romanilor,
a intrat apoi vreme de secole într-un con de umbră, fiind ulterior „reinventată” în Evul Mediu
în Anglia sub denumirea de trust, iar apoi continuu dezvoltată și perfecționată în țările de
common law, dovedindu-și de-a lungul timpurilor utilitatea prin multitudinea valențelor
practice de care s-a dovedit capabilă. Datorită dezvoltării fără precedent a relațiilor economice
dintre state în epoca contemporană și a influenței primei puteri mondiale, SUA, instituția s-a
propagat cu repeziciune și în alte state, cu sisteme diferite de cele de common law. Noul Cod
civil s-a inspirat în privința reglementării fiduciei din două sisteme de drept, și anume, din
C. civ. Quebec și din C. civ. francez. Deși în C. civ. francez fiducia este un contract translativ
de proprietate, inclus ca atare în Titlul XIV „Despre fiducie” care face parte din Cartea a III-a
„Despre diferitele moduri în care se dobândește proprietatea”, legiuitorul român, inspirându-se
în această privință din dispozițiile C. civ. Quebec, a inclus reglementarea (art. 773 – 791) în
Cartea a III-a „Despre bunuri”, Titlul al IV-lea „Fiducia”. Faptul că în C. civ. Quebec fiducia este
reglementată în Cartea a IV-a „Bunurile”, Titlul al IV-lea „Anumite patrimonii de afectațiune”,
Capitolul al II-lea, nu este întâmplătoare, în acest sistem de drept, inspirat masiv din dreptul
nord-american, fiducia este o chestiune care ține de materia proprietății, fiind vorba de o
divizare a proprietății – specifică sistemelor de drept de inspirație anglo-americană – nu pe

Dan CHIRICĂ
cote-părți, ci pe două tipuri de proprietate (legată de distincția dintre common law și equity),
necunoscută în alte sisteme de drept, și anume: legal ownwship sau legal title, pe de o parte,
care aparține trutee-ului (fiduciarului) și beneficial ownership sau equitable title, pe de altă
parte, care aparține beneficiarului trust-ului (fiduciei); legal ownership conferind titularului său
(trustee) dreptul a încheia acte juridice cu privire la bunurile primite de la settlor (constituitorul
fiduciei), iar beneficial ownerschip conferind titularului său (beneficiarului) nu numai dreptul
la o indemnizație pecuniară pentru neexecutarea obligațiilor asumate de trustee față de
settlor, ci drepturi mai extinse decât un simplu drept de creanță. Nimic din toate acestea în
reglementarea Noului Cod civil, potrivit căruia, fiducia este, în esență, un contract translativ
de proprietate, prin care constituitorul transferă anumite drepturi către unul sau mai mulți
fiduciari „care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari”,
aceste bunuri alcătuind un patrimoniu distinct (de afectațiune) de celelalte drepturi și obligații
alcătuind patrimoniul personal al fiduciarului (fiduciarilor) (art. 773). Lăsând deoparte această
ciudățenie de… preluare, precum și alte deficiențe de detaliu, reglementarea fiduciei în dreptul
nostru trebuie să fie primită favorabil. În esență, este vorba despre un transfer efectiv de
INTERVIU
proprietate de la constituitor la fiduciar, transfer care însă nu este scopul final al contractului
(așa cum se întâmplă, de pildă, în cazul vânzării), ci doar mijlocul prin care fiduciarului i se pun
la dispoziție resursele necesare pentru a aduce la îndeplinire obiectivele fixate de constituitor.
Poate fi vorba de o fiducie-gestiune, care obligă pe fiduciar să valorifice la maximum
patrimoniul fiduciar și să transfere foloasele beneficiarului, de o fiducie-liberalitate, prin care o
anumită persoană este gratificată de constituitor, fie cu întregul patrimoniu fiduciar, fie doar cu
beneficiile acestuia, sau de o fiducie-garanție, prin care transferul de bunuri de la constituitor
la fiduciar se face pentru a garanta un credit acordat de fiduciar constituitorului, în caz de
nerestituire a creditului, fiduciarul-beneficiar păstrând pentru sine bunurile primite în temeiul
fiduciei.
P.R.: În materia succesiunilor, care sunt cele mai importante modificări?
D.C.: În materie de succesiuni, modificările sunt mai puțin numeroase decât în celelalte
materii. Dintre acestea, putem enumera modificările intervenite în materie de nedemnitate,
Noul Cod civil reglementând două feluri de nedemnități: nedemnitatea de drept (art. 958)
și nedemnitatea judiciară (art. 959). Spre deosebire de Codul civil de la 1864, pe de o parte,
nedemnul, indiferent dacă nedemnitatea este de drept sau judiciară, este înlăturat nu numai de
la moștenirea legală a defunctului, ci și de la cea testamentară [art. 960 alin. (1) NCC], pe de
altă parte, efectele nedemnității, în oricare din formele sale, pot fi înlăturate prin iertarea celui
vinovat de către de cuius (art. 961 NCC). În materie de reprezentare succesorală, aceasta, spre
deosebire de Codul civil de la 1864, poate opera nu numai în cazul predecesului unei persoane,
ci și în cazul persoanelor în viață nedemne față de defunct, nu însă și în cazul renunțătorului,
așa cum ar fi fost firesc. În materie de liberalități, spre deosebire de reglementarea anterioară,
substituțiile fideicomisare sunt îngăduite de Noul Cod civil (art. 994), fiind reglementate
în mod expres și liberalitățile reziduale (art. 1001 – 1005). De asemenea, tot în materie de
liberalități, a fost reglementată în mod expres revizuirea condițiilor și sarcinilor (art. 1006 –
1008 NCC). În ceea ce privește dezmoștenirea (exheredarea), au fost reglementate amănunțit
efectele acesteia în diferitele ipoteze în care poate surveni (art. 1075 NCC). În materie de
rezervă succesorală, s-a rezolvat problemele dificile care subzistau sub vechea reglementare,
prevăzându-se că întinderea rezervei fiecărui moștenitor rezervatar este de jumătate din cota

succesorală care, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moștenitor

legal (art. 1088 NCC). Potrivit Noului Cod civil, termenul de opțiune succesorală este de un an
de la data deschiderii moștenirii (art. 1103 NCC), moștenitorii universali sau cu titlu universal
acceptanți fiind ținuți la plata pasivului moștenirii numai cu bunurile moștenite, nu și cu cele
proprii, așa cum se putea întâmpla în vechea reglementare în cazul acceptării pure și simple a
moștenirii [art. 1114 alin. (2) NCC]. În fine, spre deosebire de Codul civil anterior, partajul are
potrivit Noului Cod civil un efect constitutiv de drepturi (art. 680), iar nu declarativ, fără a fi
prea clar motivul pentru care a survenit această modificare.
P.R.: În legătură cu aplicarea în practică a Noului Cod civil, care credeţi că vor fi cele mai mari
provocări?
D.C.: Provocările cele mai mari în legătură cu aplicarea practică a Noului Cod civil cred că vor
fi cele legate de încercarea de a se găsi soluții coerente acolo unde acest Cod este incoerent.
P.R.: În încheiere, ce mesaj aveţi pentru cititorii Pandectelor române?
D.C.: Mesajul meu pentru cititorii Pandectelor române este de a semnala revistelor de
specialitate problemele practice care în mod sigur vor începe să apară în legătură cu aplicarea
Noului Cod civil, pentru ca acestea să fie analizate și dezbătute de toți cei care pot și doresc
să o facă, iar soluțiile cele mai bune degajate să poată fi la îndemâna celor care au nevoie de
acestea în activitatea lor de zi cu zi.
P.R.: Domnule Profesor, vă mulţumim.

Gabriel TIŢA-NICOLESCU
Câteva aspecte de noutate

privind principiul bunei-credinţe
contractuale în Noul Cod civil român
Conf. univ. dr. Gabriel TIŢA-NICOLESCU
Facultatea de Drept, Universitatea Transilvania Braşov
ABSTRACT
In terms of obligations, in general, and contracts, in particular, the new Civil Code
brings innovations, indeed, which will be widely discussed in the doctrine and
will make the subject of jurisprudential disputes as well. The paper is an attempt
to outline the novelty issues in relation to the general principles applicable to
contractual good faith; we hope that, the briefer this is, the more enlightening
it will be for jurists, given the fact that we have only extracted the essence
of recent national and international regulations, as well as of the relevant
foreign case-law. The paper concerns what is new in the field, namely the legal
regulations on the negotiation stage in the formation of the contract, and the
inherent consequences arising out of these regulations, more precisely the need
to observe good faith in negotiations, and the obligation to cover the damage
DOCTRINĂ
caused by unexpectedly ceasing the negotiations. At the same time, the paper
brings some terminological clarifications in terms of good faith, a notion widely
seen both in substantive law (where the principle of contractual good faith
is delimitated from the principle regarding the protection of the acquisition of
rights in good faith) and adjective law (where, under the rule of the new Code of
Civil Procedure, the exercise of procedural rights in good faith is still being talked
about).
Keywords: good faith, negotiations, ceasing the negotiations.
REZUMAT
În materie de obligaţii, în general, şi de contracte, în special, noul Cod civil

aduce cu adevărat noutăţi, despre care se va vorbi mult în doctrină şi care vor
forma obiectul disputelor jurisprudenţiale. Încercăm să atingem aici, foarte
succint, aspectele de noutate apărute în materia principiilor generale aplicabile
bunei-credinţe contractuale; sperăm noi că, pe cât de succinte vor fi, pe atât
de lămuritoare vor fi pentru jurişti, dat fiind că am extras doar esenţa din

Câteva aspecte de noutate privind principiul bunei-credinţe contractuale în Noul Cod civil român
reglementările recente interne şi internaţionale, precum şi din jurisprudenţa

străină relevantă. Articolul vizează ceea ce este nou în materie, şi anume
reglementarea legală a etapei negocierilor în formarea contractului, precum şi
consecinţele inerente ce derivă din această reglementare, şi anume necesitatea
respectării bunei-credinţe în negocieri şi, respectiv, obligaţia acoperirii
prejudiciilor produse prin ruperea intempestivă a negocierilor. În acelaşi timp,
articolul face câteva precizări de natură terminologică în materie de bună-
credinţă, noţiune larg întâlnită atât în dreptul material (unde este delimitat
principiul bunei-credinţe contractuale de principiul ocrotirii dobândirii drepturilor
cu bună-credinţă), cât şi în dreptul procesual (unde s-a vorbit şi se vorbeşte, şi
sub imperiul noului Cod de procedură civilă, despre exercitarea cu bună-credinţă
a drepturilor procesuale).
Cuvinte-cheie: buna-credinţă, negocieri, ruperea negocierilor.
1. Consideraţii introductive
1.1. Noţiunea bunei-credinţe
Unul dintre principiile de bază de la care trebuie să plece orice abordare a efectelor contractului
este principiul bune-credinţe, un principiu pe cât de firesc şi rezonabil pe atât de complicat,
prin problemele care se pun în practică cu privire la respectarea sau nerespectarea acestuia.
De fapt, trebuie să precizăm încă de la început că, deşi este reglementat expres de mai mult
de 160 de ani în legislaţia noastră, deşi este un principiu de
principiul bune-credinţe |
bază în raporturile dintre negustori înainte de adoptarea
raport comercial internaţional |
vechiului Cod civil, deşi este baza raporturilor comerciale noul Cod civil
internaţionale, din păcate, aplicabilitatea lui este, uneori,
mai mult ipotetică. Atât părţile cât şi instanţele de judecată îl ignoră, deşi îl cunosc, îi respectă
conţinutul – doar la nivel teoretic –, dar refuză, de multe ori, să se raporteze concret la acesta,
atunci când se pune problema neexecutării obligaţiilor.
Buna-credinţă a fost definită diferit, de-a lungul anilor, atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă.
Reţinem însă definiţia dată de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, aceasta fiind în opinia
noastră, cât se poate de clară şi constituind baza tuturor definiţiilor enunţate până în prezent:
buna-credinţă (sinonimă, potrivit DEX, cu onestitatea şi sinceritatea) reprezintă convingerea
unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi conform cu legea sau ceea ce se cuvine.
În mod fericit, noul nostru Cod civil completează definiţia cu atitudinea unei persoane fizice
sau juridice care îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile în acord cu ordinea publică şi
bunele moravuri.
1.2. Reglementare legală actuală
Principiul bunei-credinţe contractuale este reglementat expres şi inechivoc prin dispoziţiile

noului Cod civil, care preia practic, însă cu mai multă rigoare (şi cu elemente de noutate),

vechile reglementări din Codul civil de la 1864. Pentru a-i întări importanţa, actualul Cod civil
reia elementele enunţului (pe lângă principiul definit expres înainte de a începe orice abordare
a obligaţiilor în general), cu fiecare ocazie cu care se pune problema modului de executare a
obligaţiilor şi mai mult, antamează, acolo unde este cazul, orice chestiune echivocă în funcţie
de buna-credinţă în executarea obligaţiilor.
Regula de bază în definirea principiului despre care discutăm aici este cât se poate de tranşantă,
reglementarea legală fiind edictată sub forma unei norme juridice imperative (iar nu supletive):
„Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât
şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie” (art. 1.170 noul
C. civ., care reia şi dezvoltă prevederile art. 970 vechiul C. civ.).
Aşadar, este cert că, potrivit noilor dispoziţii legale, buna-credinţă trebuie să existe la trei
momente distincte: la negocierea contractului, la încheierea (semnarea) contractului şi, în
fine, pe timpul executării contractului. În niciuna din aceste etape nu se poate ignora obligaţia
părţilor de a acţiona cu bună-credinţă.
Pe de altă parte, buna-credinţă îşi găseşte reglementarea şi în noul Cod de procedură civilă,
norma juridică procesuală instituind dreptul judecătorului de a ţine seama, printre altele, şi de
buna-credinţă a părţilor litigante[1].
1.3. Delimitări terminologice necesare
Delimitările care se impun a fi făcute aici se referă la necesitatea înţelegerii corecte a unor
concepte legate de noţiunea mai largă de „bună-credinţă”, pe care o întâlnim în drept. În mod
exhaustiv, vorbim, în dreptul privat despre principiul bunei-credinţe, despre principiul protejării
DOCTRINĂ
dobândirii drepturilor cu bună-credinţă, despre buna-credinţă contractuală şi despre exercitarea

drepturilor procesuale cu bună-credinţă. Aceste noţiuni sunt distincte, însă între ele există, în
mod firesc, interdependenţe.
Aşadar, înainte de toate, este important să clarificăm noţiunea de bună-credinţă ca principiu

general de drept (buna-credinţă în general), noţiune care este consfinţită încă din primul
titlu preliminar al noului Cod civil, principiul fiind reglementat cu privire la orice drepturi şi
obligaţii în general, indiferent dacă acestea derivă sau nu dintr-un raport contractual. În acest
sens, se reţine că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi
să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri
(art. 14 noul C. civ.). Mai mult decât atât, niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a
vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe
(art. 15 noul C. civ. care reglementează expres abuzul de drept). Ca şi în vechea reglementare,
buna-credinţă se prezumă până la proba contrară – bona fides presumitur. Aceasta este o prezumţie
importantă, întrucât persoana care doreşte şi care are interesul să invoce reaua-credinţă
faţă de o altă persoană va trebui să dovedească în mod inechivoc această atitudine; cu alte
cuvinte, nu persoana cu privire la care s-a invocat reaua-credinţă trebuie să îşi dovedească
nevinovăţia, ci persoana care invocă lipsa bunei-credinţe trebuie să dovedească vinovăţia.
[1]
Art. 22 alin. (7) noul C. pr. civ.: „Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să
ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului,
de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă”.

Regula este similară regulii in dubio pro reo din dreptul penal, dar trebuie spus că în materie
penală principiul prezumţiei de bună-credinţă se aplică (cel puţin teoretic) pe deplin, ceea ce nu
se poate spune în materie civilă, unde principiul comportă anumite particularităţi importante.
Astfel, în materie de răspundere civilă delictuală (despre care
răspundere civilă delictuală |
nu ne ocupăm aici) principiul prezumţiei de bună-credinţă
prezumţie de vinovăţie |
se aplică în mod cât se poate de riguros. În schimb, în materie
obligaţie de loialitate
contractuală, deşi se aplică principiul bunei-credinţe, adică a
obligaţiei părţilor contractante de a-şi exercita drepturile şi a-şi îndeplini obligaţiile cu bună-credinţă,
nu se aplică şi prezumţia legală de bună-credinţă; codul civil instituie o altă prezumţie, şi anume
prezumţia de vinovăţie (culpă) în sarcina părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.
În cadrul principiului de bază al respectării bunei-credinţe în general, se desprind două

componente, în planul dreptului material, substanţial, şi anume:
– principiul ocrotirii bunei-credinţe în dobândirea drepturilor, principiu care face obiectul de

studiu al drepturilor reale[2];
– principiul bunei-credinţe contractuale, principiu care face obiectul de studiu al materiei

teoriei obligaţiilor, despre care discutăm aici.
În fine, aşa cum arătat, buna-credinţă se mai aplică şi în dreptul procesual, făcând obiectul de
studiu al acestei materii şi referindu-se, în concret, la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor
procesuale.
Ceea ce ne interesează aici este buna-credinţa contractuală, urmând ca celelalte aspecte legate
de bună-credinţă să fie tratate la momentul corespunzător.
2. Conţinutul bunei-credinţe contractuale
2.1. Loialitate, cooperare, confidenţialitate
Buna-credinţă, ca principiu de bază după care se călăuzeşte (sau ar trebui să se călăuzească) orice
persoană la momentul în care iniţiază formarea unui contract se compune din trei elemente
esenţiale: obligaţia de loialitate, obligaţia de cooperare şi obligaţia de confidenţialitate.
Obligaţia de loialitate (nereglementată de lege dar reţinută invariabil de jurisprudenţa străină)

impune ca părţile contractante să îşi manifeste sincer şi onest intenţia sau scopul urmărit în
încheierea contractului ori scopul propunerii unei renegocieri a contractului; această obligaţie
[2]
Materia în discuţie este extrem de vastă, motiv pentru care trebuie abordată separat. Reţinem aici doar că, potrivit
art. 563 alin. (3) noul C. civ., „Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin
recunoscut”, acesta fiind principiul în materie, la care Codul civil face o serie de aplicaţii concrete, cum ar fi: în simulaţia
convenţiei matrimoniale (art. 331 noul C. civ.), în cazul efectuării de acte juridice de către soţ fără consimţământul
celuilalt soţ (art. 345), în materie de accesiune imobiliară artificială (art. 581-594), în materia uzucapiunii imobiliare
(art. 930-934) şi a posesiei cu bună-credinţă a bunurilor mobile (art. 935-940), etc. În acelaşi timp, şi noul Cod de
procedură civilă conţine prevederi care fac aplicarea acestui principiu, şi anume dispoziţiile art. 39 C. pr. civ., referitoare la
cesiunea de drepturi litigioase unde hotărârea pronunţată în cauza ce face obiectul cesiunii este opozabilă cu respectarea
drepturilor dobândite cu bună-credinţă, precum şi art. 723 C. pr. civ., în materie de executare silită, unde desfiinţarea
titlului executoriu atrage după sine restabilirea situaţiei anterioare însă cu respectarea drepturilor dobândite de terţii
de bună-credinţă.

presupune, în aceeaşi măsură, ca părţile să îşi execute obligaţiile asumate cu corectitudine, fără
scopuri ascunse, adică fără a urmări producerea de prejudicii celeilalte părţi. Practica judiciară
franceză a sancţionat încălcarea acestei obligaţii de loialitate în cazul contractului de asigurare
(unde asiguratul trebuie să răspundă cu sinceritate la întrebările puse de asigurător cu ocazia
încheierii poliţei de asigurare[3] iar asigurătorul trebuie să fie loial, fiindu-i interzis să aştepte
sau să provoace prescrierea dreptului asiguratului de a cere plata indemnizaţiei de asigurare[4]),
în contractul de împrumut (în care s-a constatat lipsa bunei-credinţe din partea băncii,
constând în amânarea termenului de executare silită a debitorului, în scopul acumulării
dobînzilor[5]), în contractul de muncă (unde angajatorul este considerat că acţionează cu
încălcarea obligaţiei de loialitate atunci când, de pildă, abuzează de o clauză de mobilitate
sau atunci când angajează o persoană din afara societăţii pe un post pentru care era în curs
de specializare un angajat[6]), în contractul de garanţie sau fidejusiune (fiind considerat că a
acţionat cu rea-credinţă creditorul care nu şi-a informat garantul despre dificultăţile cu care se
confruntă debitorul, pentru ca garantul să poate acţiona în scopul atenuării obligaţiilor sale[7]),
mandat[8] sau în contractul de vânzare (în care vânzătorul nu trebuie să îl înşele pe client cu
mesaje publicitare imprecise şi confuze[9]).
Obligaţia de cooperare (nereglementată expres de noul Cod civil, dar reţinută ca atare de
Principiile Dreptului European al Contractelor) impune ca părţile să coopereze în mod real
în vederea executării în bune condiţii a contractului, şi anume să facă tot ce este cu putinţă
pentru ca prestaţiile asumate să fie îndeplinite la valoarea sau întinderea lor. În acest sens, este
relevant textul art. 1:202: PECL, intitulat „Duty to Cooperate”: „Each party owes to the other a
duty to co-operate in order to give full effect to the contract” (fiecare parte datorează celeilalte
părţi o obligaţie de cooperare în scopul de a asigura efectele depline ale contractului). Potrivit
jurisprudenţei franceze, s-a constatat încălcarea acestei obligaţii în contractul de muncă (în
sensul că salariatul are obligaţia de a asigura adaptarea salariului la evoluţia salariatului[10])
DOCTRINĂ
sau în contractele bancare (unde, de pildă, s-a considerat că nu şi-a îndeplinit obligaţia de
cooperare o bancă comercială care nu a uzat de toate mijloacele legale pentru a evita folosirea
frauduloasă a unui card bancar[11]).
[3]
Civ. 1, 28 mars 2000, Bull. Civ. I, no 101, R, p. 406, D 2000. 574 în Code Civil, Edition Dalloz 2012, p. 978.
Idem, Civ. 1, 26 nov. 1996 Bull. Civ. I, no 415.
[4]
Idem., Civ. 1, 31 janvier 1995, Bull. Civ. I, no. 57. În speţă, era vorba despre un contract de împrumut bancar. Banca,
[5]
deşi avea posibilitatea de a executa silit împrumutatul, a tergiversat vânzarea garanţiilor, în scopul exclusiv de a obţine
mai multe dobânzi de la debitor. În acelaşi sens a fost sancţionată o bancă comercială care a repus în vigoare contractul
de împrumut doar cu scopul de a calcula alte accesorii, deşi ştia că împrumutatul nu îşi va putea îndeplini obligaţiile.
Soluţiile ni se par extrem de interesante, aşteptând cu reală curiozitate ca şi instanţele noastre naţionale să sancţioneze
reaua-credinţă a băncilor sub acest aspect.
Idem, Soc. 18 mai 1999, D 2000, Somm. 84; Soc. 7 avril 2004 D 2004 IR 1352. A se vedea, în acest sens, şi celelalte
[6]
soluţii date ca exemplu în op. cit, p. 978.

[7]
Idem, Com. 31 mai 1994, RJDA 1994 no 1129, p. 871, p. 979 şi alte soluţii similare citate în lucrare.
[8]
Se exemplifică cu un contract de mandat în care mandantul i-a încredinţat mandatarului efectuarea unor activităţi
comerciale, însă nu i-a permis acestuia să practice preţuri comparative cu concurenţa (idem, Com., 24 novembre 1998, Bull.
Civ. 4, no 227, p. 979); s-a considerat într-o astfel de situaţie, că mandantul a acţionat cu încălcarea obligaţiei de loialitate.
[9]
Idem, Paris, 18 juin 1999: JCP 2000. II. 10322, p. 979.
[10]
Idem, Soc. 25 février 1992, D 1992. 390.
Idem, Com. 20 octobre 1998, Bull. Civ. 4 no. 244, R p. 242, JCPE 1999. 1101. În speţă, banca ceruse despăgubiri
[11]
societăţii comerciale angajatoare, motivând că salariatul acesteia a fost cel care a retras bani fără drept, folosindu-se de
cardul bancar emis pe numele societăţii. Instanţa a respins însă cererea băncii, considerând că aceasta nu şi-a îndeplinit
obligaţia de cooperare, în sensul că nu a făcut tot ceea ce era legal cu putinţă pentru ca prejudiciul să nu se producă.

În fine, obligaţia de confidenţialitate, cel de-al treilea element al bunei-credinţe contractuale

(mai cu seamă al bunei-credinţe în negocieri), este stipulată expres de art. 1.184 noul C. civ.
Potrivit acestei obligaţii, părţile sunt datoare, una faţă de cealaltă, să păstreze confidenţialitatea
informaţiilor şi să nu se folosească în interes propriu de informaţiile confidenţiale despre care
au aflat in timpul negocierilor. Este important de reţinut aici că obligaţia de confidenţialitate
subzistă chiar dacă negocierile nu au rezultat în încheierea unui contract. Încălcarea obligaţiei
de confidenţialitate atrage răspunderea părţii în culpă, răspundere care se poate cuantifica,
potrivit Principiilor PECL, în pierderile efectiv suferite şi în beneficiile obţinute de cealaltă
parte[12].
2.2. Buna-credinţă în negocieri
Dacă despre buna-credinţă ce trebuie să existe la momentul încheierii contractului şi în

timpul executării contractului cunoşteam de multă vreme (din vechea reglementare cuprinsă
în codul civil anterior dar şi din raporturile de drept internaţional privat) de absolută noutate
este obligaţia respectării bunei-credinţe pe timpul negocierii
contractului. Este în primul rând de noutate pentru că însăşi obligaţie de confidenţialitate |
buna-credinţă în negocieri |
reglementarea etapei negocierilor în istoricul unui contract
daune-interese
este cu totul inedită în legislaţia noastră internă dar şi pentru
că expresis verbis, legea consacră buna-credinţă în negocieri. Art. 1.183 al noului C. civ. este
cât se poate de elocvent în acest sens, reglementând expres etapa negocierii ca o etapă de
sine-stătătoare în formarea contractului, plecând însă de la efectuarea cu bună-credinţă a
acestor negocieri.
Aşadar, buna-credinţă în negocieri este un principiu de bază, astfel că părţile nu pot conveni
limitarea sau excluderea acestuia. În jurisprudenţa franceză, instanţele de judecată au mers şi
mai departe, reţinându-se frecvent că buna-credinţă în executarea contractului şi, în concret,
buna-credinţă în negocieri, impune părţilor şi o obligaţie de renegociere a contractului, atunci
când este cazul[13].
În ceea ce priveşte sancţiunea, ca regulă, reţinem că iniţierea negocierilor sau întreruperea

negocierilor contrar bunei-credinţe se va sancţiona prin obligarea părţii la plata de daune-interese
reprezentând, ca regulă, cheltuielile angajate în vederea negocierii şi orice alte pierderi derivate
din renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte asemănătoare. Este însă important de
observat că, totuşi, legea pleacă de la îndreptăţirea prezumată a părţilor de a rupe negocierile
fără a fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora[14].
„If confidential information is given by one party in the course of negotiations, the other party is under a duty not
[12]
to disclose that information or use it for its own purposes whether or not a contract is subsequently concluded. The
remedy for breach of this duty may include compensation for loss suffered and restitution of the benefit received by the
other party” (art. 2:302 PECL; sublinierile ne aparţin).
Com., 3 novembre 1992, JCP 1993, II, 22164, p. 64, Code Civil, Ed. Dalloz, p. 64. Soluţiile au fost pronunţate în temeiul
[13]
art. 1.134 alin. (3) C. civ. francez şi au plecat de la obligaţia de bună-credinţă care trebuie să vină din partea ambelor
părţi, creditor şi debitor. În lipsa unei prevederi exprese, în legea noastră, privind obligaţia de renegociere a contractului,
credem că nu vom asista curând la o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă din România care să oblige
părţile să reia în discuţie un contract, în temeiul bunei-credinţe în negocieri.
Soluţia este conformă cu dispoziţiile art. 2:301: „Negotiations Contrary To Good Faith” din Principiile PECL: „A party is
[14]
free to negotiate and is not liable for failure to reach an agreement. However, a party who has negotiated or broken off
negotiations contrary to good faith and fair dealing is liable for the losses caused to the other party.” (sublinierile ne aparţin).

Care este diferenţa faţă de reglementarea anterioară? În vechiul Cod civil, negocierile puteau
fi întrerupte imediat şi oricând; atât timp cât nu se încheiase contractul, oricare dintre părţi
putea să se răzgândească, chiar dacă părţile erau într-o fază avansată de discuţii, fază în
care, de multe ori, părţile ajungeau după un timp îndelungat şi după efectuarea unor costuri
consistente. Evident, sub imperiul noului cod civil acest lucru nu mai este posibil fără a atrage
obligaţia plăţii de daune-interese.
Desigur, problema care se pune aici, înainte de orice discuţii, este aceea de a delimita cazurile
de întrerupere a negocierilor, în scopul stabilirii cu certitudine a situaţiei de întrerupere cu
rea-credinţă (şi sub acest aspect este de observat ca legea se referă la cazuri de întrerupere
contrar bunei-credinţe şi nu cu rea-credinţă, o deosebire de nuanţă dar, credem noi, nu lipsită
de consecinţe, pentru că e mai uşor să faci dovada încălcării unor reguli de bună-credinţă decât
să faci dovada relei-credinţe, cu alte cuvinte, nu trebuie făcută dovada celei mai rele sau grave
intenţii[15]). Apoi, se pune întrebarea firească: A întrerupt o parte negocierile pentru că a găsit o
altă afacere mai bună sau pentru că şi-a dat seama că afacerea aflată în curs de negocieri nu
mai era profitabilă? Sau poate a întrerupt negocierile pentru că partenerul nu mai prezenta
încredere ori pentru că nu a prezentat garanţii satisfăcătoare? Acestea sunt întrebările care se
pot pune într-o astfel de situaţie, şi, cel mai important este de stabilit dacă în vreuna dintre
aceste situaţii ne aflăm în caz de întrerupere a negocierilor contrar bunei-credinţe.
Din fericire, principiul de care se pleacă totuşi, trebuie reamintit, este acela că părţile nu pot fi
ţinute pentru eşecul negocierilor. Apoi, legea exemplifică doar o situaţie în care se consideră că
negocierile au fost întrerupte cu încălcarea bunei-credinţe şi anume conduita părţii care iniţiază
sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul[16]. Restul situaţiilor va trebui să le
delimiteze judecătorul.
DOCTRINĂ
Însăşi jurisprudenţa franceză citată mai sus, bogată în soluţii pronunţate pe tărâmul cazurilor de încălcare a bunei-
[15]
credinţe în negocieri nu foloseşte noţiunea de rea-credinţă, ci termenul mai exact şi riguros juridic, în opinia noastră, de
încălcare a obligaţiei de bună-credinţă (manque a son obligation de bonne-foi).
[16]
Nu ne mai surprinde să observăm că şi această reglementare din noul nostru Cod civil îşi are izvorul în PECL: „It
is contrary to good faith and fair dealing, in particular, for a party to enter into or continue negotiations with no real
intention of reaching an agreement with the other party” [art. 2:301 alin. (3)].

Aspecte privitoare la procedura prealabilă a negocierii părţilor pentru adaptarea contractului ...
Aspecte privitoare la procedura prealabilă

a negocierii părţilor pentru adaptarea
contractului în cazul apariţiei
unor cazuri de impreviziune.
Condiţie de exercitare a acţiunii în justiţie
Lect. univ. dr. Oliviu PUIE
Facultatea de Drept,
Universitatea „Dimitrie Cantemir” Târgu-Mureş
Asist. univ. drd. FLORIN LUDUŞAN

Facultatea de Drept,
Universitatea „Dimitrie Cantemir” Târgu-Mureş
Avocat Baroul Mureş
ABSTRACT
The new Civil Code, which consecrates the monistic view by unifying the
provisions of civil law with the provisions of commercial law, brings new
elements, less regulated in the former Civil Code. Considering the approach of
the legislature, one of the innovations introduced by the new Civil Code is that
of the express regulation of unpredictability, a notion which, although commonly
used in the practice of contractual relations and having caused much controversy
in the doctrine and case-law, did not find itself an express legislative consecration
in the former Civil Code.
Starting from these new elements set out by the new Civil Code in the matter of
unpredictability, this study aims to examine a controversial issue, namely that
of the attempt of the parties to negotiate a contract for the purpose of adapting
it in case of exceptional circumstances of unpredictability, a prerequisite for
referring the matter to court, if the negotiations failed.
Keywords: unpredictability, contract, reconciliation procedure, mediation.

Oliviu PUIE, Florin LUDUŞAN
REZUMAT
Noul Cod civil, consacrând concepţia monistă prin unificarea dispoziţiilor

dreptului civil cu cele ale dreptului comercial, aduce elemente de noutate, mai
puţin reglementate prin vechiul Cod civil. În considerarea acestui demers al
legiuitorului, unul din elementele de noutate aduse prin noul Cod civil este acela
al reglementării exprese a impreviziunii, noţiune care, deşi era frecvent uzitată
în practica relaţiilor contractuale şi a creat multe controverse doctrinare şi
jurisprudenţiale, nu şi-a găsit o consacrare legislativă expresă în vechiul Cod civil.
Pornind de la aceste elemente de noutate consacrate prin noul Civil în

materia impreviziunii, studiul de faţă îşi propune analiza unei probleme
controversate, respectiv aceea a încercării părţilor de negociere a contractului
în vederea adaptării acestuia în cazul apariţiei unor împrejurări excepţionale de
impreviziune, condiţie prealabilă de sesizare a instanţei judecătoreşti, în ipoteza
în care negocierea a eşuat.
Cuvinte-cheie: impreviziune, contract, procedura concilierii, mediere.
1. Reglementarea impreviziunii în noul Cod civil

Noul Cod civil reglementează în premieră, expresis verbis impreviziunea prin art. 1271, instituind
drept regulă generală, aceea că, părţile sunt ţinute să îşi îndeplinească obligaţiile, chiar dacă
DOCTRINĂ
executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei
obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. Constatăm aşadar că, primul alineat al
art. 1271 consacră, după cum se afirma de către un reputat autor[1], nominalismul monetar,
care nu este altceva decât o expresie a principiului forţei obligatorii a contractului, în sensul
că nu se pune problema niciunei revizuiri a contractului, dacă obligaţiile devin mai oneroase
ca urmare a situaţiei economice posterioare încheierii contractului. Cu alte cuvinte, după cum
afirmă acelaşi autor[2], nominalismul monetar înseamnă că puterea de plată a banilor rămâne
neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a modificat până la scadenţa datoriei;
debitorul este obligat aşadar, să plătească numai suma nominalizată în contract.
După ce prin alin. (1) al art. 1271 legiuitorul consacră principiul forţei obligatorii a contractului,
prin alin. (2) al art. 1271 legiuitorul instituie excepţia de la regula instituită prin alin. (1),
statuând că dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă din cauza unei
schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligaţia debitorului la
executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
A se vedea, L. Pop, I.I. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Ed. Universul
[1]
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 156. A se vedea, pentru studiul efectelor impreviziunii contractuale în accepţiunea vechiului
Cod civil, C.E. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.
[2]
L. Pop, I.I. Popa, S. Vidu, op. cit., p. 158 şi infra nota 1, p. 158.

a) Adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile
ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) Încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Din excepţia instituită prin alin. (2) al art. 1271 C. civ., rezultă că, posibilitatea intervenţiei
instanţei în vederea adaptării contractului necesită ca evenimentul care determină situaţia
de impreviziune să aibă anumite caractere, respectiv, după cum rezultă din însuşi textul
art. 1271 alin. (2) C. civ., executarea contractului să fi devenit excesiv de oneroasă din cauza
unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligaţia debitorului la
executarea obligaţiei.
Dar, instanţa nu poate să dispună măsurile prevăzute prin art. 1271 alin. (2) C. civ. în cazul
apariţiei unor cazuri de impreviziune, decât dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, întrucât,
intervenţia instanţei în contract, constituind o limitare a forţei
obligatorii a contractului, constituie o excepţie de la principiul executarea contractului |
impreviziune |
forţei obligatorii a contractului[3], care poate fi instituită doar în
noul Cod civil
cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. În acest context,
prin dispoziţiile alin. (3) al art. 1271 noul C. civ., se instituie regula conform căreia, instanţa de
judecată poate să dispună măsurile dispuse prin art. 1271 alin. (2) numai dacă:
a) Schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) Schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi

avute în vedere de către creditor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) Debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) Debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării

rezonabile şi echitabile a contractului.
După adoptarea noului Cod civil, după cum s-a remarcat într-o lucrare recentă dedicată
comentariilor pe articole a noului Cod civil[4], impreviziunea reprezintă o noutate legislativă
în plan naţional, ea devenind legală sub aspectul determinării unui sediu general al materiei,
rămânând contractuală prin domeniul ei de aplicare şi păstrându-şi caracterul pretorian prin
referire la unele aspecte nereglementate(criteriul de determinare a onerozităţii excesive şi a
imprevizibilităţii).
După cum se poate constata din cuprinsul art. 1271 alin. (3) C. civ., prima dintre cele patru
condiţii instituite prin art. 1271 alin. (3) C. civ. pe care instanţa va trebui să le analizeze pentru
a dispune adaptarea contractului în cazul apariţiei unei situaţii de impreviziune va fi aceea a
încercării negocierii contractului în mod rezonabil şi echitabil.
În acest context, studiul nostru îşi propune să analizeze prima condiţie pe care trebuie să o
analizeze instanţa de judecată pentru a dispune adaptarea contractului la noile împrejurări
A se vedea, G. Viorel, L. Al. Viorel, Configurarea impreviziunii în Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată), în revista
[3]
Dreptul nr. 2/2012, p. 34.

[4]
A se vedea, Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, pp. 1330-1331.

generate de apariţia cazului de impreviziune, respectiv, obligativitatea, ca înainte de a formula

acţiune în justiţie, părţile să încerce într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea
adaptării rezonabile şi echitabile a contractului, problemă care, în opinia noastră generează
controverse şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
2. Procedura prealabilă a concilierii – condiţie de exercitare a

dreptului la acţiune în vederea solicitării instanţei de adapta
contractul în funcţie de circumstanţele impuse de apariţia
cazurilor de impreviziune
Dar, una dintre problemele judicios sesizate şi analizate în literatura de specialitate[5] este aceea
că ultima condiţie impusă prin art. 1271 alin. (3) C. civ. este o condiţie procesuală, fiind vorba
despre o procedură prealabilă şi obligatorie sesizării instanţei în sensul că debitorul trebuie
să încerce într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă să negocieze adaptarea rezonabilă şi
rezonabilă a contractului. Ca atare, această dispoziţie legală instituind obligativitatea ca înainte
de a formula în justiţie debitorul să încerce, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă,
adaptarea contractului la noile circumstanţe, deci instituindu-se o procedură prealabilă
obligatorie, prima dintre cele patru condiţii instituite prin art. 1271 alin. (3) C. civ. pe care
instanţa va trebui să le analizeze va fi aceea a încercării negocierii contractului în mod rezonabil
şi echitabil.
După cum rezultă din textul art. 1271 lit. d) C. civ., acesta impune debitorului două condiţii care
trebuie circumscrisă încercarea sa de a negocia contractul, condiţii care trebuie dovedite în faţa
instanţei de judecată, dacă încercarea de conciliere a eşuat.
DOCTRINĂ
Astfel, prima condiţie impusă debitorului este aceea de a face dovada că a încercat negocierea
contractului în vederea adaptării sale noilor circumstanţe impuse de apariţia cazului de
impreviziune într-un termen rezonabil, care constituie, în lipsa unei dispoziţii legale exprese
prin care să se stabilească durata minimă sau maximă, o chestiune de fapt care îl poate pune în
dificultate pe debitor dacă va trebui să dovedească în faţa instanţei încercarea sa de negociere
a contractului într-un termen rezonabil.
În acest context, având în vedere faptul că dispoziţia instituită prin art. 1271 alin. (3) C. civ.
instituie o procedură prealabilă obligatorie a părţilor pentru revizuirea pe cale convenţională a
contractului, înainte de sesizarea instanţei, neîndeplinirea acestei condiţii constituie un fine de
neprimire în cazul în care se formulează în justiţie fără îndeplinirea acestei proceduri prealabile.
Rezultă aşadar că, în ipoteza în care negocierea a eşuat, şi una dintre părţi a formulat acţiune
în justiţie, fără a face dovada încercării de negociere a contractului într-un termen rezonabil şi
cu bună-credinţă, judecătorul va trebui să respingă acţiunea debitorului ca inadmisibilă, dacă
va constata că debitorul care a devenit victima unui dezechilibru major generat de o schimbare
excepţională de împrejurări nu a încercat, într-un termen optim şi previzibil, la momentul în
care a suportat consecinţele acestei împrejurări excepţionale, negocierea contractului.
[5]
A se vedea, V. Lozneanu, V. Barbu, P. Bebi, Discuţii aspra excepţiei lipsei procedurii prealabile în materia impreviziunii,
în volumul Conferinţei Internaţionale „Executarea silită în reglementarea Noului Cod de procedură civilă”, 30 august –
1 septembrie 2012, Tg. Mureş, România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 33-39.

A doua condiţie impusă debitorului prin textul art. 1271 lit. d) C. civ. este buna-credinţă
a negocierii. Aceste două condiţii sunt reglementate prin art. 1170 şi art. 1183 C. civ. Astfel,
potrivit art. 1170 C. civ., părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi
încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această
obligaţie. În completarea art. 1170 C. civ., art. 1183 reglementează buna-credinţă în negocieri,
stipulând că: „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii
bună-credinţă în negocieri |
negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul
negociere echitabilă |
acestora; partea care se angajează într-o negociere este ţinută
noul Cod de procedură civilă
să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni
limitarea sau excluderea acestei obligaţii; este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele,
conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul; partea
care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul
cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile
angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice
împrejurări asemănătoare”.
De asemenea, tot din conţinutul art. 1271 lit. d) C. civ., rezultă şi o altă condiţie impusă
debitorului care se referă la negocierea în vederea adaptării contractului, această negociere,
în accepţiunea textului trebuie să aibă un caracter rezonabil şi echitabil.
Sub aspectul negocierii rezonabile a contractului în cazul adaptării contractului, după cum s-a
afirmat în literatura de specialitate[6], aceasta este o chestiune de fapt care poate fi dovedită
prin orice mijloc de probă, ea vizând scopul negocierii, în sensul că fiecare persoană care
participă doreşte să obţină cea mai bună poziţie posibilă, fiecare dintre părţi încercând să
obţină un profit cât mai mare. Negocierea descrie o situaţie de fapt şi legală, nu psihologică,
sociologică sau economică, interesul fiind bazat pe comportamentul părţilor.
În ceea ce priveşte conceptul de negociere echitabilă a contractului, după cum judicios s-a
arătat[7], când vorbim despre echitate trebuie să ne întoarcem la semnificaţia bunei-credinţe,
înţelesul de bază al bunei-credinţe fiind legat de noţiunea echităţii şi, în general, probităţii în
contractele de drept privat, exceptând relele intenţii ale părţilor în contract. Prin acest lucru
facem legătura dintre echitate şi buna-credinţă. În consecinţă, echitatea are un înţeles mai
profund, fiind prealabilă bunei-credinţe.
Dar, problematica procedurii prealabile sesizării instanţei necesită o analiză atât prin raportare
la Codul de procedură civilă în vigoare, cât şi prin raportare la noul Cod de procedură civilă[8]
care va intra în vigoare la data de 15 februarie 2013, şi la Legea nr. 76/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
[6]
Idem, pp. 36, 37.
[7]
Idem, p. 37.
[8]
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost republicată în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012.
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost publicată
în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările şi completările ulterioare; prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă (publicată în M. Of. nr. 68 din 31 ianuarie 2013), s-a stabilit că termenul de intrare în vigoare a noului
Cod de procedură civilă este data de 15 februarie 2013.

Referitor la procedura prealabilă înainte de sesizarea instanţei de judecată, constatăm că,

dispoziţiile art. 193 noul C. pr. civ., menţin dispoziţiile art. 109 ale vechiului C. pr. civ., astfel
cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, dispoziţiile art. 193 alin. (1) noul C. pr. civ., statuează că, „sesizarea instanţei se poate
face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres
aceasta”, după care, prin alin. (2) al art. 193 se statuează că, „neîndeplinirea procedurii
prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii”.
Din conţinutul acestor dispoziţii legale instituite prin noul Cod de procedură civilă, se poate
concluziona faptul că are loc o schimbare a regimului juridic al excepţiei de inadmisibilitate a
acţiunii în justiţie pentru lipsa plângerii prealabile, prin noul Cod de procedură civilă, această
excepţie fiind transformată dintr-o excepţie peremptorie, absolută, de ordine publică, într-o
excepţie relativă, ea putând fi invocată numai de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea
decăderii, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de a o mai invoca din oficiu[9].
Sub acest aspect, în literatura de specialitate[10], după adoptarea Legii nr. 134/2010 şi anterior
adoptării Legii nr. 76/2012, s-a afirmat că, raţiunea acestei soluţii a fost dată, pe de o parte,
de evitarea respingerii ca inadmisibilă a cererii, deşi o soluţionare amiabilă a acesteia nu mai
era posibilă, iar pe de altă parte, de evitarea desfiinţării unei hotărâri prin care s-a soluţionat
fondul litigiului, direct în calea de atac, deoarece se constată de către instanţă neparcurgerea
procedurii prealabile obligatorii.
În contextul legislativ în vigoare, de lege lata, procedura concilierii prealabile între profesionişti
este reglementată prin dispoziţiile art. 7201 C. pr. civ. în vigoare, şi care prevăd faptul că în
litigiile dintre profesionişti evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în
DOCTRINĂ
judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului, fie prin mediere, fie prin conciliere
directă.
Dar, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, nu se mai prevede procedura
concilierii prealabile în litigiile dintre profesionişti, astfel, cum aceasta este reglementată prin
art. 7201 C. pr. civ. în vigoare. În acest context, preluând prevederea din art. 7201 C. pr. civ.
în vigoare care prevede posibilitatea încercării soluţionării litigiului şi prin mediere, şi nu
numai prin conciliere directă, şi, în contextul existenţei unei reglementări speciale privitoare
la mediere, apreciem că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, în lipsa
unei dispoziţii legale exprese privitoare la procedura prealabilă a concilierii între profesionişti,
o astfel de procedura prealabilă, incidentă, în condiţiile art. 1271 C. civ. şi în materia
impreviziunii în vederea adaptării contractului la noile circumstanţe determinate de apariţia
[9]
Pentru un studiu referitor la corelaţia normei procesual civile instituite prin art. 188 noul C. pr. civ. (art. 193 după
republicare) cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, opinii care devin
incidente în toate cazurile prin care se instituie obligativitatea prin lege a procedurii prealabile înainte de sesizarea
instanţei de judecată, a se vedea, O. Puie, Aspecte privitoare la implicaţiile noului Cod de procedură civilă asupra instituţiei
contenciosului administrativ, în revista P.R. nr. 7/2012, pp. 59-64; idem, O. Puie, Implicaţiile noului Cod de procedură civilă
asupra instituţiei contenciosului administrativ, în volumul Conferinţei Internaţionale, „Executarea silită în reglementarea
Noului Cod de procedură civilă”, 30 august – 1 septembrie 2012, Tg. Mureş, România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, pp.132-137.
A se vedea, A. Tabacu, Procedura contenciosului administrativ şi noul Cod de procedură civilă, în Revista Transilvană de
[10]
Ştiinţe Administrative nr. 2(29)/2011, p. 203.

stării de impreviziune, va putea fi realizată prin mediere, în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator[11].
Totodată, în opinia noastră, deşi noul Cod de procedură civilă nu instituie obligativitatea
concilierii directe în litigiile dintre profesionişti, drept condiţie a exercitării acţiunii în justiţie,
nimic nu poate împiedica părţile, în virtutea principiului libertăţii contractuale, să însereze
într-un o clauză contractuală prin care părţile se obligă ca înainte de formularea unei acţiunii
la instanţa judecătorească competentă pentru ca aceasta să dispună adaptarea contractului la
noile circumstanţe impuse de apariţia cazului de impreviziune să încerce soluţionarea litigiului
pe cale amiabilă prin procedura concilierii directe[12].
De asemenea, se impune precizarea că, din examinarea atât a normelor convenţionale, cât şi
normelor comunitare, putem constata că acestea nu se opun instituirii în legislaţia naţională
a unei încercări obligatorii de conciliere directă înainte de sesizarea instanţei de judecată,
condiţionat însă de asigurarea unei protecţii jurisdicţionale efective, care implică necesitatea
ca decizia luată în urma acestei proceduri să nu constituie o decizie obligatorie pentru părţi
şi care nu mai poate fi contestată în justiţie, ipoteză care, evident, ar conduce la încălcarea
principiului constituţional al liberului acces la justiţie.
În acest sens, pentru identitate de raţiune putem invoca jurisprudenţa Curţii de justiţie a
Uniunii Europene[13] prin care s-a statuat că art. 34 din Directiva nr. 2002/22/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor
cu privire la reţelele şi serviciile electronice de comunicaţii, trebuie interpretat în sensul că nu se
opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia litigiile în materie de servicii de
servicii de comunicaţii electronice între utilizatorii finali şi furnizorii acestor servicii, referitoare
la drepturi conferite de această directivă, trebuie să facă
noul Cod de procedură civilă |
obiectul unei încercări obligatorii de conciliere extrajudiciară ca conciliere directă |
o condiţie de admisibilitate a acţiunilor în justiţie, urmând ca, în liberul acces la justiţie
măsura în care instituirea unei proceduri obligatorii de încercare
de conciliere constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunilor în justiţie, să se examineze dacă
această procedură este compatibilă cu dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă. Aceasta
întrucât, principiul protecţiei jurisdicţionale efective constituie un principiu general al dreptului
Uniunii care decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi care a fost
consacrat la art. 6 şi art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, acest principiu, fiind
de altfel reafirmat la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, care face
parte integrantă din Tratatul de la Lisabona.
[11]
Legea nr. 192/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006, după care a suferit mai multe modificări şi
completări. După adoptarea Legii nr. 76/2012 această lege a suferit unele modificări, urmând ca apoi să fie modificată şi
completată substanţial prin Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea
şi organizarea profesiei de mediator (publicată în M. Of. nr. 462 din 9 iulie 2012).
A se vedea, O. Puie, A.V. Fărcaş, Implicaţiile noului Cod de procedură civilă în materia concilierii directe dintre în litigiile
[12]
dintre profesionişti derivate din contractele de furnizare a serviciilor, în revista P.R. nr. 10/2012, p. 100.
A se vedea, CJUE, Hotărârea din 18 martie 2010 în cauzele conexate C-317/08, C-318/08, C-319/08 şi C-320/08,
[13]
Rosalba Allassini împotriva Telecom Italia SPA (C-317/08) şi Filomena Califano împotriva Wind SpA (C-318/08) şi Lucia
Anna Giorgia Iacono împotriva Telecom Italia SpA (C-319/08) şi Multiservice Srl împotriva Telecom Italia SpA (C-320/08),
în C.D. Enache, Clauzele abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Practică judiciară,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 213-223.

În aceleaşi cauze supra cit.[14], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că nici principiile
echivalenţei şi al efectivităţii, nici principiul protecţiei jurisdicţionale efective nu se opun unei
reglementări naţionale care impune, pentru astfel de litigii, punerea în aplicare în prealabil
a unei proceduri de conciliere extrajudiciară atunci când această procedură nu conduce
la o decizie obligatorie în privinţa părţilor, nu determină o întârziere substanţială pentru
introducerea unei acţiunii în justiţie, suspendă prescripţia drepturilor în cauză şi nu generează
cheltuieli sau generează cheltuieli reduse pentru părţi, în măsura în care totuşi calea electronică
nu constituie unicul mijloc de acces la respectiva procedură de conciliere şi sunt posibile măsuri
provizorii în cazurile excepţionale în care urgenţa situaţiei le impune.
În acest context, putem consta faptul că legiuitorul nostru prin dispoziţiile noului Cod
de procedură civilă, nu a instituit printr-o normă imperativă şi expresă interdicţia ca prin
acte normative speciale să fie instituită procedura concilierii directe dintre profesionişti,
ci, eliminând dispoziţiile din Codul de procedură în vigoare referitoare la obligativitatea
concilierii directe în litigiile dintre profesionişti, a lăsat la aprecierea legiuitorului, în virtutea
competenţelor sale, libertatea de a institui o astfel de procedură obligatorie a concilierii dintre
profesionişti, evident, cu asigurarea unei protecţii jurisdicţionale efective a participanţilor la o
astfel de procedură. Rezultă aşadar că singura condiţie impusă este aceea a posibilităţii părţilor
de a sesiza instanţele competente pentru soluţionarea judiciară a litigiilor[15].
O astfel de soluţie legislativă privitor la procedura medierii în cazul litigiilor determinate de

apariţia unui caz de impreviziune s-a propus şi în doctrină[16], dar aceasta este fără sens în
contextul în care există o reglementare specială în materia medierii aplicabilă, conform celor
expuse mai sus, şi în materia impreviziunii reglementată prin art. 1271 C. civ.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator[17],
DOCTRINĂ
„medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu

ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate,
imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor”.
Sub acest aspect, prin adoptarea Legii nr. 115/2012, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 90/2012 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013, Legea nr. 192/2006 a suferit
modificări substanţiale, prin art. 2 alin. (1), în urma modificării statuându-se că: „dacă legea
nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau juridice sunt obligate să participe la şedinţa
de informare privind medierea, inclusiv, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor
[14]
Ibidem, pp. 213, 214.
[15]
O. Puie, A.V. Fărcaş, op. cit., p. 102.
A se vedea, D. Dobrev, O cutie a Pandorei în Noul Cod Civil – Impreviziunea, în Noul Cod civil. Comentarii, ed. a III-a revăzută
[16]
şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 259, apud, V. Lozneanu, V. Barbu, P. Bebi, op. cit., infra nota 15, p. 38.
Legea nr. 192/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006, după care a suferit mai multe modificări şi
[17]
completări. După ce Legea nr. 192/2006 a fost modificată prin art. 62 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare
a noului Cod de procedură civilă, ulterior, ea a suferit modificări şi completări substanţiale prin Legea nr. 115/2012
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator (publicată în
M. Of. nr. 462 din 9 iulie 2012), prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2012 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 192/2006, precum şi pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 192/2006(publicată în M. Of. nr. 878 din 21 decembrie 2012), precum şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe (publicată în M. Of. nr. 68
din 31 ianuarie 2013).

competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie,

în materie penală, precum şi în alte materii prevăzute de lege”. Dovada participării la şedinţa
de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de
mediatorul care a realizat medierea. Dacă una din părţi refuză în scris participarea la şedinţa de
informare, nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezintă la data fixată
pentru şedinţa de informare, se întocmeşte proces –verbal, care se depune la dosarul instanţei”
[art. 2 alin. (11) din Legea nr. 192/2006].
Rezultă aşadar, din cuprinsul acestei dispoziţii legale că, atât în cazul în care părţile recurg
la mediere înainte de sesizarea instanţei de judecată, cât şi după declanşarea unui proces în
faţa instanţelor competente, părţile sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind
medierea, dar nu sunt obligate să recurgă la soluţionarea litigiului prin mediere, medierea fiind
facultativă, ceea ce rezultă din chiar conţinutul art. 1 din Legea nr. 192/2006, în sensul căruia
medierea este o modalitate de soluţionare pe cale amiabilă a unui conflict.
De asemenea din formula de redactare a textului art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006
modificat, care face referire la obligaţia participării la şedinţa de informare, inclusiv după
declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, ar rezulta faptul că, dacă părţile au
declanşat un proces în faţa instanţelor competente, deci nu au soluţionat litigiul prin mediere,
dar fără a participa la şedinţa de informare cu privire la
mediere |
avantajele medierii, judecătorul va suspenda cauza şi
şedinţă de informare |
va aduce la cunoştinţa părţilor faptul că sunt obligate
obligativitatea concilierii directe
să participe la această şedinţă de informare, urmând ca,
judecata să fie repusă pe rol, după ce părţile fac dovada participării la această şedinţă de
informare, în ipoteza în care, după declanşarea procesului nu au convenit soluţionarea litigiului
prin mediere. În ipoteza în care, părţile, după declanşarea litigiului au participat la şedinţa de
informare şi au decis în cadrul aceleiaşi şedinţe soluţionarea litigiului prin mediere, mediatorul
va comunica instanţei de judecată acordul de mediere şi, în consecinţă, potrivit art. 63
alin. (1) din Legea nr. 192/2006, modificat prin Legea nr. 115/2012, instanţa va pronunţa, la
cererea părţilor, cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre, dispoziţiile art. 432-434 C. pr. civ.,
aplicându-se în mod corespunzător.
O atare concluzie se desprinde din conţinutul art. 61 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, în sensul
căruia, dacă conflictul a fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere poate avea loc
prin iniţiativa părţilor sau la propunerea oricăreia dintre acestea, ori la recomandarea instanţei,
cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii.
În acest context, putem consta faptul că legiuitorul nostru prin dispoziţiile noului Cod
de procedură civilă, nu a instituit printr-o normă imperativă şi expresă interdicţia ca prin
acte normative speciale să fie instituită procedura concilierii directe dintre profesionişti,
ci, eliminând dispoziţiile din Codul de procedură în vigoare referitoare la obligativitatea
concilierii directe în litigiile dintre profesionişti, a lăsat la aprecierea legiuitorului, în virtutea
competenţelor sale, libertatea de a institui o astfel de procedură obligatorie a concilierii dintre
profesionişti, evident, cu asigurarea unei protecţii jurisdicţionale efective a participanţilor la o
astfel de procedură. Rezultă aşadar că singura condiţie impusă este aceea a posibilităţii părţilor
de a sesiza instanţele competente pentru soluţionarea judiciară a litigiilor.

