Sunteți pe pagina 1din 319

CASA CORPULUI DIDACTIC ARGEŞ

SIMPOZION INTERJUDEŢEAN

COMBATEREA
VIOLENŢEI ÎN
MEDIUL ŞCOLAR

PITEŞTI

9 DECEMBRIE 2009

1
EDUCAŢIA PENTRU PREVENIREA VIOLENŢEI,
CERINŢĂ A UNUI ÎNVĂŢĂMÂNT MODERN

Institutor ANGHEL IULIANA


Şcoala Nr. 1 BRADU

Educaţia modernă pune un accent deosebit pe importanţa familiei ca partener. Părinţii, în calitatea
şi de beneficiari indirecţi, ar trebui să cunoască şi să participe în mod activ la educaţia copiilor lor
desfăşurată în grădiniţă. Implicarea familiei nu trebuie să se rezume la participarea financiară, ci şi la
participarea în luarea deciziilor legate de educaţia copiilor, la asigurarea unui mediu de învăţare optim
în familie.
În presa din ultimii ani sunt evidenţiate tot mai mult situaţii de violenţă asupra copiilor exercitată
fie de adulţi, fie de alţi copii. Tocmai de aceea am iniţiat proiectul educativ „Păstraţi zâmbetul
copilăriei”, prin care ne-am propus conştientizarea copiilor şi părinţilor asupra riscurilor unei educaţii
autoritare, abuzive şi identificarea alternativelor de soluţionare a unor situaţii nedorite, conflictuale.
Justificarea proiectului o constituie convingerea că este mai uşor să identifici cauzele ce ar putea
genera situaţiile violente şi să le soluţionezi decât să remediezi consecinţele sau să vindeci traumele.
Colaborarea cu familia se bazează pe o bună comunicare, derularea întâlnirilor cu părinţii având la bază
metodele interactive, tehnicile de gândire critică sau laterală, fapt ce constituie prilejul abordării unor
subiecte variate şi cu un impact emoţional puternic. Implicarea activă a unor părinţi care au profesii ce
facilitează consilierea părinţilor pe probleme de interes general sau particular a condus la rezolvarea
unor probleme dacă nu conflictuale, cel puţin stresante atât pentru copil, cât şi pentru familie.
Am abordat acest proiect din patru perspective (capitole):
I. „Familia ca unitate emoţională”: -conştientizarea şi exteriorizarea sentimentelor în vederea
preîntâmpinării situaţiilor de criză şi a agresiunii transferate
II.”Am şi eu ceva de spus”: -promovarea disciplinei pozitive prin respectarea personalităţii copilului
III.”Motivarea –previne sau întreţine agresivitatea?”: -cunoaşterea şi determinarea intervenţiilor
pozitive şi motivante; efectele demotivării
IV.”Să fii copil e-un lucru greu”: - eliberarea de anxietatea acumulată; facilitarea unor strategii de
rezolvare a conflictelor
Fiecare capitol se adresează în egală măsură părinţilor, copiilor, cât şi cadrelor didactice, pentru
fiecare categorie fiind concepute teme şi mijloace de realizare specifice.
Astfel, în practica cotidiană întâlnim adesea situaţii de adevărate “dueluri“ verbale între adulţi
sau copii pricinuite de anumite “situaţii de atac”( real sau imaginar) la care este supus copilul în
interacţiune cu ceilalţi, fiecare încercând să-şi adjudece victoria prin prisma propriei imagini despre
sine, fără a ţine cont dacă aceasta coincide cu realitatea. Ca urmare a discrepanţei între imaginea de sine
şi realitate, comunicarea are de suferit.
Pe de altă, parte se ştie că fiecare individ reacţionează diferit, în cazul aceleiaşi situaţii de viaţă, în
funcţie de cel căruia se adresează, apărând aşa-numitul sindrom “leul şi iepuraşul”: în raport cu cineva
pe care-l percepe ca fiindu-i inferior (iepuraşul), persoana reacţionează cu vehemenţă, considerându-se
superior (leu), în timp ce faţă de cel pe care-l consideră superior (elefantul) reacţionează cu smerenie,
cu umilinţă chiar (el însuşi considerându-se iepuraş).
Pentru a evidenţia efectele rolul comunicării în gestionarea situaţiilor conflictuale am organizat în
cadrul întâlnirilor cu părinţii jocul interactiv “Leul şi iepuraşul”, utilizând matoda “învăţarea în cerc”,
fiecare părinte exersând diferite roluri centrate pe propriul copil:

2
Scop: - conştientizarea nevoii de comunicare eficientă prin gestionarea mecanismelor de apărare în
situaţia unui atac real sau imaginar
Obiective: să distingă situaţiile de pericol real de cel imaginar (bănuiala); să adopte o reacţie defensivă,
de apărare sau de atac conform propriei percepţii a realităţii; să redea grafic poziţia proprie faţă de
interlocutori; să compare propria imagine (stima de sine) în raport cu toţi interlocutorii întâlniţi pe
parcursul jocului; să selecteze atitudinile stereotip adoptate faţă de o anumită categorie indiferent de
contextul în care s-a produs evenimentul
Mod de desfăşurare:
 Se organizează mediul educaţional în patru sectoare (staţii) corespunzătoare numărului de
interacţiuni ale copilului: acasă (familia): mama, tata, bunica, bunicul; la joacă (grupul de
prieteni): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; în clasă (colectivul
grupei): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; la grădiniţă (personalul
unităţii, părinţii altor colegi): educatoare, profesor, director, administrator, etc
 La fiecare staţie sunt mai multe probe (în plic) specifice mediilor respective
 În cadrul grupului, fiecare membru primeşte un rol (din cele enumerate mai sus)
 Se lucrează la fiecare staţie, timp de 5 min., membrii grupului analizând situaţia dată din
perspectiva rolului asumat şi implicându-se corespunzător acestui rol, apoi se trece la staţia
următoare (cea din dreapta), aşa încât fiecare grup lucrează în toate staţiile
 Sarcinile în staţii se exprimă în aceeaşi tehnică sau diferenţiat: fişe cu personajele
corespunzătoare situaţiei date şi completarea în scris a bulelor de dialog; desen (cu sau fără
bule de dialog); scenariu de teatru (redactarea unui text corespunzător modului de soluţionare a
problemei); redarea schematică a unei situaţii
Utilizare (valoare formativ-educativă): manifestarea reacţiilor optimale, etalarea mecanismelor de
apărare, evidenţierea cercului vicios, sesizarea situaţiilor (tendinţelor) de sub(supra) estimare,
preamărire, permisive, etc
Nu de puţine ori vedem copii încruntaţi sau într-o stare de vădită suferinţă, dar nu putem declanşa
acel mecanism care să ne permită pătrunderea în lumea lor pentru a cunoaşte cauzele ce au generat
această stare; tot mai mult copiii au manifestări
agresive sau tensionale cu cei din jur (având diferite modele
din sfera familială sau socială: rude, personaje de filme) dar
nu conştientizează consecinţele, nu-şi asumă faptele.
Pentru a cunoaşte şi preîntâmpina astfel de situaţii, am
aplicat „Blazonul personal”, conceput ca joc de masă sau ca
desen (în funcţie de abilităţile copilului), astfel:
Scop: formarea deprinderii de gândire valorizantă; formarea
unei imagini de sine realistă şi pozitivă
Obiective: să exprime sentimentele trăirile; să aprecieze critic
propriul comportament, asumându-l; să identifice aspectele
care-l reprezintă; să completeze corespunzător fiecare
compartiment (simbolic-prin desen, sau aplicând imagini);
să denumească aspectele redate
Mod de desfăşurare:
• Copilul primeşte o fişă pe care este desenat un blazon,
trusă culori,creioane,
• Se explică semnificaţia blazonului: ne reprezintă (caracterizează) atât aspectele pozitive, cât şi
cele negative
• Se explică rolul blazonului în cunoaşterea persoanei care îl deţine.
• Se discută despre semnificaţia fiecărui compartiment

3
• Copilul lucrează individual pentru completarea fiecărui compartiment cu imaginile, simbolurile,
cuvintele corespunzătoare
• Educatoarea urmăreşte comportamentul copilului în timpul lucrului şi notează răspunsurile
Valoare formativă: cunoaşterea cauzelor anxietăţii copilului; depistarea universului în care trăieşte
copilul şi a valorilor dominante; creşterea stimei de sine;permite descărcarea streului şi a anxietăţilor
acumulate
Putem spune că familia trebuie să ofere copilului sentimentul de siguranţă, însă el trebuie şi să înveţe
să trăiască şi să acţioneze în mod adecvat, oferindu-i posibilitatea de a veni în contact cu diversitatea
vieţii şi cu existenţa bogăţiei umane

Bibliografie:
Zlate Mielu, 2007, „Introducere în psihologie”, Editura Polirom, Bucureşti
Holban I., Cunoaşterea elevului – o sinteză a metodelor, EDP, Bucureşti, 1978
Chelcea,S.(1998)-Metodologia cercetarii sociologice: metode cantitative si calitative, Editura
Economica Bucuresti
Zlate M. 2004-Tratat de psihologie organizational-manageriala, Editura Polirom, Iasi
Vlasceanu M. 1993 Psihologia organizatiilor si conducerii, Editura Paideea, Bucuresti
Mucchielli A –Arta de a comunica , Editura Polirom, Iasi
Necula A. 2004 –Manual de psihologie sociala, Editura Polirom, Iasi

EXISTĂ NERVI, DAR ÎI POT STĂPÂNI

Prof. Oliver Anghel


Şcoala Generală Nr. 3 ,,Ion Pillat”, Piteşti

Motto: Când furia pune stăpânire pe tine, gândeşte-te la consecinţe


Confucius

În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi de transmitere a cunoaşterii, de formare a


competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului
plăcerea de a învăţa, dorinţa de a reuşi şi de a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.
În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune
condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii, poate părea un fapt cel puţin
neverosimil.
În ultimii ani, violenţa în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri
mediatice. Totuşi cunoştinţele noastre în acest domeniu sunt destul de lacunare, singurele date certe
provin de la Ministerul de Interne şi vizează diferite tipuri de infracţiuni comise de minori: omoruri,
tentative de omor, violuri, furturi, tâlhării, vătămări corporale grave.

4
Atunci când vorbim despre violenţa şcolară, nu putem să ne limităm doar la actele de
violenţă care intră sub incidenţa legii, pentru că acestea nu sunt decât o parte a realităţii acestui
fenomen.
Jacques Pain identifică două tipuri de violenţă în mediul şcolar:
violenţe obiective, care sunt de ordinul penalului (crime, violuri, delicte) şi asupra cărora se
poate interveni frontal;
violenţe subiective, care sunt mai subtile, ţin de atitudine şi afectează climatul şcolar (atitudini
ostile, dispreţ, umilire, sfidare, absenţele de la ore).
O formă de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală. Englezii
folosesc termenul bullyines pentru a desemna atacuri verbale, intimidările exercitate prin ameninţări,
injurii, umilinţe etc.
În al doilea rând, a califica un fapt ca violent înseamnă a emite o judecată de valoare
asupra acelui fapt. Judecata corespunde unor norme sociale determinate de cultura unei societăţi, dar ea
se face şi în funcţie de valorile grupului de apartenenţă. De asemenea, violenţa verbală nu este
percepută în aceeaşi manieră de elevi şi de profesori. Elevii o minimalizează, în timp ce profesorii o
supraevaluează.
Termenul de violenţă este folosit în mod frecvent, el devenind în ultimii ani o rutină
lingvistică în programele naţionale, publicaţii, rapoarte şi statistici, mass-media etc. Dar, cum în studiul
de faţă ne-am propus să ne ocupăm de violenţa şcolară, să încercăm să definim acest tip de violenţă.
Violenţa şcolară este orice formă de manifestare a unor comportamente, precum:
- exprimarea inadecvată sau jignitoare, cum ar fi: poreclire, tachinare, ironizare, imitare,
ameninţare, hărţuire;
- bruscare, împingere, lovire, rănire;
- comportament care intră sub incidenţa legii (viol, consum/comercializare de droguri,
vandalism, furt);
- ofensă adusă statutului/autorităţii cadrului didactic (limbaj sau conduită ireverenţioasă faţă de
cadrul didactic);
- comportament şcolar neadecvat: întârzierea la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în
şcoală şi orice alt comportament care contravine flagrant regulamentului şcolar în vigoare.
Fenomenul violenţei şcolare este extrem de complex, iar la originea lui se află o
multitudine de factori. Şcoala însăşi poate reprezenta o sursă a unor forme de violenţă, ea reprezintă un
loc unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii, se promovează modele,
valori, se creează condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă şi morală a copilului.
O formă a violenţei şcolare este cea a violenţei elevilor faţă de profesori. Formele de
violenţă ale elevilor faţă de profesori sunt variate, de la comportamente care nu sunt în deplină
concordanţă cu regulamentul şcolar şi cu statutul de elev la forme mai grave, care ţin de violenţa fizică
sau care intră sub incidenţa legii.
Dată fiind varietatea situaţiilor de violenţă a elevilor faţă de profesori, menţionate de
categoriile investigate, tipurile de comportament se pot grupa în trei categorii:
1. Comportamente neadecvate ale elevilor în raport cu statutul lor, care presupun lipsa de
implicare şi de participare a acestora la activităţile şcolare: absenteismul şcolar, fuga de la ore, actele de
indisciplină în timpul programului şcolar, ignorarea voită a mesajelor cadrelor didactice.
Cei mai mulţi profesori şi părinţi sunt de părere că aceste comportamente aduc în timp
grave prejudicii elevilor şi şcolii şi apar ca urmare a unor regulamente şcolare deficitare, a unor relaţii
pedagogice prea democratice sau a influenţei negative a mediului extraşcolar.
În multe cazuri însă, aceste tipuri de atitudini şi comportamente nu sunt catalogate drept
violente şi ţin de domeniul situaţiilor care sunt trecute cu vederea atâta timp cât nu capătă intensitate
ridicată, deşi intră în contradicţie cu prevederile regulamentului şcolar (conform căruia calitatea de elev

5
presupune frecventarea cursurilor şi participarea la toate activităţile şcolare), sunt deranjante pentru
cadrele didactice şi au consecinţe negative asupra rezultatelor şcolare.
2. Comportamente care implică agresiune verbală şi nonverbală de intensitate medie şi care
reprezintă o ofensă adusă statutului şi autorităţii cadrului didactic: refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare,
atitudini ironice faţă de profesori, zgomote în timpul activităţii didactice, mişcări ale elevilor
neautorizate de profesor (intrarea şi ieşirea din clasă).
Aceasta este a doua categorie de manifestări violente ale elevilor faţă de profesori, în
ordinea producerii lor în mediul şcolar. Lipsa de implicare a elevilor în activitatea didactică şi refuzul
făţiş al îndeplinirii sarcinilor ce le revin (neparticiparea la activitatea din clasă, nerezolvarea temelor
pentru acasă etc.) sunt determinate fie de lipsa interesului şi de scăderea motivaţiei elevilor pentru ceea
ce învaţă, fie ca reacţie a acestora faţă de diferite atitudini şi comportamente ale cadrelor didactice.
Elevii îşi bat joc de profesorii care nu se îmbracă modern. Cadrul didactic este ironizat pe
coridor. Adolescenţii sunt preocupaţi foarte mult de cum arată; e un lucru bun acesta, dar are şi urmări.
Copiii nu suportă să fie nedreptăţiţi, să primească note la o materie în funcţie de celelalte.
Uneori, atitudinea ironică a elevilor (în special faţă de evaluarea profesorilor) este susţinută şi încurajată
chiar de către unii părinţi, care consideră ironia o modalitate îndreptăţită de manifestare a libertăţii
elevilor faţă de anumiţi profesori din şcoală, care merită acest lucru. Cel mai adesea, profesorii
incriminează astfel de comportamente şi se simt vulnerabili în faţa elevilor.
3. Comportamente violente evidente.
Această a treia categorie de comportamente violente ale elevilor faţă de profesori cuprinde
comportamente agresive evidente, care presupun agresiune verbală şi fizică: gesturi sau priviri
ameninţătoare, injurii, jigniri, ameninţări verbale, lovire şi agresiune fizică, agresiune indirectă (asupra
maşinii sau a altor bunuri ale profesorilor).
Ca o concluzie a capitolului de faţă, putem afirma că violenţa elevilor faţă de profesori este o
realitate în şcolile româneşti, fapt care reprezintă un semnal de alarmă asupra calităţii climatului şcolar
şi a relaţiilor pedagogice şi, implicit, asupra întregii vieţi şcolare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât
manifestarea unor asemenea comportamente este însoţită deseori de o atitudine generală devalorizantă
faţă de şcoală ca instituţie de educaţie.

Bibliografie:
Pain, Jacques, Classroom Initiatives to Reduce Violence in School, European Conference on Initiatives
to Combat School Bullying, Barbican Centre, London, May 15th-16th 1998

METODE DE PREVENIRE SI COMBATERE


A VIOLENTEI IN SCOALA
Autor: Cirlanaru Maria Viorica
Gradinita cu program prelungit nr.12, Mioveni

Pentru a putea preîntâmpina si dezarma un comportament violent în scoala/ gradinita


trebuie mai întâi sa clarificam si sa întelegem conceptul de violenta, sa aflam cauzele acesteia si în final
sa fie concepute masurile de combatere si prevenire.

6
Violenta este actiunea în sine, dezorganizarea brutala a personalitatii sau colectivitatii si afecteaza atât
individul cât si mediul în care acesta se manifesta. Violenta nu este ereditara, dar este contagioasa….
Astfel întâlnim mai multe tipuri de violenta în mediul scolar:
• Violenta fizica, concretizata prin lovirea persoanelor, vatamarea fizica a acestora, deposedarea prin
forta de bunuri, etc;
• Violenta materiala ce se rasfrânge asupra obiectelor din jur, asupra mobilierului scolar, si a bunurilor
altor persoane;
• Violenta psihica ce are ca efect formarea complexelor de inferioritate la persoana agresata, si se
manifesta prin verbalizare, atitudini de respingere, izolare.
Pentru prevenirea si combaterea unor comportamente agresive in mediul educational , trebuie avute in
vedere numeroase aspecte.
Cadrele didactice trebuie sa observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni manifestarile
violente ale acestora prin discutii atât cu elevii în cauza cât si cu familiile lor.
Doar o buna colaborare a familiei cu personalul didacticva reusi prevenirea/stoparea/îndreptare unor
deviatii comportamentale, deoarece cadrul legal nu permite scolii luarea unor masuri extreme care sa
determine din partea elevului respectarea drepturilor celor din jur. Scolii îi revine sarcina de a corija
abaterile, de a defini clar diferenta dintre moral si imoral, deoarece copilul se va manifesta în mediul
scolar influentat de imaginile vizualizate.
Rolul învatatorului/ educatorului este acela de a omogeniza colectivul, de a-i determina sasi respecte
colegii si cadrele didactice. Acest lucru se poate realiza prin dezbateri colective, prin intermediul
povestioarelor , prin acordarea de sarcini pe echipe. Scolarii/ prescolarii trebuie învatati ce înseamna a
trai în societate: a te întelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a exprima problemele în cuvinte
nu în fapte, a lua decizii colective, si a te supune deciziei majoritatii, asi controla pornirile violente.
La nivelul clasei sau grupei de elevi este indicata elaborarea unui regulament intern. Elevii sunt cei ce
negociaza regulile, si stabilesc sanctiunile în cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple ce pot fi
lesne întelese si respectate.
În conditiile în care situatiile de violenta scolara nu pot fi rezolvate în mod direct prin actiunea efectiva
si imediata a cadrului didactic se impune formarea unei echipe (în cadrul careia sa fie incluse atât
cadrele didactice cât si psihologul scolii, medicul, reprezentanti ai politiei, pompierilor, primariei).
Aceasta echipa ar putea preveni si combate acte de violenta prin prezentarea faptelor si explicarea
urmarilor acestora.
La înscrierea copilului în scoala, parintele trebuie sa semneze ca este în acord deplin cu regulile scolii,
reguli ce pot stabili de la scaderea notei la purtare pâna la exmatricularea definitiva a elevului în cazul
constatarii unor fapte de violenta ce ar periclita siguranta celorlalti.
La nivelul scolii se pot înfiinta grupuri de dezbateri în care sa se puna în discutie dificultatile muncii de
formare a comportamentului prosocial al elevilor. Situatiile problema expuse, de unul sau mai multi
profesori sa fie dezbatute în cadrul grupului.
Înfiintarea în cadrul scolii a unui centru de consultanta cu parintii si elevii unde sa se poata depista,
mediatiza, si dezbate acte de violenta scolara.
Ca masura de constatare a gradului de violenta în scoala este indicata supravegherea elevilor cu ajutorul
sistemelor video.
Astfel se pot monitoriza accesul în incinta scolii, comportamentul copiilor în pauze, perturbarea
activitatilor cadrelor didactice de catre alte persone.
Daca din punct de vedere psihic prezenta camerelor video în incinta scolii descurajeaza manifestarile
violente prevenind astfel încalcarea regulamentului de ordine interioara, din punct de vedere practic
înregistrarile ofera dovezi incontestabile ale faptelor comise si ajuta la luare unor masuri imediate,
nepermitând agravarea conflictelor.

7
Pentru a evita evolutia si perpetuare violentei în mediul scolar, este necesar ca M.E.C.I sa aiba o buna
colaborare cu Mass-Media si sa semnaleze parintilor impactul pe care vizualizarea emisiunilor
necorespunzatoare vârstei îl are asupra copilului, caci sprijinul familiei este hotarâtor.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violentei scolare implica a tine cont de toti factorii
(temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului.
Scoala are un rol important în prevenirea violentei si asta nu numai în conditiile în care sursele
agresivitatii sunt în mediul scolar ci si în situatia în care sursele se afla în exteriorul granitelor scolii.

ROLUL SCOLII IN COMBATEREA VIOLENTEI

Autor: Stefan Elena Diana


Gradinita cu program prelungit nr.2, Pitesti

Scolile fac în putine cazuri distinctia între activitatile de preventie si activitatile de asistenta
acordata elevilor cu manifestari de violenta si nu dezvolta programe coerente anti-violenta, pornind de
la cunoasterea problemelor cu care se confrunta.
Chiar acolo unde exista actiuni destinate problemei violentei, acestea nu conteaza pe implicarea efectiva
a celor vizati, sunt putin popularizate în rândul celor care ar trebui cu prioritate sa le cunoasca (autori,
victime, elevi cu potential agresiv, parinti), nu sunt organizate în forme atractive pentru elevi si se
limiteaza la expuneri de documente sau de situatii-problema.
În putine cazuri, violenta în scoala este definita ca fiind o problema institutionala.
În majoritatea cazurilor, nu exista parteneriate sau cooperare reala nici la nivelul unitatii scolare (între
elevi, cadre didactice, parinti, conducerea scolii) si nici la nivel interinstitutional, care sa defineasca
situatiile de violenta, sa elaboreze strategii de preventie si control, sa monitorizeze si sa evalueze
impactul acestora. Masurile scolii vizând preventia si controlul fenomenelor de violenta sunt, în cea mai
mare parte, formale si stereotipe.
Spre exemplu, se confunda existenta unui regulament scolar sau a altor documente pe care scoala le-a
initiat cu functionalitatea efectiva a acestora. Regulamentele devin dintr-un instrument util de prevenire
si combatere a violentei un mijloc formal de „acoperire” a lipsei de initiativa. Scolile investigate nu
reusesc sa abordeze situatiile de violenta „ascunsa” si nu dispun de mijloace adecvate de a evalua
violenta subiectiva (sentimentul de insecuritate al elevilor).
Sanctionarea elevilor violenti este, nu de putine ori, disproportionata în raport cu gravitatea faptelor si,
prin efectul de bumerang, multiplica deseori cazurile de comportament agresiv al elevilor considerati
elevi-problema. Sanctionarea nu este gândita ca o forma de prevenire. În alte cazuri, actele de violenta
nesanctionate ajung sa influenteze si pe ceilalti elevi, devenind de multe ori modele de urmat.
Masurile de control si paza care predomina sunt cele bazate pe interventia politiei sau a altor
reprezentanti ai autoritatilor de paza si protectie, în defavoarea celor care se bazeaza pe formarea
cadrelor didactice, a elevilor sau a consilierilor.
În ceea ce priveste actele de violenta care au loc în vecinatatea scolii, conducerea unitatilor scolare si
cadrele didactice par sa acorde atentie acestora numai daca se manifesta si în scoala, ajungând sa
cunoasca actorii din vecinatatea scolii care au potential violent numai dupa ce un fenomen de violenta a
avut loc.
O asemenea abordare reprezinta un important handicap în elaborarea unor strategii eficiente de
prevenire a situatiilor de violenta scolara.

8
Consilieri scolari au o atitudine pasiva, ignorând atributiile si rolul proactiv pe care
trebuie sa-l aiba în comunitatea scolara, prin semnalarea ofertei de sprijin psihologic si prin implicarea
în identificarea si rezolvarea problemelor elevilor, ale profesorilor si ale parintilor, în afara cabinetului
scolar.
Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care se
traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare
poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient, însă poate exista şi
violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a face rău”. În mod
tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a competenţelor
cognitive, de întelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de întelegere a raporturilor cu
ceilalţi şi cu noi înşine.
Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă.
Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăta, dorinţa de a reuşi şi de a
face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.(A. Neculau, 2003, p.119-137.)

VIOLENTA IN SCOALA

INST. BACANU FLORINA

Violenta umana este o tema a prezentului in multe tari, violenta sociala, ca si cea interpersonala
reprezinta argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educationale pentru a promova
constientizarea acestui fenomen si a pleda pentru mijloace nonviolente de interactiune si de reglare a
vietii sociale.
Situatia generala ingrijoreaza, pentru ca violenta a devenit o tema cu care se confrunta toate
societatile, necesitand o luare de pozitie la nivelul intregului corp social si dezvoltarea unor strategii de
investigatie, prevenire si control.
Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii structurii
si valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia asociata in mod
traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au provocat schimbari la
nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor. Conflictele datorate saraciei, dar si lipsei de educatie si de
informatie genereaza contexte de viata privata in care violenta este un comportament tolerat, chiar
acceptat, el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitate esentiala, frecventa si “fireasca” de
comportament interpersonal.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau audiovizuala,
informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai
agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, si pana la cele
mai putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale. In acest context, aparitia
diferitelor forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si devine, adesea, un lucru
obisnuit, cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra pericolului. Chiar daca reprezinta o
problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu se poate face decat daca ii sunt
cunoscute cauzele,originile,formele de manifestare si posibilitatile de prevenire. Problema violentei in
scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti cei implicati in actul educational. Cu atat

9
mai mult cu cat scoala dispune, credem, de importante resurse pentru a concepe programe de prevenire
a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei in mediul scolar.
Definirea violentei s-a dovedit a fi o incercare extrem de dificila. Acest fapt se explica prin
complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in ultimul
rand, dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu agrasivitatea.
Specialistii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte, care se cuvin
mentionate.
Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna “a merge catre…”, si a
evoluat apoi in agredire , ce semnifica “ a merge catre … cu un spirit belicos, cu tendinta de a ataca”. In
sens etimologic, notiunea de agrasivitate trimite la o potentialitate individuala, la capacitatea de a
infrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate.
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatarea
sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa –
acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente - , fie mai ales prin observarea conduitelor
si a consecintelor lor la altii. Experimentele psihologului american Albert Bandura si ale
colaboratorilor sai (1963) au demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului
agrasiv la copii. Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o papusa sau se joaca linistit cu ea, copiii au
fost pusi in situatia de a avae ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa respectiva.
Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei agresiv. Mai mult,
s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat; modelul a fost de
acelasi sex cu respectivul copil; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul (prieten de familie,
invatator etc.). Astfel incat, chiar daca nu sunt educati expres in a fi agresivi – in multe culturi acest
lucru se intampla -, copiii invata din experienta proprie prin reintarire sau imita persoanele
semnificative si/sau autoritare.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a
raspunde ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din
scoala, mass-media constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor scenarii de agresivitate , care
sunt sustinute de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce trimit la
comportamente agresive. Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze, sa judece si sa
raspunda la stimuli ce vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii mental-
comportamentale, care, invatate si folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat, ca
deprinderi (habitusuri). Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitiv-comportamentale de
agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei de 8-9 ani si se consolideaza continuu pana la
maturitate.
Dintr-o alta perspectiva, partizanii caracterului dobandit al agresivitatii sustin ca aceasta survine
in functie de context si este un raspuns al individului la conditiile de mediu. In acest sens, cea mai
cunoscuta teorie este cea formulata de cercetatorul american de la universitatea Yale, john Dollard, si de
colaboratorii sai, care explica natura comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-agresiune.
Pentru ei, agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii si orice frustrare antreneaza o forma de
agresivitate. Intensitatea raspunsului agresiv este proportionala cu cea a frustrarii. Daca raspunsul direct
nu este posibil, reactia poate imbraca trei forme: inhibitia, redirectionarea (deplasarea) catre o alta tinta,
catharsisul. Chiar daca teoria lui Dollard a fost supusa unor critici serioase insistandu-se pe faptul ca
exagereaza legatura frustrare-agresivitate, frustrarea ramane una dintre cele mai importante surse ale
agresivitatii.
Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a termenului
violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite la ideea de putere, de dominatie, de utilizare a
superioritatii fizice, deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist in
problematica violentei in mediul scolar, ofera o definitie prin care se surprinde ansamblul fenomenului

10
violentei: “Violenta este dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal, colectiv sau social
si care se traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, psihica sau materiala. Aceasta
dezorganizare poate sa se opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient sau inconstient, insa
poate exista si violenta doar din punctul de vedere al victimei, fara ca agresorul sa aiba intentia de a
face rau”.
Majoritatea analizelor privilegiaza ideea ca agresivitatea tine mai mult de instinct, in timp ce
violenta tine mai mult de cultura, de educatie, de context.
Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile sociale, juridice si
politice ale societatii in care se manifesta. In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori cred ca
este mai potrivit un inventar al faptelor violente. Numai ca faptele brute, private de semnificatia lor
sociala, nu spun nimic. Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile sociale in vigoare.
Multa vreme, de pilda, corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era considerata un lucru firesc,
ce face parte din actul educational. De asemenea, sunt populatii, comunitati care aproape ca nu cunosc
agresivitatea, in timp ce altele se manifesta destul de agresiv.
In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca. Scoala
trebuie sa profileze caractere, sa-I educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si de a face
fata schimbarilor de pe piata muncii.
In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune conditii
pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin neverosimil. In
ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Totusi,
cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe provin din statisticile
Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de minori: omoruri, tentative
de omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
saracia este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept
surse favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin de individ,
de personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi
dintre copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului
parintilor si traiesc in familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor de
munca, de somajul ce-I atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase dificultati
materiale, dar si psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste conditii, ei nu
mai sunt sau sunt putin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte
grave care-i afecteaza profund pe copii: violenta intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copilului,
neglijenta, la care se adauga si importante carente educationale – lipsa de dialog, de afectiune,
inconstanta in cerintele formulate fata de copil (treceri de la o extrema la alta, de la o permisivitate
exagerata la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de sanctionare a copilului pe motiv ca
“bataia-i rupta di rai”. Sunt si parinti care privilegiaza in mod exagerat relatia afectiva in detrimentul
rolului educativ pe care ar trebui sa-l aiba in raporturile cu copiii lor: nu le impun nici un fel de
interdictii, de reguli, emit putine exigente si cauta sa evite conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a
constrangerilor (in afara scolii) il va determina pe elev sa adopte in scoala comportamente de refuz a
exigentelor profesorilor.
La randul sau, mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa
intretina violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social, inegalitatile
sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfunctionalitati la nivelul factorilor responsabili cu
educatia tinerilor, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie. Pentru fostele tari comuniste,
conjunctura economica si sociala provoaca anumite confuzii in randul tinerilor, care incep sa se

11
indoiasca de eficacitatea scolii, de utilitatea stiintei. sI aceasta cu atat mai mult cu cat constata ca scoala
nu ii asigura insertia profesionala. Valorile traditionale vehiculate in scoala – munca, meritul, efortul –
cunosc o eroziune vizibila. Un mediu social in criza (criza locurilor de munca, criza familiei, criza
valorilor) afecteaza profund dezvoltarea personalitatii copilului.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu comportamentele
violente, la acestea adaugandu-se problemele specifice varstei adolescentei.
Adolescenta este o perioada de transformari profunde pe plan fizic, psihic si social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine bine in pielea sa si doua ore mai tarziu este trist, deprimat,
descurajat. Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta si sentimentul de indoiala, de
descurajare, de scadere a stimei de sine. Pentru a se apara de aceste emotii, adolescentii dezvolta reactii
de provocare, de agresivitate, de opozitie fata de parinti si profesori.
In aceasta perioada atat de dificila, dialogul parinti-copii si profesor-elev este absolut necesar.
Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva dar, de cele mai multe
ori, el nu recunoaste si nu exprima acest lucru. Nu intamplator se afirma ca violenta scolara pleaca, in
primul rand, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violentelor scolare inseamna a ameliora
calitatea relatiilor si a comunicarii intre toate persoanele angrenate in actul educational.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie luat
in considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.
Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc relatii, se
promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a
copilului. Clasa scolara constituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei
miscari de influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational. Fiecare
grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insusi actul predarii-invatarii este un
proces relational, iar gestiunea acestor relatii se inscrie in ceea ce unii autori numesc managementul
clasei scolare, si anume “setul de de activitati prin intermediul carora profesorul promoveaza
comportamentul adecvat al elevului si elimina comportamentul inadecvat, dezvolta relatii personale
bune si un climat socio-emotional pozitiv in clasa, stabileste si mentine o organizare eficienta si
productiva a clasei”(Weber).
Comportamentele violente ale elevului isi pot avea originea si intr-un management defectuos al
clasei scolare, mai exact intr-o lipsa de adaptare a practicilor educationale la o populatie scolara
considerabil schimbata. Se afirma ca prima dorinta a formatorului este aceea de a exercita o putere.
Dand curs acestei dorinte inconstiente, profesorul poate influenta negativ relatia cu elevul, deoarece va
cauta sa-l mentina intr-o situatie de dependenta, de subordonare neconditionata. Pentru aceasta,
profesorul poate recurge la diferite modalitati de coercitie, descurajand astfel formarea unor
personalitati autonome, independente, ca urmare, in grupurile conduse autoritar, se acumuleaza
tensiuni, frustrari, ce determina comportamente agresive, ostilitati intre membrii grupului, in timp ce
fata de lider se manifesta o atitudine de supunere.
Relatia de autoritate influenteaza si tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea
este lateralizata, adica profesorul e cel care emite si care monopolizeaza comunicarea, iar elevul ramane
doar un receptor pasiv. Comunicarea intre elevi in cadrul unor grupuri de lucru este destul de restransa,
iar opiniile elevilor cu privire la viata clasei sunt prea putin luate in considerare. Nevoia de expresie si
de comunicare e o nevoie fundamentala a oricarui individ, iar grupul scolar este un loc privilegiat de
satisfacere a acestor nevoi. Nesatisfacerea lor antreneaza inevitabil o frustrare ce se va traduce prin
comportamente agresive.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a
elevilor, corelata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativi. Indiferenta
profesorilor este cea mai importanta manifestare a dispretului fata de elevi. Sunt numerosi elevii care
sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele vin sa intareasca propriul lor

12
sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de incredere in fortele proprii. Acest dispret, o data
interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinte in plan comportamental: lipsa de comunicare,
pasivitatea la lectie, indiferenta sau, dimpotriva, perturbarea lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile,
provocatoare.
De multe ori, in mod inconstient, profesorul introduce diferentieri intre elevi in functie de
performanta atinsa. Astfel de diferentieri se traduc in atitudini ale profesorului care ii defavorizeaza pe
elevii cu realizari mai modeste.
Aceasta atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la activitati,
indiferenta fata de ceea ce se intampla in clasa, absenteismul, refuzul de a-si face temele, violentele
verbale fata de colegi si chiar fata de profesori, comportamente agresive. Elevul aflat in situatia de esec
si care este pus de nenumarate ori in fta unor sarcini de invatare pe care nu le poate rezolva traieste o
angoasa profunda. Elevul sufera pentru ca si-a deceptionat parintii si profesorii, pentru ca este dispretuit
de colegi, isi pierde stima de sine, increderea in capacitatea de a reusi chiar si in domeniile in care nu se
afla in situatia de esec.acesta este momentul in care pot sa apara conduitele violente ce se traduc prin:
depresie, spirit de revansa si revalorizare, manifestari de provocare, dispret reorientat catre altii, lipsa de
interes fata de viata in general. In contextul actual, esecul scolar devine repede sinonim cu esecul in
viata. Aceasta situatie il raneste pe individ, ii afecteaza imaginea pe care o are despre propri valoare si,
de aceea, el incearca sa-si ia revansa intr-un fel.
Nu in ultimul rand, modul in care profesorul distribuie sanctiunile, abuzul de masuri
disciplinare, de pedepse, influenteaza climatul si calitatea vietii scolare.orice profesor stie ca pedeapsa,
ca remediu, nu are efecte pozitive decat in mod circumstantial si pe termen scurt. De cele mai multe ori,
ea produce reactii emotionale negative, creeaza tensiuni, anxietate, frustrari, conflicte si deteriorarea
relatiilor profesor-elev. Pentru ca o sanctiune sa fie eficace, ea trebuie sa aiba un sens, sa fie integrata
intr-un sistem coerent care leaga respectarea regulilor, a normelor scolare de natura actului comis si de
tipul de sanctiune. Sanctiunea trebuie sa se alfle intr-un raport logic cu actul sanctionat.

Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. Scoala poate juca un rol
important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor sunt
in mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei,
prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in
cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele de
elevi “fara probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor dificile.
Este nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu probleme”.
Nu putem astepta pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine. De exemplu, in conditiile unui mediu
familial instabil, tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru elev o a doua sansa.
Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele
obiective:
• observarea cu atentie a comportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor actelor de
violenta;
• dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere;
• dezvoltarea parteneriatului scoala-familie;
• colaborarea cu specialistii din cadrul scolii (psihologul scolar, asistentul social).
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifesta ca o transgresiune a regulilor
scolare. Clasa este o microsocietate a carei functionare necesita stabilirea unor reguli clare ce se cer
respectate de toti membrii grupului scolar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o clasa
caracterizeaza comportamentele dezirabile ale elevului si corelativul sau negativ, comportamentul
indezirabil. Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a invata sa traiasca

13
impreuna in relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare vizeaza tinuta,
efectuarea temelor, prezenta la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in vedere limbajul
folosit, modalitatile de adresare, respectul fata de celalalt, pastrarea bunurilor scolare, toleranta,
solidaritatea, intr-un cuvant maniera de a te comporta astfel incat viata in colectivitate sa fie cat mai
agreabila.
Regulile pot fi impuse de catre profesor sau sunt negociate cu elevii. Acestia accepta mai usor
regulile al caror sens este transparent, iar daca scoala este un loc de invatare a democratiei, atunci
aceasta presupune ca si elevii sa participe la eleborarea regulilor civilitatii scolare: “intr-o
democratie, cetateanul nu este numai cel care se supune legii, ci si cel care o elaboreaza, alaturi de
altii

Bibliografie:
Banciu, D., Radulescu, S.M., Voicu, M., Introducere in sociologia deviantei, Bucuresti, Editura
Stiintifica si Enciclopedica, 1985.
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura Economica,
2003.
Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi,
editura Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau, A.
(coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.
Mitrofan, N., Agresivitatea, in Neculau, A.(coord.), Psihologie sociala, Iasi, Editura Polirom,
1996, p. 427-437.
Salavastru, D., Violenta in mediul scolar, in Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenta –
Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.119-137.

VIOLENȚA ÎN MEDIUL ȘCOLAR

Bondoc Maria Ruxandra, Școala cu clasele I-VIII Raciu, Dâmbovița

Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau autovizuală,
informează în permanenţă cu privire la diverse manifestări ale acestui fenomen. De la formele cele mai
agresive, precum războaiele ori crimele terifiante, bătăile, violurile, furturile, distrugerile de bunuri, şi
până la cele mai puţin şocante ( dar nu mai puţin vinovate), cum ar fi violenţele verbale, toate acestea,
susţinute de o abundenţă de imagini violente, se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri. În acest context,
apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi devine adesea un lucru
obişnuit, cu care oamenii coexistă fără măcar a mai sesiza pericolul. Problema violenţei în şcoală poate
şi trebuie să devină o temă de reflecţie pentru toți cei implicaţi în actul educaţional. Cu atât mai mult cu
cât şcoala dispune, credem, de importante resurse pentru a concepe programe de prevenire a violenţei şi
pentru a rupe cercul vicios al violenţei în mediul şcolar.

14
În mod tradiţional, şcola este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a
competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine.
În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune condiţii
pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii poate apărea un fapt cel puţin neverosimil. În
ultimii ani, violenţa în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Câteva
întrebări se impun pe marginea acestui subiect:
- Putem vorbi de o creştere a violenţei în rândul elevilor? Care sunt faptele ce pot fi încadrate în
violenţa şcolară? Există zone şi şcoli care sunt mai predispuse la violenţă? Ce poate face şcola pentru
prevenirea violenţei juvenile?
Ce numim violenţă şcolară?
În primul rând, atunci când vorbim despre violenţă şcolară nu putem să ne limităm la actele de
violenţă care cad sub incidenţa legii. Violenţa şcolară este un fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat
şi cu ajutorul altor indicatori. Jacques Pain reperează două tipuri de violenţă în mediul şcolar:
- violenţele obiective, care sunt de ordinul penalului (crime, delicte) şi asupra cărora se poate interveni
frontal: Poliţia şi Justiţia sunt obligate să colaboreze direct cu instituţiile şcolare;
- violenţele subiective, care sunt mai subtile, ţin de atitudine şi afectează climatul şcolar; sunt incluse
aici atitudinile ostile, dispreţul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politeţe, absenţele de la ore, refuzul
de a răspunde la ore şi de a participa la activităţi sau ceea ce unii autori numesc atitudini antişcolare.O
formă de violenţă extrem de răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală.
Violenţa şcolară trebuie deci determinată luând în calcul contextul şi cultura şcolară.Profesorii
dintr-o şcoală pot propune grile de lectură a violenţei în funcţie de referinţele lor culturale, dar şi de
normele interne de funcţionare a instituţiei şcolare.Violenţa perturbă grav mediul şcolar.
A lua în serios problema violenţei în mediul şcolar înseamnă a demara cercetări riguroase, a
merge pe teren cu instrumente metodologice precise, care să permită măsurarea fenomenului.
Violenţa este, în opinia lui Debarbieux, şi fapt şi reprezentare. Este necesar să se ştie dacă, în
instituţiile cele mai variate, elevii şi adulţii percep în acelaşi mod violenţa şi care este intensitatea
violenţei percepute. Anchetele de teren au pus în evidenţă o mare diversitate a formelor de violenţă ce
se manifestă în mediul şcolar: de la violenţa verbală (injurii, ameninţări, jigniri) la violenţele fizice
(lovituri, încăierări), degradări ale bunurilor (scris pe pereţi, spart geamuri, deteriorat mobilierul, etc.),
refuzul de a lucra, absenteism, perturbarea cursurilor, până la furturi, agresiuni armate, violenţe sexuale,
consum de droguri. Este firesc ca în astfel de condiţii unii elevi să se simtă ameninţaţi şi chiar terorizaţi
de ideea de a merge la şcoală.
Aşadar, fenomenul violenţei şcolare se întinde pe o scară largă, la ale cărei capete se află
violenţa fizică (extrem de mediatizată de altfel, dar fără analize temeinice ale cauzelor ce o provoacă),
respectiv incivilităţile (care sunt foarte numeroase şi pot afecta grav ambianţa şcolară).
În sistemul educațional libertatea individuală este greșit înțeleasă atât de către elevi cât și de
către profesori și părinți și nu a avut ca efect micșorarea gradului de violență în școală, ci dimpotrivă
pe fondul acestei libertăți greșit înțeleasă și exprimată, școala poate reprezenta o sursă a unor forme de
violență.
Dacă anterior violența școlară nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre cadrul
didactic spre elev, acum remarcăm o violentață sporită de la an la an atât între elevi cât și dinspre elevi
spre cadrele didactice.
Pentru a putea preîntâmpina și dezarma un comportament violent în scoală trebuie mai întâi să
clarificăm și să înțelegem conceptul de violență, să aflăm cauzele acesteia și în final să fie concepute
măsurile de combatere și prevenire.
Spre deosebire de agresivitate -care reprezintă potențialitatea ce permite dirijarea acțiunii și
ține de gândire si analiză, fiind intrinsecă-, violența este acțiunea în sine, dezorganizarea brutală a

15
personalității sau colectivității și afectează atât individul cât și mediul în care acesta se manifestă.
Violența nu este ereditară, dar este contagioasă.
Astfel întâlnim mai multe tipuri de violență în mediul scolar:
Violența fizică, concretizată prin lovirea persoanelor, vătămarea fizică a acestora, deposedarea prin
forță de bunuri, etc;
Violența economică (materială) ce se rasfrânge asupra obiectelor din jur, asupra mobilierului școlar
și a bunurilor altor persoane;
Violența psihică ce are ca efect formarea complexelor de inferioritate la persoana agresată și se
manifestă prin verbalizare, atitudini de respingere, izolare.
Cauzele violenţei în mediul şcolar
Violenţa şcolară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbeşte despre violenţă în şcoală, se consideră drept
surse defavorizante anumiţi factori exteriori ai şcolii: mediul familial, mediul social, ca şi unii factori ce
ţin de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi dintre
copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate; ei au experienţa divorţului
părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat şi de criza locurilor de
muncă, de şomajul ce-i atinge pe foarte mulţi părinţi. Părinţii sunt confruntaţi cu numeroase dificultăţi
materiale, dar ţi psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al eşecului. În aceste condiţii, ei nu
mai sunt sau sunt puţin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar probleme familiale foarte
grave, care-i afectează profund pe copii: violenţa intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copiilor,
neglijenţa, la care se adaugă şi importante carenţe educaţionale- lipsa de dialog, de afecţiune,
inconstanţa în cerinţele formulate faţă de copil, utilizarea mijloacelor violente de sancţionare a
copilului.
Mediul social conţine, la rândul său, numeroase surse de influenţă de natură să inducă, să
stimuleze şi să intreţină violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control
social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale,mass-media, unele disfuncţionalităţi la nivelul
factorilor responsabili cu educaţia tinerilor, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie.
Conjunctura economică şi socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se
îndoiască de eficacitatea şcolii, de utilitatea ştiinţei. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei constată că
şcoala nu le asigură inserţia profesională. Un mediu social în criză ( criza locurilor de muncă, criza
familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalităţii copilului.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă corelaţie cu comportamentele
violente.
Adolescenţa este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic şi social. Schimbările
fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale şi adolescenţii le trăiesc ca pe o veritabilă
metamorfoză. O caracteristică importantă este relaţia pe care adolescentul o stabileşte cu propriul corp.
Corpul este suportul privilegiat al exprimării personalităţii şi, în aceste condiţii, asistăm la excese în
privinţa vestimentaţiei, coafurii, machiajului. Look-ul este când o modalitate de afirmare, de impunere a
personalităţii, când o carapace sub care se ascund multe nelinişti şi temeri. Adeseori, el oscilează între
sentimentul de putere, de forţă, şi sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei de sine.
Pentru a se apăra de aceste emoţii, adolescenţii dezvoltă reacţii de provocare, de agresivitate, de
opoziţie faţă de părinţi şi profesori.
În această perioadă atât de dificilă, dialogul părinţi-copii şi profesori-elevi este absolut necesar.
Adolescentul doreşte să fie înţeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă, dar , el nu recunoaşte
şi nu exprimă acest lucru. Se poate spune că, violenţa în şcoală pleacă în primul rând de la un deficit de
comunicare.
Un alt factor de risc în devierea comportamentului copilului spre violență îl constiutuie Mass-Media,
prin prezentarea realității ca pe un fapt banal, indiferent de gravitatea faptelor expuse și mai ales fără a
16
accentua consecințele acestor violențe asupra celor ce le-au provocat. Mass-Media expune acte de
violență (atât în programele pentru copii cât și în filme sau știri) în mare parte fără să stigmatizeze
aceste acte, fără a sublinia caracterul imoral al agresiunilor.
O mare parte din vină o are aici și familia care permite contactul copilului cu televizorul,
neexplicându-i ceea ce este etic și ceea ce constituie o abatere gravă de la normele sociale si civice.
Neimplicarea familiei în dezvoltarea capacității de a discerne moralul de imoral, legalul de ilegal, are ca
urmare însușirea de către copil a unor comportamente inadecvate vârstei și deseori negative. La rândul
său, ajuns adult, copilul va repeta greșeala părinților.
În apariția fenomenului violenței școlare nu sunt de neglijat managementul defectuos al clasei,
deficiențele de comunicare între cadrele didactice și elevi, neadaptarea practicilor educaționale la o
populație școlară în continuă schimbare.
Aflat în colectivitate, elevul își va organiza jocul si activitatea având ca suport violența văzută
și va fi influențat de aceasta.
Aceste comportamente se vor manifesta în societate cu predilecție în școală, deoarece colectivul
este mai numeros (spre deosebire de grupul de joacă), vârstele sunt relativ apropiate si apare dorința
copilului de a deveni (ca în familie) centrul atenției.
Sub eticheta violenței școlare se află o diversitate de forme de conduită: confruntarea verbală,
poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator, refuzul de a colabora și de a cere ajutor,
bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, vătămarea corporală.
Prevenirea şi stăpânirea violenţei în mediul şcolar
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat în contextul apariţiei lui. A gândi strategii, proiecte
de prevenire a violenţei şcolare înseamnă a lua în consideraţie toţi factorii (sociali, familiali, şcolari, de
pesonalitate) ce pot determina comportamentul violent al elevilor. Şcoala poate juca un rol important în
prevenirea violenţei şcolare. Pierre-Andre Doudin şi M. Erkohen-Markus vorbesc de trei tipuri de
prevenţie pe care le poate asigura şcoala şi care se completează reciproc:
- o prevenţie primară, care se poate realiza foarte uşor de către fiecare profesor şi se referă la
dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de fiecare elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a
reuşi;
- o prevenţie secundară, ce pleacă de la faptul că şcoala reprezintă un post de observaţie privilegiat al
dezvoltării intelectuale şi afective a elevului, iar profesorul, printr-o observare atentă a acestuia, poate
repera efectele unor violenţe la care elevul a fost supus în afara mediului şcolar;
- o prevenţie terţiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente
violente; acesta urmăreşte prevenirea recidivei şi presupune adoptarea unor măsuri după producerea
comporatmentului violent.
Pentru ca şcoala să îşi asume acest rol de prevenire şi de stăpânire a fenomenului violenţei,
prima investiţie trebuie făcută în domeniul formării profesorilor. Este nevoie de o formare specifică, în
măsură să permită satisfacerea cerinţelor elevilor ,, cu probleme’’.
Organizarea unor cursuri de formare a profesorilor pentru a face faţă lucrului cu clase sau elevi
dificili trebuie să pornească de la următoarele obiective:
- observarea mai atentă a comportamentului elevilor, pentru o mai bună înţelegere a cauzelor actelor de
violenţă;
- ameliorarea comunicării cu elevii ce manifestă comportamente violente şi stabilirea unor relaţii de
încredere;
- detensionarea conflictelor cu ajutorul formatorilor de opinie;
- dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie;
- colaborarea cu specialişti în cadrul lucrului în reţea.
Este recomandabil ca aceste cursuri de formare să se centreze îndeosebi pe exerciţii practice care
pleacă de la experienţa concretă a profesorilor, de la studii de caz, puneri în situaţie prin care profesorii

17
au ocazia de a schimba opinii, de a găsi soluţii din perspectiva rolului pe care îl joacă. Exemple de
exerciţii care pot fi propuse profesorilor participanţi la un astfel de curs de formare:
Exerciţiul 1 : Analiza unei situaţii profesionale.
- această tehnică ia în calcul complexitatea situaţiei educative şi propune ca analiza unei problem (elev
cu anumite comportamente violente) să se desfăşoare la mai multe niveluri: la nivelul persoanei, la
nivelul interpersonal, la nivelul fenomenelor de grup, la nivelul instituţiei şcolare, la nivel didactic şi
pedagogic.
Analiza se desfăşoară sub forma studiului de caz.
Exerciţiul 2 : Jocul de rol.
- se utilizează tehnica jocului de rol, simulând fie o situaţie în clasa şcolară, fie un dialog profesor-elev.
Exerciţiul 3 :Studiul de caz.
- analiza pleacă de la un studiu de caz foarte precis.
Climatul şcolar, ambianţa clasei reprezintă factori foarte importanţi pentru integrarea elevului şi
pentru stabilirea relaţiilor profesor-elev. Pentru ca o clasă să funcţioneze ca un grup, profesorul trebuie
să creeze suficiente ocazii prin care elevii să se cunoască mai bine , să se descopere, să vorbească
despre aspiraţiile lor; altfel spus să-şi dezvolte aptitudinea de a comunica, care se poate realiza prin
exerciţii de improvizaţie, de dezbateri contradictorii, de asociere a ideilor plecând de la un cuvânt, de
construcţie a istoriilor colective, de creativitate, etc.
Multe din comportamentele violente ale elevilor se manifestă ca o transgresare a regulilor
şcolare. Regulile pot fi impuse de profesor sau negociate cu elevii. Impunerea regulilor de către
profesor creează raporturi de forţă, relaţii de dominaţie/supunere între profesor şi elevi, situaţie ce poate
conduce fie la o atitudine de supunere şi docilitate, fie la atitudini ostile, provocatoare, agresive din
partea elevilor .D. Hargreaves sugerează că profesorul ar trebui să negocieze lista sa de reguli încă de la
primele sale întâlniri cu elevii, antrenându-i şi pe ei în elaborarea acestora.
Cu elevii care manifestă comportamente violente este necesară o relaţie individualizată. Ori de
câte ori un elev manifestă un comportament de opoziţie, de refuz al lucrului în clasă, are o atitudine
provocatoare şi insolentă, profesorul trebuie să îi propună un dialog, o discuţie în afara orelor de curs.
Foarte importante sunt atitudinile profesorului în cursul discuţiei cu elevul. După Porter(1950),
aceste atitudini sunt:
- atitudinea de evaluare, care implică o judecată a faptelor şi gesturilor elevului prin raportare la norme
şi valori;
- atitudinea de interpretare, ce apare atunci cănd profesorul propune o explicaţie la ceea ce spune elevul;
- atitudinea de decizie, ce apare atunci când profesorul propune soluţii imediate şi decide în locul
elevului;
- atitudinea de anchetă, care se manifestă atunci când profesorul bombardează elevul cu o serie de
întrebări pentru a obţine informaţii detaliate asupra problemei în discuţie;
- atitudinea de suport, de susţinere, ce urmăreşte încurajarea elevului pentru a depăşi situaţia dificilă pe
care acesta o traversează;
- atitudinea de comprehensiune, ce reflectă efortul profesorului de a asculta elevul şi de a înţelege
problema fără a-l judeca.
Uneori clasa şcolară se prezintă ca un spaţiu de confruntare şi de conflict profesor-elevi şi elevi-
elevi. Pentru a face faţă unei situaţii de conflict se recomandă următoarele strategii:
- strategii de evitare, prin care profesorul ignoră momentan criza creată în sala de clasă şi continuă
cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat;
- strategii de diminuare (moderare), care se folosesc atunci când profesorul, din dorinţa de a evita
confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii;
- strategii de putere (de coerciţie), care apar atunci când profesorul recurge la puterea sa şi la diferite
mijloace de constrângere pentru a regla conflictul;

18
- strategii de compromis, ce se folosesc atunci când profesorul recurge la concesii, la promisiuni pentru
a face faţă situaţiei;
- strategii de rezolvare negociată a problemei; H. Tonzard spunea că negocierea este un procedeu de
rezolvare a conflictelor prin intermediul discuţiei între părţile adverse.
Nu întotdeauna profesorul poate rezolva problemele de comportament ale elevilor prin intermediul
mijloacelor prezentate.
Pentru a evita evoluția și perpetuarea violentei în mediul școlar, este necesar ca M.E.C să aibă o bună
colaborare cu Mass-Media (C.N.A) și să semnaleze părinților impactul pe care vizualizarea emisiunilor
necorespunzatoare vârstei îl are asupra copilului, căci sprijinul familiei este hotarâtor
Fiecare situaţie cu care se confruntă dascălii este unică din punctul de vedere al cauzelor şi al
formelor de manifestare. Totuşi, e mult mai uşor să alegi ce se potriveşte mai bine dintr-o serie de
posibilităţi decât să procedezi la întâmplare prin tatonări succesive, aplicând regulile învăţării prin
încercare şi eroare.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violenței școlare implică a ține cont de toți factorii
(temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului. Școala are
un rol important în prevenirea violenței și asta nu numai în condițiile în care sursele agresivității sunt
în mediul școlar ci și în situația în care sursele se află în exteriorul granițelor școlii.

BIBLIOGRAFIE:
Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Anghel, Florentina (și alții), Violența în școală, Editura Alpha MDN, București, 2006
Jigău, M., prevenirea și combaterea violenței în școală, Editura Alpha, Buzău, 2006

VIOLENŢA-NONVIOLENŢA

Prof.înv.primar BRATU MARIA MIHAELA

Etimologic, violenta este: “Însuşirea, caracterul a ceea ce este violent (1); putere mare,
intensitate, tărie. 2. Lipsă de stăpânire în vorbe sau în fapte; vehemenţă, furie. 3. Faptul de a
întrebuinţa forţa brutală; constrângere, violentare; siluire; încălcare a ordinii legale. ♦ Faptă violentă,
impulsivă. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. violence, lat. Violentia, it. violenza.” Sursa: DEX '98
Din nefericire , îndrăznesc să afirm că secolul al XXII-lea se caracterizează prin violenţă si
viteză. Cine este cel mai tare acela are de câştigat. Modelele bune de urmat se estompează pe zi ce trec,
luându-le loc cele negative încărcate cu violenţă, bani, avere, putere. Copiii urmăresc scene atât la
televizor încărcate cu violenţă, cât şi acasă.
Violenţa (abuzul) în familie are repercursiuni iremediabile asupra copilului şi este cea mai
dureroasă din punct de vedere psihologic. Ea îşi va pune amprenta asupra întregii vieţi.
Abuzul este: 1.” Folosire fără măsură, excesivă a unui lucru; exces. 2. Depăşire a puterii, a
unor prerogative; faptă ilegală. ♢ Abuz de putere = delict constând din trecerea peste împuternicirea pe
care o are un funcţionar sau o instituţie; abuz de încredere = delict constând din înşelarea încrederii
cuiva; prin abuz = abuziv. [< fr. abus, lat. abusus < abutor – a folosi rău]. “

19
Abuzul poate fi fizic , emotional , sexual .
Abuzul fizic se referă la orice comportament care implică utilizarea intentionată a forţei fizice
împotriva altei personae cu scopul de a-i provoca durere, de a o răni, de a o lovi. Abuzul fizic include
îmbrâncirea, bruscarea, lovirea (cu pumnii, picioarele, cu capul sau cu obiecte contondente), plesnirea,
pălmuirea, forţarea victimei sa ingereze substante nedorite, inecarea, sufocarea, amenintarea cu arma,
tăierea, zdrobirea, opărirea, arderea etc
Abuzul sexual este stimularea si/sau penetrarea fortata orală, vaginală, anală a victimei de către
agresor. De asemenea, include nuditatea fortată, expunerea fortată la pornografie si materiale cu
caracter pornografic si orice activitatea cu caracter sexual neconsimţită.
Abuzul psihic sau emoţional include agresiunea verbală, dezaprobarea, refuzul, ameninţarea, izolarea,
controlul, umilirea, înjosirea, etichetarea, insultarea, acuzarea, criticarea, invalidarea, distrugerea/
confiscarea bunurilor si torturarea animalelor de companie ale victimei in scopul supunerii totale a
acesteia. Abuzul emoţional functionează ca o spălare a creierului care distruge sistematic încrederea in
sine a victimei, sentimentul propriei valori, inducerea unui sentiment de vină, vulnerabilitate si de
neputintă.
Abuzul emţional atacă esenta persoanei si are efecte profunde si de lungă durată. De asemenea, este cel
mai greu de probat si mult mai răspandit decât alte forme de abuz. În timp, afectează capacitatea
victimei de a judeca realist si de a lua decizii.
Se ştie că violenţa porneşte de la o neînţelegere, continuă cu stări de enervare, certuri, injurii,
jigniri, bătăi, sau chiar crima.
Momentele ( treptele) actului de violenţă sunt :
-neînţelegere, enervare, ceartă, jignire, injurii, bătaie, crimă.
Violenţa poate fi verbală şi fizică.
-verbală: calomnii,jigniri,porecliri,injurii,insulte,contradictii;
-fizică: agresare, terorizare, atac, bătaie, crima.
Pentru un copil violenţa are efecte negative în planul fizic, psihic şi social.
Atacul verbal este directă şi evidentă, dintre toate formele de abuz emoţional, cea mai uşor de
remarcat. Poreclirea, acuzarea, blamarea, ameninţarea, utilizarea de către agresor a unui ton
poruncitor, răstit, superior în comunicarea mesajelor sale către victima, reproşurile, cicălirea, critica,
sfatul nesolicitat, interogarea victimei, vânarea greşelilor cu scopul de a dovedi victimei cât e de
neputincioasă, nepricepută, inaptă, incapabilă, etc sunt toate forme de atac verbal. Adesea, sunt
însoţite de remarci ironice, afişate cu un aer de superioritate, de genul, Eu nu mă înşel niciodată/ Eu
ştiu cel mai bine/Ţi-am spus eu/ Ai văzut că tot eu am avut dreptate. Urletele, ţipetele, sarcasmul,
învinovăţirea, umilirea, ameninţarea, exagerarea greşelilor, a defectelor, a minusurilor, ironizarea (in
public, dar şi între patru ochi) sunt alte forme ale violenţei verbale.
Efecte psihice
Orice formă de violenţă asupra copilului poate conduce la inducerea unei stări de teamă, anxietate,
urie, fobii, a sentimentului de vinovăţie, jenă, senzaţie de insecuritate. Acestea pot conduce la:
-depresii,
-scăderea stimei de sine,
-amintiri obsesive,
-neîncredere în propria persoană,
-anxietate conjuncturală (determinată de persoane, situaţii, evenimente ce au caracterizat situaţia de
abuz),
-disfuncţii sexuale (hipersexualitate sau respingerea actului sexual, pedofilie, homosexualitate)
Efecte sociale
Impulsivitatea, dificultăţile adaptative de comunicare şi relaţionare, de respectare a normelor sociale,
comportamente antisociale, comportamentul adictiv (consum exagerat de alcool, droguri), aderarea la
grupuri delinctogene şi implicarea în acte criminogene, neîncrederea în ceilalţi, tulburările de

20
integrare profesională, dificultăţile în construirea unui cuplu stabil şi a unei familii îl transformă într-
un părinte violent care, la rândul lui, se va purta violent cu proprii lui copii şi cu ceilalţi din viaţa
lui.
Se poate concluziona : Orice formă de conflict poate avea loc (în,pe,la)
şi poate fi dezamorsată prin: stăpânire de sine,calm,rabdare ,înţelegere ,iertare etc. .
Este bine de ştiut şi de ţinut minte:
“DACĂ ALTUL SE POARTĂ JOSNIC, TU FII DEMN
DACĂ ALTUL TE TRATEAZĂ URÂT, TU FII BUN!
DACĂ ALTUL ÎŢI FACE RĂU,TU AI RĂBDARE,
CĂCI DUMNEZEU PLĂTEŞTE FIECĂRUIA DUPĂ FAPTE! “ G.Washington

Un copil este ca o sămânţă de floare...