Sub acest aspect, în literatura de specialitate, s-a afirmat că, în art. 1271, ab initio, avem o limitare
a accesului la justiţie, şi, în acelaşi timp, o lipsă de reglementare în situaţia în care debitorul
invocă impreviziunea. În astfel de cazuri, datorită noutăţii instituţiei şi, de asemenea, datorită
condiţiilor instituite de art. 1271 lit. d), respectiv, „termenul rezonabil” şi „buna-credinţă”
ce sunt lăsate la aprecierea instanţei, acestea din urmă vor deveni obstacole serioase pentru cei
care vor recurge la impreviziune. În concluzie, autorul concluzionează că cele expuse necesită
o intervenţie legislativă în sensul corelării dispoziţiilor din Codul civil cu cele din Codul de
procedură civilă.
În acest context, pentru cele expuse de noi în cuprinsul studiului, împărtăşim doar unele dintre
opiniile autorului supra cit., pentru următoarele considerente.
Astfel, nu putem împărtăşi opinia autorului în sensul căreia, ab initio, în art. 1271 avem o
limitare a accesului la justiţie, aceasta, întrucât, accesul liber la justiţie este îngrădit doar în
ipoteza în care decizia părţilor concretizată într-un proces-verbal al concilierii nu mai putea
fi contestată în justiţie. Or, ipoteza normei legale instituite prin art. 1271 lit. d) C. civ. vizează
tocmai intervenţiei instanţei în vederea adaptării contractului în urma apariţiei cazului de
impreviziune ca urmare a eşuării concilierii părţilor, ocazie cu care instanţa de judecată va
analiza legalitatea şi chiar oportunitatea motivelor înscrise în procesul-verbal de conciliere
pentru care părţile nu au ajuns la un consens în vederea adaptării rezonabile a contractului la
noile circumstanţe.
În sprijinul opiniei noastre mai poate fi invocată o altă opinie exprimată în literatura de
specialitate[18] din care rezultă că instituirea acestei proceduri prealabile a concilierii părţilor
în caz de impreviziune, nu îngrădeşte liberul acces la justiţie. Astfel, potrivit acestei opinii, în
ipoteza în care părţile în urma negocierilor nu au ajuns la un acord şi, în consecinţă au apelat
DOCTRINĂ
la instanţa de judecată, judecătorul, pentru a evalua dacă încercarea de negociere a debitorului

este una serioasă, nefăcută doar de formă şi vizează o adaptare rezonabilă şi echitabilă a
contractului, va ajunge la fondul dosarului, făcând acea expertiză pentru a compara oferta,
propunerea făcută de debitor înainte de introducerea acţiunii, cu dezechilibrul efectiv creat.
Evident, şi suntem de acord cu opinia autorilor supra cit., că noţiunile „termen rezonabil”
şi „bună-credinţă” drept condiţii instituite prin textul art. 1271 lit. d), chestiuni de fapt
lăsate la aprecierea instanţei pot deveni obstacole serioase pentru cei care vor să recurgă la
impreviziune, dar această dificultate a instanţei în aprecierea respectării celor două condiţii nu
se pot converti într-o îngrădire a liberului acces la justiţie, instanţa, în virtutea rolului său activ,
având obligaţia de a stărui prin toate mijloacele pentru a garanta părţilor dreptul la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
În sprijinul argumentării opiniei noastre, putem invoca jurisprudenţa Curţii Constituţionale[19]

care în mod constant, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a pronunţat în sensul că
dispoziţia constituţională, instituită prin art. 21 alin. (4) din Constituţia republicată (jurisdicţiile
speciale administrative sunt facultative şi gratuite), a desfiinţat condiţia prealabilă numai
[18]
A se vedea, I. Ionescu, Antecontractul de vânzare-cumpărare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 351.
A se vedea CC, Decizia nr. 293 din 1 iulie 2004, în M. Of. nr. 702 din 4 august 2004; CC, Decizia nr. 220 din 6 mai
[19]
2004, în M. Of. nr. 93 din 16 iunie 2004; CC, Decizia nr. 216 din 6 mai 2004, în M. Of. nr. 530 din 14 iunie 2004;
CC, Decizia nr. 409 din 12 octombrie 2004, în M. Of. nr. 1063 din 16 noiembrie 2004; CC, Decizia nr. 53 din 26 ianuarie
2006, în M. Of. nr. 173 din 23 februarie 2006.

pentru procedura administrativ-jurisdicţională concretizată prin soluţionarea de către un

organ independent şi imparţial, cu respectarea principiului contradictorialităţii, a litigiilor
privind existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor subiective, context în care nicio dispoziţie
constituţională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură administrativă prealabilă
fără caracter jurisdicţional, cum este de exemplu procedura recursului administrativ graţios
(sau a procedurii prealabile obligatorii a concilierii dintre profesionişti, n.n., O.P., L.F.) sau a celui
ierarhic, reglementat atât prin vechiul act normativ, respectiv, Legea nr. 29/1990, cât şi după
intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004.
De asemenea, nu putem împărtăşi opinia autorilor supra cit., potrivit căreia, prin noul
Cod de procedură civilă nemaifiind preluate dispoziţiile art. 7201 vechiul C. pr. civ. care
reglementează procedura concilierii între profesionişti, în lipsa unei astfel de reglementări în
noul Cod de procedură civilă care să prevadă modalitatea de desfăşurarea a concilierii între
profesionişti, nu ar putea deveni aplicabile dispoziţiile art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ., care
instituie obligativitatea concilierii în materia impreviziunii înainte de sesizarea instanţei de
judecată. În acest context, pentru aplicabilitatea
art. 1271 alin. (3) lit. d) C. civ., nu se impune procedura administrativ-jurisdicţională |
reglementarea în detaliu a modului de efectuare contract administrativ |
plângere prealabilă
a procedurii concilierii între profesionişti prin
noul Cod de procedură civilă, această modalitate fiind lăsată de către legiuitor la dispoziţia
părţilor. În acest sens, nu se poate acredita ideea că noul Cod de procedură civilă nu
reglementează procedura concilierii între profesionişti, care are semnificaţia unei proceduri
prealabile, ceea ce rezultă expres din prevederile art. 193 noul C. pr. civ., care reglementând
procedura prealabilă înainte de sesizarea instanţei în cazurile prevăzute de lege, nu distinge
între părţile implicate în litigiu care trebuie să efectueze procedura prealabilă, printre aceste
părţi, putându-se regăsi şi profesioniştii. Or, dispoziţia instituită prin art. 1271 alin. (3) lit. d)
C. civ. constituie tocmai unul dintre cazurile prevăzute de lege la care se referă art. 193
noul C. pr. civ. prin care se instituie obligativitatea procedurii prealabile a concilierii şi între
profesionişti. Pe de altă parte, reglementarea în noul Cod de procedură civilă printr-o
dispoziţie legală expresă a procedurii de desfăşurare a concilierii între profesionişti, asemenea
celei instituite prin art. 7201 vechiul C. pr. civ., nu se impune, aceasta întrucât, şi dispoziţiile
instituite prin teza a doua a art. 193 noul C. pr. civ. statuează drept singură condiţie ca părţile
să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile, în modalitatea aleasă prin acordul lor de
voinţă, dovadă care se va anexa la cererea de chemare în judecată. Sub aspectul discutat mai
sus, problema procedurii concilierii, având semnificaţia procedurii prealabile, după intrarea
în vigoare a noului Cod de procedură civilă, care nu mai reia dispoziţiile art. 7201 vechiul
C. pr. civ. se pune doar în situaţia contractelor administrative, în contextul în care potrivit
art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, plângerea prealabilă în
cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul
litigiilor comerciale, fiind aplicabile în mod corespunzător dispoziţiile Codului de procedură
civilă, adică, dispoziţiile art. 7201 vechiul C. pr. civ.[20]
[20]
Pentru analiza acestei problematici, a se vedea, O. Puie, Aspecte privind implicaţiile ..., pp. 59-64.

Călin M. COSTIN, Mircea N. COSTIN
Răspunderea locatorului pentru pagubele

suferite de locatar ca urmare a faptei ilicite
săvârşite de un terţ
– Studiu de caz –
Conf. univ. dr. Călin M. COSTIN
Prof. univ. dr. Mircea N. COSTIN
I. Prin cererea introductivă de instanţă formulată şi ulterior precizată, reclamanta SC T. Prodcom SRL
Oradea (T.P.) a chemat în judecată pe pârâta SC C.S. SA (C.S.), solicitând obligarea acesteia la
plata sumei de 818.416,25 lei, cu titlu de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului ce i-a fost
cauzat prin furtul unei cantităţi de 6.547,33 grame bijuterii din aur de 14 carate.
În motivarea acestei cereri s-a arătat că între reclamantă, în calitate de locatar, şi pârâtă, în
calitate de locator, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 374 din 11 iulie 2007, având ca
obiect folosinţa unui spaţiu comercial, cu destinaţia magazin de bijuterii, situat în incinta
complexului comercial din Oradea, aparţinând pârâtei, în schimbul unei chirii lunare.
Potrivit stipulaţiei de sub pct.4.1 din acest contract, locatorului îi revine obligaţia de a
asigura „(...) prin mijloace specifice (pază + sistem de alarmare) paza şi protecţia bunurilor
(mai puţin sumele de bani/alte valori lăsate în casieria raionului) proprietate a locatarului
în afara programului de lucru al magazinului. Locatorul nu îşi asumă răspunderea cu privire
la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt, distrugeri,
tâlhării, inundaţii, căderi de corpuri etc.)”.
JURISPRUDENȚĂ
Prin clauza prevăzută sub pct. 7.5 din contractul de închiriere convenit de părţi, se prevede
că: „Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în raioane pe durata cât magazinul este închis
(21,00 – 08,00) locatorul neasumându-şi nicio responsabilitate pentru nerespectarea prezentei
interdicţii”.
În noaptea de 12/13 martie 2009 din cantitatea totală de aur, existentă la acea dată în magazin
de 8.934,53 grame, a fost furată cantitatea de 6.619,41 grame aur de 14 carate, din care s-a
recuperat ulterior cantitatea de 72,08 grame aur, conform înscrisului intitulat Dovadă eliberat
de Poliţia Municipiului Oradea – Biroul de Investigaţii Criminale, în calitate de organ de
cercetare penală al Poliţiei Judiciare.

Răspunderea locatorului pentru pagubele suferite de locatar ca urmare a faptei ilicite săvârşite de un terţ
Prin Sentinţa comercială nr. 704/com./2010, pronunţată la data de 28 septembrie 2010,

de către Tribunalul Bihor, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal – în acelaşi dosar,
a fost respinsă ca neîntemeiată cererea introductivă de instanţă.
În motivarea acestei sentinţe instanţa reţine că: reclamanta se prevalează de prima parte a
stipulaţiei de sub pct.4.1 din contractul încheiat de părţi, ce îi este favorabilă, iar pârâta se
prevalează de partea a doua a aceleaşi stipulaţii care îi este favorabilă. La o primă examinare,
cele două părţi ale acestei stipulaţii par a fi contradictorii. Dar această clauză se completează
cu clauza prevăzută la art. 7.5 din contract. Clauzele unui contract, reţine judecătorul fondului,
nu pot fi izolate din contextul în care se încadrează. Art. 982 C. civ. precizează că toate
clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă
din întregul act. Se mai reţine, de asemenea, că referitor la clauzele îndoielnice sau echivoce,
legiuitorul a stabilit patru reguli de interpretare, în cazul dat primind aplicare cea prevăzută
de art. 983 C. civ., conform căruia atunci când există îndoială contractul se interpretează în
favoarea celui care se obligă. Altfel spus, cu privire la asemenea clauze primeşte aplicare
principiul in dubio pro reo. În cazul dat, clauza de sub pct. 4.1 din contractul de închiriere,
conchide acelaşi judecător, se interpretează în favoarea pârâtului, întrucât în privinţa obligaţiei
contractuale a acestuia există îndoieli, ceea ce îi profită conform principiul in dubio pro reo.
Totodată se reţine că: „Această clauză nu poate fi considerată abuzivă deoarece potrivit
practicii şi literaturii juridice, în mod unanim este acceptată inexistenţa clauzelor abuzive
în raporturile comerciale dintre două societăţi comerciale, societăţi care au participat la
negocieri, nefăcându-se dovada că această clauză i-a fost impusă de pârâtă, că ar fi profitat de
vreo poziţie economică dominantă (în Oradea existând mai multe locaţii care pot fi închiriate
de orice persoană fizică sau juridică, cu destinaţie de spaţiu comercial)”.
Se mai reţine, în considerente, că referire la existenţa clauzelor abuzive se face prin dispoziţiile
Legii nr. 193/2000, conform cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct
între o societate şi un consumator va fi considerată abuzivă dacă creează în detrimentul
consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor. Conform art. 2 alin. (1) din această lege: „Prin consumator
se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în
temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara
activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.
Judecătorul fondului apreciază că raportat la clauzele 7.5 şi 4.1 din contract, reclamanta T.P., în
calitate de proprietar nu a luat nici măcar minimele diligenţe pentru a asigura după încheierea
programului de lucru, pe timp de noapte, paza şi protecţia unei cantităţi însemnate de bijuterii
din aur.
Totodată, T.P., deşi avea în obiectul de activitate producţie, reparaţii şi comercializare bijuterii,
nu era dotată cu sistem de alarmare aşa cum era obligată potrivit Legii nr. 333/2009 privind
paza obiectivelor, valorilor şi persoanelor şi al Regulamentului de aplicare al acesteia [art. 53,
art. 43 alin. (1) lit. h)]. Faptul că prin Sentinţa civilă nr. 7651/2010 a Judecătoriei Oradea,
s-a dispus anularea procesului-verbal de contravenţie şi exonerarea de la plata amenzii
contravenţionale, nu are influenţă asupra obligaţiei impuse societăţii reclamante de Legea
nr. 333/2003, în sensul de a-şi asigura paza şi protecţia bunurilor şi prin sistem de alarmare
avizat de organele de poliţie. Este adevărat că pârâta SC C.S. SA a fost avertizată, în scris, de

către societatea prestatoare a serviciilor de supraveghere video că în perioada 12 martie 2009,

orele 10 – 13 martie 2009, orele 20, sistemul de televiziune în circuit închis nu va fi funcţional
şi, deci, nu va înregistra imagini, dar notificarea reclamantei cu privire la dezactivarea
sistemului de supraveghere video nu era, nici necesară, nici obligatorie, neexistând nicio clauză
contractuală care să prevadă această obligaţie în sarcina societăţii pârâte.
Obligaţia de a asigura paza valorilor deţinute, apreciază judecătorul fondului, revenea în

exclusivitate reclamantei, obligaţie pe care aceasta nu a respectat-o decât după ce a fost
păgubită prin furt. Numai pe data de 26 martie 2009, reclamanta a solicitat pârâtei aprobarea
montării în cadrul spaţiului său comercial a unui cablu electric alimentat continuu, în vederea
montării unui sistem de alarmă, protecţie şi monitorizare video, ceea ce s-a şi aprobat.
Montarea de către reclamantă a sistemului propriu de alarmare şi supraveghere video,
conchide judecătorul fondului, trebuia făcută încă de la începutul activităţii sale comerciale în
acest spaţiu comercial, aceasta fiind o obligaţie legală ce îi revenea.
Cât priveşte credibilitatea martorei B.R. care a declarat că reclamanta a solicitat de mai multe
ori pârâtei instalarea unei prize de curent continuu pentru a-şi putea monta un sistem propriu
de supraveghere, prima instanţă consideră că aceasta ridică serioase semne de întrebare,
întrucât respectiva martoră se află în relaţii de prietenie cu administratora reclamantei, având
interes să declare în favoarea acesteia.
II. Împotriva sentinţei T.P. a declarat în termen legal apel, învederând că aceasta este
netemeinică şi nelegală sub mai multe aspecte şi anume: judecătorul fondului nu a analizat
în considerentele sentinţei apelate şi nici nu a înlăturat motivat argumentările făcute de T.P.
privind culpa pârâtei-intimate în producerea prejudiciului pe care l-a suferit; a interpretat în
mod eronat prevederile Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi
persoanelor; a înlăturat nejustificat depoziţia martorei audiată în cauză; a omis să constate
caracterul abuziv al clauzei de sub pct. 7.5 din contractul de închiriere care, îi permitea pârâtei
să golească de conţinut juridic clauza de sub pct. 4.1 din acelaşi contract privind obligaţia de
pază a bunurilor pe care şi-a asumat-o.
III. Prin decizia nr. 24/AC/2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de
contencios administrativ şi fiscal, la data de 8 martie 2011, în acelaşi dosar, a fost respins ca
nefondat apelul comercial declarat de reclamanta-apelantă T.P. împotriva sentinţei dată de
prima instanţă, menţinând în totalitate această sentinţă.
JURISPRUDENȚĂ
Instanţa de apel reţine, în considerentele acestei decizii, următoarele: potrivit pct. 4.1
din contractul de închiriere convenit de părţi locatorul se obligă să asigure prin mijloace
specifice (pază + sistem de alarmare) paza şi protecţia bunurilor (mai puţin sumele de bani/
alte valori lăsate în casieria raionului) proprietate a locatarului în afara programului de lucru
al magazinului. Locatorul nu îşi asumă răspunderea cu privire la eventualele pierderi pe care
locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt, distrugeri, tâlhării, inundaţii, căderi de
corpuri etc.).
Această clauză, constată instanţa de apel, a fost completată şi lămurită prin clauza de sub
pct. 7.5 din acelaşi contract care stabileşte că: „Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în
raioane pe durata cât magazinul este închis (21,00 – 08,00) locatorul neasumându-şi nicio
responsabilitate pentru nerespectarea prezentei interdicţii”.

Curtea de Apel Oradea interpretează clauzele contractuale menţionate în sensul că, dacă
iniţial, intimatul, prin prima clauză contractuală arată că nu-şi asumă responsabilitatea pentru
sumele de bani şi alte valori lăsate în casieria raionului, proprietate a locatarului, în afara
programului de lucru al magazinului, ulterior, clarifică prin stipulaţiile cuprinse în cea de-a doua
clauză enunţată, intenţia sa de a nu-şi asuma nicio răspundere pentru nesocotirea interdicţiei
impuse locatarului de păstrare a oricăror bunuri şi valori în raioane pe durata cât magazinul
este închis (21,00 – 8,00).
În concluzie, reţin magistraţii din apel, contrar susţinerilor apelantei este evident că intimata
prin clauzele stipulate mai sus a înţeles să nu-şi asume nicio responsabilitate pentru bunuri sau
valori aflate în raioanele închiriate, în afara programului de lucru.
Interpretarea izolată a clauzelor contractuale, reţin aceiaşi magistraţi, la care recurge apelantul
prin motivele de apel şi concluziile depuse, contravine regulilor de interpretare a convenţiilor.
Astfel, art. 982 C. civ. stabileşte că diferitele clauze contractuale ale contractului nu se
interpretează separat, ci, unele prin altele, coordonat dându-se fiecăreia dintre ele înţelesul
ce rezultă din actul întreg. Pe de altă parte, conform regulii de interpretare consacrată prin
art. 983 C. civ., clauzele contractuale se interpretează în favoarea celui care se obligă, adică a
debitorului. Aşa fiind, clauzele contractuale evocate referitoare la exonerarea de răspundere a
intimatei, în cazul unor incidente cu privire la bunurile şi valorile din raion, în afara programului
de lucru, chiar dacă ar fi neclare, ceea ce nu este cazul în această speţă, se interpretează
în favoarea pârâtei-intimate SC C.S. SA. Prima instanţă a dat clauzelor contractuale în
discuţie, interpretarea corespunzătoare chiar dacă această interpretare este contestată de
apelanta-reclamantă. Curtea de Apel mai reţine că argumentele invocate de societatea
reclamantă potrivit cărora locatarului nu-i revine obligaţia de pază a bunurilor în afara
programului de lucru, deoarece la pct. 4.2 din contract, printre obligaţiile instituite în sarcina
sa, nu se regăseşte obligaţia de pază, nu pot fi primite.
Magistraţii din apel apreciază că din împrejurarea că în contractul de închiriere nu este stipulată
obligaţia de pază a locatarului cu privire la bunurile sale, în afara programului de lucru, nu se
poate trage concluzia că această obligaţie a fost asumată de către intimată, din moment ce
prin clauze exprese, aceasta din urmă a precizat că nu-şi asumă o atare obligaţie pentru cazul în
care locatarul nu respectă interdicţia de păstrare a oricăror bunuri şi valori în raioane pe durata
cât magazinul este închis (21,00 – 8,00).
În considerentele deciziei analizate se mai reţine că nu sunt întemeiate nici afirmaţiile apelantei
potrivit cărora părţile de comun acord au stabilit că obligaţia de pază a spaţiului folosit de
către apelantă revine locatorului (conform cu clauza de sub pct. 4.1 din contract coroborat cu
art. 969 C. civ.) respectându-se prevederile Legii nr. 333/2003 cu privire la îndeplinirea
obligaţiilor de pază.
Magistraţii din apel apreciază că, din cuprinsul contractului încheiat de părţi, rezultă că intimata
nu şi-a asumat nicio responsabilitate în cazul încălcării de către locatar a obligaţiei de păstrare
corespunzătoare a unor bani şi valori pe durata cât magazinul este închis, iar contractul
reprezintă legea părţilor.

În altă ordine de idei, Curtea consideră că nu sunt fondate nici susţinerile apelantei-reclamante
conform cărora judecătorul fondului, prin argumentele expuse, aduce atingere puterii lucrului
judecat a Sentinţei civile nr. 7651 din 23 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Oradea, rămasă
irevocabilă prin Decizia nr. 1003/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Bihor, hotărâri în care,
interpretându-se contractul în discuţie, se reţine obligaţia locatorului de a asigura paza şi
protecţia bunurilor apelantei reclamante.
Se reţine, în context, că sentinţa în raport cu care se invocă puterea lucrului judecat are ca
obiect plângerea contravenţională formulată de A.A., în calitate de administrator al societăţii
reclamante, împotriva procesului-verbal de contravenţie seria AY nr. 2470049 din 13 martie
2009, întocmit de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor, prin care s-a reţinut în sarcina sa
săvârşirea contravenţiei constând în neluarea măsurilor de montare a unui sistem de alarmă
împotriva efracţiei, faptă care constituie contravenţie potrivit art. 3 alin. (3) raportat la art. 60
lit. a) din Legea nr. 333/2003.
Cu referire la acest aspect în considerentele deciziei analizate, Curtea de Apel Oradea

argumentează în sensul că unul din caracterele puterii de lucru judecat îl reprezintă
obligativitatea, care presupune că părţile trebuie să se supună efectelor hotărârii judecătoreşti.
O astfel de hotărâre produce efecte numai între părţile litigante, cu excepţia hotărârilor
pronunţate în materie de stare civilă care produc efecte erga omnes.
Pe de altă parte, în speţă, pârâta intimată nu a avut calitatea de parte în procesul prin care
s-a soluţionat plângerea contravenţională, aşa încât hotărârile pronunţate nu-i pot fi opuse cu
putere de lucru judecat. De asemenea, puterea lucrului judecat este restrânsă la acele aspecte
litigioase care au format obiectul litigiului şi care au fost rezolvate prin dispozitiv. Dimpotrivă,
stările de fapt, motivele fără valoare dispozitivă avute în vedere în fundamentarea soluţiei
pronunţate, nepurtând asupra unui raport juridic dedus judecăţii, nu au putere de lucru judecat.
Aşa fiind, conchid magistraţii din apel, argumentele avute în vedere la soluţionarea plângerii
contravenţionale, expuse în considerentele hotărârilor, nu leagă instanţa de apel, de modul în
care acestea au interpretat contractul dintre părţi, contract în discuţie în acest litigiu.
Se mai învederează că, afirmaţiile apelantei cu privire la faptul că tribunalul interpretând

clauzele contractuale contrar celor reţinute prin hotărârile prin care a fost soluţionată
plângerea contravenţională, ar fi adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, nu
pot fi acceptate de către curtea de apel deoarece, în practica CEDO s-a decis că securitatea
JURISPRUDENȚĂ
raporturilor juridice civile impune ca soluţia dată în mod definitiv de către tribunale unui litigiu
să nu poată fi repusă în discuţie, ceea ce nu este cazul în această speţă.
Cât priveşte caracterul abuziv al clauzei contractuale stipulate la pct. 7.5 din contract se impune
a se sublinia că, în raport cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, de prevederile acestei legi
pot beneficia doar persoanele fizice şi grupurile de persoane fizice constituite în asociaţii.
Din acest motiv criticile reclamantei apelante vizând caracterul abuziv al clauzei contractuale,
nu au mai fost analizate de către Curte, aceasta din urmă apreciind că reclamanta-apelantă nu
se încadrează în categoria persoanelor care se pot prevala de dispoziţiile acestei legi.

Totodată, magistraţii din apel au apreciat că în mod corect instanţa de fond a statuat că în
raporturile contractuale dintre două societăţi comerciale nu există clauze abuzive.
S-a mai apreciat că nimic nu o împiedica pe reclamanta-apelantă să-şi monteze propriul sistem
de siguranţă, în contextul în care prevederile contractuale îl exonerau pe locator de orice
răspundere în cazul nerespectării obligaţiei de a nu deţine în raion, în afara programului de
lucru bunuri sau valori, neglijenţa acesteia neputând fi invocată de către reclamantă pentru
recunoaşterea dreptului său.
IV. Împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, reclamanta a declarat recurs, învederând că
această decizie este nelegală sub mai multe aspecte şi anume: instanţa de apel a interpretat
greşit stipulaţiile de sub pct. 4.1 alin. (4) şi pct. 7.5 din contractul de închiriere nr. 374 din 11 iulie
2007 (acesta fiind potrivit 969 C. civ. legea părţilor) modificând nepermis conţinutul clauzei de
sub pct. 7.5. Aprecierea instanţei de apel potrivit căreia nestipularea în contractul de închiriere
a obligaţiei „(...) de pază în sarcina locatarului cu privire la bunurile sale, în afara programului
de lucru, nu poate echivala cu asumarea acestei obligaţii de către intimată, din moment ce prin
clauze exprese aceasta din urmă a precizat că nu-şi asumă obligaţia în cazul în care locatarul
nu respectă interdicţia de păstrare a oricăror bunuri şi valori în raioane pe durata cât magazinul
este închis”, are caracter tendenţios şi constituie totodată proba încălcării de către instanţă a
prevederilor art. 129 alin (51) C. pr. civ. Se ignoră faptul că obligaţia de pază a fost stipulată în
sarcina locatorului prin clauza expresă de sub pct. 4.1 din contract.
Preocuparea instanţei de apel de a denatura voinţa reală a părţilor exprimată prin contractul
de închiriere rezultă şi din aprecierea potrivit căreia pârâta intimată: „(...) nu şi-a asumat
nicio responsabilitate în cazul încălcării de către locatar a obligaţiei de păstrare a unor bani şi
valori pe durata cât magazinul este închis şi această prevedere convenţională reprezintă legea
părţilor”.
O altă eroare de judecată comisă de instanţa de apel constă în ignorarea celor stabilite prin
considerentele Sentinţei civile nr. 7651/2010 pronunţată de Judecătoria Oradea la data de
23 iunie 2010, în dosarul nr. 4718/271/2009, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1003/R/
CA/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, la data de 15 noiembrie 2010. Magistraţii din apel
au statuat greşit că domeniul de incidenţă al clauzelor abuzive este definit şi limitat prin
dispoziţiile Legii nr. 193/2000, strict la raporturile dintre comercianţi şi consumatori.
Decizia recurată este nelegală şi sub aspectul că aceasta fost pronunţată de către Curtea de
Apel Oradea fără să fi fost analizat unul din motivele esenţiale de apel anume acela al unei
triple culpe grave a locatorului şi anume:
– pârâta intimată a instalat o schelă pe peretele exterior al clădirii, fără a lua măsuri
suplimentare de pază care se impuneau ca urmare a facilităţii create prin prezenţa acestei
schele pentru pătrunderea hoţilor în incinta magazinului reclamantei-recurente, pe fereastra
exterioară a acestuia, situată la o înălţime de 18 m de sol, şi prevăzută cu gratii;
– pârâta intimată deşi a fost avertizată prin adresa nr. 53 din 12 martie 2009, SC S.I. SRL, că în
noaptea de 12/13 martie 2009 sistemul de supraveghere al complexului comercial C.S. este
nefuncţional, nu a luat măsuri de pază corespunzătoare situaţiei astfel create şi nici măcar
nu a adus la cunoştinţa recurentei această împrejurare pentru a putea lua ea însăşi măsuri

de pază, pe cont propriu, a bunurilor existente în magazinul său. De subliniat în context că

SC S.I. SRL a avut contract în derulare cu intimata privind asigurarea pazei prin sistemul
de supraveghere video şi de alarmare, iar nu cu reclamanta-recurentă, ceea ce confirmă
că obligaţia de pază a bunurilor din magazinele care funcţionează în incinta complexului
comercial C.S., revenea pârâtei-intimate în afara programului de funcţionare al acestuia;
– în fine, o a treia împrejurare care confirmă culpa pârâtei-intimate în producerea pagubei

suferite de reclamanta-recurentă ca urmare a furtului cantităţii de 6.619,41 grame aur de
14 carate (din care s-a recuperat ulterior numai cantitatea de 72,08 g aur), constă în aceea
că, după cum rezultă din declaraţia martorei B.R.S., sus-numita nu a dat curs repetatelor
solicitări ale recurentei privind aprobarea instalării (conform contractului) de către apelantă
pe cheltuială proprie, a unei prize în incinta magazinului său, pentru montarea unui sistem
de supraveghere propriu în acest magazin.
V. Prin decizia civilă nr. 2813/2011 pronunţată la data de 27 septembrie 2011 de către ÎCCJ,
secţia comercială, în dosarul nr. 3061/111/2009, s-a respins ca nefondat recursul declarat de
reclamanta-recurentă împotriva deciziei civile nr. 24/AC/2011, pronunţată de Curtea de Apel
Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal la data de 8 martie 2011, în
acelaşi dosar, fiind menţinută în totalitatea ca legală şi temeinică decizia recurată.
În motivarea deciziei dată de instanţa de recurs se invocă următoarele considerente:
Acţiunea cu care reclamanta-recurentă a învestit instanţa de judecată este o acţiune în

răspundere contractuală, constând în despăgubirea acesteia pentru un prejudiciu cauzat de
nerespectarea de către pârâtă a obligaţiilor de pază pe care şi le-a asumat prin contractul de
închiriere pe care părţile l-au încheiat în data de 11 iulie 2007.
Motivul de recurs invocat sub pct. 2.8 din memoriul de recurs prin care se invocă nepronunţarea
asupra unui motiv de apel constând în tripla culpă gravă a locatorului, este fără suport în
realitatea dosarului, nici prin motivele de apel şi nici prin completarea acestora, reclamanta
neinvocând o atare critică, împrejurarea ca atare fiind expusă în preambulul apelului la pct. 1
Circumstanţele cauzei, motivele de apel fiind expuse la pct. 2, pe de o parte. Pe de altă parte,
conţinutul criticii din recurs dezvoltă o situaţie de fapt care excede controlului de legalitate la
care este limitată examinarea instanţei de recurs prin art. 304 C. pr. civ. partea introductivă.
Pentru acest ultim considerent, se arată în motivarea deciziei dată în recurs, nu va fi luată în
examinare nici critica de la pct. 2.7 din memoriul de recurs cu privire la aprecierea depoziţiei
JURISPRUDENȚĂ
martorei B.R.S.
Se mai apreciază că instanţele de fond şi apel nu au schimbat nici natura şi nici înţelesul vădit
neîndoielnic al clauzelor contractuale având în vedere şi regimul juridic pe care Codul civil îl
rezervă contractului de locaţiune a unui imobil, iar redactarea cuvântului bunuri în loc de bani
este irelevantă juridic în speţă pentru următoarele argumente:
Prin clauza 4.1 liniuţa a 2-a locatorul şi-a sumat o obligaţie în contextul contractului de
închiriere pe care părţile l-au încheiat şi anume: „(...) paza şi protecţia bunurilor (mai puţin
sumele de bani/alte valori lăsate în casieria raionului) proprietate a locatarului în afara
programului de lucru al magazinului”. Însă, „Locatorul nu îşi asumă răspunderea cu privire la
eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt, distrugeri,

tâlhării, inundaţii, căderi de corpuri etc.)”. Această clauză transpune de fapt dispoziţia art. 1426
C. civ. conform căreia locatorul nu răspunde pentru tulburarea de fapt a folosinţei ci numai
pentru tulburarea de drept: „Locatorul nu este răspunzător către locatar de tulburarea cauzată
lui prin fapta unei a treia persoane, care persoană nu-şi sprijină acest fapt pe un drept asupra
lucrului închiriat sau arendat; locatarul are însă facultatea de a reclama în contră-le în numele
său personal”.
Această limitare legală şi contractuală, reţine Instanţa Supremă, este reluată şi concretizată
prin clauza art. 7.5 din contract prin care: „Se interzice păstrarea oricăror bani/valori în
raioane pe durata cât magazinul este închis (21,00 – 08,00), locatorul neasumându-şi nicio
responsabilitate pentru nerespectarea prezentei interdicţii”.
Obiectul locaţiunii, în cazul dat l-a format un spaţiu destinat producţiei, reparaţiilor şi
comercializării bijuteriilor, prejudiciul reclamat constând în contravaloarea unei cantităţi de
bijuterii furate.
Potrivit pct. 7.2 din contract: „Prezentul contract se completează cu prevederile legale în
vigoare la data semnării lui”.
În considerentele deciziei dată de instanţa de recurs se mai reţine că bunurile care au fost
furate din magazin, în afara programului de lucru, au fost bijuterii din aur, or, conform art. 25
din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor,
modificată – metalele şi pietrele preţioase se circumscriu sintagmei de „bunuri şi valori cu
caracter special” pentru a căror pază şi transport se instituie obligaţii specifice, conform art. 28
din lege în sarcina conducătorilor unităţilor care le deţin.
Se apreciază, că din această perspectivă pct. 7.5 din contractul încheiat de părţi, prin interdicţia
păstrării de valori în raioanele magazinului cât timp magazinul este închis, a avut în vedere
bijuteriile din aur a căror producere, reparaţie, comercializare constituiau activităţi comerciale
convenite a fi desfăşurate în spaţiul închiriat, care, în sensul legii speciale menţionate, se
constituie în valori cu caracter special, iar nu numai bani sau alte instrumente de plată care
se circumscriu noţiunii de „valori” în accepţiune comună, iar nu specială, cum greşit susţine
recurenta, şi care, oricum nu se păstrau în raioane, ci conform art. 4 alin. (1) (liniuţa 4) în
casieria raionului.
Instanţa Supremă mai reţine că obligaţia de pază a valorilor cu caracter special, în cazul dat
a bijuteriilor din aur, are nu numai o reglementare convenţională, dar şi una legală, anume
legea specială menţionată. Art. 25 din Legea nr. 333/2003 instituie în sarcina conducătorilor
unităţilor respective – în speţă a locatarei-recurente– obligaţii specifice de pază.
Cât priveşte motivul de nelegalitate a deciziei recurate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. pr. civ.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că stipulaţia contractuală de sub pct. 7.5 din
contract, mai sus citată, este clară şi categorică fără a fi însă abuzivă nici din perspectiva Legii
nr. 193/2000, a cărui greşită aplicare o critică recurenta, şi nici din perspectiva abordării
teoretice şi doctrinare avansată de recurentă. Contractul pe care părţile l-au încheiat,
apreciază Instanţa Supremă, nu se înscrie în ipoteza reglementată de legea menţionată, clar
delimitată prin art. 2 alin. (1) la care în mod corect s-a raportat instanţa de apel, întrucât
reprezintă dreptul comun în materie, şi nici în categoria pe care recurenta o menţionează, a

contractelor de adeziune, care ar prezuma un dezechilibru voliţional la încheierea lor sau a

celor dictate economic, părţile în speţă încheind un contract de închiriere numit cu un regim
juridic reglementat legal, care s-a fundamentat pe poziţia de egalitate a părţilor la încheierea
lui, cu clauze negociate, iar nu impuse de una din părţi despre care la modul teoretic s-ar putea
presupune că are o poziţie dominantă din punct de vedere economic.
Nici critica cu privire la ignorarea sentinţei judecătoreşti prin care a fost anulat procesul-verbal
de contravenţie şi exonerată reprezentanta reclamantei de răspundere contravenţională,
sub aspectul opozabilităţii ei, nu poate fi primită. Cum lesne se poate observa, constată
Instanţa Supremă, răspunderea contractuală cu care reclamanta a învestit instanţa are un
regim juridic diferit de răspunderea contravenţională, care este o răspundere administrativă
întemeiată pe alte principii, spre deosebire de răspunderea contractuală care are la bază
egalitatea juridică a părţilor la încheierea unui act juridic, în speţă a contractului de închiriere
ale cărui clauze sub aspectul executării şi interpretării lor nu pot fi dezbătute judiciar decât
între părţile contractante de către instanţa comercială/civilă. Această dezbatere judiciară,
conchid magistraţii din recurs, s-a realizat prin prezentul litigiu, cu respectarea principiilor care
guvernează procesul civil, respectiv al contradictorialităţii, în care prin hotărârile pronunţate
s-a ajuns la o constatare specifică, care îşi produce efectele în acest context procedural, după
cum efectele sentinţei instanţei de contencios administrativ devin opozabile în contextul
procedural în care aceasta a fost pronunţată, din perspectiva opozabilităţii efectelor hotărârilor
aduse în discuţie cu acte jurisdicţionale aflate sub incidenţa art. 1200 alin. (4) C. civ., iar nu ca
probe constând în înscrisuri autentice aflate sub incidenţa art. 1173 C. civ., nefiind comparabile.
VI. Hotărârile judecătoreşti pronunţate, în cazul dat, pun în discuţie câteva probleme de drept
pe care le analizăm în cele ce urmează:
A. Starea de fapt a cazului analizat constituie o ipoteză aparte a răspunderii civile contractuale a
locatorului pentru prejudiciul cauzat locatarului prin fapta ilicită a unui terţ. Angajarea răspunderii
locatorului faţă de locatar, este consecinţa neexecutării sau executării necorespunzătoare din
culpă a obligaţiilor ce revin celui dintâi – în virtutea contractului de închiriere şi a normelor legale
incidente în materie de locaţiune.
Cu un alt prilej[1] am arătat că: „Răspunderea civilă contractuală este o formă a răspunderii
civile ce se distinge prin aceea că fapta ilicită păgubitoare care o generează constă în
nerespectarea obligaţiei asumate contractual de către debitor şi are ca finalitate repararea
în natură sau prin echivalent a prejudiciului cauzat astfel creditorului. Răspunderea civilă
JURISPRUDENȚĂ
contractuală este o aplicaţie particulară a principiului răspunderii civile, în cazurile în care

prejudiciul este cauzat prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a
obligaţiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat”.
În doctrină[2] s-a învederat că locatorului îi revine, ca obligaţie principală, să asigure locatarului

folosinţa lucrului pe toată durata locaţiunii şi că pentru asigurarea executării acestei obligaţii
îi mai revin şi alte trei obligaţii subsecvente: obligaţia de predare a lucrului; obligaţia efectuării
[1]
M.N. Costin, C.M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 816 şi urm.
L. Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi succesiuni, ed. a 3-a revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu,
[2]
2006, pp. 116 şi urm.

reparaţiilor capitale şi obligaţia de garanţie. Doctrina franceză[3] menţionează că, alături de

aceste obligaţii locatorului îi mai revine şi obligaţia de prudenţă, consiliere şi informare precum
şi obligaţia de securitate (de exemplu: obligaţia de a furniza chiriaşului documentaţia de
utilizare corectă şi eficace a centralei termice).
a) Prin considerentele hotărârilor judecătoreşti analizate se reţine în mod greşit că, în speţă,
locatorul este exonerat de răspundere contractuală cu privire la eventualele pierderi pe care
locatarul le suferă prin orice tip de împrejurări (furt, distrugeri, tălhăriii, inundaţii, căderi de
corpuri etc.) prin clauza de la pct.4.1 liniuţa a 2-a [„(…) Locatorul nu-şi asumă răspunderea
cu privire la eventualele pierderi pe care locatarul le suferă din orice tip de împrejurări (furt,
distrugeri, tâlhării, inundaţii, căderi de corpuri etc.”], clauză, care transpune, de altfel, reţine
Instanţa Supremă, dispoziţia legală cuprinsă în art. 1426 C. civ., conform căruia locatorul nu
răspunde pentru tulburarea de fapt a folosinţei, ci numai pentru tulburarea de drept.
Instanţa a ignorat faptul că locatorului îi mai revine şi obligaţia de informare a locatarului pe

toată durata contractului de locaţiune cu privire la survenirea unor întâmplări sau evenimente
în legătură cu executarea acestui contract, care sunt de natură să prezinte anumite riscuri
pentru locatar şi, care schimbă, cel puţin temporar, circumstanţele executării contractului
avute în vedere de părţi la momentul perfectării lui.
Totodată, Instanţa Supremă, a omis un alt aspect esenţial anume că locatorului îi revine
obligaţia să-l avertizeze pe locatar pentru a lua măsurile de precauţie necesare evitării unor
astfel de riscuri, precum şi că producerea furtului este consecinţa directă a culpei locatorului,
care nu l-a avertizat pe locatar, despre riscul pe care-l comportă, prezenţa schelei pe peretele
exterior al clădirii, unde se afla iluminatorul magazinului locatarei. De asemenea, locatorul se
află în culpă şi sub aspectul omisiunii de a-l încunoştinţa pe locatar că în noaptea de 12/13
martie 2009, data comiterii furtului, sistemul de supraveghere video şi de alarmare era
nefuncţional.
Curtea de Casaţie din Franţa, a decis, într-o speţă[4], angajarea răspunderii locatorului pentru
omisiunea acestuia de a avertiza pe locatar despre riscul pe care-l comportă prezenţa schelei
montată pe peretele exterior, în vederea renovării imobilului şi pentru că nu a luat măsuri de
pază adecvate situaţiei astfel create, ci numai măsuri derizorii, că a omis să dea locatarilor,
înainte de începerea lucrărilor, sfaturi de precauţie, precum şi că nu l-a informat pe locatar
în legătură cu particularităţile sistemului de deschidere al ferestrei, pe care hoţii au putut-o
deschide prin simpla împingere din exterior. În aceste circumstanţe, proprietarul, prin aceste
[3]
A. Benabent, Droit civil. Les contrats speciaux civil et comerciaux, 5 edition, Montchrestien, Paris, 2001, pp.230-232,
citat de L. Stănciulescu în op. cit., pp. 116-117.
[4]
A se vedea hotărârea Curţii de Casaţie, camera a 3-a civilă, din 8 iulie 1992, publicată pe site-ul www.juricaf.
org, accesat ultima dată la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.juricaf.org/arret/FRANCE-COURDECASSATI
ON-19920708-9018367 [„(...) Mais attendu qu'ayant souverainement relevé, sans se contredire, que la compagnie La
Baloise ne justifiait pas avoir donné des instructions précises à l'entreprise chargée des travaux pour fermer les volets
des appartements dont les locataires étaient absents, qu'elle avait omis, avant les travaux, de donner aux locataires
des conseils de prudence et n'avait pas informé M.Y... des caractéristiques inhabituelles du système d'ouverture de la
fenêtre que les cambrioleurs avaient pu ouvrir par simple poussée de l'extérieur et qu'elle avait mis en place un système
de surveillance dérisoire, inadapté aux circonstances compte tenu du risque exceptionnel constitué par la présence des
échafaudages et l'exécution des travaux, la cour d'appel a pu en déduire que la bailleresse, compagnie d'assurances,
bien informée des règles de sécurité, avait fait preuve d'une carence, revêtant les caractères d'une faute lourde, qui lui
interdisait de se prévaloir de la clause d'exonération de sa responsabilité. (...)”].

omisiuni, a dat dovadă de o gravă carenţă de compartament în raport cu locatarul, ce îmbracă

forma unei culpe grave, care nu-i permite să se prevaleze de clauza contractuală a exonerării
sale de responsabilitate, reţine Instanţa Supremă din Franţa. Menţionăm că şi în dreptul francez,
în principiu, locatorul nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat locatarului prin furt (fapta
unui terţ), în afară de cazul în care, aşa cum am arătat mai sus, furtul este consecinţa directă a
unei culpe grave a locatorului în îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin.
b) Exonerarea locatorului de răspundere pentru paguba suferită de locatar este nelegală şi sub
aspectul că în cazul dat locatorul şi-a îndeplinit necorespunzător obligaţia de pază a imobilului,
raportat la situaţia specială creată prin montarea schelei pe peretele exterior al clădirii şi
nefuncţionarea sistemului de supraveghere video la data comiterii furtului, niciuna din instanţe
nefăcând distincţie între paza imobilului (paza incintei) şi paza gestiunii.
Instanţa Supremă reţine că obligaţia de pază a valorilor cu caracter special, în speţă a bijuteriilor
din aur, este instituită în sarcina locatarei, atât convenţional prin art. 7.5 din contractul de
închiriere, cât şi legal prin art. 25 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor,
valorilor şi protecţia persoanelor.
Chiar în condiţiile în care s-ar reţine în sarcina locatarei obligaţia de pază a bunurilor şi valorilor
existente în magazinul său, aceasta reprezintă o obligaţie de pază a gestiunii (bunuri, bani alte
valori proprietatea locatarei) care este distinctă de obligaţia de pază a imobilului, a incintei,
obligaţie ce revine în exclusivitate locatorului. De subliniat că obligaţia de pază a gestiunii
este subsidiară obligaţiei de pază a incintei şi putea să devină operantă numai în cazul în care
locatorul şi-ar fi îndeplinit propria sa obligaţie asumată în acest sens şi a cărei existenţă este în
afara oricărei discuţii. Chiar Instanţa Supremă, într-o speţă[5], face această distincţie între paza
gestiunii şi cea a incintei, a imobilului.
Este evident că furtul nu ar fi fost posibil dacă pârâta ar fi luat măsuri de pază a exteriorului
clădirii, raportat la circumstanţele create prin montarea schelei pe peretele exterior, întrucât
pătrunderea hoţilor în incinta magazinului locatarei nu era posibilă din interiorul complexului
comercial deoarece locatara, deşi nu avea, potrivit dispoziţiilor contractuale, o obligaţie de
pază, a luat măsuri de pază – şi-a montat uşă de siguranţă, geam antiglonţ – conformându-se
obligaţiei de pază prevăzută de Legea nr. 333/2003. De asemenea, nici din exterior, în lipsa
schelei, nu era posibilă pătrunderea în incinta magazinului, având în vedere înălţimea de 18 m
la care era situat acesta, precum şi faptul că iluminatorul magazinului locatarei era protejat prin
gratii metalice, dacă locatorul şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală de pază a exteriorului
JURISPRUDENȚĂ
clădirii, cu atât mai mult cu cât la data respectivă pe peretele exterior al clădirii era montată
schela respectivă, care a facilitat de altfel, pătrunderea hoţilor în magazin.
Învederăm în context că asumarea de către locator a obligaţiei de pază a imobilului, a incintei

acestuia, este confirmată şi prin faptul că locatorul avea, la data producerii furtului, în
derulare un contract încheiat cu SC S.I. SRL privind asigurarea pazei imobilului prin sistemul de
supraveghere video şi de alarmare.
CSJ, secţia comercială, decizia nr. 1027/2003, pronunţată la data de 19 februarie 2003 în dosarul nr. 6864/2001,
[5]
publicată pe site-ul www.juris.ro, accesat la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.juris.ro/jurisprudenta-detaliu/

Decizia-nr-10272003--SEC354IA-COMERCIAL---/

B. O altă problemă de drept, greşit soluţionată prin hotărârile judecătoreşti analizate, este cea a
puterii lucrului judecat.
În cazul dat, instanţele au ignorat cele stabilite prin considerentele Sentinţei civile nr. 7651/2010
pronunţată de Judecătoria Oradea, la data de 23 iunie 2010, în dosarul nr. 4718/271/2009,
devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1003/R/CA/2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, la
data de 15 noiembrie 2010.
Motivarea instanţelor, sub acest aspect, este axată, în principal, pe ideea inexistenţei puterii
lucrului judecat a celor două hotărâri judecătoreşti menţionate, raportat la cazul dat, pe motiv
că: „(...) pârâta intimată (locatorul n.n.) nu a avut calitatea de parte în procesul prin care s-a
soluţionat plângerea contravenţională, aşa încât hotărârile pronunţate nu-i pot fi opuse cu
putere de lucru judecat”. Or, magistraţii care au soluţionat speţa analizată, dacă nu ar fi ignorat
aceste hotărâri, nu puteau să dea un alt înţeles clauzelor contractuale privind obligaţia de
pază, faţă de dispoziţiile art. 969 C. civ. neexistând niciun dubiu asupra conţinutului actului
juridic ce a format obiectul litigiului. Nu au fost aplicate în mod corespunzător dispoziţiile
art. 1200 pct. 4 C. civ., instanţele au făcut confuzie între principiul relativităţii efectelor
hotărârii judecătoreşti (care presupune într-adevăr, ca obligativitatea acestor efecte şi
autoritatea lucrului judecat să se impună numai părţilor) şi principiul opozabilităţii aceloraşi
efecte (care se manifestă în relaţia cu terţii, interzicând acestora să le ignore şi să le încalce,
câtă vreme nu fac dovada unei alte realităţi juridice), interpretând şi aplicând greşit legea[6].
Aprecierea instanţei de apel în sensul că: „(...) o hotărâre judecătorească produce efecte doar
între părţile litigante (...)”, şi că, „(...) pârâta intimată nu a avut calitatea de parte în procesul
prin care s-a soluţionat plângerea contravenţională, (...) hotărârile pronunţate nu-i pot fi
opuse cu putere de lucru judecat”, este eronată şi totodată nelegală. Chiar dacă o hotărâre
judecătorească are putere de lucru judecat numai între părţi cele stabilite prin respectiva
hotărâre nu pot fi ignorate de către terţi, ele impunându-se şi acestora câtă vreme ei nu au
demonstrat contrariul.
Aşa fiind, hotărârile menţionate sunt opozabile şi locatorului chiar dacă el nu a fost parte în
litigiul în care acestea au fost pronunţate.
De subliniat că prin considerentele Sentinţele civile nr. 7651/2010, pronunţată de Judecătoria

Oradea, se constată că: „În speţă, petenta (n.n. locatara) a asigurat paza bunurilor prin
încheierea contractului de închiriere nr. 374/2007 în care s-a stipulat la art. 4.1 că: locatorul are
obligaţia să asigure prin mijloace specifice (pază + sistem de alarmă) paza şi protecţia bunurilor
(mai puţin sumele de bani/alte valori lăsate în casieria raionului) proprietate a locatarului în
afara programului de lucru al magazinului, astfel că petenta nu a săvârşit contravenţia reţinută
în sarcina sa de organele de control”. De asemenea, Tribunalul Bihor, în Decizia comercială
nr. 1003/R/CA/2010 reţine: „(...) După cum se poate observa, sistemul de pază din interiorul
magazinului era organizat de către locator, iar în exterior, fiind clădirea locatorului, conform
contractului menţionat mai sus acesta avea obligaţia legală să asigure paza şi protecţia
bunurilor”.
ÎCCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2351 din 14 martie 2007, publicată pe site-ul www.scj.ro,
[6]
accesat ultima dată la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.scj.ro/SC%20rezumate%202007/SC%20r%20

2351%202007.htm

În cazul dat, instanţele au făcut abstracţie de considerentele hotărârilor menţionate, şi, în mod
bizar, au stabilit contrariul fără a aduce argumente care să justifice răsturnarea prezumţiei
create prin hotărârile judecătoreşti la care ne-am referit.
Subliniem că prin hotărârile menţionate, au fost dezlegate tocmai aceste aspecte litigioase
referitoare la raporturile contractuale dintre părţi în ce priveşte obligaţia de pază.
De altfel, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constantă sub acest aspect, a statuat
că[7]: „(...) Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de
excepţie procesuală [conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. pr. civ.] şi aceea de prezumţie, mijloc
de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi [conform
art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care
corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea
de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect,
părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se
manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte
litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are
legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din
nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii
judecătoreşti”.
În acelaşi sens, Instanţa Supremă reţine într-o altă speţă[8] că: „(...) Prezumţia nu opreşte
judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa
instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu
pot fi ignorate”.
Acelaşi punct de vedere este exprimat şi prin Decizia civilă nr. 243/A/2009, pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie[9], în care se
arată că: „Atât doctrina, cât şi practica în materie, au stabilit că hotărârile irevocabile intrate în
puterea lucrului judecat sunt opozabile şi terţilor ce nu au fost părţi în proces, întrucât potrivit
art. 1200 pct. 4 C. civ. statuările instanţelor judecătoreşti au valoarea unor prezumţii legale,
provin de la o putere publică şi se răsfrâng indirect şi asupra terţilor. Puterea de lucru judecat
are la bază regula că o situaţie de fapt raportată la o anumită situaţie de drept, nu poate fi
JURISPRUDENȚĂ
analizată decât o singură dată şi o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu

trebuie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiţiei”.
Prin urmare, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu
prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior,
fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
[7]
ÎCCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 995/2009, publicată pe site-ul www.scj.ro, accesat
ultima dată la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.scj.ro/SC%20rezumate%202009/SC%20r%20995%202009.htm
[8]
ÎCCJ, secţia I civilă, decizia nr. 3028 din 4 mai 2012, publicată în Săptămâna Juridică nr. 39/2012, pp. 8-9.
Publicată pe site-ul www.avocatonline.net, accesat ultima data la dată de 20 ianuarie 2013 la http://www.
[9]
avocatonline.net/index.php/jurispudenta-romania/actiuni-in-anulare-posesorie-regres pauliana/38-2009-curtea-de-
apel-bucuresti-decizia-civila-nr243a15042009

C. În fine, o altă problemă de drept cu referire la care, prin considerentele hotărârilor judecătoreşti
analizate, instanţele au statuat greşit, este cea a domeniului de incidenţă al clauzelor abuzive.
Locatara a invocat caracterul abuziv al clauzei de sub pct. 7.5 [„Se interzice păstrarea
oricăror bani/valori în raioane pe durata cât magazinul este închis (21,00 – 08,00), locatorul
neasumându-şi nicio responsabilitate pentru nerespectarea prezentei interdicţii”], raportat şi
la faptul că de vreme ce locatorul şi-a asumat prin clauza de la pct. 4.1 expres obligaţia de pază
a bunurilor, nu era posibil ca aceasta să fie înlăturată printr-o formulare care să o golească de
conţinut juridic.
Argumentarea instanţelor, vizează faptul că dispoziţia contractuală de sub pct. 7.5 din
contractul de închiriere, este clară şi categorică, neavând caracter abuziv, nici din perspectiva
Legii nr. 193/2000, şi nici din perspectiva abordării teoretice şi doctrinare avansate de
recurentă. Se reţine că domeniul de incidenţă al clauzelor abuzive este definit şi limitat prin
dispoziţiile Legii nr. 193/2000 strict la raporturile dintre comercianţi şi consumatori, iar
contractul încheiat între părţi nu se înscrie în ipoteza legii menţionate, părţile încheind un
contract de închiriere numit, cu un regim juridic reglementat legal.
Formulând aceste aprecieri, instanţele au ignorat nescuzabil două realităţi juridice pe cât de
evidente pe atât de necontestate în doctrină şi jurisprudenţă anume că: Legea nr. 193/2000
constituie o reglementare specială valabilă pentru clauzele abuzive în contractele dintre
comercianţi şi consumatori, precum şi faptul că asemenea clauze sunt susceptibile de a
fi stipulate în toate contractele comerciale şi chiar şi în contractele civile. În alţi termeni, o
clauză abuzivă este posibil a fi stipulată în orice contract comercial sau civil în care una dintre
părţi este mai puternică economiceşte decât cealaltă parte şi că datorită acestui fapt îşi poate
permite să impună celeilalte părţi anumite clauze contractuale nenegociate cu aceasta,
respectiv să exploateze starea de nevoie, lipsa de experienţă sau poziţia de inferioritate
economică a partenerului său contractual mai slab.
În doctrina juridică română[10] se precizează că: „(...) realitatea confirmă faptul că pot fi întâlnite
clauze abuzive care afectează echilibrul contractual şi în cazul altor contracte (decât cele între
comerciant şi consumator s.n.) în care partea contractantă abuzează de puterea sa economică
reuşind să determine acceptarea uneia sau unor asemenea clauze de către partea contractantă
mai slabă. Aceasta poate fi explicată prin starea de nevoie, lipsa de informare, lipsa de
experienţă etc. a părţii contractante mai slabe ori de poziţia de monopol a celeilalte părţi”.
În acelaşi sens opinează şi profesorul francez Jean Calais Auloy[11] – învederând că asemenea
clauze abuzive pot fi întâlnite în contractele curente: vânzare-cumpărare, asigurare, construcţii,
prestării servicii, transport de marfă şi de persoane, locaţiune etc., în toate sectoarele în care
există contracte de adeziune: raporturile dintre angajator şi salariat, concedent şi concesionar,
francizor şi francizat, furnizor şi client etc.
În armonie cu doctrina de autoritate la care ne-am referit vom conchide că absenţa unei
reglementări legale de generală aplicare în domeniul clauzelor abuzive nu este însă de natură
să obstaculeze instanţa de judecată în reprimarea unor astfel de clauze, indiferent de natura
[10]
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 336.
Sous la direction de Jacques Ghestin, Les clauses abusives dans les contrats types en France et en Europe. Actes de la
[11]
Table ronde du 12 decembre 1990, E.J.A – L.G.D.J, Paris, 1991, p. 115.

juridică a contractului în conţinutul căruia ele ar fi stipulate, chiar dacă respectivul contract
este încheiat între două societăţi comerciale.[12]
Prin urmare, aşa cum s-a statuat în jurisprudenţă[13]: „Nu s-ar putea susţine că numai pe calea
procedurii reglementate de (...) Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al
unei clauze înscrise într-un contract dintre comerciant şi consumator. Procedură respectivă
constituie un mijloc suplimentar, instituţionalizat care prezintă avantajul că instanţa poate
obliga comerciantul să modifice condiţiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra
tuturor raporturilor juridice derulate de acesta”.
În cazul dat, Curtea de Apel Oradea, la fel ca şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au reţinut
însă contrariul arătând că doctrina cât şi jurisprudenţa (fără să nominalizeze vreun autor sau
vreo speţă) confirmă incompatibilitatea clauzelor abuzive în contractele încheiate între două
societăţi comerciale, ceea ce este cu totul eronat.
JURISPRUDENȚĂ
M.N. Costin, C.M. Costin, Incidenţa clauzelor abuzive în alte contracte decât acelea încheiate între comercianţi şi
[12]
consumatori, în P.R. nr. 8/2011, pp. 51-66.