Cât de frumos va creste, cât de frumos va rodi,
Depinde de grădinarul care o va îngriji,
De ce pământ si de câta lumină si apă are,
De cât e de ferită de frig, de furtună si de soare prea tare.
E atât de plăpândă...
Cum ai putea s-o rupi ori să o calci în picioare
Când e tot ce va mai rămâne în urma ta.
(Irina Petrea, psiholog)

MANAGEMENTUL CONDUITELOR AGRESIVE ÎN MEDIUL


ŞCOLAR

Profesor logoped Brotea Andreia


Grădiniţa O.P „Ion Creangă”, Medgidia – Constanţa

Argument
Date fiind complexitatea şi actualitatea acestui aspect al realităţii cotidiene (agresivitatea),
cunoaşterea adecvată a mecanismelor sale şi a relaţiilor stabilite cu alte fenomene, prezintă un real
interes, atât pentru cercurile ştiinţifice, cât şi pentru oamenii care se confruntă zilnic cu astfel de
manifestări de natură agresivă. Mijloacele de comunicare în masă sunt însetate de senzaţionalul agresiv.
Sensibilitatea faţă de acest fenomen a crescut datorită expunerii zilnice la un şir de orori care generează
traumatisme de mare amploare. Agresivitatea devine, astfel, mult mai diversificată, mult mai nuanţată,
în raport direct cu complexitatea sufletului omului contemporan. Întenţionat sau nu, societatea produce
şi cultivă frica, angoasa, care constituie forme ale agresivităţii psihoafective, omul modern fiind nevoit
să înveţe şi să trăiască fenomenul agresiv pe tot parcursul vieţii sale. O operaţie de sondare în
mecanismele secrete de producere a agresivităţii altora ne oferă prilejul de a face o introspecţie în
propria noastră fiinţă, descoperind sursele propriei agresivităţi. În societate regăsim întreaga paletă a
formelor de comportament agresive: în propriile noastre case, în instituţii, în mijloacele de transport,
etc. De cele mai multe ori, manifestările persoanelor agresive sunt criptice sau în stare de latenţă şi le
descoperim numai în situaţia în care se exteriorizează. În momentul impactului social, datorită lipsei

21
noastre de cunoaştere a fenomenului, conduitele agresive se dezlănţuie. Pentru că nu cunoaştem
fenomenul, nu ştim nici ce comportament să adoptăm pentru a ne salva de consecinţele acestuia, atât
propria persoană, cât şi grupul social căruia îi aparţinem.
Cea mai eficientă acţiune de prevenire a consecinţelor agresivităţii şi de reducere a izbucnirii
acesteia este capacitatea membrilor unei societăţi de a identifica, prin cunoaştere, manifestările
agresivităţii şi posibilitatea de anihilare a sa, printr-un comportament adecvat. Spectrul agresivităţii
umane este deosebit de larg, dar mediul şcolar este cotat ca având cei mai înalţi parametrii ai
comportamentului agresiv. Caracterul dinamic al acestuia a generat modalităţi multiple de abordare. O
analiză pertinentă, în acest sens, se poate desfăşura numai pe baza integrării cunoştinţelor din
domeniile: etologie, biologie, fiziologie, psihologie, pedagogie, sociologie, antropologie culturală.
Oamenii coabitează fără a fi diferenţiaţi pe criterii de reactivitate şi până la manifestarea agresivităţii,
sunt consideraţi a fi persoane echilibrate şi integrate corespunzător în grupul social. A trata agresivitatea
ca fenomen cu semnificaţii strict negative este un demers limitativ, din perspectiva educaţiei, motiv
pentru care ne propunem să analizăm structurile fundamentale şi mediul de formare a conduitelor
agresive, în sensul adoptării unor soluţii optime. Activitatea de identificare a elevilor cu un mare
potenţial agresiv, permite cadrelor didactice şi profesorului psiholog să stabilească anumite planuri de
abordare şi de reorientare a acestora spre acţiuni cu caracter constructiv. Agresivitatea reprezintă o
realitate socială care necesită o abordare obiectivă, menită să identifice soluţii care pot fi utilizate în
vederea prevenirii şi a reducerii sale. Verificând măsura în care nivelul de agresivitate afectează
comportamentul elevilor, se pot identifica modalităţi de tratare individuală, care să culmineze cu
menţinerea sau cu transformarea atitudinii, în raport cu normele şcolare, dar şi programe ample,
destinate managementului conduitelor agresive.
Metodologia cercetării

Obiective
1. Identificarea factorilor de personalitate care corelează cu manifestările agresive din şcoala.
2. Stabilirea nivelului de agresivitate care caracterizează preadolescenţii.
3. Compararea gradelor de agresivitate prezente la începutul şi respectiv finalul etapei
preadolescenţei
4. Studierea conduitelor agresive dezvoltate de băieţi, comparativ cu cele exprimate de fete.
5. Precizarea tipului de relaţionare între reuşita şcolară şi conduitele agresive ale elevilor.
6. Evidenţierea relaţiei: mass-media-conduitele agresive, din mediul şcolar.
Ipotezele cercetării
1. Se prezumă că băieţii au tendinţe agresive mai pronunţate, comparativ cu fetele.
2. Prezumăm că există o corelaţie directă între tipul programelor TV vizionate şi prezenţa
comportamentului agresiv.
Eşantionul
Populaţia vizată de cercetare se regăseşte în mediul şcolar gimnazial. Am ales preadolescenţii,
dat fiind faptul că elevii din clasele primare sunt prea mici pentru a face faţă testării cu instrumente
utilizate (care, de altfel, nici nu le sunt destinate), iar viitorii adolescenţi ar avea mai multe şanse de
înfrânare a agresivităţii, dacă acest aspect ar putea fi identificat din timpul preadolescenţei. Un motiv în
plus pentru a nu alege adolescenţii, îl constituie cunoaşterea crizei de originalitate, cu care se confruntă
cei mai mulţi dintre aceştia şi care ar putea determina confuzii, existând posibilitatea de a identifica
nonconformismul şi dorinţa de a ieşi în evidenţă cu comportamentul agresiv. Date fiind motivele
enunţate, am utilizat două eşantioane de subiecţi, din învăţământul gimnazial, totalizând 90 de elevi.
Primul eşantion este alcătuit din elevii a trei clase a V-a, iar cel de-al doilea este format din elevii a trei
clase a VIII-a. Eşantioanele formate din cele şase clase se doresc a fi reprezentative pentru populaţia
constituită de elevii de gimnaziu, cu vârste cuprinse între 10 şi 14 ani şi au fost obţinute prin
randomizare, fiind testaţi elevii prezenţi într-o zi obişnuită de curs, fără a ne raporta la alte criterii.
22
Metodele
În vederea analizei şi interpretării datelor, au fost utilizaţi următorii indici statistici: media,
abaterea standard, calculul procentual, criteriul Z, metoda Split-Half, coeficientul de corelaţie Bravais-
Pearson, coeficientul de corelaţie Spearman, coeficientul de corelaţie Alpha-Cronbach, coeficientul de
corelaţie r. O parte dintre aceşti indici au fost obţinuţi prin intermediul SPSS; s-au utilizat metoda
observaţiei, brastormingul, chestionarul.
Prezentarea şi interpretarea rezultatelor
În vederea identificării factorilor de personalitate care corelează cu manifestările agresive din
mediul şcolar, s-a stabilit corelaţia între nivelul de agresivitate corelat, de scala FPI2 a probei Freiburg
şi trăsăturile concentrate în scalele chestionarului de agresivitate. S-a constatat că agresivitatea
corelează semnificativ cu următorii factori: impulsivitatea, nervozitate, plăcerea riscului, dominanţa,
sadismul, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritate limbajului şi lipsa autocontrolului. Am
remarcat factorii de personalitate care corelează puternic cu agresivitatea indiferent de genul căruia îi
aparţin subiecţii şi un factor specific fetelor. Factorii comuni atât fetelor cât şi băieţilor sunt: plăcerea
riscului, dominanţa, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa autocontrolului,
iar factorul caracteristic fetelor, pe lângă cei enunţaţi, este impulsivitatea. S-a constatat o corelaţie
puternică între următoarele scale: impulsivitate, nervozitate, plăcerea riscului, dominanţă, sadism,
răzbunare, labilitate emoţională.
Singurele aspecte care nu relaţionează profund cu aceste trăsături sunt: independenţa, nonconformismul.
În vederea stabilirii nivelului de agresivitate care caracterizează preadolescenţii, s-a stabilit frecvenţa şi
procentul corespunzătoare fiecărei note standard obţinute la FPI 2 din cadrul probei Freiburg.
Procentele relativ mari în ceea ce priveşte nivelul mediu şi respectiv ridicat al agresivităţii ne indică
faptul că peste 95% dintre preadolescenţi sunt agresivi şi foarte agresivi. Pe sexe situaţia este similară:
peste 90% dintre fete, iar băieţii în proporţie de 100% prezintă o agresivitate medie şi chiar pronunţată.
Cunoaşterea profilului psihologic al elevilor agresivi (profil identificat în urma cercetării şi care
include trăsăturile: impulsivitate, nervozitate, orientarea spre acţiuni care implică un risc deosebit,
dominanţa, sadismul, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa
autocontrolului), oferă posibilitatea de a-i repera în mediul şcolar pe cei caracterizaţi prin conduite
agresive. Activitatea de identificare a elevilor cu un mare potenţial agresiv permite cadrelor didactice şi
consilierului psihologic să stabilească anumite planuri de abordare şi de reorientare a acestora spre
acţiuni cu caracter constructiv. Este de dorit ca aceste demersuri să nu fie limitative, să nu se oprească
la simpla etichetare a elevilor respectivi, ca fiind agresivi. Se impune o tratare personalizată,
individualizată, în raport direct cu trăsăturile de personalitate ale elevilor şi cu tipul de mediu în care se
dezvoltă în afara cadrului strict al mediului şcolar. Descoperirea obstacolelor cu care se confruntă elevii
agresivi, reprezintă o modalitate suplimentară de a canaliza agresivitatea generată de frustrare spre
scopuri productive.
Compararea gradelor de agresivitate prezente la începutul şi respectiv finalul etapei
preadolescenţei a evidenţiat diferenţe nesemnificative între acestea, ceea ce susţine faptul că vârsta nu
constituie un criteriu pertinent de diferenţiere a agresivităţii sau, altfel spus, agresivitatea este
independentă de vârsta subiectului. Diferenţierea agresivităţii în funcţie de criteriul „gen”, a relevat că
atât fetele, cât şi băieţii sunt agresivi şi foarte agresivi, înregistrând cote mari ale răspunsurilor de natură
agresivă, la toate testele aplicate. S-a demostrat astfel, că agresivitatea nu este condiţionată de genul
căruia îi aparţin subiecţii care manifestă astfel de conduite în mediul şcolar, ceea ce conduce la
infirmarea primei ipoteze a cercetării. Deducem că există alte variabile cu care agresivitatea corelează
profund decât genul elevilor. O parte dintre acestea au fost evidenţiate de prezenta lucrare urmând a fi
aprofundate într-o cercetare ulterioară, dată fiind complexitatea problematicii fenomenului studiat.
Rezultatele obţinute în urma cercetării au evidenţiat faptul că există o relaţionare profundă între reuşita
şcolară şi agresivitate: succesul băieţilor este inferior reuşitei înregistrate de fete, îndicându-ne faptul că
succesul sau insuccesul parţial în activitatea şcolară, generează frustrări care sunt în relaţie directă cu

23
manifestările agresive. Datorită identificării unei corelaţii semnificative între cele două aspecte
menţionate, se pot stabili demersuri de implicare activă a elevilor în activităţi care să le permită
satrisfacerea trebuinţelor de autoafirmare şi atingere a unor performanţe înalte.
Alte elemente ale realităţii cotidiene cu care agresivitatea interrelaţionează semnificativ sunt:
tipul programelor şi a emisiunilor televizate, pe de o parte, şi timp afectat acestora, pe de altă parte.
Rezultatele au arătat că există o corelaţie directă între vizionarea programelor TV. şi prezenţa
comportamentului agresiv, aspect care confirmă cea de-a doua ipoteză a cercetării. Întrucât se certifică
un raport direct între aspectele menţionate se pot întreprinde acţiuni de promovare a acelor emisiuni TV
care se dovedesc a avea efecte de stopare a tendinţei de adoptare a conduitelor agresive. De asemenea,
se poate realiza o analiză bine documentată desfăşurată împreună cu elevii, referitoare la efectele
expunerii la un anumit tip de emisiune aparent „inofensivă”, dar care stimulează înlăturarea
autocontrolului. Sprijinul acordat în vederea conştientizării pericolului real reprezentat de anumite
secvenţe televizate permite elevilor operarea unor selecţii în ceea ce priveşte expunerea la astfel de
scenarii. De asemenea, intervine necesitatea de a stabili o relaţie de mai mare profunzime între mediul
şcolar şi cel familial, primul având sarcina de a informa reprezentanţii familiei în legătură cu riscul
expunerii elevilor la anumite programe TV. Comunicarea reprezintă o posibilă alternativă în vederea
educaţiei pentru toleranţă. Adolescentul zilelor noastre este insuficient pregătit pentru a face faţă unei
creşteri spectaculoase a violenţei. În ultimii ani creşterea delincvenţei juvenile, manifestată prin
utilizarea frecventă a drogurilor, prin amploarea actelor de violenţă şi prin multiplicarea alarmantă a
delictelor sexuale, începând de la vârste din ce în ce mai fragede au îngrijorat opinia publică
internaţională. Mulţi oameni se întreabă ce viitor va avea rasa umană dacă o bună parte dintre copii şi
tineri îşi ruinează sănătatea (a lor şi a altora) prin practici de risc. Anual apar noi victime ale ignoranţei,
ale indiferenţei şi ale agresivităţii tinerilor şi adulţilor iresponsabili. Statisticile mondiale şi cele
naţionale sunt foarte convingătoare în acest sens: Unde vom ajunge? Există speranţă de mai bine? Cine
va fi următoarea victimă? Unii spun că nimic nu-i poate opri pe tineri să guste din fascinaţia violenţei şi
a senzaţiilor tari. Alţii ne atrag atenţia asupra factorului că lucrurile nu stau chiar aşa şi ne dau exemple
de tineri care par să aibă o imunitate faţă de comportamentul violent. Există aşa ceva? Dacă da, atunci
ce-i face pe unii tineri imuni, în vreme ce alţii sunt mai vulnerabili? Stilul de viaţă este corelat cu
valorile, iar valorile unui individ în formare, aşa cum este copilul, preadolescentul şi adolescentul,
depind în mare măsură de context, de societate, de cultura locală. Doar simpla informare a copiilor şi a
tinerilor cu privire la consecinţele negative ale violenţei nu este suficientă. Maslow afirma: „Imaginea
de sine sănătoasă este o condiţie esenţială pentru ca o persoană să fie productivă, să aibă succes”.
Ancheta socială efectuată de A. Bandura confirmă faptul că adolescenţii agresivi provin, de
regulă, din familii în care părinţii sunt înşişi agresivi şi metodele de disciplinare sunt arbitrare. Cauzele
violenţei sunt multiple şi complexe. Există o serie de factori care complică şi intensifică problematica
violenţei:
1. toleranţa socială crescută la violenţă;
2. sărăcia şi lipsa oportunităţilor;
3. lipsa unor modele pozitive;
4. lipsa suportului şi implicării familiei;
5. imitaţia;
6. violenţa în şcoală şi mass-media.
Se consideră că, până la vârsta de 18 ani, tinerii văd aproximativ 18.000 de crime şi 800 de
sinucideri „televizate”. Pe lângă repercursiunile grave asupra vieţii, sănătăţii şi stării de bine a victimei,
violenţa are efecte la fel de serioase şi asupra sănătăţii mentale a tuturor celor implicaţi (victimă,
agresori şi martori). Atunci când violenţa intră în şcoală, procesul educaţional devine una dintre
„victimele majore” ale acesteia, limitând eficienţa procesului de predare şi învăţare. Nu în ultimul rând
societatea suportă costurile susţinerii a numeroşi tineri care ajung în închisoare din cauza actelor
violente. Trecerea de la copilărie la adolescenţă doare, chiar dacă durerea nu este conştientizată.

24
Violenţa este acceptată ca o cale de a rezolva conflictele. Acest lucru produce numeroase probleme,
deoarece copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul cultivă mai mult violenţa, cu atât copiii
se vor obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale
practică şi sănătoasă de rezolvare a conflictelor. Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să
înveţe:
a) să recunoască violenţa
b) să facă faţă conflictelor folosind alte mijloace decât cele violente.Dacă formele şi conţinuturile
activităţilor educaţionale corespund cerinţelor actuale ale tinerilor atunci aceştia sunt mai disponibili în
preluarea şi adaptarea comportamentului lor la unele dintre acestea. Activitatea de faţă permite o
abordare mai profundă a subiectelor legate de violenţă.
Prin modul de derulare al demersului investigativ, prin constatările şi interpretările realizate a
fost vizată atingerea obiectivelor stabilite iniţial în cadrul cercetării. Faptul că dezideratul a devenit
realitate, generează tendinţa de a formula modalităţi de derulare a unor programe speciale în mediul
şcolar, cu rolul de a controla agresivitatea preadolescenţilor (care înregistrează cote îngrijorătoare) şi de
a-i educa în spiritul toleranţei faţă de cei din jur. faptul că agresivitatea corelează semnificativ cu
aspecte precum nivelul scăzut al succesului şcolar şi cu tipul de imagine mediatizată, cu anumiţi factori
de personalitate (identificaţi parţiali de prezenta cercetare întrucât nu excludem posibilitate să existe şi
alţi factori cu un grad de relevanţă similar), ne permite o stare de optimism privind capacitatea de
control al acesteia, prin cunoaştere. Fie că o încurajăm (atunci când are valenţe prosociale), fie că îi
impunem anumite bariere (când ia forma unor comportamente antisociale), agresivitatea poate fi
controlată operând schimbări la nivelul factorilor cu care se află în relaţie de interdependenţă. Întrucât
cercetarea a demonstrat că această realitate nu se raportează direct la vârsta sau genul căruia îi aparţin
persoanele agresive, deducem că ea poate afecta pe fiecare dintre noi (direct sau indirect), dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii. Importantă este dezvăluirea mecanismelor implicate de agresivitate pentru
a o putea domina. Cercetarea a dezvăluit anumite laturi ale acestui fenomen complex (agresivitatea) şi
invită la elaborarea unor noi demersuri cu caracter investigativ, care să aprofundeze aspectele
identificate în vederea dinamizării relaţiilor din mediul şcolar.

Plan de combatere a violenţei în şcoli

Acţiuni de Indicatori
Actori Acţiuni de intervenţie Diseminare
conştientizare de evaluare
ELEVI - dezbateri Organizarea unui ciclu de - gradul de o Implicarea
privind : legislaţia workshop-uri cu elevii, pentru familiarizare a elevilor în
specifică; realizarea de produse cu elevilor cu activităţi ca
regulamentul tematică specifică: tema “Săptămâna anti-
şcolar şi noţiunile - proiecte - gradul de violenţă”
de disciplină şi - materiale multimedia: implicare a o Publicarea unor
regulă fotografii, filme, elevilor în produse ale
- participare activă observări, desene, proiectele cu proiectului pe
la orele de compuneri, eseuri, tematică site-ul şcolii, în
dirigenţie pe tema postere) antiviolenţă. reviste, broşuri;
violenţei, - broşuri/plante pe tema - schimbări de postere, bannere
- realizare de violenţei şi distribuirea atitudine în o Prezentarea
referate, eseuri, lor altor elevi raport cu directă a
roiecte studii de - activităţi situaţiile de rezultatelor în alte
caz sau schiţe extracurriculare: violenţă în contexte: tabere,
(individual sau în sportive, turistice, şcoală seminarii, întâlniri
grup), pe tema artistice, campanii o Informarea
violenţei, având ca sociale, concursuri părinţilor şi
suport - asumarea rolului de implicarea
documentaţie pusă mediatori în conflicte ţi

25
la dispoziţie de constituirea unor echipe acestora
grupul de de intervenţie în situaţii
intervenţie; de criză.
- participarea la Va fi implicat în acţiuni şi în
concursul privind Consiliul Elevilor.
alegerea unui Vor fi imlicaţi în toate
slogan şi a unei activităţile elevii cu potenţial
sigle. violent.
- Participare la o Desfăşurarea de discuţii în grup - stilul • “Săptămâna
sesiune de cu elevii din şcoală şi părinţii de anti-violenţă
informare privind acestora în scopul identificării comun • Cercuri
violenţa, următoarelor aspecte: icare/ pedagogice;
organizată prin - percepţii şi reprezentări ale strateg • Articole în
implicarea unor profesorilor privind violenţa în ii de reviste d
specialişti: cursuri şcoală şi societate; interac especialitate;
privind legislaţia, - probleme, cazuri, situaţii de ţiune • Intervenţii
exemple practice, violenţă în şcoală şi societate. profes media;
studii de caz, Probleme, cazuri, situaţii de or- • Lecţii deschise
modalitţi de violenţă concrete. elevi;
CADRE identificare şi Propuneri privind soluţii, • Portofolii cu
- abilităţ
DIDACTICE intervenţie activităţi, intervenţii la nivelul acţiuni din cadrul
i de
adecvate, şcolii pe tema prevenirii proiectului, din
medier
modalităţi de violenţei. care vor fi depuse
ea
implicare a În această activitate va fi la CCD
unor
părinţilor şi a implicat în priml rând grupul de situaţii
comunităţii în lucru car va fi instituit la nivelul conflic
activităţile de şcolii pentru coordonarea tuale,
prevenire şi activităţilor antiviolenţă, alcătuit de
combatere a din cadre didactice, consilier lucru
violenţei în şcoală. şcolar/ psiolog, reprezentanţi ai în
- Organizarea de părinţilor şi elevilor. echipe
dezbateri privind Desfăşurarea în cadrul orelor de mixte
regulamentul dirigenţie şi consiliere a unor profes
şcolar şi activităţi privind violenţa în ori-
regulamentul şcoală: elevi;
elevilor - prezentarea Strategiei - modali
- Dezbateri şcolii; tăţi de
privind legislaţia - facilitarea procesului de reacţie
specifică dentificare şi la
lanificarea unor interve
activităţi concrete la nţiile
nivelul clasei/ şcolii de elevilo
prevenire şi combatere r;
a violenţei, pe baza - transp
ropunerilor elevilor; arenţa
- dezbaterea unor şi
teme/cazuri privind obiecti
violenţa. vitatea
Organizarea unei lecţii evalări
demonstrative privind violenţa. i.
Organizarea de activităţi
extraşcolare în scopul Vor mai fi
ameliorării şi diminării evalate:
fenomenuli. - gradul de
implicare a
profesorilor în
activităţi :
numărul de

26
activităţi,
relevanţa
rezultatelor,
stimularea
participării
elevilor.
DIRECTORI Identificarea • Constituirea unui grup de - Gradul de • Prezentarea
problemelor şcolii lucru la nivelul şcolii, cu rol de implicare în în diferite ocazii
cu impact asupra coordonare, monitorizare şi activităţile a strategiei;
violenţei; evalare a activităţilor conţinute derulate. • Disemniarea
Identificarea în strategia anti-violenţă a - Relevanţa / în mass- media
aspectelor şcolii. adecvarea
importante care • Elaborarea unei strategii strategiei
urmează a fi coerente SPCVS şi includerea pentru nevoile
introduse în ei in PDS. şcolii;
strategia şcolii • Coordonarea tuturor - Eficienţa
privind prevenirea activităţilor la nivelul şcolii. sistemului de
violenţei; • Includerea pe agenda monitorizare şi
Includerea în întâlnirilor formale ale şcolii a a motivării
planul de unor informări privind cadrelor
dezvoltare a şcolii activităţile şi rezultatul lor. didactice şi a
a unei strategii de • Elaborarea elevilor.
prevenire a “Barometrului violenţei
violenţei pe în şcoală”.
termen scurt şi
• Motivarea cadrelor
mediu (1-4 ani);
didactice şi a elevilor
asigurarea unui
pentru a se implica în
mediu şcolar
proiect.
adecvat, cât şi a
unui mediu sigur
proxim şcolii, în
scopul evitării
situaţiilor de
conflict.
Identificarea
principalelor
bariere de
comunicare la
nivelul şcolii.
În toate aceste
acţiuni directorul
va implica grupul
de lucru , cu rol de
prevenţie.
Participare la Constituirea unui grup de părinţi - gradul de • Implicarea în
întâlniri de care să se implice la activităţi. implicare a activităţile
informare, părinţilor în cuprinse în
documentare Participarea grupului de părinţi activităţile “Săptămâna
privind legislaţia şi la implementare SPCVS . derulate antiviolenţă”.
regulamentul de
PĂRINŢI ordine interioara Participarea la activităţi de
Dezbateri prevenţie şi combatere
Participare la
activităţi
organizate de elevi
şi cadre didactice
CONSILIER Participare la o Coordonarea unui centru de - Gradul de • Prezentarea
ŞCOLAR sesiune de resurse în domeniul violenţei implicare în programului

27
informare privind şcolare, cu rol de informare, activităţile specific de
violenţa, formare, mediere şi asistenţă în derulate. asistenţă psiho-
organizată prin probleme privind violenţa - Relevanţa / pedagogică de
implicarea unor şcolară. adecvarea prevenire şi
specialişti: cursuri Implicarea grupului de lucru programului de combatere a
privind legislaţia, constituit din cadre didaxctice, asistenţă pentru violenţei în şcoală.
exemple practice, elevi, părinţi. nevoile şcolii; • Prezentarea
studii de caz, Desfăşurarea de discuţii de grup - Eficienţa rezultatelor
modalitţi de cu elevii din şcoală şi părinţii modalităţilor de implementării
identificare şi acestora (împreună cu grupul de intervenţie programului anual
intervenţie lucru) în scopul identificării uno cuprinse în de asistenţă.
adecvate, r aspecte privind: programul de • Articole in
modalităţi de - percepţii/reprezentări asistenţă; reviste de
implicare a ale cadrelor didactice eficienţa specialitate.
părinţilor şi a privind violenţa în programului de • Disemniarea în
comunităţii în şcoală şi societate; asistenţă rândul consilerilor
activităţile de - probleme, cazuri de individualizat. şcolari.
prevenire şi violenţă în şcoala • Implicarea în
combatere a noastră; activităţile
violenţei în şcoală - propuneri privind cuprinse în
soluţii, situaţii de “Săptămâna
violenţă în şcoala antiviolenţă”.
noastră.
Elabrarea unui program de
asistenţă individuală pentru
elevi, cadre did. şi părinţi
implicaţi (autori sau victime)
prin care se urmăreşte:
- conştientizarea
consecinţelor actelor de
violenţă;
- îmbunătăţirea imaginii
de sine a actorilor
implicaţi;
- prevenirea apariţiei
dispoziţiilor afective
negative;
- dezvoltarea autonomiei
şi autocontrolului.

Particiare la Implicarea reprezentanţilor - Gradul de • Participare la


activităţi de locali în dezbateri privind implicare a “Săptămâna
REPREZENTANŢI informare cu oportunitatea dezvoltării unor autorităţilor în anti-violenţă”.
AI COMUNITĂŢII privire la programe deasistenţă privind activităţile • Intervenţii ale
activităţile ce vor combaterea violenţei şcolare în derulate. reprezentanţilor
Autorităţile locale,
fi desfăşurate în parteneriat şcoală-comunitate. Relevanţa / comunităţii
ISJ, poliţia de cadrul şcolii. Implicarea în activităţi cuprinse adecvarea locale în media.
proximitate, Stabilirea de în Strategia şcolii. acordurilor de
Biserica acorduri de colaborare
colaborare. şcoală-
comunitate.

BIBLIOGRAFIE:
Băban, A. (2000) „Ghid de consiliere şi orientare” EDP, Bucureşti
Gherga, E, Gherga, G (2001) „Medierea conflictelor, EDP, Bucureşti
Popa C. (2004) „ Culegere de strategii didactice şi afişe cu mesaj antiviolenţă”Ed. Fundaţiei

28
„Andrei Şaguna”, Constanţa.
Cosmovici, A. Iacob L. (1998) „Psihologie şcolară”, Iaşi, Polirom
Dragu a., Cristea, S. (2002) „Psihologie şi pedagogie şcolară), Constanţa, Ovidius University

COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Profesor Caghiorghis Monica Eliza


Grup Scolar “I.G. Duca” - Vedea

În mod traditional ,scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a


competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine.
Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca ci si de a profila caractere, de a le educa
tinerilor placerea de a invata, dorinta de a reusi si de a face fata schimbarilor de pe piata muncii.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane.Aparitia diferitelor forme de
violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate, si devine adesea un lucru obisnuit,cu care oamenii
coexista fara macar a mai sesiza pericolul. Desi reprezinta o problema delicata ,controlul acestui
fenomem nu se poate face decat daca ii sunt cunoscute cauzele, originile,formele de manifestare si
posibilitatile de prevenire
Cand vorbim despre violenta scolara nu putem sa ne limitam la actele de violenta care cad sub
incidenta legii. Statisticile Ministerului de Interne nu arata decat o parte a realitatii acestui fenomen.
Violenta scolara este un fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat si cu ajutorul altor indicatori. Jacques
Pain repereaza doua tipuri de violenta in mediul scolar: a) violentele “obiective”, care sunt de ordinul
penalului (crime si delicate) si asupra carora se poate intervene frontal; Politia si Justitia sunt obligate sa
colaboreze direct cu institutiile scolare; b) violentele subiective, care sunt mai subtile, tin de atitudine si
afecteaza climatul scolar; putem include aici atitudinile ostile , dispretul, umilirea, jignirea, sfidarea,
lipsa de politete,absentele de la ore, refuzul de a raspunde la ore si de a participa la activitati sau ceea ce
unii autori numesc atitudini antiscolare. Violenta verbala reprezinta si ea o forma de violenta extreme de
raspandita in mediile scolare. Englezii folosesc termenul bullying pentru a desemna atat atacurile
verbale, cat si intimidarile (presiunea pshica) exercitate prin amenintari, injurii, umilinte.
Violenta scolara trebuie determinata luand in calcul contextual si cultura scolara.Profesorii dintr-o
scoala pot propune grile de lectura a violentei in functie de referintele lor culturale ,dar si de normele
interne de functionare a institutiei scolare. Violenta perturba grav mediul scolar conducand la o
deteriorare a climatului in scoala, afectand raporturile elev-elev si elev-profesor si generand totodata
sentimente de insecuritate, de teama, de angoasa, care influienteaza negativ, dezvoltarea normala a
elevului..
Violenta scolara este asociata cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde saracia este la ea
acasa.Atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept surse favorizante anumiti
factori exteriori scolii: mediul familial, mediul social, factori ce tin de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta sursa evidenta a agresivitatii elevilor.Multi dintre copiii care prezinta
un profil agresiv provin din familii dezorganizate; ei au experienta divortului parintilor si traiesc in
familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor de munca, de somajul ce-i
atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase dificultati materiale, dar si
pshiologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. Astfel parintii nu mai sunt sau sunt putini
disponibili pentru copii lor.Pe un astfel de fundal apar probleme familiale foarte grave care-i afecteaza
profund pe copii: violenta intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copiilor, neglijenta la care se
29
adauga si importante carente educationale- lipsa de dialog, de afectiune, inconstanta in cerintele
formulate fata de copil (treceri de la o extrema la alta, de la o permisivitate exagerata la restrictii foarte
dure), utilizarea mijloacelor violente de sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta din rai”.Sunt
de asemenea parinti care nu impun copiilor nici un fel de interdictii, de reguli, nu sunt exigenti si cauta
sa evite conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a constrangerilor in afara scolii il va determina pe elev sa
adopte in scoala comportamente de refuz exigentelor profesorilor.
Mediul social contine numeroase surse de influenta de natura sa induca, sa stimuleze si sa intretina
violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social, inegalitatile
sociale,criza valorilor morale,mass-media, unele disfunctionalitati la nivelul factorilor responsabili cu
educatia tinerilor, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie.Conjunctura economica si
sociala provoaca anumite confuzii in randul tinerilor care incep sa se indoiasca de eficacitatea scolii, de
utilitatea stiintei. Si aceasta cu atat mai mult cu cat ei constata ca scoala nu le asigura insertia
profesionala. Valorile traditionale vehiculate in scoala munca, meritul,efortul cunosc o eroziune vizibila.
Un mediu social in criza afecteaza profound dezvoltarea personalitatii copilului.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu comportamentele
violente.Adolescenta este o perioada de transformari profunde pe plan fizic, pshic si social. Schimbarile
fizice care incep la pubertate sunt adesea foarte brutale, si adolescentii le traiesc ca pe o veritabila
metamorfoza. Transformarile respective pot determina o atitudine de retragere in raport cu anturajul,
timiditate,sentimente de jena,refuzul de a comunica. O caracteristica importanta este relatia pe care
adolescentul o stabileste cu propriul corp. Corpul este suportul privilegiat al exprimarii personalitatii si,
in aceste conditii, asistam la excese in privinta vestimentatiei,coafurii, machiajului. Look-ul este cand o
modalitate de afirmare, de impunere a personalitatii, cand o carapace sub care se ascund multe nelinisti
si temeri. Emotiile se manifesta in perioada adolescentei cu o dinamica accentuata.Acum, adolescentul
este fericit, se simte bine in pielea sa, pentru ca doua ore mai tarziu sa fie trist, deprimat,
descurajat.Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta, si sentimentul de indoiala, de
descurajare, de scadere a stimei de sine.Pentru a se apara de aceste emotii, adolescentii dezvolta reactii
de provocare,de agresivitate,de opozitie fata de parinti si profesori.
In aceasta perioada dificila, dialogul parinti-copii si profesori-elevi este absolut necesar.
Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva, dar, de cele mai multe
ori, el nu recunoaste si nu exprima acest lucru.Nu intamplator ,Dardel Jaouadi afirma ca violenta in
scoala pleaca ,in primul rand , de la un deficit de comunicare.A lupta impotriva violentelor scolare
inseamna a ameliora calitatea relatiilor si a comunicarii intre toate persoanele angrenate in actul
educational.
Pentru ca scoala sa isi assume un rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei,o buna
investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Este de recunoscut faptul ca profesorii isi
concentreaza atentia asupra lucrului cu clasele de elevi “fara probleme”. Se discuta mult prea putin
despre modalitatile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o formare specifica , in masura sa
permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu probleme”. Nu putem astepta pasivi ca problemele sa se
rezolve de la sine. In conditiile unui mediu familial instabil ,tensionat, conflictual, scoala poate
reprezenta pentru elev o a doua sansa.
Organizarea unor cursuri de formare a profesorilor pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi
dificili trebuie sa porneasca de la urmatoarele obiective:
• Observarea atenta a comportamentului elevilor ,pentru o mai buna intelegere a cauzelor
actelor de violenta;
• Ameliorarea comunicarii cu elevii ce manifesta comportamente violente si stabilirea unor
relatii de incredere;
• Detensionarea conflictelor cu ajutorul formatorilor de opinie;
• Dezvoltarea parteneriatului in scoala –familie ;

30
• Colaborarea cu specialistii in cadrul lucrului in retea.
Este remarcabil ca aceste cursuri de formare sa se centreze indeosebi pe exercitii practice care
pleaca de la experienta concreta a profesorilor,de la studii de caz, puneri in situatie prin care profesorii
au ocazia de a schimba opinii, de a gasi solutii din perspective rolului pe care il joaca.
VIOLENŢA COPIILOR ÎN GRĂDINIŢE : CAUZE ŞI REMEDII

Educatoare Ciripan Gherghina


Grădiniţa Slătioarele, comuna Băbana, judeţul Argeş

Violenţa este considerată violarea generală a drepturilor fiinţei umane: dreptul la viaţă, la
securitate, la demnitate şi la integritate fizică şi mentală.
Se ştie că grădiniţele oferă un climat psiho-social stabil, încercând să evite tensiunile de orice
fel. Copiilor trebuie să li se explice că cel mai bun mod de rezolvare a problemelor este de a discuta, de
a dezbate şi în niciun caz de a apela la violenţă.
Grădiniţa reprezintă mediul ce poate corecta şi preveni fenomenul violenţei, prin utilizarea
mijloacelor informatice în scopul atragerii copiilor către educaţie şi cultură.
Fiecare educatoare trebuie să urmărească dezvoltarea unei culturi a parteneriatului şi a
solidarităţii sociale pentru a implementa o politică de de prevenire şi combatere a violenţei în grădiniţe.
Astfel, eu şi colegele mele, institutoarele Monica Mihaela Minescu şi Manea Dima Mădălina,
am încheiat un parteneriat educaţional cu poliţia din comuna Băbana, în urma căruia agenţii de poliţie
Ilie Daniel şi Crecan Ion au venit să le vorbească la elevii şcolii şi grădiniţei din satul Slătioarele despre
violenţă şi urmările acesteia pentru copii şi părinţii lor.
Trebuie urmărită extinderea dezbaterilor şi activităţilor de informare a părinţilor asupra
normelor legislative privind securitatea şi siguranţa copiilor în grădiniţe.
În activităţile „ Educaţie pentru societate” eu am cuprins teme privind violenţa în grădiniţă,
precum şi identificarea cazurilor de elevi cu potenţial agresiv.
Fiecare om se deosebeşte de celălalt, la fel sunt şi copiii: unii sunt ascultători, răbdători, docili,
executând fără comenterii sau proteste ceea ce li se spuen de către educator sau adult. Dacă de dezvoltă
într-o atmosferă caldă şi calmă, copilul va deveni parte integrantă a acestui univers , unde se va simţi în
siguranţă.
În vederea prevenirii violenţei, trebuie ca toate cadrele didactice să optimizeze comunicarea cu
familia. Activitatea de religie( activitate opţională) îi ajută pe copii să conştientizeze factorii
educaţionali, apropiindu-i mai mult de Divinitate şi depărtându-i de lucrurile rele ce ar putea să le facă.
O înclinaţie sporită spre violenţă în grădiniţe o au copiii proveniţi din medii familiale
defavorizate. Comportamentul părinţilor inadecvat are, din punct de vedere statistic, o influenţă
extrem de puternică asupra nivelului de agresiune manifestat de către copii.
Lipsa de educaţie generează un comportament primar , brutal, lipsit de respect şi conduce la
violenţă.
Copiii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate au un comportament deviant.
De asemenea, desenele animate cu personaje agresive şi mass-media influenţează negativ formarea
personalităţii şi caracterului copilului.
De exemplu, recent, un copil s-a comportat agresiv cu ai lui colegi şi am aflat că se uitase la
televizor, la desene animate, unde personajele se băteau. Aşa a încercat şi copilul să facă: să se bată,
asemeni personajelor lui preferate. Evident că le-am comunicat părinţilor lui că nu e bine să îl mai lase
să urmărească astfel de desene animate agresive pentru psihicul fiului lor.

31
Altă dată o fetiţă a tras-o de păr pe alta pentru că şi mama ei o trage de păr când o supără fetiţa cu
ceva. Deci mama devenise model pentru fetiţa care o imita întocmai. Am luat legătura cu mama şi
această agresivitate nu s-a mai repetat, din fericire.
Se poate afirma ca violenta între elevi, în diferite forme de manifestare, este un fenomen
generalizat în scoli. De cele mai multe ori, manifestarile violente dintre elevi (în special formele
„usoare” de agresivitate) sunt percepute ca atitudini si comportamente prezente în orice scoala,
„obraznicii” tolerate si specifice vârstei si oricarui mediu scolar.
Cel mai frecvente forme ţin de domeniul violenţei verbale (certuri, conflicte,
injurii, tipete) şi sunt considerate situaţii tolerabile şi obisnuite în orice şcoală sau grădiniţă , în
contextul social actual (violenţa verbală a străzii, a mass-mediei etc.).
În acelasi domeniu al violentei verbale au fost mentionate cu frecvenţă ridicată şi jignirile cu
referire la trasăturile fizice sau psihice ale colegilor.
De aceea, importanţa parteneriatului cu poliţia este impetuos necesară, pentru ca elevii să
conştientizeze urmările nefaste ale agresivităţii lor.
Grădiniţa trebuie sa profileze caracterele copiilor, să le educe plăcerea de a învăţa lucruri noi şi
interesante , dorinta de a reuşi să finalizeze un lucru bun.
În colaborare cu părinţii şi poliţia din comunitatea respectivă, noi, educatoarele, reuşim şi vom
reuşi mereu să stopăm fenomenul violenţei la copii de vârstă preşcolară.

VIOLENŢA DOMESTICĂ ŞI IMPLICAŢIILE EI ASUPRA


COPIILOR

Prof. Comănescu Elena-Amalia


Metodist CCD Arges

În ultimele două decenii s-a observat o creştere a violenţei domestice în societatea noastră. Mai
mult chiar, există opinii conform cărora unii indivizi prezintă un risc mai mare de a deveni victime.
Violenţa domestică are efecte extrem de dăunătoare aupra indivizilor, familiilor şi a societăţii în
general.
Violenţa domestică include abuzul fizic, sexual, psihologic cât şi abuzul proprietăţii. Victimele
acestor forme de violenţă consideră că trec printr-o experienţă care le ameninţă viaţa şi pot rămâne
uneori cu sentimentul vulnerabilităţii, al neputinţei şi, in unele cazuri extreme, cu un sentiment de
groază.
Violenţa domestică este larg răspândită şi se petrece în toate mediile sociale.
O anchetă desfăşurată pe 6000 de familii americane a arătat că între 53% şi 70% dintre bărbaţi
foloseau violenţa (îşi băteau nevestele) uneori şi împotriva copiilor. Alt studiu sugerează că femeile
bătute de soţi vor deveni mai predispuse la folosirea violenţei asupra copiilor. Peste 3 milioane de
copii sunt în pericol de a fi agresaţi de părinţi în fiecare an. Copiii proveniţi din familii în care este
prezentă violenţa domestică prezintă un risc de 15 ori mai mare de a fi agresaţi fizic şi sexual. Între
45% şi 70% dintre femeile agresate au raportat şi agresiuni asupra copiilor. Cam două treimi dintre
copiii agresaţi sa află în îngrijirea unor mame bătute la rândul lor. De obicei autorii agresiunilor sunt
taţii copiilor. Studiile asupra frecvenţei violenţei fizice şi sexuale arată că aceste forme de violenţă pot
fi considerate probleme sociale serioase.
32
Un studiu al ONU estimează că, în lume, între 133 si 275 de milioane de copii
sunt, anual, martori ai violenţei domestice. Copiii pot reacţiona diferit când sunt
victimele violenţei domestice. Copiii mai mici ( la nivel de grădiniţă) adesea nu
înţeleg sensul abuzului suferit şi sunt înclinaţi să creadă că au greşit cu ceva.
Autoculpabilizarea poate genera sentimente de teamă şi anxietate. E important să
avem în vedere faptul că preşcolarii nu au încă abilitatea necesară de a exprima
verbal ceea ce simt. Ei pot deveni retraşi, tăcuţi, plângăcioşi şi mofturoşi. De
asemenea, pot apărea tulburări ale somnului, ale concentrării, anxietate, dureri
de cap.
Spre deosebire de cei mici, preadolescenţii îşi exprimă mai bine emoţiile negative. La
simptomele frecvente şi în copilărie, victimele din această categorie de vârstă pot prezenta o diminuare
a interesului faţă de activităţile sociale , a încrederii în sine, pot deveni rebeli şi neîncrezători mai ales
la şcoală. Sunt frecvente şi izbucnirile temperamentale, iritabilitatea, bătăile între colegi sau fraţi,
maltratarea animalelor de companie, ameninţările cu violenţa la adresa colegilor sau fraţilor ( dă-mi un
stilou sau te lovesc!). De obicei, fetele se vor manifesta prin izolare de ceilalţi şi de aceea, din păcate,
trec mult mai uşor neobservate.
Adolescenţii se pot confrunta cu eşecul sau abandonul şcolar, delicvenţă şi dependenţă de
droguri sau de alcool. Unele anchete au arătat că principala diferenţă între tinerii delicvenţi şi ceilalţi
tineri constă în faptul că provin din familii în care era prezentă violenţa domestică. Aproximativ 1/5-
1/3 dintre tinerii implicaţi în relaţii amoroase îşi agresează în mod regulat partenerele verbal, psihic,
emoţional, sexual şi fizic. Între 30% şi 50% dintre aceste relaţii prezintă aceeaşi evoluţie în ceea ce
priveşte violenţa ca şi relaţiile dintre soţi.
Dar cum pot fi ajutaţi copiii afectaţi de violenţa domestică ?
Pentru unii copii şi adolescenţi unele întrebări legate de viaţa familială se dovedesc dificile, în
special dacă au fost ameninţaţi sau preveniţi de un membru al familiei în legătură cu “conversaţiile cu
străinii” despre evenimente petrecute în familie. Mărturisirea experienţei trăite unui consilier din
cadrul şcolii poate reprezenta un prim pas în ajutarea copilului sau adolescentului dezorientat. Când
există suspiciuni în legătură cu un elev pot fi implicaţi psihologul şcolii, asistentul social, consilierul
sau directorul şcolii când acest lucru este indicat. Deşi circumstanţele fiecărui caz sunt diferite, când un
copil este suspectat că provine dintr-o familie abuzivă, trebuie anunţate autorităţile locale implicate în
protecţia copilului, acest lucru fiind făcut de profesori sau alţi angajaţi ai şcolii. În unele cazuri se
poate dovedi necesară şi anunţarea poliţiei din localitate. Dacă copilul se arată dornic de a vorbi despre
experienţa sa, trebuie să i se ofere posibilitatea de a-şi exprima gândurile şi sentimentele. Pe lângă
exprimarea verbală, copilul poate fi încurajat să scrie un jurnal, să deseneze sau să picteze, toate
acestea fiind mijloace eficiente de a facilita exprimarea în cazul copiilor mai mici. Adolescenţii au de
obicei un mod de gândire mai abstract şi de aceea au abilităţi de exprimare verbală mult mai bune
decât ale copiilor. Simpla ascultare sinceră şi fără a judeca pe nimeni poate fi utilă pentru victime şi
poate reprezenta un prim pas în acordarea unui sprijin adecvat în viitor. Dacă se consideră necesar, se
poate lua în considerare şi la dorinţa copilului psihoterapia individuală sau/şi de grup.

Bibliografie:
*** Studiul Organizaţiei Naţiunilor Unite privind violenţa asupra copiilor , 2006

33
COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL PREŞCOLAR

EDUC. DEACONU MARIA


G.P.P. NR.2 Curtea de Argeş

Planeta are deasupra frumuseţii sale o singură minune: „COPILUL”.


Copiii sunt florile din primăvara vieţii omeneşti sădite de Dumnezeu pentru bucuria oamenilor.
Pentru inima şi sufletul lor curat ca boaba de rouă ca şi „lacrima ochilor”, pentru sinceritatea şi
neprihănirea lor, pentru generozitatea şi iubirea lor, care este răsplătită cu aceeaşi iubire din partea lui
Dumnezeu, noi părinţii, respectiv familia şi educatorii suntem datori să creştem şi să educăm copiii
încât să deosebească binele de rău, să nu facă rău nici cu gândul, nici cu fapta. Posibilităţile de
înţelegere ale copiilor de vârsta preşcolară sunt reduse, dar puterea exemplului celor mari le poate
lumina calea spre bine şi frumos, le împuţinează gândurile nefolositoare şi-i îndepărtează de la faptele
rele, violente – „Eu sunt copilul – tu ţii în mâinile tale destinul meu....” sunt cuvinte care se adresează
tuturor factorilor educativi, dar în primul rând familiei şi cadrelor didactice.
Copilul este educat nu numai în instituţia preşcolară. Cea mai mare parte a timpului el îl petrece
în familie. Pentru copil, familia reprezintă mediul natural, firesc pentru formarea, dezvoltarea şi
afirmarea lui, asigură condiţii de securitate materială, morală şi psihică, necesare dezvoltării biopsihice,
este mediul adecvat de structurare intelectuală, afectivă, volitivă a copiilor. Familia constituie mediul
reuşitelor şi al decepţiilor, al succeselor şi eşecurilor.
Carenţele vieţii de familie influenţează negativ evoluţia bio-psiho-socio-culturală a copiilor. Aici
în familie copilul creşte şi se dezvoltă sub acţiunea influenţelor mediului familial.
Influenţa mediului familial se împleteşte mai mult sau mai puţin organic cu cea venită din partea
grădiniţei. Cu timpul, influenţa exercitată de grădiniţă creşte in intensitate, până ce ocupă o poziţie
dominantă. Grădiniţa de copii trebuie să urmărească în permanenţă in ce măsură munca depusă de
educatoare este susţinută şi întărită de familie. Nu este permis ca rodul acestei munci în vederea
transformării copilului într-o personalitate activă şi creatoare să fie anihilată, estompată, irosită în
familie.
Este uşor de înţeles ce se întâmplă cu un copil care în grădiniţă învaţă un lucru, iar în familie
altul. De pildă, copilul învaţă în grădiniţă să fie ordonat şi să nu arunce jucăriile, să fie politicos, să nu
vorbească urâr, iar în familie să fie lipsit de bunele maniere şi dezordonat. De aceea este important ca
fiecare educatoare să realizeze o colaborare cât mai strânsă cu familia, în vederea stabilirii unui sistem
unitar de cerinţe, a unei linii unitare în educarea copiilor – se ştie că, de la natură, copiii nu sunt nici
buni, nici răi. Ei pot să devină însă buni sau răi (violenţi) ca urmare a metodelor pozitive sau
negative folosite în educarea lor.
Educatoarea va arăta părinţilor că un copil superrăsfăţat, care tot timpul este servit de adulţi,
devine până la urmă egoist, neajutorat în viaţă, cu un comportament şi o atitudine negativă faţă de
sine şi faţă de cei din jur. Părinţii, prin comportamentul lor au un rol deosebit de important în
înlăturarea violenţei la copii, prin a nu face promisiuni pe care nu le pot îndeplini, copiii devenind
neîncrezători în ei.
Un părinte trebuie să fie consecvent în acţiunile faţă de copil pentru a nu întării încăpăţanarea
acestuia în satisfacerea mofturilor lui. Un părinte nu trebuie să-şi alinte excesiv copilul, să nu-i

34
satisfacă toate dorinţele, din când în cînd să fie sever, să nu folosească forţa, ci doar cuvintele pe
ton ferm şi liniştit:
- să nu facă in locul copilului ceea ce el poate să facă singur;
- să folosească mici pedepse cu excepţia pedepselor corporale, pedepse cum ar fi să nu i se dea
jucăria preferată, să i se interzică televizorul şi calculatorul pentru un timp, să fie exclus dintr-un
joc, etc.
De asemenea părintele trebuie să răspundă la întrebările ce i se pun, că altfel copilul va căuta
surse de informaţie din altă parte.
Grădiniţa constituie un factor esenţial care marchează evoluţia copilului.Grădiniţa constituie
mediul favorabil învăţării, instruirii copilului. De asemenea grădiniţa are datoria de a corecta greşelile
de educaţie din familie, de a suplini unele disfuncţii ale acesteia.
Rolul familiei şi al grădiniţei în înlăturarea violenţei constă în capacitatea acestora de a găsi şi
folosi metodele şi procedeele de educare a disciplinării copiilor în activităţi pe tot par- cursul zilei. Un
rol important îl are atitudinea educatoarei în realizarea concordanţei dintre vorbă şi faptă. Aceasta
este necesară cu atât mai mult cu cât copilul reproduce acţiunile şi nu vorbele auzite. Explicaţia
concretă, convingătoare a educatoarei, aprecierea comportării disciplinate şi dezaprobarea
oricăror abateri de la regulile de purtare sunt metode folosite cu o deosebită eficienţă în cadrul
programului zilnic desfăşurat în grădiniţe.
Uneori o serie de capricii sau proteste cum sunt: refuzul de a participa la activităţi, manifestat prin
ţipete, lovituri violente în mese, paturi, bătutul din picioare, le întîlnim astăzi la copiii din unităţile
noastre. Aceste capricii le întâlnim de regulă la copiii mici cărora părinţii le satisfac toate
dorinţele.Calmul, echilibrul, stăpânirea de sine a educatoarelor ajută într-o mare măsură la modelarea
caracterului pentru prevenirea unor manifestări negative ale copiilor.
Viaţa de colectiv, relaţiile ce se stabilesc între copii, diferitele conflicte ce se ivesc între copii,
uneori chiar violente, o pun pe educatoare în situaţia de a fi arbitru. În astfel de împrejurări este
necesar să dovedească un puternic simţ al dreptăţii, să analizeze temeinic situaţiile conflictuale ivite,
să le rezolve cu corectitudine. Calităţile morale ale educatoarei: principialitate, răbdare, cinste şi
sinceritate, spirit de dreptate, fermitate, corectitudine, spirit critic şi autocritic, consecventă – ajută
la formarea trăsăturilor pozitive de caracter ale copiilor, fără a lăsa loc instalării unor manifestări
violente în rândul copiilor.
Atitudinea pozitivă a copiilor faţă de colegii lor, faţă de adulţii din jurul lor se formează în
grădiniţă prin întreg procesul instructiv-educativ desfăşurat zi de zi. Prin activităţile din cadrul
„Educaţiei pentru societate”am desfăşurat activităţi moral civice şi religioase care au ca obiectiv
acceptarea şi respectarea normelor de convieţuire în grup, în societate ca de exemplu: „Bunătate”,
„Hărnicie”, „Prietenie”, „Compasiune”, „Valori creştine”, „Iubire de aproape”, Ocrotim vieţuitoarele”şi
de dezaprobare faţă de actele reprobabile ale celor din jur: „Lăcomie”, „Lăudăroşenie”, etc.
Prin jocuri didactice de tipul „Ce se întâmplă dacă...?”, „Ce ai face dacă...?”, „Alege fapte bune –
fapte rele!”, „Cum aş vrea să fie prietenul meu?”, formăm valori morale ca: bunătate, toleranţă,
atitudine corectă faţă de colegi. Prin convorbiri, mici povestioare, formăm copiilor „bunele maniere”
la masă, pe stradă, la spectacol. Exemple de povestioare şi convorbiri care au ca teme „Bunul simţ”,
„Salutul”, „Scuzele”, „Suuntem persoane diferite”, „Fără violenţă”, „Fără conflicte” – le desfăşurăm
în cadrul activităţilor de dirigenţie, din cadrul activităţilor alese.
Proverbele contribuie din plin la formarea unui comportament civilizat cum ar fi:
1. Să criticăm violenţa - „Înţeleptul învaţă din păţania altuia”.
2. Prietenii mei - „Prietenul la nevoie se cunoaşte”, „Prietenul adevărat este acela care te
sfătuieşte de bine şi nu acela care îţi laudă nebuniile”, „Paza bună trece primejdia rea”, „Mai
bine să laşi copiilor creştere bună, decât aur”, etc.
Prin opţionalul de educaţie religioasă „Micul creştin” sau „Lumina divină din sufletul meu”, se
modelează personalitatea umană.

35
Prin activităţi planificate în cadrul opţionalului de educaţie civică „Buna cuviinţă şi
comportamentul civilizat” copiii îşi însuşesc şi folosesc formulele de politeţe, apreciează propriul
comportament în comparaţie cu al colegilor sau al unor personaje din poveştile şi din memorizările
planificate în cadrul opţionalului, cum ar fi: „Cuvântul fermecat”, „Iedul cu trei capre”, „Măgăruşul
încăpăţânat”, „Sanda la grădiniţă”, „Maricica”, „Greşeala cuminţicăi”, „Bună ziua!”, „Te rog”,
„Mulţumesc”, de Gh. Zarafu, „Politicosul” de Luminiţa Codrea, „Masa la cămin” de Demostene
Botez, „Scufiţa roşie în oraş” de L. Pavel, „Fapte bune, fapte rele” de V. Boiculesi, etc.Acest material
a prezentat pe scurt câteva aspecte întâlnite în grădiniţă referitoare la micile situaţii conflictuale
din timpul programului zilnic precum şi modalităţi de estompare a acestora, dar tot aşa de bine putea
să prezinte aspecte de violenţă ale părinţilor asupra copiilor căci din păcate există şi aceste cazuri
şi care trebuie privite cu multă seriozitate de către instituţiile preşcolare, şcolare ş.a.m.d.
Să nu uităm, aşadar, că cei „7 ani de acasă” reprezintă vârsta regulilor bine definite şi clare,
care vizează dezvoltarea morală, autocontrolul, simţul şi conştiinţa morală viitoare. Cei „7 ani de
acasă” conferă trasăturilor de caracter trăinicie, integritate morală, impregnând viaţa cu sens, speranţă,
încredere, siguranţă, dragoste.
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar mai mare dintre acestea
este dragostea” (Sf. Apostol Pavel, I Corinteni, 13-13).

Bibliografie:
1. Taiban M., Chircev E., Varzari E., Bălaşa Fl., Andreescu Fl., “Pedagogia preşcolară”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.
2. Păişi-Lăzărescu Mihaela, “Compendiu de psihologie şi pedagogie”, Editura Pământul, 2006.
3. Revista Învăţământul preşcolar, nr. 1-2/ 2002, Bucureşti, 2002
4. Revista Învăţământul preşcolar, nr. 2/ 2007, Bucureşti, 2007.

COMBATEREA VIOLENTEI IN MEDIUL SCOLAR

Educ. Firaru Elena-Ramona


Educ. Savu Camelia
Gradinita “Casa cu pitici”

Educatia moderna pune un accent deosebit pe importanta familiei ca partener.Parintii,in calitate si


de benificiari indirecti,ar trebui sa cunoasca si sa participle in mod activ la educatia copiilor lor
desfasurata in gradinita. Implicarea familiei nu trebuie sa se rezume la participarea financiara ,ci si la
participarea in luarea deciziilor legate de educatia copiilor, la asigurarea unui mediu de invatare optim
in familie.
In presa din ultimii ani sunt evidentiate tot mai multe situatii de violenta asupra copiilor
exercitata fie de adulti,fie de alti copii.

VIOLENTA IN SCOALA

36
Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii structurii si
valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia asociata in mod
traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au provocat
schimbari la nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor.Conflictele datorate saraciei,dar si lipsei de
educatie si de informatie genereaza contexte de viata private in care violenta este un comportament
tolerant,chiar acceptat,el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitatea esentiala,frecventa si
“fireasca” de comportament interpersonal.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau
audiovizula,informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen,de la
formele cele mai agresive,precum razboaie ori crime terifiante,batai,violuri,furturi,distrugeri de bunuri,
si pana la cele mai putin socante (dar nu mai putin vinovate),cum ar fi violente verbale.In acest
context,aparitia diferitelor forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si
devine,adesea,un lucru obisnuit,cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra
pericolului.Chiar daca reprezinta o problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu se
poate face decat daca ii sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare si posibilitatea de
prevenire.Problema violentei in scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti cei
implicate in actul educational.Cu atat mai mult cu cat scoala dispune,credem, de importante resurse
pentru a concepe programe de prevenire a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei in mediul
scoalar.
Definirea violentei s-a dovedit a fi o incercare extreme de dificila. Acest fapt se explica prin
complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in ultimul
rand,dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori,chiar a confundarii violentei cu
agrasivitatea.Specialistii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte, care se
cuvin mentionate.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a raspunde
ostil la interactiunile neplacute.Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din scoala,mass-
media constituie cadre psihosociale de achizitioanare a unor scenarii de agresivitate ,care sunt sustinute
de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce trimit la
comportamente agresive. Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze,sa judece si sa
raspunda la stimuli ce vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii mental-
comportamentale,care , invatate si folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat, ca
deprinderi (habitusuri).Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitive-comportamentale de
agresivitate incep sa se intareasca in jurul varsei de 8-9 ani si se consolideaza continuu pana la
maturitate.
Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a termenului
violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite ideea de putere,de dominatie,de utilizare a
superioritati fizice , deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux specialist in problematica violentei in
mediul scolar, oferea o definitie prin care surprinde ansamblul fenomenului violentei: “Violenta este
dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal, colectiv sau social si care se traduce printr-
o pierdere a integritatii , ce poate fi fizica, psihica sau materiala. Aceasta dezorganizare poate sa se
opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient sau inconstient, insa poate exista si violenta doar
din punctul de vedere al victimei , fara ca agresorul sa aiba intentia de a face rau”.
Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile social, juridice si politice
ale societatii in care se manifesta.In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori cred ca este mai
potrivit un inventar al faptelor violente.Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile
sociale in vigoare. Multa vreme,corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era considerata un
lucru firesc, ce face parte din actul educational. De asemenea, sunt populatii, comunitati care aproape ca
nu cunosc agresivitatea, in timp ce altele se manifesta destul de agresiv.

37
In mod traditional, scoala este de locul de producere si transmitere a cunoasterii, deformare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporurilor cu ceilalti si cu noi insine.Scoala trebuie sa profileze caractere, sa-i educe tanarului placerea
de a invata, dorinta de a reusi si de a face fata schimbarilor de pe piata muncii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde saracia
este la ea acasa.De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera drept surse
favorizante factorii exteriori ai scolii:mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin de individ, de
personalitatea lui.
Mediul familial, reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi dintre
copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului parintilor
si traiesc in familii monoparentale. Parintii sunt confruntati cu numeroase dificultati materiale , dar si
psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste conditii, ei nu mai sunt sau
sunt putin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi probleme familiale foarte grave care-i
afecteaza profound pe copii: violenta intrafamiliala, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenta
la care se adauga si importante carente educationale - lipsa de dialog ,de afectiune, utilizarea
mijloacelor violente de sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta din rai”. Sunt si parinti care
privilegiaza in mod exagerat relatia afectiva in detrimentul roluli educativ pe care ar trebui sa-l aiba in
raporturile cu copiii lor (nu le impun nici un fel de interdictii, de reguli si cauta sa evite conflictele).
Mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa intretina violenta
scolara: situatia economica, slabiciunea mecanizmelor de control social, criza valorilor morale, mass-
media, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu comportamentele
violente, la acestea adaugandu-se problemele specifice varstei adolescentei.
Adolescenta este o perioada de transformari profumde pe plan fizic, psihic si social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine in pielea sa si doua ore mai tarziu este trist, deprimat, descurajat.
Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta si sentimentul de indoiala, de descurajare, de
scadere a stimei de sine.
In aceasta perioada atat de dificila, dialogul parinti-copii si professor-elev este absolut necesara.
Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva, dar de cele mai multe
ori, el nu recuoaste si nu exprima acest lucru.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie luat in
considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.
Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si unde loc unde se stabilesc relatii, se
promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a
copilului. Clasa scolara costituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei miscari
de influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational.
Relatia de autoritate influenteaza si tipul de comunicare, comunicarea fiind de cele mai multe ori
lateralizata, adica profesorul e cel care emite si care monopolizeaza comunicarea, iar elevul ramane
doar un receptor pasiv. Comunicarea intre elevi in cadrul unor grupuri de lucru este destul de restransa,
iar opiniile elevilor cu privire la viata clasei sunt prea putin luate in considerare. Nesatisfacerea nevoilor
antreneaza inevitabil o frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a
elevilor, colerata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativ. Sunt numerosi
elevii care sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele vin sa intareasca
propriul lor sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de incredere in fortele proprii. Acest dispret
poate antrena un ansamblu de consecinte in plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la
lectie, indiferenta sau, dimpotriva, perturbarea lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.

38
Nu in ultimul rand, modul in care profesorul distribuie sanctiunile, abuzul de masuri disciplinare, de
pedepse, influenteaza climatul si calitatea vietii scolare. Orice professor stie ca pedeapsa, care remediu
nu are efecte pozitive de cat in mod circumstantial si pe termen scurt. De cele mai multe ori, ea produce
reactii emotionale negative, creeaza tensiuni, anxietate, frustrari, conflicte si deteriorarea relatiilor
professor-elev. Pentru ca o sanctiune sa fie eficace, ea trebuie sa aiba un sens, sa fie integrata intr-un
sistem coerent care leaga respectarea regulilor, a normelor scolare de natura actului comis si de tipul de
sanctiune. Sanctiunea trebuie sa se afle intr-un raport logic cu actul sanctionat.
Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextual aparitiei lui. Scoala poate juca un rol
important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor sunt
in mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa-si asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei, prima
investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem, ca atat in cadrul
formari initiale cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele de elevi
“fara probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor dificile. Este
nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu probeleme”. De
exemplu, in conditiile unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru
elevi o a doua sansa.
Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele
obiective:
_ observarea cu atentie a comnportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor actelor de
violenta
_ dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere
_ dezvoltarea parteneriatului scoala-familie
_ colaborarea cu specialistii din cadrul scolii ( psihologul scolar,asistentul social)
Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a invata sa traiasca impreuna in
relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare vizeaza tinuta, efectuarea temelor,
prezenta la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in vedere limbajul folosit,modalitatea de
adresare,respectul fata de celalalt, pastrarea bunurilor scolare, toleranta, solidalitatea, intr-un cuvant
maniera de a te comporta astfel incat viata in colectivitate sa fie cat mai agreabila.

Bibliografie:
Banciu D., Radulescu, Voicu M. ,Introducere in sociologia deviantei,Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti 1985
Chelcea S. , Ilut P.( coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economica, Bucuresti 2003
Salavastru D., Violenta in mediul scolar, in Ferreol G. , Neculau A. ,(coord.), Violenta-Aspecte
psihosociale, Edituta Polirom, Iasi 2003.

39
COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

ANDREI MIHAELA
ŞCOALA CU CLASELE I-IV DEDULEŞTI – MORĂREŞTI

În sistemul educaţional libertatea individuală este greşit înţeleasă atât de către elevi cât şi de
către profesori şi părinţi şi nu a avut ca efect micşorarea gradului de violenţă în şcoală, ci
dimpotrivă pe fondul acestei libertăţi greşit înţeleasă şi exprimată, şcoala poate
reprezenta o sursă a unor forme de violenţă.
Pentru a putea preîntâmpina un comportament violent în şcoală,trebuie mai întâisă
definim conceptual de violenţă, să aflăm cauzele acesteia şi în final să fie concepute
măsurile de combatere şi prevenire.
Violenţa reprezintă acţiunea în sine, dezorganizarea brutal a personalităţii sau
colectivităţii şi afectează atât individual cât şi mediul în care acesta se
manifestă.Violenţa nu este ereditară, dar este contagioasă. Ea este arma celor slabi.
Violenţa poate avea diferite forme:fizică şi verbal; instrumental,prin care se menţin sau se obţin
anumite obiecte sau statute; ostilă-ironică spre enervare, supărarea, jignirea sau tachinarea cuiva;
defensivă( are la bază mania, enervarea); ludică, manifestată în competiţii sportive, culturale .
Printre cauzele care determină comportamentul violent în rândul şcolarilor,se numără:
Încă de la vârsta preşcolară, unii copii sunt martori ai violenţei domestic( fizice, psihice) şi fiind
vârsta la care îşi aleg şi imită modelul de comportament, copilul îşi va însuşi inconştient actele
de violenţă ale adulţilor, le va reproduce în interacţiunea cu grădiniţa, grupul de prieteni sau
şcoală, fiind convins că aceste atitudini sunt corecte şi fireşti;
De cele mai multe ori, din dorinţa de a fi populari, de a avea ceea ce familia nu le oferă sau pur
şi simplu de a se răzbuna pe colegii cu performanţe în diverse domenii, elevii apelează la
teroare, pentru că nu cunosc sancţiunile legale la care pot fi supuşi. Tot în această perioadă se
dezvoltă dorinţa copilului de a se evidenţia; nereuşind performanţe la învăţătură, elevul va
încerca să devină lider prin diferite metode, apelând la violenţă;
Provenind din medii sociale diferite, în clasele mici şcolarii vor avea tendinţa să-i excludă pe cei
minoritari, cauzând astfel forme de violenţă;
Mass-media constituie un factor de risc în devierea comportamentului copilului, prin prezentarea
realităţii ca pe un fapt banal, indifferent de gravitatea faptelor expuse şi mai ales fără a accentua
consecinţele acestor violenţe asupra celor care le-au provocat, fără a sublinia caracterul imoral
al agresiunilor;
Familia are şi ea o parte de vină pentru că permite contactul copilului cu televizorul fără a-I
explica ceea ce este moral şi ceea ce constituie o abatere gravă de la normele sociale şi civice.
La rândul său, ajuns adult copilul va repeta greşeala părinţilor.
Deficienţele de comunicare între cadrele didactice şi elevi constituie de asemenea o cauză a violenţei.
Sub eticheta violenţei şcolare apar diverse forme de comportament: confruntarea verbală, poreclirea,
tachinarea, ironizarea, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, refuzul de a colabora şi de a cere
ajutor, pălmuirea, vătămarea corporală şi împingerea.