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, sentinţa civilă pronunţată la data de 30 ianuarie 2009, publicată pe site-ul
[13]
http://www.jurisprudenta.com, accesat ultima dată la data de 20 ianuarie 2013 pe http://www.jurisprudenta.com/

speta/-q1mq2/

DIN ARHIVA
PANDECTELOR
PA N D E C T E L E RO M Â N E
REPERTORIU LUNAR
DE JURISPRUDENŢĂ, DOCTRINĂ ŞI LEGISLAŢIUNE
Anul 1928
D i r e c t o r : C. HAMANGIU
PARTEA IV-A
DOCTRINĂ, RECENZII,
REVISTA REVISTELOR DE DREPT
I. DOCTRINĂ
RĂSPUNDEREA DE DAUNE MORALE
ÎN DREPTUL MODERN
Sistemele vechi de drept ignorau Dela început, întreaga problemă

aproape cu desăvârşire ideia de era cuprinsă în principiul concludent de
răspundere pentru daune ce nu constau drept natural «tout fait quelconque de
în prejudicii patrimoniale (de avere) ci l’homme qui cause a autrui une domma-
în daune imateriale, încercându-se de a ge, oblige celui par la faute duquel il est
ajunge în această privinţă cu aproximaţie arrive a le reparer (art. 1382 cod. civil
la rezultate similare principiului de francez art. 998 cod. civil român).
răspundere pentru daune materiale prin Conceptul reţinut de legiuitor cuprin-
sistemul primitiv al vindictei private de un progres necontestabil atât faţă de
cuprins în acţiunile poenale romane de trecut cât şi faţă de celelalte legiuiri din
altă dată. aceeaş epocă, fiindcă o astfel de genera-
Abia curentele noui de legiuiri au lizare a principiului de responsabilitate
ţinut de bine a introduce şi acest principiu lipsia cu desăvârşire în dreptul comun
de răspundere în coduri. german rămânând şi codul civil pentru
Evoluţia în acest raport se bazează Zürich, o lucrare de altcum excelentă, pe
pe dreptul francez, având însă aparenţa o treaptă mai joasă, legând obligaţiunea
că încetăţenirea noului principiu s’a de răspundere de comiterea de infracţi-
efectuat mai mult treptat şi pe nesimţite uni penale sau cel puţin de o atitudine
decât urmând în mod conştient unei doloasă a autorului, manifestându-se
teorii preconstituite. chiar în recentul cod al Reichului, o
DIN ARHIVA PANDECTELOR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 51

ORESTE P. TÂRNĂVEANU
ţinută destul de restrictivă faţă de ideia Prin stabilirea unui principiu general
de generalizare pe acest teren. de răspundere încă nu s’a hotărît şi asu-
Codificările ţărilor neolatine, Italia, pra prejudiciului imaterial punându-se
Belgia şi România etc. au urmat credincios în această privinţă întrebarea destul de
exemplul codului Napoleon. rezonabilă dacă în sfera noţiunei de pa-
E interesant să arătăm că codul gubă intră şi elementul prejudiciului
austriac a îmbrăţişat din capul locului imaterial.
o tendinţă mai aproape de generalizare Cetirea codului civil austriac de ex.
similară codului francez, decât cum e cea pare a ne conduce la un răspuns negativ.
a sistemului de exemplificare a legiuirilor Şi în Elveţia sistemul alcătuirii codului
germane în de comun, cuprinzând în de obligaţiuni înclină pentru o interpre-
acest raport primul proiect al codului tare mai restrictivă a noţiunei de preju-
civil austriac argumentarea următoare: diciu mărginind-o numai la pagube pa-
«ţinem că ar fi de prisos a angaja o trimoniale.
discuţie asupra gradelor unei culpe Franţa însă, a înţeles să dea noţiunei
dovedite, fiindcă dreptatea elementară de dommage o interpretare cât se poate
reclamă ca urmările unei greşeli cât de largă.
de mici să fie mai degrabă purtate de La fel argumentează şi jurisprudenţa
către autorul faptului decât de victima română care arată că art. 998 cod. civil
cu totul nevinovată de efectele daunei nu face nici o deosebire între prejudiciul
ce s’au ivit»: Redactarea arătată a fost material şi cel moral fiind logic şi drept
în fine modificată cum se arată § 1295 ca victima unui delict sau quasi-delict
din cod. civil austriac ce glăsueşte în să dobândească deplină îndemnizare a
modul următor: «oricine e îndreptăţit
să pretindă restituirea pagubei dela modul următor: dacă cineva prin o atitudine ilicită
efectuată intenţionat sau din greşeală (ţinuta activă
persoana care i-a cauzat-o prin vina sa».
sau omisiune) va cauza altuia un prejudiciu putând
Formula generală de răspundere a prevedea efectul ocazionat, sau trebuind să-l
fost îmbrăţişată în Elveţia chiar în primul prevadă, el va fi obligat a repara paguba cauzată,
cod al obligaţiunilor federale arătând irelevant de cantitatea prejudiciului ce ca atare s’a
putut prevedea sau nu. În § 705 cod civil german
în această privinţă mesajul guvernului
s’a dispus şi răspunderea pentru o ţinută contra
la lege, ca vechile principii a dreptului bunelor moravuri. Al doilea proiect de lege a fost
comun şi particular au fost înlăturate cu mult mai restrictiv, dispunând în § 8 litera III,
acceptându-se doctrina codului civil că se va răspunde numai de prejudiciarea unui
«drept», introducându-se astfel în cod o noţiune
francez[1]).
puţin precisă, ocazionându-se din capul locului din
acest motiv diferite controverse; aşa de exemplu
[1]
Afară de codul civil francez în art. 1382, 1383, asupra împrejurărilor de sub conceptul de drept
dispune la fel şi codul civil pentru Baden ce traduce ar intra şi posesiunea sau onoarea, etc., continuând
articolele amintite din codul civil francez. La fel multe din aceste controverse pe care le putem numi
codul italian în art. 1151 şi codul de obligaţiuni congenitale codului Reichului, chiar până astăzi.
pentru Elveţia în art. 50 glăsuind: «de va cauza Redactarea definitivă a codului Reichului a rămas
cineva altuia o pagubă ilicită, fie cu intenţie fie din să fie lipsită de un sistem unitar, degenerând în o
greşeală, el va răspunde de daunele păgubitului». enumerare cazuistică nerecomandabilă alcătuirei
Codului civil pentru Zürich îi lipseşte o astfel de unui cod. Astfel § 823 ce guvernează întregul cap.
generalizare în art. resp. 1827, 1832 şi 1834 unde despre răspundere glăsueşte în mod următor: «acel
citim chiar dispoziţiunea restrictivă că nu orice care intenţionat sau din neglijenţă şi printr’un act
pagubă ce s’a cauzat altuia din greşeală obligă la contrar dreptului cauzează altuia un prejudiciu
răspundere. La început şi tendinţa codificatorului cu privire la vieaţa, sănătatea, corpul, libertatea,
codului civil german era pentru o redactare sau oricare alt drept, este obligat la reparaţiunea
generalizatoare glăsuind primul proiect § 704 în daunelor cauzate».
52 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DIN ARHIVA PANDECTELOR

întregului prejudiciu suferit întrucât nu Dealtfel, codul civil german al

se poate admite ca principiu şi regulă Reichului, care unifică legiuirea tuturor
absolută de drept că nici în un caz Statelor particulare, a cuprins într’un
suferinţele morale provenite din culpa mănunchiu numai cele trei cazuri
altuia nu pot da loc la daune civile, speciale de răspundere ce decurgeau
ca unele ce nu se pot aprecia în bani. din rezleţitele legi particulare germane
Suferinţa morală poate deci deveni şi anume: răspunderea pentru leziuni
cauza unui prejudiciu material şi rămâne corporale, atingerea libertăţii (art. 822)
în sarcina instanţelor judecătoreşti de a şi în fine pentru seducţiunea unei femei
constata pentru fiecare caz special dacă (art. 825), remănând însă dealtfel în
şi în ce măsură s’a produs un asemenea codul german principiul în picioare că
efect. pentru un prejudiciu ce nu constă într’o
(Cas. I, 508 din 1904 Buletin, pag. 1618; pagubă materială nu se poate pretinde o
Curierul Judiciar, 81-82 din 1920).[2] reparaţiune în bani.
Astfel codul civil german, în general
[2]
Deşi § 1293 din codul civil austriac glăsueşte doritor de situaţiuni bine lămurite, şi-a
că «se numeşte pagubă orice vătămare pricinuită fixat atitudinea cu o claritate precisă ce
averei, drepturilor, sau persoanei cuiva…», totuş
nu poate admite şi o altă interpretare a
nu se poate susţine că sub «pagubă» se înţelege şi
prejudiţiul ideal, fiindcă art. 1323 ce urmează în legei.
materie, se ocupă de cazul ofensei aduse pentru Altfel e situaţia după codul civil
care stipulează ca echivalent de răspundere aşa austriac, care are o redactare cu mult
numita «deplină îndestulare» (volle Genugtuung)
mai elastică, fiindcă din dispoziţiunea
a victimei stabilind în fine un vădit contrast între
sistemul amintit de despăgubire a § 1323 codul codului ce acordă la caz de răniri afară
civil şi cel de desdăunare cuprins în noţiunea de de indemnizarea obişnuită şi o «indem-
reparaţiune de prejudiciul (Schadlosfhaltung). nitate de suferinţă» (Schmerzensgeld),
În orice caz problema pentru dreptul austriac a
§ 1325 codul civil austr. se poate dedu-
rămas în controversă, neputându-se nici stabili
dacă sub noţiunea de reparaţiune a ofensei luată ce că legiuitorul s’a gândit şi la repararea
tot din § 1323 cod. civ. s’ar înţelege şi indemnitatea de pagube imateriale şi nu numai la cele
pagubei imateriale a supărării ocazionate. Cfr. materiale.
Pfersche, Manual de drept de obligaţiuni austr,
Această opiniune îşi află dealtfel
Kraintz, Principiile codului civil austr. voi. I, § 138,
Krasnopolski, Dreptul obligaţiunilor austr. vol. sprijin şi în o altă dispoziţiune a codului
3, § 28 şi Ehrenzweig în foile juridice (Viena) No. (§ 1329) unde autorul faptului de răpire a
10, 169. În codul obligaţiunilor elveţiene legea
se pronunţă împotriva unei interpretări largi
a noţiunei de prejudiciu şi aceasta mai ales în (a se vedeă Jurisprudenţa constantă la Daloz, Verge
urma faptului că art. 55 şi cele următoare, cari Nouve C. III, etc.) Notele la art. 1382. Kohler în
poartă asupra cazurilor speciale din materie, Arhiva dreptului civil 1891; Dorville De l’intérêt
se stabileşte în deosebi şi asupra răspunderii morale dans les obligations 1901; P. Vasilescu,
prejudiciului imaterial ce denotă că în cuprinsul Critica daunelor morale în dreptul civil; Dreptul 63
general al noţiunei de «pagubă» nu cată a intră din 1915; Asupra daunelor morale în Curierul
şi noţiunea specială de prejudiciu imaterial. Cfr. Judiciar No. 14 din 1921. De câteori însă Curtea
A. Martin Achard. De la reparation pecuniaire du supremă din Germania a venit în situaţiune de a se
tort morale Geneva 1908 şi Schneider-Fickcomentar pronunţa asupra problemei în referire la legiuirea
al codului obligaţiunilor elveţiene, care în referire franceză şi anume în afaceri de drept internaţional,
la art. 50 arată părerea jurisprudenţei Tribunalului Curtea germană a dat totdeauna o interpretare
federal ce îmbrăţişează teoria că o răspundere restrictivă corespunzătoare mentalităţii sale,
generală de pagube imateriale nu află loc după afişând părerea constantă că legiuitorul francez
codul obligaţiunilor elveţiene. Franţa n’a ezitat sub noţiunea de dommage nu ar fi înţeles altceva
niciodată de a cuprinde fără reticenţă şi noţiunea decât numai pagube materiale cari pot fi evaluate şi
de dommage morale in sfera art. 1382 cod. civil reparate prin bani.

libertăţii cuiva e obligat să dea o deplină În Elveţia unele din codurile can-
îndestulare victimei. tonale prevedeau o îndemnizare de su-
Problema de altă dată, controversată ferinţă (Schmerzensgeld) pentru răniri.
şi despre măsura despăgubirii ce rezultă Codificarea din anul 1881 care menţine
din seducţiunea unei femei, a fost sistemul arătat, cuprinde şi o altă dispo-
precizată de cuprinsul novelat al § 1328 ziţiune cu mult mai largă şi anume aceea
din care decurge că autorul va avea a a art. 55 codul obligaţiunilor elveţiene,
restitui atât întreaga pagubă suferită cât care glăsuieşte: când cineva a fost atins
şi câştigul pierdut. în drepturile sale personale prin alte ati-
În ce priveşte paguba ce i s’a cauzat tudini ilicite, judecătorul va putea acorda
cuiva prin vătămarea onoarei, mai o despăgubire bănească măsurată şi fără
continuă controversa dacă în dreptul ca să se fi probat un prejudiciu patrimo-
de a cere îndemnizare pentru paguba nial, ce dovedeşte în general că Elveţia e
reală înfruntată, are a se înţelege şi pornită pe cale de a reţinea în legiuirea
răspunderea pentru daune imateriale în ei principiul arătat de răspundere pentru
folosul celui atins în onoarea sa. Doctrina dommage morale care în fine în proiec-
înclină spre o interpretare restrictivă[3]. tul noului cod de obligaţiuni urmează a
fi reţinut fără nici o reticenţă.
Doctor în drept. Magistrat
[3]
Indemnizarea pentru suferinţă (Schmerzensgeld)
a fost recunoscută de jurisprudenţa dreptului
german comun. Unele din legiuirile particulare
par a reglementa speţa. Codul civil saxon de ex.,
stabileşte în § 1497, ce poartă asupra vătămării
aduse libertăţii dispune, că dacă cineva prin fapt
ilicit va atinge libertatea cuiva, el va trebui să
restitue victimei paguba suferită cât şi câştigul
pierdut, având a-i mai plăti afară de aceea pentru
fiecare zi de privare a libertăţii câte 1 Thaller şi
10 groşi noui. Dispoziţiunea cuprinde amintiri
ale amenzei private (compositio germ. Busse) din
legea veche saxonă (Saxenspiegel). Ideia de a lărgi
cadrul răspunderei şi pentru prejudicii ideale deşi
recomandată de doctrina germană pentru noul
cod al Reichului, ea totuş nu a fost acceptată de
codificare, urmând deci a rămânea în Germania un
pium desiderium de lege ferenda.

TĂCEREA CREATOARE DE OLIGAŢII
Autorii s’au întrebat de nenumărate acordă o importanţă de primul rang

ori dacă tăcerea poate, în anumite consimţământului în afară de orice
cazuri, să ţină loc de manifestare de formalism, care duce aşa de departe
voinţă. Chestiunea nu e nouă căci ea a respectul bunei credinţe, a cuvântului
preocupat chiar şi pe Romani. «Qui tacet, dat. Dar chiar dacă privim din acest
spune într’adevăr Paul într’un fragment punct de vedere, dacă admitem concepţia
bine cunoscut al Digestelor, non utique aceasta suplă asupra obligaţiei, însăş
fatetur, sed tamen verum est eum non prin faptul că vorbele mele pot avea în
negare» [1] ceeace nu înaintează cu mult fiece clipă o semnificaţie juridică, nu se
problema, căci a spune că acel ce tace poate induce cu prea multă uşurinţă din
nici nu aprobă, nici nu respinge oferta tăcerea mea o voinţă cu însemnate con
ce i se face, înseamnă în definitiv a nu secinţe.
spune mai nimic. Romaniştii au notat în Dar indiferent de cele ce se petreceau
texte numeroase ipoteze în care simpla în dreptul roman şi în dreptul canonic,
tăcere avea valoarea unei manifestaţii autorii moderni s’au întrebat de nenu-
de voinţă. Dar nu e vorba decât de mărate ori dacă trebuie să acordăm o va-
cazuri privitoare la adopţiune, la tutelă, loare oarecare simplei tăceri. Dintre cele
la căsătorie, la dreptul de succesiune[2]. În două zicale populare contradictorii «cine
domeniul contractelor nu s’a găsit decât tace nu spune da» şi «cine tace consim-
cazul reconducţiei tacite, dar vom vedea te», pe care trebuie să o alegem în ceeace
că în ipoteza aceasta nu se poate vorbi în priveşte formaţiunea contractelor?
realitate de tăcere ca manifestare de voinţă. Înainte de toate însă ce trebuie să în-
Cum ar fi putut dealtfel tăcerea să ţelegem prin tăcere creatoare de obliga-
joace un asemenea rol într’o legislaţie care ţii, în opoziţie nu numai cu manifestarea
acordă aşa de puţină însemnătate chiar expresă de voinţă, dar chiar cu manifes-
unei manifestări exprese de voinţă (despre tarea tacită?
care s’a putut spune cu drept cuvânt că Ceeace e un consimţământ dat
e un formalism îndulcit, la jumătatea în mod expres nu mai e nevoie să o
drumului de actul solemn[3], atunci când spunem. În ceeace priveşte manifestarea
aceasta nu respectase formalităţile şi tacită de voinţă, aceasta rezultă din cir-
cadrele rigide ale contractelor romane? cumstanţe, din atitudinea aceluia de care
Un drept care face aşa de puţin depinde naşterea unui raport de drept,
caz de simplul pact, de cuvântul dat, «Acceptarea tacită sau implicită, spune
nu poate, e uşor de înţeles, să acorde o d-l Jean Barrault, implică o obiectivare
însemnătate oarecare simplei tăceri. a gândirii, o declaraţie constituită de un
Regula «Qui tacet consentire videtur» act extern, necesar pentru ca voinţa să fie
nu poate avea un sens decât într’un productivă de efectele juridice»[4]. Ceeace
drept care, ca de pildă dreptul canonic, înseamnă că obligaţia mea se sprijină, în
cazul acesta, pe propria mea voinţă, deşi
[1]
D. 50. 17. 142. aceasta nu a fost exprimată.
V. Savigny Traité de droit romain (trad. Guenoux
[2]
ed. Il-a, Paris 1856. V. III, § 132 p. 252 şi urm.). De l’acceptation des factures par le silence în Annales
[4]
[3]
Demogue, Obligations I, p. 280. de droit commercial 1913, p. 347.

RENÉ POPESCU-RÂMNICEANU
Tăcerea, dimpotrivă e lipsa oricărei faptul de a şti dacă adeziunea a fost

manifestări de voinţă, fie chiar tacită. liberă sau nu, dacă consimţământul
Dacă prin urmare se poate să fiu obligat aderentului a trebuit sau nu să
în cazul acesta, obligaţia mea s’a născut îmbrăţişeze pur şi simplu o situaţie ce
într’un anumit sens împotriva voinţii i se oferia, fără a avea facultatea de a
mele, sau mai bine zis făcând abstracţie aduce acesteia cea mai mică modificare.
de voinţa mea. Nimic în atitudinea mea De vreme ce acceptă situaţia aceasta,
nu te-a putut face să crezi, ca în cazul înseamnă că voeşte să o accepte. E vorba
manifestării tacite de voinţă, că am ac- aci, orice s’ar spune, de un act de voinţă.
ceptat contractul pe care mi l-ai propus. În ceeace priveşte tăcerea, lucrurile
Autorii s’au întrebat totuş dacă nu stau cu totul altfel. Tac, nu las să
trebuie să prezumăm, în ipoteza aceasta, transpire în nici un chip intenţia mea, de
o voinţă care, cu toate că există poate în ce dar să mi se atribuie o voinţă oarecare
realitate, nu s’a manifestat extern[5]. Ar împotriva oricărei aparenţe de adevăr?
fi deci vorba de încă un caz unde, negă- Căci trebuie să reamintim că de
sindu-se o voinţă adevărată, sau cel pu- îndată ce din împrejurări se poate
ţin semnul distinctiv care să ne reveleze deduce ce am putut voi la un moment
această voinţă ascunsă, s’ar recurge la dat, de îndată ce un gest, o atitudine
presumpţii, adeseaori contrare realităţii pot fi traduse ca acceptare a unui raport
lucrurilor. Ar fi timpul totuş să punem juridic, nu mai poate fi vorba de tăcere.
capăt odată pentru totdeauna tendinţei Cădem în cazul acesta, în manifestarea
acesteia de a face apel la aceste presump- tacită de voinţă. Autorii nu şi-au dat
ţii, ultimă concesie făcută partizanilor a întotdeauna bine seama deoarece, după
ceeace s’a numit cu drept cuvânt dogma cum a spus Demolombe[6], în sprijinul
voinţii şi care, dusă până la ultimele ei li- tezei lor că tăcerea poate fi socotită
mite, tinde a face din Drept nici mai mult ca o dovadă de consimţământ tacit,
nici mai puţin decât o ştiinţă divinatorie. aceştia nu citează decât exemple care
Ar fi într’adevăr, paradoxal să mi se atri- conţin şi fapte externe şi afirmative de
bue o voinţă oarecare de vreme ce nici adeziune[7]. Lucrul acesta l-a înţeles
atitudinea mea, nici circumstanţele nu nu se poate mai bine Ehrlich[8] care
revelează cea mai mică urmă de intenţie observă că ceeace autorii consideră în
din parte-mi de a mă hotărî într’un sens general ca manifestări de voinţă prin
sau în altul. Aceasta nu se concepe în te- tăcere, nu sunt în realitate decât cazuri
oria voinţei în sine. Aceasta însemnează, de manifestare tacită de voinţă, reieşind
pe de altă parte, a nega orice valoare de- din circumstanţe, din obiceiuri, din
claraţiei voinţii. tratativele ce au precedat actul sau din
Că intenţiile unei persoane pot fi execuţia contractului.
deduse câteodată din situaţia în care se Aşa de pildă s’a vorbit de acceptare
pune aceasta din urmă, nu o contestăm. prin tăcere în cazul când o persoană
E tocmai ceeace se întâmplă în contractele execută, fără a spune o singură vorbă,
de adeziune, orice ar spune în privinţa mandatul dat de un altul. E vorba aci
aceasta anumiţi autori. Puţin importă în realitate de o manifestare tacită de
[6]
Cours de Code Napoleon, XXIV, No. 57, p. 54.
[5]
Perozzi II silenzio în Revista di diritto commerciale
1906, I, p. 514 citat de d-1 Demogue, Obligations I, Cf. de exemplu Larombttre Obligations, I, obs. 11
[7]
No. 185, p. 300; G. Barrault Le silence createur asupra art. 1101 (p. 11).
d’ obligations, teză din Dijon 1912, p. 15. [8]
Die stillschweigende Willenserklärung, Berlin 1893.

voinţă. Tacită ori nu, nu e mai puţin cu nimic. Autorii, dându-şi seama că
adevărat însă că suntem în prezenţa această explicaţie singură e insuficientă
unui act de voinţă. Mandatarul n’ar au recurs la diferite idei pe care le-am fă-
putea pretinde într’adevăr, că nu a vrut cut să intervină spre a explica cazurile în
să accepte mandatul. Intenţia sa reiese care jurisprudenţa recunoaşte o oarecare
cum nu se poate mai clar din situaţia în valoare juridică tăcerii.
care s’a plasat. Astfel Chironi şi Abello[10] ne
S’a spus deasemenea că e vorba de spun că tăcerea poate fi un mod de
acceptare prin tăcere în cazul reconduc- manifestare de voinţă, atunci când acela
ţiei tacite; din partea proprietarului cel care a tăcut avea posibilitate şi chiar în
puţin căci în ceeace priveşte pe chiriaş obligaţia de a vorbi.
nu poate fi nici o îndoială: prin faptul Perozzi [11], Pacchioni[12], Giorgi[13] au
că continuă să locuiască casa închiriată, susţinut aceeaş idee: sunt cazuri când
acesta manifestă în mod tacit voinţa sa eşti obligat să vorbeşti, prin urmare
de a nu pune capăt contractului. Dar tre- dacă taci eşti în greşeală şi trebuie să
buie să spunem acelaş lucru şi de cel ce suferi consecinţele. S’a răspuns afirmaţiei
dă cu chirie, de proprietar, căci şi acesta acesteia că nu poate fi vorba nici măcar
de vreme ce lasă pe chiriaş să continue de o obligaţie morală de a vorbi, cu
a se folosi de imobilul său, manifestă atât mai puţin de o obligaţie juridică[14].
în mod tacit intenţia sa de a reînoi con- A admite această datorie de a vorbi,
tractul. Nu e nevoie să fii mare psiholog spune la rândul său Ehrlich[15], ar fi ca şi
pentru a-ţi da seama de aceasta. cum, cu revolverul în mână, aşi fi forţat
Tăcerea, în opoziţie cu manifestarea să răspund împotriva voinţii mele, cu
tacită sau indirectă de voinţă, e cu totul toate că dorinţa mea a fost de a nu spune
altceva. Mi se propune un contract prin nici da nici nu. Nu e oare, conchide el,
scrisoare. Nu răspund absolut nimic, nu unul din drepturile cele mai elementare
fac nici un gest din care să se poată de- ale omului, acela de a nu răspunde la o
duce că primesc oferta. Mi se trimite un întrebare pe care acesta n’a provocat-o?
jurnal, specificându-se că tăcerea mea Ce decide în privinţa aceasta
va fi considerată ca acceptarea abona- jurisprudenţa? Curţile şi Tribunalele,
mentului. Se poate oare induce din lipsa fără a stabili un principiu general, au
de răspuns din parte-mi că am aderat la recunoscut câteodată o oarecare valoare
propoziţia de contract ce mi s’a făcut? juridică tăcerii, alte ori i-au tăgăduit
Pentru a putea să recunoaştem tă- orice efect de drept. Dacă examinăm
cerii efecte juridice trebuie să renunţăm, deciziile acestora ne dăm seama că nu ţin
după cum am văzut, de a voi să o facem socoteala de tăcere decât în cazurile când
să joace în anumite cazuri rolul unei părţile erau în relaţii constante de afaceri
manifestări de voinţă. Dacă admitem, şi mai ales în cazul acceptării facturilor
asemenea d-lor Chironi şi Abello, că tă- prin tăcere. Prin urmare, după Tribunale,
cerea poate câteodată fi interpretată ca o
manifestare de voinţă[9], pornim, hotărît [10]
Eod. loc.
lucru, pe un drum greşit. Sfârşim prin [11]
Loc. cit., p. 514.
a ne încurca în nenumăratele dificultăţi [12]
Rivista di diritto commerciale, 1906, II, p. 23 şi urm.
atât teoretice cât şi practice care se ivesc [13]
Obbligazioni, III No. 189 şi urm.
la fiecare pas şi problema nu înaintează [14]
Diritto civile italiano, I, p. 342.
[9]
Trattato di diritto civile italiano, I, p. 386. [15]
Op. cit., p. 173.

datoria de a vorbi, de a răspunde nu ar Douai. (Sc. III-a, 30 Noemvrie 1926)[18]

exista decât în aceste ipoteze speciale. în care aceasta declară că e o greşeală
În afară de aceste cazuri nu ar exista să nu previi pe acela care, considerând
deci o obligaţie de a răspunde, ca de un contract ca încheiat, anunţă o
pildă în cazul semnalat mai sus când expediţie, şi de a-l lăsă să facă cheltueli
primim un jurnal conţinând menţiunea de transport, chiar şi atunci când n’au
că în lipsă de răspuns din parte-ne vom existat relaţii anterioare de afaceri între
fi consideraţi ca abonaţi. Jurisprudenţa părţi.
nu admite concepţia aceasta (Toulouse, Dar atunci cum să legăm soluţia
11 Iunie 1881, D. P. 82. 2. 206; S. 83. 2. 8). aceasta nouă de cele de care am vorbit
Unele decizii au stabilit principiul că mai sus şi pe care autorii le explicau prin
«în materie de comerţ lipsa de răspuns obligaţia de a răspunde în cazul când
la o scrisoare trimeasă cu ocazia unor au existat raporturi constante de afaceri
relaţii de afaceri trebuie să fie considerată între două persoane?
ca fiind echivalentă cu un adevărat După părerea noastră nu există
consimţământ». (Montpellier, 3 Iulie 1885, decât un singur mijloc de a explica
S. 85. 2. 56). Dar, cum cu dreptate efectele care se recunosc simplei tăceri,
observă d-nii Lyon-Caen şi Renault, nu fără a face apel la noţiunea, inexactă
se poate stabili ca principiu general că după noi, de «tăcere ca manifestare de
în materie comercială tăcerea aceluia voinţă» şi fără a recurge la o obligaţie
căruia i s’a făcut o ofertă, trebuie socotită morală sau juridică de a vorbi.
ca o acceptare[16]. Înţeleasă în acest chip, Explicaţia aceasta nu ne-o poate da
formula aceasta ar fi prea încăpătoare; decât teoria abuzului de drept.
prea strâmtă pe de altă parte, căci regula În felul acesta se pot concilia
admisă de Tribunale poate fi adevărată cele două concepţii contrare: cea care
chiar şi pe terenul dreptului civil atunci nu admite că cineva poate fi forţat
când e vorba de relaţii constante între de a răspunde şi cea care admite o
două persoane necomerciante. obligaţie de a vorbi în anumite cazuri.
S’ar putea conchide, prin urmare, că Dacă, într’adevăr, am dreptul de a
după jurisprudenţă ar exista o datorie nu răspunde la o ofertă ce mi se face,
de a vorbi în cazurile când e vorba de nu am dreptul de a abuza de tăcerea
relaţii constante de afaceri, în cazurile mea, atunci când tăcând cauzez altuia
când între părţi au existat raporturi un prejudiciu. Sunt responsabil, prin
anterioare. «Omul în societate, spune d-l urmare, deoarece tăcând am putut
Demogue, are datorii; în anumite cazuri agrava situaţiunea unui terţ, când un
trebuie să vorbească. Dacă nu o face, el singur cuvânt din parte-mi ar fi putut
comite o greşeală de care răspunde; iar să-1 lumineze asupra intenţiilor mele şi
reparaţia poate consista în aceea că se să-i evite daune inutile. Avem de a face
va considera că a existat din partea sa o în cazul acesta cu un abuz de drept, ca în
oarecare voinţă»[17]. ipoteza ruperii nejustificate a tratativelor
Dar astfel pusă problema, nu precontractuale.
cuprinde toate ipotezele în care tăcerea Într’adevăr, dacă rezumăm, aşa cum
poate avea efecte juridice. Iată de pildă a făcut d-l. Lalou, atât opiniile doctrinei
o speţă recentă a Curţii de Apel din cât şi soluţiile jurisprudenţei, rezultă
că s’a abuzat de un drept: 1. Când un
[16]
Droit commercial, III, (ed. 1906), No. 16.
[17]
Obligations I, No. 187, p. 301. [18]
Jur. Douai 1927, 58 şi Rev. trim. 1927, p 423.

drept s’a exercitat numai pentru a cauza presupunând că abstenţiunea e în

altuia un prejudiciu sau fără motiv principiu un drept, cel care ar susţine
legitim. 2. Când un drept s’a exercitat punctul acesta de vedere, n’ar comite el
într’un chip incorect sau neîndemânatec, un abuz?
independent de intenţia de a păgubi pe Tocmai aceasta am susţinut şi noi
cineva[19]. în ceeace priveşte tăcerea. E evident că
Prin urmare dacă tac numai cu fiecine are dreptul de a tăcea şi de a nu
intenţia de a păgubi pe cineva sau ştiind răspunde decât atunci când crede de
că în chipul acesta aduc cuiva prejudicii, cuviinţă, dar aceasta nu e adevărat decât
atunci când nu există abuz, decât atunci
dar chiar dacă tăcerea mea nu e datorită
când tăcând nu a păgubit în mod inutil
decât unei neîndemnări din partea mea,
pe un terţ care nu are nimic a-şi reproşa.
unui chip incorect de a uza de dreptul Ni s’ar putea spune că dacă cu
meu, abuzez în cazurile acestea de acest concepţia aceasta se înţelege lesne
drept şi trebuie să repar pagubele pe condamnarea aceluia care a tăcut în mod
care le-am pricinuit. Cazul acesta se abuziv la daune interese, se înţelege
prezintă mai ales atunci când e vorba însă mai puţin uşor cum în anumite
de relaţii constante de afaceri între două cazuri tăcerea abuzivă poate juca rolul
persoane, fiindcă în cazurile acestea unei adevărate manifestări de voinţă,
abuzul e mai manifest şi mai frequent cum se poate consideră, cu alte cuvinte,
în acelaş timp. Căci vina mea e, de bună că contractul a luat naştere. «Nu neg,
seamă, mai puţin scuzabilă atunci când spune de pildă d-l Vivante, că în anumite
nu răspund obişnuitului meu furnisor, cazuri de fraudă sau de culpă acel ce n’a
decât atunci când nu răspund de pildă răspuns poate fi responsabil de daune;
unui comerciant care pentru prima oară dar tăgăduesc că culpa, fără voinţa de a se
îmi propune o afacere. obligă, poate să producă un contract»[23].
În dreptul penal, abstenţiunea În realitate, după cum susţine d-l
culpabilă nu se pedepseşte în general[20]. Demogue, «acel care prin greşeala sa
D-l Garçon [21] citează cazul bogătaşului a putut face să creadă pe un terţ că o
care, văzând un nenorocit murind operaţie juridică a fost înfăptuită de
de foame, refuză cu o evidentă el sau în numele lui, trebuie să repare
intenţie omicidă să-i dea un aliment prejudiciul cauzat prin aceasta în sensul
indispensabil, fără valoare pentru cel că va fi obligat să considere operaţia
dintâiu. Câteodată însă legea pedepseşte juridică ca şi cum ar fi avut loc în chip
abstenţiunea culpabilă: art. 475, No. 12, regulat». De unde rezultă că culpa poate
codul penal francez. Din punctul de da naştere la situaţiuni juridice asemănătoare
vedere al responsabilităţii civile, acel celor ce derivă dintr’un contract»[24].
ce ar refuza să vie altuia în ajutor fără
Aşa de pildă acel care din greşeala
nici un rizic din partea sa, ar putea
sa lasă pe un altul să apară terţilor ca
foarte bine susţine că n’a făcut nimic,
or acesta e un drept al tuturor. Totuş, reprezentantul său, va trebui să suporte
observă cu drept cuvânt d-l Appleton[22], toate consecinţele contractului încheiat
în numele său ca şi cum contractul ar fi
[19]
Responsabilité civile, p. 214; Cf. Josserand De fost efectuat în condiţii normale[25].
l’Esprit des droite et de leur relativité: contra Ripert
De la règle morale dans Ies obligations civiles. Traité de droit commercial, (trad. fr.) IV, No. 1538,
[23]
[20]
Appleton L’abstention fautive en matière p. 45.
delictuelle civille et pénale. Rev. trim. 1912, p. 593. [24]
Demogue, Obligations I, No. 37-ter, p. 101.
[21]
Code pénal annoté, art. 295, No. 20. Vezi alte exemple în Demogue op. cit. eod. loc. şi
[25]
[22]
Eod. loc. nota noastră din Pandectele Române, 1928, III, 87.

Tot aşa, pe terenul dreptului Iată de ce e mai bine să spunem

german, se atribuie reprezentantului nu că reparaţia poate consista, în cazul
neîmputernicit, care a cunoscut lipsa acesta, în faptul că se consideră că a
împuternicirii, contractul pe care l-a existat din partea celui care a tăcut în
încheiat cu un terţ în numele altuia, dacă mod abuziv, o oarecare voinţă, ci mai
acesta din urmă nu ratifică după aceea[26]. exact că reparaţia pagubei cauzate poate
Nu se poate susţine totuş că a existat, consita uneori în atribuirea contractului
în cazul acesta, o voinţă din partea celui ce a tăcut, făcându-se abstracţie
gerantului de afaceri de a intra în relaţii de voinţă acestuia sau chiar împotriva
contractuale cu acest co-contractant, de voinţei acestuia.
vreme ce în realitate el voia doar ca actul În concluzie, nu trebuie să mai vor-
juridic efectuat să ia naştere în persoana bim de «tăcere ca manifestare de voinţă»,
unor terţe persoane. ci să legăm «tăcerea creatoare de obliga-
Dacă jurisprudenţa franceză în ţii» de teoria abuzului de drept singură
primul exemplu citat, dacă codul civil în stare a ne explică ipoteze neasemănă-
german în cel de al doilea, au admis toare şi inexplicabile la prima vedere.
concepţia aceasta, au făcut-o fiindcă
nu era alt mijloc mai bun de a ajunge la
o reparaţie satisfăcătoare pentru terţii RENÉ POPESCU-RÂMNICEANU
lezaţi din greşeala altuia, de pildă a Doctor şi laureat al Facultăţii de drept
aceluia care abuzează de dreptul său. din Paris. Avocat
[26]
Art. 179 cod. civ. german. V René Popescu-
Râmniceanu De la représentation dans les actes
juridiques en droit comparé, p. 488.

Examenul critic al nouei legi asupra nalionalităţei române
EXAMENUL CRITIC AL NOUEI LEGI ASUPRA

NAŢIONALITĂŢEI ROMÂNE
a) Economia legei. b) Inovaţiunile în cazul în care legea locului naşterei, le

create şi consecinţele lor. c) Naţionalitatea atribuie naţionalitatea străină, prescrie
femeei măritate. d) Defectele legei noui. dreptul guvernului francez, de a autoriza
e) Armonia între lege şi Convenţiunile atari persoane, în urma cererii lor, de a-şi
internaţionale. păstra naţionalitatea străină[1].
a) Economia legei. — Legea nouă ro- Legiuitorul nostru a căutat să fugă
mână se compune din 70 de articole, cari de a lămuri asemeni situaţiuni mai com-
tratează succesiv despre mijloacele prin plicate, lăsând să continue conflicte de na-
cari se dobândeşte, se pierde şi se recâşti- ţionalitate, a căror soluţiune era uşor de
gă naţionalitatea română. Titlul al III-lea rezolvit. Numai tratate ce s’ar încheia cu
se referă la opţiuni şi renunţări, iar cel diferite State ar putea înlătura conflictul.
al IV-lea de regularea situaţiunii nouilor În privinţa copiilor naturali, legiu-
cetăţeni din provinciile alipite şi modul itorul român este foarte laconic, mărgi-
eliberării certificatelor de naţionalitate. nindu-se a preciza principiul general pri-
În vedere că în primul capitol legiu- vitor la naţionalitatea română a copiilor
itorul se ocupă şi de drepturile străinilor, naturali ai româncei, fără a lămuri ches-
era logic ca titlul să cuprindă şi această tiunea copiilor naturali, recunoscuţi de
menţiune. Titlul II din Cap. II, ocupân- tată, şi menţinând astfel confuzia ce era
du-se şi de retragerea naţionalităţii, sub vechiul codice civil.
urma să cuprindă şi această măsură. Legitimarea după noul legiuitor este
În câteva articole din primul capitol un mod nou de dobândire a naţionalită-
se ocupă în mod succint de naţionalitatea ţii, având efect retroactiv în sensul că cel
de origină, de acea dobândită prin faptul legitimat se socoteşte că a fost totdeauna
naşterei şi căsătoriei. Primul articol român.
pentru a fi complet trebuia să vorbească Legiuitorul nou a fost însă rău in-
şi despre obţinerea naţionalităţii prin spirat prescriind pierderea naţionalită-
anexiune de teritorii, întrucât de acest ţii române de către copilul natural, de
mijloc se ocupă pe larg în Titlul al IV-lea; naţionalitate română, legitimat de către
b) Inovaţiunile creiate şi consecinţele un străin. Şi, în realitate, în cazul în care
lor. — În ce priveşte naţionalitatea de legea străină nu atribuie unui atare copil
origină, noul legiuitor s’a conformat naţionalitatea celui care l-a legitimat, el
vechiului sistem din codicele civil, jus va rămâne fără patrie, căci legea română
sanguinis; căutând a uşura naturalizarea nu poate în nici un caz să atribuie unei
străinilor născuţi şi crescuţi în ţară. (Art. 9 persoane o naţionalitate străină. Copilul,
al. a şi art. 58). în atare împrejurări, trebuia să fie privit
Legea nouă franceză din 1927 care că pierde naţionalitatea numai dacă le-
are acelaş sistem, a introdus o inovaţiune gea străină îi atribuie altă naţionalitate.
importantă. Ea prevede ipoteza că dacă
dispoziţiunile ei au ca consecinţă de a da
naţionalitatea franceză unor persoane, [1]
A se consulta asupra sistemului francez:
«Pillet & Niboyet, Supplément au Manuel de
cari născute în străinătate din francezi, nu
droit internaţional privé», 1928, pag. 8; Valéry,
se gândesc deloc de a mai reveni în Fran- «La Nationalité francaise», 1927, pag. 24; André
ţa, pentru a înlătura dubla naţionalitate, Weiss, «Loi sur la Nationalité », 1928, pag. 3.

DIMITRIE G. MAXIM
Noul legiuitor român a omis a se spunând că este loc a crede că membrii

ocupa de indivizii născuţi în ţară din Parlamentului votând această lege nu şi-au
părinţi necunoscuţi sau acei a căror dat seamă de consecinţele ce dă loc,
naţionalitate este nesigură. În articolele 9 susţinând că, astăzi, la o epocă în care
şi 58 legea vorbeşte de străinii născuţi în constituirea familiei este atacată prin
ţară, adică de acei a căror naţionalitate atâtea elemente diverse, este a se săvârşi
este lămurită. Dar chiar dacă am crede că o imprudenţă de neertat prescriindu-se
i-a înglobat în zisele texte şi pe cei fără o măsură proprie de a mai agrava
naţionalitate, încă situaţiunea lor lasă de descompunerea grupului familiar[4].
dorit, pentru că naturalizarea la care pot În Adunările legiuitoare s’a desbătut
aspira este numai o favoare eventuală. pe larg această chestiune vitală, prepon-
De abia în art. 59 legiuitorul se derând evoluţiunea ce se observă şi în
ocupă de copiii născuţi în ţinuturile multe alte legislaţiuni europene. Dealt-
alipite, cari la data unirei nu se vor fi mintrelea, inovaţiunea creată de noul le-
putut prevala de o altă naţionalitate, şi giuitor ni se pare logică, căci ea înlătură
pe cari îi consideră români. multe inconveniente ale vechei legisla-
Legea nouă franceză consideră ţiuni. Şi, în adevăr, dacă românca se că-
naţionali de drept atare persoane. Autorii sătoreşte cu un heimathlos, care îi va fi
legei noui, spune d-l Valéry, au fost bine naţionalitatea dacă ea este constrânsă a
inspiraţi reproducând pur şi simplu urma de drept naţionalitatea bărbatului?
această dispoziţie, a cărei aplicaţiune Şi, apoi, întrucât orice legiuitor trebuie
este cu deosebire deasă într’un timp în să ţină seamă şi de legea soţului, care va
care, în urma transformărilor teritoriale fi situaţiunea româncei căreia i-se impri-
provocate prin răsboiul mondial, atâţia mă de drept naţionalitatea străină a so-
indivizi nu mai ştiu care este patria lor, ţului, când, după legea ce-l guvernează,
pe când mulţi alţii sunt priviţi ca lipsiţi soţia rămâne în vechea ei naţionalitate?
de naţionalitatea lor în urma legilor Este regretabil că legiuitorul român,
promulgate în Italia şi în Rusia contra în reforma sa, fruct al propagandei fe-
emigraţilor[2]. meniste, n’a dat o redacţiune corectă dis-
c) Naţionalitatea femeei măritate. — poziţiunei care stabileşte noul principiu
Inovaţiunea importantă atât în legea ce-l formulează. După deosebirea ce face
română cât şi în cea franceză priveşte art. 38 din lege, s’ar părea că românca
naţionalitatea femeei măritate. poate să-şi conserve naţionalitatea de
Din timpurile cele mai vechi femeia origină, îndeplinind formele prescrise de
urmează naţionalitatea bărbatului acest text, chiar când după legea soţului,
după cum îi urmează şi numele. De ea devine străină. Cu totul altfel este re-
câţiva ani, însă, sub influenţa teoriilor dactat articolul corespunzător din legea
femeniste, în mai multe State legile noui franceză, care admite păstrarea naţiona-
permit femeei care se căsătoreşte cu un lităţii franceze numai dacă legea naţiona-
străin de a-şi conservă naţionalitatea[3]. lă a soţului este conformă.[5]
D-l Valéry, comentând dispoziţia legei
noui franceză, critică această măsură, [4]
Valery, op. cit., idem.
Art. 8 al. 2 al legei franceze: «Femeia franceză care
[5]
[2]
Valery, op. cit., pag. 13. Actualmente aproape se căsătoreşte cu un străin, conservă naţionalitatea
toate legile acordă acestor indivizi naţionalitatea franceză afară numai dacă nu declară expres că
ţării naşterii lor. Vezi Pillet & Niboyet; op. cit. care voeşte să câştige, în confirmitatea dispoziţiunilor
citează legile germane, belgă şi poloneză. legei naţionale a bărbatului, naţionalitatea acestui
[3]
Valéry, op. cit., pag. 16. de pe urmă».

Examenul critic al nouei legi asupra nalionalităţei române
Legiuitorul francez este consecinţe o lacună în ce priveşte autoritatea

principiului ce l-a stabilit şi admite ace- îndrituită de a statua asupra cetăţeniei
eaş rezervă pentru străina care se căsăto- şi a pierderii ei şi de a elibera dovezi în
reşte cu un francez, învoind-o de a rămâ- această privinţă.
ne străină, dacă, după cererea sa expresă, Din acest punct de vedere legea fe-
sau, dacă, în conformitatea dispoziţiunei derală austriacă din 1925 prezintă supe-
legii sale naţionale, ea urmează forţat rioritate asupra legei române, întrucât
condiţia bărbatului (art. 8 al. 1). Legea prima lege dă autorităţii administrative
română nu mai prevede aceeaş facultate şi Tribunalului suprem administrativ
pentru străina căsătorită cu un român. competenţa de a statua asupra cetăţeni-
Ca simplă favoare, legiuitorul ro- ei şi a pierderii ei[6]. Legea nouă france-
mân prin art. 40 consideră străina, deve- ză din 10 August 1927 a înlăturat vechea
nită româncă prin căsătorie, în aceeaş ca- lacună prin fixarea precisă a unor pro-
litate şi după desfacerea căsătoriei, prin cedeuri şi a unui contencios. Astfel, în
despărţenie sau separaţie de corp, afară lipsa unor texte precise, în România se
numai dacă nu şi-a manifestat dorinţa aplică, sub noul regim regulele dreptului
contrară, în anumite condiţiuni. comun. Cei interesaţi pot să se prevaleze
Aci este locul a insista asupra lacu- de naţionalitatea română sau le poate fi
nelor articolului 38 din lege. În primul opusă pierderea ei, prin simplul fapt că
loc, ea nu lămureşte dacă chiar femeia se găsesc în condiţiunile legale, şi numai
minoră poate manifesta, şi în ce condi- dacă chestiunea naţionalităţii dă loc la
ţiuni, intenţiunea de a rămâne în vechea contestaţii, tribunalele ordinare sunt che-
naţionalitate română. Şi, apoi, în cazul mate a rezolva incidentul.
unei românce, care contractează căsăto- Legea nouă română n’a rezolvat
rie cu un străin, fiind absolut necesar a chestiunea situaţiunii cetăţenilor români,
se cunoaşte dacă viitoarea soţie, după le- emigranţi, sine animo revertendi. Ei pot
gea naţională a soţului, este capabilă de deci să rămână în calitatea de cetăţeni ro-
a dobândi sau dobândeşte de drept, prin mâni, fără a fi supuşi la vreun sacrificiu
efectul căsătoriei, naţionalitatea bărbatu- pentru ţara de origină.
lui, legiuitorul român nu lămureşte în ce Cât priveşte numeroasele defecte ce
mod ofiţerul însărcinat a primi declaraţi- le prezintă legea în materie de naturali-
unea poate să se convingă de dispoziţi- zare le-am arătat şi ne referim la ele[7].
unile legii străine. Regulamentul pentru e) Legiuitorul nou este foarte laco-
constatarea naţionalităţii, alcătuit în gra- nic în ce priveşte conflictele ce pot lua
bă ca şi legea, nu face altceva decât a o naştere între legislaţiunile celorlalte ţări
copia, căci redactorii nu-şi dădeau seamă şi dispoziţiunile ce le-a consacrat. Prin
de greutăţile ce au loc cu ocaziunea că-
articolul 47 se referă la convenţiunile in-
sătoriei a două persoane cu naţionalităţi
ternaţionale ratificate de Corpurile legiu-
distincte mai ales în noul sistem, care
itoare, reglementând numai chestiunea
trebuia studiat mai cu îngrijire.
opţiunii sau a renunţării la naţionalitate.
Articolul 38 nici nu precizează auto-
Legea nouă n’a adus nici o atingere aces-
rităţile în faţa cărora românca va trebui
tor convenţiuni, pentru că nici nu putea
să facă declaraţiunea în cazul când ea se
căsătoreşte în străinătate. Se va aplică, [6]
A se consulta lucrarea noastră: Observaţiuni
prin analogie, măsura dictată de art. 39. asupra legei federale austriace din 1925 privitoare
d) Defectele legei noui. — Legea nouă la naţionalitate, 1928. Tipogr. Curierul Judiciar.
română ca şi codicele civil prezintă [7]
«Naţionalizarea în România», 1925, pag. 103 şi urm.

DIMITRIE G. MAXIM
deroga la conţinutul lor decât numai cu ca naţionalitatea sa să fie dobândită prin

consimţământul tuturor ţărilor ce au luat acte neregulate, sau prin fraudă».
parte la aceste acte diplomatice. «Tot De chestiunea importantă a modu-
ce s’a făcut până acum, zice expunerea lui cum legea nouă a aplicat dispoziţiu-
de motive a legei, rămâne bun făcut, în nile tratatelor internaţionale, cu privire
formele prevăzute de tratate, cu singu- la naţionalitate, ne vom ocupă într’un
ra rezervă a verificării acestor forme de articol viitor.
Comisiunile de constatare a naţionalită- DIMITRIE G. MAXIM
ţii, pentru că nici un Stat nu poate îngădui Fost preşedinte la Curtea de Apel

DOCTRINĂ

Lect. univ. dr. Ioan LAZĂR
Avocat, Baroul Alba
Cercetător ştiinţific asociat
Institutul de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu” Academia Română
Lector corespondent INPPA Bucureşti
ABSTRACT
Public lending has both negative and positive aspects, especially if we are
considering the conditions envisaged in the general terms of public lending
contracts and the role of public lending in general. Often we can witness
publicized "victory" of the government regarding successful contracting of a
loan, of course without a special attention being accorded to the often harsh
repayment terms included in the contract. Public loans often can act as a rescue
tool for governments, in fact being nothing more than an easy and convenient
solution which does not require too much expertise from the representatives
of governments and which often hide government's incapacity to offer citizens
"good governance". At the end, the citizens need to bear the overwhelming
burden of public debt. We cannot ignore the fact that state revenues acquired
from taxes, fiscal contributions and non-tax revenues are not always able to
satisfy all public needs. So, in order to avoid budgetary imbalance, governments
often use to complement their public revenues towards public loans. Of course,
the other solution which can be used is to increase the tax burden of the citizens
by introducing new taxes or by increasing the existing ones, but this option can
generate an unpopular political sanction of the actual government in the context
of upcoming elections. This is the reason for why governments prefer the more
"strategic" solution of public loans.
In the context of public loans provision, international financial organizations

play an important role in the current global political and economic context.
They give public credit and other financial services to governments that joined
the structures of the organization in order to achieve public interest goals of
an economic, social, political, commercial, financial or other nature. The paper
at hand will present the most important international financial organizations
operating on at global or regional level, taking into account the particular
usefulness of these institutions and major role they play in facilitating economic
development.
Keywords: international financial organizations, public lending, World Bank,

International Monetary Fund,regional developement banks.
DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 67

Ioan LAZĂR
REZUMAT
Contractarea unui împrumut public concertează atât aspecte negative cât

şi pozitive. Avem în vedere atât destinaţia împrumutului cât şi condiţiile
generale de contractare a acestuia. Deseori asistăm la „trimuful” mediatizat
al guvernanţilor, care clamă reuşita contractării unui împrumut, fără însă să
prezinte şi reversul medaliei: rambursarea creditului în termenul contractat, la o
valoarea mai mare corespunzător dobâzii aferente împrumutului. Împrumuturile
publice oferă deseori puterii politice posibilitatea să-şi salveze guvernarea –
soluţie dealtfel facilă şi comodă ce nu necesită o expertiză prea mare din partea
reprezentanţilor acesteia şi care, uneori, le estompează incapacitatea de a o oferi
celor administraţi o „bună guvernare” –, urmând ca cetăţenii să suporte povara
ulterioară a unei datorii publice covârşitoare. Nu putem să nu ignorăm faptul că
veniturile de stat procurate din impozite, taxe şi contribuţii, precum şi veniturile
nefiscale nu reuşesc întotdeaună să satisfacă totalitatea cheltuielilor publice.
Pentru a evita un dezechilibru bugetar, practica financiară recurge deseori la
completarea veniturilor publice pe calea împrumutului/creditului public. Desigur,
în situaţii justificate, se poate recurge la creşterea presiunii fiscale prin instituirea
de noi taxe şi impozite sau majorarea celor existente; măsuri nepopulare ce pot
genera o sancţiune politică a guvernanţilor la viitoarele alegeri. Este preferată,
astfel, soluţia mult mai „strategică” a împrumutului.
În ceea ce priveşte acordarea împrumuturilor, organizaţiile financiare internaţionale

joacă un rol extrem de important în contextul economico-politic mondial actual.
Acestea acordă credite publice şi alte servicii financiare guvernelor statelor care
DOCTRINĂ
au aderat la structurile organizaţiei, în vederea atingerii unor scopuri comune de

interes public (economice, sociale, politice, comerciale, financiare, militare sau de
altă natură). Prezenta lucrare va avea în vedere descrierea detaliată a celor mai
importante organizaţii financiare internaţionale care operează la nivel mondial şi
regional, ţinând cont de utilitatea deosebită a cunoaşterii acestor instituţii care
joacă un rol major în facilitarea dezvoltării economice.
Cuvinte-cheie: organizaţii financiare internaţionale, împrumutul public, Banca

Mondială, Fondul Monetar Internaţional, bănci regionale pentru dezvoltare.
1. Prolegomene
Apariţia şi proliferarea organizaţiilor internaţionale are loc în secolul al XIX-lea, ca urmare
a intensificării relaţiilor diplomatice între statele lumii. Premizele au fost reprezentate de
încheierea Păcii de la Westfalia (1648) şi a Tratatului de la Utrecht (1713) care au stabilit
bazele sistemului de state suverane în Europa şi care ulterior s-a extins în întreaga lume. Acest
sistem a recunoscut dreptul statelor cu un teritoriu delimitat din punct de vedere geografic să
aibă propriile forme de guvernământ şi să stabilească relaţii interstatale bazate pe principiul
egalităţii între state. Organizaţiile internaţionale au apărut aşadar, ca urmare a satisfacerii
68 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOCTRINĂ

necesităţii existenţei unor mijloace instituţionale de colaborare inter-statală în perioada relativ

stabilă care a urmat războaielor frecvente din perioada 1650-1800.[1]
Organizaţiile internaţionale iau fiinţă în urma tratatelor interguvernamentale încheiate între

statele contractante care constituie totodată statutul organizaţiei şi stabilesc personalitatea
juridică, competenţele, organele, drepturile şi obligaţiile acesteia.[2] Organizaţiile internaţionale
joacă un rol extrem de important în contextul economico-politic mondial actual, prin limitarea
într-o oarecare măsură a suveranităţii statelor membre[3], cu ajutorul stabilirii regulilor/
normelor după care acestea se ghidează în relaţiile inter-statale în vederea atingerii unui scop
comun (economic, social, militar, politic, comercial, financiar sau de altă natură, în funcţie de
specificul organizaţiei respective).
Clasificarea organizaţiilor internaţionale[4] este posibilă după variate criterii, categoriile

rezultate în urma demersului amintit având relevanţă şi din perspectiva obiectului studiului
nostru – i.e. organizaţiile financiare internaţionale.
– Astfel, după criteriul provenienţei membrilor şi a sferei de colaborare inter-statală |

acţiune geografică, organizaţiile internaţionale pot fi: a) globale organizaţie internaţională |
(ex. Organizaţia Naţiunilor Unite – ONU, Fondul Monetar state membre
Internaţional – FMI, Banca Mondială etc.) şi b) regionale (ex. UE,
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; Banca Europeană de Investiţii);
– După scopul lor pot fi: a) militare (ex. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN/
NATO, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare Economică – OSCE); b) economice
(Comunitatea Economică Europeană – CEE, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului – CECO, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE);
c) politice (ex. Liga Arabă, Consiliul Europei); d) sociale (ex. Organizaţia Mondială a Sănătăţii
– OMS, Organizaţia Internaţională a Muncii – OIM); e) culturale (ex. UNESCO) f) financiare
(de ex. Fondul Monetar Internaţional (FMI) sau Grupul Băncii Mondiale); g) comerciale
(de ex. Organizaţia Mondială a Comerţului – OMC) etc.;
– După sfera competenţelor pot fi: a) cu competenţe generale (de ex. Organizaţia Naţiunilor
Unite – ONU); b) cu competenţe speciale în anumite domenii (vezi pct. II);
– După gradul de integrare: a) interguvernamentale – bazate pe suveranitatea şi egalitatea
statelor în luarea deciziilor în cadrul organizaţiei şi pe dreptul de veto al acestora (aici se
încadrează cvasi-totalitatea organizaţiilor internaţionale de astăzi) şi b) supranaţionale –
care implică cedarea unor drepturi suverane în favoarea organizaţiei de către statele
membre (exemplul unic în prezent fiind reprezentat de către Uniunea Europeană). [5]
[1]
Pentru mai multe detalii privind înfiinţarea organizaţiilor internaţionale a se vedea C. Archer, International
Organisations, ed. a III-a, Ed. Routledge, Londra, 2001, pp.3-5, precum şi R.S. Jordan et al., International Organisations:
A Comparative Approach to the Management of Cooperation, ed. a IV-a, Ed. Praeger Publishers, Westport, 2001, p. 4.
A se vedea în acest sens şi I. Hurd, International Organisations: Politics, Law, Practice, Ed. Cambridge University Press,
[2]
Cambridge, 2011, p. 12; N.D. White, The Law of International Organisations, ed. a II-a, Ed. Manchaster University Press,
Manchaster, 1996, p. 1.
[3]
I. Hurd, op. cit., p. viii.
[4]
A se vedea pentru mai multe detalii R.S. Jordan şi alţii, op. cit., pp. 21-22.
A se vedea în acest sens, precum şi pentru alte criterii de clasificare a organizaţiilor internaţionale G. Fábián, Dreptul
[5]
instituţional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu & Sfera Juridică, Bucureşti, 2012, pp. 2-3.

Ioan LAZĂR
Organizaţiile financiare internaţionale pot fi definite ca fiind organizaţii interguvernamentale

cu personalitate juridică de drept internaţional, cu competenţă specială, cu o sferă de acţiune
globală sau regională, înfiinţate prin încheierea unor tratate internaţionaţionale bi- sau
multilaterale.
Organizarea, competenţele, scopurile şi funcţiile acestor organizaţii sunt determinate prin

tratatul constitutiv al organizaţiei, acestea din urmă fiind limitate la domeniul de acţiune al
organizaţiei (i.e. domeniul tranzacţiilor financiare internaţionale). Organizaţiile financiare
internaţionale au jucat un rol important în facilitarea dezvoltării economice mondiale, prin
definirea traiectoriilor dezvoltării economice şi influenţarea politicilor economice, sociale şi de
mediu a statelor membre, în special a celor aflate în curs de dezvoltare.
Specificul acestor organizaţii constă în faptul că ele combină statutul lor de drept public cu
efectuarea operaţiunilor financiare care prin natura lor nu pot fi distinse faţă de tranzacţiile
financiare private.[6] Astfel, aceste instituţii oferă statelor membre îndreptăţite o serie de
produse financiare, servicii de consultanţă şi suport tehnic care servesc un interes public legat
de politica macroeconomică a acestora sau de scopurile lor generale privind dezvoltarea
economică şi reducerea sărăciei. Deşi natura serviciilor oferite este aseamănătoare cu cele
oferite de către instituţiile financiare naţionale, scopul acestora diferă semnificativ, având
în vedere că impactul măsurilor finanţate de instituţiile financiare internaţionale poate fi
observată la nivel macroeconomic.
Un alt aspect care trebuie abordat în acest context este acela al sferei normelor aplicabile
acestor tipuri de organizaţii internaţionale. În virtutea calităţii lor de subiect de drept
internaţional public, organizaţiilor financiare internaţionale le sunt aplicabile tratatele de
constituire în virtutea cărora au luat fiinţă, tratatele internaţionale la care sunt părţi, obiceiurile
DOCTRINĂ
dreptului internaţional public[7], precum şi principiile dreptului internaţional general acceptate

de către state.[8] Scopul general al organizaţiilor financiare internaţionale îl regăsim în actele
constitutive ale acestora. Se are în vedere contribuţia acestor instituţii la dezvoltarea pe
termen lung a statelor membre ale organizaţiei, într-un mod care să nu submineze sistemul
financiar şi monetar internaţional, precum şi promovarea de către acestea a cooperării
monetare internaţionale şi ajutarea statelor în corectarea dezechilibrelor de plăţi cu care se
confruntă. Tratatele constitutive ale organizaţiei internaţionale beneficiează de regimul comun
al tratatelor de drept internaţional public şi sunt supuse obligaţiei de ratificare şi înregistrare
prevăzut în art. 102 din Carta ONU.
Printre principiile cutumiare de drept internaţional public aplicabile organizaţiilor financiare

internaţionale menţionăm pe acela care priveşte respectarea suveranităţii naţionale a statelor
A se vedea pentru mai multe detalii D.D. Bradlow, D.B. Hunter, International Financial Institutions and International
[6]
Law, Ed. Kluwer Law International, Alphen aan den Rijn, 2010, pp. 10 şi urm.
Practici binecunoscute, uniforme şi universale (caracteristice aproape tuturor statelor lumii) ale statelor pe care
[7]
acestea le respectă datorită faptului că le atribuie valoarea unor norme juridice obligatorii (elementul psihologic sau
opinio juris). A se vedea pentru mai multe detalii J.L. Goldsmith, E.A. Posner, The Limits of International Law, Ed. Oxford
University Press, Oxford, 2005, pp. 23-27.
[8]
Acestea reprezintă norme care sunt aplicabile în general tuturor statelor membre şi din acest motiv poartă adeseori
şi denumirea de „drept internaţional general”. A se vedea în acest sens H. Kelsen, Principles of International Law, 1952,
Ed. The Lawbook Exchange Ltd., New Jersey, 2003, p. 189.

membre.[9] Astfel, activitatea instituţiilor financiare internaţionale este restrânsă la activităţile

care nu afectează domeniile care ţin de suveranitatea statelor membre, decât în măsura
consimţită de către statele contractante.
Dintre principiile general acceptate ale dreptului internaţional public, reţinem aplicabilitatea
principiului pacta sunt servanda[10], prevăzut în art. 26 al Convenţiei de la Viena privind dreptul
tratatelor din 1969, temperat de principiul rebus sic stantibus[11], care permite derogarea statelor
membre de la obligaţiile contractuale în ipoteza intervenirii unor schimbări fundamentale în
circumstanţele aplicării tratatului. Principiile fundamentale cu forţă obligatorie ale dreptului
internaţional (jus cogens)[12] – de ex. cele care se referă la interzicerea sclaviei, a torturii etc. – îşi
găsesc şi ele aplicabilitate, chiar dacă într-o măsură mai limitată şi pot să permită de exemplu
refuzarea acordării finanţării de către o instituţie financiară internaţională pentru statele
care apelează în mod obişnuit la tortură. Principiile bunei-credinţe şi cel al tratamentului
nediscriminatoriu îşi găsesc de asemenea aplicabilitate în
privinţa organizaţiilor financiare internaţionale, impunând principiul pacta sunt servanda |
statelor membre să asigure onestitate în negocieri, echitate principiul rebus sic stantibus
şi transparenţă, precum şi obligaţia de consultare înainte de
luarea deciziilor.[13]
Sfera celor mai importante organizaţii internaţionale financiare se restrânge la doua organizaţii
cu o sferă de acţiune globală (FMI şi Grupul Băncii Mondiale), precum şi la un set de bănci
de dezvoltare regională. Printre cele mai populare bănci de dezvoltare regională menţionăm
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Africană pentru Dezvoltare, Banca
Asiatică pentru Dezvoltare şi Banca Inter-Americană pentru Dezvoltare, Banca Europeană de
Investiţii, Banca Islamică pentru Dezvoltare.
În cele ce urmează vom oferi o prezentare sistematică a celor mai importante organizaţii
financiare internaţionale cu o sferă de acţiune globală sau regională, fără însă să le neglijăm pe
cele cu o acţiune multilaterală.
[9]
D.D. Bradlow, D.B. Hunter, op. cit., p. 12.
Regula pacta sunt servanda reprezintă una dintre cele mai puternice manifestări ale principiului bunei-credinţe în
[10]
dreptul internaţional public şi, totodată, un principiu esenţial în relaţiile inter-statale. Potrivit acesteia tratatele în
vigoare sunt obligatorii pentru părţi, obligaţiile acestora trebuind să fie îndeplinite în conformitate cu spiritul tratatului,
într-o manieră onestă şi echitabilă. A se vedea în acest sens F.A. Engelen, Interpretation of Tax Treaties under International
Law, IBFD Publications, Amsterdam, 2004, p. 125.
Regula funcţionează în contrapartida principiului pacta sunt servanda şi permite derograrea unilaterală de la obligaţiile
[11]
contractuale sau chiar retragerea dintr-un tratat internaţional, în ipoteza în care a intervenit o schimbare fundamentală
a circumstanţelor faţă de cele în care a avut loc încheierea tratatului. A se vedea în acest sens, S.N. Lalonde, Determining
Boundaries in a Conflicted World: the Role of Util Possidetis, Ed. Mc Gill-Queen's University Press, Quebec, 2002, p. 143.
Normele jus cogens reprezintă totalitatea normelor de drept internaţional cu un caracter peremptoriu de la care nu
[12]
există posibilitatea derogării, nici măcar prin consens şi care pot fi înlocuite doar cu norme având acelaşi caracter. A se
vedea în acets sens, C. Tomuschat, J.M. Thouverin, The Fundamental Rules of the International Legal Order. Jus Cogens and
Obligations Erga Omnes, Ed. Martinos Nijhoff Publishers, Leiden, 2006, p. 29.
[13]
D.D. Bradlow, D.B. Hunter, op. cit., p. 23.

Ioan LAZĂR
2. Organizaţiile internaţionale financiare cu o sferă de acţiune globală
2.1. Fondul Monetar Internaţional[14]
Prezentare generală
Fondul Monetar Internaţional (International Monetary Found) poate fi considerată una dintre cele
mai importante organizaţii financiare internaţionale[15] care acţionează la nivel mondial. Acesta,
deşi este o agenţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, dispune de propria chartă care guvernează
funcţionarea organizaţiei, precum şi de o structură organizatorică şi buget independent.
Scopul organizaţiei este să contribuie la asigurarea stabilităţii finanicare mondiale, la

creşterea economică sustenabilă şi la reducerea sărăciei, prin întărirea cooperării monetare
internaţionale, prin facilitarea comerţului internaţional şi prin promovarea unei rate ridicate a
ocupării forţei de muncă.[16] În acest sens organizaţia furnizează statelor membre sfaturi legate
de politicile lor economice, acordă finanţare pentru membri aflaţi în dificultăţi economice
şi ajutor adecvat pentru ţările aflate în curs de dezvoltare pentru atingerea şi menţinerea
stabilităţii lor macroeconomice, precum şi pentru reducerea sărăciei (de ex. prin acordarea
asistenţei tehnice pentru îmbunătăţirea managementului economic al ţării).
În vederea realizării în cât mai mare măsură a scopurilor propuse, instituţia conlucrează cu
alte organizaţii internaţionale, interacţionează cu societatea civilă, organizează conferinţe,
dezbateri consultări publice, forumuri pentru dialog[17] şi elaborează diverse studii şi statistici.
Scurt istoric[18]
Înfiinţarea organizaţiei a avut loc în luna iulie a anului 1944[19], la sfârşitul celui de al doilea
DOCTRINĂ
război mondial, scopul fiind acela al creării unui cadru adecvat de cooperare economică între
statele lumii şi evitarea politicilor economice neadecvate care au contribuit la izbucnirea marii
crize din 1930 şi a conflictului global care a urmat. Astfel, în contextul crizei creditelor din 1930
statele lumii au încercat să-şi protejeze economiile naţionale prin ridicarea unor bariere în calea
comerţului internaţional. Deteriorarea comerţului mondial a dus şi la scăderea standardelor
de viaţă la nivel mondial. În acest context, s-a impus infiinţarea unei instituţii responsabile de
[14]
http://www.imf.org/external/index.htm
[15]
Considerată de către unii autori chiar instituţia centrală a sistemului financiar internaţional. A se vedea în acest sens
J. Clift, What is the International Monetary Fund?: A Guide to the IMF, Ed. IMF Publications, Washington, p. 2.
A se vedea în acest sens P. Ramlogan, B. Fritz-Krockow, International Monetary Handbook: Its Functions, Policies and
[16]
Operations, Ed. IMF Publications, Washington, 2007, p. 1.

A se vedea pentru detalii International Monetarz Found, Pamflet Seriies no. 47, Social Dimensions of the IMF's Policy
[17]
Dialog. Wolrd Summit for Social Development, Coppenhagen, 6-12 March 1995, Ed. IMF Publications, Washington, 1995,
pp. 25 şi urm.
[18]
Pentru mai multe detalii privind istoricul FMI, a se vedea J.M. Boughton, The IMF and the Force of History: Ten Events
and Ten Ideas, Working Paper – International Monetary Found, Ed. IMF Publications, Washington, 2004, passim, precum
şi datele disponibile pe site-ul oficial al organizaţiei http://www.imf.org/external/about/history.htm
[19]
Ideea înfiinţării FMI a apărut în cadrul unei întâlniri care a avut loc în iulie 1944 la Breton Woods (situat în New
Hampshire în nord-estul SUA) între 45 de state membre dornice să prevină crizele economice cu ajutorul instituirii unui
sistem de cooperare economică între statele lumii. Înfiinţarea legală a organizaţiei a avut loc în decembrie 1945, odată
cu semnarea acordului internaţional de înfiinţare a organizaţiei de către primele 29 de state membre ale FMI. Fondul a
început să funcţioneze de la 1 martie 1947, Franţa fiind prima ţară care a recurs la un împrumut de la FMI.

supravegherea sistemului monetar internaţional care prin instituirea şi asigurarea stabilităţii

sistemului ratelor de schimb să contribuie la efectuarea plăţilor internaţionale şi la înlăturarea
restricţiilor din calea comerţului internaţional.
De-a lungul existenţei sale Fondul Monetar Internaţional a fost prezent şi a contribuit la
depăşirea tuturor momentelor economice dificile resimţite la nivel mondial. Astfel, în perioada
1945-1971 acesta a contribuit la reconstruirea economiilor naţionale după cel de al doilea
război mondial şi a încurajat statele membre să elimine restricţiile de schimb care persistau
în calea comerţului internaţional. În acest sens, statele membre s-au înţeles asupra instituirii
unui sistem al ratelor de schimb (cunoscut şi sub numele de „sistemul de la Bretton Woods”)
prin care ratele de schimb ale monedelor naţionale ale statelor erau stabilite în funcţie de
raportul de paritate existent între acestea şi dolarul american,
FMI |
valoarea acestuia din urmă fiind exprimată în raport cu
sistem financiar |
valoarea aurului. Schimbarea ratelor de schimb astfel stabilite
sistem monetar internaţional |
era posibilă doar în ipoteza în care aceasta era necesară pentru
politici economice
corectarea „unui dezechilibru fundamental” în balanţa de plăţi
a statului membru în cauză şi doar cu acordul FMI. Sistemul a funcţionat doar până în 1971,
când guvernul SUA a suspendat convertibilitatea dolarului în aur.
În perioada 1973-1974, în timpul şocurilor petroliere, FMI a sărit în ajutorul statelor membre şi a
contribuit la înlăturarea de către aceştia a consecinţelor economice nefaste ale crizei cu ajutorul
acordării de împrumuturi, precum şi a altor servicii financiare adecvate. În perioada care a urmat
căderii zidului Berlinului în 1989 şi dizolvării Uniunii Sovietice în 1991, FMI a reuşit să dobândească
dimensiuni mondiale, ajungând să numere la vremea respectivă 172 de membri. Între 1990-2004
Fondul Monetar Internaţional a fost alături şi de statele Europei de Est şi a facilitat tranziţia
statelor din fostul bloc sovietic de la o economie centralizată la o economie de piaţă funcţională,
prin acordarea de consultanţă financiară, împrumuturi şi asistenţă financiară. Rolul îndeplinit
de FMI în înlăturarea efectelor nedorite ale recentei crize financiare şi economice mondiale nu
poate fi de asemenea neglijat. Fondul şi-a triplat capacitatea de creditare şi a creat pentru statele
membre a serie de servicii financiare flexibile adaptate nevoilor acestora.
Scopurile principale ale organizaţiei
Aşa cum am menţionat anterior, scopul principal al FMI este să asigure stabilitatea sistemului
financiar şi monetar internaţional[20], să ajute la rezolvarea crizelor şi să conlucreze cu
statele membre pentru promovarea creşterii economice şi eliminarea sărăciei. În acest sens,
organizaţia are la dispoziţie mai multe instrumente care o ajută la îndeplinirea misiunii sale:
supravegherea politicilor economice ale statelor membre, acordarea de asistenţă tehnică,
acordarea împrumuturilor şi realizarea diverselor studii şi statistici.
Supravegherea politicilor economice ale statelor membre constă în procesul de monitorizare

şi de analiză a efectelor politicilor economice şi financiare ale statelor membre.[21] Fondul
Monetar Internaţional promovează stabilitatea economică şi creşterea economică globală
şi încurajează statele membre să adopte politici economice şi financiare serioase. Totodată,
acesta monitorizează dezvoltarea economică globală, regională şi naţională, evaluând în
[20]
A se vedea în acest sens şi M.Şt. Minea, Elemente de drept financiar internaţional, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2009, p. 32.
Pentru mai multe detalii legate de modul cum FMI contribuie astfel la realizarea bunei guvernări a se vedea IMF, Good
[21]
Governance: the IMF's Role, Ed. IMF Publications, Washington, 1999, passim.

Ioan LAZĂR
acelaşi timp impactul politicilor statelor individuale asupra altor economii. În acest sens,
organizaţia conduce o analiză temeinică asupra situaţiei economice a fiecărui stat membru
cel puţin odată pe an şi propune autorităţilor naţionale adoptarea unor măsuri care pot avea
efectul stabilizării şi asigurării prosperităţii economiilor naţionale. Fondul realizează totodată
şi o evaluare a tendinţelor globale şi regionale de dezvoltare economică, rezultatele acestor
evaluări fiind reunite în trei publicaţii semianuale: World Economic Outlook; Global Financial
Stability Report şi Fiscal Monitor.
Acordarea asistenţei tehnice pentru statele membre[22] are ca scop întărirea capacităţii acestora
de a dezvolta şi de a implementa politici economice efective şi vizează în special domenii
precum politica fiscală şi monetară (modificarea legislaţiei fiscale, măsuri privind politica
fiscală şi vamală naţională, elaborarea bugetului naţional, administrarea cheltuielilor bugetare,
administrarea datoriei publice etc.), politica privind rata de schimb, precum şi supravegherea
sistemului bancar şi financiar.
Împrumuturile acordate din fondurile organizaţiei reprezintă de cele mai multe ori o gură de
oxigen pentru statele membre şi îi ajută să-şi rezolve probleme lor legate de echilibrul de
plăţi. Politicile finanţate din fondurile FMI sunt elaborate de către autorităţile naţionale ale
statelor membre în strânsă cooperare cu reprezentanţii Fondului[23], acordarea finanţării fiind
condiţionată de implementarea efectivă a politicii.
Stabilirea măsurilor adecvate pentru realizarea obiectivelor organizaţiei ar fi însă imposibilă
dacă acestea nu ar avea la bază cercetările şi statisticile realizate de angajaţii organizaţiei.
Organizare[24]
Organizaţia numără în prezent 188 de state membre, acestea fiind reprezentate proporţional cu
mărimea lor în economia globală. Resursele financiare ale FMI provin din contribuţiile fiecărui
DOCTRINĂ
stat membru[25], cota de contribuţie a fiecăruia dintre membri determinând totodată puterea
de vot al acestuia[26], precum şi nivelul maxim al finanţării de care aceştia se pot bucura.[27]
[22]
A se consulta pentru detalii privind acordarea asistenţei tehnice din partea FMI J. Clift, IMF Technical Assistance:
Transferring Knowledge and Best Practice, Ed. IMF Publishing, Washington, 2004.
[23]
Acordarea asistenţei financiare din partea FMI este condiţionată de: a) elaborarea unui program de macrostabilizare
economică; b) stabilirea unei politici naţionale adecvate pentru atingerea stabilităţii economice şi stabilirea criteriilor
cantitative care să permită evaluarea rezultatelor; c) eşalonarea finanţării în funcţie de nevoile particulare ale ţării în
cauză; d) menţinerea unei legături permanente şi consultarea cu experţii FMI. A se vedea în acest sens E. Bălan, Drept
financiar, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 135.
[24]
A se vedea pentru detalii legate de organizarea internă a FMI, sistemul de votare şi cotele de contribuţie ale statelor membre
informaţiile disponibile [Online] pe website-ul oficial al organizaţiei http://www.imf.org/external/about/orgfin.htm
[25]
Contribuţiile statelor membre trebuie virate integral cel mai târziu după momentul aderării, iar o pătrime din
valoarea totală a contribuţiei trebuie efectuată în moneda virtuală proprie a FMI – i.e. în DST (drepturi speciale de
tragere). Cursul valutar al DST se determină în funcţie de un coş valutar format din monedele cu cea mai mare stabilitate
şi care îşi mentin puterea de cumpărare pe o perioadă foarte lungă, anume din dolarul american (44%), euro (34%),
yenul japonez (11%) şi lira sterlină brintanică (11%). Metoda de stabilire a cursului valutar al DST (Drepturi Speciale de
Tragere). Din coşul de valute fac parte: moneda euro (EUR), cu o pondere de 32%, dolarul american (USD), cu o pondere
de 39%, lira sterlină (GBP), cu o pondere de 11% şi yenul japonez (JPY), cu o pondere de 18%.
[26]
Cota de contribuţie determină puterea de vot al fiecărui membru în contextul adoptării deciziilor FMI. Fiecare stat
membru are atribuit un număr de voturi de bază plus un vot pentru fiecare 100 000 DST al cotei de contribuţie. Numărul
de voturi de bază atribuite fiecărui membru reprezintă 5.5% din totalul voturilor. Astfel de ex. SUA are 421,965 de voturi
(reprezentând 16,76% din totalul voturilor).
Maximul finanţării care poate fi obţinut de la FMI depinde de cota de contribuţie a fiecărui stat membru. Astfel un
[27]
stat membru poate obţine anual 200% din cota sa de contribuţie şi 600% din cota sa de contribuţie în total.

În ceea ce priveşte organizarea internă a FMI, trebuie să reţinem că acesta este condus de
Consiliul Guvernatorilor (Board Governors), acesta fiind organul decizional situat la cel mai
înalt nivel. Consiliul la rândul său se consultă în luarea deciziilor cu două comitete ministeriale,
Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional (International and Financial Committee) şi
Comitetul pentru Dezvoltare (Developement Committee). Problemele curente ale organizaţiei
sunt rezolvate de cei 24 de membri ai Comitetului Executiv care reprezintă şi iau decizii în
numele celor 188 de state membre ale organizaţiei.
Consiliul Guvernatorilor este format dintr-un guvernator şi câte un guvernator supleant pentru
fiecare stat membru, funcţie care este ocupată de regulă de către ministerul de finanţe sau
de către preşedintele băncii centrale din statul membru în cauză. Deşi este considerat
organul decizional de la cel mai înalt nivel Consiliul Guvernatorilor a delegat majoritatea
puterilor sale Comitetului Executiv, cu excepţia competenţelor care privesc aprobarea
creşterii cotei de participare a unui anumit stat membru, alocarea drepturilor speciale de
tragere pentru statele membre, admiterea de noi membri, excluderea unor membri sau
modificarea acordului internaţional care
Consiliul Guvernatorilor |
guvernează funcţionarea FMI. Totodată, intră
Comitetul Monetar şi Financiar Internaţional |
în competenţele Consiliului Guvernatorilor Comitetul pentru Dezvoltare
alegerea sau numirea directorilor executivi şi
interpretarea prevederilor actului constitutiv al organizaţiei. Întrunirea Consiliului are loc odată
pe an şi implică două zile de şedinţe plenare în cadrul cărora guvernatorii se consultă între ei şi
prezintă punctul de vedere al ţărilor lor cu privire la probleme internaţionale curente de natură
economică şi financiară. Întâlnirile anuale sunt prezidate de Guvernatorul Băncii Mondiale şi de
Guvernatorul FMI.
Comitetul Monetar şi Financiar Internaţional şi Comitetul pentru Dezvoltare au rolul unor organe
consultative în cadrul funcţionării FMI. Primul numără 24 de membri care reprezintă toate
statele membre ale organizaţiei. Întrunirile Comitetului Monetar şi Financiar Internaţional au loc
de două ori pe an fiind discutate în cadrul acestora subiecte de interes comun care afectează
economia mondială. Comunicatele realizate în cadrul acestor întruniri reprezintă ghiduri
pentru activitatea FMI. Comitetul pentru Dezvoltare are atribuţii consultative atât faţă de FMI,
cât şi faţă de Banca Mondială în probleme legate de dezvoltarea economică a ţărilor aflate în
curs de dezvoltare. Comitetul numără de asemenea 24 de membri.
Comitetul executiv al FMI este responsabil de rezolvarea problemelor curente din cadrul
organizaţiei. Acesta numără 24 de membri, majoritatea statelor membre (cu excepţia
economiilor mari cum ar fi SUA sau China) fiind reprezentate în blocuri formate din 4-24 de
state membre.
În legătură cu sistemul decizional al FMI trebuie reţinut faptul că acesta funcţionează în

conformitate cu regula reprezentării proporţionale, criteriul relevant fiind acela al poziţiei
ocupate de fiecare stat membru în cadrul economiei mondiale.

Ioan LAZĂR
Figura nr. 1. Funcţionarea Fondului Monetar Internaţional;

Sursă: Independent Evaluation Office of the International Monetary Fund, Governance of the IMF. An Evaluation, IMF
Publications, Washington, 2008, p. 14.
Raporturile de colaborare ale organizaţiei cu alte organizaţii internaţionale

DOCTRINĂ
Fondul Monetar Internaţional lucrează în strânsă colaborare cu Banca Mondială.[28] Cele două
organizaţii sunt distincte dar complementare, interdependenţa dintre aceştia fiind reflectată şi
prin faptul că statele membre care doresc să adere la Banca Mondială, trebuie să fie mai întâi
membri ai FMI. Cele două organizaţii au obiective complementare dar îşi desfăşoară activitatea
la nivele diferite. Astfel, FMI se concentrează pe problemele legate de sectorul macroeconomic
şi financiar, creditele acordate de Fond având ca obiect plata importurilor, stabilizarea
monedelor naţionale, restabilirea condiţiilor pentru dezvoltare economică, în timp ce Banca
Mondială are în vedere dezvoltarea pe termen lung a statelor membre şi reducerea sărăciei la
nivel mondial, proiectele finaţate de aceasta având ca scop reformarea infrastructurii, ale unor
sectoare particulare ale economiei etc.
În afară de Banca Mondială FMI îşi desfăşoară activitatea în strânsă colaborare cu ONU, cu
OMC, cu grupul statelor puternic industrializate şi emergente (G-20[29], G-8[30]), cu Organizaţia
Internaţională a Muncii (OIM), cu diferite bănci de dezvoltare regională, cu alte organizaţii
internaţionale, organizaţii neguvernamentale, reprezentanţi ai societăţii civile şi al mediului
academic, precum şi cu media.
A se vedea pentru detalii legate de raporturile dintre instituţiile de la Bretton Woods şi D.D. Şaguna, Tratat de drept
[28]
financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 236-243.

G-20 este format din Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul Unit, Statele Unite, Argentina,
[29]
Australia, Brazilia, China, India, Indonezia, Koreea, Mexic, Arabia Saudită, Africa de Sud, Turcia şi UE.
[30]
G-8 este format din Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul Unit, Statele Unite.

2.2. Banca mondială[31]
Alături de Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială (the Wolrd Bank) se numără printre
cele mai populare instituţii financiare internaţionale din lume.[32] Aceasta a fost înfiinţată ca
agenţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite în perioada imediat următoare încheierii
celui de al doilea război mondial, în 1944. Banca Mondială, în pofida denumirii sale, nu este
o bancă în sensul comun al termenului, reprezentând un parteneriat format dintr-un grup de
instituţii care cu ajutorul resurselor impresionante de care dispun încearcă să contribuie în cele
188 de state membre ale organizaţiei la realizarea unor scopuri precum facilitarea dezvoltării
economice durabile, combaterea sărăciei şi a bolilor venerice.
Figura nr. 2. Componenţa Grupului Băncii Mondiale

Sursă: prelucrare după http://www.fin.gc.ca/bretwood/bretwd08_1-eng.asp
În vederea realizării în cât mai mare măsură a obiectivelor menţionate, Grupul Băncii Mondiale
(vezi Figura nr.2.) reuneşte un set complex de instituţii multinaţionale, multisectoriale şi
multidisciplinare[33] care sunt responsabile de diverse aspecte ale dezvoltării economice. Printre
principalele trei instituţii ale Grupului includem Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (International Bank for Reconstruction and Developement – IBRD)[34] responsabilă
de acordarea creditelor pentru ţările cu venituri medii şi de încredere din punct de vedere
financiar, Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (International Developement Association
– IDA) – înfiinţată în 1960 exclusiv în scopul ajutării celor mai sărace ţări ale lumii şi Corporaţia
Financiară Internaţională (International Finance Corporation
– IFC), responsabilă de creditarea întreprinderilor private Banca mondială |
pentru realizarea proiectelor din sectorul privat. Grupul Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare |
include de asemenea două entităţi distincte, mai reduse
Asociaţia Internaţională
ca şi dimensiuni: Agenţia pentru Garantarea Multilaterală pentru Dezvoltare
a Investiţiilor (Multilateral Investment Guarantee Agency
– MIGA), având ca scop furnizarea de garanţii pentru întreprinderile private împotriva riscului
politic care activează în ţările aflate în curs de dezvoltare şi Centrul Internaţional pentru
Rezolvarea Disputelor legate de Investiţii (International Center for the Settlement of Investment
Disputes – ICSID) care oferă facilităţi de conciliere şi arbitraj pentru statele membre.
[31]
http://www.worldbank.org/
A se vedea K. Marshall, The World Bank: from Reconstruction to Developement to Equity, Ed. Routledge, Londra, 2008,
[32]
p. xv.
[33]
K. Marshall, op. cit., p. 2.
Instituţia nu trebuie confundată cu însăşi Banca Mondială, aceasta din urmă fiind un set de instituţii reponsabile de
[34]
facilitarea dezvoltării economice.

Ioan LAZĂR
Banca Mondială reprezintă totodată partenerul de încredere a multor organizaţii internaţionale

care au o activitate conexă aceleia desfăşurate de aceasta, printre care amintim agenţiile
ONU, ministerele responsabile de dezvoltare economică din cadrul guvernelor naţionale,
bănci de dezvoltare regională şi multilaterală, organizaţii neguvernamentale, fundaţii private
etc. Personalul numeros al organizaţiei depăseşte 9000 de angajaţi şi include în rândurile sale
eonomişti, experţi în politici publice, ingineri, analişti financiari, precum şi cercetători care
formează o echipă multidisciplinară şi care îşi desfăşoară activitatea atât în sediul central de la
Washington, cât şi în cele peste 100 de birouri teritoriale.
Scurt istoric
Originile instituţiei sunt legate, în mod similar acelora ale Fondului Monetar Internaţional şi
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, de întâlnirea de la Bretton Woods.[35] Scopul istoric al
organizaţiei internaţionale înfiinţate după al doilea război mondial – i.e. a Băncii Internaţionale
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (precursorul Băncii Mondiale şi instituţia de bază a Grupului
Băncii Mondiale de astăzi) – a fost acela să contribuie la reconstruirea Europei distruse de
după război.[36] În prezent, deşi reconstrucţia[37] reprezintă în continuare o parte importantă a
activităţii băncii, reducerea sărăciei prin intermediul globalizării inclusive (una care să aibă în
vedere şi să includă şi ţările sărace) şi sustenabile a devenit obiectivul major al organizaţiei.
Misiunea organizaţiei[38]
Scopul actual al organizaţiei este acela să conlucreze cu ţările cele mai sărace ale lumii (în
număr de aproximativ o sută în prezent) şi să faciliteze dezvoltarea lor economică şi socială cu
ajutorul a numeroase mijloace, printre care amintim acordarea de resurse financiare, suport
tehnic şi consultanţă economică statelor membre. Acţiunile băncii vizează pe lângă ţările cele
DOCTRINĂ
mai sărace şi ţările afectate de conflicte, ţările lumii arabe, precum şi ţările cu venituri medii şi
credibile din punct de vedere financiar.
Printre produsele de servicii financiare furnizate de către bancă se numără împrumuturile cu

dobândă redusă, credite libere de dobânzi, ajutoare acordate ţărilor în curs de dezvoltare.
Aceste proiecte finanţează o arie largă de investiţii în domeniul educaţiei, administraţiei
publice, infrastructurii (furnizarea apei şi a electricităţii, transport public etc.), sectorului
financiar privat, agriculturii şi administrării resurselor naturale. Unele dintre aceste proiecte
sunt cofinanţate de guvernele naţionale, altele de către instituţii multilaterale, bănci
comerciale, agenţii de credite pentru exporturi sau investitori din sectorul privat.
Pentru mai multe detalii privind istoricul Băncii Mondiale a se vedea E.S. Mason, R.E. Asher, The World Bank since
[35]
Bretton Woods, Ed. The Brookings Institution, Washington, 1973, pp. 12 şi urm.
[36]
Acordarea primului împrumut public având ca obiect reconstrucţia ţărilor afectate de război a avut loc în 1947, acesta
fiind acordat Franţei şi s-a ridicat la 250 de mil. de dolari. A se vedea în acest sens World Bank, A Guide to the World Bank,
Washington, 2011, p. 209.
[37]
Actualmente această componentă a activităţii băncii vizează eliminarea efectelor negative ale dezastrelor naturale
şi reabilitarea post-conflictuală a ţărilor aflalte în curs de dezvoltare şi a economiilor în tranziţie (de ex. internvenţiile
pentru reconstruirea Bosniei de după război sau a regiunii Timorului de Est, pentru eliminarea distrugerilor cauzate de
hurican în Asia de Est sau a acelora cauzate de cutremurul din Turcia).
Pentru mai multe detalii legate de scopurile Băncii Mondiale a se vedea Ch.L. Gilbert, D. Vines, The World Bank:
[38]
Structures and Policies, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2000, pp. 21 şi urm.

În afară de serviciile financiare, Banca Mondială oferă suport pentru ţările aflate în curs de
dezvoltare prin sfaturi legate de politicile economice, asistenţă tehnică, efectuează studii
şi cercetări şi le pune la dispoziţia statelor membre, sponsorizează, găzduieşte sau participă
la numeroase conferinţe sau forumuri pentru dezvoltare, adeseori prin parteneriate. În afară
de cele menţionate Grupul Băncii Mondiale poate fi considerat cel mai mare finanţator al
proiectelor legate de educaţie (de ex. proiecte privind reducerea analfabetismului), cel mai
mare sponsor al luptei împotriva infecţiilor cu malaria, virusul HIV şi SIDA, lider al luptei
anticorupţie la nivel mondial, un puternic susţinător al înlăturării datoriilor publice, cel mai
mare sponsor de talie internaţională a proiectelor de biodiversitate.
Totodată, aceasta contribuie la finanţarea proiectelor de dezvoltare destinate îmbunătăţirii

standardelor de viaţă şi reducerii sărăciei. Astfel, de exemplu în 2011 Banca Mondială a furnizat
46.9 mld. de dolari pentru 303 proiecte destinate reducerii sărăciei derulate în ţările aflate în
curs de dezvoltare. În ţările caracterizate de o pace instabilă contribuie la prevenirea conflictelor
şi înlăturarea efectelor eventualelor conflicte. În ţările aflate în curs de dezvoltare ajută la
reformarea instituţiilor, îmbunătăţirea climatului finanţarea proiectelor de dezvoltare |
pentru investiţii, la realizarea stabilităţii financiare şi a sector public |
dezvoltării durabile a acestora. Consiliul Guvernatorilor
Organizare
Banca Mondială reprezintă o instituţie din sectorul public[39] unde cele 188 de state membre
participă la luarea deciziilor conform principiului reprezentării proporţionale, voturile de care
dispune fiecare dintre acestea fiind determinate în funcţie de puterea economică şi contribuţiile
financiare ale acestora la constituirea fondurilor organizaţiei.[40] Statul membru care doreşte
să adere la structurile Băncii Mondiale, trebuie să deţină mai întâi calitatea de membru al
Fondului Monetar Internaţional, iar cele care vor să devină membri ai Asociaţiei Internaţionale
pentru Dezvoltare, al Corporaţiei Financiare Internaţionale sau ai Agenţiei pentru Garantarea
Multilaterală a Investiţiilor, trebuie să adere mai întâi la structurile Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Organizaţiile care formează Grupul Băncii Mondiale sunt deţinute de guvernele statelor
membre care deţin puterea de decizie la nivel înalt în cadrul organizaţiei. Statele membre
realizează conducerea Grupului Băncii Mondiale prin Consiliul Guvernatorilor şi prin
Comitetul Directorilor Executivi, organe care adoptă deciziile de importanţă majoră în cadrul
organizaţiei.[41]
Consiliul Guvernatorilor este compus dintr-un guvernator şi un guvernator supleant numit de

fiecare stat membru. Această funcţie este ocupată de regulă de ministrul finanţelor din statul
respectiv, de guvernatorul băncii centrale sau de un alt înalt oficial de rang similar. Mandatul
guvernatorilor din cadrul consiliului este de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii acestuia.
[39]
K. Marshall, op. cit., p. 3.
[40]
Astfel, fiecărui stat membru îi sunt alocate 250 de voturi, plus alte voturi suplimentare în funcţie de contribuţia
financiară a statului la constituirea fondurilor organizaţiei.
Pentru detalii legate de organele şi funcţionarea Grupului Băncii Mondiale a se vedea şi D.D. Şaguna, Tratat de drept
[41]
financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 225 şi urm.

Ioan LAZĂR
Comitetul Directorilor Executivi este format din Preşedintele Băncii Mondiale şi din 25 de
directori executivi.[42] Directorii executivi nu au putere de reprezentare a instituţiei, decât dacă
beneficează de un mandat special în acest sens din partea Comitetului. Directorii executivi sunt
ajutaţi în desfăşurarea activităţii lor de consilieri şefi şi consilieri, aceştia având posibilitatea
să asiste la şedinţele comitetului, fără să aibă însă un drept de vot. Membri comitetului sunt
aleşi pentru un mandat de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii acestuia. Comitetul se întruneşte
de cel puţin două ori pe săptămână în vederea reanalizării politicii băncii, luarea deciziilor
privind aprobarea şi garantarea creditelor, stabilirea unor politici noi sau a deciziilor de natură
administrativă, adoptarea strategiilor de asistenţă a statelor, adoptarea deciziilor privind
acordarea împrumuturilor etc.
Secretariatul organizaţiei este responsabil de coordonarea efectuării de către statele membre a

contribuţiilor financiare periodice şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a activităţii de zi de zi
a organizaţiei.
În scopul îndeplinirii în cât mai mare măsură a scopurilor organizaţiei Banca Mondială
colaborează strâns cu Fondul Monetar Internaţional, având loc întâlniri regulate între
reprezenţanţii celor două instituţii scopul acestora fiind discutarea problemelor legate de
dezvoltare economică, reducerea sărăciei, finanţe internaţionale. Totodată, grupul păstrează
legătura cu băncile de dezvoltare multilaterală, societatea civilă, organizaţii non-guvernamen-
tale, mediul academic şi mass-media prin intermediul dezbaterilor publice, a seminariilor şi
conferinţelor de presă organizate.
3. Organizaţiile internaţionale financiare cu o sferă de acţiune

regională
DOCTRINĂ
3.1. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare[43]
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (European Bank for Reconstruction and
Development) este o organizaţie internaţională financiară regională[44] care numără în prezent
peste 64 de state membre provenite atât din regiunea Europei, cât şi din afara acesteia[45],
precum şi doi membri atipici (organizaţii internaţionale la rândul lor): Uniunea Europeană şi
Banca Europeană pentru Investiţii. Scopul principal al organizaţiei este acela să ofere servicii
financiare (credite, garanţii, facilităţi de leasing etc.) şi asistenţă tehnică pentru proiectele menite
Statele membre mari, precum Franţa, Germania, Regatul Unit, SUA, Rusia, Arabia Saudită, China şi Japonia numesc
[42]
câte un director executiv, restul statelor membre fiind reprezentate de ceilalţi 20 de directori executivi aleşi.
http://www.ebrd.com/pages/homepage.shtml
[43]
Capitalul instituţiei provine din contribuţiile statelor membre. Caracterul regional al organizaţiei poate fi justificat în
[44]
special prin faptul că statele europene, UE şi Banca Europeană pentru Investiţii deţin împreună peste 51% din capitalul
băncii, SUA dispunând de doar 10% din capital, Japnoia de 8,5%, iar Rusia de doar 6%. Având în vedere această realitate,
anumite decizii pot fi adoptate exclusiv în baza voinţei statelor europene. Deciziile de importanţă majoră (de ex. decizii
privind determinarea cotei de participare la capital; decizii privind funcţionarea organizaţiei; decizii privind stabilirea
condiţiilor de acordare a finanţării etc.) însă nu pot fi adoptate decât cu o majoritate de 75-85% din capitalul deţinut de
statele membre. A se vedea A. Bronstone, op. cit., p. 27.
[45]
Astfel, printre membri de astăzi ai organizaţiei se numără ţări precum Turcia, Mongolia, Iordania, Tunisia, Maroc sau Egipt.

să faciliteze tranziţia statelor membre de la economia centralizată, specifică statelor comuniste

către capitalismul bazat pe economia de piaţă deschisă. Printre clienţii băncii se numără atât
entităţi publice (de ex. companii de stat, autorităţi ale administraţiei publice naţionale sau
locale), cât şi entităţi private (bănci, întreprinderi private).
Înfiinţarea organizaţiei[46] în aprilie 1991 a avut ca scop facilitarea dezvoltării economice a ţărilor
democratice[47] ale regiunii (în special din Europa Centrală şi de Est) şi nu numai în perioada
care a urmat căderii regimurilor comuniste a Europei de Est.[48] În primii ani de la înfiinţare,
activităţile băncii s-au concentrat aproape exclusiv pe sectorul privat, buna funcţionare a
acestuia fiind considerată esenţială pentru dezvoltarea economică a fostelor state comuniste.
Aceasta s-a implicat în atragerea fondurilor din surse publice şi private pentru proiecte care au
vizat reformarea sistemelor bancare naţionale, liberalizarea preţurilor, privatizările şi crearea
cadrului legal adecvat pentru drepturile de proprietate
BERD |
intelectuală. Banca a jucat de asemenea un rol important
dezvoltare economică durabilă |
şi în stabilizarea financiară a regiunii în contextul crizei
protecţia mediului
economice şi financiare declanşate în 2008.
Misiune
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este o instituţie financiară unică datorită
în special implicaţiilor politice ale activităţii sale. Astfel, în afară de rolul său iniţial de a facilita
dezvoltarea economică şi tranziţia către sistemul economiei de piaţă funcţională a fostelor
state comuniste[49], aceasta avea ca obiectiv şi consolidarea democraţiei în regiune, crearea
premizelor pentru consolidarea pieţei unice europene, asigurarea păcii şi a dezvoltării uniforme
a regiunii europene. Atingerea acestora din urmă obiecitve a fost posibilă prin condiţionarea
politică[50] a accesului la serviciile băncii. Totodată, spre deosebire de alte instituţii financiare
internaţionale BERD are în vedere şi atingerea unor obiective care ţin de conceptul dezvoltării
economice durabile şi de protecţia mediului în general.[51] Fapt care a justificat concluziile unor
autori în sensul în care BERD ar fi mai mult o instituţie politică, decât una economică.[52]
[46]
Ideea înfiinţării organizaţiei a aparţinut fostului preşedinte francez Francois Mitterand care a ridicat problema
înfiinţării unei bănci de dezvoltare europene în şedinţa Parlamentului European din 25 octombrie 1989. A se vedea în
acest sens J. Linarelli, The European Bank for Reconstruction and Developement. Legal and Policy Issues, Boston College
International and Comparative Law Review, Vol. XVIII, No. 2., p. 365.
[47]
Merită reţinut în acest context faptul că în organizaţie sunt acceptate în calitate de membri doar statele care respectă
principiile democraţiei pluripartidiste caracterizate de libertatea alegerilor, respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi independenţa justiţiei. Nerespectarea acestor principii de către statele mebre, ulterior
momentului aderării acestora la organizaţie poate avea consecinţe pe planul continuării finanţărilor accesate. A se
vedea în acest sens A. Bronstone, The European Bank for Reconstruction and Developement, Ed. Manchaster University
Press, Manchaster, 1999, p. 31.
Ne referim aici în special la destrămarea fostei Uniuni Sovietice, la căderea zidului Berlinului şi la revoluţiile care au
[48]
avut loc în anul 1989.

[49]
Prin ajutarea acestora să treacă peste dificultăţile economice cu care se confruntau, constând în special în declinul
productivităţii industriale, inflaţie crescută şi instabilitate politică. Vezi în acest sens A. Bronstone, op. cit., pp. 19, 29.
[50]
Respectarea de către statele membre, precum şi de cele dornice să adere la strucuturile instituţiei a principiilor
democraţiei pluripartidiste. A se vedea supra nota nr. 41.
A se vedea pentru mai multe detalii Ch. Wold, D. Zaelke, Establishing an Independent Review Board at the European
[51]
Bank for Reconstruction and Developement. A Model for Improving MDB Decision Making, Environmental Law and Policy
Forum, vol. 59, no. 2, 1992, p. 59.
A. Bronstone, op. cit., p. 47, precum şi L.F.I. Shihata, The European Bank for Reconstruction and Developement.
[52]
A Comparative Analysis of the Constituent Agreement, Ed. Graham & Fortman Ltd., Londra, 1990, p. 40.

Ioan LAZĂR
O altă specificitate a organizaţiei ţine de axarea acesteia în special pe finanţarea proiectelor din
sectorul privat (în special a acelora din domeniul agriculturii, energiei, dezvoltării IMM-urilor
etc.)[53] serviciile financiare acordate de către bancă actorilor secotrului public putând forma
doar maximum 40% din creditele, garanţiile şi investiţiile susţinute din fondurile instituţiei.[54]
Creditele acordate de bancă au un termen de rambursare cuprins între 5-10 ani şi acoperă cel
mult 35% din valoarea proiectului pentru a cărui realizarea au fost accesate.
Organizare
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare are un personal format din peste 1600 de
persoane, provenite din 58 de state membre ai organizaţiei şi care îşi desfăşoară activitatea în
sediile secundare stabilite în peste 36 de state din regiune şi nu numai.
DOCTRINĂ
Figura nr. 3. Organizarea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Sursă: prelucrare după http://www.ebrd.com/downloads/orgcharts/ebrd.pdf
Deciziile la nivelul băncii sunt adoptate de către Consiliul Guvernatorilor format din
guvernatorii[55] numiţi de fiecare stat membru în parte, care îşi deleagă majoritatea atribuţiilor
către Consiliul Director, organul responsabil de conducerea strategică a instituţiei.
Preşedintele băncii este ales din rândul membrilor Consiliului Guvernatorilor, principala atribuţie
a acestuia constând în reprezentarea legală a instituţiei şi administrarea activităţii acesteia sub
A se vedea pentru detalii C. Faber, Careers in International Affairs, ed. a 8-a, Ed. Georgetown Univeristy Press,
[53]
Washington, 2008, pp. 166-168.

A se vedea în acest sens art. 113 din Carta BERD. Sunt finanţate în principal proiecte de infrastructură, de privatizare sau
[54]
reformele economice ale autorităţilor publice de la nivel naţional sau local, precum şi proiecte de dezvoltare economică ale
întreprinderilor deţinute exclusiv sau majoritar de stat. A se vedea în acest sens A. Bronstone, op. cit., p. 34.
[55]
În general funcţia de guvernator este ocupată de către miniştri de finanţe din guvernele naţionale.

îndrumările Consiliului Directorilor. Preşedintele este sfătuit în îndepliniriea atribuţiilor sale de

Comitetul executiv[56] şi de Departamentul de Management Superior (Senior Mangament)[57] care
supervizează toate aspectele privind strategia băncii şi funcţionarea acesteia.
3.2. Grupul băncii europene de investiţii
Înfiinţarea Grupului Băncii Mondiale a avut loc în luna iunie a anului 2000, dată de la care
organizaţia reuneşte două instituţii financiare a Uniunii Europene cu personalitate juridică
distinctă şi activitate specifică: Banca Europenă de Investiţii (European Investment Bank – EIB) şi
Fondul European de Investiţii (European Investement Fund – EIF).
3.2.1. Banca Europeană de Investiţii
Banca Europeană de Investiţii este instituţia Uniunii Europene înfiinţată cu sediul la Bruxelles[58],
prin prevederile Tratatului de la Roma, în 1958. În calitate de instituţie de credit a Uniunii,
aceasta este guvernată de reprezentanţii statelor membre. Capitalul instituţiei nu provine din
bugetul Uniunii, ci din subscrierile statelor membre, precum şi din resursele financiare atrase de
pe pieţele de capital străine prin emiterea de obligaţiuni.[59]
Scopul principal al Băncii Europene de Investiţii este acela să

Tratatul de la Roma |
acorde credite, garanţii şi asistenţă tehnică pe termen lung în
instituţie de credit a Uniunii |
vederea realizării obiectivelor majore ale Uniunii Europene,
BEI
în special pe cele ale coeziunii economice şi sociale, precum
şi a dezvoltării economice sustenabile.[60] Beneficiarii produselor financiare furnizate de către
bancă sunt actori din sectorul public şi privat atât din statele membre, cât şi din afara Uniunii
Europene (ţări aflate în proces de preaderare la UE, ţări din Africa, din zona Caraibe-Asia-Pacific,
Amercia Latină etc.)[61], finanţare nedepăşind însă în niciuna dintre cazuri 50% din valoarea
proiectelor finanţate.
Misiune[62]
Banca Europeană de Investiţii prin activitatea sa urmăreşte atingerea a mai multor obiective
de importanţă majoră pentru funcţionarea Uniunii Europene dintre care reţinem, în special:
Format din preşedintele şi vice-preşedinţii organizaţiei, precum şi din Secretarul General, Consilierul General şi
[56]
Economistul Şef.
Format din conducătorii entităţilor componente ale băncii, din consilierii generali adjuncţi, din economistul şef
[57]
adjunct, trezorier şi un inspector.

[58]
Ulterior sediul instituţiei a fost mutată la Luxemburg, începând din 1968.
A se vedea în acest sens G. Hinkelman (coord.), Dictionary of International Trade. Handbook of the Global Trade
[59]
Community, ed. a VI-a, Ed. World Trade Press, California, 2005, p. 68.
[60]
J.P. Neelankavil, A. Rai, Basics of International Business, Ed. M. E. Sharpe Inc., New York, 2009, p. 388.
Menţionăm aici că de-a lungul existenţei sale peste 150 de state din lume au beneficiat de serviciile băncii. În anul
[61]
2011 cele 450 de proiecte finanţate din fondurile băncii au provenit din peste 78 de ţări, din cele 54 mld. de euro alocate,
în jur de 7 mld. de euro fiind alocate statelor din afara UE. A se vedea în acest sens Banca Europeană de Investiţii,
Ce este Banca Europeană de Investiţii?, BEI Publications, Luxemburg, 2011 disponibil [Online] pe: http://www.eib.org/
attachments/general/what_is_the_eib_ro.pdf
[62]
A se vedea pentru detalii şi datele disponibile pe website-ul instituţiei http://www.eib.org/products/index.htm

Ioan LAZĂR
dezvoltarea regională şi realizarea coeziunii economice şi sociale (ex. proiecte de infrastructură

economică şi socială; investiţii în activităţi de cercetare-dezvoltare, susţinerea IMM-urilor etc.);
protecţia mediului şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai (susţinerea proiectelor privind reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră, adaptarea la schimbările climatice, economia ecologică etc.);
facilitarea aderării statelor aflate în negocieri de aderare cu UE; dezvoltarea Uniunii Europene şi a
cooperării între statele membre.[63]
Proeictele care au potenţialul să obţină sprijinul băncii trebuie să contribuie la intărirea

integrării şi dezvoltării uniforme a Uniunii Europene şi/sau să ajute la îmbunătăţirea cooperării
între statele membre.
În contextul crizei economice şi financiare declanşate în anul 2008, Banca Europeană de

Investiţii şi-a crescut capitalul cu peste 40%, precum şi numărul creditelor acordate cu peste
30% şi a recurs în acelaşi timp la crearea unor instrumente financiare flexibile, adaptate
nevoilor statelor afectate de recesiunea economică.[64]
În vederea realizării obiectivelor sale Banca Europeaană de Investiţii colaborează cu diverse

bănci regionale, instituţii financiare internaţionale, instituţiile UE (Comisia Europeană,
Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul UE, Curtea de Justiţie Europeană,
Curtea de Conturi, Comitetul economic şi Social, Ombudsmanul European, OLAF[65]) şi bănci
comerciale naţionale.
Organizare[66]
Deciziile de importanţă majoră privind stabilirea politicii de creditare, stabilirea obiectivelor

băncii, numirea şi revocarea membrilor Consiliului Director şi a Comitetului de Administrare se
adoptă de către Consiliul Guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii. Consiliul Guvernatorilor
DOCTRINĂ
este format din miniştri de finanţe ai statelor membre UE.
Consiliul Guvernatorilor alege pe criterii profesionale membri Consiliul Director, de regulă din
rândul membrilor guvernelor naţionale, angajaţi ai unor instituţii financiare internaţionale sau,
într-un număr redus de cazuri angajaţi ai unor organizaţii industriale, ori bănci private.[67]
Comitetul de administrare al băncii, care se ocupă de asigurarea desfăşurării activităţilor curente

ale organizaţiei, este format din Secretarul General, din inspectorul general, precum şi din şefii
celor 13 directorate ale băncii.
A se vedea pentru detalii R.A. Ajami et al., International Business: Theory and Practice, ed. a II-a, Ed. M. E. Sharpe Inc.,
[63]
New York, 2006, p. 148, precum şi S. Lewenhak, The Role of the European Investment Bank, Ed. Routledge, New York,
1982, p. 7.
[64]
Vezi http://www.eib.org/about/key_figures/index.htm
[65]
Oficiul European Anti-fraudă.
[66]
Vezi Figura nr. 4.
[67]
S. Lewenhak, op. cit., pp. 8-9.

Figura nr. 4. Organizarea Băncii Europene de Investiţii

Sursă: prelucrare după S. Lewenhak, The Role of the European Investment Bank, Ed. Routledge, New York, 1982, p. 8.
3.2.2. Fondul European de Investiţii[68]
Cea de a doua instituţie financiară componentă a Băncii Europene de Investiţii a fost creată
în 1994 în urma unui parteneriat public-privat încheiat între Banca Europeană de Investiţii[69],
Comisia Europeană ca reprezentant al Comunităţilor Europene şi un număr de instituţii
financiare publice şi private din Europa.[70] Scopul principal al Fonduului a fost acela să ofere
instituţiilor financiare infrastructura şi instrumentele de garantare adecvate finanţării
întreprinderilor mici şi mijlocii, în special a acelora recent înfiinţate sau a acelora cu un profil
tehnologic.[71] În vederea susţinerii IMM-urilor Fondul European de Investiţii nu acţionează
asemeni unei instituţii de credit, având în vedere că nu acordă credite sau subvenţii directe şi
nici nu efectuează investiţii directe. În schimb, acţionează ca un intermediar între IMM-uri şi
instituţiile de creditare.
În prezent capitalul instituţiei se ridică la 3 mld. de euro, divizat în 3000 de acţiuni, în valoare
nominală de 1 mil.de euro. Din punct de vedere teritorial activităţile fondului se restrâng la
statele membre ale UE, la câteva state candidate (Croaţia şi Turcia), precum şi la trei state
membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) – Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.
Pentru detalii privind funcţionarea şi organizarea Fondului European de Investiţii a se vedea informaţiile disponibile
[68]
[Online] pe http://www.eif.org/who_we_are/index.htm
În urma iniţiativei de restructurare din anul 2000, BEI a devenit acţionarul majoritar al Fondului şi a luat fiinţă Grupul
[69]
Băncii Europene de Investiţii.

În prezent BEI deţine 62,1% din capital, UE reprezentat de Comisia Europeană 30%, iar instituţiile financiare (24 în
[70]
prezent) deţin doar 7,9%.

Pentru mai multe detalii în acest sens a se vedea Statistical Survey of the European Union, The European Union
[71]
Encyclopedia Directory, ed. a 3-a, Ed. Europa Publications Ltd., Londra, 1999, p. 46.

Ioan LAZĂR
În prezent printre obiectivele principale ale Fondului se numără promovarea implementării

politicilor Uniunii Europene, în special a acelora din domeniul antreprenoriatului, al dezvoltării
tehnologice, inovaţiei, creşterii economice, a dezvoltării regionale.[72]
Organizare
Adunarea Generală a Fondului European pentru Investiţii este considerat organul decizional
reprezentativ al instituţiei şi este format din câte un reprezentant al BEI (de regulă preşedintele
sau unul dintre vicepreşedinţi), al Comisiei Europene şi al fiecăruia dintre instituţiile financiare
private sau publice care au calitatea de acţionar al Fondului. Adunarea generală se întruneşte în
şedinţă ordinară odată pe an în vederea aprobării raportului anual privind activitatea Fondului
şi a raportului Comisiei de audit.
Conducerea activităţii cotidiene a Fondului se realizează de către Directorul executiv, care are
obligaţia să raporteze privitor la activitatea sa Consiliului Director numit de către acţionarii
Fondului şi care este responsabil de aprobarea operaţiunilor efectuate din fondurile instituţiei.
3.3. Alte organizaţii financiare internaţionale cu sferă de acţiune regională
Grupul Băncii Inter-americane de Dezvoltare[73]
Instituţia de credit a luat fiinţă în 1959 în vederea susţinerii iniţiativelor de dezvoltare economică
sustenabilă în statele Americii Latine şi Caraibelor, precum şi pentru reducerea sărăciei şi a
inegalităţilor sociale în regiune. Organizaţia reuneşte în prezent 48 de state membre.
Grupul este format din mai multe instituţii financiae: Corporaţia Inter-americană de Investiţii
(Inter-American Investment Corporation) care oferă sprijin financiar pentru IMM-uri, Fondul de
DOCTRINĂ
Investiţii Multilaterale (Multilateral Investment Fund) axat pe promovarea creşterii sectorului

privat (în special pe cel al microîntreprinderilor) prin acordarea de garanţii şi realizarea de
investiţii directe. Pe lângă serviciile financiare obişnuite (credite avantajoase, garanţii, asistenţă
tehnică) instituţia se preocupă şi de cercetarea ştiinţifică în domeniu.
Banca Asiatică de Dezvoltare[74]
Înfiinţat în 1966, Banca Asiatică de Dezvoltare (Asian Developement Bank) are ca scop
îmbunătăţirea standardelor de viaţă a popoarelor statelor din regiunea Asia-Pacific, prin
reducerea sărăciei şi a diferenţelor sociale dintre diferitele pături sociale şi prin promovarea
creşterii economice sustenabile.
Instituţia se axează pe finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, servicii de sănătate,

sisteme de administrare publică şi financiară, administrarea resurselor naturale, pregătirea
statelor pentru impactul schimbărilor climatice sau pentru o mai bună administrare a resurselor
lor naturale. Banca doreşte să îşi atingă obiectivele menţionate cu ajutorul acordării de credite
şi garanţii financiare, prin dialog politic şi asistenţă tehnică acordată statelor membre.
A se vedea pentru detalii D. Watts, C. Pillkinton, Britain in the European Union Today, Ed. Manchaster University Press,
[72]
Manchaster, 2005, p. 95.

[73]
http://www.iadb.org/en/about-us/about-the-inter-american-development-bank.5995.html
[74]
http://www.adb.org/

Organizaţia reuneşte în prezent 48 de state membre din regiunea asiatică, precum şi 19 state
din afara regiunii (state europene şi SUA).
Grupul Băncii Africane pentru Dezvoltare[75]
Organizaţia financiară internaţională regională care reuneşte totalitatea statelor situate pe

continentul african a luat fiinţă în 1964 cu scopul promovării dezvoltării economice şi sociale
în Africa. Organizaţia reuneşte mai multe instituţii de credit: Banca Africană de Dezvoltare
(African Developement Bank), Fondul African de Dezvoltare
Grupul Băncii Inter-americane
(African Development Fund), Fondul Nigerian (Nigerian Trust de Dezvoltare |
Fund) – care sunt axate pe finanţarea proiectelor majore de Banca Asiatică de Dezvoltare |
infrastructură. Organizaţia îşi desfăşoară activitatea în strânsă Grupul Băncii Africane
cooperare cu alte instituţii financiare internaţionale, inclusiv pentru Dezvoltare |
cu instituţiile componente ale Grupului Băncii Mondiale. Banca Islamică de Dezvoltare
Banca Islamică de Dezvoltare[76]
Banca Islamică de Dezvoltare (Islamic Developement Bank) a fost înfiinţată ca instituţie

financiară internaţională în decembrie 1973 la Conferinţa Miniştrilor de Finanţe a Ţărilor
Islamice şi şi-a început în mod formal activitatea în data de 20 octombrie 1975. Scopul băncii
era acela să întărească dezvoltarea economică şi să faciliteze progresul social al statelor
membre şi a comunităţii islamice în general. Organizaţia reuneşte în prezent 56 de state
membre.
Printre serviciile băncii se numără acordarea de asistenţă financiară statelor membre prin
acordarea de credite şi garanţii financiare, precum şi prin oferirea asistenţei financiare.
Totodată, aceasta sprijină promovarea comerţului internaţional între statele membre.
A se vedea şi informaţiile disponibile pe pagina oficială de web a instituţiei http://www.afdb.org/en/; precum şi pe

[75]
http://www.bicusa.org/en/institution.1.aspx
[76]
http://www.isdb.org/irj/portal/anonymous

Mihaela MAZILU-BABEL, Gabriela ZANFIR
Invocarea şi aplicarea directivelor

Uniunii Europene în dreptul intern
Directiva – instrument de interpretare a dispoziţiilor
normative interne (II)
Mihaela MAZILU-BABEL[1]
Gabriela ZANFIR[2]
ABSTRACT
This article aims to establish a direct connection between the EU directives

and the Romanian legal order. This is why the accent is put on the obligation of
result imposed by a directive and the different types of obligations which follow
and that are to be given effect, ultimately, by the national judge. Therefore, the
obligation of consistent interpretation is examined together with its subsidiary,
the direct effect and with its consecquences: the exclusionary effect and the
substition one. In addition, it proposes a classification of directives.
Keywords: directives, obligation of result, consistent interpretation, direct effect,

DOCTRINĂ
national court or tribunal.
REZUMAT
Articolul urmăreşte să stabilească o legătură directă între directivele Uniunii Europene

şi ordinea juridică română. De aceea accentul este pus pe obligaţia de rezultat impusă
de o directivă şi pe diferitele tipuri de obligaţii subsecvente şi care capătă efecte
juridice, în cele din urmă, prin opera judecătorului naţional. Astfel, va fi analizată
obligaţia interpretării conforme împreună cu obligaţia subsecventă de a acorda efect
direct normelor directivale, şi alături de consecinţele sale: efectul de excludere şi
efectul de substituire. În plus, articolul propune şi o clasificare a directivelor.
Cuvinte-cheie: directive, obligaţie de rezultat, interpretare conformă, efect

direct, instanţă naţională.
[1]
Doctorand, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova.
Doctorand, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova.
[2]
*
Această lucrare a fost parţial finanţată din contractul POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/78421, proiect strategic ID 78421
(2010), cofinanţat din Fondul Social European – „Investeşte în oameni”, prin programul operaţional sectorial „Dezvoltarea
resurselor umane” 2007-2013.

Afirmam, în prima parte a acestui studiu, că „transpunerea unei directive în dreptul intern
nu obligă adoptarea unor norme specifice exprese, fiind suficient un context juridic general
favorabil atingerii acelui rezultat”[3].
De aceea, în această a II-a parte propunem o continuare a afirmaţiei precedente printr-o

abordare ce are drept punct de plecare obligaţia de atingere a acelui rezultat raportat la
rezultatul final obţinut după termenul limită acordat pentru transpunere. Astfel, atunci când
instanţa sau autoritatea chemată să aplice dreptul observă că
transpunerea unei directive |
statul[4] nu a transpus directiva în ordinea juridică internă până
ordinea juridică internă
la expirarea termenului prevăzut sau că transpunerea este
incompletă sau incorectă, dispoziţiile conţinute, fie că sunt sau nu succeptibile de efect direct[5],
vor „prinde viaţă” acţionând, fie sub forma efectului specific unui instrument de interpretare,
fie sub forma unei dispoziţii direct invocabile şi uneori, direct aplicabile.
Pe de altă parte, deoarece „problema dacă o dispoziţie naţională, în măsura în care este
contrară dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă
nicio interpretare conformă a dispoziţiei în cauză”[6] (s.n.), urmează să abordăm cu precădere
invocabilitatea directivei ca instrument de interpretare[7] pentru ca analiza celorlalte efecte
posibile să o realizăm în ultima parte (III) a studiului, urmând ordinea de abordare prezentă, de
altfel, şi în jurisprudenţa de dată recentă a Curţii de Justiţie.
[3]
M. Mazilu-Babel, G. Zanfir, Invocarea şi aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul intern – Directiva – obligaţia
de rezultat impusă (I), P.R. nr. 3/2013, dar şi Hotărârea din 5 iulie 2007, Kofoed, cauza C-321/05, Rep., p. I-5795, pct. 44
„transpunerea unei directive poate fi, în funcţie de conţinutul acesteia, în anumite cazuri, îndeplinită prin existenţa
unui context juridic general, astfel încât nu este necesară o preluare oficială şi expresă a dispoziţiilor directivei în cadrul
dispoziţiilor naţionale specifice”.
Cel care va fi chemat să statueze cu privire la asigurarea sau nu a rezultatului impus va fi chiar judecătorul naţional
[4]
sau, în cauzele de contencios administrativ, cu prioritate autoritatea administrativă competentă. S. Prechal numeşte
această primă acţiune a judecătorului drept „obligaţia de aplicare I”, S. Prechal, Direct effect, indirect effect, supremacy
and the evolving constitution of the European Union, în C. Barnard (ed.), The Fundamentals of EU law revisted, Oxford,
2007, pp. 35-68, la p. 42. Cu privire la obligaţia impusă şi asupra autorităţii administrative, a se vedea cauza Constanzo,
Hotărârea din 22 iunie 1989, Fratelli Constanzo, cauza 103/88, Rec., p. 1839.
[5]
O dispoziţie a unei directive are efect direct atunci când este, din punctul de vedere al conţinutului, necondiţionată
şi suficient de precisă, a se vedea Hotărârea Curţii din 19 ianuarie 1982, Becker, cauza 8/81, Rec., p. 53, pct. 25, dar şi
Hotărârea din 17 iulie 2008, Arcor şi alţii, cauzele conexate C-152/07-C-154/07, Rep., p. I-5959, pct. 40 „în toate cazurile
în care dispoziţiile unei directive par, în ceea ce priveşte conţinutul, necondiţionate şi suficient de precise, particularii au
dreptul să le invoce în faţa instanţelor naţionale împotriva unui stat membru dacă acesta a transpus în mod incorect
respectiva directivă”.
Hotărârea din 24 mai 2012, Amia, C-97/11, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 27 cu trimitere la Hotărârea din
[6]
24 ianuarie 2012, Dominguez, C-282/10, nepublicată încă în Repertoriu, 23.