40
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o strânsă relaţie cu comportamentele
violente: diminuarea sentimentului de responsabilitate şi culpabilitate instabilitate emoţională,
slăbiciunea mecanismelor voluntare de autocontrol. La aceste trăsături individuale se adaugă
problemele specific adolescenţei, care este o perioadă de transformări majore pe plan fizic,
psihic şi social. Acum dialogul părinţi-copii şi profesori-elevi este absolut necesar. Încăierările
bătăile între elevi se iscă în şcoală din nenumărate cauze, inclusiv condiţiile meteorologice au
un rol catalizator (în anotimpul călduros au loc cele mai multe acte de violenţă).Elevii ştiu că
vor primi diverse recompense pentru comportamentul lor violent: o atenţie mai mare din partea
celorlalţi şi uneori, respect şi accesul la un anumit statut.
Nedreptatea profesorului este tot o formă de violenţă: elevii doresc ca profesorii să aplice
egalitatea de tratament în cazul tuturor colegilor, când în aplicarea sancţiunilor nu se respect
echitatea tratamentului pentru toţi.
Pentru prevenirea şi combaterea violenţei se impun următoarele măsuri:
Cadrele didactice trebuie să observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni
manifestările acestora prin discuţii atât cu elevii în cauză cât şi cu familiile lor. Şcolii îi revine
sarcina de a corija abaterile, de a defini clar diferenţa dintre moral şi immoral, deoarece copilul
se va manifesta în mediul şcolar influenţat de imaginile vizualizate.
Învăţătorul are rolul de a omogeniza colectivul de a-i determina să-şi respecte colegii şi cadrele
didactice. Acest lucru poate fi realizat prin dezbateri collective, cu ajutorul povestioarelor, prin
acordarea de sarcini pe echipe. Şcolarii trebuie învăţaţi cum să trăiască în societate: să se
înţeleagă reciproc, să asculte părerile celor din jur, să-şi exprime problemele în cuvinte nu în
fapte, să ia decizii collective, să se supună deciziei majorităţii şi să-şi controleze pornirile
violente.
La nivelul clasei se indică elaborarea unui regulament intern. Elevii
negociază regulile şi stabilesc sancţiunile în cazul abaterilor.
Atunci când situaţiile de violenţă nu pot fi rezolvate în mod direct de cadrul didactic se impune
formarea unei echipe format din: cadre didactice psihologul şcolii, medicul ,preotul, poliţia.
O altă metodă de prevenire şi combatere a violenţei este elaborarea R.O.I., aducerea acestuia la
cunoştinţă atât elevilor cât şi părinţilor şi respectarea sa strictă. La înscrierea copilului în şcoală,
părintele trebuie să semneze că este de accord cu regulile şcolii, reguli care vizează de la
scăderea notei la purtare până la exmatricularea definitivă a elevului în cazul constatării unor
fapte de violenţă ce ar periclita siguranţa celorlalţi.
Ca măsură de constatare a gradului de violenţă în şcoală este indicată supravegherea elevilor cu
ajutorul sistemelor video. Astfel se pot monitoriza accesul în incinta şcolii comportamentul
elevilor în pause perturbarea activităţilor cadrelor didactice de către alte persoane. De asemenea
e necesar şi serviciul pe şcoală al cadrelor didactice.
Şcoala are un rol important în prevenirea violenţei nu numai în cazul în care sursele agresivităţii
se află în mediul şcolar, ci şi în situaţia în care sursele se află în afara instituţiei de învăţământ.

BIBLIOGRAFIE:
1.DEBARBIEUX, ERIC “Violenţa în mediul şcolar”,Paris ESF, 1996;
2.SALAVASTRU,DORINA “Psihologia educaţiei”–Iaşi, Polirom, 2004.

41
COMBATEREA VIOLENŢEI IN MEDIUL ŞCOLAR

Berechet Elena Cristina


Gr Sc Vedea

Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisa sau audiovizuala,
informeaza in permanenţa cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen. De la formele cele mai
agresive , precum razboaie ori crime şi pana la cele mai putin şocante, cum ar fi violentele verbale, toate
acestea sustinute de o abundenta de imagini violente, se prezinta zilnic in faţa ochilor noştri.. In acest
context, apariţia diverselor forme de violenţa in medul şcolar pare aproape o fatalitate si devine, adesea,
un lucru obişnuit, cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra pericolului. Problema
violenţei in şcoala poate şi trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti cei mplicati in actul
educaţional.
In mod tradiţional, şcoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne inconjoara, de inţelegere a
raporturilor cu ceilalţi si cu noi insine. Misiunea şcolii nu este doar de a forma forţa de munca. Şcoala
trebuie sa profileze caractere, sa-i educe tanarului placerea de a invata, doriţa de reusii si de a face fata
schimbarilor de pe piata muncii
Atunci cand vorbim despre violenţa in scoala nu ne putem limita la acte de violenţa care cad
sub incidenţa legii. Violenţa scolara este un fenomen mult mai larg ce trebuie evaluat cu ajutorul mai
multor indicatori. Putem spune ca exista doua tipuri de violenta in mediul şcolar:violenţe obiective
care sunt de ordinul penalului si violenţe subiective, care sunt violenţe mai subtile, de atitudine si care
afecteaza climatul şcolar. O forma de violenţa extrem de intalnita in mediul şcolar este violenţa
verbala.
Fenomenul violenţei şcolare este extrem de complex, iar la originea lui se afla o multime de
factori. De aceea, nu putem adera la conceptia conform careia violenţa este un fapt al societatii, iar
radacinile si cauzele ei trebuie cautate exclusiv in interiorul şcolii. Şcoala insasi poate reprezenta o
sursa a unor forme de violenţa scolara şi acest lucru trebuie luat in considerare in concepţia diferitelor
programe de prevenire si stapanire a violenţelor. Şcoala este un loc unde elevii se instruesc, invţa, dar
este un loc şi unde se stabiles relaţii, se promoveaza modele,valori, se creeaza conditii pentru
dezvoltarea cognitiva, afectiva şi morala a copilului. Clasa şcolara constituie un grup ai carui membri
depind unii de altii, fiind supusi unei miscari de influentare reciproca ce determina echilibrul funcţional
al campului educaţional. Fiecare grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insuşi
actul de predare invaţare este un proces relaţional, iar gestiunea acestor relaţii se inscrie in ceea ce unii
numesc managmentul clasei şcolare.
Fenomenul violenţei şcolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. A gandii strategii şi
proiecte de prevenire a violenţei şcolare inseamna a lua in considerare toti factorii ce pot determina
comportamentul violent al elevilor. Şcoala poate juca un rol important in prevenirea violenşei şcolare.
Si asta nu numai in condiţiile in care sursele violentelor sunt in mediul şcolar, ci şi in situaţia in care
sursele se afla in exteriorul şcolii.
Primul lucru pe care il putem face este prevenţia primara ce se poate realiza foarte usor de catre
fiecare profesor şi se refera la dezvoltarea unei priviri pozitive asupra fiecarui elev, exprimarea
increderii in capacitatea lui de a reuşi, valorizarea efortului elevului. Toate aceste atitudini pot reduce
riscurile aparitiei violenţei
Oalta masura ce sepoate lua este prevenţia secundara, ce pleaca de la faptul ca şcoala reprezinta
un post de observaţie privilegiat al dezvoltarii intelectuale si afective a elevului, iar profesorul, printr-o

42
observaţie atenta a acestuia, poate repara efectele unor violenţe la care elevul a fost supus in afara
mediului şcolar. Semnalizand cazurile elevilor violenţi profesioniştilor şi autoritaţilor competente, pot fi
luate masuri de ajutor şi de protecţie care sa vizeze inlaturarea cauzelor abuzurilor si reducerea
tulburarilor somatice, psihice şi comportamentale induse prin violenţa.
Pentru ca şcoala sa işi asume acest rol de prevenire şi de stapanire a fenomenului violenţei,
prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in
cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atenţia este concentrata asupra lucrului cu clasele de
elevi fara probleme. Se discita mult prea puţin despre modalitaţile de abordare a claselor dificile. Este
nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor cu probleme. Nu
putem pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine.
Sunt necesare cursuri de formare a profesorilor pentru a face faţa lucrului cu clase sau elevi
dificili. Este recomandat ca aceste cursuri de formare sa se centreze indeosebi pe exerciţii practice care
pleaca de la exprimarea concreta a profesorilor, de la studii de caz, puneri in situaţii prin care profesirii
au ocazia de a schimba opinii, de a gasi soluţii din perspectiva rolului pe care il joaca.
Este foarte important ca in discuţia cu elevul sa cream cadrul şi sa şi adaptam acele atitudini
care sa ii permita elevului sa işi clarifice problema, sa se distanţeze de ea şi sa işi modifice
comportamentul. Profesorul trebuie sa cunoasca foarte bine situaţia familiala a elevului, relaţiile cu
parinţii, pentru a putea sa compenseze prin atitudinea sa anumite carenţe ale educaţiei familiale. Este o
chestiune de tact, de nuanta, ce presupune o deosebita abilitate psihologica din partea profesorului.
Atunci cand profesorul nu reuşeşte singur sa rezolve problemele de comportament ale elevilor,
situaţiile conflictuale din sala de clasa sa se lucreze in echope pedagogice care sa includa mai multe
persoane. Pentru fiecare situaţie in parte este necesara o ancheta care sa stabileasca foarte clar datele
problemei şi apoi se constituie grupuri de lucru ce analizeaza datele obtinute şi se cauta soluţii.

MĂSURI PENTRU COMBATEREA VIOLENŢEI


ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Iuliana Griga, Școala generală nr. 5 Nicolae Iorga, Pitești

In mod tradițional, școala este locul de producere și de transmitere a cunoașterii, de formare a


competențelor cognitive, de înțelegere a sensului vieții și a lumii care ne înconjoară, de înțelegere a
raporturilor cu ceilalți și cu noi înșine. Școala trebuie să profileze caractere,
să-i educe tânărului plăcerea de a învăța întotdeauna ceva nou.
În acest context, a vorbi despre violență acolo unde ne așteptăm să găsim cele mai bune condiții
pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a personalității, poate părea un fapt cel puțin neverosimil. În
ultimii ani, violența în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice.
Spre deosebire de agresivitate, care reprezintă potențialitatea ce permite dirijarea acțiunii și ține
de gândire și analiză, fiind intrinsecă, violența este acțiunea în sine, dezorganizarea brutală a
personalității sau colectivității și afectează atât individu,l cât și mediul în care acesta se manifestă.
Violența nu este ereditară, dar este contagioasă.
Jaques Pain reperează două tipuri de violență în mediul școlar: violente obiective care sunt de
ordinul penalului - crime, delicte și asupra cărora se poate interveni frontal șiviolențe subiective care
sunt mai subtile, țin de atitudine și afectează climatul.
43
Socializarea elevilor este realizată de sisteme sociale: familie, comunitate, școală. Elevii care
omit asemenea agresiuni provin din toate categoriile sociale, dar o frecvență mai mare o au elevii care
provin din familii dezorganizate, cu dificultăți materiale sau sunt copii ai unor persoane importante pe
plan local.
Comportamentul elevilor are cauze multiple: problemele familiale, familii dezmembrate, situație
materială precară, familii în care există un climat conflictuală, poziția socială, modele de comportament
învățate în familie,anturajul ( afilierea la un grup implică a discuta, a fi împreună, a te îmbrăca și a te
comporta într-un mod similar cu membrii grupului de apartenență),caracteristici specifice vârstei
dorința de a atrage atenția, de a impresiona.
Fenomenul violenței școlare este extrem de complex, iar la originea lui se află o multitudine de
factori. Pentru a evita actele de violență, accentul trebuie să cadă pe metodele de prevenire și
combatere. Cadrele didactice trebuie să observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni
manifestările violente ale acestora prin discuții atât cu elevii în cauză, cât și cu familiile lor. Doar o
bună colaborare a familiei cu personalul didactic va reuși prevenirea, stoparea, îndreptare unor deviații
comportamentale.
Rolul cadrului didactic este acela de a omogeniza colectivul, de a-i determina să-și respecte
colegii și profesorii. Acest lucru se poate realiza prin dezbateri colective. Elevii trebuie învățati ce
înseamnă a trai în societate: a te înțelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a exprima problemele
în cuvinte nu în fapte, a lua decizii colective și a te supune deciziei majorității, a-și controla pornirile
violente.
La nivelul clasei este indicată elaborarea unui regulament intern. Elevii sunt cei ce negociază
regulile și stabilesc sancțiunile în cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple ce pot fi ușor înțelese
și respectate. Astfel, printre cele mai eficiente reguli sunt:
În condițiile în care situațiile de violență școlară nu pot fi rezolvate în mod direct prin acțiunea
efectivă și imediată a cadrului didactic se impune formarea unei echipe din cadrele didactice ,
psihologul scolii, medicul, reprezentanți ai politției, pompierilor, primariei.Această echipă ar putea
preveni și combate acte de violență prin prezentarea faptelor și explicarea urmărilor acestora.
O altă metodă de prevenire și combatere a violentei este elaborarea Regulamentului de ordine
interioară și aducerea acestuia la cunoștința atât elevilor cât și părinților și respectarea sa strictă. La
înscrierea copilului în scoala, părintele trebuie să semneze că este în acord deplin cu regulile școlii,
reguli ce pot stabili de la scaderea notei la purtare până la exmatricularea definitivă a elevului în cazul
constatării unor fapte de violență ce ar periclita siguranța celorlalți.
La nivelul școlii se pot înființa grupuri de dezbateri în care să se pună în discuție
comportamentul elevilor. Situațiile problemă expuse este necesar sa fie dezbătute în cadrul grupului.
Înființarea în cadrul școlii a unui centru de consultanță cu părinții și elevii, unde să se poată
depista, mediatiza și dezbate acte de violență școlară constituie o altă metoda de prevenire a violenței
îm mediul școlar.
Atât de mediatizată în ultima vreme este supravegherea elevilor cu ajutorul sistemelor video, ca
masură de constatare a gradului de violență în școală. Astfel, se pot monitoriza accesul în incinta școlii,
comportamentul copiilor în pauze, perturbarea activităților cadrelor didactice de către alte persone.
Dacă din punct de vedere psihic, prezența camerelor video în incinta școlii descurajează manifestările
violente, prevenind astfel încălcarea regulamentului de ordine interioară, din punct de vedere practic
înregistrarile oferă dovezi incontestabile ale faptelor comise și ajută la luare unor măsuri imediate,
nepermițând agravarea conflictelor.
În conculzie, datoria noastră, a cadrelor didactice, este să ne orientăm atenția asupra educației
elevilor noștri și să facem apel la toate metodele pentru a preveni violența în mediul școlar.

Bibliografie:
• Sălăvăstru, Dorina, 2004, Psihologia educaţiei,Editura Polirom, Iaşi:

44
• Şoitu, Laurenţiu, Hăvârneanu, Cornel, Agresivitatea în şcoală , Iaşi, Institutul European, 2001.

COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Prof. Polovel Nicoleta Cristina


Şc.Moşoaia cu cls. I-VIII

Violenţa umană, indiferent în ce context se manifestă, este inerentă naturii umane, dar acest
lucru nu înseamnă că nu trebuie să i se dea un răspuns ferm ,prin acordarea unui rol special prevenirii şi
combaterii acestui fenomen social, iar şcoala , ca mediu instituţional nu se poate sustrage acestui rol.
Violenţa în şcoli nu este un fenomen social cu totul nou. În şcoli a existat din totdeauna
violenţă. Totuşi ,acest fenomen este astăzi mai vizibil şi în mare parte datorită mass-mediei.
După anii ’90, România a optat pentru democratizarea sistemelor economice şi sociale, şcoala
fiind unul dintre pilonii importanţi ai schimbării. Accesul larg la mijloacele de informare,
introducerea unei relative autonomii a şcolii în raport cu oferta educaţională ,lărgirea participării la
decizii privind educaţia prin contribuţia tuturor factorilor educaţionali ,cum ar fi :părinţi, autorităţi
locale, biserică ,societate; sunt doar câteva dintre schimbările care au condus la transformarea culturii
şcolare după anii ‘90.Totodată,acumularea tensiunilor sociale inerente perioadelor de schimbare
economică şi politică au adus transformări ale peisajului social,spaţiu în care fenomenele de violenţă şi-
au făcut simţită mai acut prezenţa ,difuzând şi la nivelul altor instituţii sociale, între care familia,dar şi
şcoala.
Există mai multe forme ale violenţei :
-violenţa între elevi;
-violenţa elevilor faţă de profesori;
-violenţa profesorilor faţă de elevi(deşi nu este recunoscută de cele mai multe ori)
-violenţa părinţilor în spaţiul şcolii;
-violenţa în spaţiul din jurul şcolii.
Violenţa şcolară este determinată de multiple aspecte ,ale căror efecte se cumulează şi se
potenţează reciproc. În acest sens pot fi identificate mai multe cauze:
-cauze psiho-individuale :
Există diferenţe interindividuale la nivelul elevilor cuprinşi într-o instituţie şcolară ,în ceea
ce priveşte adoptarea comportamentelor violente. Elevilor violenţi le sunt asociaţi cu prepoderenţă o
serie de factori individuali, precum:dificultăţile de adaptare la disciplina şcolară, imaginea de sine
negativă, instabilitatea emoţională,lipsa sau insuficienta dezvoltare a mecanismelor de autocontrol
,tendinţa către comportament adictiv,slaba capacitate empatică.
-cauze familiale:

45
Violenţa în şcoală nu poate fi explicată,prevenită,ameliorată sau combătută fără a examina
şi mediul familial, acesta având un rol esenţial în dezvoltarea copilului şi a mecanismelor de autocontrol
a impulsurilor violente .Astfel ,se pot determina asocieri semnificative între comporamentul violent al
elevilor şi o serie de factori familiali,cum sunt:climatul socio-afectiv(relaţii tensionate între părinţi,
atitudini violente ale părinţilor faţă de copil, mediu lipsit de securitate afectivă);tipul
familiei(provenienţa elevilor din familii dezorganizate);condiţiile economice ale familiei (venituri
insuficiente);dimensiunea familiei(număr mare de copii în familie,situaţie care implică,de multe ori,
accentuarea fenomenului sărăciei);nivelul scăzut de educaţie a părinţilor.
-cauze şcolare:
Existenţa în şcoală a unor probleme ca:dificultăţi de comunicare elevi-profesori,impunerea
autorităţii cadrelor didactice,stiluri didactice de tip excesiv autoritar ale profesorilor, distorsiuni în
evaluarea elevilor. Alte aspecte de natură şcolară ce pot fi identificate drept posibile cauze ale violenţei
sunt:prejudecăţile unor profesori în raport cu apartenenţa etnică a elevilor,vârsta ca şi experienţa sa
diactică, programe şcolare încărcate.
De multe ori,elevii sunt aceia care semnalează cu mult mai multă uşurinţă unele fenomene de
violenţă în şcoală decât cadrele didactice,directorii,părinţii sau consilierii.
-cauze induse contextul social:
Mass-media reprezintă unul dintre factorii cei mai influenţi asupra comportamentului
elevilor ,atât prin valorile pe care,le promovează cât şi prin consecinţele asupra modului de petrecere a
timpului liber. Programele TV şi filmele care promovează modele de conduită agresivă sau violenţă
,jocurile video cu conţinut agresiv pot fi factori de risc în potenţarea comportamentului violent al
elevilor.
Influenţa grupului de prieteni şi a anturajulului din afara şcolii,sau după cum se mai spune
a ,,găştilor de cartier” sunt considerate ca fiind foarte importante în ierarhia cauzelor care conduc la
apariţia violenţei în spaţiul şcolii.
În unele ţări europene,campanii naţionale cu mesaje sociale legate de violenţa în
şcoli,însoţite de pliante ,filme, clipuri, casete audio se adresează fie publicului larg ,fie victimelor,fie
celor care trebuie să intervină în prevenirea violenţei şcolare.Au fost elaborate manuale destinate
educatorilor care se confruntă în activitatea lor zilnică cu violenţa în şcoală,incluzând metode pentru
reducerea violenţeişi pentru asigurarea unui climat şcolar non-violent.
Din păcate şi în România ,violenţa în şcoală a luat o mare amploare şi de aceea s-au elaborat
anumite programe pentru elevii implicaţi,prin care să se urmărească:
-prevenirea apariţiei dispoziţiilor afective negative ,ca de exemplu: resentimentul,
negativismul ,iritabilitatea ;
-ameliorarea imaginii de sine :atitudinea pozitivă faţă de sine, evaluarea corectă atât a
calităţilor cât şi a defectelor personale;
-conştientizarea consecinţelor actelor de violenţă asupra propriei persoane şi asupra
celorlalţi;
-implicarea activă a elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de violenţă în aceste
programe derulate în parteneriat de către şcoală şi alte instituţii specializate,ca de exemplu Poliţia
comunitară, autorităţi locale, Biserica,etc.
-responsabilizarea acestor elevi ,,problemă” prin aplicarea unor măsuri de intervenţie cu
potenţial educativ şi formativ
-asistarea elevilor care au fost victime ale violenţei şcolare prin implicarea cadrelor didactice
sau a personalului specializat.

46
Bibliografie:
Psiholog Ionescu ,Ovidiu, Violenţa în şcoală:între neglijenţă şi intoleranţă Nollet, Jean-Marc,
Schools as microcosms of
society, Counsel of Europe Publishing, 2003
,,Violence in schools-a challenge for the local community”

PREVENIREA SI COMBATEREA VIOLENTEI IN SCOALA

Institutor : DIACONU ANGELA


Gradinita : SUSENI - BOGATI

Motto : Violenta este arma celor slabi

Violenta poate fi intalnita practic oriunde. Daca deschidem ziarele, putem citi despre razboaie in
diferite parti ale lumii. Daca deschidem televizoarele vedem oameni radicand vocea sau tragand unii in
altii. Daca observam copiii jucandu-se, vedem ca ei joaca jocuri precum “Impusca-l pe cel rau.”. Aflam
tot timpul despre rata inalta a criminalitatii stradale. Problema violentei a capatat mai multa gravitate
pentru societatea civila odata cu mediatizarea ei tot mai intensa.
Conflictele din scoli sunt tot mai des mediatizate in presa, la televizor, radio sau pe internet. Cu
cat violenta din viata societatii este mai des popularizata de mas-media, cu atat violenta si agresivitatea
tinerilor va creste. Violenta este acceptata ca o cale de a rezolva conflictele, acest lucru produce
numeroase probleme, deoarece copiii inavata din mediul in care traiesc. Cu cat mediul cultiva mai mult
violenta cu atat copiii se vor obisnui mai mult cu ea, vazuta ca o cale practica si sanatoasa de rezolvare
a conflictelor.
Pentru a schimba aceasta mentalitate, copiii ar trebui sa invete :
- sa recunoasca violenta ;
- sa faca fata conflictelor folosind alte mijloace decat cele violente.
Daca formele si continuturile activitatilor educationale corespund cerintelor actuale ale tinerilor
atunci acestia sunt mai disponibili in preluarea si adaptarea comportamentului lor la unele dintre
acestea.
În sistemul educational libertatea individuala este gresit înteleasa atât de catre elevi cat si de
catre profesori si parinti si nu a avut ca efect micsorarea gradului de violenta în scoala, ci dimpotriva pe
fondul acestei libertati gresit înteleasa si exprimata, scoala poate reprezenta o sursa a unor forme de
violenta.
Daca anterior violenta scolara nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre cadrul
didactic spre elev, acum remarcam o violenta sporita de la an la an atât între elevi cât nu rareori dinspre
elevi spre cadrele didactice.

47
Pentru a putea preîntâmpina si dezarma un comportament violent în scoala trebuie mai întâi sa
clarificam si sa întelegem conceptul de violenta, sa aflam cauzele acesteia si în final sa fie concepute
masurile de combatere si prevenire.
Prevenire si combatere :
- Cadrele didactice trebuie sa observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni
manifestarile violente ale acestora prin discutii atat cu elevii in cauza cat si cu familiile lor. Doar o buna
colaborare a familiei cu personalul didactic va reusi prevenirea, stoparea, indreptarea unor deviatii
comportamentale, deoarece cadrul legal nu permite scolii luarea unor masuri extreme care sa determine
din partea elevului respectarea drepturilor celor din jur. Scolii ii revine sarcina de a corija abaterile, de a
defini clar diferenta dintre moral si imoral, deoarece copilul se va manifesta in mediul scolar influentat
de imaginile vizualizate.
- Rolul invatatorului este acela de a omogeniza colectivul, de a-i determina sa-si respecte colegii
si cadrele didactice. Acest lucru se poate realiza prin dezbateri colective, prin intermediul
povestioarelor, prin acordarea de sarcini pe echipe. Scolarii trebuie invatati ce inseamna a trai in
societate, a te intelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a exprima problemele in cuvinte nu in
fapte, a lua decizii colective si a te supune deciziei majoritatii, a-si controla pornirile violente.
- La nivelul clasei este indicata elaborarea unui regulament intern. Elevii sunt cei ce negociaza
regulile si stabilesc sanctiunile in cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple ce pot fi lesne intelese
si respectate.
- In conditiile în care situatiile de violenta scolara nu pot fi rezolvate în mod
direct prin actiunea efectiva si imediata a cadrului didactic se impune formarea unei echipe (în cadrul
careia sa fie incluse atât cadrele didactice cât si psihologul scolii, medicul, reprezentanti ai politiei,
pompierilor, primariei).Aceasta echipa ar putea preveni si combate acte de violenta prin prezentarea
faptelor si explicarea urmarilor acestora.

- La nivelul scolii se pot înfiinta grupuri de dezbateri în care sa se puna în


discutie dificultatile muncii de formare a comportamentului prosocial al elevilor. Situatiile problema
expuse, de unul sau mai multi profesori sa fie dezbatute în cadrul grupului.
- Infiintarea în cadrul scolii a unui centru de consultanta cu parintii si elevii unde
sa se poata depista, mediatiza, si dezbate acte de violenta scolara.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violentei scolare implica a tine cont de toti factorii
(temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului. Scoala are
un rol important în prevenirea violentei si asta nu numai în conditiile în care sursele agresivitatii sunt în
mediul scolar ci si în situatia în care sursele se afla în exteriorul granitelor scolii.

COMBATEREA VIOLENŢEI ŞCOLARE

TULBUREANU IULIANA CATELUŢA


UNGUREANU ADRIANA
GRUP ŞCOLAR DE INDUSTRIALIZAREA LEMNULUI – PITEŞTI

Violenţa se întâlneşte pretutindeni în jurul nostru. Răsfoim ziarele şi citim despre crime şi
războaie în diferite părţi ale lumii. Deschidem televizoarele şi suntem martorii unor ştiri de o

48
agresivitate nebănuită: cime, violuri, jafuri stradale, talk show-ri cu personalităţi care se jignesc şi ridică
tonul vocii în numele „ideologiei de partid” sau a scopurilor „electorale”. Canalele de televiziune pentru
copii şi adolescenţi promovează violenţa şi un nou stil al vedetelor, acela de „bad boy” şi de „bad girl”.
Copiii şi tinerii preferă jocuri dure, prin care se impun unii asupra altora. Jocurile electronice preferate
sunt la fel de violente.
Problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea civilă odată cu mediatizarea ei
tot mai intensă. Cu cât violenţa din viaţa societăţii este mai des popularizată de mass media, cu atât
violenţa şi agresivitatea tinerilor creşte, aceasta manifestându-se din ce în ce mai des şi în şcoli.
Violenţa şcolară este doar una din manifestările violenţei cotidiene. Guvernanţii şi societatea civilă au
devenit sensibili la fenomenul violentei în mediul şcolar, renunţând la stereotipul conform căruia şcoala
este o entitate izolată, un spaţiu social autonom, necorelat la dinamica socială, neafectat de conflictele şi
dificultăţile cu care se confruntă societatea în general. Şcoala este o parte integrantă a comunităţii largi,
iar problemele cu care se confruntă, ca instituţie şi ca mediu de formare a tinerilor, privesc întreaga
societate. Dezbaterile privind „dreptul la siguranţă” în mediul şcolar au cunoscut o dezvoltare continuă
în Europa, cu diferenţe de la ţară la ţară, devenind oficial o problemă politică, în urma unei întâlniri a
experţilor, organizată de Comisia Europeană la Utrecht, în anul 1997.
Definirea violenţei s-a dovedit o încercare extrem de dificilă, datorită complexităţii
fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare: fizică şi verbală,
instrumentală (prin care se obţin sau se menţin anumite obiecte sau statute), ostilă, ironică ( spre
enervarea, supărarea, jignirea sau tachinarea cuiva), defensivă ( care are la bază mânia, enervarea) şi
ludică ( manifestată de obicei în competiţiile sportive, culturale).
Rădăcina latină a termenului violenţă este „vis”, care înseamnă „forţă” şi care trimite la ideea de
dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice asupra altuia. Există numeroase definiţii ale violenţei. Eric
Debarbieux , specialist în problematica violenţei în mediul şcolar, oferă o definiţie prin care se
surprinde ansamblul fenomenului violenţei: „ Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui
sistem personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică,
psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei,
conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca
agresorul să aibă intenţia de a face rău.” Definirea violenţei ca fenomen social, ca şi definirea violenţei
şcolare ca formă particulară a violenţei este un proces continuu, susţinut de rezultatele unor abordări
sistematice, ca urmare a impunerii acestui fenomen atenţiei specialiştilor şi opiniei publice.
Abordarea violenţei în şcoli trebuie să ia în consideraţie trei concepte cheie: violenţa, şcoala şi
vârsta. Din această abordare se exclud copiii necuprinşi într-o formă de educaţie, deşi ei pot fi la vârsta
şcolarizării. Deşi vârsta este o variabilă importantă, violenţa şcolară nu este asociată cu delincvenţa
juvenilă, decât în măsura în care faptele penale ale tinerilor au loc în perimetrul şcolii sau cel mult în
vecinătatea acesteia, infractorii având statut de elevi. În acest ultim caz, violenţa în şcoli poate fi
considerată violenţă juvenilă instituţionalizată, iar fenomenul violenţei şcolare poate fi integrat în
criminalitatea minorilor. Violenţa şcolară poate fi considerată drept o parte a delincvenţei juvenile, ea
urmând şi contribuind la aceasta.
Creşterea fără precedent a cazurilor de violenţă din şcoli este un motiv de îngrijorare pentru toţi
factorii educativi. Violenţa în şcoală este „orice formă de manifestare a unor comportamente, precum:
exprimare inadecvată sau jignitoare, ameninţare, hărţuire, bruscare, împingere, lovire, rănire,
comportament care intră sub incidenţa legii ( viol, consum/comercializare de droguri, vandalism, furt),
ofensă adusă autorităţii cadrului didactic prin limbaj sau conduită, comportament neadecvat ( întârziere
la ore, părăsirea clasei în timpul orei, fumatul în şcoală şi orice comportament care contravine flagrant
regulamentului şcolar în vigoare).
Violenţa poate fi explicată şi din punct de vedere biologic, băieţii fiind mai agresivi decât fetele,
creşterea nivelului de cortisol din sânge, scăderea glicemiei sau un nivel ridicat de serotonină la nivel

49
cerebral putând să ducă la manifestarea agresivităţii. Se poate spune astfel că o alimentaţie greşită, care
abundă în E-uri poate explica într-o anumită măsură violenţa tinerilor.
Rezolvarea problemei violenţei şcolare nu se poate realiza decât prin efortul comun al tuturor
factorilor implicaţi în educaţie: familia, şcoala, instituţii ale statului, societatea civilă.
Parteneriatul familie-şcoală are rolul cel mai important, practicându-se mai multe modalităţi de
colaborare, precum: şedinţele cu părinţii, lecţiile şi serbările ţinute în faţa părinţilor, activităţi
extraşcolare în care să fie implicaţi şi părinţii, vizite la domiciliul elevilor ş.a. În România, într-un
studiu efectuat de C. Hăvârneanu pe elevii de liceu, familia apare în opinia elevilor drept păstrătoare a
unor valori etico-morale fundamentale, precum adevărul, respectul, compasiunea şi generozitatea.
Conform aceluiaşi studiu, elevii de toate vârstele asociază televiziunea cu vedetismul, sexualitatea, lipsa
de scrupule, violenţa, vulgaritatea, minciuna, senzaţionalul, îmbogăţirea. Din acest punct de vedere,
familia poate fi sfătuită şi ajutată în privinţa rolului TV în viaţa de zi cu zi: să evite interdicţiile, să
limiteze durata de vizionare, să poziţioneze aparatul TV într-un colţ, care să sugereze că nu ocupă un
loc central în viaţa familiei, să-i sublinieze rolul de mijloc de informare, fiind vizionat în colectivitate,
iar informaţiile fiind discutate apoi şi prelucrate. În mod similar trebuie tratat şi accesul la calculator şi
internet, familia trebuind să-l ajute pe proaspătul „calculatorist” să înţeleagă că acesta este un mijloc de
informare, comunicare şi prelucrare a informaţiei, care comportă numeroase riscuri.
Şcoala are în prezent metode şi instrumente proprii de combatere şi prevenire a violenţei şcolare.
Existenţa unui regulament şcolar propriu, Regulament de Ordine Interioară, încearcă să abordeze şi
cazurile de violenţă ascunsă, pentru a preveni sentimentul de insecuritate al elevilor, funcţionarea
Consiliilor profesorilor clasei, a Consiliilor profesorale ale şcolii, dublate de o bună comunicare a
profesorilor clasei, a profesorilor cu elevii şi a profesorilor şi elevilor cu conducerea şcolii, sancţionarea
corectă, reală a elevilor violenţi şi care să îmbrace forme de prevenire a violenţei şi nicidecum să creeze
modele de urmat, măsurile de control şi pază bazate pe formarea cadrelor didactice, a elevilor sau a
consilierilor, măsurile de control şi pază bazate pe intervenţia poliţiei sau a altor reprezentanţi ai
autorităţilor de pază şi protecţie, care să elimine actele de violenţă din şcoală, dar şi din imediata
vecinătate a acesteia, sprijinul activ al consilierilor şcolari, sunt doar principalele modalităţi prin care
şcoala poate interveni în prevenirea şi reducerea violenţei şcolare.