[7]
Invocabilitatea directivei ca instrument de interpretare a normei de drept intern mai este cunoscută în literatura
de specialitate drept efectul indirect al directivei însă doamna judecător Prechal a argumentat totuşi că denumirea de
efect indirect poate cuprinde toate situaţiile în care directiva nu produce un efect direct propriu-zis fiind astfel o noţiune
multivalentă, autorul preferând folosirea noţiunii de „interpretare în conformitate cu”, a se vedea S. Prechal, Directives
in EC Law, ed. 2, Ed. Oxford University Press, 2005, p. 181.

1. Introducere
Potrivit unei jurisprudenţe constante, instanţa naţională este obligată, în măsura posibilului,
să interpreteze dreptul naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a
atinge rezultatul urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze art. 288 ultimul paragraf
TFUE[8]. O astfel de obligaţie impusă autorităţilor unui stat şi inclusiv celor judecătoreşti, a
fost dezvoltată prin afirmarea principiului interpretării conforme, în doctrină precizându-se
că reprezintă principala formă de a conferi efect directivelor, fie că au fost corect transpuse,
fie că au fost insuficient transpuse sau fie că nu au fost transpuse.[9] Acest lucru este evident,
întrucât dreptul Uniunii cere ca rezultatul impus de către o directivă să fie obţinut de legem şi
de facto, interpretarea juridică şi aplicarea efectivă a normelor fiind, de regulă, decisive pentru
a se stabili dacă un stat membru a transpus în mod corect o directivă.[10]
În ceea ce priveşte o astfel de obligaţie, ea fost stabilită de Curtea de Justiţie pentru prima dată
în anii 1980 în cauza Von Colson[11]. Pentru mai multe decenii, a prezentat caracteristicile unei
obligaţii alternative şi subsidiare, având o funcţie supletivă şi conferind dreptul unui justiţiabil
de a o invoca doar în situaţia în care dispoziţia din directivă ce impunea un anumit rezultat
nu îndeplinea condiţiile efectului direct sau situaţia de fapt nu permitea aplicarea unui efect
direct. De asemenea, a reprezentat şi posibilitatea conferită instanţelor naţionale de a-şi
„salva” statul membru de la condamnarea pentru neîndeplinirea obligaţiilor[12] şi/sau de la
naşterea răspunderii Francovich[13].
Jurisprudenţa recentă[14] constituie însă un reviriment jurisprudenţial „ascuns”, în sensul că

obligaţia de interpretare conformă a căpătat un caracter primar şi principal, judecătorul sau
DOCTRINĂ
A se vedea, printre altele, Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson şi Kamann, cauza 14/83, Rec., p. 1891, pct. 26 şi
[8]
Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii, cauza C-397/01-C-403/01, Rec., p. I-8835, pct. 113.
G. Betlem, The Doctrine of Consistent Interpretation:Managing Legal Uncertainty, în Jolande M. Prinssen, Annette
[9]
Schrauwen, Direct Effect – Rethinking a Classic Legal Doctrine, Europa Law Publishing, Groningen, 2002, p. 81.
A se vedea Hotărârea din 29 mai 1997, Comisia/Regatul Unit, C-300/95, Rec., p. I-2649 C-300/95, unde Curtea a
[10]
constatat că deşi articolul din legea de transpunere ar fi putut intra în conflict cu o dispoziţie cuprinsă în mod expres
într-o directivă, aceeaşi lege de transpunere impunea instanţelor să aplice o interpretare conformă acelui articol de
transpunere cu scopul şi rezultatul impus de către directivă, pct. 37-39 precum şi Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/
Regatul Unit, C-382/92, Rec., p. I-2435, pct. 36.
În contextul în care, potrivit dreptului german, persoanele prejudiciate din cauza unei discriminări la angajare nu
[11]
erau îndreptăţite să pretindă în instanţă decât repararea „prejudiciului adus încrederii”, respectiv a prejudiciului care
decurge în cazul candidaţilor discriminaţi din convingerea că raportul de muncă se va încheia liber de orice discriminare.
Drept urmare, doamna Von Colson ar fi fost îndreptăţită, în temeiul art. 611 bis alin. (2) din BGB doar la recuperarea
cheltuielilor de deplasare efectuate în legătură cu candidatura sa. Art. 611 BGB [C. civ. german] era, pe de altă parte,
o dispoziţie adoptată pentru a asigura transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 76/206 constituind astfel lex
specialis faţă de dispoziţiile de despăgubire din dreptul comun şi care, dacă ar fi fost aplicate, ar fi conferit dreptul
reclamantei de a obţine repararea prejudiciului efectiv suferit şi nu doar la repararea celui adus „încrederii”. Astfel, în
mod paradoxal, pentru asigurarea transpunerii unei directive care conferea dreptul de a nu fi discriminat la angajare,
despăgubirile care ar fi fost acordate, dacă o astfel de discriminare ar fi avut loc, ar fi fost mai restrânse decât cele care,
de regulă, puteau să fie acordate în baza dispoziţiilor lex generalis din Codul civil german.
„Fiecare dintre statele membre destinatare ale unei directive are obligaţia de a lua, în cadrul ordinii juridice naţionale,
[12]
toate măsurile necesare în vederea asigurării efectului deplin al acestei directive, conform obiectivului urmărit”,
Hotărârea din 30 noiembrie 2006, Comisia/Luxembourg, C-32/05, p. I-11323, pct. 32.
[13]
Drept exemplu recent, a se vedea Dominguez, C-282/10 cit. supra.
[14]
A se vedea Dominguez cit. supra dar şi Amia cit. supra 6.

autoritatea publică având obligaţia, înainte de oricare alta, de a interpreta conform norma
de drept intern cu directiva incidentă, şi doar dacă această interpretare s-ar dovedi limitată,
urmând să aplice cu efect direct dispoziţiile din directivă care se pretează la o astfel de
invocabilitate.
Totodată, având în vedere că ţările cu o tradiţie

autoritate administrativ competentă |
substanţială şi activă în interpretarea dreptului lor în limitele interpretării |
conformitate cu constituţia naţională par a fi capabile obligaţie de interpretare
să aplice această tehnică de interpretare conformă
mai uşor decât ţări fără o atare tradiţie[15], şi deoarece România face parte din cea de-a doua
categorie, considerăm necesar să prezentăm în detaliu componentele obligaţiei de interpretare
conformă a dispoziţiilor de drept intern cu prevederile, finalitatea şi scopul unei directive,
obligaţie care trebuie respectată[16] de orice autoritate a unui stat chemată să aplice dreptul.
Drept urmare (2) vom stabili conţinutul obligaţiei de interpretare conformă, (3) momentul din
care aceasta ia naştere în sarcina judecătorului sau a autorităţii administrative competente[17],
(4) cine sunt „creditorii”, precum şi (5) care sunt limitele interpretării conforme. Ca punct final,
vom prezenta (6) unele soluţii jurisprudenţiale ale instanţelor judecătoreşti din România.
2. Conţinutul obligaţiei de interpretare conformă

Conform jurisprudenţei iterative a Curţii de Justiţie, obligaţia interpretării conforme[18] impune
ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul
dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta
efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea
urmărită de aceasta[19]. Totodată, statele membre au obligaţia nu numai de a interpreta dreptul
lor naţional într-un mod conform dreptului Uniunii, ci şi de a se asigura că nu se întemeiază pe
o interpretare a unui text de drept derivat care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale
protejate de ordinea juridică a Uniunii sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii[20].
[15]
C. Backes, M. Elantonio, Influenţa jurisprudenţei CJCE privind efectul indirect în sistemele juridice administrative
italian, german, olandez şi englez şi aplicarea sa de către instanţele administrative naţionale, în R.R.D.C. (acum R.R.D.E.)
nr. 4/2010, pp.74-85, la p. 85.
Pentru a asigura, astfel, observarea şi îndeplinirea obligaţiei de cooperare loială conţinută în art. 4 alin. (3) TUE
[16]
(ex-art. 10 TCE).
Atunci când sunt chemate să realizeze un control de legalitate al actelor administrative; a se vedea şi Hotărârea din
[17]
15 septembrie 2011, Franz Mücksch, cauza C-53/10, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 31-35.
În traducerea realizată în G. Burca, P. Craig, Dreptul Uniunii Europene, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, la p. 358, se foloseşte
[18]
noţiunea de „principiul interpretării armonioase”. Pe de altă parte, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie este folosită noţiunea
de „principiul interpretării conforme”, denumire pe care o considerăm a reflecta întocmai încărcătura obligaţională
aferentă.
Cauza Amia cit. supra la pct. 6, pct. 29, cu trimitere la cauza Dominguez, cit. supra la pct. 6, pct. 27 şi Hotărârea din
[19]
4 iulie 2006, Adeneler şi alţii, C-212/04, Rec., p. I-6057, pct. 111, precum şi Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi
alţii, C-378/07-C-380/07, Rep. 2009, I-03071, pct. 200.
Hotărârea din 21 decembrie 2011, N. S. şi alţii, C-411/10 şi C-493/10, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 77. A se
[20]
vedea şi cauza Lindqvist, pct. 87 „par conséquent, il incombe aux autorités et aux juridictions des États membres non
seulement d'interpréter leur droit national d'une manière conforme à la directive 95/46, mais également de veiller à
ne pas se fonder sur une interprétation de cette dernière qui entrerait en conflit avec les droits fondamentaux protégés
par l'ordre juridique communautaire ou avec les autres principes généraux du droit communautaire, tels que le principe
de proportionnalité.”

De aceea, pentru a duce la îndeplinire această obligaţie, o instanţă naţională trebuie, înainte
de toate (2.1.) să identifice finalitatea urmărită prin directivă şi să (2.2.) interpreteze textul
şi finalitatea în conformitate cu drepturile fundamentale ale Uniunii Europene ca apoi, (2.3.)
luând în considerare ansamblul dreptului intern, material şi procedural şi (2.4.) aplicând
metodele de interpretare recunoscute în propriul sistem de drept să ajungă la o soluţie care
este conformă cu finalitatea urmărită de dispoziţia din directivă incidentă în speţă.
2.1. Obligaţia de a identifica finalitatea urmărită de către directivă
În aplicarea principiului interpretării conforme, instanţa sau o altă autoritate competentă a

statului, are obligaţia să interpreteze dispoziţiile legii interne atât în conformitate cu textul
directivei, cât şi în conformitate cu finalitatea urmărită de către aceasta. În alte cuvinte, ne
aflăm în prezenţa unei obligaţii de interpretare conformă a dispoziţiilor interne cu anumite
dispoziţii din directivă dar, totodată, şi în prezenţa unei obligaţii ca în interpretarea sensului
acestora din urmă judecătorul să aplice metoda interpretării teleologice[21].
În cadrul executării obligaţiei, instanţa naţională are obligaţia apriorică de a verifica

jurisprudenţa Curţii de Justiţie cu scopul de a identifica prezenţa sau lipsa unui ratio decidendi
prin care s-a stabilit, pe cale pretoriană şi în mod uniform care este finalitatea directivei în
cauză[22]. Această operaţiune juridică se impune deoarece, din momentul în care finalitatea
directivei a fost deja stabilită de către Curtea de Justiţie, ne aflăm în prezenţa autorităţii de lucru
interpretat, judecătorul naţional neavând autoritatea de a conferi o interpretare conformă în
aplicarea căreia este folosită o altă finalitate a directivei şi la care ar fi putut ajunge în mod
autonom. Exempli gratia, în cauza Content Services, Curtea de Justiţie a stabilit că finalitatea
Directivei nr. 97/7[23] constă „în a oferi consumatorilor o protecţie extinsă, conferindu-le
anumite drepturi în domeniul contractelor la distanţă”[24]. Drept urmare, instanţa naţională nu
DOCTRINĂ
va putea oferi o soluţie care să nu ţină cont de finalitatea directivei de a oferi consumatorilor
o protecţie extinsă. Astfel spus, aceasta nu va putea include în considerentele hotărârii o
motivare care să contravină, direct sau indirect, protecţiei extinse conferite consumatorilor
şi care a constituit scopul pentru care a fost adoptată respectiva directivă. Dacă ar proceda
astfel, hotărârea va forma obiectul recursului pentru aplicarea sau interpretarea greşită a
legii şi totodată a unei posibile sesizări adresate Comisiei Europene cu privire la încălcarea de
către statul membru a cărui instanţă a pronunţat o astfel de decizie, a unei obligaţii „inerente
sistemului tratatului”[25] şi care reprezintă expresia obligaţiei de cooperare loială prevăzute de
art. 4 alin. (3) TFUE.
Odată stabilită finalitatea, ea urmează să joace un rol principal în executarea obligaţiei

adiacente, respectiv aceea a aplicării unei interpretări extensive sau restrictive textului
În engleză, cunoscută sub denumirea de „purposive interpretation”, iar în franceză sub denumirea de „interprétation
[21]
téléologique”.
Acest procedeu este aplicat şi de către Curtea de Justiţie care precizează care este finalitatea unei directive prin
[22]
trimitere la jurisprudenţa prin care s-a stabilit deja această finalitate, atunci când aceasta există. A se vedea, cel mai
recent, Hotărârea din 28 iunie 2012, Geltl, cauza C-19/11, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 33.
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la
[23]
contractele la distanţă (JO L 144, p. 19, Ediţie specială, 15/vol. 4, p. 160).

[24]
Hotărârea din 5 iulie 2012, Content Services, C-49/11, nepublicată încă în Repertoriu pct. 36.
[25]
Adeneler şi alţii, pct. 109.

directivei şi în lumina căruia, ulterior, trebuie să fie interpretat textul dispoziţiei de drept
intern. Drept exemplu, în cauza Inter-Environnement Bruxelles şi alţii[26] deoarece finalitatea
Directivei nr. 2001/42/CE[27] a constat în garantarea unui înalt nivel de protecţie a mediului,
dispoziţiile din directivă care au stabilit domeniul de aplicare al acesteia şi în special cele care
cuprind definiţiile actelor avute în vedere de aceasta, au trebuit interpretate în mod extensiv[28].
O astfel de interpretare a avut ulterior impact direct asupra
protecţia mediului |
modului de interpretare a normelor de drept intern, în sensul
cauza Football Dataco şi alţii |
că judecătorul a avut obligaţia de a interpreta în mod extensiv
metoda sistematică
domeniul de aplicare al dispoziţiilor interne, lucru care a dus la
încadrarea unor situaţii de fapt într-o reglementare care, dacă nu ar fi trebuit să fie interpretată
conform cu textul şi finalitatea directivei, nu s-ar fi aplicat în cauza pendinte.
Secundo, dacă finalitatea directivei nu a fost deja stabilită pe cale pretoriană, instanţa naţională
va avea obligaţia de a utiliza aceeaşi metodologie ca şi Curtea de Justiţie cu scopul de a o defini.
În acest sens, în cauza Spector Photo Group-Van Raemdonck judecătorul de la Luxembourg a
putut stabili finalitatea urmărită[29] prin interpretarea coroborată a considerentelor (2) şi (12)
din Directiva nr. 2003/6[30]. Totodată, în cauza Football Dataco şi alţii, finalitatea Directivei
nr. 96/9/CE[31] a fost stabilită prin coroborarea considerentelor (9), (10) şi (12)[32].
Astfel, instanţa naţională va identifica, în preambulul directivei[33], acele considerente care pot
oferi indicii cu privire la finalitatea directivei sau a dispoziţiei din directivă care necesită a fi luată
în considerare în cauza pendinte. Odată stabilite considerentele pertinente, instanţa le va putea
interpreta folosind toate instrumentele clasice de interpretare, precum metoda literală, istorică
sau sistematică. Acestea vor putea fi aplicate în mod concomitent, iar în caz de divergenţă cu
privire la rezultatul atins, interpretarea la care se va ajunge prin utilizarea metodei sistematice
[26]
Hotărârea din 22 martie 2012, Inter-Environnement Bruxelles şi alţii, C-567/10, nepublicată încă în Repertoriu.
Directiva nr. 2001/42/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor
[27]
anumitor planuri şi programe asupra mediului, JO L 197, p. 30, Ediţie specială, 15/vol. 7, p. 135.
[28]
Inter-Environnement Bruxelles şi alţii, cit. supra 26, pct. 37.
[29]
Hotărârea din 23 decembrie 2009, Spector Photo Group-Van Raemdonck, C-45/08, Rep., p. I-12073, pct. 37.
[30]
Directiva nr. 2003/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive
ale informaţiilor confidenţiale şi manipulările pieţei (abuzul de piaţă), JO L 96, p. 16, Ediţie specială, 06/vol. 5, p. 210.
Directiva nr. 96/9/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 1996 privind protecţia juridică a bazelor
[31]
de date, JO L 77, p. 20, Ediţie specială, 13/vol. 17, p. 102.

[32]
„Această analiză este confirmată de finalitatea directivei menţionate. Astfel cum reiese din considerentele (9), (10)
şi (12), această finalitate este de a stimula punerea în aplicare a unor sisteme de stocare şi de prelucrare a informaţiei
pentru a contribui la dezvoltarea pieţei informaţionale într-un context marcat de o creştere exponenţială a volumului de
informaţii generate şi prelucrate în fiecare an în toate sectoarele de activitate [..]i-ar nu de a proteja crearea de elemente
care pot fi adunate într-o bază de date.”, Hotărârea din 1 martie 2012, Football Dataco şi alţii, C-604/10, nepublicată
încă în Repertoriu, pct. 34.
[33]
La interpretarea unei directive este necesar să se acorde o atenţie sporită considerentelor acesteia, întrucât ele
reflectă voinţa şi motivele legiuitorului, oferind în mare măsură informaţii, atât cu privire la motivele care au stat la
baza adoptării directivei, cât şi cu privire la obiectivele urmărite prin adoptarea acesteia, în acest sens a se vedea Ghidul
practic comun al Parlamentului European, al Consiliului şi al Comisiei pentru redactarea textelor legislative în cadrul
instituţiilor comunitare, pct. 10 la care face trimitere avocatul general în concluziile din 13 septembrie 2012 în cauza
Rwe Vertrieb, C-92/11, pct. 37.

va fi şi cea care va prima pentru a se realiza o concordanţă între considerente şi dispoziţiile

directivei în lumina cărora se vor interpreta normele de drept intern direct aplicabile[34].
Tertio, în cazul în care nici în urma interpretării considerentelor, prin aplicarea tuturor
metodelor de interpretare disponibile, scopul, obiectivul sau finalitatea directivei nu rezultă
în mod univoc, judecătorul va putea apela la o interpretare a finalităţii raportată la temeiul
juridic în scopul căruia a fost adoptată directiva. Drept exemplu, în cauza Laserdisken, faptul
că Directiva nr. 2001/9 a fost adoptată în baza dispoziţiilor art. 47 alin. (2) CE coroborat cu
art. 55 CE şi art. 95 CE a dus la constatarea că armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de
autor şi ale drepturilor conexe în societatea informaţională, precum şi împiedicarea denaturării
concurenţei pe piaţa internă rezultând din diversitatea legislaţiilor statelor membre, reprezintă
finalitatea urmărită a fi atinsă[35]. În alte cuvinte, pentru a înţelege finalitatea unei directive
aceasta trebuie interpretată, în situaţii de incertitudine interpretativă, şi prin raportarea la
sistemul de norme de drept primar unional care au format temeiul juridic pentru legiferare.
De aceea, atunci când o directivă este adoptată în temeiul unei dispoziţii care prevede
adoptarea de acte legislative unionale ce urmăresc să asigure un nivel ridicat de protecţie
într-un anumit domeniu, interpretarea nu poate avea ca rezultat identificarea unei finalităţi
conform căreia directiva ar asigura o protecţie minimă.
Quatro, atunci când părţile vor invoca finalităţi diferite sau diametral opuse, iar dacă
judecătorul consideră că, deşi a apelat la toate metodele de interpretare aflate la îndemână tot
nu poate stabili cu exactitate care este finalitatea directivei raportat la cauza supusă judecăţii,
acesta va beneficia de opţiunea suspendării cauzei şi apelarea la Curtea de Justiţie. Această
alternativă se transformă în obligaţie atunci când cauza se află pe rolul instanţei de ultim grad,
iar acesta nu consideră că se afla în prezenţa unora dintre situaţiile din Cilfit şi alţii[36].
DOCTRINĂ
Înainte de a aborda următoarea obligaţie de interpretare, mai precizăm că într-o speţă pot
fi incidente mai multe directive. Într-o astfel de situaţie, judecătorul are obligaţia de a căuta
finalitatea comună a tuturor directivelor aplicabile şi de a adopta o soluţie în conformitate cu
ea. Spre exemplu, deoarece în cauza Stichting Natuur en Milieu şi alţii, două directive erau în
egală măsură aplicabile, avocatul general a argumentat că „ambelor trebuie să li se asigure
condiţii de eficienţă deplină”[37], chiar dacă dispoziţia care necesita o interpretare conformă
fusese adoptată pentru a asigura transpunerea doar a uneia dintre cele două directive.
De altfel, în cauza Amia, Curtea a statuat că „revine mai întâi instanţei naţionale, înainte de a
înlătura aplicarea dispoziţiilor pertinente din Legea nr. 549/95, sarcina de a verifica, luând în
considerare ansamblul dreptului intern, atât material, cât şi procedural, dacă nu poate în niciun
[34]
Drept exemplu, a se vedea Hotărârea din 26 aprilie 2012, DR şi TV2 Danmark, C-510/10, nepublicată încă în Repertoriu.
[35]
Cauza DR şi TV2 Danmark, cit. supra 35, pct. 35.
Hotărârea din 6 octombrie 1982, Cilfit şi alţii, 283/81, Rec., p. 3415, accesibilă în traducere oficială în limba română
[36]
la http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009-05/tra-doc-ro-arret-c-0283-1981-200802159-05_00.
pdf (ultima dată accesat pe 10 martie 2013). Nerespectarea acestei obligaţii de trimitere preliminară poate constitui o
încălcare a dreptului la un proces echitabil şi motiv pentru sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului. A se vedea
Ullens de Schooten şi Rezabek c. Belgiei (cererile nr. 3989/07 şi nr. 38353/07, secţiunea a II-a Curţii Europene), hotărârea din
20 septembrie 2011, definitivă în 8 martie 2012, nepublicată, disponibilă spre consultare la http://hudoc.echr.coe.int/sites/
eng/pages/search.aspx?i=001-106284 (ultima dată accesat pe 10 martie 2013).
Concluzii AG Kokott prezentate la data de 16 decembrie 2010 în cauzele Stichting Natuur en Milieu şi alţii c. College
[37]
van Gedeputeerde Staten van Groningen C-165/09 şi College van Gedeputeerde Staten van Zuid Holland C-166/09 şi
C-167/09, pct. 48 şi urm..

caz să ajungă la o interpretare a dreptului său naţional conformă cu textul şi cu finalitatea

Directivelor nr. 1999/31 şi nr. 2000/35”[38] (s.n.).
2.2. Obligaţia ca interpretarea directivei să fie conformă cu principiile generale
Autorităţile unui stat, inclusiv autorităţile judecătoreşti, nu au doar obligaţia de a conferi o

interpretare conformă a dispoziţiilor interne cu textul şi finalitatea directivei dar şi ca o astfel
de interpretare să se fundamenteze pe o interpretare a dispoziţiilor din directivă realizată în
conformitate cu principiile generale de drept unional şi în special cu drepturile fundamentale
unionale care sunt parte integrantă[39].
De altfel, această obligaţie adiacentă de interpretare, precizată pentru prima dată în cauza
Bostock[40] şi apoi preluată şi dezvoltată în cauza Lindqvist, a fost transpusă expressis verbis şi
în art. 52 alin. (5) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (în continuare, carta)
care stipulează că principiile fundamentale conţinute în cartă vor fi invocate în faţa instanţei
judecătoreşti „în scopul interpretării [...] unor astfel de acte [de drept derivat]” (s.n.).
Prin urmare, este de datoria autorităţilor şi a instanţelor naţionale să se asigure că interpretarea

aleasă a directivei incidente şi care va fi ulterior aplicată pentru a conferi o interpretare conformă
cu directiva a dispoziţiilor de drept intern, nu aduce atingere drepturilor
principii generale |
fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii sau altor principii
cauza Lindqvist |
de drept unional. În alte cuvinte, dreptul Uniunii Europene nu autorizează
cauza Promusicae
o interpretare a normelor conţinute într-o directivă care ar fi contrară
principiilor generale de drept, inclusiv drepturilor fundamentale[41].
Astfel, în toate situaţiile în care situaţia de fapt va viza, pe de o parte, protecţia unui drept
fundamental iar pe de altă parte, protecţia unui alt drept sau principiu fundamental care se
regăseşte şi în finalitatea şi în textul directivei, autoritatea unui stat va trebui să apeleze la
principiul proporţionalităţii[42] ca principiu general de drept, interpretând în lumina acestuia
cerinţele impuse a fi atinse de dreptul unional prin soluţia pe care o va pronunţa ulterior.
Referindu-se la această necesitate de realizare a unui echilibru, avocatul general Kokott a

concluzionat în cauza Promusicae[43] că „statele membre au de asemenea obligaţia de a
[38]
Cauza Amia, cit. supra 6, pct. 31.
[39]
Printre altele, Hotărârea din 11 iulie 1985, Cinéthèque şi alţii, cauzele conexe 60/84 şi 61/84, Rec., p. 2605.
[40]
Hotărârea din 24 martie 1994, Bostock C-2/92, Rec., p. I-955, pct. 16.
Pentru o analiză detaliată a modului în care această obligaţie de interpretare a dispoziţiilor de drept unional în
[41]
conformitate cu principiile generale de drept şi în special cu principiul proporţionalităţii, a fost aplicată de către Curtea
de Justiţie, a se vedea Concluziile Avocatului General din 8 mai 2008, Tietosuojavaltuutettu, C-73/07, pct. 46-54.
[42]
Pentru o descriere în detaliu a principiului proporţionalităţii, a se vedea W. Van Gerven, The effect of proportionality
in the actions of Member States of the European Community: National Viewpoints from continental Europe, pp. 37-63
în E. Ellis, The principle of proportionality in the laws of Europe, ed. Oxford, 1999 dar şi N. Reich, How proportionate is
the proportionality principle?, pp.83-111 în H-W. Micklitz, Bruno de Witte (ed.), The European Court of Justice and the
autonomy of the Member States, Intersentia, 2012.
Prin cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, instanţa de trimitere a dorit să primească o confirmare a
[43]
faptului că interpretarea conferită de către aceasta directivelor incidente, în sensul că statele membre nu sunt obligate
să prevadă, în vederea asigurării protecţiei efective a dreptului de autor, obligaţia de a comunica date cu caracter
personal în cadrul unei proceduri civile, nu conduce la încălcarea dreptului fundamental de proprietate şi a dreptului
fundamental la o protecţie jurisdicţională eficientă.

respecta această cerinţă la valorificarea marjei de apreciere de care dispun la transpunerea

directivelor”, şi de aceea „incumbă autorităţilor şi instanţelor din statele membre nu numai
obligaţia să interpreteze dreptul lor naţional într-un mod conform directivelor menţionate,
ci şi să se asigure că nu se vor întemeia pe o interpretare a acestora care ar intra în conflict
cu drepturile fundamentale consacrate de ordinea juridică comunitară sau cu alte principii
generale ale dreptului comunitar”[44].
Astfel, în practică, instanţa va trebui mai întâi să acorde o interpretare conformă cu dreptul
unional legislaţiei interne aplicabile pentru ca mai apoi, utilizând rezultatul acestei interpretări
să realizeze un „autocontrol” de convenţionalitate[45] şi eventual de proporţionalitate atunci
când în speţă se opun două sau mai multe drepturi sau libertăţi fundamentale, cu scopul de a
detecta care este finalitatea juridică necesară a fi obţinută în cauza aflată pe rol.
2.3. Obligaţia de a lua în considerare ansamblul de drept intern, material şi procedural
După prima etapă în care instanţa a detectat finalitatea şi rezultatul care s-ar impune de
directiva în cauză, aceasta are obligaţia de căuta dispoziţiile de drept intern care vor constitui
temeiul juridic ce va sta la baza soluţiei oferite.
Pentru îndeplinirea acestei obligaţii, instanţa trebuie să-şi răspundă, în principal, la întrebarea:
„care dispoziţii interne pot forma obiectul obligaţiei de interpretare conformă cu textul şi
finalitatea unei directive?”.
În primul rând, atunci când un stat a adoptat un set de norme pentru a asigura transpunerea
în dreptul intern a unei directive, acest set de norme trebuie să fie interpretate în conformitate
cu directiva, adică în conformitate cu le raison d’etre[46]. Totuşi, această cerinţă nu se limitează
DOCTRINĂ
la situaţiile când instanţa este chemată să interpreteze dispoziţii interne care au luat naştere
în temeiul obligaţiei statului de a asigura transpunerea corectă a directivei, ci priveşte toate
dispoziţiile de drept intern, fie el material sau procedural[47] şi indiferent de momentul în care
acestea au fost adoptate. Astfel, obiectul derivat al obligaţiei de interpretare conformă este
format şi din „dispoziţii care, la o primă vedere, nu au nicio legătură directă cu directiva în
cauză şi care, cel mai probabil, au fost adoptate într-o epocă în care directiva nici nu exista”[48],
impunând ca instanţa naţională să ia în considerare dreptul naţional în întregime pentru
Concluziile avocatului general prezentate la 18 iulie 2007, Promusicae, pct. 56, fiind ulterior confirmat şi de către
[44]
Curtea de Justiţie la punctul 70, Hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae, C-275/06, Rep., p. I-271.
Prin controlul de de convenţionalitate înţelegem şi controlul realizat de către judecătorul naţional cu privire la
[45]
respectarea drepturilor fundamentale conţinute în Carta UE care cuprind, în principiu, drepturile conţinute în Convenţia
Drepturilor Fundamentale ale Omului mai ales că în situaţia realizării unei interpretări conforme cu o directivă, reiese în
mod clar că ne aflăm în domeniul de aplicare a dreptului UE, domeniu în care drepturile fundamentale aşa cum sunt ele
consacrate în cartă trebuie să li se asigure respectare.
[46]
L. Daniele, Vingt-cinq ands d’interpretation conforme: un principe encore en quete de definition? în B. Nascimbene,
F. Picod (eds.), L’Italie et le droit de l’Union européenn, 2010, pp. 181-197, la p. 189.
[47]
Pentru o interpretare conformă a normelor de drept procedural, a se vedea Hotărârea Curţii din 28 ianuarie 2010
Uniplex (UK) Ltd c. NHS Business Services Authority, C-406/08, Rep. 2010 I-00817, pct.49 „În orice caz, dacă dispoziţiile
naţionale privind termenul de introducere a acţiunii nu pot face obiectul unei interpretări conforme cu Directiva
nr. 89/665, instanţa naţională este obligată să se abţină de la aplicarea respectivelor dispoziţii în vederea aplicării în
întregime a dreptului comunitar şi să protejeze drepturile pe care acesta le conferă particularilor” (s.n.).
[48]
L. Daniele, Vingt-cinq ands d’interpretation conforme: un principe encore en quete de definition? În B. Nascimbene,
F. Picod (eds.), L’Italie et le droit de l’Union européenn, Bruylant, 2010, pp. 181-197, la p. 189.

a aprecia în ce măsură acesta poate fi aplicat, astfel încât să nu producă un rezultat contrar
celui prevăzut de directiva în cauză[49]. Cu alte cuvinte, instanţele naţionale sunt obligate să
aplice orice dispoziţie necesară care să le permită garantarea în orice moment a rezultatelor
impuse de directivă şi înlăturarea consecinţelor unei eventuale încălcări a dreptului unional.
În acest sens, Curtea a statuat recent că „instanţa de trimitere trebuie, în acest scop [de
interpretare conformă – n.n.] să ia în considerare nu numai dispoziţiile prin care este transpusă
Decizia-cadru nr. 2002/584, ci şi principiile şi dispoziţiile din ordinea juridică internă care
guvernează consecinţele pe care instanţa le poate deduce dintr-o discriminare interzisă de dreptul
naţional, în special pe cele care permit acestei instanţe să atenueze o astfel de discriminare
până la adoptarea de către legiuitor a dispoziţiilor necesare pentru eliminarea acesteia” (s.n).
Momentul în care au intrat în vigoare dispoziţiile de drept intern care urmează a fi interpretate
nu prezintă vreo relevanţă deoarece, conform jurisprudenţei Marleasing şi, ulterior,
jurisprudenţei Pfeiffer[50], instanţa naţională este obligată să interpreteze conform toate
normele din dreptul intern, indiferent de momentul în care acestea au intrat în vigoare.[51]
Aşadar, pentru ca instanţa să fie nevoită să aplice metoda interpretării conforme, trebuie doar
ca dispoziţiile interne să prezinte potenţialul de a produce efecte juridice[52], directe sau doar
incidente, în domeniul de aplicare al directivei – adică să normeze în cadrul procesual al cauzei
pendinte. Astfel, obiectul obligaţiei de interpretare conformă
jurisprudenţa Marleasing |
nu este limitat doar la interpretarea conformă a dispoziţiei de
jurisprudenţa Pfeiffer |
drept intern direct aplicabilă pentru soluţionarea speţei, ci şi a
speţa Dominguez
tuturor dispoziţiilor care ar putea influenţa, eventual, garantarea
obţinerii unei soluţii în rezonanţă cu rezultatul urmărit a fi atins prin intermediul directivei
incidente. Totodată, principiile generale proprii unui sistem de drept trebuie să fie interpretate
în conformitate cu textul şi finalitatea unei directive, dacă sunt aplicabile în cauza care necesită
interpretarea conformă[53].
Cauza cea mai relevantă pentru a descrie obiectul dar şi efectele obligaţiei Von Colson o
reprezintă speţa Dominguez trimisă Curţii de Justiţie de către instanţa supremă franceză (Cour
În doctrina de specialitate, această obligaţie de a interpreta conform dreptul naţional în întregime a fost denumită
[49]
drept principiul efectului deplin, în acest sens a se vedea S. Prechal, Directives in EC Law, OUP, 2005, pp. 51-54 şi
pp. 87-91.
[50]
Pfeiffer şi alţii, cit. supra 8, pct. 115.
[51]
Ex ante sau ex nunc termenului limită de transpunere a directivei.
Şi, în primul rând, să fie aplicabile ratione temporis situaţiei de fapt supuse judecăţii. A se vedea şi Concluziile
[52]
avocatului general Jääskinen prezentate la 22 aprilie 2010 în cauza Sorge, pct. 68 şi la care face trimitere şi Curtea în
hotărârea ulterior pronunţată, la pct. 54, respectiv „obligaţia de interpretare conformă nu ar putea conduce în niciun
caz la a face aplicabile norme naţionale care nu sunt formal valabile şi pertinente atât ratione materiae, cât şi ratione
temporis”, iar „dreptul Uniunii nu ar putea «învia din morţi» o dispoziţie internă care nu mai este în vigoare şi care, în
absenţa unor dispoziţii specifice în acest sens, nu este aplicabilă ratione temporis într-un litigiu” (Hotărârea din 24 iunie
2010, Sorge, C-98/09, Rep., p. I-5837).
[53]
A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 5 iulie 2007, Kofoed, cit. supra 3, pct. 46, „instanţei de trimitere îi revine,
aşadar, obligaţia să analizeze dacă în dreptul danez există o dispoziţie sau un principiu general potrivit căruia abuzul
de drept este interzis sau alte dispoziţii privind frauda şi evaziunea fiscală care ar putea fi interpretate conform art. 11
alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 90/434” (s.n.).

de Cassation) şi care a dus, prin intermediul îndeplinirii obligaţiei de interpretare conformă, la

un dublu reviriment jurisprudenţial naţional[54].
Doamna Dominguez a fost victima unui accident de traseu care a forţat-o să stea în concediu
medical pe o perioadă neîntreruptă mai mare de un an, şi care a solicitat să îi fie acordat şi
dreptul la concediu anual de odihnă pentru perioada în care a lipsit de la locul de muncă. Atât
prima instanţă, cât şi instanţa de apel au respins cererea întrucât dispoziţiile din Codul muncii
francez, respectiv art. L. 223-2 prevăd că dreptul la concediul anual plătit este subordonat
condiţiei unei activităţi efective minime de o lună în perioada de referinţă, iar deşi art. L. 223-4
permite echivalarea perioadelor în care contractul de muncă a fost suspendat ca urmare
a survenirii unui accident de muncă, cu cea a unei activităţi efectiv lucrate, accidentul de
traseu nu putea fi considerat echivalentul unui accident de muncă datorită jurisprudenţei de
interpretare restrictivă a noţiunii de „accident de muncă”. În alte cuvinte, situaţia de fapt a
doamnei Dominguez nu a intrat în domeniul de aplicare al art. L. 233-4 C. muncii datorită
jurisprudenţei anterioare a instanţei supreme.
Drept răspuns, Curtea de Justiţie a invocat obligaţia judecătorului naţional de a interpreta

ansamblul de drept intern în conformitate cu textul şi finalitatea directivei, arătând că deşi
jurisprudenţa franceză nu permitea echivalarea dintre accidentul de traseu şi accidentul de
muncă, şi deci, şi aplicarea art. L. 223-4 C. muncii la situaţia doamnei Dominguez, obligaţia
de interpretare conformă cere şi ca această dispoziţie să fie interpretată în lumina prevederilor
directivei permiţând astfel includerea în noţiunea de accident de muncă şi pe cea a accidentului
de traseu.
Considerăm răspunsul Curţii de Justiţie a fi, într-un fel, evident, din moment ce doamna
Dominguez nu a putut să beneficieze de recunoaşterea unui drept ca urmare a acţiunii de
DOCTRINĂ
interpretare restrictivă a judecătorului naţional suprem. În alte cuvinte, Curtea a cerut doar
ca judecătorul care a cauzat nerespectarea dreptului unional să repare prejudiciul printr-o
interpretare conformă a dreptului intern cu textul şi finalitatea directivei, nefiind necesar
pentru aceasta aplicarea cu efect direct a dispoziţiilor din directivă.
Drept urmare, în lumina jurisprudenţei Dominguez, susţinem că şi pentru judecătorul sau,

respectiv, funcţionarul unei autorităţi administrative din România „în cadrul unei interpretări
conforme cu directivele, trebuie să se ia în considerare ansamblul dispoziţiilor de drept intern
pentru a aprecia în ce măsură acesta poate fi aplicat astfel încât să nu ajungă la un rezultat
contrar celui prevăzut de directiva în cauză”[55], şi indiferent de existenţa sau nu a unui recurs
în interesul legii prin care s-ar fi dispus o interpretare restrictivă contrară finalităţii urmărite de
o directivă care, pe de altă parte, este posibil să nu fi fost nici adoptată atunci când recursul
în interesul legii a fost soluţionat. Altfel spus, obligaţia de interpretare conformă conţine şi
obligaţia de a înlătura de la aplicare orice jurisprudenţă restrictivă a instanţei supreme care ar
Reflets nr. 3/2012, p. 12 disponibil spre consultare on-line la http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/

[54]
pdf/2012-11/fr_2012_reflets3.pdf (ultima dată accesat pe 10 martie 2013).

Concluziile avocatului general prezentate la 16 decembrie 2010 în cauza Stichting Natuur en Milieu şi alţii (Hotărârea
[55]
din 16 decembrie 2010, C-266/09, Rep., p. I-13119 C-167/09), cit. supra 38, pct. 48, cu trimitere la Hotărârea din
5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii, cit. supra 8, pct. 115, 118 şi urm., precum şi Hotărârea din 16 iulie 2009, Mono Car
Styling C-12/08, Rep., p. I-6653, pct. 62.

impune judecătorului să acorde o interpretare contrară textului şi finalităţii directivei[56]. Pe de

altă parte, în cazul unui conflict, nicio dispoziţie legală nu opreşte judecătorul a quo să acorde,
acolo unde este posibil, o interpretare conformă cu directiva a deciziei în interesul legii[57],
invocând drept temei juridic art. 288 ultimul paragraf TFUE coroborat cu art. 4 alin. (3) TFUE şi
jurisprudenţa Von Colson.
2.4. Obligaţia de a aplica metodele de interpretare recunoscute în propriul sistem de

drept
După cum am putut observa, obligaţia de interpretare conformă, fiind o obligaţie de

interpretare, ia naştere doar în cadrul activităţii de aplicare a dreptului realizată de către
judecătorul naţional sau de către alte autorităţi ale statului. Două tipuri de probleme sunt
specifice acestei activităţi: questio facti şi questio iuris. Ultimele – problemele de drept, constau
în a căuta şi a elucida sensul normelor aplicabile, norma juridică jurisprudenţa Von Colson |
trebuind să fie căutată şi interpretată, stabilindu-se o corelaţie act de aplicare |
între drept şi fapt, urmând ca în baza acesteia să se emită un act dreptul naţional
de aplicare[58].
Raportat la situaţiile care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii şi referindu-se la

obligaţia interpretării conforme, Curtea a precizat că aceasta presupune, în cadrul aplicării
dreptului naţional, ca acest drept să fie interpretat prin aplicarea [tuturor] metodelor de
interpretare recunoscute de acesta disponibile[59].
[56]
Pe de altă parte, acest conflict ar putea fi rezolvat prin intermediul procedurii de hotărâre prealabilă şi doar atunci
când apare pe rolul judecătorului de ultimă instanţă. Astfel, acesta va putea oferi, suspendând cauza, posibilitatea Înalte
Curţi să-şi revizuiască decizia în interesul legii sau să o interpreteze, prin aplicarea principiului interpretării conforme,
cu finalitatea urmărită de directiva incidentă în cauză. Bineînţeles, o interpretare ad litteram a normei de procedură
face o astfel de cerere să pară drept inadmisibilă, deoarece procedura trimiterii prealabile se poate realiza doar dacă
„chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat” (s.n.), însă dacă s-ar
aplica o interpretare a dispoziţiei în lumina cerinţelor impuse de obligaţia cooperării loiale, atunci s-ar putea argumenta
că deşi există un recurs în interesul legii ce vizează chestiunea de drept care necesită o a doua interpretare, chestiunea
de drept actuală vizează şi necesitatea interpretării conforme cu textul şi finalitatea directivei, ultima nefăcând obiectul
recursului în interesul legii pronunţat eventual chiar înaintea aderării României la Uniunea Europeană, respectiv anterior
date de 1 ianuarie 2007, aflându-ne astfel în prezenţa unei chestiuni de drept nouă şi cu privire la care ÎCCJ nu a statuat.
Referitor la dreptul de înlătura de la aplicare o decizie în interesul legii, a se vedea şi Hotărârea din 5 octombrie 2010,
Elchinov, cauza C-173/09, Rep., p. I-8889, pct. 28, „trebuie să se sublinieze că posibilitatea recunoscută instanţei
naţionale prin art. 267 al doilea paragraf TFUE de a solicita Curţii o interpretare preliminară anterior neaplicării, dacă
este cazul, a instrucţiunilor unei instanţe superioare care s-ar dovedi contrarii dreptului Uniunii nu se poate transforma
într-o obligaţie”, dar şi pct. 31, „se impune să se sublinieze că, potrivit unei jurisprudenţe consacrate, instanţa naţională
care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept al Uniunii are obligaţia de a asigura efectul deplin
al acestor dispoziţii, înlăturând, din oficiu dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale,
respectiv, în speţă, norma de procedură naţională [...] fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a
acestei dispoziţii naţionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Rec., p. 629,
pct. 24, precum şi Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak, C-314/08, Rep., p. I-11049, pct. 81)”.
[57]
În acest sens, a se vedea şi Hotărârea din 13 iulie 2000, Centrosteel, cauza C-456/98, Rec., p. I-6007, pct. 17,
„Il incombe ainsi au juge de renvoi, saisi d'un litige entrant dans le domaine d'application de la directive et trouvant
son origine dans des faits postérieurs à l'expiration du délai de transposition de cette dernière, lorsqu'il applique les
dispositions du droit national ou une jurisprudence interne établie, ainsi que cela semble être le cas dans l'affaire au
principal, de les interpréter d'une manière telle qu'elles puissent recevoir une application conforme aux objectifs de la
directive.” (s.n.)
[58]
D.C. Dănişor, I. Dogaru, G. Dănişor, Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp. 320-321.
[59]
A se vedea, printre altele, Mono Car Styling cit. supra, pct. 63.

Drept urmare, Curtea pare a fi adepta teoriei lui Savigny care a susţinut că „de fapt, nu există
metode diferite de interpretare, ci diferite activităţi, elemente ale interpretării, care trebuie
aplicate împreună în procesul de interpretare”[60]. Pentru instanţa de la Luxembourg, toate
aceste elemente trebuie aplicate, dacă este necesar, pentru a conferi o soluţie în acord cu
finalitatea urmărită de directivă. Pe de altă parte, aceste metode de interpretare sunt doar
cele de care dispune, conform normelor de drept intern, judecătorul naţional. De aceea, dacă
o dispoziţie internă interzice unui judecător folosirea unei anumite metode în anumite situaţii,
atunci acesta nu va putea înlătura respectiva dispoziţie cu scopul de a conferi o interpretare
conformă a dispoziţiilor aplicabile cu textul şi finalitatea directivei[61].
Pe de altă parte, un astfel de ratio instituie mai degrabă o posibilitate şi nu o obligaţie de a aplica
în soluţionarea unei cauze toate metodele de interpretare disponibile. Drept metodologie,
propunem judecătorului să aplice cu prioritate metoda de interpretare sistematică întrucât
o astfel de tehnică îi permite interpretarea unor cuvinte, expresii sau dispoziţii în contextul
general în care au fost scrise, ţinându-se cont că fac parte dintr-un tot, dintr-un ansamblu
sau dintr-un sistem, conform maximei romane incivile est nisi tota lege perspecta una aliqua
particular eius proposita iudicare vel respondere. De altfel, s-a afirmat că este total nepotrivit
să se judece o cauză sau să se dea o consultaţie juridică numai pe baza unui singur fragment
dintr-o lege, dacă nu se examinează legea până la capăt[62]. Menţionăm că expresia „legea până
la capăt” include nu doar dispoziţiile din legea naţională aplicabilă, ci şi dispoziţiile din directiva
sau ansamblul de directive incidente[63], direct sau indirect, în cauza pendinte.
3. Momentul în care obligaţia interpretării conforme ia naştere în

sarcina instanţelor şi organelor administraţiei
DOCTRINĂ
Următoarea problemă de drept care trebuie discutată este: din ce moment obligaţia de
interpretare conformă apare în sarcina autorităţilor unui stat şi inclusiv a instanţelor[64],
respectiv de la momentul adoptării şi publicării directivei în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
(în continuare, JOUE) sau doar de la momentul expirării termenului de transpunere?
Răspunsul care a părut a fi sugerat de către Curte în cauza Kolpinghuis Nijmegen[65] era în
sensul că obligaţia operează de la momentul adoptării directivei, respectiv la 20 de zile de la
momentul publicării ei în JOUE, dacă nu este prevăzut altfel în conţinutul directivei. Pe de altă
parte, avocatul general Jacobs a concluzionat că pentru a răspunde la această întrebare trebuie
să se distingă între situaţia în care statul membru a adoptat măsuri de transpunere înainte de
[60]
Fr.C. Savigny, Sistem des heutigen Romischen Recht, p. 213 apud N. Popa, Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, 2008,
la p. 203.
Drept exemplu, art. 10 noul C. civ. interzice folosirea analogiei atunci când dispoziţiile care ar urma a fi aplicate ca urmare
[61]
a apelării la această metodă sunt dispoziţii care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile.
[62]
T. Sâmbrian, Interpretarea dreptului. De la conceptul roman de interpretatio la interpretarea modernă prin adagiile
latinei juridice, Revista română de drept privat nr. 1/2011, pp. 156-192, la pp. 168-169.
Adică acele directive cu privire la care situaţia de fapt intră în domeniul lor de aplicare (ratione materiae, ratione
[63]
personae, ratione temporis).

Pentru răspunsul conferit şi în doctrină la această întrebare, a se vedea P. Craig, The legal effect of Directives: policy,
[64]
rules and exceptions, în European Law Review, 34(3) 2009, pp. 349-377, pp. 362 şi urm.
[65]
Hotărârea din 8 octombrie 1987, Kolpinghuis Nijmegen, 80/86, Rec., p. 3969.

expirarea termenului prescris de către directivă şi situaţia în care statul nu a întreprins nicio
acţiune pozitivă în vederea asigurării transpunerii directivei.
În prima situaţie, instanţa are obligaţia de a interpreta măsurile de transpunere conform cu

prevederile directivei, chiar şi înainte de expirarea termenului de transpunere. În a doua situaţie,
instanţa nu ar trebui să opereze o interpretare conformă a ansamblului dreptului intern înainte
de expirarea termenului de transpunere, pentru a oferi totuşi posibilitatea legitimă a statului de
a acţiona cu scopul de a asigura rezultatul prescris de către o directivă în termenul legal rămas
de transpunere.[66] Acest punct de vedere este susţinut şi de jurisprudenţa de dată recentă a
Curţii.[67]
4. Cine sunt „creditorii” obligaţiei de interpretare conformă?

În ceea ce priveşte raporturile de drept în cadrul cărora poate lua naştere obligaţia de
interpretare conformă în sarcina instanţei învestite cu soluţionarea unor astfel de raporturi,
trebuie precizat că limitele interpretării conforme nu depind de calitatea părţilor, interpretarea
conformă aplicându-se în cauzele dintre particulari, în cele în care statul prin intermediul
autorităţilor acţionează împotriva unui particular – efect vertical cauza Kolpinghuis Nijmegen |
invers[68], dar şi în situaţia clasică de invocare a directivelor, în termen de transpunere |
care particularul este reclamantul iar statul este pârâtul. avocat general
Obligaţia de a conferi reglementării interne o interpretare conformă directivei este astfel
recunoscută în cadrul raporturilor orizontale şi în mod cert, efectul ei va fi contrar intereselor
unuia dintre cei doi particulari[69]. De aceea, faptul că interpretarea dreptului naţional în
conformitate cu dreptul unional se poate face în detrimentul unui particular nu poate fi
o condiţie de ineficacitate a interpretării conforme. Avocatul general, doamna Kokott[70],
a concluzionat, de altfel, că „este de la sine înţeles că toate aceste reglementări, indiferent
dacă au fost adoptate pentru a transpune sau pentru a nu transpune directiva[71], trebuie
interpretate şi puse în aplicare în conformitate cu dreptul [unional], şi în special cu textul
şi cu obiectivele directivei, precum şi cu un anumit articol din directivă”. Avocatul general a
precizat, de asemenea, că „faptul că interpretarea dreptului naţional în conformitate cu
Concluziile avocatului generale prezentate la 25 iunie 1992 în cauza Mundt (Hotărârea din 10 noiembrie 1992, Hansa
[66]
Fleisch Ernst Mundt, C-156/91, Rec., p. I-5567).

[67]
Adeneler şi alţii, cit. supra, pct. 116 şi 124, „il y a lieu de répondre à la première question que, dans l’hypothèse de la
transposition tardive dans l’ordre juridique de l’État membre concerné d’une directive [...] les juridictions nationales sont
tenues, dans toute la mesure du possible, d’interpréter le droit interne, à partir de l’expiration du délai de transposition,
à la lumière du texte et de la finalité de la directive en caus[e]” (s.n.). A se vedea şi P. Craig, G. de Burca, Dreptul Uniunii
Europene, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, 2009, p. 363.
[68]
A se vedea cauza C-53/10 Franz Mücksch, cit. supra 17, pct. 34 şi jurisprudenţa citată la acel punct, „În plus, deşi
litigiul principal opune o autoritate publică unui particular, trebuie amintit că Curtea s-a pronunţat în sensul că un stat
membru poate, în principiu, să opună unor particulari o interpretare conformă a dreptului naţional”, dar şi Hotărârea din
8 octombrie 1987, Kolpinghuis Nijmegen, 80/86, Rec., p. 3969, pct. 12-14.
A se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, cauza C-106/89, Rec., p. I-4135, pct. 6 şi 8, şi Hotărârea din
[69]
14 iulie 1994, Faccini Dori, C-91/92, Rec., p. I-3325.

[70]
Concluziile prezentate la 8 februarie 2007 în cauza Kofoed, cit. supra 3, pct. 64.
Este vorba despre Directiva nr. 90/434/CEE a Consiliului din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică
[71]
fuziunilor, scindărilor, cesionării de active şi schimburilor de acţiuni între societăţile din diferite state membre, JO L 225,
p. 1, Ediţie specială 09/vol. 1, p. 92.

dreptul [unional] poate fi în detrimentul unui particular nu este contrar acesteia, deoarece se
admite aplicarea dreptului [unional] prin intermediul dispoziţiilor de drept naţional, şi anume o
aplicare indirectă.” De fapt, sursa ce naşte potenţiale dezavantaje în sarcina unui particular va
fi doar dispoziţia de drept intern a cărei interpretare este realizată. Drept urmare, obligaţia de
a interpreta dreptul naţional în conformitate cu directivele se aplică şi cu privire la raporturile
juridice în care o persoană privată este afectată indirect în mod inevitabil.[72]
Asfel, am observat că obligaţia de interpretare conformă impune interpretarea oricărei norme

de drept intern incidente, inclusiv principiilor generale, în conformitate cu textul şi finalitatea
unei directive şi în cadrul oricărui litigiu aflat pe rolul instanţei, nefiind dependentă sau limitată
de vreo calitate specială a subiecţilor. Totuşi, această obligaţie nu este una de rezultat, ci una
de mijloace, întrucât Curtea de Justiţie a precizat că doar „în măsura posibilului” este obligată
instanţa să aplice o astfel de interpretare.
Urmează astfel să analizăm (5) situaţiile în care neaplicarea unei dispoziţii conforme poate
exonera instanţa naţională de „vinovăţie”.
5. Limitele obligaţiei de interpretare conformă

Conform doctrinei germane, „obligaţia de a efectua o interpretare conformă cu directiva îşi
găseşte limitele în capacitatea de a interpreta dreptul naţional”[73].
De altfel, Curtea de la Luxembourg a statuat că obligaţia de interpretare conformă „este

limitată de principiile generale de drept şi nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare
contra legem a dreptului naţional”[74] sau, mai dezvoltat, că „obligaţia instanţei naţionale de
a se referi la conţinutul unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante
DOCTRINĂ
de drept intern este limitată de principiile generale de drept, şi în special de principiile

securităţii juridice şi neretroactivităţii, şi nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare
contra legem a dispoziţiilor de drept naţional”[75]. Se impune aşadar să stabilim semnificaţia
interpretării contra legem (5.1) dar şi principiile generale de drept care sunt relevante într-o
situaţie de interpretare conformă, astfel încât să aibă drept efect exonerarea de la executarea
unei obligaţii de mijloace (5.2.).
5.1. Interpretarea contra legem
După cum am putut observa, Curtea de Justiţie a stabilit că obligaţia de interpretare conformă
nu poate constitui temeiul în baza căruia o instanţă poate conferi o interpretare contra legem
dispoziţiilor de drept intern aplicabile. Altfel spus, dacă dreptul intern nu conferă posibilitatea
judecătorului să soluţioneze cauza printr-o interpretare contra legem, nici dreptul Uniunii nu
Acestea sunt, pe de o parte, raporturile orizontale, şi anume cele între particulari şi, pe de altă parte, aşa-numitele
[72]
raporturi triunghiulare.
R. Streinz, Europarecht, ed. a VIII-a, Heidelberg, 2008, p. 161, pct. 456, apud Concluziile avocatului general prezentate
[73]
la 24 martie 2010 în cauza Mediaprint Zeitungs-und Zeitschriftenverlag (Hotărârea din 9 noiembrie 2010, C-540/08,
Rep., p. I-10909, pct. 17 C-540/08), nota de subsol nr. 66.
[74]
Dominguez, cit. supra la 6, pct. 45.
Hotărârea din 10 martie 2011, Deutsche Lufthansa, cauza C-109/09, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 54 cu
[75]
trimitere la Angelidaki şi alţii, cit. supra 19, pct. 199.

conferă această prerogativă. Cu privire la sursa acestei interziceri de interpretare, avocatul

general Kokott a susţinut că „nu este încă stabilit în mod neechivoc dacă chiar din dreptul
Uniunii rezultă o interdicţie de interpretare contra legem sau dacă dreptul Uniunii se limitează
la a nu se opune unei interdicţii naţionale de interpretare contra legem”[76].
Indiferent de răspuns, considerăm că imposibilitatea conferirii unei interpretări contra legem

este impusă de însăşi existenţa statului de drept şi a principiului separaţiei puterilor în stat
întrucât o astfel de interpretare ar conduce la depăşirea prerogativelor unei instanţe naţionale
din moment ce numai legiuitorul are competenţa de a modifica dispoziţiile aplicabile într-o
cauză pendinte. De aceea, nicio instanţă nu poate fi obligată să ofere o interpretare contra
legem.[77]
Astfel, judecătorul naţional va putea constata imposibilitatea de a oferi o interpretare

conformă cu directiva ori de câtre ori dispoziţia internă aplicabilă are un conţinut normativ ce
impune, ad litteram, un rezultat opus rezultatului urmărit de directivă, având astfel un caracter
deloc ambiguu. Drept urmare, obligaţia ce revine astfel instanţei naţionale este circumscrisă,
aceasta operând numai în cazul în care modul de redactare a legislaţiei naţionale în discuţie
lasă o marjă pentru interpretări diferite şi de aceea întinderea principiul separaţiei puterilor |
unei astfel de obligaţii nu merge până acolo încât să impună o legislaţie internă |
interpretare contra legem a legislaţiei interne. cauza Wagner Miret
Pe de altă parte, fiind conştientă de această limitare şi de faptul că ea ar putea fi invocată
în mod abuziv de către instanţele naţionale, Curtea are tendinţa de a stabili[78] chiar în
cuprinsul hotărârii de interpretare a dispoziţiilor unei directive dacă o instanţă naţională are
sau nu posibilitatea să ofere o interpretare conformă, luând în considerare textul şi contextul
dreptului intern şi operând, indirect, o interpretare conformă a acestuia cu directiva în cauză.
În acest sens, dacă în cauza Wagner Miret Curtea a concluzionat că „reiese din cererea de
trimitere preliminară că normele naţionale nu pot fi interpretate într-o manieră conformă
cu directiv[a]”[79], acceptând astfel şi faptul că prevederile directivei nu aveau efect direct şi
Concluziile avocatului general prezentate la 12 mai 2011 în cauza Gueye şi Salmerón Sánchez (Hotărârea din
[76]
15 septembrie 2011, C-483/09 şi C-1/10, nepublicată încă în Repertoriu), pct. 29.