Bibliografie:
Google – Intuitext - Comportament şi educaţie - Violenţa şcolară

COMPORTAMENTUL AGRESIV ŞI MODALITĂŢI DE


COMBATERE LA ELEVI

Inst.Boerescu Ofelia Nicoleta-Şc. ,,George Topârceanu”-Mioveni


Bibliotecar Badea Irina- Şc. ,,George Topârceanu”-Mioveni

Problematica agresivitaţii, manifestată mai ales în rândul tinerilor, a fost în atenţia multor
cercetătoricare au încercat să descopere cauzele, formele ei de manifestare, dar mai ales mijloacele de
prevenire şi diminuare a unei astfel de conduite. Principalele aspecte urmărite au fost:,,ce este această
formă de conduită, care sunt cauzele ei, cum se manifestă şi cum o putem contracara.
50
DEFINIŢIE: Agresivitatea este definită de Leonard Berkovitz ca fiind orice formă de
comportament care intenţionează să producă cuiva răni(fizice sau psihologice).
Pentru a înţelege mecanismele producerii actelor de violenţă trebuie în primul rând să fie
cunoscute cauzele care le determină. Părerile referitoare la determinismul comportamentului agresiv au
fost şi sunt împărţite în literatura de specialitate.Freud susţine că este determinată de instinctul morţii
(tanatos), Konrad Lorenz o consideră o pornire instinctivă, Dollard şi Miller au emis ipoteza că între
agresivitate şi frustrare există o strînsă interdependenţă( cu cât frustrările se produc mai frecvent, cu
atât intensitatea şi frecvenţa agresivităţii este mai mare), pentru ca ulterior, Miller să semnaleze
influenţarea comportamentului agresiv şi în funcţie de modalităţile de reacţie la frustrare pe care şi le
dezvoltă individul.
Berkovitz pune accentul pe contextul în care se produce agresivitatea şi pe obiectele ce sunt în
prejma persoanei frustrate.( ex: prezenţa armelor de foc).
Una din marile teorii care s-a dovedit a fi solid argumentată a fost aceea emisă de Bandura,
denumită teoria învăţării sociale. Astfel, pe lângă determinările genetice ale comportamentului agresiv,
se poate spune că acesta este un comportament învăţat. Bandura pune accentul pe rolul foarte mare pe
care îl are adultul ca model al copilului. De aici, se desprinde ideea că rolul pe care îl joacă dascălul în
educaţia elevilor este esenţial.
Alte cauze care pot fi la baza comportamentului agresiv sunt:
• predispoziţii ale personalităţii elevului (temperament coleric);
• contextul cultural (tradiţiile sociale);
• mediul interpersonal imediat (influenţa mass- media, a găştilor);
• mediul fizic imediat (temperatură mare, zgomot, poluare, trafic intens);
• calităţi personale;
• dezinhibitori (alcoolul, drogurile);
• prezenţa unor potenţiale victime (femei, bătrâni, copii).
Formele de manifestare a conduitei agresive:
1) agresivitatea spontană, ostilă - are ca obiectiv producerea de durere şi are o dispoziţie
afectivă specifică (mânie, ură)
2) agresivitatea instrumentală- urmăreşte obţinerea unui beneficiu, a unor avantaje
3) agresivitatea reactivă- ca răspuns la provocări
4) agresivitatea proactivă- care se maanifestă fără a fi determinată de anumite provocări
specifice.
Sau, comportamentul violent se maai poate manifesta verbal sub formă de cuvinte calomnioase
sau fizic.
Astfel, cunoscând formele de manifestare a conduitei violente, cadrele didactice trebuie să se
gândească ce măsuri trebuiesc abordate pentru a diminua comportamentul agresiv. Spre documentare,
ele pot folosi mai multe teorii care au fost anunţaate în acest sens.
Goldstein sugerează sistemul pedepselor şi recompenselor, acestea aplicându-se imediat ce
acţiunea a avut loc, fiind motivată şi fiind semnificativă pentru elev( pedeapsa sau recompensa). Freud
sugerează utilizarea efectului catharsis ( descărcarea prin acţiuni substitutive: sport, teatru). Alţi
cercetăroti propun ca mijloc de reducere a comportamentului agresiv coabitarea, dar şi acestui mijloc i
s-au adus critici.
Norma Freshback propune antrenamentul empatic ( jocuri de rol).
Părerea mea este că pentru a reuşi să schimbi orice comportament negativ la şcolari, în mod
special, trebuie să-ţi proiectezi în prealabil o strategie pe care, mai apoi, o vei transpune în practică.
Astfel, orice învăţător ar trebui să se gândească mai întâi la nişte măsuri de bază (identificarea şi
observarea clară a comportamentului care trebuie modificat/eliminat, întărirea comportamentului opus,

51
readaptarea ,,din mers’’ atunci când comportamentul nedorit afectează comportamentul dorit). Al
doilea pas, îl constituie stabilirea procedurilor de realizare:
 înregistrarea comportamentului care se doreşte a fi schimbat- prin observare-;
 stabilirea unei proceduri de izolare- atunci când este necesar;
 evitarea punerii copilului într-o situaţie în care răspunsul nedorit să fie un răspuns natural;
 crearea unor situaţii în care să se manifeste comportamentul dorit;
 acordarea de către învăţător, din când în când a unor recompense stimulatorii.
Bineînţeles că nici un cadru didactic nu va uita faptul că trebuie să aibă în vedere, atunci când
urmăreşte schimbarea unui comportament, şi nişte consideraţii şi prevederi speciale ( faptul că la
început comportamentul nedorit poate creşte în intensitate, trebuie să te asiguri că recompensele
folosite au valoare de stimuli, că nu se poate trece la procedura de ehilibru până când nu se atinge o
frecvenţă adecvată a comportamentului dorit).
Procedurile de modelare aplicate de învăţător trebuiesc continuate în prezenţa acelor persoane care
compun mediul de viaţă al copilului. Nu trebuie uitată nici măcar pentru o secundă influenţa
colectivului clasei în care este integrat copilul, influenţa mass-mediei ) filmele cu multe scene violente
sau de ,, bătaie”, chiar şi ştirile de la televizor care pot fi modele iniţiale pentru diverse acţiuni
agresive), grupul de prieteni din vecinătatea imobilului şi, nu în ultimul rând, modelul oferit de climatul
familial ( copiii care provin din familiile în care există manifestări dese de violenţă fizică, ştiindu-se că
au comportamente deviante şi, cel mai adesea agresive).
Cu multă răbdare, şi dând dovadă de multă pricepere pe care nu o poate dobândi decât studiind
literatura de specialitate, orice cadru didactic va reuşi să schimbe un comportament agresiv nedorit, în
altul dorit şi aşteptat.

COMUNICAREA – COMPETENŢĂ ESENŢIALĂ PENTRU


COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN MEDIUL ŞCOLAR

Stoica Mioara - Ramona, Grup Şcolar Agricol “Constantin Dobrescu” Curtea de


Argeş

“Pentru ca să ajung la orice adevăr despre mine însumi, trebuie să vin în contact cu o altă
persoană. Celălalt îmi este absolut indispensabil, atât pentru existenţa mea cât şi pentru
cunoaşterea mea despre mine însumi”.
( J. P. Sartre )

Definiţia violenţei
”Ameninţarea sau utilizarea intenţionată a forţei fizice sau a puterii asupra sinelui, altuia sau asupra
unui grup ori comunităţi, care antrenează sau riscă puternic de a antrena un traumatism, un deces, o
alterare psihologică, o dezvoltare precară sau privaţiuni” ( Raport mondial asupra violenţei şi sănătăţii,
OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii -, Geneva,
2002 ). Studiul privind violenţa în şcoală a demonstrat avantajul abordării violenţei şcolare într-o
perspectivă largă: instituţională, interpersonală, intrapersonală, colectivă. În şcoala românească,

52
principala formă de violenţă între elevi este agresiunea verbală. Astfel, există mulţi elevi victime ale
limbajului violent utilizat în diferite medii: familie, stradă, mass-media etc. Prea puţine cadre didactice
aduc în discuţie importanţa pe care trebuie să o aibă şcoala în prevenirea şi corectarea violenţei verbale
a elevilor şi în dezvoltarea competenţelor
de comunicare ale acestora. Aşadar, obiectivul general al studiului îl constituie familiarizarea cadrelor
didactice cu această viziune generală asupra violenţei şi conştientizarea complexităţii acestui fenomen.
În mod deosebit, acest studiu prezintă violenţa ca expresie a naturii umane şi analizează dimensiunile ei
psihologice şi sociale.
Privire generală asupra violenţei umane
Violenţa este o realitate proprie naturii umane – dar şi a celei animale -, care are continuitate în istoria
umanităţii. Natura umană include în structura ei violenţa. De aceea, expresia „eradicarea violenţei” este
inadecvată. Ceea ce se încearcă să se schimbe este atitudinea faţă de violenţă, devalorizarea ei treptată
prin conştientizarea consecinţelor ei negative, nedezirabile şi, implicit, creşterea controlului pulsiunilor
violente – individuale sau colective – şi structurarea unui răspuns: nu, violenţei! Biologic, se ştie, omul
este un animal cu tendinţe agresive. Într-o perspectivă socială, abordarea violenţei este mai complexă,
pentru că omul este şi un animal social: relaţiile de dominaţie, cele de putere, nevoia de a supune, de a
exploata, orgoliul, incapacitatea de a gândi toleranţa, ca soluţie pentru ambele părţi adverse,
incapacitatea de a rezolva pacifist conflictele şi de a evita pierderile.
Forme ale violenţei şcolare
În urma studiului/anchetă „Violenţa în şcoală”, s-au conturat, pentru şcoala românească, următoarele
forme ale violenţei şcolare:
Violenţa între elevi:
- cea mai răspândită formă / conflicte între elevi;
- este un fenomen generalizat în şcoli;
- formele uşoare de violenţă sunt specifice vârstei şcolare;
- elevii sunt violenţi unii faţă de ceilalţi pentru că societatea, în ansamblu, este agresivă; modelele de
relaţionare la care sunt expuşi copiii sunt de natură violentă (acasă, pe stradă, la televizor, inclusiv în
emisiunile pentru copii);
- violenţa verbală este cea mai răspândită formă: certuri, conflicte, injurii, ameninţări, intimidare,
hărţuire, batjocură, jigniri; apare ca o manifestare „obişnuită”, dar un comportament tolerat;
- violenţa fizică (bătaia) este declarată mai ales de către părinţi şi mai puţin de către cadrele didactice;
- se manifestă mai frecvent în următoarea ordine: în imediata vecinătate a şcolii, după program, în
pauze, în şcoală, în şcoală după program, în timpul orelor;
- se manifestă, în ordinea frecvenţei: între elevii din aceeaşi clasă, între elevii din clase diferite şi de
acelaşi nivel şcolar (clase paralele), între elevi de diferite niveluri şcolare.
Violenţa elevilor faţă de profesori
- există, dar părerile actorilor sunt divergente;
- consilierii şcolari recunosc existenţa ei într-o proporţie mai mare decât corpul profesoral / conducere
(ei fiind cei care consiliază elevi cu asemenea comportamente);
- se manifestă prin comportamente neadecvate în raport cu statutul lor (absenteism şcolar, fuga de la
ore, indisciplina, ignorarea mesajelor cadrelor didactice, cel mai frecvent), agresiune verbală şi
nonverbală (ofense, refuzuri, atitudini ironice, gesturi inadecvate / obscene) şi violenţă gravă (injurii,
jigniri, loviri, agresiune fizica).
Violenţa profesorilor faţă de elevi:
- este un fenomen prezent în şcoală, dar dificil de recunoscut de către cadrele didactice;
- se manifestă sub diferite forme, în ordinea frecvenţei, ca: ironie / sarcasm / dispreţ explicit; evaluare
neobiectiva (nedreptate), agresiuni nonverbale, ignorare / neacordarea atenţiei, excludere de la ore,
injurii, jigniri, violenţă fizică (palme, tras de par, tras de urechi).
Violenta părinţilor în spaţiul şcolii:

53
- părinţii au comportamente neadecvate faţă de profesori (ţipete, discuţii aprinse, ironii, ameninţări cu
reclamaţii, agresivitate fizică);
- părinţii au comportamente violente faţă de propriul copil / colegi ai propriului copil.
Violenţa în afara spaţiului şcolii:
- se manifestă între elevi sau sunt provocate de alte persoane în jurul şcolii (foşti elevi ai şcolii, locuitori
din zonă, tineri din găşti de cartier, elevi de la alte şcoli, necunoscuţi);
- poate avea manifestări diferite (furt, agresare verbală, nonverbală, tâlhărie, agresare fizică, sexuală).
Trăsăturile / caracteristicile unui elev cu tendinţe agresive
şi cele ale unui elev victimă:
- Nestăpânit;
- Învăţat să fie violent;
- Agitat;
- Timid;
- Fragil fizic;
- Cu dizabilităţi;
- Preferinţa pentru filme / jocuri violente;
- Indisciplinat;
- Obsedat de sport şi arte marţiale;
- Performanţe şcolare slabe;
- Familie cu probleme;
- Cu complexe de inferioritate / superioritate;
- Stil de viaţă neordonat;
- Prea protejat de către părinţi;
- Singur la părinţi;
- Răsfăţat;
- „Chiulangiu”;
- Prematur dezvoltat sexual.
Clasificarea violenţei. După OMS, violenţa se împarte în trei tipuri:
1. Violenţa faţă de sine: sinuciderea, abuzul şi comportamentul autodistructiv; ea poate lua anumite
forme: fizică, psihologică sau privaţiuni şi neglijenţa faţă de sine
2. Violenţa interpersonală: violenţa familială / în cuplu; violenţa comunitară (între persoane care nu sunt
rude şi care pot chiar să nu se cunoască).
Ambele subtipuri pot lua anumite forme: fizică, sexuală, psihologică sau privaţiuni şi neglijenţă.
3. Violenţa colectivă:
- violenţa socială;
- violenţa politică;
- violenţa economică.
Toate aceste subtipuri iau aceleaşi forme ca şi violenţa interpersonală.
Violenţa poate fi considerată ca un continuum, de la forme minore – împingere, bruscare, gesturi fizice,
expresii verbale denigratoare, jigniri etc.
– la forme majore sau chiar extreme, mergând până la forme letale.
În contextul şcolar, tipul cel mai răspândit de violenţă este cea interpersonală si cea intrapersonală.
Violenţa interpersonală poate lua următoarele forme:
4. Violenţa fizică
5. Violenţa psihologică
6. Violenţa verbală
7. Violenţa sexuală
8. Privaţiuni şi neglijenţă
Comunicarea ca sursă de violenţă şcolară

54
Importanţa acestei competenţe este subliniată chiar de către profesori şi de către părinţi în cadrul
interviurilor de grup: Comunicarea e foarte necesară, profesorul trebuie să fie ca un al doilea părinte
sau poate chiar mai mult pentru cei care nu au acasă părinţi ideali…(părinte);
Comunicarea defectuoasă este considerată de către toţi actorii implicaţi în procesul educaţional ca fiind
cea mai tangibilă şi acută problemă a şcolii, aşa cum reiese din raportul „Violenţa în şcoală”. Elevii cred
că violenţa din spaţiul şcolar, în relaţia profesor-elev, este cauzată şi de incapacitatea profesorilor de a
comunica eficient cu elevii lor. De pildă, în interviurile noastre, un părinte ne declara: Dacă pe ecranul
unui televizor ar apărea modul în care elevii se răzbună în plan imaginativ pe profesori, am avea parte
de cele mai veritabile filme „horror” .
Elevii au aşteptări mult mai ridicate privind relaţia lor cu profesorii, dorind ca aceştia să fie mai
deschişi, mai direcţi, mai apropiaţi de problemele lor. Consilierii şcolari sunt de părere că, în proporţie
de peste 80%, problemele de comunicare sunt în topul cauzelor comportamentelor violente ale elevilor.
Afirmaţia „Unii profesori nu sunt deschisi la comunicare cu elevii”, se referă la tendinţa unor cadre
didactice de a-şi păstra cu orice preţ autoritatea, inclusiv prin blocarea căilor de comunicare cu elevii.
Comunicarea într-un singur sens – de la profesor la elev – are de cele mai multe ori efecte de natură
psihologică asupra elevilor. În astfel de cazuri de blocaj al comunicării, atât cu profesorii, cât si cu
părinţii, se ajunge la situaţii în care „copilul, în loc să se deschidă spre noi, se bucură că poate ieşi în
colţul străzii cu gaşca lui”.
În opinia elevilor, o altă distorsiune în comunicarea profesorilor cu ei este impunerea cu orice preţ a
autorităţii profesorului. Mai mult de 40% dintre elevi resimt impunerea autorităţii profesorului ca o
sursă importantă a reacţiilor de tip violent. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât opinia lor în legatură cu
profesionalismul şi pregătirea cadrelor didactice (componentă importantă a autorităţii profesorului) este
de multe ori destul de critică. Sursele violenţei în mediul şcolar se găsesc, aşadar, şi la nivelul relaţiei
directe dintre elevi şi profesori, mai ales în conflictul dintre cele două tipuri de cultură, valori şi practici
uzitate în mediul şcolar: cultura elevilor versus cultura profesorilor. Principalele surse de conflict între
profesori şi elevi apar ca urmare a decalajului între aşteptările elevilor şi practica şcolară curentă. Elevii
aşteaptă o relaţie bazată pe negociere, independenţă, pragmatism, iniţiativă şi empatie în raport cu
profesorii lor, în timp ce cadrele didactice îşi doresc o relaţie de dependenţă, control, autoritate şi
conformism. De asemenea, elevii au declarat că, în şcolile lor, violenţa fizică a profesorilor faţă de elevi
se manifestă des (7%) sau în situaţii rare (25%): Se întâmplă ca unii profesori sa ne pedepsească: ne
dau palme, ne trag de par... (elev). Chiar dacă ponderile menţionate nu sunt ridicate, prezenţa acestor
manifestări în şcoală este gravă, condamnabilă şi încalcă orice principiu de educaţie şi drept al elevilor.
Principalele cauze ale violenţei sunt cele generate de:
- violenţa în familie (copiii care aparţin unor familii în care se manifestă relaţii de violenţă preiau aceste
”modele de relaţionare”);
- condiţiile economice (sărăcia extremă în care trăiesc unele familii, inclusiv copiii, îi împinge pe unii
dintre ei la comiterea unor acte de violenţă);
- mediul familial instabil (anumite evenimente intervenite în familie, divorţul sau decesul unui părinte,
precum şi climatul psiho-afectiv insecurizant în care se dezvoltă copiii pot conduce la manifestări de
violenţă ale acestora);
- lipsa stimei de sine (indivizii cu o imagine de sine defavorabilă se implică în acte de violenţă pentru a
compensa sentimentele negative cu privire la propria persoană şi pentru a fi acceptaţi de grupul cu care
comit actele de violenţă);
- imaginea violenţei în mass-media (expunerea la violenţa propagată de către media îi desensibilizează
pe copii, ajungând să o accepte şi să o practice);
- sistemul legal (cadrul legal permisiv, în unele ţări, privind violenţa tinerilor, care nu descurajează
recidivarea);

55
- alienarea (lipsa comunicării şi a unor puncte de conexiune cu comunitatea, a sentimentului de
apartenenţă la aceasta a tinerilor, precum şi lipsa speranţei de reuşită în viaţă; violenta şi aderarea la un
grup violent creează sentimentul de apartenenţă la o anume comunitate şi dă încredere în viitor);
- rasismul, sexismul, homofobia, stratificarea socială, etnocentrismul (discriminarea centrată pe
diferenţele între indivizi sau grupuri este o sursă de tensiune care poate genera violenţa; instituţiile pot
legitima violenţa prin politici şi practici instituţionale, dând dreptul indivizilor să practice discriminarea
la nivel individual, cu consecinţe minime).
Prin urmare, adulţii – părinţi, profesori – care în relaţiile cu copiii folosesc pedepse fizice şi îşi exprimă
trăiri negative - nemulţumire, dispreţ, dezacord, insatisfacţie, dezamăgire, indiferenţă, nepăsare – faţă
de comportamentul / performanţele lor, indiferent de contextul la care ei se referă (acasă, la şcoală, în
lume) trebuie să se gândească la efectele atitudinilor lor asupra psihologiei copiilor.
Copiii au nevoie de înţelegere, securitate afectivă, sprijin, protecţie, dar şi de autoritate şi fermitate. O
prea mare înţelegere şi libertate oferită de părinţi poate fi considerată de către copil ca şi o formă de
neimplicare, de nepăsare. Comunicarea este necesară pentru a crea un climat de încredere şi respect
reciproc. Copilul are mai mult nevoie de timp şi disponibilitatepsihologică decât de bani.

Referinţe bibliografice:
ALBU, E. Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii
preadolescenţi. Prevenire şi terapie, Bucureşti, Editura Aramis Print SRL, 2002;
BLAYA, C.; DÉBARBIEUX, E. “La construction sociale de la violence en milieu scolaire”, în Baudry,
P.; Blaya, C., Souffrances et violences à l’adolescence.
Qu’en penser, que faire?; Paris, E.S.F, 2000;
BUNESCU, G.ET Educaţia părinţilor. Strategii şi programe. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997;
JIGĂU, M., LIICEANU, A., Violenţa în şcoală, Ed. Alpha MDN, Buzău, 2006;
RĂDULESCU, E., TÎRCA, A., Şcoală şi comunitate. Ghid pentru profesori. Colecţia Educaţia 2000 +,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002;
SALAVASTRU, D., Violenţa în mediul şcolar; în Ferreol, G.; Neculau, A., Violenţa.
Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

COPILUL- UN CANDIDAT LA UMANIZARE

Ionescu Ştefania, ŞC. “Marin Sorescu”, Mioveni


Ilie Marinela Denisa, Şc. “Marin Sorescu”, Mioveni

Formarea omului este o sarcină complexă şi de înaltă răspundere, care trebuie realizată fără
pierderi. Îndeplinirea acestei misiuni nobile şi dificile, cu dezideratul său major de a ameliora progresiv
capacitatea de adaptare a omului la cerinţele impuse de complexitatea şi mobilitatea vieţii sociale,
revine în mare măsură şcolii, respectiv cadrelor didactice şi familiei ca prim model social pe care îl
cunoaşte copilul.
Personalitatea elevului este un sistem deschis care, în procesul formării sale, asimilează în mod
particular atât influenţele sociale, cât şi valori intelectuale, estetice. Limba, ştiinţa, arta ş.a. constituie

56
izvoare ale dezvoltării inteligenţei, afectivităţii, caracterului, într-un cuvânt ale dezvoltării personalităţii
umane. Copilul, păşind pe drumul ascendent al inserţiunii sale în universul socio-cultural al adultului,
învaţă modele, tipare de conduită, „ luându-şi în stăpânire” propriile procese psihice.
Psihicul îndeplineşte o funcţie de relaţie, de echilibrare a organismului cu mediul. Reflectând
realitatea, fenomenele psihice reglează mişcarea, acţiunea, conduita, jucând un rol adaptativ în
interacţiunea continuă a factorilor externi şi interni. Totdeauna faptul extern de conduită dezvăluie un
sens, un conţinut psihologic intern.
Trăsăturile de personalitate se formează şi se cristalizează în procesul interacţiunilor sociale.
Cei care sunt privaţi social nu-şi pot realiza potenţialităţile specific umane, devenind astfel inapţi pentru
efectuarea sarcinilor sociale. Deprinderile, modelele, instrumentele necesare pentru a depune o
activitate productivă, a elabora o conduită adaptativă sunt accesibile omului numai în cadrul societăţii.
În procesul dezvoltării sale, individul interiorizează normele sociale, transformându-le în calităţi psihice
interne, care exprimă orientarea valorică a personalităţii.
Transformarea copilului în personalitate rezidă în asimilarea modelelor de conduită, a
obiceiurilor, a normelor, a valorilor şi a idealurilor sociale, prin intermediul relaţiilor interpersonale,
mai ales directe , stabilite la nivelul grupului. Cultura modelează individualitatea psihologică a
persoanei, care se obiectivează în acţiunile, performanţele, conduitele sale. Treptat, copilul „ învaţă”
capacitatea de adaptare socială. Reuşita lui în acest sens depinde atât de relaţiile sale interpersonale,
inerente grupului social din care face parte ( familia, colectivul şcolar ), cât şi de gradul de concordanţă
a orientărilor axiologice ale colectivităţii mari şi mici care, la nivelul individului, cndiţionează formarea
unui sistem de referinţă al practicării diverselor conduite.
Normele grupului sunt acelea care reglează din exterior conduita membrilor săi, făcându-l pe
individ să înţeleagă şi să respecte nevoile obiective ale societăţii. Norma socială fiind întruchiparea unei
judecăţi de valoare, încălcarea ei atrage după sine reprobarea socială a conduitei individuale, ceea ce
întăreşte ferm şi selectiv modurile posibile de acţiune şi de comportare. Astfel, norma îndeplineşte, pe
lângă funcţia sa de evaluare şi pe aceea de stimulare spre realizarea acţiunilor, a conduitelor considerate
pozitive. Pentru ca norma socială să regleze în mod autentic acţiunile şi conduitele copilului,
adolescentului, tânărului, ea trebuie să devină din factor social extern, un imbold intern: o dorinţă, un
motiv intrinsec, o atitudine, un ideal individual.
Viaţa este un proces continuu de adaptare multiplă. Adaptarea nu este însă lină şi netulburată,
întrucât însuşi individul şi mediul prezintă schimbări mai mult sau mai puţin rapide. În acest context se
cere a fi analizată inserţia socială a elevului şi eventualele ei neajunsuri, manifestate în formele variate
ale tulburărilor de conduită.

NOŢIUNEA DE COMPORTAMENT DEVIANT ŞI AGRESIVITATEA

Prin devieri de conduită se înţelege o perturbare a relaţiilor normale ale subiectului cu mediul
său de viaţă şi activitate, exteriorizându-se sub forma unor încălcări ale normelor morale.
În orice comunitate umană convieţuirea presupune respectarea legilor ţării, precum şi a unor
reguli de bună cuviinţă. Legile sunt obligatorii şi respectarea lor este supravegheată de organe
specializate. Regulile bunei cuviinţe sunt norme morale, scrise sau nescrise, în aparenţă voluntare,
nerespectarea lor fiind sancţionată însă prin dezaprobarea care vine din partea semenilor. Încălcarea
acestor norme nescrise este catalogat ca şi comportament deviant. A nu te comporta după regulile
morale cristalizate în decursul istoriei societăţii înseamnă a te autodenunţa ca om lipsit de educaţie, ca
om ce nu aderă la valorile fundamentale: bine, frumos, adevăr, dreptate, cinste, respect.
Factorii care determină apariţia şi manifestarea unui comportament deviant sunt relaţiile
tensionate, conflictuale, pierderea încrederii celorlalţi, dezvoltarea unor obiceiuri şi a unor trăsături de
caracter reprobabile care cu greu se vor mai putea schimba, acumularea unor „goluri” în informaţia şi
educaţia primite.

57
„ Conduita deviată capătă semnificaţie într-un anumit context familial, şcolar, social, întrucât ea
reprezintă perturbarea relaţiei copilului cu obiectele sau persoanele din jur”( I Străchinaru). Lista
tipurilor prevalente de tulburări de conduită este bogată şi variată. Ea cuprinde minciuna, furtul,
vagabondajul, instabilitatea psihomotorie, hiperemotivitatea, agresivitatea.
Între acestea, agresivitatea ridică numeroase probleme ce trebuie lămurite, prevenite sau
rezolvate. Se poate face distincţie între diversele forme ale agresivităţii, în funcţie de intenţia sau scopul
avut în vedere. Uneori intenţia este de a promova prin orice mijloace interesele grupului de apartenenţă,
alteori este vorba doar de a se apăra, a enerva sau a supăra.
Forme de manifestare a comportamentului agresiv:
a.activ/pasiv. În acest caz este vizată perspectica atacator-victimă. Atacatorul realizează în mod
activ un gest agresiv cu scopul de a obţine ceva. Victima suferă prejudicii datorită comportamentului
agresiv;
b.iniţiativ/reactiv/implicare prin asociere. În cadrul acestor forme de agresivitate diferenţa este la
nivelul implicării individuale. Dacă prin comportament agresiv se stabileşte un contact, respectiv o
interacţiune în vederea atingerii unor scopuri egoiste, atunci avem o implicare individuală
semnificativă. În cazul comportamentului agresiv reactiv este vorba de un răspuns la o ameninţare reală
sau posibilă, respectiv la un atac. Implicarea prin asociere se referă la faptul că o persoană trece din
postura de observator al actului agresiv la implicare din partea agresorului, caz în care agresarea altei
persoane este privită pozitiv şi aprobată direct sau indirect.
c. direct/indirect. Un comportament agresiv direct este uşor de perceput atât de persoanele care
observă, cât şi de victimă. El este direcţionat clar spre o anumită persoană. Un comportament agresiv
indirect este greu de observat şi de demonstrat, deoarece este exteriorizat în mod ascuns; scopul ete de a
lovi victima când aceasta se află într-o situaţie vulnerabilă. Exemple în acest sens sunt „răspândirea de
bârfe” sau „atacuri„ ca minciuni, furt sau distrugeri prin incendieri, acte de vandalism sau graffiti.
d. fizic/verbal. Comportamentul agresiv fizic se manifestă într-o confruntare directă, deschisă cu
victima. Astfel de atacuri iau forma boxului, a bătăilor sau loviturilor. Comportamentele agresive
verbale se manifestă prin insulte sau prin adresarea pe un ton foarte ridicat, prin ţipete.
Agresivitatea poate îmbrăca mai multe forme dintre care putem enumera: agresivitate fizică şi
verbală, agresivitate instrumentală, prin care se menţin sau se obţin anumite obiecte sau statusuri,
agresivitate ludică, manifestată în competiţiile sportive etc.
Factorii care influenţează comportamentul agresiv pot fi raportaţi la individ, la familie, la
provocările societăţii. În ceea ce priveşte individul, agresivitatea este cauzată de felul în care acesta
reacţionează la factori ca frustrarea, atacul sau provocarea fizică, verbală, durerea fizică sau morală, la
căldură ( la temperaturi ridicate probabilitatea manifestării unui comportament agresiv este mai mare).
Alţi factori ar putea fi aglomeraţia, alcoolul, materialele pornografice. În cazul unor copii scopul
comportamentului agresiv este clar, şi anume, impunerea egoistă a propriilor dorinţe şi necesităţi.
Uneori însă agresivitatea poate fi motivată de frică. Această formă are o bază predominant emoţională;
se manifestă prin crize de furie şi uneori pot fi observate comportamente nesigure. Aceşti copii nu au
încredere în ceilalţi, se simt foarte uşor atacaţi şi ameninţaţi. Ei reacţionează dintr-o poziţie defensivă,
uneori dau impresia că încearcă să-şi reducă prpria frică printr-un comportament agresiv de prevenţie-
deci printr-un comportament orientat spre un scop.
Familia, ca prim model comportamental pe care îl cunoaşte copilul, determină reacţia acestuia
în anumite situaţii. Este ştiut că familiile care promovează ca tip de comportament jignirea, blamarea,
bătaia, au copii mult mai agresivi decât cei care au trăit într-un mediu armonios, bazat pe înţelegere şi
toleranţă.
Nu în ultimul rând, violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi presei provoacă dezinhibiţie,
interes pentru tehnica de agresiune şi experimentarea efectivă a acestora.