Sancţiunea în dreptul român a încălcării acestui principiu este conţinută în cuprinsul art. 488 pct. 8 C pr. civ., care
[77]
se referă la situaţia în care instanţa aplică textele de lege incidente speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie
le aplică greşit în sensul că interpretarea dată este prea extinsă, prea restrânsă ori cu totul eronată, într-o asemenea
situaţie, oricare dintre părţi având dreptul să ceară casarea hotărârii. A se vedea şi practica instanţei supreme poloneze
prin care sunt casate hotărârile instanţelor de grad inferior ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de interpretare conformă
în T. Erecinski, Supremacy, direct effect and consistent interpretation – tools for an effective and uniform application of
European Union law?, ERA Forum, 11, 2011, pp. 531-536.
Şi, de cele mai multe ori, chiar avocatul general în cadrul concluziilor prezentate. Drept exemplu, a se vedea
[78]
Concluziile avocatului general prezentate la 6 mai 2010 în cauza Andersen (Hotărârea din 12 octombrie 2010, C-499/08,
Rep., p. I-9343), unde se precizează că „fără a dori să anticipăm soluţia în cauza cu care a fost sesizată Vestre Landsret,
interpretarea dreptului intern fiind de competenţa exclusivă a instanţei naţionale, apreciem că, în speţă, interpretarea
conformă cu dreptul comunitar este deplin posibilă.” (s.n.), pct. 84.
[79]
„It would appear from the order for reference that the national provisions cannot be interpreted in a way which
conforms with the directive on the insolvency of employers and therefore do not permit higher management staff to
obtain the benefit of the guarantees for which it provides. If that is the case, it follows from the Francovich judgment,
cited above, that the Member State concerned is obliged to make good the loss and damage sustained as a result of the
failure to implement the directive in their respect.” (s.n.), Hotărârea din 16 decembrie 1993, Wagner Miret, C-334/92,
Rec., p. I-6911, pct.22.

precizând că singurul remediu rămas era cel oferit de jurisprudenţa Francovich[80], ulterior, în
cauza cea mai recentă – Dominguez, Curtea a constatat, mai întâi, că „instanţa de trimitere
consideră că se află în prezenţa unei limite la doctrina interpretării conforme”[81], pentru ca
mai apoi să sublinieze faptul că dacă articolul din legislaţia internă aplicabilă [art. L. 223-4
C. muncii] ar fi fost interpretat într-un anumit sens de către instanţa naţională, sens sugerat
apoi chiar de către Curte, atunci instanţa naţională nu s-ar afla în prezenţa limitei interpretării
conforme a art. L. 223-2 C. muncii. Prin urmare, se poate afirma că prin această interpretare
a presupusei limite invocate ca atare de către instanţa naţională, Curtea a dorit să limiteze
aplicarea excepţiilor la obligaţia de interpretare conformă şi să-şi aroge competenţa de a
verifica şi aproba, de la caz la caz, situaţiile în care o asemenea limitare intervine[82]. Bineînţeles,
o astfel de competenţă va fi posibilă doar în situaţia în care instanţa naţională va apela la
dialog.
Mai precizăm, înaine de a trece la analiza următoarei limitări, că în cauza Mono Car Styling,
Curtea a afirmat că „obligaţie de interpretare conformă [...] îşi găseşte limitele în principiile
generale de drept, printre care cel al securităţii juridice, în sensul că nu poate servi drept temei
unei interpretări contra legem a dreptului naţional.”[83]. Prin urmare, ne vom afla în prezenţa
unei interpretări contra legem ori de câte ori prin aceasta s-ar aduce atingere principiului
securităţii juridice, principiu general de drept al Uniunii Europene. Totodată, va exista o
interpretare contra legem ori de câte ori o interpretare conformă impune instanţei naţionale
să confere un efect retroactiv unei dispoziţii de la data expirării termenului de transpunere a
directivei incidente[84]. Totuşi, deşi nerespctarea acestor două principii, cel al securităţii juridice
şi al neretroactivităţii ar duce sine qua non şi la conferirea unei interpretări contra legem,
reciproca nu este valabilă. De aceea, vom analiza ipoteza în care deşi nu ne aflăm într-o situaţie
de interpretare contra legem[85], instanţa va trebui să asigure observarea principiilor generale
de drept care pot constitui, în anumite împrejurări, limite distincte în executarea obligaţiei de
DOCTRINĂ
interpretare conformă.
5.2. Principiile generale de drept
În cauza Caronna, Curtea a reiterat că „principiul interpretării conforme îşi află limitele în
principiile generale ale dreptului, care fac parte integrantă din dreptul Uniunii, şi în special în
cele ale securităţii juridice şi neretroactivităţii”[86].
[80]
Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich şi alţii, cauzele conexe C-6/90 şi C-9/90, Rec., p. I-5357.
[81]
Dominguez, cit. supra, pct. 26.
Pe de altă parte, trebuie subliniat că instanţa de la Luxembourg nu are competenţa să interpreteze o normă internă
[82]
a unui stat membru, chiar şi dacă această interpretare ar izvorî din dorinţa de a conferi efectivitate prevederilor dintr-o
directivă. Această competenţă aparţine exclusiv instanţelor naţionale – doar ele pot decide dacă este posibil să opereze
o asemenea interpretare conformă, în contextul limitelor naţionale de interpretare care diferă dintr-un stat în altul.
[83]
Mono Car Styling, cit. supra, pct. 61.
[84]
Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, cauza C-268/06, Rep., p. I-2483, pct. 103.
De altfel, avocatul general consideră că „o interpretare contra legem ar putea fi cu greu compatibilă cu principiul
[85]
securităţii juridice”, Concluziile avocatului general prezentate la 8 martie 2007 în cauza Dell’ Orto (Hotărârea din
28 iunie 2007, C-467/05, Rep., p. I-5557), pct. 41 cu trimitere la Hotărârea Curţii din 16 iunie 2005, Pupino, C-177/10,
Rec., p. I-5285, pct. 44 şi 47.
[86]
Hotărârea din 28 iunie 2012, Caronna, cauza C-7/11, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 52.

Urmează să parcurgem, fără intenţia de a realiza o analiză exhaustivă, principalele principii

generale care pot constitui exonerare de la îndeplinirea obligaţiei de interpretare conformă.
Primul principiu, cel al securităţii juridice, impune conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie ca o
reglementare să fie clară şi precisă pentru ca justiţiabilii să îşi poată cunoaşte fără ambiguitate
drepturile şi obligaţiile şi să acţioneze în consecinţă[87]. Pe de altă parte, previzibilitatea legii nu
se opune faptului ca această persoană să fie nevoită să recurgă la consilieri competenţi pentru
evaluarea unor astfel de consecinţe[88] dar nici posibilităţii
ambiguitate |
ca legea să confere puteri de apreciere autorităţilor
principiul legalităţii incriminării |
administrative atâta timp cât întinderea şi modalităţile de
sancţiuni penale efective
exercitare ale acestei puteri de apreciere sunt definite cu
precizie, având în vedere scopul legitim care este în joc, pentru a furniza individului o protecţie
adecvată împotriva arbitrarului[89]. În ceea ce priveşte precizia, nu se impune ca termenii unei
dispoziţii să fie atât de precişi încât consecinţele care pot decurge dintr-o încălcare a acestei
prevederi să poată fi prevăzute cu o certitudine absolută[90].
În funcţie de materia în care este invocat, principiul prezintă caracteristici specifice.
În materie penală, acesta presupune ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele
aplicabile, concretizându-se în principiul legalităţii incriminării[91] şi a pedepsei (nullum crimen,
nulla poena sine lege).
Principiul este respectat atunci când justiţiabilul poate şti, plecând de la textul dispoziţiei
pertinente – şi, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către
instanţe printr-o jurisprudenţă constantă, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează
răspunderea sa penală.[92] Astfel, s-ar aduce atingere principiului legalităţii incriminării atunci
când pârâtul-inculpat este tras la răspundere penală doar ca urmare a unei simple interpretări
conforme a normei naţionale în conjuncţie cu prevederile şi finalitatea unei directive. De aceea,
în cazul acelor directive care menţionează necesitatea aplicării unei sancţiuni penale efective
a celor care nu respectă rezultatul prescris de către aceasta, o instanţă naţională nu va putea
impune sau agrava răspunderea penală dacă ea nu a fost prescrisă de către o dispoziţie de drept
penal[93]. Prin urmare, „o directivă nu poate astfel avea ca efect, prin ea însăşi şi independent
Hotărârea din 9 iulie 1981, Gondrand şi Garancini, cauza 169/80, Rec., p. 1931, pct. 17, Hotărârea din 13 februarie
[87]
1996, Van Es Douane Agenten, cauza C-143/93, Rec., p. I-431, pct. 27, Hotărârea din 14 aprilie 2005, Belgia/Comisia
cauza C-110/03, Rec., p. I-2801, pct. 30.
[88]
CEDO, hotărârea Cantoni împotriva Franţei din 15 noiembrie 1996, Recueil des arrêts şi décisions, 1996-V, § 35.
CEDO, hotărârea Kruslin împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A, nr. 176-A, § 27, 29 şi 30, precum şi hotărârea
[89]
Margareta şi Roger Andersson/Suedia din 25 februarie 1992, seria A, nr. 226-A, pct. 75.
Concluziile avocatului general prezentate la 1 martie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, pct. 136 (Hotărârea
[90]
din 7 iunie 2007 C-76/06 P, Rep., I-4405) cu trimitere la hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/
Comisia (T-43/02, Rec., p. II-3435, pct. 79).
Consacrat în special prin art. 7 par. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
[91]
fundamentale şi art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, conform art. 51 din Cartă, trebuie
să fie interpretat şi în lumina dispoziţiilor ce conţin drepturi analoage din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C-303/05, Rep., p. I-3633, pct. 50 cu referire la Curtea
[92]
Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Coëme şi alţii împotriva Belgiei din 22 iunie 2000.
A se vedea şi cauza Caronna, cit. supra, pct. 55, „În ipoteza în care instanţa de trimitere ar ajunge la concluzia că
[93]
dreptul naţional, în redactarea sa aplicabilă faptelor din cauza principală, nu impune farmaciştilor o obligaţie de a deţine

de o lege internă a unui stat membru adoptată pentru aplicarea sa, stabilirea sau agravarea
răspunderii penale a celor care acţionează cu încălcarea dispoziţiilor sale”[94].
Corolar al principiului securităţii juridice din materie penală este şi principiul neretroactivităţii
legii şi a interpretării, care interzice aplicarea retroactivă a unei noi interpretări a unei norme
care stabileşte o încălcare[95] şi în special în cazul în care este vorba despre o interpretare
jurisprudenţială al cărei rezultat nu poate fi prevăzut în mod rezonabil la momentul săvârşirii
încălcării, mai ales în lumina interpretării reţinute la acel moment în jurisprudenţa referitoare
la dispoziţiile legale în cauză[96].
În materie fiscală, cele două principii generale de drept protejează atât contribuabilii cât
şi autorităţile fiscale[97] şi se impun cu o rigoare deosebită atunci când este în discuţie o
reglementare care poate avea consecinţe de ordin financiar[98]. De aceea, respectarea lor de
către autorităţile unui stat cere ca justiţiabilul să aibă cunoştinţă de obligaţiile sale fiscale
înainte de a încheia o operaţiune, instanţa naţională sau autoritatea administrativă neavând
posibilitatea de a impune sancţiuni mai puţin favorabile de ordin financiar cu scopul de a
asigura rezultatul impus de o normă directivală dacă acesta nu este prescris prin dispoziţii de
drept intern aplicabile pendinte.
6. Practica instanţelor române privind obligaţia de interpretare

conformă
În ceea ce priveşte practica instanţelor, nu am detectat nicio trimitere directă la jurisprudenţa
obligaţiei de interpretare conformă dezvoltată de Curtea de Justiţie.
DOCTRINĂ
Un prim exemplu de aplicare de facto a obligaţiei interpretării conforme este reprezentat de

către soluţia conferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în continuare „ÎCCJ”) într-o cauză
ce avea drept obiect restrângerea dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români în baza
prevederilor din Legea nr. 248/2005[99]. Astfel, recursul a fost formulat împotriva confirmării,
atât de către tribunal cât şi de curtea de apel, a faptului că nu sunt întrunite condiţiile de
restrângere a dreptului la libera circulaţie. Un instrument semnificativ în motivarea ÎCCJ au
fost dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE care precizează în mod exhaustiv condiţiile în care
dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor UE poate fi restrâns. Drept urmare, ÎCCJ a statuat că
autorizaţia specială pentru distribuirea de medicamente angro şi nu conţine nicio dispoziţie expresă care să prevadă
răspunderea penală a farmaciştilor, principiul legalităţii pedepselor [...] interzice sancţionarea penală a unui asemenea
comportament, chiar în cazul în care norma naţională este contrară dreptului Uniunii” (s.n.).
[94]
Coronna, cit. supra, pct. 52 cu trimitere la Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C-60/02, Rec., p. I-651, pct. 61.
Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, cauza C-3/06 P, Rep., p. I-1331, pct. 88 cu trimitere la
[95]
Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri şi alţii/Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P – C-208/02 P şi
C-213/02 P, Rec., p. I-5425, pct. 217.
Groupe Danone/Comisia, cit. supra, pct. 89 cu trimitere la Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri şi alţii/
[96]
Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P – C-208/02 P şi C-213/02 P, Rec., p. I-5425, pct. 218.
[97]
Hotărârea din 30 iunie 2011, Meilicke şi alţii, C-262/09, nepublicată încă în Repertoriu, pct. 56.
[98]
A se vedea în special hotărârea din 26 octombrie 2006, Koninklijke Coöperatie Cosun, cauza C-248/04, Rec.,
p. I-10211, pct. 79 şi jurisprudenţa citată.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, publicată în M. Of. nr. 682
[99]
din 29 iulie 2005.

deşi legea stabileşte posibilitatea restrângerii exercitării acestui drept, judecătorul poate
dispune acest lucru doar atunci când activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv aduce
o atingere gravă intereselor României, existenţa unei atingeri grave fiind o condiţie suficientă
pentru a se putea dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie a persoanei în cauză.
ÎCCJ subliniază mai apoi, că o asemenea interpretare a Legii nr. 248/2005 trebuie privită din
perspectiva Directivei nr. 2004/38/CE, care impune ca o astfel de măsură să se poată lua numai
pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică[100]. În concluzie,
interpretând noţiunea de „atingere gravă” în conformitate cu prevederile unionale incidente,
ÎCCJ a constatat că ne-am afla în prezenţa unui caz de atingere gravă a intereselor României
doar atunci când restrângerea dreptului la libera circulaţie se va realiza şi se va dispune în
conformitate cu respectarea condiţiilor prevăzute în mod exhaustiv în art. 27 din Directiva
nr. 2004/38.
Un al doilea caz ce are ca obiect tot domeniul de aplicare al directivei sus-menţionate şi

aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova, priveşte măsurile de expulzare luate de Franţa împotriva
unor cetăţeni români. Apelanta, DGPMAI[101] a cerut
atingere gravă a intereselor României |
dispunerea măsurii de restrângere a dreptului la libera
Directiva nr. 2004/38 |
circulaţie a acestor particulari pe o durată de 3 ani. limitarea dreptului la libera circulaţie
Curtea de Apel Craiova s-a pronunţat în sensul că
„deşi dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor
români în străinătate prevăd posibilitatea restrângerii exercitării acelui drept [...] odată cu
aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la
dreptul comunitar, care are prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, iar această
prioritate este instituită şi prin art. 10 din Tratatul Comunităţii Europene, care prevede obligaţia
de cooperare loială între statele membre, inclusiv a instanţelor judecătoreşti, prin respectarea
principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene.” (s.n.). Totuşi, în paragraful următor instanţa de apel părăseşte tărâmul obligaţiei de
interpretare conformă, afirmată anterior, şi respinge apelul în urma constatării că Tribunalul
Olt a soluţionat corect cauza supusă judecării prin aplicarea directă[102] a unor prevederi din
Directiva nr. 2004/38 şi înlăturarea normei interne contrare.[103]
Un al treilea caz, aflat pe rolul Curţii de Apel din Galaţi, priveşte tot limitarea dreptului la
libera circulaţie, dar de această dată a cetăţenilor români ce doreau să călătorească în Italia.
Astfel, instanţa a constatat că apelul este nefondat deoarece „se pune problema interpretării şi
aplicării dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetăţeanului şi
anume, dreptul la libera circulaţie, iar în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României,
instanţa este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulaţie a
persoanelor cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
ÎCCJ, decizia nr. 2176/2011 din 10 martie 2011, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, disponibilă spre consultare
[100]
la http://www.iccj.ro/cautare.php?id=62552 (ultima dată accesată pe 10 martie 2013).

[101]
Direcţia Generală de Paşapoarte de pe lângă Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Cu privire la riscul de confuzie între efectul indirect şi efectul direct al prevederilor unei directive, a se vedea şi
[102]
P. Craig, Directives: direct effect, indirect effect and the construction of national legislation, în European law Review, 22(6),
1997, pp. 519-538, la pp. 533 şi urm.
„În mod corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE sunt suficient de precise […].
[103]
Prin urmare, se impune aplicarea normei comunitare şi lăsarea ca neaplicată a normei intern[e].” – Decizia nr. 5 din
18 ianuarie 2010, C. Apel Craiova, secţia civilă, secţia minori şi familie, nepublicată.

România este parte” (s.n.); acest lucru impunând analiza dreptului la libera circulaţie „prin
prisma îndeplinirii normei comunitare în materie, care are prioritate în faţa celei interne”.
De aceea, instanţa de apel recurge la interpretarea dispoziţiilor legii prin compararea cu
prevederile cuprinse în directiva incidentă în cauză. Drept urmare, „norma internă este parţial
incompatibilă cu norma comunitară, în ceea ce priveşte alte excepţii la libera circulaţie a
persoanelor decât cele ce vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.”[104] Reiese că
instanţa de apel a interpretat prevederile legii interne în conformitate cu cele conţinute în
directivă şi a apreciat că legea internă, având un domeniu mai larg de acoperire, atunci când
aceasta acţionează în domeniul exhaustiv al directivei, respectiv libera circulaţie a cetăţenilor
UE, trebuie să fie interpretată în conformitate cu cea din urmă.
În ceea ce priveşte temeiul juridic invocat pentru aplicarea acestei interpretări conforme,
considerăm că instanţa ar fi trebuit totuşi să invoce art. 4 alin. (3) TUE, şi eventual art. 148
din Constituţie[105], la fel cum a procedat şi Curtea de Apel Craiova[106], însă nu şi art. 20 din
Constituţie[107], deoarece libera circulaţie a cetăţenilor UE, deşi este o libertate fundamentală
în sensul TFUE, aceasta nu este o libertate sau un drept fundamental al omului în sensul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute de CEDO sau de alte pacte internaţionale.
Se pare însă că utilizarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, ca temei juridic, este susţinută şi de
către ÎCCJ în unele hotărâri[108], iar în altele, deşi instanţa de apel face trimitere la art. 20 alin. (2)
din Constituţie, ÎCCJ precizează că această aplicare şi interpretare conformă trebuie să se
realizeze în baza art. 148 alin. (2) şi (4), confirmând însă temeinicia hotărârii instanţei de
apel.[109]
DOCTRINĂ
[104]
Decizia civilă nr. 27A din şedinţa publică din 28 ianuarie 2010, C. Apel Galaţi, nepublicată.
În ceea ce priveşte art. 148 din Constituţie, considerăm că acesta reprezintă temei juridic doar în situaţia în care există
[105]
un conflict între norma de drept intern şi norma unională, conflict ce va fi rezolvat prin aplicarea prioritară a ultimei, în
situaţia în care aceasta îndeplineşte condiţiile necesare pentru a avea efect direct. A se vedea de asemenea, Hotărârea
Curţii din 18 septembrie 2011, Rosado Santana, C-177/10, pct. 50-53. Mai menţionăm că în cazul aplicării obligaţiei de
interpretare conformă temeiul îl constituie art. 4 alin. (3) TUE coroborat cu art. 288, al treilea paragraf TFUE.
Cu precizarea că instanţa de apel nu a realizat o interpretare conformă, ci o aplicare prioritară în baza art. 148
[106]
alin. (2) şi (4) din Constituţie.

În ceea ce priveşte recurgerea la art. 20 alin. (2) din Constituţie în domeniul de aplicare a dreptului UE, această
[107]
trimitere poate avea loc atunci când instanţa naţională interpretează dreptul naţional în conformitate cu Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, deşi jurisprudenţa de dată recentă a Curţii Constituţionale impune
folosirea art. 148 alin. (2) şi (4) (a se vedea drept exemplu, Decizia nr. 667/2012, publicată în M. Of. nr. 853 din
18 decembrie 2012, dar şi Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 254 din 17 aprilie 2012).
[108]
Decizia nr. 1188/2011 pronunţată în şedinţa publică din 14 februarie 2011, disponibilă spre consultare la
http://www.iccj.ro/cautare.php?id=61634 (ultima dată accesată pe 10 martie 2013) precum şi decizia nr. 1384/2011 din
data de 17 februarie 2011 unde ÎCCJ statuează „Instanţa de apel nu a nesocotit art. 2 lit. d) din Hotărârea Guvernului
nr. 1347/2007, care prevede interzicerea deplasării în Italia a cetăţenilor români expulzaţi, întrucât a ţinut cont de
prevalenţa aplicării reglementărilor europene, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, câtă vreme nu s-a probat că prezenţa
pârâtului în Italia ar aduce atingere ordinii publice, securităţii sau sănătăţii publice în sensul Directivei nr. 2004/38/CE
a Parlamentului European.” (s.n.)
Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie se dispune de către instanţă, în raport de prevederile
[109]
acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este
stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României [...]. – Decizia nr. 1601/2011 din 23 februarie 2011, secţia civilă
şi de proprietate intelectuală, nepublicată.

JURISPRUDENŢĂ
NAŢIONALĂ
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
Consideraţii privind Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 referitoare la excepţia ...
Consideraţii privind Decizia nr. 1092

din 18 decembrie 2012[1] referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a prevederilor art. 124 C. pen.,
astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 63/2012
Conf. univ. dr. Sebastian RĂDULEŢU*
ABSTRACT
In criminal law limitation is the statutory right of an offender not to be

prosecuted or tried after the lapse of a certain period of time. Article 124 from
Romanian Criminal Code establishes a special period of limitation, which is the
double of the general period. Before the Law no 63/2012, this special period of
limitation was shorter, only once and a half from general period. By the decision
no 1092/2012, Constitutional Court offers o mandatory interpretation of article
124 of Criminal Code, saying that this new provision is not a matter of procedure
but a matter of substantive law. Therefore mitior lex is applicable and the new
provision of the law, that worsens the situation of the offender, will be applied
only for the criminal offences that will take place after the moment when the
new law entry into force.
Keywords: limitation in criminal law, mitior lex, substantive provision in criminal law.
REZUMAT
În dreptul penal prescripția răspunderii penale reprezintă dreptul unei persoane

care a comis o infracțiune de a nu fi urmărită penal sau judecată pentru acea
infracțiune după trecerea unei anumite perioade de timp. Articolul 124 din Codul
Penal Român stabilește un termen de prescripție specială care reprezintă depășirea
încă o dată a termenului de prescripție generală. Înainte de modificarea acestui text
de lege prin Legea nr. 63/2012, acest termen de prescripție specială era mai scurt,
reprezentând depășirea cu încă jumătate a termenului de prescripție generală. Prin
decizia nr.1092/2012, Curtea Constituțională stabileşte o interpretare obligatorie a
articolului 124 din Codul Penal, menționând că aceasta este o normă de drept penal
substanţial, nu o normă de procedură. Prin urmare principiul mitior lex este aplicabil
iar legea nouă, care este mai puţin favorabilă, se va aplica numai infracțiunilor
comise după data intrării ei în vigoare.”
Cuvinte-cheie: prescripția răspunderii penale, normă de drept penal, mitior lex
[1]
Publicată în M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013.
*
Autorul este cadru didactic al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova.
JURISPRUDENŢĂ NAŢIONALĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 111

Sebastian RĂDULEŢU
I. Contextul cauzei şi punctul de vedere al Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, sesizată fiind în mod direct de către Avocatul
Poporului cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 124 C. pen., astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 63/2012, Curtea Constituţională a constatat că prevederile acestui text de
lege sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile
faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Prin aceste modificări legislative termenul de
prescripţie specială prevăzut de art. 124 C. pen. fusese mărit: dacă în vechea reglementare
era o dată şi jumătate faţă de termenul de prescripţie generală prevăzut de 122 C. pen., în
noua reglementare termenul de prescripţie specială este de două ori mai mare decât cel de
prescripţie generală.
Prin excepţia de neconstituţionalitate invocată direct de către Avocatul Poporului în temeiul

art. 146 lit. d) din Constituţia României s-a susţinut că dispoziţiile legale atacate ar fi de
imediată aplicare şi, prin urmare, ar contraveni prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie,
referitor la egalitatea în faţa legii, şi prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, referitor la
principiul aplicării legii penale mai favorabile. În ceea ce priveşte primul motiv, s-a susţinut
că art. 124 C. pen., modificat prin Legea nr. 63/2012, care măreşte termenul de prescripţie
specială, ar crea o discriminare între persoanele judecate după data intrării în vigoare a
acestor modificări în raport de cei care fuseseră judecaţi înainte de acest moment. În ceea ce
priveşte al doilea motiv, s-a susţinut că norma legală atacată ar încălca şi principiul aplicării
legii penale mai favorabile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, deoarece aceasta ar fi
de imediată aplicare, neexistând prevăzută nicio situaţie tranzitorie. Prin urmare, cu toate că
este mai puţin favorabilă decât norma anterioară, pentru că prevede un termen de prescripţie
specială mai mare, dispoziţia legală atacată s-ar aplica şi proceselor penale în curs care au ca
obiect fapte săvârşite sub imperiul legii vechi. Or, în acest mod, în opinia autorului excepţiei de
neconstituţionalitate, s-ar încălca principiul constituţional enunţat mai sus.
Prin Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, Curtea Constituţională a constatat că prevederile
art. 124 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai
favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi.
În motivarea soluţiei, Curtea mai întâi a stabilit că se poate pronunţa asupra modului de
interpretare a unei norme legale, atunci când există posibilitatea adoptării de către instanţe
a unor interpretări contrare dispoziţiilor legii fundamentale. În continuare, se subliniază că
norma legală atacată este o normă de drept penal substanţial, nu o normă de procedură.
JURISPRUDENȚĂ
Prin urmare nu se poate susţine că ea ar fi de imediată aplicare, ci, din contră, se aplică
numai cu privire la faptele care au luat naştere sub imperiul ei. În acest sens este invocată şi
jurisprudenţa anterioară în materie a instanţei de contencios constituţional. Astfel, normele
privitoare la prescripţia răspunderii penale sunt norme substanţiale în sistemul nostru de drept,
spre deosebire de alte state, unde ele au un caracter preponderent procedural. Din această
perspectivă, Curtea face trimitere şi la jurisprudenţa pertinentă a Curţii Europene a Drepturilor
Omului referitoare la art. 7 din Convenţie, jurisprudenţă ce pare a prefera caracterul procedural
al normelor privitoare la prescripţie. Oricum, chiar dacă jurisprudenţa europeană ar fi mai
restrictivă din acest punct de vedere, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României,
Curtea Constituţională susţine aplicarea în această cauză a dispoziţiilor interne mai favorabile,
în sensul că normele care reglementează prescripţia răspunderii penale sunt norme de drept
112 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | JURISPRUDENŢĂ NAŢIONALĂ

substanţial, nu norme de procedură. În aceste condiţii, nici nu era nevoie de introducerea unor
norme privind situaţiile tranzitorii, deoarece fiind o normă substanţială, art. 124 în vechea
reglementare, care e mai favorabilă, se aplică în continuare tuturor faptelor care au luat
naştere sub imperiul său. În opinia Curţii, această interpretare a normei legale atacate este
cea care este conformă cu art. 15 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, ea respectă şi art. 16
alin. (1) din legea fundamentală, toate persoanele care au săvârşit o faptă penală sub imperiul
legii vechi având posibilitatea să fie judecate după aceleaşi reguli privind prescripţia răspunderii
penale.
II. Importanţa deciziei

În mod evident, hotărârea în discuţie este importantă pentru că stabileşte în mod indubitabil că
dispoziţiile art. 124 C. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 63/2012[2], fiind norme
penale mai puţin favorabile deoarece prelungesc termenul de prescripţie specială a răspunderii
penale, nu se aplică decât faptelor săvârşite sub imperiul lor, adică după data intrării în vigoare
a Legii nr. 63/2012, în condiţiile art. 78 din Constituţie. Prin urmare, pentru orice fapte săvârşite
înainte de această dată se vor aplica dispoziţiile penale anterioare care sunt mai favorabile.
Dincolo însă de această calitate vădită a hotărârii respective, ea este remarcabilă şi pentru alte
trei motive, mai puţin evidente, dar la fel de importante.
În primul rând, Curtea Constituţională îşi afirmă cu tărie rolul de a determina care este
interpretarea corectă din punct de vedere constituţional a unei norme legislative, intrând într-un
aparent conflict în acest domeniu cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chemată de art. 126
alin. (3) din Constituţie să asigure „interpretarea şi aplicarea unitară a legii”. În al doilea rând,
Curtea confirmă, o dată în plus, ideea, tradiţională în sistemul nostru de drept, că normele
privind prescripţia specială a răspunderii penale sunt norme de drept substanţial, nu norme
de drept procesual. Deşi această idee poate părea evidentă, este totuşi important că ea este
reconfirmată cu tărie de către instanţa de contencios constituţional, mai ales că alte sisteme
de drept consideră astfel de norme ca fiind norme procesuale, cu toate consecinţele ce decurg
de aici în ceea ce priveşte aplicabilitatea lor imediată. În al treilea rând, Curtea Constituţională
face şi o trecere în revistă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia
art. 7 din Convenţie şi stabileşte că aceasta, întrucât pare să permită o aplicare imediată a unor
norme mai grave privind prescripţia răspunderii penale, este mai puţin protectoare pentru
drepturile fundamentale decât este dreptul intern. În aceste condiţii, în temeiul art. 20 alin. (2)
din legea fundamentală, Curtea acordă prevalenţă normelor naţionale în materie.
Aşa cum am menţionat, hotărârea este remarcabilă şi pentru faptul că instanţa de contencios
constituţional se consideră competentă să determine modul în care este interpretată o normă
cu caracter legislativ, deşi un astfel de apanaj aparţine în principiu Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Într-adevăr, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României: „Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Cu toate acestea, conform unei jurisprudenţe
constante[3] a Curţii Constituţionale, în cazul în care o normă legală este susceptibilă de
[2]
Publicată în M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012.
[3]
A se vedea în acest sens şi Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în M. Of. nr. 482 din 7 iulie 2011.

Sebastian RĂDULEŢU
a fi interpretată în mai multe sensuri, dintre care unele ar face ca norma respectivă să fie
neconstituţională, instanţa de contencios constituţional este competentă să stabilească care
dintre interpretările posibile este conformă legii fundamentale. O astfel de decizie a Curţii, prin
care se stabileşte o interpretare conformă cu legea fundamentală, este general obligatorie. Prin
urmare, în astfel de cazuri strict determinate, chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie
să adopte interpretarea impusă de către Curtea Constituţională. Temeiul său juridic general îl
constituie art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform căruia: „În România, respectarea Constituţiei,
a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
În al doilea rând, Curtea reafirmă ideea că normele privind prescripţia specială a răspunderii
penale sunt norme de drept substanţial, nu norme de drept procesual. Considerarea normelor
privind prescripţia ca fiind norme de drept penal substanţial este deja tradiţională în sistemul
nostru de drept. Într-adevăr prescripţia răspunderii penale este în prezent o instituţie
reglementată de partea generală a Codului penal, în capitolul II, Titlul VII denumit „Cauzele
care înlătură răspunderea penală”. Această soluţie a fost adoptată prin Codul penal din 1968.
Anterior, prescripţia era considerată o instituţie de drept procesual penal. Spre exemplu, ea
a fost reglementată de Codul de procedură penală din 1865. De asemenea, Codul penal din
1936 reglementa prescripţia acţiunii penale.[4] În prezent, însă, ea este o instituţie de drept
penal substanţial, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Astfel, fiind o normă de drept penal
substanţial este evident că în materie sunt incidente dispoziţiile constituţionale [art. 15 alin. (2)
din Legea fundamentală) şi legale (art. 13 C. pen.) privind legea penală mai favorabilă, nefiind
nevoie de existenţa unor norme tranzitorii. Prin urmare noua reglementare prin care se măreşte
termenul de prescripţie specială nu este o normă de imediată aplicare, întrucât nu e normă
de procedură, ci ea se aplică doar faptelor săvârşite după intrarea ei în vigoare. Pentru faptele
comise anterior se aplică norma mai favorabilă, adică norma veche. Deşi această idee poate
părea evidentă, este totuşi important că ea este reconfirmată cu tărie de către instanţa de
contencios constituţional, mai ales că alte sisteme de drept consideră astfel de norme ca fiind
norme procesuale, cu toate consecinţele ce decurg de aici în ceea ce priveşte aplicabilitatea lor
imediată.
În al treilea rând, Curtea Constituţională face şi o trecere în revistă a jurisprudenţei Curţii

Europene a Drepturilor Omului în materia art. 7 din Convenţie şi stabileşte că aceasta, întrucât
pare să permită o aplicare imediată a unor norme mai grave privind prescripţia răspunderii
penale, este mai puţin protectoare pentru drepturile fundamentale decât este dreptul intern.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului instituie principiul legalităţii infracţiunii şi pedepsei
JURISPRUDENȚĂ
în art. 7 alin. (1), conform căruia „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o
omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional
sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea
aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”. După cum se observă, Convenţia nu impune
însă, nici principiul aplicării legii penale mai favorabile, şi nici regula că normele legale privind
prescripţia ar fi norme de drept substanţial. În ceea ce priveşte principiul aplicării legii penale
mai favorabile, deşi nu este impus în mod expres de către Convenţie, Curtea îl acceptă totuşi
ca o excepţie de la regula prevăzută de art. 7 alin. (1), atunci când aplicarea mitior lex este
Pentru dezvoltări a se vedea M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul Penal comentat, Vol. I. Partea Generală,
[4]
Ed. Hamangiu, 2007, p. 630. A se vedea, de asemenea, T. Vasiliu, G. Antoniu, Ş. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu,
V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul Penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea Generală,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 633.

prevăzută în dreptul intern.[5] De altfel, soluţia permisă de către instanţa europeană este
explicabilă. „Principiul legalităţii fiind de inspiraţie liberală şi stabilit în interesul persoanei,
nu va putea fi întors împotriva acesteia”.[6] În aceeaşi ordine de idei, Convenţia nu oferă o
soluţie cu privire la caracterul substanţial sau procedural al normelor privind prescripţia,
lăsând acest lucru la latitudinea legiuitorului naţional al fiecărui stat în parte. În acest sens,
Curtea Europeană pare a accepta oricare dintre cele două soluţii posibile, cu condiţia să nu
reprezinte o încălcare a principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei, consacrat de art. 7 alin. (1)
din Convenţie. Spre exemplu, prin hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în cauza Coëme
şi alţii contra Belgiei, hotărâre la care face referire şi instanţa de contencios constituţional în
cuprinsul deciziei comentate, Curtea Europeană acceptă posibilitatea reglementării prescripţiei
răspunderii penale prin norme de procedură, norme care, prin urmare, sunt de imediată
aplicare. Însă, aşa cum am menţionat, nu există la nivelul Convenţiei o singură soluţie a acestei
probleme. Prin urmare, aşa cum am menţionat mai sus, Convenţia nu prevede expres, nici
principiul retroactivităţii normei penale mai favorabile, şi nici regula potrivit căreia normele
care reglementează prescripţia răspunderii penale trebuie să fie norme de drept substanţial.
Cu toate acestea, în măsura în care un stat membru al Convenţiei înţelege să le introducă în
sistemul naţional de drept, Curtea le acceptă ca fiind conforme art. 7 alin. (1). Dreptul român,
conform celor prezentate mai sus, consacră expres cele două reguli la nivel legislativ. Principiul
retroactivităţii legii penale mai favorabile este chiar un principiu constituţional. Având în vedere
această comparaţie între normele interne şi cele europene cu privire la problema în discuţie, se
poate susţine, aşa cum o face Curtea Constituţională, că sistemul naţional conţine dispoziţii
mai favorabile pentru drepturile fundamentale în domeniul prescripţiei răspunderii penale. În
aceste condiţii, în temeiul art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, Curtea acordă prevalenţă
normelor naţionale în materie.
[5]
A se vedea în acest sens hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în cauza G. c. Franţei, § 26.
[6]
B. Bouloc, Droit pénal général, Précis Dalloz, nr. 127, citat de Jean-François Renucci, Tratat de drept european al
drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 317.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Ştergerea datelor cu caracter personal din arhiva birourilor de credit...
Ştergerea datelor cu caracter personal din arhiva

birourilor de credit. Condiţiile pentru prelucrare legală.
Consimţământul pentru prelucrarea datelor
drd. Gabriela ZANFIR[1]
ABSTRACT
Romania’s High Court of Cassation and Justice decided that an individual which
did not give her consent to further processing of her personal data within
a credit contract by a credit bureau is not entitled to ask for the erasure of
her data, quashing a previous decision in favor of the appellant. In doing so, it
misinterpreted the rules for lawful processing enshrined in the Romanian law
for the protection of personal data (Law no. 677/2001), it did not differentiate
between the different types of personal data processed (the data necessary for
the completion of the contract and the data processed during the execution of
the contract), and it did not discuss whether the credit bureau was a third party
or a processor in relation with the bank providing the credit services, or whether
it was itself a controller. This commentary analyzes the path taken by the High
Court, underlying the shortcomings in its „rationae decidendi” and unveiling a
different path which could have been taken in accordance with the fundamental
right to the protection of personal data.
Keywords: right to be forgotten, data protection, right to erasure, credit bureau
REZUMAT
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că o persoană care nu şi-a dat
consimţământul valabil pentru prelucrarea datelor sale personale de către Biroul
de Credit, ca urmare a semnării unui contract de credit, nu are dreptul să solicite
ştergerea datelor sale personale din baza de date a Biroului de Credit, deşi prima
instanţă şi instanţa de apel hotărâseră în favoarea reclamantei. În decizia Înaltei
Curţi au fost interpretate greşit regulile cu privire la temeiurile legale pentru
prelucrarea datelor personale prevăzute de legea română a protecţiei datelor
personale (Legea nr. 677/2001), nu s-a diferenţiat între diferitele tipuri de date
personale prelucrate (datele necesare încheierii contractului şi datele prelucrate
în timpul executării contractului), şi nu a fost analizat rolul Biroul de Credit
în prelucrarea din speţă, respectiv dacă acesta avea calitatea de terţ sau de
intermediar cu privire la prelucrarea datelor rezultate din contractul de credit, în
Asistent de cercetare, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova.
[1]
*
Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/78421, proiect strategic ID 78421 (2010),
cofinanţat din Fondul Social European – „Investeşte în oameni”, prin programul operaţional sectorial „Dezvoltarea
resurselor umane” 2007-2013. Autoarea mulţumeşte Tilburg Institute for Law and Technology (Olanda) pentru sprijinul
în documentarea acestui material, în perioada vizitei de cercetare.

Gabriela ZANFIR
raport cu banca, sau dacă era el însuşi un operator de date în sensul legii speciale.
Acest comentariu analizează argumentaţia Înaltei Curţi, subliniind punctele
criticabile din rationae decidendi şi revelând o posibilă argumentaţie alternativă care
ar fi putut fi făcută respectând dreptul fundamental la protecţia datelor personale.
Cuvinte-cheie: dreptul de a fi uitat, protecţia datelor, dreptul de ştergere, Biroul

de Credit
(ÎCCJ, secţia a II-a civilă, nr. 3041 din 10 octombrie 2011)
Rezumatul deciziei cizii menţionează în mod expres că datele

solicitanţilor de credit se transmit către sis-
Prin sentinţa nr. 1070 din 20 octombrie 2010, temele de evidenţă de tipul B.C. numai cu
pronunţată de Tribunalul Olt, s-a dispus admi- acordul scris al persoanei vizate obţinut la
terea acţiunii formulată de reclamanta C.M.A., data depunerii cererii de credit. Tribunalul
iar pârâta BRD sucursala Slatina a fost obligată aminteşte în decizia sa şi art. 5 alin. (1) al Legii
să solicite pârâtei SC Biroul de Credit SA (BDC) nr. 677/2001 care impune regula consimţă-
ştergerea datelor cu caracter personal ale re- mântului „expres şi neechivoc” al persoanei
clamantei din baza de date privind contractul vizate cu privire la legitimitatea unei prelu-
de credit din 11 aprilie 2003. Reclamanta nu crări de date personale, considerând că „re-
a executat întocmai obligaţia de plată lunară clamanta nu se află în excepţiile prevăzute la
a ratelor, ci cu întârziere, dar în final creditul a art. 7 şi art. 8 din lege”[4].
fost rambursat în totalitate. Reclamanta a fost Împotriva acestei sentinţe a formulat apel
înregistrată de către BDC cu debite reprezen- pârâta BRD, criticând-o pentru netemeini-
tând rate neachitate în termenul legal începând ce. Prin decizia nr. 21 din 22 februarie 2011,
cu luna mai 2006. Pentru transmiterea acestor Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, a
date, pârâta BRD s-a prevalat de menţiunea for- respins apelul ca nefondat. Instanţa de apel a
mulată de către reclamantă pe formularul cere- reţinut mai întâi că raporturilor contractuale
rii de credit, din care rezultă că aceasta şi-a dat dintre reclamantă şi banca pârâtă nu le sunt
acordul pentru prelucrarea datelor cu caracter aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 107/2007 a
personal în vederea efectuării de analize statis- ANSPDCP, întrucât a fost publicată în Moni-
tice şi îmbunătăţirea serviciilor oferite de bancă torul Oficial la o lună după finalizarea con-
precum şi analize financiare, potrivit Legii nr. tractului de credit. Apoi, instanţa a considerat
677/2001[2]. că în ceea ce priveşte interpretarea şi aplica-
Tribunalul Olt a considerat că acest acord nu rea Legii nr. 677/2001, prima instanţă a pro-
nunţat o hotărâre legală.
JURISPRUDENȚĂ
reprezintă acordul expres cu privire la prelu-

crarea datelor cu caracter personal de către Instanţa de apel a reţinut, printre altele, că
BDC aşa cum cer dispoziţiile art. 8 şi art. 12 BDC avea obligaţia să obţină consimţământul
ale Legii nr. 677/2001 şi dispoziţiile Decizi- expres al persoanei vizate, obligaţie ce „nu se
ei nr. 105/2007 a Autorităţii Naţionale de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter rităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor
Personal[3] (ANSPDCP). Art. 8 al acestei de- cu Caracter Personal, cu privire la prelucrările de date
cu caracter personal efectuate în sisteme de evidenţă de
[2]
Legea nr. 677/2001 a protecţiei persoanei cu privire tipul birourilor de credit, publicată în M. Of. nr. 891 din
la prelucrarea datelor ei cu caracter personal şi libera 27 decembrie 2007.
circulaţie a acestor date, publicată în M. Of. nr. 720 din Art. 7 al Legii nr. 677/2001 reglementează prelucrarea
[4]
12 decembrie 2001. unor categorii speciale de date, iar art. 8 reglementează

[3]
Decizia nr. 105/2007 din 15 decembrie 2007 a Auto- prelucrarea datelor de identificare ale persoanei.

poate susţine că a fost respectată prin înscri- nu de a lua un acord expres nominal, sens în
sul semnat de reclamantă la 11 aprilie 2003 care a procedat şi banca la sediul tuturor su-
unde, pe verso, cu litere greu lizibile şi într-o cursalelor şi agenţiilor sale.
scriere incorectă a formularului tipizat – Cere-
re de credit, se consemnează consimt ca date- Analizând recursul, Înalta Curtea de Casaţie
le prezentate în cererea de credit să fie utiliza- şi Justiţie (ÎCCJ) îl găseşte fondat. Instanţa de
te de către bănci pentru efectuarea de analize recurs a constatat că acordul în sensul legii
statistice şi de marketing şi sunt de acord ca de mai sus înseamnă luarea consimţămân-
aceste date să fie prelucrate în scopul îmbună- tului pentru prelucrarea datelor cu caracter
tăţirii serviciilor şi produselor oferite de bănci şi personal ale solicitantului de credit, iar luarea
alte analize financiare, în conformitate cu pre- acestuia în cauză la data încheierii contractu-
vederile Legii nr. 677/2001”. De asemenea, nu lui de credit acoperă cerinţele legii şi nu aşa
poate fi apreciat ca valabil un astfel de consim- cum a stabilit instanţa de apel, în privinţa le-
ţământ dat nu operatorului, ci băncii, cu atât gitimităţii dreptului băncii de a le transmite
mai mult cu cât la data când reclamanta a dat operatorului, atât timp cât prin definiţia dată
acest consimţământ BDC nu fusese constituit, de lege prin art. 3 lit. a) aceasta se referă la
această societate fiind înscrisă în Registrul Co- „orice informaţii referitoare la o persoană fi-
merţului abia la începutul anului 2004. zică identificată sau identificabilă”, nefăcân-
du-se nicio distincţie între date negative (cum
Instanţa de apel a reţinut şi că în cauză nu sunt cele în cauză) sau pozitive. Conform
sunt aplicabile art. 5 alin. (2) lit. e) din Legea ÎCCJ, chiar dacă părţile au încheiat contrac-
nr. 677/2001 atâta timp cât, prin dezvăluirea tul de credit anterior înfiinţării BDC, clauza
informaţiilor prelucrate de către operator inserată în contract prin care intimata-recla-
către băncile terţe solicitante de informaţii, mantă şi-a dat consimţământul în sensul pre-
sunt prejudiciate interesele persoanei vizate, lucrării datelor personale în vederea realizării
nici art. 12 alin. (4) privind derogarea de la analizelor financiare se circumscrie situaţiilor
obligaţia de informare a persoanei vizate, nereglementate generic, ulterior prin legea mo-
fiind justificat efortul disproporţionat faţă de dificată, astfel că instanţa de apel trebuia să
interesul legitim lezat al persoanei vizate. S-a constate că banca şi-a îndeplinit obligaţia, iar
mai reţinut şi că Autoritatea de Supraveghere, intimatei-reclamante nu i s-au încălcat drep-
Avocatul Poporului la acea dată, a comunicat turile, cu atât mai mult cu cât această clauză
BDC faptul că poate prelucra date de identifi- contractuală nu a fost desfiinţată ca nulă sau
care ale persoanelor care au contracte de cre- abuzivă.
dit, numai cu respectarea unor condiţii, prima
fiind chiar „informarea persoanelor vizate, În ceea ce priveşte art. 8 din Legea nr. 677/2001,
atât de către bănci, înainte de dezvăluirea da- ÎCCJ a reţinut şi că existând un acord vala-
telor către BDC, cât şi de BDC la momentul bil dat băncii chiar prin contractul de credit,
colectării datelor”, obligaţie nerespectată. este incidentă situaţia de excepţie prevăzută
de art. 5 lit. e) din lege, potrivit căreia orice
Pârâta a formulat recurs împotriva acestei de- prelucrare poate fi efectuată numai dacă per-
cizii considerând că instanţa de apel a inter- soana vizată şi-a dat consimţământul pentru
pretat greşit şi discreţionar dispoziţiile acte- prelucrarea datelor, cu excepţia situaţiei când
lor normative incidente în speţă, ţinând cont prelucrarea este necesară în vederea realizării
doar de protejarea intereselor reclamantei, unui interes legitim al terţului căruia îi sunt
nu şi ale instituţiei de credit. Printre altele, a dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes
argumentat şi că BDC şi-a îndeplinit obligaţi- să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi
ile de informare prevăzute în art. 12 din Legea libertăţile fundamentale ale persoanei viza-
nr. 677/2001, potrivit anunţului din ziarul A te. Instanţa supremă a considerat că în cauză
din data de 11 august 2004, obligaţia fiind este vorba numai despre informarea băncilor
una de informare a clienţilor persoane fizice şi asupra riscului de credit constatat sau nu în

Gabriela ZANFIR
urma analizelor financiare, instanţa de apel intervenţie asupra datelor, dreptul de opoziţie
apreciind greşit neincidenţa excepţiei din per- şi dreptul de acces la justiţie, fiind în sarcina
spectiva prejudicierii interesului persoanei vi- instanţei de judecată să verifice în măsura în
zate raportat la interesul băncilor. care doar lipsa informării poate atrage conse-
Cât priveşte obligaţia de informare pe care le- cinţa ştergerii datelor. Or, intimata-reclamantă
gea conţinută în art. 12 al Legii nr. 677/2001 nu a contestat caracterul complet şi exact al
faţă de interpretarea sistematico-juridică a datelor, ci doar menţinerea acestor date şi în
legii, ea naşte în beneficiul părţii vizate drepturi prezent, în condiţiile achitării în totalitate a
precum: dreptul de acces la date, dreptul de creditului şi majorărilor de întârziere.
COMENTARIU
1. Probleme sensibile: dreptul de a fi uitat şi „listele negre”

Decizia nr. 3041/2011 a ÎCCJ atinge două probleme importante şi actuale în materia dreptului
la protecţia datelor cu caracter personal: „dreptul de a fi uitat”, pe de o parte, şi prelucrarea
informaţiilor personale în scopul creării aşa-numitelor „liste negre”, pe de altă parte. Soluţia
ÎCCJ nu poate contribui însă la rezolvarea pe fond a problemelor legate de aceste două aspecte,
întrucât interpretarea dată prevederilor legii speciale cu privire la protecţia datelor este
trunchiată şi lipsită de o analiză detaliată a acestor probleme.
„Dreptul de a fi uitat” presupune dreptul persoanei vizate de prelucrarea datelor de a obţine
din partea operatorului ştergerea datelor cu caracter personal care o privesc şi încetarea
difuzării acestor date, în anumite condiţii, şi este prevăzut ca atare, sub această denumire,
în propunerea de regulament cu privire la protecţia datelor personale publicată în 2012 de
către Comisia Europeană[5]. Un drept similar este însă deja prevăzut de legislaţia europeană în
vigoare în materia protecţiei datelor personale, într-un limbaj mai puţin clar, prin interpretarea
cumulativă a dreptului de a se opune unei prelucrări (art. 14 al Directivei nr. 95/46[6]) şi
dreptului de a obţine de la operator „după caz, rectificarea, ştergerea sau blocarea datelor a
căror prelucrare nu respectă dispoziţiile prezentei directive, în special datorită caracterului
incomplet sau inexact al datelor” [art. 12 lit. b) al Directivei nr. 95/46][7].
Cele două articole au fost transpuse în legea română în art. 14 alin. (1) şi art. 15 ale Legii
nr. 677/2001, oferind persoanei vizate anumite garanţii astfel încât datele sale personale
să fie prelucrate legitim în ipoteza solicitării ştergerii datelor din diferite baze de date, în
conformitate cu art. 8 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
JURISPRUDENȚĂ
Din punct de vedere al prelucrării unor date cu caracter personal, o „listă neagră” constă în
„colectarea şi diseminarea unor informaţii specifice cu privire la un anumit grup de persoane,
care sunt compilate în baza unor criterii specifice în funcţie de tipul de listă în discuţie, şi care
în general implică existenţa unor efecte negative pentru persoanele incluse în listă şi pot
[5]
Art. 17, Propunere de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind protecţia persoanelor fizice
referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (Regulament general privind
protecţia datelor); COM(2012), 11 final, din 27 ianuarie 2012.
[6]
Directiva nr. 95/46 a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor
fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.
A se vedea J. Ausloos, The Right to be Forgotten – Worth Remembering?, Computers Law and Security Review, nr. 28,
[7]
2012, pp. 143-152.

discrimina împotriva unui grup de persoane prin interzicerea accesului acestora la un anumit
serviciu sau prin afectarea reputaţiei lor”[8].
Problemele ridicate în materia dreptului la protecţia datelor personale de către constituirea
unor liste negre, inclusiv în domeniul financiar, aşa cum pot fi considerate listele create de
birourile de credit, sunt sensibile, mai ales în contextul contrabalansării unui drept fundamental
cu un interes general al societăţii, respectiv echilibrul macroeconomic. Acest interes public
a devenit evident în urma recentei crize financiare, în timpul căreia un număr mare de bănci
din jurul lumii au arătat că au fost insuficient de atente la riscuri din cadrul portofoliilor lor[9].
Pe de altă parte, industria raportărilor informaţiilor despre credite din Europa, în general, nu s-a
arătat niciodată suficient de preocupată de problemele pe care această activitate le ridică în
materia protecţiei datelor personale[10].
Un exemplu în acest sens este inclusiv Regulamentul Băncii Naţionale a României (BNR)
nr. 2/2012 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor de Credit[11] (CRC).
Conform art. 1 alin. (2), CRC gestionează informaţia de risc de credit şi informaţia despre
fraudele cu carduri pentru scopurile specifice ale utilizatorilor, definind informaţia de risc de
credit ca fiind „datele de identificare ale unui debitor, persoană fizică sau persoană juridică
non-bancară şi operaţiunile în lei şi în valută prin care persoanele declarante se expun la risc
faţă de acel debitor”[12]. În mod evident, aceste date, în ceea ce priveşte persoanele fizice, sunt
date cu caracter personal în sensul Legii nr. 677/2001. Cu toate acestea, textul regulamentului
nu face trimitere nici la Legea nr. 677/2001, nici la Decizia nr. 105/2007 a ANSPDCP, şi nici nu
adoptă limbajul specific protecţiei datelor cu caracter personal în conţinutul său (ex: operator
de date, persoană vizată etc.).
Speţa avută în vedere vizează situaţia în care persoana vizată de prelucrare solicită ştergerea
datelor sale personale din conţinutul unei „liste negre”, ridicând probleme cu privire la
legitimitatea prelucrării, precum şi la limitele şi condiţiile în care persoana vizată îşi poate
exercita prerogativele conferite de lege, precum dreptul de a solicita ştergerea datelor. În cauza
de faţă, reclamanta a solicitat instituţiei de credit cu care s-a aflat în relaţie contractuală să
solicite Biroului de Credit ştergerea datelor negative relative la persoana sa, invocând, pe de o
parte, faptul că nu şi-a dat consimţământul pentru colectarea lor într-o astfel de bază de date,
şi, pe de altă parte, că acestea nu mai sunt valabile.
Astfel, având în vedere şi toate premisele amintite mai sus, cauza analizată prezintă
importanţă, mai ales prin prisma soluţiilor corecte pronunţate de prima instanţă şi de instanţa
de apel, soluţii care nu au fost însă considerate întemeiate de către ÎCCJ. Analiza acestor
soluţii înlesneşte stabilirea unor concluzii care se pot dovedi utile în soluţionarea unor viitoare
litigii având un obiect similar. Vor fi analizate toate aspectele prelucrării datelor personale din
cauză care au vocaţia să influenţeze soluţionarea acesteia, precum legitimitatea prelucrării
Article 29 Working Party, Working Document on Blacklists, adoptat pe 3 octombrie 2002, pp. 2-3 (t.a.); disponibil
[8]
online la adresa http://ec.europa.eu/justice/policies/privacy/docs/wpdocs/2002/wp65_en.pdf (ultima dată accesat pe

12 februarie 2013).
[9]
L.I. Nakamura, K. Roszbach, Credit Ratings and Bank Monitoring Ability, European Banking Center Discussion Paper
nr. 2010-10S, p. 2.
A se vedea în acest sens Contribuţia Article 29 Working Party la consultarea publică a DG MARKT asupra raportului
[10]
grupului de experţi asupra datelor despre credite (Contribution of the Article 29 Working Party to the public consultation
of DG MARKT on the report of the Expert Group on Credit Histories), WP 164, adoptată la 1 decembrie 2009.
[11]
Publicat în M. Of. nr. 49 din 20 ianuarie 2012 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2012.
[12]
Art. 2 alin. (1) al Regulamentului BNR nr. 2/2012.

Gabriela ZANFIR
datelor personale ale debitorilor de către birourile de credit, consimţământul persoanei vizate,
obligaţia de informare, sau dreptul de a cere ştergerea datelor, dar şi aplicabilitatea Deciziei
nr. 105/2007 a ANSPDCP în cauză.
2. Legitimitatea prelucrării datelor personale ale debitorilor de

către birourile de credit
Legea nr. 677/2001 stabileşte că datele cu caracter personal sunt „orice informaţii cu privire
la o persoană fizică identificată sau identificabilă”[13] şi că prelucrarea acestora este „orice
operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin
mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea
[…]”[14] lor. În condiţiile în care raportul de credit furnizat băncilor de către Biroul de Credit
conţine date personale agregate despre titular, data deschiderii contului, numărul de cont,
starea contului, durata contractului, frecvenţa plăţilor, rata lunară, suma plătită, suma
restantă, numărul de zile de întârziere, detalii despre persoanele cu declaraţii cu inadvertenţe şi
alte informaţii[15], este evident că datele prelucrate au un caracter personal şi că prelucrarea lor
intră rationae materiae în scopul Legii nr. 677/2001.
Rămâne, deci, de stabilit care este temeiul legal în baza căruia datele personale ale debitorilor
din contractele de credit puteau fi prelucrate în cauza comentată. Conform art. 5 al legii
speciale, există opt ipoteze care legitimează o prelucrare a datelor[16]: regula – consimţământul
persoanei vizate, şi excepţiile – situaţiile în care datele sunt necesare la executarea unui
contract sau antecontract la care persoana vizată este parte, necesare în vederea protejării
vieţii sau sănătăţii persoanei vizate, necesare pentru îndeplinirea unei obligaţii legale a
operatorului de date, necesare în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes
public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică a operatorului de date,
necesare în vederea realizării unui interes legitim al operatorului, situaţia în care datele sunt
obţinute din documente accesibile publicului şi situaţia în care datele sunt prelucrate în scop
ştiinţific, de cercetare istorică sau statistic, dacă datele sunt anonime.
Cum SC Biroul de Credit SA, persoană juridică de drept privat, nu este o autoritate publică,
nu are o obligaţie legală de a prelucra date, nu este parte a unui contract alături de persoana
vizată, nu obţine date din documente accesibile publicului şi nu prelucrează date anonime în
scop ştiinţific ori statistic, ipotezele legale care pot legitima prelucrarea datelor personale ale
debitorilor de către BDC sunt consimţământul persoanei vizate, realizarea unui interes legitim
al operatorului sau excepţia interesului public. Dacă niciunul dintre cele trei temeiuri legale nu
este valabil în cauza de faţă, prelucrarea datelor personale este nelegală şi poate fi oprită de
JURISPRUDENȚĂ
instanţă, în baza art. 18, şi sancţionată de ANSPDCP, în baza art. 32, ambele prevederi ale Legii
nr. 677/2001.
Înainte de a analiza temeiurile legale pentru prelucrare în cauza de faţă, se impun trei precizări.
Mai întâi, legiuitorul român, spre deosebire de cel european, a creat o poziţie specială
[13]
Art. 3 lit. a), Legea nr. 677/2001.
[14]
Art. 3 lit. b), Legea nr. 677/2001.
Pentru lista completă, a se consulta http://www.birouldecredit.ro/index_files/Raportul_de_Credit.htm (ultima dată
[15]
accesat pe 12 februarie 2013).

În acest sens, se poate spune că legiuitorul român a uzitat marja de apreciere conferită de Uniunea Europeană pentru
[16]
transpunerea directivelor, întrucât Directiva nr. 95/46 conţine numai şase temeiuri legale posibile pentru a legitima o
prelucrare de date personale.

prelucrării datelor personale legitimată de consimţământul persoanei, menţionând expres că

aceasta este regula[17]. În al doilea rând, justificarea temeiurilor legale pentru o prelucrare de
date cu caracter personal trebuie să aibă în vedere valoarea de drept fundamental al dreptului
la protecţia datelor cu caracter personal în Uniunea Europeană. În ultimul rând, trebuie avut în
vedere conţinutul Deciziei nr. 105/2007 a ANSPDCP, care se aplică în mod specific prelucrării
datelor personale de către birourile de credit.
3. Criteriile pentru stabilirea incidenţei Deciziei nr. 105/2007

a ANSPDCP în cauză
Cu privire la aplicabilitatea Deciziei nr. 105/2007 în cauza comentată, abordarea instanţelor
de apel şi recurs nu a fost consecventă obiectului deciziei. Ambele instanţe au considerat că
decizia ANSPDCP nu este aplicabilă cauzei deoarece a intrat în vigoare la o lună după finalizarea
contractului de credit. Decizia însă nu reglementează contractele de credit, ci „prelucrările
de date cu caracter personal efectuate în sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credit”.
Astfel, prevederile ei se aplică acestui tip special de prelucrări. În cauză, prelucrarea datelor
reclamantei se afla încă în derulare în momentul intrării în vigoare a Deciziei nr. 105/2007,
cel puţin sub forma „stocării”.
Chiar dacă ar fi fost să decidă că actul emis de ANSPDCP nu se aplică în cauză, instanţele ar
fi trebuit să propună ca punct de referinţă începerea şi derularea prelucrării de date de către
Biroul de Credit, şi nu perioada de derulare a contractului de credit. Având în vedere ciclicitatea
prelucrărilor de date personale de către birourile de credit în general, se poate considera că
Decizia nr. 105/2007 era aplicabilă în cauză cel puţin pentru datele personale care au intrat
în sistemul de prelucrare după încheierea contractului de credit, dacă mai era cazul (ex.: data
achitării ultimei rate, sau orice alte menţiuni transmise de bancă spre BDC după finalizarea
contractului). Sau, întrucât şi stocarea datelor este considerată conform legii o operaţiune
de prelucrare, decizia ar fi putut fi aplicată perioadei de stocare a datelor personale de după
finalizarea contractului de credit, din momentul intrării în vigoare a Deciziei nr. 105/2007.
Oricum, incidenţa acestui act în cauză nu schimbă fundamental soluţia legală, atâta timp cât
decizia nu face decât să detalieze normele prevăzute în legea specială, norme care se aplică
oricum tuturor prelucrărilor de date cu caracter personal. Cu alte cuvinte, indiferent dacă
Decizia nr. 105/2007 se aplică sau nu în cauza discutată, operatorii de date se aflau oricum sub
obligaţia informării persoanei vizate cu privire la detaliile prelucrării şi sub obligaţia obţinerii unui
consimţământ expres. Singura diferenţă pe care o aduce inaplicabilitatea Deciziei nr. 105/2007
în cauză este faptul că, astfel, operatorul ar fi putut justifica prelucrarea datelor personale
şi printr-un alt temei decât consimţământul expres, diferenţă care însă nu este subliniată în
niciuna dintre deciziile instanţelor.
În ceea ce priveşte legitimitatea prelucrării, Decizia nr. 105/2007 prevede în art. 8 alin. (1) că
„Datele cu caracter personal ale solicitanţilor de credit se transmit către sistemele de evidenţă
de tipul birourilor de credit numai cu acordul scris al persoanei vizate, obţinut de participanţi
[instituţiile de credit – n.a.] la data depunerii cererii de credit”. Cu alte cuvinte, ANSPDCP nu
admite ca prelucrările de date personale de către birourile de credit să aibă loc în alt temei
decât consimţământul persoanei vizate. Această prevedere îngreunează sarcina operatorului
de date în dovedirea legalităţii prelucrării, întrucât nu admite excepţii. În schimb, dacă Legea
Art. 7 al Directivei nr. 95/46 enumeră cele şase temeiuri legale pentru prelucrarea datelor personale fără a crea
[17]
condiţii favorabile vreunuia dintre ele.