CÂTEVA EXPERIENŢE PERSONALE

58
Şcoala trebuie să creeze condiţiile necesare elevului pentru autoafirmare şi autorealizare în
domeniul personal şi al muncii şcolare. Profesorul este chemat să-l ajute pe elevul cu tulburări de
conduită să privească obiectiv propria persoană şi situaţia socială în care se află, să-i ofere căile posibile
şi accesibile de ieşire din impas, să-i dezvolte capacitatea de colaborare.
Adolescentul are o viaţă bogată, tumultoasă, dorinţa de afirmare, de obţinere a autonomiei
personale generând o continuă competiţie care provoacă anxietate, culpabilitate, frustrare, teamă. Mulţi
adolescenţi îşi dezvoltă strategii de atac verbal cum sunt porecla, dezaprecierea, ironia, bârfa, calomnia.
Profesorul este chemat în dificila misiune de a identifica şi de a corecta orice formă de
agresivitate. Acest demers poate fi realizat prin cunoaşterea cauzelor ce provoacă agresivitatea şi prin
alegerea metodelor potrivite, de la caz la caz, pentru remedierea situaţiei.
De-a lungul activităţii de profesor-diriginte întâlnim diferite manifestări de agresivitate în rândul
elevilor. Fără a generaliza, se pot da câteva exemple în care acest tip de comportament a putut fi
ameliorat sau îndreptat.
Prezentarea cazului şi a problemei sale:
Clasa a VIII- a: colectivul sudat este alcătuit din elevi cu atitudine pozitivă faţă de şcoală iar relaţiile
elev-elev şi elev-profesor sunt bazate pe respect
În această clasă este înscrisă o elevă care se mutase recent în localitate. C are o situaţie
materială bună. Părinţii, mai în vârstă, o iubesc şi îi tolerează anumite abateri comportamentale şi
limbajul vulgar.
Neavând un bagaj de cunoştinţe comparabil cu al noilor colegi, C încearcă să compenseze prin
agresivitate verbală. Clasa dezaprobă comportamentul nou-venitei. Reacţia lor este promptă: C este
izolată.
Plan de intervenţie:
Ipoteză: includerea într-un colectiv sudat de elevi a unui nou elev cu un comportament agresiv conduce
la izolarea acestuia de către grup.
Obiective pe termen scurt:
- includerea în grup a elevei marginalizate;
- stimularea pozitivă a elevei C de către colectivul clasei în vederea integrării rapide în grup;
- găsirea unei soluţii pentru înlocuirea ideii că sentimentul de teamă care apare în context social
este redus atunci când copiii devin agresivi.
Obiective pe termen lung:
- schimbarea punctului de vedere a copilului agresiv cu privire la faptul că un comportament
agresiv este o modalitate de obţinere a respectului;
- supravegherea mai atentă din partea părinţilor;
- practici de educare pozitivă mai ales bazate pe criterii de alegere a anturajului.
Intervenţia mea a constat în discuţii individuale cu C şi cu alte eleve ale clasei care se
impuseseră ca lideri. Le-am explicat colegelor lui C că apreciez faptul că nu au acceptat
comportamentul ei, că nu şi-l însuşesc şi că nu s-au lăsat intimidate. În acelaşi timp, le-am făcut să
înţeleagă că izolarea acesteia nu rezolvă problema, deoarece toţi suntem responsabili de impactul pe
care îl avem asupra celorlalţi. În această situaţie, C şi-ar putea face, în afara clasei, prieteni nepotriviţi.
C a fost stimulată pozitiv de atenţia colegelor care au introdus-o în grupul lor. Şi-a schimbat
comportamentul şi a renunţat la compania unor persoane nepotrivite.

Prezentarea cazului şi a problemei sale:


Clasa a VII-a : are un colectiv „fără personalitate” , cu rezultate medii la învăţătură, dar fără abateri
grave disciplinare.

59
În această clasă, la începutul orei găseam frecvent un elev al unei clase a VIII- a. Acesta „făcea
tumbe”, lovea băncile cu un indicator, vorbea vulgar. Am încercat să discut cu el, dar fără succes.
Elevul fugea prin clasă, se strâmba refuzând orice convorbire civilizată.
Acest elev provine dintr-o familie dezorganizată. Locuieşte împreună cu fraţii mai mari într-un
apartament închiriat, iar prezenţa mamei în viaţa lor constă în nişte sume de bani trimise lunar.
Plan de intervenţie:
Ipoteză: întărirea pozitivă a comportamentului agresiv al unui copil conduce la menţinerea în
timp a acestuia, pe când ignorarea acestui tip de comportament conduce la reducerea lui.
Obiective pe termen scurt:
- educarea copilului în scopul de a-şi controla impulsurile şi de a-şi îmbunătăţi reglarea
emoţională deficitară;
- conştientizarea de către colectivul clasei a faptului că acceptarea unor greşeli comportamentale
ne face la fel de vinovaţi;
Obiective pe termen lung:
- acceptare şi suport emoţional suficient acordat copulului;
- dimuarea stresului familial prin îmbunătăţirea relaţiilor dintre membrii acesteia;
- educarea copilului în scopul de a-şi controla impulsurile şi de a-şi îmbunătăţi reglarea
emoţională deficitară.
Elevii clasei a VII-a se amuzau încurajând comportamentul nepotrivit al colegului mai mare.
După plecarea elevului-problemă, le-am spus copiilor clasei a VII-a că ne putem amuza împreună
urmărind „ evoluţia” colegului mai mare, sau putem să-l corectăm adoptând o atitudine ce i-ar descuraja
acest comportament şi astfel toţi am avea de câştigat: noi am desfăşura în linişte lecţia, iar el ar înţelege
că acest comportament nu îl avantajează.
La începutul următoarei ore am găsit din nou în clasă elevul care dorea să braveze. Ne-am
comportat cu toţii ca şi cum nu ar fi existat şi am început ora. Reacţia noastră a avut efect: elevul s-a
retras şi nu a mai revenit.
Nu am reuşit să port o discuţie cu acest copil. Tot ce am putut face a fost să-i arătăm că îl
acceptăm, dar nu aprobăm comportamentul necivilizat. De asemenea, clasa a înţeles că suntem
responsabili unii faţă ce alţii şi acceptarea unor greşeli comportamentale ne face la fel de vinovaţi.
Măsuri de prevenţie a comportamentului agresiv:
1. Consilierea elevilor care prezintă comportamente agresive;
2. Schimbarea punctului de vedere a copilului agresiv cu privire la faptul că un comportament
agresiv este o modalitate de obţinere a respectului;
3. Educarea copilului în scopul de a-şi controla impulsurile şi de a-şi îmbunătăţi reglarea
emoţională deficitară;
4. Prelucrarea distorsionată a informaţiilor social-cognitive conduce la comportamente agresive;
trebuie deci să învăţăm copilul să perceapă corect informaţiile sociale;
5. Dezvoltarea empatiei, supravegherea mai atentă din partea părinţilor, acceptare şi suport
emoţional suficient acordat copilului, practici de educare pozitive, dimuarea stresului familial
prin îmbunătăţirea relaţiilor dintre membrii acesteia, modificarea comportamentului agresiv într-
unul pozitiv în scopul acceptării sociale din partea celor de aceeaşi vârstă.
6. Înlocuirea comportamentului agresiv cu o altă practică folosită ca strategie de rezolvare a
problemelor.

Bibliografie:
1. Berge, A.-Copilul dificil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
2. Bulgărea, M.-Organizarea vieţii copiilor în familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966;

60
3. Claparede, E.-Psihologia copilului şi pedagogie experimentală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975;
4. Cosmovici, A., Iacob, L-Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
5. Dorothy Law Nolte şi Rachel Harris-Copii învaţă ceea ce trăiesc, Editura Humanitas, Bucureşti;
6. Muntean, A.-Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006;
7. Petrea, I-Cum să-ţi creşti bine copilul, Editura Trei, Bucureşti, 2007;
8. Străchinaru, I.-Devierile de conduită la copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969

VIOLENŢA, FACTOR PERTURBATOR AL ACTIVITĂŢII


ELEVULUI

Prof. MONICA CORINA DIN , Liceul Teoretic “Ion Barbu” Piteşti


Prof. RODICA OPREA, Grup Şcolar “ Ion Cantacuzino” Piteşti

1.ORIGINEA
Violenţa intrafamilială îşi are originea în:
- structura socială;
- tradiţii, obiceiuri şi mentalităţi care subînţeleg superioritatea bărbatului asupra femeii.
Societăţile moderne continuă să fie societăţi patriarhale, ce acordă mai multă importanţă muncii
efectuate de bărbaţi decât celei efectuate de femei.
Feminizarea şomajului şi violenţa împotriva femeilor culminează cu violenţa în familie, fiind
forme acute de discriminare.
Pe lângă cele menţionate mai sus, mai există o serie de factori agravanţi ai manifestărilor
violente în familie, cum ar fi:
- mutaţiile intervenite la nivelul relaţiilor intrafamiliale;
- apariţia unor puternici factori de deteriorare a raporturilor dintre parteneri: starea de stres,
creşterea consumului de alcool, infidelitatea, gelozia, etc.;
- lipsa de programe de promovare a conceptului de parteneriat familial;
- proliferarea violenţei prin mijloace mass-media;
- atitudinea de indiferenţă a opiniei publice faţă de comiterea actelor de violenţă în familie.
2. DEFINIŢIE
Violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un
membru al familiei împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică,
sexuală sau un prejudiciu material.
Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi
libertăţile fundamentale.( legea 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, art.2)
Sinonim pentru violenţa domestică se mai utilizează termenul de violenţă intrafamilială.
3. ARIE DE CUPRIDERE
Violenţa domestică se referă la:
61
- abuzul copilului în familie;
- violenţa la nivelul relaţiei de cuplu( violenţa maritală);
- violenţa între fraţi;
- abuzul şi violenţa asupra părinţilor/membrilor vârstnici ai familiei.
4. FORME ALE VIOLENŢEI ÎN FAMILIE
a) Abuzul fizic
Orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din membrii acesteia, care
aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau psihologice, ori libertăţii altui membru al aceleiaşi
familii, periclitează în mod serios dezvoltarea personalităţii lui sau a familiei.(Consiliul Europei,
Recomandarea R(85)4 cu privire la problematica violenţei intrafamiliale).
Exemple de agresiune fizică: lovire cu palma, pumnii, obiecte contondente, trasul de păr,
fracturi, arsuri, zgâriere, izbirea victimei de pereţi sau mobilă, aruncarea de obiecte şi folosirea armelor
albe sau de foc.
Constituie de asemenea agresiune fizică negarea trebuinţelor de bază, deprivarea de somn şi/ sau
alimentaţie.
b) Abuzul sexual
Orice contact sexual nedorit de către partener. Violenţa sexuală în familie este considerată o
formă de violenţă domestică. Contactul sexual fără consimţământ este considerat atac sexual.
Atacul sexual nu presupune neapărat folosirea forţei fizice, el poate fi realizat prin metode de
intimidare, ameninţare, hărţuire şi constrângere.
c) Abuzul psihologic
Cuprinde, ca şi comportamente manifestate de către abuzator: degradarea continuă şi umilirea
partenerei, sarcasme, luarea în derâdere a acesteia, ameninţări, dispreţ, insulte în public, obsevaţii
umilitoare.
Acest tip de comportament este în general resimţit ca o atingere la identitate şi la încrederea în
sine, mai ales dacă este persistent.
În cele mai multe cazuri agresiunea emoţională este adesea cea mai distructivă, deoarece are
repercursiuni asupra mândriei personale şi a încrederii în sine.
d) Abuzul economic
Poate fi definit drept exerciţiul unui control inechitabil asupra resurselor comune.
De exemplu:
- controlul accesului la buget pentru menaj;
- împiedicarea partenerei de a-şi lua o slujbă sau de a-şi continua educaţia;
- negarea drepturilor femeii asupra bunurilor comune,etc.
e) Abuzul social
Este una din cauzele cele mai frecvente care duce la izolarea victimei şi incapacitatea ei de a ieşi
din situaţia de violenţă.
Această formă de violenţă este strâns legată de abuzul economic şi conţine obstacole invizibile
şi intangibile care se opun la realizarea oportunităţilor potenţial oferite femeilor şi la exerciţiul
drepturilor lor fundamentale.
Abuz social asupra femeii pot fi considerate şi următoarele comportamente: abuz verbal în faţa
altor persoane, glume, critici referitoare direct la aspectul fizic al femeii, la inteligenţa sa, acuzaţii de
infidelitate, comportamente de control( urmărirea femeii la serviciu, la prieteni, telefoane de verificare,
etc.), încuierea femeii în casă sau în afara ei,etc. Rezultatul este umilirea publică a femeii şi izolarea ei
de prieteni şi membrii familiei sale.
5. CAUZELE APARIŢIEI VIOLENŢEI DOMESTICE
Există anumiţi factori de risc ai apariţiei violenţei intrafamiliale, întâlniţi frecvent în astfel de
situaţii:
- statut educaţional scăzut;

62
- statut ocupaţional scăzut( lipsa unui loc de muncă);
- dificultăţi materiale, financiare, venituri reduse ;
- existenţa unor abuzuri în copilăria agresorului;
- martor la violenţă în familia de origine;
- stimă de sine scăzută;
- unele norme religioase;
- consumul cronic de alcool sau substanţe nocive( droguri);
- prezenţa copiilor în familie;
- dependenţa materială a soţiei faţă de soţ;
- toleranţa femeii faţă de violenţă;
- tradiţia care favorizează poziţia bărbatului;
- insuficienta informare a femeii-victimă cu privire la existenţa alternativelor şi a posibilităţilor de
sprijin.
6. PROFILUL FEMEII AFECTATE DE VIOLENŢĂ
Familii afectate de violenţă se regăsesc în toate straturile sociale, indiferent de nivel de
şcolarizare, poziţie socială, vârstă sau etnie.
În general, familiile în care se manifestă violenţa se confruntă cu:
- dezechilibre de comunicare;
- instabilitate;
- stări de tensiune nervoasă;
- discuţii în contradictoriu cu caracter repetitiv;
- violenţe verbale( uneori reciproce), ce determină în final alterarea climatului familial.
Ostilitatea manifestă şi violenţe verbale sau ameninţările se materializează sub forma violenţei
fizice.
a) Portrete ale partenerilor violenţi:
Există câteva trăsături care sunt definitorii pentru personalitatea agresivă:
- istorie personală cu abuz în copilărie;
- model parental abuziv;
- consum de alcool- droguri;
- nemulţumiri la locul de muncă;
- neîncredere în sine;
- temperament violent;
- gelos/ posesiv;
- crede că puterea şi controlul pot fi obţinute prin violenţă;
- tradiţionalist şi rigid privind rolul bărbatului şi al femeii;
- atitudine negativă faţă de femeie;
- dominant şi agresiv în conversaţie;
- imaturitate emoţională;
- atracţie pentru arme;
- instabilitate atitudinală.
b) Portretul femeii victimă:
- sentimente de izolare şi neputinţă;
- diminuare/ pierderea sentimentului de control;
- apariţia stresului şi a fricii mărite faţă de agresor;
- apariţia unor boli psihosomatice( ulcer, migrenă);
- tendinţe de suicid;
- neglijare personală( igiena şi nutriţia);
- apariţia/ creşterea consumului de alcool/ drog.

63
7. CONSECINŢE ALE VIOLENŢEI DOMESTICE ASUPRA VICTIMELOR
Consecinţele violenţei domestice asupra victimei sunt multiple şi foarte serioase; ele apar de
obicei pe toate planurile:
- medicale;
- psihologice;
- profesionale;
- economice.
8. EFECTELE VIOLENŢEI ÎN FAMILIE
În plan fizic:
- ambii soţi au tulburări somatice, de alimentaţie, somn, comportament instinctual;
- datorită consumului de alcool, soţul îşi traumatizează fizic soţia, copii, uneori vecinii ori rudele,
alteori loveşte obiectele din casă distrugându.le. Rănile produse prin lovire, tăiere,zgâriere pot duce
în unele cazuri la moartea victimei.
În plan psihologic : sunt afectate procesele senzoriale, cognitive superioare, procesele reglatorii,
sistemul de personalitate, capacitatea de reacţie, capacitatea de relaţionare socială şi profesională.Ia
naştere feed-back-ul permanent intrapersonal cu urmări din ce în ce mai grave : manifestări agresive
psihice şi morale, gelozie, impulsivitate, iritabilitate, furie, reproşuri, ţipete,etc.
Comportamentul agresiv devine un comportament învăţat, viatimă sau spectator, direct sau
indirect, agresiunile verbale, fizice, morale declanşând în structura afectivă a copilului un
comportament agresiv.
Sunt, de asemenea posibile, comportamentele agresive ale soţului în momentul în care soţia este
însărcinată, astfel că sarcina poate deveni una cu probleme.
În alte cazuri se pot produce depresii, dereglarea ritmurilor fireşti ale organismului, folosirea
alcoolului în mod exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducând la tentative de sinucidere.
Copii care sunt martori ai cazurilor de violenţă vor suferi şi ei depresii şi boli ale sistemului
nervos, şi este foarte posibil să devină şi ei violenţi.
In plan social apar :
- perturbarea releţiilor de familie cu celelalte sisteme sociale : cu reţeaua de rudenie, de prieteni,
colegi, vecini, stres la locul de muncă ;
- modificări negative ale socializării : formarea grupurilor cu dependenţă alcoolică, limitarea
graniţelor familiale,astfel încât cuplul nu mai poate primi ajutor, scopurile familiei sunt
perturbate şi oscilează între nevoia de supravieţuire şi nevoia de stabilitate.
9. EFECTELE VIOLENŢEI DOMESTICE ASUPRA COPIILOR
Agresarea copiilor se întâlneste mai ales în cadrul famiilor în care este prezentă violenţa în
familie.
Studiile arată că 50% dintre bărbaţii care îşi agresează în mod frecvent soţiile, îşi agresează de
asemenea şi copiii.
Copiii care sunt martori ai violenţei domestice manifestă de multe ori probleme emoţionale sau
comportamentale, cum ar fi: sentimente de vină şi autoînvinovăţire pe motivul cauzării violenţei sau
incapacităţii de a stopa violenţa.
Ei pot deveni adulţi introvertiţi, frustraţi, pot eşua în propria căsnicie sau pot deveni la rândul lor
agresori.
10. ABUZUL ASUPRA COPILULUI- FORMĂ PARTICULARĂ A VIOLENŢEI
INTRAFAMILIALE
Protejarea copilului încă de la naştere împotriva oricărei forme de abuz sau exploatare din partea
adulţilor familiei proprii reprezintă unul din punctele stipulate în Convenţia cu privire la Drepturile
Copilului, semnată la 20 noienbrie 1989 şiratificată de România la 25 septembrie 1990.
Datorită specificului vârstei, lipsei de experienţe sociale şi mai ales datorită dependenţei totale
de adult, copiii repreuintă cea mai vulnerabilă categorie socială.

64
11. DEFINIŢII ŞI FORME ALE ABUZULUI ASUPRA COPILULUI
(Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului)
Art.85-(1) Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violenţă, abuz, rel
tratamente sau neglijenţă.
Art.89-(1) Prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se
află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată
viaţa, deuvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea
fizică sau psihică a copilului.
-(2) Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară a unei
persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură
subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Există trei tipuri de abuz asupra copilului:
a ) Abuzul fizic: acţiunea sau lipsa de acţiune din partea unui părinte sau a unei persoane aflată
în poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţă vătămarea fizică actuală sau
potenţială.
El presupune pedepse ca:
Legarea copilului, lovirea, rănirea, otrăvirea, zgârierea,etc.
b) Abuzul sexual: obligarea sau îndemnarea acestuia de către o persoană adultă, să participe la
activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului.
Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să
participe la activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care
servesc obţinerea de către adulţi a plăcerii.
c) Abuzul emoţional: este un comportament comis intenţionat de către un adult lipsit de căldură
afectivă, care jigneşte, batjocoreşte, devalorizeauă, nedreptăţeste sau umileşte verbal copilul,
afectându-i în acest fel dezvoltarea şi echilibrul emoţional.

12. CAUZELE APARIŢIEI ABUZULUI ASUPRA COPILULUI


a) caracteristici parentale:
- adulţii au suferit la rândul lor abuzuri în familia de origine;
- model parental abuziv;
- consumul de alcool/droduri;
- suferă de boli mintale, au sănătatea precară;
- instabili emoţional, lipsiţi de empatie relaţională;
- nu apreciază copilul corect, nu-l aprobă, nu-l acceptă;
- comunicarea deficitară cu copilul;
- au un stil educativ conflictual;
- ataşament redus faţă de copil;
- izolare socială ;
- familie tradiţională ce foloseşte bătaia ca metodă educativă ;
- au comportamente perverse, sadice faţă de copii.
b) Caracteristici ale copilului :
- copil instabil, greu de disciplinat ;
- copil bolnăvicios, cu un handicap ;
- statutul copilului( din alte relaţii, adulterin).
c) Conditii socio-economice şi familiale:
- antecedente penale sau familiale semnificative( divorţ, secrete ale familiei);
- părinte unic sau în relaţie de coabitare/concubinaj;
-izolarea socială a familiei( lipsa prietenilor, rudelor);

65
- conflicte maritale;
- şomaj, decese, mutări frecvente;
- stres economic, sărăcie.
13. CONSECINŢELE ABUZULUI ASUPRA COPILULUI
Consecinţe directe: arsuri, contuzii, plăgi, fracturi multiple,tulburări psihosomatice, alimentare,
ale somnului, de comportament, depresie, tulburări nevrotice(fobii),etc.
Consecinţe asupra dezvoltării copilului: tulburări de comportament,scăderea randamentului
şcolar, scăderea abilităţii cognitive, apariţia unor comportamente antisociale( tendinţe infracţionale).
Consecinţe pe termen lung: ataşament dezorientat, blocaje în relaţiile cu ceilalţi, comportamente
afective negative, izolare afectivă şi sicială, comunicare dificilă, personalitate adultă deficitară, recurg
la violenţa conjugală.

14. STATISTICI GENERALE


Conform unor estimări, violenţa în familie deţine 25% din totalul infracţiunilor de violenţă din
lume. Doar 5% din atacurile violente asupra femeilor sunt raportate la poliţie şi mai puţin de 1%
sunt pedepsite.
Din statistici rezultă, de asemenea, că 82% dintre agresori sunt bărbaţi, cunoscuţi ai victimelor.
Una din 7 femei este violată de soţ, iar 70% dintre femei au fost hărţuite sexual într-un anumit
moment al vieţii lor. Una din 2 fete va fi victima unei forme de abuz sexual înainte de a împlini 18
ani.
Legislaţia din România interzice violenţa în familie conform prevederilor din Codul Penal.
Viaţa socială nu se poate desfăşura normal decât în condiţii de securitate deplină pentru
integritatea fizică şi sănătatea tuturor membrilor societăţii, iar pentru asigurarea acestor condiţii de
securitate, faptele de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei au fost
incriminate şi sancţionate de legea penală.

LUMEA MODERNĂ, GENERATOARE A MANIFESTĂRILOR


VIOLENTE ALE COPIILOR

PROFESOR DINUŢĂ MARILENA


LICEUL DE ARTĂ "DINU LIPATTI"

66
Violenţa şcolară se impune din ce în ce mai mult în atenţia societăţii contemporane şi
mai ales în cea a unor instituţii specializate şi a unor organizaţii
neguvernamentale, sensibilizate de amploarea de necontestat pe care acest
fenomen o capătă, chiar în absenţa unor statistici riguroase şi comparabile, la
diferite nivele de globalizare. O diversitate de forme de violenţă uşoară sau
moderată, dar şi evenimente tragice, aduse la cunoştinţa publicului, reprezintă
expresia vizibilă a unui stil de relaţionare şi a unui comportament social care
valorizează pozitiv violenţa, în detrimentul unor strategii de gestionare şi rezolvare
a conflictelor. Societatea, în ansamblul ei, dar în mod diferenţiat, percepe cu
nelinişte creşterea acestui fenomen, incluzându-l în problematica complexă a
violenţei tinerilor, considerându-l ca un factor care fragilizează sau împiedică o
societate care se doreşte democratică.

Violenţa şcolară nu este un fenomen nou, dar, în trecut, ea s-a manifestat mai degrabă în spaţiul relativ
autonom al şcolii; actualmente, lumea şcolii a căpătat permeabilitate crescută, ca şi transparenţă
instituţională, asimilând tensiunile şi dificultăţile cu care se confruntă societăţile contemporane. În
contextul cultural şi politic european se acceptă şi se promovează ideea că şcoala trebuie să fie un spaţiu
privilegiat, al securităţii, liber de conflicte şi de manifestări ale violenţei societale.

Luând ca reper începuturile instituţionale ale şcolii publice în spaţiul românesc, atât violenţa fizică, cât
şi cea verbală îşi găsesc ilustrări literare celebre. Numai rememorând amintirile din anii de învăţătură ai
lui Ion Creangă cu ai săi nelipsiţi „Calul Balăn” şi “Sfântul Nicolai” sau renumitele metode pedagogice
aşa-zis intuitive şi formele de adresare deloc ortodoxe („Măi, prostovane!”) ale „Unui pedagog de
şcoală nouă” a lui I.L. Caragiale, putem constata cu uşurinţă că pedepsele fizice, cele verbale sau
umilinţele nu i-au ocolit pe elevii care nu prea aveau drag de învăţătură, pe cei fără „aplicaţie” sau pur
şi simplu pe cei neastâmpăraţi. Într-o ipostază mai apropiată în timp, Eugen Ionescu dedică una din
scrierile sale („Lecţia”) exclusiv problemei autorităţii absolute a profesorului, care, în viziunea
dramaturgului, reprezintă în sens metaforic o crimă asupra interesului pentru învăţătură al elevilor.

Ironiile, tachinările şi chiar violenţele între elevi în şcoală au existat dintotdeauna, aspectele
psihosociale ale vieţii de grup incluzând fără îndoială şi situaţii de conflict, soldate cu violenţă fizică
sau verbală. E drept, violenţa elevilor faţă de profesori pare a fi de dată mai recentă, autoritatea
profesorului fiind, în mod tradiţional, subînţeleasă şi de necontestat. Recunoaşterea necondiţionată a
autorităţii profesorului este un rezultat al practicilor pedagogice bazate pe magistrocentrism, adânc
înrădăcinate şi îndelung persistente în sistemul educaţional din România.

De la I. Creangă, I.L. Caragiale sau E. Ionescu până astăzi, vremurile, dar şi şcoala, au suferit
transformări importante. Schimbările din sistemul social şi politic au avut ecouri în modul în care
populaţia a privit importanţa educaţiei, de la opinii care vedeau în şcoală o cale sigură spre reuşita
socială, până la cele conform cărora educaţia nu este o condiţie necesară a modelului social de succes.
Progresele în domeniul psihologiei învăţării, dar şi viziunile moderne asupra educaţiei au redefinit
şcoala ca un spaţiu de viaţă socială, democratic şi deschis către alte sisteme. Astfel de viziuni moderne
asupra educaţiei s-au lovit în perioada regimului comunist românesc de o serie de bariere importante,
cum ar fi ideologizarea învăţământului, cenzura, accesul limitat la sursele de informare, bariere care au
determinat, în sine, tensiuni interne ale sistemului educaţional.

67
Educaţia modernă pune un accent deosebit pe importanţa familiei ca partener. Părinţii, în calitatea
şi de beneficiari indirecţi, ar trebui să cunoască şi să participe în mod activ la educaţia copiilor lor
desfăşurată în grădiniţă. Implicarea familiei nu trebuie să se rezume la participarea financiară, ci şi la
participarea în luarea deciziilor legate de educaţia copiilor, la asigurarea unui mediu de învăţare optim
în familie.
În presa din ultimii ani sunt evidenţiate tot mai mult situaţii de violenţă asupra copiilor exercitată
fie de adulţi, fie de alţi copii. Tocmai de aceea am iniţiat proiectul educativ „Păstraţi zâmbetul
copilăriei”, prin care ne-am propus conştientizarea copiilor şi părinţilor asupra riscurilor unei educaţii
autoritare, abuzive şi identificarea alternativelor de soluţionare a unor situaţii nedorite, conflictuale.
Justificarea proiectului o constituie convingerea că este mai uşor să identifici cauzele ce ar putea
genera situaţiile violente şi să le soluţionezi decât să remediezi consecinţele sau să vindeci traumele.
Colaborarea cu familia se bazează pe o bună comunicare, derularea întâlnirilor cu părinţii având la bază
metodele interactive, tehnicile de gândire critică sau laterală, fapt ce constituie prilejul abordării unor
subiecte variate şi cu un impact emoţional puternic. Implicarea activă a unor părinţi care au profesii ce
facilitează consilierea părinţilor pe probleme de interes general sau particular a condus la rezolvarea
unor probleme dacă nu conflictuale, cel puţin stresante atât pentru copil, cât şi pentru familie.
Am abordat acest proiect din patru perspective (capitole):
II. „Familia ca unitate emoţională”: -conştientizarea şi exteriorizarea sentimentelor în vederea
preîntâmpinării situaţiilor de criză şi a agresiunii transferate
II.”Am şi eu ceva de spus”: -promovarea disciplinei pozitive prin respectarea personalităţii copilului
III.”Motivarea –previne sau întreţine agresivitatea?”: -cunoaşterea şi determinarea intervenţiilor
pozitive şi motivante; efectele demotivării
IV.”Să fii copil e-un lucru greu”: - eliberarea de anxietatea acumulată; facilitarea unor strategii de
rezolvare a conflictelor
Fiecare capitol se adresează în egală măsură părinţilor, copiilor, cât şi cadrelor didactice, pentru
fiecare categorie fiind concepute teme şi mijloace de realizare specifice.
Astfel, în practica cotidiană întâlnim adesea situaţii de adevărate “dueluri“ verbale între adulţi
sau copii pricinuite de anumite “situaţii de atac”( real sau imaginar) la care este supus copilul în
interacţiune cu ceilalţi, fiecare încercând să-şi adjudece victoria prin prisma propriei imagini despre
sine, fără a ţine cont dacă aceasta coincide cu realitatea. Ca urmare a discrepanţei între imaginea de sine
şi realitate, comunicarea are de suferit.
Pe de altă, parte se ştie că fiecare individ reacţionează diferit, în cazul aceleiaşi situaţii de viaţă, în
funcţie de cel căruia se adresează, apărând aşa-numitul sindrom “leul şi iepuraşul”: în raport cu cineva
pe care-l percepe ca fiindu-i inferior (iepuraşul), persoana reacţionează cu vehemenţă, considerându-se
superior (leu), în timp ce faţă de cel pe care-l consideră superior (elefantul) reacţionează cu smerenie,
cu umilinţă chiar (el însuşi considerându-se iepuraş).
Pentru a evidenţia efectele rolul comunicării în gestionarea situaţiilor conflictuale am organizat în
cadrul întâlnirilor cu părinţii jocul interactiv “Leul şi iepuraşul”, utilizând matoda “învăţarea în cerc”,
fiecare părinte exersând diferite roluri centrate pe propriul copil:
Scop: - conştientizarea nevoii de comunicare eficientă prin gestionarea mecanismelor de apărare în
situaţia unui atac real sau imaginar
Obiective: să distingă situaţiile de pericol real de cel imaginar (bănuiala); să adopte o reacţie defensivă,
de apărare sau de atac conform propriei percepţii a realităţii; să redea grafic poziţia proprie faţă de
interlocutori; să compare propria imagine (stima de sine) în raport cu toţi interlocutorii întâlniţi pe
parcursul jocului; să selecteze atitudinile stereotip adoptate faţă de o anumită categorie indiferent de
contextul în care s-a produs evenimentul
Mod de desfăşurare:
 Se organizează mediul educaţional în patru sectoare (staţii) corespunzătoare numărului de
interacţiuni ale copilului: acasă (familia): mama, tata, bunica, bunicul; la joacă (grupul de