Gabriela ZANFIR
nr. 677/2001 se aplică direct situaţiei din speţă, operatorul are posibilitatea să arate că
prelucrarea se întemeiază pe una din excepţiile prevăzute în art. 5 al legii speciale.
În cauza de faţă, pentru transmiterea datelor către Biroul de Credit, BRD s-a prevalat de
menţiunea formulată de către reclamantă pe formularul cererii de credit, din care rezultă că
aceasta şi-a dat acordul pentru prelucrarea datelor cu caracter personal în vederea efectuării de
analize statistice şi îmbunătăţiri serviciilor oferite de bancă, precum şi analize financiare. Din acest
fapt rezultă că BRD consideră că legitimitatea prelucrării este dată de consimţământul persoanei
vizate, şi nu de vreuna din excepţiile prevăzute în legea română[18]. Instanţele de apel şi de recurs
au analizat, totuşi, şi posibilitatea ca prelucrarea datelor să fie legitimată de excepţia prevăzută în
art. 5 alin. (2) lit. e), referitoare la interesele legitime ale operatorului. În ceea ce priveşte excepţia
interesului public, aceasta nu a fost ridicată de pârât, ba chiar susţinerile acestuia fiind contrare
posibilităţii admiterii acestui temei care să legitimeze prelucrarea datelor.
4. Consimţământul persoanei vizate

Rolul şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului persoanei vizate în legitimarea
prelucrărilor de date cu caracter personal sunt intens dezbătute în doctrină[19], existând
inclusiv opinii conform cărora maniera în care acesta este prevăzut în prezent în Directiva
nr. 95/46 şi în care este aplicat în practică oferă o protecţie insuficientă persoanelor şi
garanţii inadecvate pentru valorile pe care vrea să le apere cu privire la realităţile pieţei şi ale
intereselor economice[20]. Tocmai de aceea, a fost sugerat să se acorde o atenţie sporită altor
garanţii adecvate în domeniul protecţiei datelor cu scopul protejării efective a dreptului la
protecţia datelor, respectiv drepturilor persoanei vizate, regulilor cu privire la scopul prelucrării
şi răspunderii juridice a operatorilor de date[21].
În ceea ce priveşte legea română, consimţământul persoanei vizate este regula pentru
legitimitatea prelucrărilor de date. Pentru a putea fi considerat valabil exprimat, acesta trebuie
să îndeplinească două condiţii, respectiv să fie exprimat în „mod expres” şi „neechivoc”. În
aplicarea acestor condiţii în cazuri concrete, trebuie însă avut în vedere faptul că Directiva
nr. 95/46 defineşte consimţământul persoanei vizate prin „orice manifestare de voinţă liberă,
specifică şi informată prin care persoana vizată acceptă să fie prelucrate datele cu caracter
personal care o privesc” [art. 2 lit. h)]. Deşi nu a fost transpusă ca atare în legea română,
doctrina interpretării conforme dezvoltată de CJUE impune ca prevederile din legea naţională
JURISPRUDENȚĂ
De altfel, şi Directiva nr. 95/46 prevede condiţiile de legitimitate alternativ, prin conjuncţia „sau”, sugerând că
[18]
existenţa unuia dintre temeiuri este suficientă pentru prelucrare.

A se vedea, printre altele, R. Brownsword, Consent in Data Protection Law: Privacy, Fair Processing and Confidentiality,
[19]
în Reinventing Data Protection?, Ed. S. Gutwirth et al. Springer, Heidelberg, 2009, 83–110; L.A. Bygrave, D.W. Schartum,
Consent, Proportionality and Collective Power, în Reinventing Data Protection?, Ed. S. Gutwirth et al., Springer, Heidelberg,
2009, 157-173; F. Feretti, A European Perspective on Data Processing Consent through the Re-conceptualization of
European Data Protection’s Looking Glass after the Lisbon Treaty: Taking Rights Seriously, European Review of Private Law
nr. 2, 2012, 473-506.
[20]
F. Feretti, op. cit., p. 500; M.F. Kightlinger, Twilight of the idols? EU internet privacy and the postenlightenment
paradigm, Columbia Journal of European Law No. 14, 2007-2008, pp. 1-62; B. Van Alsenoy, E. Kosta, J. Dumortier. D6.1
– Legal requirements for privacy-friendly model privacy policies, The IWT SBO SPION Project.
G. Zanfir, Forgetting about consent. Why the focus should be on suitable safeguards in data protection law, prezentat
[21]
la conferinţa Computers, Privacy and Data Protection, Bruxelles, 23-25 ianuarie, în curs de publicare în Reloading Data
Protection, Springer, 2013.

care reglementează în domeniul de aplicare al unei directive să fie interpretate în sensul acelei
directive[22].
De asemenea, Legea nr. 677/2001 prevede un grad ridicat de protecţie a datelor de identificare
ale persoanei vizate, în art. 8, conform căruia acestea nu pot fi prelucrate decât dacă persoana
şi-a dat în mod expres consimţământul, dacă este prevăzută în mod expres de o dispoziţie
legală, sau dacă ANSPDCP stabileşte că acestea pot fi prelucrate într-un anumit caz. Cum
Biroul de Credit prelucrează inclusiv date de identificare ale debitorului, art. 8 este aplicabil în
speţă cu privire strict la prelucrarea acestor date.
În cauza de faţă, prevederile cu privire la consimţământ au fost încălcate, aşa cum corect a
reţinut Curtea de Apel Craiova. După cum arată în decizia sa, menţiunea din contractul de
credit invocată de pârât era făcută pe verso, „cu litere greu lizibile şi într-o scriere incorectă
a formularului tipizat – cerere de credit”. Prin menţiunea respectivă, debitorul consimte
„ca datele prezentate în cererea de credit să fie utilizate de către bănci pentru efectuarea
de analize statistice şi de marketing” şi e de acord „ca aceste date să fie prelucrate în scopul
îmbunătăţirii serviciilor şi produselor oferite de bănci şi alte analize financiare, în conformitate
cu prevederile Legii nr. 677/2001”.
Prima observaţie este aceea că menţiunea din contractul de credit vizează „datele prezentate
în cererea de credit”, adică informaţiile personale pe care debitorul le oferă la încheierea
contractului de credit – nume, cod numeric personal, adresă etc. Acestea sunt diferite de tipul
de date cu caracter personal prelucrate de către Biroul de Credit, care se referă inclusiv, şi mai
ales, la frecvenţa plăţilor, numărul de rate restante, numărul de zile de întârziere etc., date cu
caracter personal care nu fac parte din „cererea de credit”.
A doua observaţie vizează faptul că debitorul şi-a dat acordul ca datele să îi fie „utilizate de către
bănci”, fapt care conferă incertitudine cu privire la operatorul de date, sugerând debitorului că
datele îi vor fi prelucrate de banca de la care se împrumută, deşi în realitate acestea urma să
fie prelucrate de un terţ şi, într-adevăr, „utilizate” de instituţia bancară în cauză şi de alte bănci.
În plus, scopul prelucrării în menţiunea din contractul de credit este „îmbunătăţirea serviciilor
şi produselor oferite de bănci pentru efectuarea de analize statistice şi de marketing”, scop
care nu corespunde întocmai realităţii. Aşa cum se arată şi în Decizia nr. 105/2007, scopul unor
astfel de prelucrări de date este evaluarea solvabilităţii riscului la creditare şi al determinării
gradului de îndatorare a debitorilor persoane fizice[23]. În ceea ce priveşte prelucrarea datelor
personale în scopuri statistice, aceasta poate fi făcută şi prin anonimizarea datelor, conform
principiului minimizării datelor prelucrate. În cazul birourilor de credit, anonimizarea ar lipsi
însă de eficienţă colectarea datelor debitorilor.
Pe de altă parte, o prelucrare care vizează strict marketingul ar putea oricând fi oprită de către
persoana vizată, fără nicio justificare, în virtutea art. 15 alin. (2) al Legii nr. 677/2001[24].
Mai mult, în momentul exprimării consimţământului prin semnarea contractului de credit,
Biroul de Credit nu fusese încă înfiinţat, adică operatorul care prelucrează datele în cauză nu
exista atunci când pârâtul pretinde că ar fi obţinut consimţământul pentru această prelucrare.
[22]
A se vedea CJUE, Von Colson and Elisabeth Kamann v Land Nordrhein-Westfalen, Cauza 14/83, [1984] ECR 1891, pct. 26.
[23]
Art. 1, Decizia nr. 105/2007 a ANSPDCP.
„Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, în mod gratuit şi fără nici o justificare, ca datele care o
[24]
vizează să fie prelucrate în scop de marketing direct, în numele operatorului sau al unui terţ, sau să fie dezvăluite unor
terţi într-un asemenea scop.”

Gabriela ZANFIR
În concluzie, nu se poate susţine că persoana vizată şi-a dat consimţământul „în mod expres
şi neechivoc”, ori informat, pentru ca Biroul de Credit să poată prelucra datele sale personale,
având în vedere, pe de o parte, că menţiunea de pe verso din contractul de credit se referă doar
la prelucrarea datelor din cererea de credit, şi, pe de altă parte, că menţiunea nu se referă la
operatorul de date efectiv – Biroul de Credit, ci are o formulare vagă, ce poate induce uşor în
eroare persoana vizată. Aşa cum corect a reţinut Curtea de Apel Craiova, „nu poate fi apreciat
ca valabil un astfel de consimţământ dat nu operatorului, ci băncii, cu atât mai mult cu cât
la data când reclamanta a dat acest consimţământ, 11 aprilie 2003, SC BDC SA nu fusese
constituită, această societate fiind înscrisă în Registrul Comerţului la începutul anului 2004”.
Astfel, argumentele din decizia ÎCCJ potrivit cărora „chiar dacă părţile au încheiat contractul de
credit anterior înfiinţării SC BDC SA, clauza inserată în contract […] se circumscrie situaţiilor
reglementate generic, ulterior prin legea modificată, astfel că instanţa de apel trebuia
să constate că banca şi-a îndeplinit obligaţia, iar intimatei-reclamante nu i s-au încălcat
drepturile, cu atât mai mult cu cât această clauză contractuală nu a fost desfiinţată ca nulă
sau abuzivă”, nu pot fi considerate valide. A considera că un acord de voinţă cu privire la o
anumită prelucrare a datelor personale este valabil doar pentru că are ca obiect în general o
operaţiune ce poate fi circumscrisă unei prelucrări, având un operator neidentificat, nu este în
conformitate cu principiile fundamentale ale protecţiei datelor cu caracter personal[25].
5. Interesele legitime ale operatorului şi interesul public

Dat fiind că nu este îndeplinită condiţia consimţământului pentru legitimitatea prelucrării
datelor în cauza comentată, instanţele ar fi putut să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile
uneia dintre excepţiile admise de Legea nr. 677/2001. Aşa cum am stabilit mai sus, cele două
excepţii care şi-ar fi putut găsi aplicabilitate în prelucrarea datelor din cauză sunt interesele
legitime ale operatorului sau interesul public.
Conform art. 5 alin. (2) lit. e) al Legii nr. 677/2001, este o excepţie de la regula
consimţământului situaţia în care prelucrarea datelor este necesară în vederea realizării unui
interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia
ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei vizate. Curtea de Apel Craiova a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile acestui
articol în cauză „atâta timp cât, prin dezvăluirea informaţiilor prelucrate de către operator
către băncile terţe solicitante de informaţii, sunt prejudiciate interesele persoanei vizate”. Acest
argument nu poate fi răsturnat. Scopul principal al funcţionării birourilor de credit este tocmai
gestionarea riscurilor în angajarea unor credite neperformante, acest lucru implicând decizii de
JURISPRUDENȚĂ
neacordare a creditelor anumitor persoane în baza unui scor generat de informaţiile stocate de
către biroul de credit. Interesul persoanei vizate nu este însă întotdeauna prejudiciat, excepţie
făcând situaţiile în care scorul său este unul pozitiv, acest lucru facilitând obţinerea unui credit.
Cu toate acestea, scopul principal al unor astfel de prelucrări este, ca regulă, excluderea de la
creditare a potenţialilor clienţi cu un grad ridicat de risc.
Cu privire la temeiurile de legitimitate ale prelucrării datelor personale în acest caz, hotărârea
ÎCCJ conţine două neconcordanţe faţă de cadrul de reglementare al protecţiei datelor.
Prima are legătură cu faptul că aplică art. 8 al Legii nr. 677/2001 întregii prelucrări de date
Principiile procesării corecte şi legale, minimizării datelor, specificităţii scopului, calităţii datelor, participării şi controlului
[25]
persoanei vizate, limitării accesului, securităţii informaţiei şi sensibilităţii unor date; pentru detalii, a se vedea L.A. Bygrave,
Data Protection Law – Approaching its Rationale, Logic and Limits, Kluwer Law International, 2002, pp. 57-70.

din cauză, când, în realitate, acesta se aplică numai datelor cu funcţie de identificare, precum
nume, prenume, cod numeric personal. A doua priveşte obiectul de activitate a birourilor
de credit, hotărârea nefăcând referire la caracterul posibil prejudiciator al acesteia. Astfel,
„în interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 8 din lege”, ÎCCJ consideră aplicabil art. 5 alin. (2)
lit. e), deoarece „în cauză, este vorba numai despre informarea băncilor asupra riscului de credit
constatat sau nu în urma analizelor financiare, instanţa de apel apreciind greşit neincidenţa
excepţiei din perspectiva prejudicierii interesului persoanei vizate raportat la interesul băncilor,
deşi, intimata-reclamantă se află în situaţia neexecutării culpabile a unui contract de credit,
aspect statuat prin hotărâri judecătoreşti, după cum faţă de cele arătate în precedent nu se
poate reţine nici încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei vizate în
legătură cu acest interes al terţilor, existând un acord cu banca în cauză”. Cu alte cuvinte,
decizia ÎCCJ face referire, în subsidiar, chiar la posibilitatea ca persoana vizată să fi renunţat la
drepturile şi libertăţile ei fundamentale prin semnarea „acordului cu banca în cauză”,
Trebuie precizat cu titlu preliminar că, din datele prezentate primei instanţe, „reclamanta nu
a executat întocmai obligaţia de plată lunară a ratelor, ci cu întârziere dar în final creditul a
fost rambursat în totalitate, aşa cum de altfel rezultă şi din sentinţa nr. 6939 din 10 decembrie
2007, debitul restant fiind achitat de giranţi”. Cu alte cuvinte, contractul de credit a fost
executat în cele din urmă.
Cu toate acestea, în cauză, problema contrabalansării interesului legitim al operatorului de date
şi a intereselor persoanei vizate trebuie să fie pusă, mai întâi, la nivel de principiu, a priori faţă de
derularea raportului debitor-creditor, pentru a vedea dacă prelucrarea poate fi legitimată sau
nu prin excepţia de la art. 5 alin. (2) lit. e). Aşa cum am arătat mai sus, în principiu, activitatea
birourilor de credit, deşi este făcută în interesul legitim al lor, se desfăşoară cu precădere în
detrimentul intereselor persoanei vizate, putând angaja date asupra cărora persoana nu are
control pentru a-i crea un profil financiar şi a-i refuza acordarea unui credit dacă acel profil nu
corespunde unui nivel minim de risc pe care banca şi-l poate asuma.
În concluzie, având în vedere că regula în materie este obţinerea consimţământului expres al
persoanei, interesele legitime ale operatorului fiind o excepţie a acesteia şi impunând deci o
interpretare restrictivă, precum şi că ANSPDCP în Decizia nr. 105/2007 a stabilit ca principiu
că prelucrările de date în astfel de cazuri trebuie făcute numai cu acordul expres al persoanei
vizate, Curtea de Apel Craiova a stabilit corect faptul că în astfel de prelucrări interesul legitim
al operatorului aduce atingere intereselor persoanei vizate de prelucrare.
Instanţele ar mai fi putut analiza incidenţa unei excepţii a regulii consimţământului, şi anume
excepţia interesului public. Aceasta nu este evident aplicabilă activităţii unui operator de date
– persoană juridică de drept privat, datorită formulării prevederii: „[…] când prelucrarea este
necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează
exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terţul
căruia îi sunt dezvăluite datele”. Din această prevedere s-ar putea înţelege că numai autorităţile
publice pot fi subiectul excepţiei. Însă, printr-o interpretare gramaticală, se poate ajunge la
concluzia că „măsuri de interes public” pot fi luate şi de persoane juridice de drept privat, aceste
măsuri fiind despărţite prin conjuncţia „sau” de măsurile care vizează exercitarea prerogativelor
autorităţilor publice, fără alte precizări. Se poate admite că există şi persoane juridice de drept
privat care duc la îndeplinire măsuri de interes public. Însă o astfel de interpretare, pentru a fi
certă, ar trebui să fie realizată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pe care procedurii
întrebărilor preliminare, dat fiind faptul că această prevedere reprezintă transpunerea unui
articol din Directiva nr. 95/46.

Gabriela ZANFIR
În cazul specific al calculării riscurilor financiare, un interes public a devenit evident după
declanşarea crizei financiare globale în 2008 prin falimentarea unor bănci din Statele Unite ale
Americii. Un sistem eficient de management al riscurilor este deci susceptibil de a se desfăşura
în interesul public. În România însă această măsură în interesul public este exercitată, începând
cu anul 2000, de Centrala Riscurilor Bancare (care din 2012 poartă numele de Centrala
Riscurilor de Credit), ce funcţionează în cadrul BNR. Astfel, un sistem paralel privat nu se poate
prevala de interesul public pentru prelucrarea datelor personale în scopul calculării riscurilor de
credit, chiar dacă instanţa ar admite interpretarea lato sensu a excepţiei prelucrării de date în
interes public.
În concluzie, având în vedere că Biroul de Credit nu a obţinut consimţământul expres al
persoanei vizate cu privire la prelucrare, şi nici nu se încadrează în excepţiile prevăzute de Legea
nr. 677/2001, prelucrarea datelor reclamantei nu este legitimă şi încetarea ei poate fi solicitată
în instanţă.
6. Obligaţia de informare
Chiar dacă prelucrarea datelor ar fi fost considerată legitimă în acest caz, operatorul de date
– în speţă Biroul de Credit, nu a respectat obligaţia de informare a persoanei vizate cu privire
la detaliile prelucrării. Situaţia din cauza comentată se circumscrie cazului reglementat de
art. 12 alin. (2) al Legii nr. 677/2001, respectiv cel în care datele nu sunt obţinute direct de
la persoana vizată. Biroul de Credit prelucrează date obţinute de la instituţiile de credit, şi nu
direct de la persoanele vizate de prelucrare. Astfel, conform legii, informarea trebuie să aibă
loc în momentul colectării datelor, sau, dacă este intenţionată dezvăluirea lor către terţi, cel
mai târziu până în momentul primei dezvăluiri. Detaliile ce trebuie în mod obligatoriu făcute
cunoscute persoanei vizate sunt identitatea operatorului şi a reprezentantului acestuia, scopul
în care se face prelucrarea datelor, categoriile de date vizate, destinatarii sau categoriile
de destinatari ai datelor, existenţa drepturilor prevăzute de lege şi condiţiile în care pot fi
exercitate[26]. Obligaţia de informare în legătură cu prelucrarea datelor personale este cu
atât mai importantă în cazul instituţiilor de credit, întrucât se suprapune parţial cu obligaţia
specială de informare ce revine instituţiilor de credit[27].
Curtea de Apel Craiova a reţinut corect că obligaţia de informare nu a fost îndeplinită de către
Biroul de Credit, „nefiind justificat efortul disproporţionat faţă de interesul legitim lezat”.
Se poate adăuga însă că nici BRD, în calitate de operator de date, nu şi-a îndeplinit obligaţia de
informare. Astfel, într-o situaţie precum cea din cauză, se poate vorbi despre două operaţiuni
distincte de prelucrare şi deci doi operatori distincţi. Pe de o parte, BRD în calitate de operator
JURISPRUDENȚĂ
de date este cel care colectează datele de la persoana vizată, date pe care le transmite ulterior
Biroului de Credit. Acesta devine operator din momentul primirii în sistem a datelor personale
ale unui debitor, date pe care le prelucrează şi la care adaugă un scor specific al solvabilităţii
unei persoane. În cauză, niciunul din cei doi operatori nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare
cu privire la prelucrare.
Pentru o caracterizare a dreptului la informare în dreptul UE şi în legea română, a se vedea G. Zanfir, Dreptul la informare
[26]
în contextul protecţiei datelor personale, în Administraţia Publică şi Protecţia Drepturilor Cetăţeneşti, Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, pp. 176-204, disponibil online la adresa http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2192220
(ultima dată accesată pe 18 februarie 2013).
A se vedea L.E. Smarandache, Contextul apariţiei şi aportul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 în materia
[27]
obligaţiei profesionale de informare ce are ca titulari instituţiile de credit persoanele juridice române, R.R.D.A. nr. 3/2011.

Decizia ÎCCJ nu distinge între dreptul la informare al persoanei vizate şi celelalte drepturi
prevăzute de legea protecţiei datelor personale. Astfel, ÎCCJ consideră că obligaţia de
informare „naşte în beneficiul părţii vizate drepturi precum: dreptul de acces la date, dreptul
de intervenţie asupra datelor, dreptul de opoziţie şi dreptul de acces la justiţie, fiind în sarcina
instanţei de judecată să verifice în măsura în care doar lipsa informării poate atrage consecinţa
ştergerii datelor”. În realitate, dreptul la informare, dreptul de acces la date, dreptul de opoziţie
etc. sunt toate prevăzute în cadrul capitolului ce poartă numele de „Drepturile persoanei vizate
în contextul prelucrării datelor cu caracter personal”, fiind drepturi distincte, de sine stătătoare.
Este adevărat însă că dreptul la informare joacă un rol important în exercitarea ulterioară a
celorlalte drepturi de către persoana vizată. ÎCCJ nu s-a pronunţat asupra îndeplinirii obligaţiei
de informare de către operatorii de date, specificând că persoana vizată nu a solicitat
constatarea acestei încălcări, ci ştergerea datelor din baza de date, ştergere care nu are o
legătură directă cu încălcarea obligaţiei de informare.
7. Dreptul de ştergere a datelor, sau dreptul de a fi uitat

În decizia sa, ÎCCJ argumentează că stabilirea respectării sau încălcării obligaţiei de informare
este irelevantă, întrucât „intimata-reclamantă nu a contestat caracterul complet şi exact
al datelor, ci doar menţinerea acestor date şi în prezent, în condiţiile achitării în totalitate a
creditului şi majorărilor de întârziere, deşi legea prevede un termen legal de stocare în situaţia
dată, astfel că în raport de această motivare care rezultă chiar din cererea introductivă, nu se
face dovada vătămării, dincolo de împrejurarea de fapt care nu poate face obiectul analizei
în recurs în sensul existenţei şi a unor informări publice”. Conform art. 14 alin. (1) lit. a) al
Legii nr. 677/2001, „orice persoană vizată are dreptul de a obţine de la operator, la cerere şi
în mod gratuit [a)] după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ştergerea datelor a căror
prelucrare nu este conformă prezentei legi, în special a datelor incomplete sau inexacte”.
Astfel, ştergerea datelor poate fi solicitată de către persoana vizată dacă prelucrarea datelor nu
este conformă legii, iar nerespectarea obligaţiei de informare este contrară Legii nr. 677/2001,
cu atât mai mult cu cât dreptul la informare facilitează exercitarea celorlalte drepturi ale
persoanei vizate, aşa cum şi ÎCCJ pare să sugereze în decizia sa. Instanţa ar fi putut considera
însă că nerespectarea acestei obligaţii nu este suficient de puternică pentru a justifica
ştergerea datelor. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi trebuit să aducă argumente în acest sens şi
să stabilească un prag al conformităţii cu legea protecţiei datelor care să justifice respingerea
cererilor de ştergere, conform principiului certitudinii juridice.
Pe de altă parte, aşa cum am arătat mai sus, întreaga prelucrare a datelor nu poate fi
considerată legitimă, întrucât nu respectă prevederile art. 5 al Legii nr. 677/2001, acest lucru
justificând solicitarea de ştergere a datelor personale făcută de reclamantă.
8. Concluzie
Domeniul „vieţii private financiare” este unul sensibil şi puţin dezbătut. Aşa cum s-a spus
deja în literatură, „raportul de credit – un cont al comportamentului financiar al individului –
devine «a doua identitate» în viaţa economică”[28], dezbaterile în domeniu mergând până acolo
încât să se sugereze utilizarea codului genetic uman pentru creşterea eficienţei economice în
[28]
N. Jentzsch, Financial Privacy. An international comparison of credit reporting systems, ed. a II-a, Springer,
Berlin-Heidelberg-New York, 2007, p. 1.

Gabriela ZANFIR
piaţa asigurărilor[29]. Cercetătorii fenomenului susţin că „a devenit clar faptul că forţele pieţei
au implicaţii majore (şi uneori înfricoşătoare) pentru viaţa privată”[30], punându-şi întrebarea
dacă nu cumva aceste forţe, neoprite, conduc la transparenţă totală şi la dezvăluirea tuturor
informaţiilor[31]. Dreptul la protecţia datelor personale este contragreutatea care poate
echilibra eventualele dezechilibre asupra vieţii private. Acesta nu este însă îndeajuns de
observat de către birourile de credit în general[32]. Specificitatea activităţii lor de prelucrare are
implicaţii asupra mai multor aspecte ale protecţiei datelor, inclusiv asupra creării de profiluri
persoanelor în urma prelucrării automate a datelor, activitate care trebuie supusă unor garanţii
sporite, putându-se dovedi periculoasă dacă duce la decizii luate doar în baza acestor profiluri
automate, fără ca persoana vizată să fie implicată direct în proces.
Cu privire strict la cauza comentată, aceasta se dovedeşte interesantă din mai multe motive.
Spre exemplu, arată că prevederile Legii nr. 677/2001 pot fi aplicate direct situaţiilor de
prelucrare a datelor personale de către birourile de credit, chiar şi în lipsa unor dispoziţii
speciale care să reglementeze acest domeniu. În această cauză, deciziile instanţelor nu
aprofundează însă aspecte importante ale unor astfel de operaţiuni de prelucrare, neintrând
în detalii cu privire la tipurile de prelucrări, la raporturile dintre bănci şi birourile de credit cu
privire la operaţiunile de prelucrare sau la condiţiile în care persoanele vizate îşi pot cu adevărat
exercita dreptul de opoziţie la prelucrare şi dreptul de ştergere a datelor.
Reţinem însă disponibilitatea primei instanţei şi a instanţei de apel de a decide în favoarea

reclamantei, considerând că prelucrarea datelor în cauza analizată nu este legitimă,
consimţământul nefiind obţinut conform condiţiilor din lege. Desigur, rămâne de discutat
dacă un consimţământ pentru prelucrarea datelor obţinut la semnarea contractului de credit,
presupunând că informaţiile furnizate îndeplinesc cerinţele legii protecţiei datelor personale,
poate fi considerat cu adevărat „liber exprimat”, sau dacă, cel puţin în cazurile birourilor de
credit – persoane juridice de drept privat, persoana vizată de prelucrare are dreptul să se
opună de la început unei astfel de prelucrări. Un alt aspect deschis argumentării este cel al
legitimităţii prelucrării datelor prin prisma intereselor legitime ale operatorului sau prin prisma
interesului public, care, dacă presupun suficiente garanţii pentru persoana vizată, ar putea
substitui consimţământul acesteia în mod legal.
Ca o ultimă observaţie, dreptul de a şterge datele prelucrate de către birourile de credit ar

trebui să fie absolut în ceea ce priveşte informaţiile care conţin erori sau informaţiile care nu ar
trebui să fie cuprinse în raportul de credit. Obstrucţionarea sau negarea acestui drept, alături
de drepturile la informare şi de acces, este o practică inacceptabilă care atinge transparenţa
JURISPRUDENȚĂ
necesară a acestor prelucrări[33].
A se vedea, spre exemplu, S.C. Riba, The use of genetic information in health insurance: who will be helped, who will be
[29]
harmed and possible long-term effects, Review of Law and Social Justice, Vol. 16, nr. 2, 2007, pp. 469-489.
[30]
N. Jentzsch, op. cit., p. 2.
[31]
Ibidem.
A se vedea, spre exemplu, informaţiile incomplete oferite de SC Biroul de Credit SA pe pagina sa de internet, www.
[32]
birouldecredit.ro, cu privire la drepturile pe care persoana vizată le are cu privire la prelucrarea datelor sale personale.
[33]
Article 29 Working Party, op. cit., p. 5.

Cerere de dizolvare a societăţii în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990...
Cerere de dizolvare a societăţii în temeiul art. 227

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.
Întrunirea cumulativă a celor două condiţii legale
pentru a se dispune dizolvarea. Calea de atac
împotriva hotărârii ce are ca obiect dizolvarea societăţii
Conf. univ. dr. Lucian SĂULEANU
Pentru a se dispune dizolvarea societăţii textul de lege impune două condiţii ce trebuie
îndeplinite cumulativ (motive temeinice şi împiedicarea funcţionării societăţii), şi la care
instanţa trebuie să se raporteze, motivând fiecare condiţie în parte prin referire la probatoriul
administrat. Nefuncţionarea societăţii nu poate fi redusă doar la imposibilitatea desfăşurării
adunărilor generale, fiind necesar ca interesul social să fie raportat şi la funcţionarea societăţii
din punct de vedere economic.
Calea de atac împotriva hotărârii prin care instanţa de fond soluţionează cererea de dizolvare a
unei societăţi este apelul, iar dispoziţiile art. 237 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi aplicabile în mod
general tuturor cererilor ce au ca obiect dizolvarea, întrucât acest text de lege reglementează
cazuri speciale de dizolvare, ca sancţiune pentru anumite situaţii juridice strict precizate.
(ÎCCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 2454 din 10 mai 2012)
Prin sentinţa nr. 2486 din 2 iunie 2011, tamente şi fapte, însă nu se poate dispune di-
Tribunalul Dolj a respins acţiunea formulată zolvarea societăţii în condiţiile în care aceasta
de reclamantul V.C.S. în contradictoriu cu are posibilităţi din punct de vedere financiar
intervenientul în nume propriu M.O. şi cu să-şi realizeze obiectul de activitate, asociatul
pârâţii SC R.C. SRL şi O.N.R.C. admiţând nemulţumit putându-se retrage sau putând fi
cererea de intervenţie în interes propriu. exclus, permiţând funcţionarea în continuare
a societăţii.
Instanţa de fond a reţinut că prin cererea
formulată, reclamantul, în calitate de asociat, Prin decizia nr. 159 din 25 octombrie 2011,
a solicitat dizolvarea SC R.C. SRL motivat de Curtea de Apel Craiova a admis apelul formu-
existenţa unor neînţelegeri grave cu celălalt lat de V.C.S., a schimbat sentinţa instanţei de
asociat – M.O., care la rândul său a formulat fond în sensul că a admis acţiunea şi a dispus
cerere de intervenţie în interes propriu dizolvarea societăţii.
solicitând respingerea acţiunii apreciind că nu
sunt întrunite condiţiile impuse de art. 227 Pentru a pronunţa această decizie s-a reţinut
alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990. existenţa unei stări tensionate între cei doi
asociaţi, fiecare bănuindu-l pe celălalt că îşi
Instanţa de fond a admis cererea de interven- depăşeşte competenţele fixate în societate.
ţie reţinând că din probele administrate au re- Această tensiune s-a manifestat prin demite-
zultat că între asociaţi n-au apărut neînţele- rea unor persoane şi angajarea altora pentru
geri grave, determinate de atitudini, compor- ţinerea contabilităţii societăţii, prin interzice-

Lucian SĂULEANU
rea accesului în societate sau la actele socie- gea nr. 31/1990 reglementează cazuri specia-
tăţii. S-a concluzionat că aceste neînţelegeri le de dizolvare, ca sancţiune pentru anumite
sunt atât de grave încât au determinat dispa- situaţii juridice strict reglementate de textul
riţia lui affectio societatis. legal şi doar pentru aceste cazuri este aplica-
bilă dispoziţia invocată de intervenient care
De asemenea, s-a apreciat că lipsa de solidari-
tate a asociaţilor pentru realizarea obiectului prevede calea de atac a recursului. Intenţia
comun duc la imposibilitatea de funcţionare legiuitorului a fost aceea de a permite solu-
a societăţii, cei doi având participare egală. ţionarea cu celeritatea situaţiilor unor soci-
În aceste condiţii devine imposibilă întrunirea etăţi care nu mai funcţionează ca urmare a
adunărilor generale urmare a neîndeplinirii unor elemente fundamentale: lipsa organelor
condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute statutare, încetarea activităţii societăţii, lipsa
de lege şi statutul societăţii. sediului, dispariţia asociaţilor, necompletarea
capitalului social în condiţiile legii.
Împotriva deciziei nr. 159/2011 a Curţii de
Apel a fost formulat recurs de către interve- Cu privire la al doilea motiv de recurs, instan-
nientul în nume propriu M.O. invocându-se ţa supremă îl apreciază ca fiind întemeiat, re-
două motive: în primul rând, greşita califi- ţinându-se că instanţa de apel nu a motivat
care a căii de atac, susţinându-se că potrivit şi a doua condiţie impusă de textul legal pen-
art. 237 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 calea
tru a putea dispune şi dizolvarea societăţii. Se
de atac împotriva sentinţei de fond ce are ca
observă că motivarea deciziei de raportează
obiect dizolvarea societăţii este cea a recursu-
lui, iar nu a apelului, iar, în al doilea rând ho- doar la neînţelegeri grave dintre asociaţi, fără
tărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii a argumenta condiţia referitoare la împiedi-
în sensul că dispoziţiile art. 227 alin. (1) lit. e) carea funcţionării societăţii. Nefuncţionarea
ce constituie temeiul cererii de dizolvare im- societăţii a fost raportată în acest context
pun existenţa a două condiţii, iar instanţa de doar la imposibilitatea desfăşurării adună-
apel a analizat doar prima condiţie, respectiv rilor generale reducând condiţia legală doar
neînţelegerile grave dintre asociaţi, fără însă a la acest aspect. Or, este necesar ca interesul
se pronunţa cu privire la principiul salvgardă- social să fie raportat nu numai la raporturile
rii societăţii, a interesului social, adică fără a dintre asociaţi, ci şi la probatoriul administrat
analiza şi condiţia funcţionării societăţii. cu privire la funcţionarea societăţii din punct
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie faţă de pri- de vedere economic.
mul motiv de recurs, anume greşita calificare
a căii de atac, reţine că nu poate fi primit, în Pentru considerentele reţinute instanţa în te-
mod legal completul de judecată soluţionând meiul art. 312 C. pr. civ. a admis recursul in-
JURISPRUDENȚĂ
calea de atac cu care a fost învestită ca apel. tervenientului, a casat decizia recurată şi a tri-
Se reţine sub acest aspect că art. 237 din Le- mis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
COMENTARIU
I. Primul aspect supus discuţiei este cel cu privire la calea de atac ce se exercită împotriva unei
hotărâri pronunţate de tribunal ce are ca obiect cererea de dizolvare a unei societăţi întemeiată
pe art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv dacă aceasta se atacă doar cu recurs
sau, dimpotrivă, cu apel. Am observat că soluţia instanţei supreme a fost în sensul că faţă de

Cerere de dizolvare a societăţii în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990...
astfel de hotărâri se exercită calea apelului apreciindu-se că dispoziţiile art. 237 alin. (5) care
prevăd calea recursului nu sunt aplicabile întrucât aceasta este calea de atac stabilită expres de
legiuitor pentru cazurile speciale de dizolvare enumerate în alin. (1) al aceluiaşi articol.
Subliniem faptul că practica judiciară[1] sub acest aspect nu este unitară[2], context în care se
impune a face referire şi la argumentele care susţin opinia contrară.
Astfel, chiar în decizia citată, respectiv decizia nr. 2454 pronunţată de ÎCCJ la 10 mai 2012,
a fost formulată şi o opinie separată prin care s-a apreciat că primul motiv de recurs este
întemeiat, respectiv că în mod corect calea de atac era recursul, iar nu apelul aşa cum s-a
soluţionat de către Curtea de Apel Craiova.
Considerăm utilă prezentarea pe larg a acestei opinii. Astfel, s-a apreciat că deşi pentru cauzele
de dizolvare prevăzute de art. 227 legiuitorul nu a reglementat calea de atac, se apreciază
că în stabilirea acesteia sunt aplicabile textele legale din legislaţia comercială referitoare
la dizolvare. Această interpretare este impusă nu numai de scopul reglementării, ci şi de
interpretarea de ansamblu a celorlalte dispoziţii legale în materie. În acest context se constată
că atât Legea nr. 31/1990 (art. 237) privind dizolvarea la cerere, cât şi Legea nr. 359/2004
(art. 31) şi Legea nr. 314/2001 (art. 3 pct. 1) referitoare la dizolvarea de drept prevăd dispoziţii
exprese în sensul atacării hotărârilor de dizolvare doar cu recurs. Faţă de împrejurarea că în
toate aceste reglementări calea de atac ce poate fi exercitată este recursul, având în vedere
şi împrejurarea că efectele hotărârii irevocabile de dizolvare sunt aceleaşi în toate cazurile
de dizolvare prevăzute de lege (deschiderea procedurii lichidării persoanei juridice prin care
se realizează în final radierea acesteia din registrul comerţului), dacă s-ar admite că pentru
hotărârile pronunţate în temeiul art. 227 din Legea nr. 31/1990 calea de atac este apelul, s-ar
crea o situaţie unică, în vădită discordanţă cu celelalte reglementări în materie şi cu efectele
produse de aceste hotărâri care vizează celeritatea. Prin analogie şi hotărârile de dizolvare
privind cauzele de dizolvare prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990 sunt supuse căii de
atac a recursului.
Soluţia instanţei supreme de a aprecia că hotărârile prin care se soluţionează cererile de

dizolvare întemeiate pe art. 227 alin. (1) lit. e) sunt susceptibile de a fi atacate cu apel este una
corectă.
Argumentele sunt următoarele: pe de o parte, în materia căilor de atac funcţionează principiul

legalităţii, astfel că o hotărâre judecătorească este supusă căii de atac prevăzută de lege;
în măsura în care legislaţia nu prevede o cale de atac, urmează a se considera că respectiva
hotărâre este supusă apelului, întrucât aceasta este calea de atac obişnuită; deci, o hotărâre
este atacabilă cu recurs numai dacă în mod expres a fost prevăzut că aceasta este fără drept
de apel, legiuitorul urmărind în mod expres ca respectiva hotărâre să fie sustrasă de la calea de
atac a apelului[3].
De altfel, în literatura juridică de specialitate au fost formulate opinii asemănătoare în sensul că recursul este calea
[1]
de atac fără a se aduce argumente în acest sens (a se vedea în acest sens C.-M. Letea, Dizolvarea şi lichidarea societăţilor
comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 244).
În acest sens cităm decizia nr. 4123 din 25 noiembrie 2010 a ÎCCJ, secţia comercială, prin care s-a admis recursul,
[2]
casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova ca instanţă de recurs, obiectul cererii introductive
constituindu-l dizolvarea societăţii întemeiată pe art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.
[3]
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 23.

Lucian SĂULEANU
Pe de altă parte, observând, opinia separată constatăm că aceasta este formulată în contra
acestor principii, folosindu-se pentru a trage o concluzie de analogie, nepermisă însă.
Trimiterea la alte texte de lege care prevăd calea de atac a recursului în materia dizolvării este
fără suport, întrucât voinţa expresă a legiuitorul de a institui respectiva cale de atac are ca
fundament situaţia specifică a acelor societăţi (exempli gratia societăţi care nu şi-au majorat
capitalul, care nu şi-au preschimbat certificatul de înmatriculare sau cel de înregistrare fiscală
ori nu are organe statutare ori sediul cunoscut etc.), şi care impune soluţionarea cu celeritate
a respectivelor cereri, întrucât nu sunt respectate condiţiile minimale necesare personalităţii
juridice. În concluzie, ţinând cont de principiile enunţate urmează a se aplica art. 282 alin. (1)
C. pr. civ., astfel că în speţă în mod corect calea de atac este apelul.
II. Al doilea aspect important relevat de decizia de mai sus priveşte identificarea condiţiilor
pentru a se dispune dizolvarea în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e).
Potrivit art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea 31/1990, pentru a se dispune dizolvarea societăţii
se impune a fi întrunite doua condiţii care trebuie întrunite cumulativ: 1) motive temeinice,
ca neînţelegerile grave dintre asociaţi şi 2) acestea să facă imposibilă funcţionarea societăţii
(prima cu rol de cauză, cealaltă de efect). Celor două condiţii legale trebuie să le adăugăm
un filtru, anume ca aceste condiţii să fie analizate prin prisma interesului societăţii, ceea ce
primează fiind salvgardarea acesteia, atât timp cât dizolvarea este o măsură extremă şi
excepţională.
„Raţiunea salvgardării instituţiei societare impune ca, în măsura în care este legalmente posibil,
o problemă apărută la nivelul unuia dintre raporturile juridice societare radiale să se rezolve
la acelaşi nivel, fără a afecta întregul lanţ societar stabilit între asociaţi în vederea producerii
efectelor juridice specifice”[4]. De asemenea, s-a apreciat că „legiuitorul este preocupat, din
raţiuni economice şi sociale, de menţinerea în viaţă a societăţii, jurisprudenţa trebuind să dea
curs acestor raţiuni”[5], considerând chiar că prezervarea fiinţei societăţii constituie preocuparea
fundamentală a legiuitorului în materia societăţilor comerciale[6].
Aşadar, instanţa supremă a stabilit că ambele condiţii trebuie întrunite cumulativ, iar instanţa
de apel trebuia să aprecieze chiar în condiţiile în care se constată lipsa lui affectio societatis
în ce măsură se impunea dizolvarea societăţii, atât timp cât aceasta putea funcţiona cu
ambii asociaţi, în ciuda atitudinii necorespunzătoare a unuia; în speţă, lipsa affectio societatis
a intervenit ca urmare a apariţiei unei contradictorialităţi de interese care se înfăţişează a fi
exclusiv o chestiune de atitudine a reclamantului. Prin urmare, ceea ce trebuia analizat prin
JURISPRUDENȚĂ
raportare la probe era existenţa motivelor temeinice, în ce constau neînţelegerile dintre

asociaţi, dacă acestea sunt în măsură să facă imposibilă continuarea activităţii, şi, în urma
analizei acestora, instanţa să aprecieze că dizolvarea este singura măsura necesară şi oportună.
C. Predoiu, Gh. Piperea, în St.D. Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, Legea societătilor comerciale. Comentarii
[4]
pe articole, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 842-843.

[5]
R.N. Catană, Admisibilitatea acţiunii în dizolvarea societăţii pentru neînţelegeri grave între asociaţi, R.D.C. nr. 2/1998,
p. 63.
[6]
I. Schiau, Mecanisme de separare a asociaţilor societăţii comerciale, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice
alese, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 90.

JURISPRUDENŢĂ
STRĂINĂ
Respectul vieții private. Persoane cu dizabilități metale
Respectul vieții private.

Persoane cu dizabilități metale
Prof. univ. dr. Bianca SELEJAN-GUŢAN
ABSTRACT
The case presented below concerns the situation of and the legislation on persons
with mental disabilities in Romania. The forced internment of the applicant was
considered by the Court a violation of the right to respect for private life, as the
dispositions of the national law on the successive internments of the applicant
and the protection of persons in impossibility to manage their own intersts were
not applied to the applicant in the spirit of her right to respect for private life
guaranteed by Article 8 of the Convention. The national authorities did not fulfill
their obligation to take the necesary measures to safeguard the interests of the
applicant. The same was decided as to the placement of the applicant’s underage
chindren into public care.
Keywords: right to privacy, persons with mental disabilities, forced internment,

life, family life, children placement.
REZUMAT
Cazul prezentat mai jos priveşte situaţia şi legislaţia persoanelor cu dizabilități

mentale în România. Internarea forţată a fost considerată de către Curte o
violare a dreptului la respectul vieții private, deoarece dispoziţiile privitoare la
internările succesive şi protecţia persoanelor aflate în imposibilitatea de a se
ocupa de propriile interese nu au fost aplicate în spiritul respectării dreptului
la viaţă privată garantat de Articolul 8 din Convenţie. Autorităţile naţionale nu
şi-au îndeplinit obligaţiile de a lua măsurile necesare pentru protecţia intereselor
reclamantei. Aceeaşi decizie a fost luată şi în cazul plasării copiilor într-o instituţie
publică.
Cuvinte-cheie: dreptul la viaţă private, persoane cu dizabilități mentale,

internare forţată, viaţă, viaţă de familie, plasamentul copiilor.
Hotărârea B. c. României (nr. 2, cererea nr. 1285/03),

secțiunea a III-a a Curții europene, hotărârea din 19 februarie 2013
JURISPRUDENŢĂ STRĂINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 137

Bianca SELEJAN-GUŢAN
STAREA DE FAPT motivul că «a fost găsită subnutrită, locuind

într-o cameră fără încălzire şi fără niciun
ajutor material». Scrisoarea se încheia prin
I. Circumstanţele cauzei următoarea frază: «v-am fi recunoscători
6. Reclamanta, d-na M.B., este cetăţean ro- dacă aţi lua măsuri medicale pentru că ea are
mân, născută în 1958 şi cu domiciliul în Bacău. un comportament antisocial».
Ea nu a fost reprezentată de niciun avocat în 13. Fişa de internare a reclamantei la serviciul
faţa Curţii sau în faţa instanţelor interne. psihiatric al spitalului, din 12 mai 2004,
7. Reclamanta a fost admisă din 1996 ca indica la rubrica «tip de internare» că poliţia
beneficiară a unui ajutor social, pe motiv de o adusese de urgenţă. O scrisoare a poliţiei
handicap care o făcea inaptă de muncă. datată în aceeaşi zi arată că «reprezenta un
pericol pentru vecinii săi din sat, pentru că
8. La 14 septembrie 2000, a fost diagnosticată avea obiceiul de a aprinde focul în curtea
cu «schizofrenie paranoidă» şi începând cu casei sale, intra în instituţiile din comună şi,
această dată figurează în fişierele mai multor prin manifestările violente, speria copiii care
instituţii psihiatrice. treceau pe stradă».
9. Reclamanta este mama a trei copii, din 14. Fişa de ieşire din spital din 8 august 2006
care 2, născuţi în 1992 şi 1994 erau minori la preciza că reclamanta fusese «readmisă la
epoca faptelor. Ea mai avea o fiică majoră. spital după ce a fost adusă de poliţie la 21 iulie
10. O scrisoare din 18 ianuarie 2011 de la 2006». O scrisoare semnată de reclamantă
autoritatea tutelară de pe lângă primăria dar nedatată, prin care cerea admiterea sa în
Bacău, adresată agentului guvernamental spital, a fost clasată cu fişa de admitere din 21
român la Curtea europeană precizează că iulie 2006. Această scrisoare arăta că, în caz
„după verificările făcute în baza de date a de nevoie, copiii săi puteau fi contactaţi la
compartimentului autoritate tutelară al centrul de plasament a cărei adresă o indica.
primăriei Bacău, nicio măsură de protecţie 15. Aceeaşi menţiune «tip de internare:
a intereselor d-nei M.B. – persoană bolnavă poliţie» figurează pe fişa de internare din 25
cu diagnostic de schizofrenie paranoidă – nu august 2006. O scrisoare a poliţiei datată în
a fost instituită nici prin curatelă, nici prin aceeaşi zi reia motivele indicate în scrisoarea
tutelă”. Această scrisoare adaugă că nici pentru din 12 mai 2004. Această scrisoare mai
cei doi copii nu a fost instituită nicio măsură adăuga că se pare că M.B. fusese victima unui
pentru a-i asista sau a le ocroti interesele pe viol în noaptea de 24-25 august 2006. Aceste
perioada de internare a mamei lor. fapte au fost la originea cauzei B. c. României
JURISPRUDENȚĂ
A. Internările reclamantei în spitalul psihiatric (nr. 1) din 10 ianuarie 2012.

11. Începând cu anul 2000, reclamanta a fost (...)
dusă de mai multe ori, cel mai adesea de 17. Potrivit datelor furnizate de Guvern,
către poliţie, la serviciul psihiatric al spitalului în cursul anului 2008, reclamanta a fost
din Bacău şi la centrul psihiatric Socola, în internată în spital de patru ori, totalizând
mai multe perioade între septembrie 2000 şi 5 luni în serviciul de psihiatrie pentru bolnavi
octombrie 2007. cronici.
12. Printr-o scrisoare din 11 ianuarie 2003, 18. În 2009, a fost internată de 6 ori şi
de pildă, poliţia din Izvoru Bereheciului cerea a petrecut în total 10 luni şi jumătate în
spitalului din Bacău admiterea reclamantei pe serviciul de psihiatrie pentru bolnavi cronici al
138 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | JURISPRUDENŢĂ STRĂINĂ

spitalului din Buhuşi. În 2010, a fost internată condiţiile insalubre în care trăiau reclamanta
de 7 ori, pentru timp de 11 luni în total. şi copiii săi minori.
19. Reclamanta consideră că a fost «internată 23. A doua zi după apariţia articolelor, auto-
definitiv» de autorităţi. Ea nu a indicat Curţii rităţile au fost informate că cei doi copii erau
dacă a contestat aceste măsuri în virtutea hrăniţi cu «iarbă, castane, frunze de platan
Legii nr. 487/2002 asupra sănătăţii mentale şi şi ciuperci adunate din parcurile publice». În
a protecţiei persoanelor ce prezintă tulburări plus, mama lor a refuzat să-i înscrie la şcoală.
psihice.
24. La 12 septembrie 2000, încurajată de
20. Într-o scrisoare din ianuarie 2011, adre- asistenţii sociali, mama reclamantei şi bunica
sată agentului guvernamental român, direc- copiilor a solicitat ajutorul serviciilor sociale
torul spitalului din Buhuşi a dat asigurări că (Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Pro-
reclamanta a fost spitalizată în bune condiţii. tecţia Copilului – «DGASPC») din Bacău pen-
Celelalte părţi relevante din această scrisoare tru a o interna pe reclamantă într-un spital
arată că: specializat (...) şi îşi exprima acordul de plasa-
re a copiilor într-un centru de primire. La epo-
«ca răspuns la scrisoarea dvs. din 21 ianuarie
ca respectivă, copiii aveau 8 respectiv 6 ani.
2011 (...) [M.B.] este o pacientă cronică inter-
nată în clinici de psihiatrie din 2000; ea pre- 25. În aceeaşi zi, patru funcţionari ai serviciilor
zintă idei delirante de persecuţie şi prejudiciu. de asistenţă socială, însoţişi de un poliţist,
s-au deplasat la domiciliul reclamantei. În
Ea are dreptul de a fi informată, ca dovadă
raportul din 13 septembrie 2000, redactat
corespondenţa pe care o poartă de mai mulţi
ca urmare a acestei vizite, se arăta că boala
ani cu CEDO.
reclamantei «era evidentă», ca şi lipsa hranei
Pentru noi este surprinzător că acuzaţiile din casă şi condiţiile de viaţă inadecvate, cum
sale cu caracter bizar, delirant, incoerent, ar fi lipsa căldurii şi a electricităţii. Raportul
opera unui bolnav psihic cronic, au fost luate propunea plasarea de urgenţă a copiilor
în seamă, obligându-ne în permanenţă la în centrul de primire, pe motiv că «mama
răspunsuri şi scrisori oficiale de zeci de pagini, reprezenta un pericol pentru ei».
în total, inclusiv documente de arhivă şi o
26. Serviciul social a mai luat şi trei declaraţii
muncă susţinută de a infirma minciunile sale
de la vecinii reclamantei, care descriau
flagrante.
condiţiile deplorabile în care copiii trăiau
(...) [M.B.] nu este o victimă a statului român, alături de mama lor.
ci a maladiei de care suferă.»
27. În aceeaşi zi, asistenţii sociali au luat copiii
B. Plasamentul celor doi copii minori ai la centrul de primire, după ce au obţinut
reclamantei acordul scris al bunicii lor.
21. Începând cu 2000, cei doi copii minori ai 28. Au fost făcute 2 anchete psihosociale. Ra-
reclamantei nu mai locuiau cu ea şi fuseseră poartele expuneau situaţia familială, socială,
plasaţi, din cauza maladiei, într-un centru de materială şi afectivă a copiilor, subliniind pe-
primire pentru copiii abandonaţi, prin decizia ricolul în care ei se aflau. (...).
comisiei pentru protecţia copilului Bacău.
29. Prin deciziile din 26 septembrie 2000, co-
1. Procedurile de plasament misia pentru protecţia copilului Bacău a decis
plasarea copiilor într-un centru de primire de-
22. Două articole publicate la 9 şi 12 septem-
numit Centrul Lalelelor.
brie 2000 în ziarul local Deşteptarea descriau

30. Reclamanta nu a formulat recurs împotri- Izvorul Berheciului rezultă că minorii au fost
va acestor decizii. adesea vizitaţi de mama lor.
31. Prin alte 2 decizii din decembrie 2000,
minorii au fost transferaţi la centrul de plasa- II. Dreptul şi practica interne pertinente
ment Poiana Florilor din Humeiuş. A. Legislaţia referitoare la protecţia per-
32. Reclamanta nu a formulat recurs împotri- soanelor cu tulburări psihice şi practica in-
va acestor decizii. ternă pertinentă
2. Menţinerea în plasament a copiilor (...)
33. Sesizat de Direcţia judeţeană pentru asis- 1. Legea sănătăţii mintale în versiunea sa iniţială
tenţă socială şi protecţia copilului Bacău, tri- 43. Internarea psihiatrică este reglementată
bunalul Bacău a decis prin hotărârile din 14 de dispoziţiile Legii nr. 487/11 iulie 2002 pri-
decembrie 2005 şi 27 ianuarie 2006 menţi- vind sănătatea mentală şi protecţia persoa-
nerea plasamentului copiilor. Prin aceste ho- nelor cu tulburări psihice. (...). Legea face dis-
tărâri s-a mai decis delegarea drepturilor pa- tincţia între internarea voluntară şi internarea
rentale directorului centrului. din oficiu a unei persoane.
34. Reclamanta nu a fost prezentă şi nici re- 44. Articolele 12 şi 13 ale acestei legi prevăd
prezentată în faţa instanţei. că evaluarea stării de sănătate mintală a unei
persoane, în scopul stabilirii unui diagnostic
35. Copiii au fost audiaţi de tribunal în prezen-
sau de a determina dacă cel interesat are dis-
ţa unui asistent social de la centrul de primire.
cernământ, are loc printr-un examen direct al
36. Tribunalul a constatat că în septembrie unui medic psihiatru, la cererea persoanei în
2000, copiii fuseseră găsiţi în casa mamei lor cauză în cazul internării voluntare sau la cere-
într-o stare de mizerie, fără lumină şi mânca- rea unei autorităţi sau a unei persoane autori-
re şi nu erau şcolarizaţi. S-a mai constatat că zate în cazul internării din oficiu.
bunica maternă era prea în vârstă pentru a-i 45. În temeiul art. 29 din lege, medicul psihi-
lua în grija sa şi a considerat că măsura pla- atru este obligat de a obţine consimţământul
samentului era în interesul copiilor, notând şi celui interesat pentru tratament şi de a res-
faptul că, aflaţi în plasament, primeau vizite pecta dreptul acestuia de a fi asistat în acor-
regulate de la mama lor. darea consimţământului. Consimţământul
37. Reclamanta nu a formulat recurs împotri- poate fi retras în orice moment de pacient sau
va acestor hotărâri. de reprezentantul acestuia (art. 30). Atunci
când medicul bănuieşte existenţa unui con-
38. Ulterior, ea a adresat în zadar câteva ce- flict de interese între pacient şi reprezentant,
JURISPRUDENȚĂ
reri unor autorităţi, cu scopul de a recupera el trebuie să sesizeze parchetul pentru a de-
custodia copiilor săi. mara procedura de desemnare a unui repre-
39. Prin 2 hotărâri din august 2007, tribunalul zentant legal (art. 31).
Bacău a decis transferul copiilor la centrul 46. În cursul internării, orice persoană trebuie
denumit SOS Satul Copiilor din Humeiuş (...). să fie informată cât mai repede posibil
asupra drepturilor sale şi să beneficieze de
40. Reclamanta nu a formulat recurs împotri-
explicaţii pe care le poate înţelege privind
va acestor hotărâri.
modalităţile de exercitare a acestor drepturi.
41. Din rapoartele comunicate de direcţia de Dacă persoana nu este în măsură să înţeleagă
asistenţă socială şi protecţia copilului şi din aceste informaţii, reprezentantul său legal
cele redactate de delegaţi ai primăriei din sau personal trebuie să fie informat (art. 38).

47. În privinţa internării voluntare, orice paci- 57. Potrivit art. 25 al acestei legi, persoanele
ent are dreptul de a părăsi spitalul la cerere şi cu handicap beneficiază de o protecţie împo-
în orice moment (art. 43). (...). triva neglijenţei şi abuzurilor, fără distincţie
48. Legea prevede, în articolele 44-53 ipote- privind locul unde se află. Dacă o persoană
zele în care internarea din oficiu este autori- este în incapacitate totală sau parţială de a-şi
zată, ca urmare a unui examen psihiatric, pre- administra bunurile, ea beneficiază de o pro-
cum şi procedura de punere în aplicare (...). tecţie juridică sub forma tutelei sau curatelei
şi de asistenţă juridică.
49. Decizia privind internarea din oficiu este
susceptibilă de recurs la instanţa competentă Dacă persoana cu handicap nu are rude şi nu
potrivit legii, formulat de bolnav sau de repre- există nimeni care să poată accepta tutela, in-
zentantul acestuia (art. 54). stanţa poate numi ca tutore autoritatea admi-
nistraţiei locale sau persoana juridică de drept
(...)
privat care acordă îngrijiri celui interesat.
2. Modificările aduse legii sănătăţii mintale
5. Rapoartele ONG pe tema aplicării legii
51. Legea nr. 487/2002 a fost modificată sănătăţii mintale
prin Legea nr. 600/2004, apoi prin Legea
nr. 129/2012 (...). 58. Un raport asupra respectării drepturilor
persoanelor internate în spitale psihiatrice,
52. Legea nr. 129/2012 adaugă un nou articol redactat în octombrie 2009 de o organizaţie
381 privind dreptul oricărei persoane interesa- neguvernamentală (ONG), Centrul de Resurse
te, care şi-a păstrat toate drepturile, de a de- Juridice (CRJ), arată că autorităţile nu au de-
semna un reprezentant convenţional cu titlu semnat întotdeauna spitalele abilitate să pro-
gratuit pentru a fi asistată sau reprezentată cedeze la internări din oficiu, ceea ce, alături de
pe toată durata tratamentului psihiatric. cunoaşterea precară de către personalul me-
Această nouă dispoziţie prevede că, dacă pa- dical a procedurilor specifice, făcea aplicarea
cientul nu are reprezentant legal şi nu a putut efectivă a legii dificilă şi divergentă (...).
să desemneze un reprezentant convenţional
59. Ca răspuns la un memorandum al Am-
din cauza incapacităţii sale psihice, spitalul
nesty International, publicat la 4 mai 2004,
este obligat să notifice de îndată autoritatea
(...) Guvernul român a contestat printr-un co-
tutelară de la domiciliul pacientului sau, dacă
municat de presă ideea că Legea nr. 487/2002
domiciliul acestuia este necunoscut, de la co-
muna unde se află spitalul, pentru a lua mă- nu ar fi aplicabilă înaintea adoptării normelor
surile de protecţie juridică. de aplicare. (...).
3. Ordinul ministrului Sănătăţii din 10 aprilie B. Codul familiei şi noul Cod civil
2006 privind aplicarea legii sănătăţii mintale 1. Dispoziţii privind autoritatea parentală şi
nr. 487/2002 autoritatea tutelară
53. Acest ordin (...) reglementează procedura 61. Dispoziţiile pertinente ale Codului famili-
de aplicare a legii sănătăţii mintale (...). ei, în vigoare la epoca faptelor şi până la 1 oc-
4. Legea privind protecţia persoanelor cu handicap tombrie 2011 sunt descrise în hotărârea Ama-
nalachioai c. României (n 4023/04, §§ 54‑56,
56. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi
26 mai 2009).
promovarea drepturilor persoanelor cu handi-
cap a fost modificată şi republicată în Moni- 62. Este vorba despre: art. 97§2, 98, 100§§1 şi
torul Oficial nr. 1 din 3 ianuarie 2008. 3, 103, 108, precum şi art. 142, 149, 152. (...).