68
prieteni): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; în clasă (colectivul
grupei): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; la grădiniţă (personalul
unităţii, părinţii altor colegi): educatoare, profesor, director, administrator, etc
 La fiecare staţie sunt mai multe probe (în plic) specifice mediilor respective
 În cadrul grupului, fiecare membru primeşte un rol (din cele enumerate mai sus)
 Se lucrează la fiecare staţie, timp de 5 min., membrii grupului analizând situaţia dată din
perspectiva rolului asumat şi implicându-se corespunzător acestui rol, apoi se trece la staţia
următoare (cea din dreapta), aşa încât fiecare grup lucrează în toate staţiile
 Sarcinile în staţii se exprimă în aceeaşi tehnică sau diferenţiat: fişe cu personajele
corespunzătoare situaţiei date şi completarea în scris a bulelor de dialog; desen (cu sau fără
bule de dialog); scenariu de teatru (redactarea unui text corespunzător modului de soluţionare a
problemei); redarea schematică a unei situaţii
Utilizare (valoare formativ-educativă): manifestarea reacţiilor optimale, etalarea mecanismelor de
apărare, evidenţierea cercului vicios, sesizarea situaţiilor (tendinţelor) de sub(supra) estimare,
preamărire, permisive, etc
Nu de puţine ori vedem copii încruntaţi sau într-o stare de vădită suferinţă, dar nu putem declanşa
acel mecanism care să ne permită pătrunderea în lumea lor pentru a cunoaşte cauzele ce au generat
această stare; tot mai mult copiii au manifestări
agresive sau tensionale cu cei din jur (având diferite modele
din sfera familială sau socială: rude, personaje de filme) dar
nu conştientizează consecinţele, nu-şi asumă faptele.
Pentru a cunoaşte şi preîntâmpina astfel de situaţii, am
aplicat „Blazonul personal”, conceput ca joc de masă sau ca
desen (în funcţie de abilităţile copilului), astfel:
Scop: formarea deprinderii de gândire valorizantă; formarea
unei imagini de sine realistă şi pozitivă
Obiective: să exprime sentimentele trăirile; să aprecieze critic
propriul comportament, asumându-l; să identifice aspectele
care-l reprezintă; să completeze corespunzător fiecare
compartiment (simbolic-prin desen, sau aplicând imagini);
să denumească aspectele redate
Mod de desfăşurare:
• Copilul primeşte o fişă pe care este desenat un blazon,
trusă culori,creioane,
• Se explică semnificaţia blazonului: ne reprezintă (caracterizează) atât aspectele pozitive, cât şi
cele negative
• Se explică rolul blazonului în cunoaşterea persoanei care îl deţine.
• Se discută despre semnificaţia fiecărui compartiment
• Copilul lucrează individual pentru completarea fiecărui compartiment cu imaginile, simbolurile,
cuvintele corespunzătoare
• Educatoarea urmăreşte comportamentul copilului în timpul lucrului şi notează răspunsurile
Valoare formativă: cunoaşterea cauzelor anxietăţii copilului; depistarea universului în care trăieşte
copilul şi a valorilor dominante; creşterea stimei de sine;permite descărcarea streului şi a anxietăţilor
acumulate
Putem spune că familia trebuie să ofere copilului sentimentul de siguranţă, însă el trebuie şi să înveţe
să trăiască şi să acţioneze în mod adecvat, oferindu-i posibilitatea de a veni în contact cu diversitatea
vieţii şi cu existenţa bogăţiei umane

69
“ELEVII VIOLENTI”

Prof. Dinu Iuliana


Scoala Nr. 156 “Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, Bucuresti, Sector 6

De-a lungul timpului, in fiecare societate s-a manifestat violenta, brutalitatea. Aceasta a aparut atat la
cei aflati in straturile superioare ale societatii – guvernanti, aristrocati, militari, etc., cat si la cei situati
la periferia acesteia – talhari sau batausi. Cel mai puternic si-a folosit forta pentru a se impune in fata
celui mai slab. Oamenii s-au schilodit si chiar s-au omorat unii pe altii.
Ce ganduri ne trec prin minte cand vedem imaginea unei caprioare devorate de lup?
Dar atunci cand un tanar sanatos si robust se manifesta violent fata de un copil sau un batran lipsit de
aparare? Putem invinovati pentru faptele lor, deopotriva, si lupul si tanarul?
Ar fi ridicol sa acuzam de imoralitate lupul infometat care sfasie caprioara, intrucat acesta este modul
lui firesc de a se hrani, de a supravietui. Animalele se supun instinctelor, sunt “programate”, nu au
capacitatea de a decide, de a alege intre bine si rau. Ele sunt, deci, in afara moralitatii.Spre deosebire de
animal, tanarul despre care vorbim este o fiinta rationala, are capacitatea de a aprecia, de a discerne
intre bine si rau. El ar fi trebuit sa nu se lase prada impulsurilor sale, sa reziste prin vointa tentatiei de a
deveni violent, chiar daca, sa presupunem, copilul in cauza era vinovat de savarsirea unei fapte rele.
Vointa tanarului nu a fost suficient de puternica pentru a-si putea invinge pornirea agresiva. Fapta lui
este imorala!
Viata morala presupune, deci, educarea vointei!
In acest sens, scoala are un rol din ce in ce mai important prin modelele de conduita oferite. Educatia
morala este o latura a educatiei care are in vedere formarea copilului / tanarului in concordanta cu
valorile, principiile, normele si regulile sociale care regleaza relatiile dintre oameni.
Educatia morala este un proces continuu, toate disciplinele de invatamant, cu situatiile educative
specifice avand o contributie in sfera morala. In functie de varsta elevilor, de contextul general, de
continutul utilizat drept suport pentru educatia morala, etc. profesorul poate alege strategii analogice,
inductive, deductive, algoritmice, euristice, conversative, dirijate, expozitive, actionale s.a.m.d
Exista, pe langa metodele si situatiile generale de predare-invatare, educative-metode specifice de
educatie morala-ele fiind utilizate pentru formarea constiintei morale(mai ales metodele cu caracter
expozitiv) sau pentru formarea comportamentului moral al elevilor (metodele actionale).
Principalele metode de educatie morala sunt: explicatia, prelegerea, dezbaterea, chestionarul, exemplul,
studiul de caz, exercitiul moral, jocul de rol, formularea unor cerinte, reflectia, convorbirea etica,
comunicarea persuasiva, sugestia, autoanaliza, ordinul, instructajul.
Fiecare metoda poate fi pusa in aplicare prin procedee diferite: prelegerea- prin procedee, conferinte,
referate tematice; convorbirea morala-prin dialog moral, dezbatere, povestiri, comentariul moral;
exemplul moral poate fi direct-indirect, real-imaginar; exercitiul moral se poate realiza prin procedee
externe (ordinul, dispozitia, lamurirea, incurajarea, stimularea) sau prin procedee interne(exersarea
propriu-zisa, autoevaluarea morala).
Metodele de educatie morala nu se aplica separat, ele sunt mai eficiente, in momentul in care sunt
combinate.

70
Activitatile de educatie morala pot fi organizate sub forma de joc, activitati didactice, activitati de
dirigentie, activitati extradidactice, activitati cultural-sportive sau concursuri, vizionarea unor filme,
teatre, spectacole. Ca materiale sunt utilizate lecturile, biografiile, proverbele, filmele, imaginile.
Cea mai eficienta forma de organizare a clasei de elevi, educatia morala este organizarea frontala, in
colectiv, dar pentru unele situatii sunt potrivite forme de organizare individuala sau in grupuri de elevi.
Evaluarea rezultatelor educatiei morale este un proces cu un specific aparte: forma de evaluare
preponderenta este evaluarea continua, iar ca metode specifice amintesc: aprobarea si dezaprobarea in
diverse variante: acordul, lauda, evidentierea, recompensa sau dezacordul, observatia, mustrarea,
admonestarea, avertismentul, pedeapsa.
Chiar daca evaluarea are un caracter difuz, profesorul/invatatorul poate orienta elevul spre
comportamente morale adecvate in urma unor chestionari orale sau ca urmare a unor probe practice,
observand activitatea si interactiunile lui sociale.
Dar nu numai scoala trebuie sa fie unica institutie sociala care se implica in educatia morala. Familia,
comunitatea(etnica, nationala, internationala), Biserica, institutiile cultural-educative(biblioteci, muzee,
teatre, cinematografe) contribuie la realizarea educatiei morale, fiind in interdependenta, de aceea este
important ca ele sa se desfasoare convergent, unitar, scoala si familia avand in acest sens un rol “
catalizator”
In Romania, opt scoli din zece se confrunta cu fenomene de violenta, in diverse forme: violenta intre
elevi, violenta elevilor fata de profesori, violenta profesorilor fata de elevi, violenta verbala sau, in
cazurile cele mai grave, violenta fizica Anumite tipuri de scoli sunt insa mai violente decit altele,
conform rezultatelor unui studiu realizat, recent, de Institutul de stiinte ale Educatiei (ISE) pe un
esantion de 1.207 de unitati de invatamint preuniversitar din Romania, cu un numar de 585.734 de
elevi.
In 73,3% dintre scolile generale si 80,6% din scolile post-gimnaziale se inregistreaza diverse acte de
violenta, conform studiului realizat de ISE.

Cea mai intilnita forma de violenta este, conform precizarilor celor 1.207 de directori de unitati de
invatamint, violenta intre elevi, aceasta manifestindu-se des sau foarte des in aproximativ 20% dintre
scoli si rareori in peste 71% dintre unitati.

Violenta elevilor fata de profesori se inregistreaza rar in peste 40% dintre scoli si des si foarte des in
1,3% din totalul scolilor analizate.
Violenta scolara poate fi interpretata ca violenta institutionala ca atare, in sensul ca prejudiciul si
suiferinta se realizeaza prin intermediul regulamentelor scolare, ele decurg din structurile
organizationale si din raportul de putere instruita.
In acest context de exemplu, etichetarile, discriminarile, injuriile, atitudinile ironice ale unor profesori,
anumite metode sau proceduri de orientare scolara, caracteristice unor probe de evaluare, toate acestea
reprezinta forme de violenta.
Pentru a intelege resorturile si efectele violentei institutionale, devine foarte important studiul
reprezentarilor elevilor asupra fenomenului de violenta intrucat marturiile cu privire la violenta scolara
au un puternic caracter subiectiv: cu alte cuvinte trebuie sa ne raportam permanent la conceptul de
violenta resimtita si subiectiva.

Intre principalele surse ale violentei institutionale putem enumera:

• Conceptia si realizarea relatiei pedagogice exclusiv ca relatie de putere, se defineste prin dinamica:
profesorul domina elevii, elevii se lasa dominati. Puterea profesorului decurge din statutul sau si se
manifesta in plan normativ, actional si axiologic. Raportul de putere dintre profesor si elev creaza
tensiuni intre cele doua parti, iar nervozitatea si stresul astfel generat devin elemente constitutive ale

71
vietii scolare, reprezentand o forma de violenta. Distanta intre conceptia profesorilor si cea a elevilor cu
privire la relatia pedagogica, face ca aceasta sa devina o sursa de frustrare si violenta in scoala. In viata
scolara, frustrarea provine din opozitia intre asteptarile profesorilor si elevilor cu privire la relatia
pedagogica de subordonare si obedienta
• Decalajul intre aspiratiile/valorile elevilor si oferta/practica scolara, vizibil la urmatoarele paliere:-
atitudinea profesorilor fata de elevi: pe de o parte, elevii vor sa fie tratati ca fiinte mature, responsabile,
pe de alta parte, profesorii isi percep elevii ca fiind dependenti de stiinta lor
- tipul de disciplina - elevii doresc un stil al disciplinei scolare bazat pe negociere, care sa tina cont de
capacitatea lor de autodirijare in timp ce profesorii prefera stilul bazat pe supraveghere si control
excesiv
- tipul de valori – elevii valoreaza aspectul practic al unui profesor si utilitatea imediata a cunostintelor.
Ei cred ca trebuie sa isi asume o pozitie activa pe piata muncii si valorizeaza puternic profesia, in timp
ce profesorii valorizeaza instructia scolara, cultura si moralitatea
- tipul de profesor – elevii isi doresc profesori intelegatori, apropiati, deschisi la dialog, empatici,
capabili sa personalizeze relatia pedagogica; profesorii isi doresc elevi linistiti si conformisti.Trebuie
remarcat faptul ca forma de violenta cea mai frecvent evocata de profesori este zgomotul produs prin
comunicarea neautorizata intre elevi, elevii percepand lipsa de comunicare ca fiind principala forma de
violenta a profesorilor fata de elevi, alaturi de nedreptatea si lipsa de intelegere.Reputatia de elev
violent, cu probleme de comportament, poate compromite, prin efectul Oedip, relatia pedagogica cu
educatorul, acesta din urma recurgand la o serie de forme de violenta institutionala(comunicare
restransa doar la mesajul instructiv, control excesiv, pedepse disproportionate in raport cu conduita),
pentru a preveni incidentele cu un astfel de elev.
Exista insa si o multitudine de factori externi care determina violenta in mediul scolar, printre care cei
mai importanti sunt:• Abundenta de modele de conduita agresiva din mass-media. Tot mai multi
psihologi si sociologi sunt de acord ca scenele agresive, continute pe programele TV. si cinematografice
pot constitui factori incitativi, care faciliteaza realizarea actelor agresive• Marimea scolii si
suprapopularea ei: cu cat scoala este mai mare cu atat scade posibilitatea unei supravegheri eficiente
• Esecul scolar. S-a demonstrat ca rata violentei scolare creste proportional cu indicele de esec.
Educatia morala clasica, prin metodologia ei specifica, previne si rezolva starile tensionale, pana la un
anumit nivel, daca profesorul o aplica la timp, corect, eficient.
Fara a aprofunda, mentionez ca strategii rezolutive, adaptabile la situatii:
-identificarea motivului real, generator al starii tensionale
-analiza comparativa, cu obiectivitate, a variantelor expuse
-sugerarea punerii in situatia celuilalt
-medierea, consultatia, consilierea
-utilizarea sistemului recompenselor
-organizarea de discutii in grup si cu alti factori interesati (parinti, diriginti, prieteni, consilier)
-cererea de scuze in mod direct, la nivel de grup sau clasa, cu explicatia necesara
-antrenarea partilor aflate in conflict in realizarea unor proiecte comune
-punerea in situatii de competitie, pentru a dovedi capacitati, conduite pozitive
-apelul la factori de specialitate (medici, psihologi, juristi, asistenti sociali, etc.) in cazul abaterilor,
devierilor grave de comportament
-utilizarea sistemului de sanctiuni, pedepse, dezaprobari, etc.

Bibliografie:
1.Internet: www.scoalaparintilor.ro; www.famouswhy.ro; www.didactic.ro
2.E.Joita (coordonator), “Pedagogie si elemente de psihologie scolara”, Editura Arves, 2003
3.”Dirigintele si ora de dirigentie”, Editura Tribuna Invatamantului, Bucuresti, 1994

72
4.M.L. Lacatus (coordonator), “Manual de cultura civica”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1995
5.S.Iancu, “De ce merg unii elevi incruntati la scoala?”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1983

73
STRATEGIE DE PREVENIRE ŞI INTERVENŢIE
PRIVIND VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

Anișoara GHERGHE & Vasilica GHERGHE


Școala ,,George Topârceanu”- Mioveni, Argeș

Reprezentanții Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului consideră că cea mai bună strategie de a combate violența în
unitățile de învățământ este cea bazată pe “modelul ecologic”. Astfel, mai marii ministerului spun că violența școlară trebuie abordată
la nivel individual, relațional, comunitar și social. La nivel individual vor fi identificați elevii cu potențial violent și cauzele care pot
determina manifestări de violență din partea acestora, programe de asistență individualizată pentru elevii implicați în cazuri de
violența, precum și implicarea activă a elevilor violenți în programe de asistență realizate în parteneriat de școala și alte instituții
specializate cum ar fi Poliția comunitară sau Biserica. Totodată, strategia recomandă responsabilizarea elevilor cu comportament
violent prin aplicarea unor măsuri de intervenție cu potential educativ și formativ.
Se va evita centrarea exclusiv pe sancțiune și vor fi eliminate pedepsele care contravin principiilor pedagogice precum
sancționarea comportamentului violent prin notă, repetenție. La urmatorul nivel, cel relațional, strategia are în vedere colaborarea
școlii cu familiile elevilor violenți, în toate etapele procesului de asistență a acestora, și organizarea de întâlniri în școală, vizite în
familii, programe extrațcolare cu participarea comună a elevilor, a părinților, a cadrelor didactice și a specialiștilor. Alte măsuri
constau în identificarea unor părinți-resursa care să se implice în activitățile de prevenire sau în rezolvarea cazurilor de violență și
inițierea unor programe de informare pentru părinți în legătură cu dificultățile de adaptare a copiilor la mediul școlar ți despre violența
școlară.

1. Obiective la nivelul şcolii


• Identificarea şi evaluarea dimensiunii fenomenului de violenţă în şcoală şi în mediul proxim acesteia.
• Sensibilizarea tuturor actorilor şcolii cu privire la sursele, cauzele şi efectele fenomenelor de violenţă în şcoală.
• Atragerea şi implicarea reprezentanţilor comunităţii în acţiuni de prevenţie şi combatere a violenţei în şcoală.
• Elaborarea unei strategii la nivel instituţional privind ameliorarea fenomenelor de violenţă la nivelul şcolii ( Strategia de prevenire şi
combatere a violenţei în şcoală –SPCVS).
• Elaborarea şi testarea unor instrumente de identificare, monitorizare şi evalare a fenomenelor de violenţă în şcoală (care s ducă la
elaborarea unui Barometru al violenţei în şcoală, ca instrument operativ pentru intevenţie), ca parte a Planului de Dezvoltare al Şcolii – PDS.
• Implicarea actorilor de la nivelul şcolii şi de la nivelul comunităţii în derularea activităţilor dezvoltate în cadrul strategiei.
• Diseminarea proiectului la nivelul altor unităţi de învăţământ.

74
2. Plan de actiune
Actori Acţiuni de Acţiuni de intervenţie Indicatori de Diseminare
conştientizare evaluare
ELEVI - dezbateri privind : Organizarea unui ciclu de workshop-uri - gradul de o Implicarea elevilor în
legislaţia specifică; cu elevii, pentru realizarea de produse cu familiarizare a activităţi ca
regulamentul şcolar şi tematică specifică: elevilor cu tema “Săptămâna anti-
noţiunile de disciplină - proiecte - gradul de implicare violenţă”
şi regulă - materiale multimedia: fotografii, a elevilor în o Publicarea unor
- participare activă la filme, observări, desene, proiectele cu produse ale proiectului
orele de dirigenţie pe compuneri, eseuri, postere) tematică pe site-ul şcolii, în
tema violenţei, - broşuri/plante pe tema violenţei şi antiviolenţă. reviste, broşuri;
- realizare de referate, distribuirea lor altor elevi - schimbări de postere, bannere
eseuri, roiecte studii de - activităţi extracurriculare: atitudine în raport cu o Prezentarea directă a
caz sau schiţe sportive, turistice, artistice, situaţiile de violenţă rezultatelor în alte
(individual sau în campanii sociale, concursuri în şcoală contexte: tabere,
grup), pe tema - asumarea rolului de mediatori în seminarii, întâlniri
violenţei, având ca conflicte ţi constituirea unor o Informarea părinţilor
suport documentaţie echipe de intervenţie în situaţii de şi implicarea acestora
pusă la dispoziţie de criză.
grupul de intervenţie; Va fi implicat în acţiuni şi Consiliul
- participarea la Elevilor.
concursul privind Vor fi imlicaţi în toate activităţile elevii
alegerea unui slogan şi cu potenţial violent.
a unei sigle.
CADRE - Participare la o Desfăşurarea de discuţii în grup cu elevii - stilul de • “Săptămâna anti-
DIDACTICE sesiune de informare din şcoală şi părinţii acestora în scopul comunicare/ violenţă
privind violenţa, identificării următoarelor aspecte: strategii de • Cercuri pedagogice;
organizată prin - percepţii şi reprezentări ale profesorilor interacţiune • Articole în reviste d
implicarea unor privind violenţa în şcoală şi societate; profesor- especialitate;
specialişti: cursuri - probleme, cazuri, situaţii de violenţă în elevi; • Intervenţii media;
privind legislaţia, şcoală şi societate. - abilităţi de • Lecţii deschise
exemple practice, Probleme, cazuri, situaţii de violenţă mediere a
• Portofolii cu acţiuni
studii de caz, modalitţi concrete. unor situaţii
din cadrul proiectului,
de identificare şi Propuneri privind soluţii, activităţi, conflictuale,
din care vor fi depuse la
intervenţie adecvate, intervenţii la nivelul şcolii pe tema de lucru în
CCD
modalităţi de implicare prevenirii violenţei. echipe mixte

75
a părinţilor şi a În această activitate va fi implicat în profesori-
comunităţii în priml rând grupul de lucru car va fi elevi;
activităţile de instituit la nivelul şcolii pentru - modalităţi de
prevenire şi combatere coordonarea activităţilor antiviolenţă, reacţie la
a violenţei în şcoală. alcătuit din cadre didactice, consilier intervenţiile
- Organizarea de şcolar/ psiolog, reprezentanţi ai părinţilor elevilor;
dezbateri privind şi elevilor. - transparenţa
regulamentul şcolar şi Desfăşurarea în cadrul orelor de şi
regulamentul elevilor dirigenţie şi consiliere a unor activităţi obiectivitatea
- Dezbateri privind privind violenţa în şcoală: evalării.
legislaţia specifică - prezentarea Strategiei şcolii;
- facilitarea procesului de Vor mai fi evalate:
dentificare şi lanificarea unor - gradul de implicare
activităţi concrete la nivelul a profesorilor în
clasei/ şcolii de prevenire şi activităţi : numărul
combatere a violenţei, pe baza de activităţi,
ropunerilor elevilor; relevanţa
- dezbaterea unor teme/cazuri rezultatelor,
privind violenţa. stimularea
Organizarea unei lecţii demonstrative participării elevilor.
privind violenţa.
Organizarea de activităţi extraşcolare în
scopul ameliorării şi diminării
fenomenuli.
DIRECTORI Identificarea • Constituirea unui grup de lucru la - Gradul de • Prezentarea în
problemelor şcolii cu nivelul şcolii, cu rol de coordonare, implicare în diferite ocazii a
impact asupra monitorizare şi evalare a activităţilor activităţile derulate. strategiei;
violenţei; conţinute în strategia anti-violenţă a - Relevanţa / • Disemniarea în
Identificarea şcolii. adecvarea strategiei mass- media
aspectelor importante • Elaborarea unei strategii coerente pentru nevoile şcolii;
care urmează a fi SPCVS şi includerea ei in PDS. - Eficienţa
introduse în strategia • Coordonarea tuturor activităţilor la sistemului de
şcolii privind nivelul şcolii. monitorizare şi a
prevenirea violenţei; • Includerea pe agenda întâlnirilor motivării cadrelor
Includerea în planul de formale ale şcolii a unor informări didactice şi a
dezvoltare a şcolii a elevilor.

76
unei strategii de privind activităţile şi rezultatul lor.
prevenire a violenţei • Elaborarea “Barometrului
pe termen scurt şi violenţei în şcoală”.
mediu (1-4 ani); • Motivarea cadrelor didactice şi a
asigurarea unui mediu elevilor pentru a se implica în
şcolar adecvat, cât şi a proiect.
unui mediu sigur
proxim şcolii, în
scopul evitării
situaţiilor de conflict.
Identificarea
principalelor bariere
de comunicare la
nivelul şcolii.
În toate aceste acţiuni
directorul va implica
grupul de lucru , cu rol
de prevenţie.
PĂRINŢI Participare la întâlniri Constituirea unui grup de părinţi care să - gradul de implicare • Implicarea în
de informare, se implice la activităţi. a părinţilor în activităţile cuprinse în
documentare privind activităţile derulate “Săptămâna
legislaţia şi Participarea grupului de părinţi la antiviolenţă”.
regulamentul de ordine implementare SPCVS .
interioara
Dezbateri Participarea la activităţi de prevenţie şi
Participare la activităţi combatere
organizate de elevi şi
cadre didactice
CONSILIER Participare la o sesiune Coordonarea unui centru de resurse în - Gradul de • Prezentarea
ŞCOLAR de informare privind domeniul violenţei şcolare, cu rol de implicare în programului specific de
violenţa, organizată informare, formare, mediere şi asistenţă activităţile derulate. asistenţă psiho-
prin implicarea unor în probleme privind violenţa şcolară. - Relevanţa / pedagogică de
specialişti: cursuri Implicarea grupului de lucru constituit adecvarea prevenire şi combatere
privind legislaţia, din cadre didaxctice, elevi, părinţi. programului de a violenţei în şcoală.
exemple practice, Desfăşurarea de discuţii de grup cu elevii asistenţă pentru • Prezentarea
studii de caz, modalitţi din şcoală şi părinţii acestora (împreună nevoile şcolii; rezultatelor
77
de identificare şi cu grupul de lucru) în scopul identificării - Eficienţa implementării
intervenţie adecvate, uno modalităţilor de programului anual de
modalităţi de implicare r aspecte privind: intervenţie cuprinse asistenţă.
a părinţilor şi a - percepţii/reprezentări ale cadrelor în programul de • Articole in reviste de
comunităţii în didactice privind violenţa în asistenţă; specialitate.
activităţile de şcoală şi societate; eficienţa • Disemniarea în rândul
prevenire şi combatere - probleme, cazuri de violenţă în programului de consilerilor şcolari.
a violenţei în şcoală şcoala noastră; asistenţă • Implicarea în
- propuneri privind soluţii, situaţii individualizat. activităţile cuprinse în
de violenţă în şcoala noastră. “Săptămâna
Elabrarea unui program de asistenţă antiviolenţă”.
individuală pentru elevi, cadre did. şi
părinţi implicaţi (autori sau victime) prin
care se urmăreşte:
- conştientizarea consecinţelor
actelor de violenţă;
- îmbunătăţirea imaginii de sine a
actorilor implicaţi;
- prevenirea apariţiei dispoziţiilor
afective negative;
- dezvoltarea autonomiei şi
autocontrolului.
REPREZENTANŢI Particiare la activităţi Implicarea reprezentanţilor locali în - Gradul de • Participare la
AI COMUNITĂŢII de informare cu privire dezbateri privind oportunitatea implicare a “Săptămâna anti-
Autorităţile locale, la activităţile ce vor fi dezvoltării unor programe deasistenţă autorităţilor în violenţă”.
ISJ, poliţia de desfăşurate în cadrul privind combaterea violenţei şcolare în activităţile derulate. • Intervenţii ale
proximitate, şcolii. parteneriat şcoală-comunitate. Relevanţa / reprezentanţilor
Biserica Stabilirea de acorduri Implicarea în activităţi cuprinse în adecvarea comunităţii locale în
de colaborare. Strategia şcolii. acordurilor de media.
colaborare şcoală-
comunitate.

3. Strategia de evaluare

78
Se va utiliza o metodologie complexă de evaluare care va cuprinde diferite tipuri de instrumente (chestionare, fişe de observaţii,
ghiduri de interviu). Vor fi utilizate atât instrumente de autoevaluare, de evaluare (de către directorul şcolii şi grupul de lucru la
nivelul şcolii), cât şi de evaluare externă (inspectori şcolari).

Bibliografie :
• Ordin nr.1409/29.06.2007 cu privire la aprobarea strategiei Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului cu privire la
reducerea fenomenului de violenţă în unităţile de învăţământ preuniversitar.
• Anexa la OMECT nr 1409-2007_Strategia nationala privind violenta.pdf
• “Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală”, Ghid practic pentru directori şi cadre didactice, ISE, 2006

79
IMPACTUL VIOLENŢEI ASUPRA COPILULUI

Prof. Florescu Maria- Grupul Şcolar ,, Ion Cantacuzino” Piteşti


Prof. Puiu Elena- Colegiul Tehnic Feroviar ,, Mihai I ”Bucureşti

Violenta este exercitarea unei puteri fizice sau psihice de catre o persoana (sau mai multe)
asupra altei persoane (sau altor persoane) aflata intr-o pozitie lipsita de putere. Orice comportament
verbal si psihic care raneste, intimideaza, insulta sau afecteaza integritatea si demnitatea unei
persoane. Comportamente precum acordarea de porecle, ridiculizare, raspandirea unor zvonuri false,
tachinare, hartuire, obtinerea unor lucruri cu forta si impotriva vointei unei persoane si violenta
psihica
“ Violenţa este în primul rând o problemă de comunicare”. Acolo unde individul nu este
capabil să comunice, intervine violenţa. Mass-media promovează non-comunicarea, iar incitarea la
violenţă este amplificată”Prof.Dr. Tiberiu Mircea (şeful Clinicii de Psihiatrie Infantilă din
Timişoara)
În privinţa riscurilor la care sunt expuşi elevii, pot fi enumerate:
 Violenţa verbală, fizică şi emoţională;
 Esecul şcolar şi lipsa interesului şcolii şi al familiei pentru preîntâmpinarea acestui
eşec;
 Consumul de alcool, tutun, droguri ilicite, substanţe excitante ale sistemului nervos
( existenţa unor baruri cu diverse jocuri distractive în vecinătatea şcolilor, multe
dintre acestea fără reglementări restrictive);
 Sedentarismul şi acumularea de energie negativă;
 Alimentaţia necorespunzătoare asociată cu subalimentaţia cronică,
 Stresul la care sunt supuşi tinerii prin supraîncărcare sau prin relaţionare defectuoasă
profesor-elev; Specialiştii europeni au ajuns la concluzia ca stresul elevilor este
factorul care declanşeaza violenţa în şcoli.
 Psihologii avertizează că numărul ridicat al orelor de curs ale elevilor le provoacă
acestora probleme psihice şi ii face să recurgă la acte de violenţă.
Elevii români petrec în medie aproximativ 36 de ore pe săptămână la şcoală, în timp
ce părinţii lor stau în jur de 40 de ore pe săptămînă la serviciu
 Interesul extrem de scăzut din partea profesorilor pentru aspectul formativ al
educaţiei;
 Deficitul educativ în familie, relaţiile conflictuale între părinţi şi greşelile acestora
faţă de copii;
 Exercitarea unei presiuni mai puţin vizibile din partea grupului de prieteni;
 Lipsă de informare pe tematică sexuală şi relaţii sexuale neprotejate la vârste
precoce.
Elevii consideră că printre cele mai mari ameninţări la care sunt expuşi în şcoli sunt: abuzul
emoţional din partea elevilor şi a cadrelor didactice, la care se adaugă şi lipsa de înţelegere
În schimb, profesorii consideră ca ameninţări la adresa elevilor din şcoală, lipsa de înţelegere şi
nesupravegherea din partea părinţilor.

80
Motivaţia acestei discrepanţe poate fi raportată la faptul că elevii şi cadrele didactice văd fiecare
problema din perspectiva propriei poziţii în şcoală, dar şi a diferenţelor majore de înţelegere între
cele două categorii de subiecţi privind responsabilităţile pe care le au în mediul şcolar.
Potrivit unui raport de cercetare realizat de organizaţia “Salvati Copiii !”, în decembrie 2008, se
arată că 73 la sută dintre elevii de gimnaziu şi 77,8 la sută dintre liceeni au identificat problematica
consumului de droguri, drept un subiect de mare interes şi ca una dintre cauzele violenţei în mediul
şcolar.
De cele mai multe ori, pentru a înţelege actele de violenţă în şcoli este important să cunoaştem
motivele care duc la declanşarea acestora şi mai ales impactul asupra personalităţii tinerilor. De
multe ori copilăreşti pentru un adult, motivele violenţei fizice sau verbale în mintea unor adolescenţi
sunt grave, ceea ce îi face să reacţioneze în funcţie de felul în care concep o anumită situaţie sau în
funcţie de nivelul de educaţie primit.
Exista patru factori care contribuie la dezvoltarea unui comportament violent:
1. Atitudinea negativă din partea părinţilor sau a persoanei care are grija de un copil sau
adolescent;
2. Atitudinea permisivă sau tolerantă faţăă de comportamentul agresiv al unui copil sau
adolescent;
3. Părinţi care apelează la violenţă pentru a controla copilul sau adolescentul;
4. Tendinţa naturală a copilului sau adolescentului de a fi arogant.
Majoritatea agresorilor sunt baieti, dar si fetele pot fi agresoare. Fetele care sunt agresoare
folosesc uneori abordari indirecte precum bârfa, manipularea prietenilor, minciuni, şi excluderea
cuiva dintr-un grup (SMITH; SHARP, 1994)
Cum ajunge copilul violent ?

 Imitaţia
Copiii imită acţiunile părinţilor lor, ale altor copii şi ale eroilor din media, în special când
acţiunea este recompensată şi copilul admira şi se identifică cu acel model.
Când se generalizează, acest proces creează ceea ce uneori se numeşte scenarii cognitive pentru
rezolvarea problemelor sociale complexe.
 Stimularea agresiunii prin insensibilizarea la efectele violenţei
Cu cât un copil priveşte mai multă violenţă televizată, cu atât acceptă ca valid un comportament
agresiv. Mai mult, copiii care privesc scene violente devin suspicioşi şi se aşteaptă ca şi alţii să se
poarte violent –fapt ce promovează comportamentul agresiv.
 Justificarea
Un copil care s-a comportat agresiv priveşte programele cu violenţă de la televizor pentru a-şi
descărca vina şi a-şi justifica agresiunea. Copilul se simte apoi mai puţin inhibat în a fi agresiv din
nou.
 Activarea gândurilor, a sentimentelor şi a comportamentelor agresive existente
Asta explică de ce copiii observă un tip de agresiune în familie, pe stradă sau la televizor şi apoi
comit alt tip de agresiuni. Chiar şi un obiect inofensiv care a fost asociat cu agresiunea poate stimula
mai târziu violenţa.
 Excitarea psihologică şi insensibilizarea
Cu cât copiii sunt spectatori frecvenţi ai unor acte de violenţă cu atât ei vor prezenta o medie
scăzută a nivelului excitării psihologice la noi scene cu violenţă. Excitarea stimulată prin vizionarea
de violenţă este iniţial neplăcută, dar copiii care întâlnesc constant acte de violenţă se obişnuiesc cu
aceasta şi răspunsurile lor emoţionale şi psihologice scad.
 Violenţa din filme
Violenţa în televiziune nu este un fenomen recent. Studiile arată că ratele mari ale vizionării TV
sunt corelate cu creşterea uzului de ţigări, cu sporirea consumului de alcool şi cu o invazie a

81
activităţii sexuale la tineri. Copiii privesc la televizor singuri sau cu un prieten, dar nu împreună cu
familia. Studiile efectuate au ajuns la concluzia că peste 50% din programele pentru