3. Dispoziţii ale noului Cod civil privind acestea au un conţinut incoerent şi nu ridică
interdicţia civilă, tutela şi curatela nicio problemă substanţială privind dispoziţi-
ile Convenţiei. De exemplu, printr-o scrisoare
66. Noul Cod civil a intrat în vigoare la 1
primită la Curte la 2 decembrie 2002, recla-
octombrie 2011.
manta se plângea «de furtul invenţiilor sale»
Titlul III al noului Cod civil reglementează, şi «de faptul că autorităţile au internat-o cu
între altele, măsurile de protecţie a majorilor forţa într-un spital psihiatric, împiedicând-o
care sunt în imposibilitate de a se ocupa să aibă grijă de copiii săi».
singuri de interesele lor. 71. Curtea reaminteşte că o plângere se ca-
Articolul 164 reia, în esenţă, vechiul articol racterizează prin faptele pe care le denunţă şi
142 al Codului familiei: «cel care nu are dis- nu prin simplele mijloace sau argumente de
cernământ pentru a se îngriji de interesele drept invocate (Guerra şi alţii c. Italiei, 19 feb.
sale, din cauza alienaţiei mintale sau a debili- 1998, § 44). (...).
tăţii mintale, va fi pus sub interdicţie prin ho- 72. În speţă, ea consideră că plângerile recla-
tărâre judecătorească». mantei, care au fost însoţite de documente
Articolul 170 statuează că instanţa de tutelă pertinente referitoare la internarea sa şi la
trebuie să desemneze un tutore prin hotărâ- plasamentul copiilor săi, sunt suficient de
clare pentru a fi examinate. Faptul că aceste
rea judecătorească de stabilire a interdicţiei.
plângeri au fost prezentate de reclamantă si-
Articolul 178 reglementează curatela (...). multan cu altele mai confuze nu aduce atin-
gere caracterului lor serios.
C. Alte dispoziţii pertinente privind
plasamentul copiilor 73. De aceea, Curtea consideră că a fost
sesizată regulamentar în temeiul art. 34 din
67. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
Convenţie.
nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în
dificultate a fost abrogată şi înlocuită de Legea
II. Despre pretinsa violare a articolelor 3, 5 §
nr. 272/2004. Sunt relevante în mod special
1 şi 8 ale Convenţiei, în privinţa internărilor
articolele 7, 8 şi 14 ale ordonanţei precitate.
74. Reclamanta se plânge de internările sale
68. Potrivit art. 14 al ordonanţei, autorităţile
psihiatrice pretins abuzive. (...).
sunt obligate să favorizeze menţinerea
relaţiilor familiale, în măsura în care acestea 75. Curtea va examina plângerile de recla-
sunt în interesul superior al copilului. mantă din punctul de vedere al articolului 8
al Convenției, care cere ca procesul decizio-
69. Conform articolului 14 al ordonanţei, pă- nal privind viaţa privată să fie echitabil şi să
JURISPRUDENȚĂ
rinţii păstrează drepturile şi obligațiile parenta- respecte aşa cum trebuie interesele protejate
le în timpul plasamentului, în afara celor care (...).
sunt incompatibile cu măsura de protecţie.
A. Asupra admisibilităţii
ÎN DREPT 76. Guvernul invocă neepuizarea căilor de re-

curs interne, arătând că reclamanta nu a făcut
plângere împotriva măsurilor de internare lu-
I. Observaţie preliminară ate împotriva sa.
70. În privinţa celor 22 de scrisori ale recla- 77. Curtea reaminteşte că, potrivit jurispru-
mantei trimise Curţii între decembrie 2002 denţei sale constante, art. 35 §1 al Conven-
şi decembrie 2010, Guvernul consideră că ţiei impune reclamanţilor epuizarea căilor de

recurs disponibile şi suficiente în mod normal În acest sens, el trimite la declaraţia semnată
în ordinea juridică internă pentru a le permite de reclamantă, dar nedatată, prin care cerea
obţinerea reparării violărilor pretinse. Totuşi, internarea, precum şi formularul de consim-
ea subliniază că această regulă trebuie apli- ţământ semnat la internarea în spitalul din
cată ţinând cont de context, cu o anumită Socola.
flexibilitate şi fără formalism excesiv. Aceasta
84. De asemenea, Guvernul subliniază bunele
înseamnă în mod special că Curtea trebuie să
intenţii ale autorităţilor, indicând că internă-
analizeze în mod realist nu numai recursurile
prevăzute în teorie în sistemul juridic al sta- rile reclamantei au fost realizate de urgenţă,
tului contractant interesat, dar şi situaţia per- fiind justificate atât de comportamentul său
sonală a reclamantului (Selmouni c. Franţei violent cât şi de necesitatea de a o proteja de
[GC], Storck c. Germaniei, (dec.), Rupa c. ea însăşi. Se mai arată că reclamanta a fost de
României (n 2), V.D. c. României). fiecare dată supusă unor examene de speciali-
tate şi a primit îngrijiri medicale adecvate.
78. Astfel, Curtea a decis deja, în cursul exa-
minării epuizării căilor de recurs interne de 2. Aprecierea Curţii
către minori sau de persoane atinse de han- a) Principii decurgând din jurisprudenţă
dicap mintal, că trebuie luată în considerare
vulnerabilitatea acestor persoane (...). 85. Curtea reaminteşte că articolul 8 pune în
sarcina statului obligaţia pozitivă de a adopta
79. Curtea consideră că argumentele aduse în măsurile rezonabile şi adecvate pentru pro-
sprijinul excepţiei ridicate de Guvern pun pro- tecţia drepturilor indivizilor la respectul vieţii
bleme juridice strâns legate de fondul plânge- private, care include dreptul la integritate fi-
rii, pe care nu le poate disocia de aceasta. (...). zică şi psihică.
80. Curtea constată că această plângere nu 86. În cazul persoanelor vulnerabile, din care
este manifest nefondată în sensul art. 35 § fac parte şi persoanele handicapate, autorită-
3 (a) al Convenţiei şi că nu există niciun alt ţile trebuie să facă dovada unei atenţii specia-
motiv de inadmisibilitate. De aceea, declară le şi să le asigure o protecţie crescută (...).
plângerea admisibilă.
87. De asemenea, Curtea a statuat că autori-
B. Asupra fondului tăţile naţionale, în special jurisdicţiile trebuie
1. Argumentele părţilor să interpreteze dispoziţiile dreptului intern
aplicabile în materia internării psihiatrice şi,
81. Reclamanta consideră abuzive internările mai general, a integrităţii persoanei, în spiritul
sale psihiatrice de către poliţie, de vreme dreptului la respectul vieţii private garantat
ce ea cerea protecţia împotriva unor acte de articolul 8.
ilegale comise de terţi, cum ar fi tentativa
de viol din 24 august 2006. De aceea, ea 88. În plus, articolul 8 impune autorităţilor să
consideră că autorităţile au internat-o pentru menţină un just echilibru între interesele unei
a o împiedica să se plângă, în loc să-i ofere o persoane atinse de afecţiuni psihice şi cele-
rezolvare a plângerilor sale. lalte interese legitime implicate. Ele trebuie,
pentru o problemă atât de complexă ca cea
82. Citând cauzele Nielsen c. Danemarcei şi privind determinarea capacităţilor mintale ale
H.M. c. Elveţiei, Guvernul consideră că în spe-
unui individ, să se bucure de o largă marjă de
ţă nu este vorba de nicio privare de libertate.
apreciere. Autorităţile naţionale beneficiază
83. El indică, în plus, că internările psihiatrice de raporturi directe cu cei interesaţi şi sunt în
ale reclamantei au avut un caracter voluntar, mod special mai bine plasate pentru a tranşa
pentru că îşi dăduse acordul şi că erau nece- aceste probleme. Curtea are ca sarcină apre-
sare pentru tratarea bolii sale psihice cronice. cierea, din perspectiva Convenţiei, deciziile pe

care le-au emis în exercitarea puterii lor de La 11 ianuarie 2003, în cursul uneia din aceste
apreciere. (...). internări, poliţia a cerut spitalului internarea
reclamantei pe motiv că a fost găsită subnu-
89. În plus, Curtea reaminteşte că, dacă art. 8
trită, locuind într-o cameră fără încălzire şi
nu cuprinde nicio condiţie explicită de proce-
fără niciun sprijin material, indicând doar pe
dură, procesul decizional legat de măsurile de scurt şi fără detalii factuale că aceasta avea
ingerinţă trebuie să fie echitabil şi să respecte «un comportament antisocial».
în mod adecvat interesele protejate. Astfel,
întinderea marjei de apreciere a statului de- Aceste elemente de fapt pledează în favoarea
pinde de calitatea procesului decizional: dacă caracterului forţat al internărilor, cel puţin
procedura a fost deficitară pentru un motiv pentru perioada 2003-2007.
sau altul, concluziile autorităţilor interne sunt 94. Or, fiind vorba de procedura care a condus
mai susceptibile de atenţie (mutatis mutandis, la internările repetate ale reclamantei, deşi
Sahin c. Germaniei, 2001). legea 487/2002 prevede că decizia de inter-
90. În cea mai mare parte a cauzelor privind nare din oficiu trebuie să fie confirmată de o
« alienaţi » cu care Curtea a mai fost sesizată, comisie medicală compusă din 3 medici dife-
procedura internă privind internarea acestora riţi de cel care a decis internarea şi apoi trimi-
a fost examinată pe terenul art. 5 din Conven- să la parchet, celui interesat şi reprezentantu-
ţie. În consecinţă, pentru a determina dacă lui acestuia, niciun element nu a fost produs
procedura de internare în cauză a fost confor- de părţi pentru a dovedi că această procedură
mă art. 8, Curtea se va sprijini pe jurispruden- a fost într-adevăr respectată în speţă.
ţa sa privind art. 5 § 1 e). (...) 95. În plus, Curtea constată absenţa oricărui
element care să poată indica dacă decizia de
91. Curtea mai notează că în hotărârea sa re-
internare a fost comunicată celei interesate
centă Cristian Teodorescu a relevat mai multe
sau unui membru al anturajului său, potrivit
lacune ale legii române asupra sănătăţii min-
formalităţilor cerute de lege, inclusiv în res-
tale nr. 487/2002. Curtea a statuat că această
pectarea dreptului pacientului de a fi asistat
lege nu conţinea la epoca faptelor nicio exi- atunci când îşi exprimă consimţământului,
genţă privind forma notificării unei decizii de mai ales atunci când nu este în măsură să în-
internare din oficiu (...). De asemenea, Curtea ţeleagă informaţiile care i se dau. Aceasta de-
a constatat că legea nu acorda niciun termen notă incertitudinea care înconjoară internări-
comisiei de control pentru a-l informa pe cel le reclamantei şi caracterul lor ambiguu.
interesat şi pe reprezentantul său despre de-
cizia luată. Mai mult, aceste omisiuni apar în contextul
disfuncţionalităţilor semnalate încă din 2003
92. Curtea a mai arătat că aceste lacune şi până în 2009 de rapoartele celor două
implicau, pentru cel împotriva căruia s-a luat ONG menţionate mai sus.
JURISPRUDENȚĂ
o măsură de internare forţată, riscul de a nu

putea să apeleze la căile de recurs prevăzute 96. Curtea observă că în ciuda faptului că le-
de aceeaşi lege şi că nu este surprinzător gea privind protecţia persoanelor cu handicap
faptul că niciun recurs bazat pe art. 54 al legii prevedea obligaţia de a pune în practică o pro-
nu a fost introdus la instanţele naţionale. tecţie juridică a acestora sub forma tutelei sau
curatelei, nicio măsură de protecţie de acest
b) Aplicarea acestor principii în cauza de fel nu a fost luată în privinţa reclamantei.
faţă Aceasta în ciuda faptului că starea ei de sănă-
93. Curtea observă că, începând cu anul 2000, tate era cunoscută de autorităţi cu mult îna-
inte de începerea internărilor.
reclamanta a făcut obiectul a numeroase
internări în spitale sau servicii psihiatrice, de Situaţia de vulnerabilitate a reclamantei fuse-
cele mai multe ori la cererea poliţiei. se de altfel constatată şi adusă la cunoştinţa

instanţelor naţionale prin numeroase rapoar- familia lor. Ea consideră că drepturile lor au
te ale serviciilor de asistenţă socială care s-au fost încălcate şi denunţă absenţa măsurilor de
ocupat de situaţia copiilor minori. Or, nici ser- protecţie adecvate. Ea invocă, în substanţă,
viciile sociale, nici instanţele nu au dat curs dreptul său la respectul vieţii private şi
acestor constatări în planul protecţiei juridice familiale, prevăzut de art. 8.
a reclamantei.
107. Guvernul arată că măsura de plasare a
97. Tocmai acest comportament al autorităţi- minorilor a fost luată la cererea unui membru
lor a contribuit la transformarea în iluzorii a al familiei, adică a bunicii copiilor şi a fost jus-
garanţiilor prevăzute de lege (...). tificată de faptul că reclamanta nu putea să
98. Modificările recente aduse legii privind aibă grijă de aceştia. Această măsură a avut
sănătatea mintală în 2012 prevăd că, dacă un caracter provizoriu, până în momentul în
pacientul nu are reprezentant legal şi nu care mama putea să dovedească faptul că e
a putut să desemneze unul, spitalul este capabilă să-şi îngrijească copiii. Guvernul mai
obligat să notifice autorităţii tutelare de la arată că în urma acestei măsuri, reclaman-
domiciliul celui interesat, pentru ca măsurile ta nu a pierdut dreptul de a menţine relaţii
de protecţie juridică să fie puse în aplicare. Cu personale cu copiii săi. rezultă din rapoartele
toate acestea, aceste noi dispoziţii nu au avut direcţiei de asistenţă socială şi protecţia co-
incidenţă asupra situaţiei reclamantei. pilului precum şi din cele redactate de primă-
99. De aceea, Curtea respinge excepţia de ria din Izvorul Berheciului, că minorii au fost
neepuizare a căilor de recurs interne ridicată adesea vizitaţi de mama lor, fiind menţinută
de Guvern. astfel o viaţă familială.
100. În ciuda bunăvoinţei autorităţilor, invo- 2. Aprecierea Curţii
cate de Guvern, Curtea consideră că dispozi-
ţiile dreptului intern privind internările psihi- a) Principii ce decurg din jurisprudenţa
atrice şi protecţia persoanelor aflate în impo- existentă
sibilitatea de a se ocupa de propriile interese 108. Curtea reaminteşte principiile ce decurg
nu au fost aplicate reclamantei în spiritul din jurisprudenţa sa constantă, potrivit că-
dreptului său la respectul vieţii private garan- rora pentru un părinte şi copilul său, a fi îm-
tat de art. 8. De aceea, autorităţile naţionale preună reprezintă un element fundamental al
nu şi-au îndeplinit oblligaţia de a lua măsurile vieţii familiale. În plus, plasarea unui copil în
adecvate în apărarea intereselor reclamantei.
asistenţă publică nu pune capăt relaţiilor fa-
101. Curtea conchide aşadar că a existat o miliale naturale. Deciziile luate de autorităţile
violare a articolului 8 din Convenţie. responsabile, care duc la plasarea unui copil
într-un centru de primire, se analizează ca in-
III. Asupra pretinsei violări a articolului 8 gerinţe în dreptul reclamantului la respectul
al Convenţiei în privinţa plasamentului vieţii familiale (W. c. Regatului Unit, 8 iulie
copiilor 1987, § 59, seria A no 121). (...)
(...) 110. (...). În mod special, părinţii au dreptul de
a fi ascultaţi şi informaţi pe deplin cu privire
B. Asupra fondului
la copiii lor, deşi restricţii se pot justifica, în
1. Argumentele părţilor anumite circumstanţe, în temeiul art. 8 § 2.
(...)
106. Reclamanta pretinde că cei doi copii
minori ai săi i-au fost luaţi şi plasaţi în centre 112. Articolul 8 nu cuprinde nicio condiţie ex-
de primire, din cauza sărăciei în care trăia plicită de procedură, dar aceasta nu este de-

terminant. Procesul decizional al autorităţilor 116. Curtea constată că reclamanta suferea,

competente nu trebuie să nu poată influenţa la epoca faptelor, ca şi în prezent, de o severă
fondul deciziei, în special asigurându-se că patologie psihică, fiind considerată invalidă
aceasta se bazează pe motive pertinente şi din 1996 şi suferind foarte multe internări
este imparţială (...). psihiatrice. Nicio măsură de protecţie socială,
Opiniile şi interesele părinţilor sunt în mod în special prin desemnarea unui avocat numit
necesar printre elementele ce trebuie cântă- din oficiu în cursul procedurilor de plasament
rite de autorităţi pentru a lua deciziile privind sau prin numirea unui curator nu a fost luată
un copil pe care îl asistă. Procesul decizional în ce o priveşte.
trebuie aşadar să fie de natură a garanta ca
117. Or, din acest motiv, reclamanta nu a fost
aceste elemente să fie luate în considerare.
în măsură să participe efectiv la procedura
113. Aşa cum Curtea a arătat, în mod inevita- privind plasamentul copiilor săi.
bil, participarea părinţilor la procesul decizio-
118. Curtea mai observă că plasamentul
nal este uneori irealizabilă sau lipsită de sens,
de exemplu din cauza imposibilităţii de a-i copiilor decis de o autoritate administrativă
găsi, a unei incapacităţi fizice sau mintale sau în anul 2000, s-a prelungit în temeiul unor
a unei urgenţe extreme. În plus, deciziile în hotărâri judecătoreşti din 2005 şi 2006.
materie, deşi deseori adoptate în lumina unor Tribunalul şi-a fundamentat hotărârile pe
examene periodice sau a unor întâlniri ad hoc, constatările din septembrie 2000, potrivit
pot să fie rezultatul unui control continuu re- cărora copiii fuseseră găsiţi în casa mamei
alizat de agentul autorităţii responsabile. În lor în mizerie, fără lumină şi hrană şi nu erau
sfârşit, contacte regulate între asistenţii so- şcolarizaţi. Tribunalul a considerat că această
ciali responsabili şi părinţi poate fi adesea un măsură era în interesul copiilor, notând şi că
bun mijloc de a semnala opinia părinţilor. ei primeau vizita mamei lor în mod regulat.
(...) Ca urmare, căminul de primire al copiilor
114. În fine, Curtea reaminteşte încă o dată că a fost schimbat prin hotărâri judecătoreşti
autorităţile trebuie să facă dovada unei atenţii din august 2007, care, împreună cu deciziile
speciale în cazul persoanelor vulnerabile şi din decembrie 2005 şi ianuarie 2006, au
trebuie să le asigure o protecţie crescută din fost singurele ocazii cu care a fost realizată
cauza incapacităţii lor sau a absenţei dorinţei examinarea situaţiei familiale a reclamantei
de a se plânge. şi a copiilor săi minori, de către un tribunal,
într-o perioadă de 10 ani pentru fiul său şi
b) Aplicarea în speţă a acestor principii
de 12 ani pentru fiica sa, până la momentul
JURISPRUDENȚĂ
115. Reclamanta nu pretinde că deciziile auto- la care copiii au devenit majori. Cu aceste
rităţilor prin care se ordina plasarea celor doi ocazii, hotărârile instanţelor au fost exclusiv
copii minori au fost lipsite de bază legală şi motivate de situaţia din septembrie 2000.
nici că nu aveau un scop legitim. Din dosar nu
rezultă vreo încălcare a acestor condiţii. (...). Curtea constată imposibilitatea manifestă
în care s-a aflat reclamanta de a participa la
Problema care se pune este de a şti dacă procesul decizional privind copiii săi minori
procedurile urmate se conciliază cu dreptul (...).
reclamantei la respectul vieţii sale familiale
sau constituie ingerinţe în exerciţiul acestui 119.-120. (...) Pentru aceste motive, Curtea
drept, care nu ar putea fi considerate apreciază că a existat o violare a articolului 8
«necesare într-o societate democratică». al Convenției.

IV. Asupra aplicării articolului 41 din PENTRU ACESTE MOTIVE,

convenţie CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
(...)
1. Uneşte cu fondul excepţia de neepuizare a
A. Prejudiciu moral căilor de recurs interne şi o respinge;
(...) 2. Declară cererea admisibilă;

3. Decide că a existat o violare a art. 8 din
126. Statuând în echitate, Curtea acordă
Convenţie în privinţa internărilor reclamantei;
reclamantei suma de 10 000 EUR cu titlu de
prejudiciu moral suferit. 4. Decide că a existat o violare a art. 8 al
Convenţiei în privinţa plasamentului copiilor
(...) minori ai reclamantei;(...)
NOTĂ
Hotărârea rezumată mai sus reprezintă încă o dovadă a preocupării Curții Europene pentru
situația persoanelor vulnerabile, în ciuda atitudinii uneori lipsite de respect pentru asemenea
reclamanți, a reprezentanților statului. În cazul de față, este vorba chiar de statul român.
Persoanele cu dizabilități psihice reprezintă una din categoriile cele mai vulnerabile de
potențiali reclamanți la Curtea europeană. Situația lor poate intra în sfera de aplicare a mai
multor articole din Convenție, iar Curtea de la Strasbourg, în jurisprudența sa, a stabilit reguli
detaliate în privința drepturilor acestor persoane. Este binecunoscută hotărârea Winterwerp c.
Olandei (1979), în care Curtea a stabilit o serie de reguli pentru ca o lipsire de libertate prin
internare a unei persoane cu dizabilitate psihică (alienați sau debili mintal, potrivit expresiei
folosite de Convenție) să fie în acord cu prevederile articolului 5 privind dreptul la libertatea
și siguranța persoanei. Astfel, Curtea a precizat în această hotărâre de referinţă, condiţiile
minimale de privare de libertate în asemenea cazuri: alienaţia trebuie dovedită în faţa autorităţii
naţionale competente, printr‑o expertiză medicală obiectivă; tulburările mentale trebuie să
aibă un caracter sau o amploare care să legitimeze internarea; tulburările trebuie să persiste pe
întreaga durată a internării. Aceasta nu se poate prelungi în mod valabil fără existenţa acestor
tulburări. De asemenea, detenţia trebuie să aibă loc într‑un spital sau într‑un altă instituţie
specializată.[1] În privinţa primei condiţii, poate totuşi exista o derogare în situaţii de urgenţă:
o astfel de situaţie poate justifica detenţia unei persoane fără o expertiză medicală prealabilă.
Şi în acest caz însă, pentru respectarea art. 5 parag. 1 lit. e), este necesară confirmarea stării de
alienaţie de către un specialist, în cel mai scurt termen[2]. Articolul 5 parag. 1 lit. e) nu implică,
în viziunea Curţii, şi un drept de a primi un tratament adecvat bolii mintale. Cu toate acestea,
[1]
Pentru încălcarea acestei obligaţii prin deţinerea unei persoane bolnave de schizofrenie paranoidă cronică într-o
închisoare, a se vedea Curtea EDO: Aerts c. Belgiei (1998), Csaky c. Ungariei (2006).
[2]
A se vedea şi cauza X. c. RU (1981).

lipsa unui tratament medical adecvat aplicat persoanei aflate în detenţie poate constitui un
tratament inuman sau degradant, deci o încălcare a art. 3 al Convenţiei.[3]
Tratamentul aplicat bolnavilor psihic a făcut obiectul examinării din partea Curţii şi pe terenul
articolului 3 din Convenţie, care interzice tratamentele inumane şi degradante. De exemplu,
în hotărârea Filip c. României (2006), Curtea a constatat absenţa unei anchete efective privind
plângerile reclamantului împotriva internării sale forţate, ordonate de procuror, ceea ce a dus
la o violare a laturii procedurale a articolului 3 al Convenţiei.[4]
În hotărârea de faţă, Curtea, analizând principiile generale aplicabile în cauză pe terenul
articolului 8, invocat de reclamantă, a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, o
astfel de ingerinţă cu libertatea şi viaţa privată a persoanei (internarea într-un spital psihiatric)
încalcă articolul 8, cu excepţia cazului în care, fiind prevăzută de lege, urmăreşte un scop
legitim prevăzut la alineatul 2 al acestui articol şi este necesară într-o societate democratică
pentru atingerea acelui scop. Noţiunea de necesitate implică o nevoie socială imperioasă
şi proporţională cu scopul legitim urmărit. Dacă articolul 8 are ca scop esenţial a preveni
ingerinţele arbitrare împotriva individului săvârşite de puterile publice, pot exista şi obligaţii
pozitive inerente respectului efectiv al vieţii familiale. Atunci când se pronunţă în privinţa
necesităţii unei ingerinţe sau a existenţei unei obligaţii pozitive, Curtea ţine cont şi de marja de
apreciere a statului.
De asemenea, Curtea admite că autorităţile se află în faţa unei sarcini dificile atunci când
trebuie să se pronunţe într-un domeniu atât de delicat cum este situaţia unui bolnav psihic
pasibil de internare. Aşadar, „a le prescrie în fiecare caz o procedură rigidă nu ar face decât
să adauge la problemele lor. Trebuie aşadar să li se rezerve o anumită putere de apreciere în
această privinţă”. Pe de altă parte, examinarea acestui aspect al cauzei trebuie să se bazeze
pe un element fundamental: deciziile riscă să se dovedească ireversibile. Este vorba deci de o
materie care reclamă cu atât mai mult o protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare.
Problema respectării drepturilor persoanelor cu dizabilităţi mintale din România, în mod special
în privinţa internărilor forţate, s-a aflat în atenţia Curţii europene atât din perspectiva art. 3
(Filip c. României, 2006, precit.), art. 5 (cauza C.B. c. României, hotărârea din 20 aprilie 2010,
dar şi cauza Filip), cât şi a art. 8 din Convenţie (cauza de faţă). În această din urmă hotărâre,
remarcăm că, pe lângă propriile observaţii legate de compatibilitatea cu articolul 8 a procedurii
de internare a reclamantei, Curtea şi-a bazat decizia şi pe rapoartele unor ONG naţionale şi
internaţionale (Centrul de Resurse Juridice şi respectiv Amnesty International). Dintre acestea,
ne-a atras atenţia în mod special Raportul Centrului de Resurse Juridice şi concluziile sale în
JURISPRUDENȚĂ
privinţa „internării nevoluntare” a persoanelor cu tulburări psihice.[5]

Deşi Raportul apreciază că reglementarea actuală a legii 487/2002 (art.44-59) este, în
principiu, adecvată, deoarece măsura internării forţate sau „nevoluntare” poate fi contestată,
în principiu, în instanţă, există unele aspecte criticabile ale acestei reglementări, în mod special
A se vedea, pentru amănunte, Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a patra, Bucureşti,
[3]
C.H. Beck, 2011, p. 119.

În această cauză, Curtea a decis şi existenţa unei violări a articolului 5 §1 pentru lipsa unei baze legale a internării
[4]
reclamantului. A se vedea, pentru detalii, Bianca Selejan-Guţan, op. cit., p. 105 şi p. 120.
Centrul de Resurse Juridice, Raport privind respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aflate în instituţii medico-
[5]
sociale pentru persoane cu dizabilităţi mintale, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 2009, p. 77 şi urm. sau http://
www.crj.ro/Raport-respectarea-drepturilor-persoanelor-cu-dizabilitati-mintale-319/

privind modul ei de aplicare, având în vedere că acest tip de internare constituie o „privare
de libertate” în sensul instrumentelor internaţionale de protecţie a drepturilor omului.
Principalele inconveniente ale actualei reglementări, constatate de Raportul citat, sunt, în
sinteză, următoarele:
a) inexistenţa unor sancţiuni penale împotriva celor care fac o solicitare de internare
nevoluntară cu rea-credinţă (persoane private sau reprezentanţi ai autorităţilor publice);
b) existenţa, ca motiv al internării, a „antecedentelor medicale cunoscute”. Se propune
eliminarea acestui motiv, deoarece, pe de-o parte, în substanţă, aceste antecedente pot
să nu fie relevante, iar pe de altă parte, aceeaşi lege prevede, în art. 14, că „faptul că o
persoană a fost îngrijită sau spitalizată în trecut nu justifică un diagnostic prezent sau viitor
de tulburare psihică”;
c) inexistenţa obligaţiei motivării, de către medicul psihiatru „care apreciază oportunitatea
internării”, a deciziei de internare forţată;
d) existenţa unor termene „nejustificat de mari” pentru informarea reprezentanţilor persoanei
internate şi pentru confirmarea măsurii internării;
e) una din cele mai importante şi pertinent argumentate critici este cea privind revizuirea de
către parchet a deciziei de internare silită. Într-adevăr, aplicând standardele internaţionale
ale protecţiei persoanelor private de libertate, ne aflăm în prezenţa unei „proceduri
administrative, care se finalizează cu o decizie de aceeaşi natură, susceptibil a fi supus
exclusiv controlului judecătoresc şi nicidecum «revizuirii» parchetului”[6]. Acest lucru
este valabil şi din perspectiva „statutului de magistrat [în sensul de autoritate judiciară
independentă, n.n.] încă discutabil al procurorului, astfel cum Curtea europeană a
drepturilor omului s-a pronunţat deja în cazul României”.
În loc de concluzii, aş dori doar să remarc faptul că hotărârea de faţă, într-o cauză în care
reclamanta „nu a fost reprezentată de niciun avocat în faţa Curţii sau în faţa instanţelor
interne” şi în care au fost prezentate de reprezentanţii Guvernului documente în care demersul
reclamantei este minimalizat şi chiar dezavuat (potrivit Guvernului, scrisorile reclamantei „au
un conţinut incoerent şi nu ridică nicio problemă substanţială privind dispoziţiile Convenţiei”,
vezi §70 sau, potrivit conducerii spitalului psihiatric, „pentru noi este surprinzător că acuzaţiile
sale cu caracter bizar, delirant, incoerent, opera unui bolnav psihic cronic, au fost luate în
seamă, obligându-ne (sic! subl. ns. B.S.-G.) în permanenţă la răspunsuri şi scrisori oficiale
de zeci de pagini, în total, inclusiv documente de arhivă şi o muncă susţinută de a infirma
minciunile sale flagrante”, vezi §20). Din nefericire, aceasta este încă atitudinea şi mentalitatea
majorităţii autorităţilor medicale din România, în spitalele psihiatrice şi nu numai. Răspunsul
sec al Curţii la prima afirmaţie a Guvernului – „Curtea reaminteşte că o plângere se
caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu prin simplele mijloace sau argumente de
drept invocate” şi dispozitivul hotărârii de faţă sunt doar o primă „victorie” a reclamantei şi a
societăţii civile împotriva acestei mentalităţi.
[6]
Idem, p. 82.

INDEX
act de aplicare 99 legislaţie internă 103

ambiguitate 105 liberul acces la justiţie 29
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare 77 limitarea dreptului la libera circulaţie 107
atingere gravă a intereselor României 107 limitele interpretării 91
autoritate administrativ competentă 91
avocat general 101 mediere 31
metoda sistematică 93
Banca Asiatică de Dezvoltare 87
Banca Internaţională pentru negociere echitabilă 27
Reconstrucţie şi Dezvoltare 77 noul Cod civil 17, 25
Banca Islamică de Dezvoltare 87 noul Cod de procedură civilă 27, 29
Banca mondială 77 obligativitatea concilierii directe 31
BEI 83 obligaţie de confidenţialitate 21
BERD 81 obligaţie de interpretare 91
buna-credinţă în negocieri 21, 27 obligaţie de loialitate 19
ordinea juridică internă 89
cauza Football Dataco şi alţii 93 organizaţie internaţională 69
cauza Kolpinghuis Nijmegen 101
cauza Lindqvist 95
plângere prealabilă 33
cauza Promusicae 95
politici economice 73
cauza Wagner Miret 103
prezumţie de vinovăţie 19
colaborare inter-statală 69
principii generale 95
Comitetul Monetar şi Financiar Internaţional 75
principiul bune-credinţe 17
Comitetul pentru Dezvoltare 75
principiul legalităţii incriminării 105
conciliere directă 29
principiul rebus sic stantibus 71
Consiliul Guvernatorilor 75, 79
principiul separaţiei puterilor 103
contract administrativ 33
principiului pacta sunt servanda 71
daune-interese 21 procedura administrativ-jurisdicţională 33
dezvoltare economică durabilă 81 protecţia mediului 81, 93
Directiva nr. 2004/38 107
dreptul naţional 99 raport comercial internaţional 17
răspundere civilă delictuală 19
executarea contractului 25
sancţiuni penale efective 105
finanţarea proiectelor de dezvoltare 79 sector public 79
FMI 73 sistem financiar 73
sistem monetar internaţional 73
Grupul Băncii Africane pentru Dezvoltare 87 speţa Dominguez 97
Grupul Băncii Inter-americane de Dezvoltare 87 state membre 69
impreviziune 25 şedinţă de informare 31

instituţie de credit a Uniunii 83
jurisprudenţa Marleasing 97 termen de transpunere 101
jurisprudenţa Pfeiffer 97 transpunerea unei directive 89
jurisprudenţa Von Colson 99 Tratatul de la Roma 83
ABREVIERI
A.G.A. – Adunarea generală a acţionarilor C.D. 199’ – Culegere de decizii ale fostului
A.G.E.A. – Adunarea generală extraordinară a Tribunal Suprem (Curţii de Apel,
acţionarilor Tribunalului etc.) pe anul…
A.P.A.P.S. – Autoritatea pentru Privatizarea şi C.D.H. – Culegere de decizii şi hotărâri ale Curţii
Administrarea Patrimoniului Statului Constituţionale a României pe anul …
A.U.B. – Revista Analele Universităţii C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor
Bucureşti, Seria Drept Omului
A.U.L.B. – Revista „Acta Universitatis Lucian C.N.V.M. – Comisia Naţională a Valorilor
Blaga – Sibiu” Mobiliare
A.V.A.B. – Autoritatea pentru Valorificarea C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
Activelor Bancare Cah. Dr. Eur. – Cahiers de Droit Européen
A.V.A.S. – Autoritatea pentru Valorificarea cam. – camera... (jurisprudenţa franceză)
Activelor Statului Cas. I, II – Curtea de Casaţie şi Justiţie a
AELS – Asociaţia Europeană a Liberului României, secţia I, a II-a etc.
Schimb Cass. fr. – Curtea de Casaţie franceză
alin. – alineat (jurisprudenţa franceză)
apud. – citat după CE – Comunitatea Europeană / Tratatul de
art. – articolul instituire a Comunității Europene
AUE – Actul Unic European CECO – Comunitatea Europeană a
B. Of. – Buletinul Oficial, partea I Cărbunelui şi Oţelului / Tratatul de
B.N.R. – Banca Naţională a României instituire a Comunității Europene a
BCE – Banca Centrală Europeană Cărbunelui şi Oţelului
BEJ – Biroul de executori judecătoreşti CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor
BNP – Biroul notarului public Omului / Curtea Europeană a
Bul. – Buletinul fostei Înalte Curţi de Drepturilor Omului
Casaţie şi Justiţie a României CEE – Comunitatea Economică Europeană
Bul. jur. 199’ – Buletinul jurisprudenţei Curţii / Tratatul de instituire a Comunității
Supreme de Justiţie a României Economice Europene
(1993-1999) CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei
C. aer. – Codul aerian Atomice / Tratatul de instituire a
Comunității Europene a Energiei
C. Apel – Curtea de Apel
Atomice
C. civ. – Codul civil
cf. – a se compara cu
C. civ. fr. (it.) (g) – Codul civil francez (italian) (german)
CEJ – Curtea Europeană de Justiţie
C. com. – Codul comercial
CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C. com. fr. (it.) (g) – Codul comercial francez (italian)
(după intrarea în vigoare a Tratatului
(german)
de la Lisabona)
C. F. – cartea funciară
CML Rev – Common Market Law Review
C. fam. – Codul familiei (Kluwer Law International)
C. fisc. – Codul fiscal col. civ. – colegiul civil
C. m. – Codul muncii COMI – centrul principalelor interese ale
C. pen. – Codul penal debitorului
C. pr. civ. – Codul de procedură civilă compl. – completat
C. pr. fisc. – Codul de procedură fiscală Convenţie – Convenţia pentru apărarea
C. pr. pen. – Codul de procedură penală drepturilor omului şi a libertăţilor
C. silv. – Codul silvic fundamentale (Convenţia europeană
C. vam. – Codul vamal a drepturilor omului)
C.A.B. – Curtea de Arbitraj Comercial COREPER – Comitetul reprezentanţilor
Internaţional Bucureşti de pe lângă permanenţi
Camera de Comerţ şi Industrie a Culegere – Culegere de hotărâri a Curţii de
României Justiţie a Comunităţilor Europene,
C.C. – Curtea Constituţională Tribunalului de Primă Instanţă şi
C.C.I. – Camera de Comerţ şi Industrie Tribunalului Funcţiei Publice
C.C.I.R. – Camera de Comerţ şi Industrie a D. – Decretul
României D.L. – Decretul-lege

Dalloz – „Le Dalloz. Recueil” O.E.C.D. – Organizaţia pentru Cooperare şi
(jurisprudenţa franceză) Dezvoltare Economică
dec. – decizia O.M.C. – Organizaţia Mondială a Comerţului
dec. civ. (pen.) – decizia civilă (penală) etc. O.R.C. – Oficiul Registrului Comerţului
DG – Direcţia Generală (din cadrul Comisiei) O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
Dreptul – revista Dreptul ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
e.g. – exempli gratia OP – ordin de plată
ECR – European Courts Report (Reports of op. cit. – opera citată
Cases before the Court of Justice and p. – pagina
the Court of First Instance p. n. – paranteza noastră (a autorului)
Ed. – Editura par. – paragraful
ed. – ediţia passim – în diverse locuri
ELR – European Law Review pct. – punctul
en. – englez / britanic PE – Parlamentul European
etc. – etcaetera („şi celelalte”) PESC – Politica Externă şi de Securitate
Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Comună
Atomice (v. şi CEEA) / Tratatul de Plen T. S. – Plenul fostului Tribunal Suprem
instituire a Comunității Europene a Probleme de drept – Probleme de drept din deciziile Curţii
Energiei Atomice 1990-1992 Supreme de Justiţie (1990-1992)
ex. – (de) exemplu pt. – pentru
F.M.I. – Fondul Monetar Internaţional R.D.C. – Revista de drept comercial – serie nouă
FEI – Fondul european de investiţii R.D.P. – Revista de drept penal
fr. – francez R.R.D. – Revista română de drept
FSE – Fondul social european R.R.D.A. – Revista română de drept al afacerilor
g. – german R.R.D.E. (C) – Revista română de drept european
G.I.E. – Grup de interes economic (comunitar)
H.C.M. – Hotărârea Consiliului de Miniştri R.R.D.M. – Revista română de dreptul muncii
ibidem – în acelaşi loc R.R.D.P. – „Revista română de drept privat”
R.R.J. – „Revista română de jurisprudență”
idem – acelaşi autor
R.T.D.E. – Revue trimestrielle de droit européen
infra – mai jos
(Editions Dalloz)
IR – secţiunea „Informations rapides” Rec. – Recueil de la jurisprudence de la
(jurisprudenţa franceză) Cour de justice et du Tribunal de
it. – italian première instance
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Rep. (eventual urmat– (începând cu anul 2007) Repertoriul
J. N. – Revista „Justiţia Nouă” de anul apariţiei) jurisprudenţei Curţii de Justiţie
JAI – Justiţie şi Afaceri Interne a Comunităţilor Europene şi a
JCP – „Juris-classeur périodique. éd. Tribunalului de Primă Instanţă a
Générale. La semaine juridique” Comunităţilor Europene (ediţia în
(jurisprudenţa franceză) limba română) (partea I - hotărârile
JO – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene CJCE; partea a II-a - hotărârile TPI)
(seria „L” – Legislaţie, seria „C” – Repertoriu I – I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu
Comunicări şi Informaţii) de practică judiciară în materie
Jud. – Judecătoria civilăa Tribunalului Suprem şi a altor
Jur. Gen. – Jurisprudenţa generală instanţe judecătoreşti pe anii 1952-
Jur. Rom. – Jurisprudenţa română 1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Juridica – Revista Juridica Bucureşti, 1970
L. P. – Revista „Legalitatea Populară” Repertoriu II – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
l. – litri judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor
lit. – litera
instanţe judecătoreşti pe anii
loc. cit. – locul citat
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
M. Of. – Monitorul Oficial al României, partea I
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
mod. – modificat Repertoriu III – I. Mihuţă, Repertoriu de practică
mp – metri pătraţi judiciară în materie civilă a
n. a. – nota autorului Tribunalului Suprem şi a altor
n. n. – nota noastră (a autorului) instanţe judecătoreşti pe anii 1975-
n.r. – nota redacţiei 1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
n.t. – nota traducătorului Bucureşti, 1982
nr. – numărul
Repertoriu IV – I. Mihuţă, Repertoriu de practică t. – tomul
judiciară în materie civilă a T. J. – Tribunalul judeţean
Tribunalului Suprem şi a altor T. pop. rai. – Tribunalul popular al raionului
instanţe judecătoreşti pe anii 1980- T. reg. – Tribunalul regional
1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, T.M.B. – Tribunalul Municipiului Bucureşti
Bucureşti, 1986 t.n. – traducerea noastră
Rev. soc. – Revue des sociétés T.S. – Tribunalul Suprem
RFD adm. – Revue française de droit TFP – Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
administratif Europene
RTD civ. – Revue trimestrielle de droit civil TFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii
RTD com. – Revue trimestrielle de droit Europene (Tratatul de la Lisabona)
commercial TGI – Tribunal de grande instance
RTD eur. – Revue trimestrielle de droit européen (jurisprudenţa franceză)
s. civ. – secţia civilă TPI – Tribunalul de Primă Instanţă al
s. com. – secţia comercială Comunităţilor Europene
s. cont. adm. – secţia de contencios administrativ Tratatul CE – Tratatul de instituire a Comunităţii
s. pen. – secţia penală Europene (după 1 noiembrie 1993, ca
S.C.J. – Revista „Studii şi cercetări juridice” urmare a modificărilor aduse Tratatului
S.D.R – Revista „Studii de drept românesc” CEE prin Tratatul de la Maastricht)
s.n. – sublinierea noastră Tratatul CEE – Tratatul de instituire a Comunităţii
S.U. – Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Economice Europene (semnat
Justiţie (Înaltei Curţi de Casaţie şi la Roma, la 25 martie 1957, cu
Justiţie) modificările ulterioare survenite
S.U.B.B. – Revista „STUDIA Universitatis Babeş- până la Tratatul de la Maastricht)
Bolyai”– Series Iurisprudentia Tratatul UE – Tratatul privind Uniunea Europeană
SA – societate pe acţiuni (în vigoare de la 1 noiembrie 1993)
SC – societatea comercială Trib. – Tribunalul
SEE – Spaţiul Economic European TUE(după intrarea în – Tratatul privind Uniunea Europeană/
sent. civ. (pen.) – sentinţa civilă (penală) etc. vigoare a Tratatului Tribunalul Uniunii Europene
SNC – societate în nume colectiv de la Lisabona)
soc. – secţia de dreptul muncii TVA – taxa pe valoare adăugată
(jurisprudenţa franceză) UE – Uniunea Europeană
SPPI – Societate civilă profesională de UEM – Uniunea Economică şi Monetară
practicieni în insolvenţă urm. – următoarele
SRL – societate cu răspundere limitată V. – a se vedea
supra – mai sus V° – verbo (la cuvântul)
ş. a. – şi alţii (altele) vol. – volumul
ERATĂ
În Pandectele române nr. 2/2013, la p. 20, în art. 10 din Legea nr. 554/2004 citat, se înlocuieşte
suma de 500.000 de lei cu 1.000.000 de lei

CONDIŢII GENERALE DE PUBLICARE
1. Trimiterea unei lucrări în vederea publicării în revista Pandectele Române, sub rezerva acceptării sale
de către Redacţia revistei, constituie consimţământul autorului pentru cesiunea dreptului de autor în
următoarele condiţii generale:
2. Colegiul de redacţie va accepta lucrarea cu condiţia ca aceasta să corespundă într-o măsură rezonabilă, ca
nivel şi stil, considerând un minim necesar pentru a fi acceptată, următoarele: nivel ştiinţific corespunzător;
tema lucrării să fie actuală; lucrarea să conţină un aport de noutate faţă de doctrina existentă; conţinutul
lucrării să fie adus la zi cu legislaţia în vigoare în momentul predării; lucrarea să nu fi fost publicată în ţară,
în format tipărit sau electronic.
Dacă lucrarea nu corespunde, Editura are dreptul să refuze publicarea acesteia în forma prezentată sau să
ceară autorului modificarea lucrării conform standardelor revistei.
3. Autorul cedează Editurii, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în exclusivitate
şi fără o limitare teritorială, următoarele drepturi, în totalitate: drepturile de reproducere şi distribuire a lucrării
pe format hârtie, în cadrul unui număr al revistei Pandectele Române, pe o perioadă de 4 ani; drepturile de
reproducere şi distribuire a lucrării pe format electronic, pe toată durata lor de existenţă; dreptul de a crea opere
derivate, exclusiv în vederea reproducerii şi distribuirii în format electronic; dreptul de a retipări acel număr al
revistei care include şi lucrarea autorului, pe toată durata de existenţă a dreptului de autor.
4. Pentru fiecare lucrare publicată, Editura va efectua remuneraţia dreptului de autor, stabilită de la caz
la caz, ţinând cont de următoarele criterii: originalitatea şi noutatea tezelor doctrinare susţinute; nivelul
ştiinţific al lucrării; actualitatea şi noutatea temei; volumul lucrării etc.
5. Autorul garantează că este singurul deţinător al dreptului de autor asupra lucrării şi că lucrarea
este originală, cu excepţia materialelor de domeniu public şi a extraselor din alte lucrări, care sunt
făcute cu respectarea dispoziţiilor legale în materia proprietăţii intelectuale. Autorul îşi asumă deplina
responsabilitate în privinţa conţinutului lucrării.
6. Cu privire la materialele care se publică, redacţia îşi rezervă următoarele drepturi: să modifice titlul
acestora; să corecteze, după caz, să reformuleze ori stilizeze unele formulări, fără a aduce atingere ideilor,
opiniei şi argumentelor autorilor.
7. Lucrările se trimit în format electronic pe adresa e-mail redactie@wolterskluwer.ro sau pe suport hârtie,
însoţit de format electronic (dischetă, CD), pe adresa WOLTERS KLUWER SRL, Bucureşti, str. Orzari nr. 86,
sector 2, cu menţiunea „Pentru revista Pandectele Române”. Autorii vor primi o confirmare a recepţiei în
termen de 10 zile. Pentru a evita orice disfuncţionalităţi în transferarea documentelor, rugăm autorii ca,
în eventualitatea în care în termenul menţionat nu au primit confirmarea, să contacteze, printr-un nou
mesaj, redacţia.
8. Articolele de doctrină se vor trimite în mod obligatoriu însoţite de un rezumat redactat în limba engleză,
de maxim o pagină.
9. Sursele bibliografice vor fi citate complet, cuprinzând: numele şi iniţiala prenumelui autorului, lucrarea,
ediţia, editura, locul de editare, anul apariţiei, pagina (paginile). Se vor utiliza abrevierile conform uzanţelor
revistei.
10. Hotărârile judecătoreşti redate in extenso, comentate sau rezumate trebuie să fie definitive şi/sau
irevocabile. Se va specifica dacă sunt publicate.
11. Autorii vor preciza numele şi prenumele, profesia (funcţia), locul de muncă / locul desfăşurării activităţii,
adresa şi telefonul.
Revistele Wolters Kluwer
Oferta de preţuri pentru abonamente 2013
PANDECTELE ROMÂNE REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII
Preţ abonament Preţ abonament

12 apariții 2013 498 RON 12 apariții 2013 498 RON
REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT EUROPEAN
Preţ abonament Preţ abonament

12 apariții 2013 498 RON 4 apariții 2013 198 RON
ABONAŢI-VĂ ACUM LA REVISTELE WOLTERS KLUWER!

Puteți contracta abonamente pentru colecția anului 2013 și abonamente pentru 3/6/12 luni ale anului
2013 prin distribuitorul unic Zirkon Media.
ZIRKON MEDIA SRL

Str. Matei Voievod nr. 26,
sector 2 București
tel: 021.255.1800/0730.190.899
fax: 021.255.1866
abonamente@zirkonmedia.ro
www.zirkonmedia.ro
Detalii și informații privind publicațiile Wolters Kluwer găsiți pe www.wolterskluwer.ro

REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR
Revista Română de Drept al Afacerilor este singura revistă de pe piața

românească dedicată Dreptului Afacerilor ca ramură distinctă de drept, oferind
informaţii la zi din toate domeniile specifice: drept societar, drept fiscal, obligații
contractuale, insolvență, concurență, drept imobiliar, drept bancar, arbitraj.
Pe lângă articole de doctrină, revista urmărește îndeaproape soluțiile pronunțate

de instanțele judecătorești naționale sau europene, oferind jurisprudență relevantă
comentată de practicieni. Autorii articolelor sunt personalități ale lumii juridice
academice şi profesionale românești, care contribuie activ la dezvoltarea în
România a Dreptului Afacerilor.
Acum Revista Română de Drept al Afacerilor într-un nou format!

Dosar – întotdeauna vei găsi un subiect interesant Interviu – în fiecare număr o personalitate a lumii
şi actual dezbătut de profesionişti! juridice vorbeşte despre subiectele de actualitate!
Rubrici noi – informaţii din toate domeniile Evenimente şi noutăţi legislative
dreptului afacerilor! Index pe cuvinte-cheie
– dreptul societar – concurenţa Sinteze de jurisprudenţă: jurisprudenţa actuală
– obligaţii – arbitrajul relevantă comentată
– insolvenţa – dreptul bancar
Exclusiv
Noutăţi legislative sistematizate pe luna în curs
Interviuri cu specialişti din lumea juridică
Dosarul lunii, care abordează o temă de interes atât din perspectiva doctrinei, cât şi a practicii judiciare
Doctrină, jurisprudenţă şi informaţii din toate domeniile dreptului afacerilor!
NOUA echipă editorială
Director ştiinţific Redactor şef

Avocat, drd. Dumitru Dobrev Avocat, dr. Mihaela Mocanu
Cui se adresează Beneficii

Revista Română de Drept al Afacerilor Puteţi consulta rapid Revista Română de Drept al
nu poate lipsi din biblioteca profesioniştilor: Afacerilor folosind următoarele instrumente:
– Avocat de business – Structurarea pe secţiuni
– Jurist al unei companii sau al unei instituţii – Indexul pe cuvinte-cheie
publice – Cuvinte-cheie în interiorul articolelor
– Director General al unui IMM – Rezumat în engleză şi română
– Consultant fiscal sau Economist – Marcaje de rubrică şi de articol
– Magistrat – Tiparul la două culori, cu evidenţierea
elementelor de interes
REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII
Revista Română de Dreptul Muncii este o tribună de dezbateri în dreptul muncii şi

totodată o sursă esenţială de informaţie şi analiză, menită să contribuie la formarea
unei doctrine eficiente şi solide şi să sprijine crearea unui cadru legislativ modern.
În paginile revistei sunt discutate noi dispoziţii legale, proiecte de acte normative,
hotărâri judecătoreşti, decizii ale Curţii Constituţionale. În acelaşi timp, cititorii
sunt familiarizaţi cu normele dreptului european şi internaţional al muncii, cu
reglementările altor state şi cu jurisprudenţa străină.
Acum Revista Română de Dreptul Muncii într-un nou format!

Rubrici noi – informaţii din toate domeniile Evenimente şi noutăţi legislative
dreptului muncii!
Index pe cuvinte-cheie
– contractul individual – protecţie socială Sinteze de jurisprudenţă: jurisprudenţă actuală
de muncă – conflicte de muncă relevantă
– salarizare – dreptul internaţional
– sănătate şi securitate al muncii
în muncă
Exclusiv
Noutăţi legislative sistematizate pe luna în curs
Doctrină, jurisprudenţă şi informaţii din toate domeniile dreptului muncii!

Echipa editorială
Director Redactor şef

Prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea Prof. univ. dr. Nicolae Voiculescu

Revista Română de Dreptul Muncii Puteţi consulta rapid Revista Română de Dreptul
nu poate lipsi din biblioteca profesioniştilor: Muncii folosind următoarele instrumente:
– Avocat – Structurarea pe secţiuni
– Jurist al unei companii sau al unei instituţii publice – Indexul pe cuvinte-cheie
– Director General al unui IMM – Cuvinte-cheie în interiorul articolelor
– Inspector de Resurse Umane – Rezumat în engleză şi română
– Specialist în protecţia muncii – Marcaje de rubrică şi de articol
– Magistrat – Tiparul la două culori, cu evidenţierea
– Companii şi specialişti în domeniul resurselor elementelor de interes
umane
REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT EUROPEAN
Fondată în 2003, Revista Română de Drept European oferă juriștilor și

publicului interesat de evoluția dreptului european informații esențiale despre
instituțiile dreptului european, modul de aplicare al reglementărilor europene și
influența acestora asupra legislației naționale. Autorii articolelor de doctrină sunt
personalități ale lumii juridice academice şi profesionale românești şi europene.
Secțiunea de jurisprudență urmărește îndeaproape hotărârile instanțelor Uniunii

Europene.
Acum Revista Română de Drept European într-un nou format!

Rubrici noi – informaţii relevante despre dreptul Evenimente şi noutăţi legislative
european
Index pe cuvinte-cheie
– controlul jurisdicţional
– dreptul european al concurenţei Sinteze de jurisprudenţă: jurisprudenţă europeană
– procedura trimiterii preliminare relevantă
– drepturile omului în Uniunea Europeană
Exclusiv
Articole ale personalităţilor internaţionale ale dreptului european
Doctrină, jurisprudenţă şi informaţii despre dreptul european!
Echipa editorială
Director Redactor şef

Prof. univ. dr. Andrei Popescu Prof. univ. dr. Daniel-Mihai Şandru

Revista Română de Drept European Puteţi consulta rapid Revista Română de Drept
nu poate lipsi din biblioteca profesioniştilor: European folosind următoarele instrumente:
– Avocat – Structurarea pe secţiuni
– Jurist al unei companii sau al unei – Indexul pe cuvinte-cheie
instituţii publice – Cuvinte-cheie în interiorul articolelor
– Magistrat interesat de evoluţia doctrinei şi – Rezumat în engleză şi română
jurisprudenţei – Marcaje de rubrică şi de articol
– Specialist în drept european – Tiparul la două culori, cu evidenţierea
elementelor de interes
WoltersKluwer.ro
10 motive pentru a deschide

un cont în www.wolterskluwer.ro
1. puteţi alege formatul de achiziţionare al produselor: tipărit sau eBook format ePub; Wolters
Kluwer România este singura editură în domeniul juridic care oferă acest tip de produse
2. sunteţi în permanenţă informaţi despre gama de produse Wolters Kluwer: platforme de
informare juridică, aplicaţii pentru smartphone, reviste, cărţi, eBook-uri, webinarii pentru
profesioniştii din domeniul juridic şi economic
3. comandaţi online produsele dorite, simplu şi eficient, folosind formularul de comandă şi
modalităţile de livrare şi plată convenabile pentru dumneavoastră
4. urmăriţi statusul comenzilor dumneavoastră şi istoricul acestora
5. cunoaşteţi îndeaproape caracteristicile fiecărui produs, astfel încât puteţi lua decizia de
achiziţionare în deplină cunoştinţă
6. identificaţi rapid produsele dorite, folosind filtrele de căutare şi criteriile de selecţie multiplă
7. beneficiaţi de reducerile, promoţiile şi ofertele speciale Wolters Kluwer România
8. aveţi la dispoziţie informaţie gratuită în secţiunea Freemium: articole de doctrină, ştiri,
breviar legislativ, agendă juridică, newsletter
9. vizualizaţi webinariile Wolters Kluwer dedicate interviurilor cu personalităţi ale lumii juridice
10. intraţi în comunitatea noastră accesând blogul Wolters Kluwer, un spaţiu de dezbatere şi
comentarii pe teme juridice
Funcţionalităţi
- filtru de căutare a produselor după criterii multiple
- căutare rapidă în site
- vizualizarea statusului comenzilor dumneavoastră
- formular de comandă complex, ce oferă posibilitatea de a stabili modalităţile de plată şi de livrare
Beneficii
- modalităţi flexibile de plată
- modalităţi flexibile de livrare
- acces pe baza datelor de identificare ale contului dumneavoastră din platforma juridică iDrept
PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013

Pandectele: Române

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pandectele: Române

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PANDECTELE

Senior Publisher Reviste

Vânzări reviste: Marius DUMITREL

MEMBRI Prof. univ. dr. Mihai Adrian HOTCA

PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 5

6 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013

Noul Cod civil – direcţii de evoluţie

Pandectele române: Domnule Profesor, avem onoarea să vă număraţi printre membrii

Dan Chirică: Am absolvit Facultatea de drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 9

10 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 11

12 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

definită de o asemenea manieră, și aceasta întrucât în asemenea acte normative trebuie să se

P.R.: Ce puteţi să ne spuneţi despre instituţia fiduciei – o reglementare cu totul nouă?

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 13

P.R.: În materia succesiunilor, care sunt cele mai importante modificări?

14 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

succesorală care, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moștenitor

P.R.: În încheiere, ce mesaj aveţi pentru cititorii Pandectelor române?

P.R.: Domnule Profesor, vă mulţumim.

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 15

Câteva aspecte de noutate

Keywords: good faith, negotiations, ceasing the negotiations.

În materie de obligaţii, în general, şi de contracte, în special, noul Cod civil

16 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

reglementările recente interne şi internaţionale, precum şi din jurisprudenţa

Cuvinte-cheie: buna-credinţă, negocieri, ruperea negocierilor.

1.1. Noţiunea bunei-credinţe

1.2. Reglementare legală actuală

Principiul bunei-credinţe contractuale este reglementat expres şi inechivoc prin dispoziţiile

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 17

1.3. Delimitări terminologice necesare

dobândirii drepturilor cu bună-credinţă, despre buna-credinţă contractuală şi despre exercitarea

Aşadar, înainte de toate, este important să clarificăm noţiunea de bună-credinţă ca principiu

18 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

În cadrul principiului de bază al respectării bunei-credinţe în general, se desprind două

– principiul ocrotirii bunei-credinţe în dobândirea drepturilor, principiu care face obiectul de

– principiul bunei-credinţe contractuale, principiu care face obiectul de studiu al materiei

2. Conţinutul bunei-credinţe contractuale

2.1. Loialitate, cooperare, confidenţialitate

Obligaţia de loialitate (nereglementată de lege dar reţinută invariabil de jurisprudenţa străină)

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 19

soluţii date ca exemplu în op. cit, p. 978.

20 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

În fine, obligaţia de confidenţialitate, cel de-al treilea element al bunei-credinţe contractuale

2.2. Buna-credinţă în negocieri

Dacă despre buna-credinţă ce trebuie să existe la momentul încheierii contractului şi în

În ceea ce priveşte sancţiunea, ca regulă, reţinem că iniţierea negocierilor sau întreruperea

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 21

22 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

Aspecte privitoare la procedura prealabilă

Asist. univ. drd. FLORIN LUDUŞAN

Keywords: unpredictability, contract, reconciliation procedure, mediation.

DOSAR | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | 23

Noul Cod civil, consacrând concepţia monistă prin unificarea dispoziţiilor

Pornind de la aceste elemente de noutate consacrate prin noul Civil în

Cuvinte-cheie: impreviziune, contract, procedura concilierii, mediere.

1. Reglementarea impreviziunii în noul Cod civil

24 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 4/2013 | DOSAR

b) Încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

a) Schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b) Schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi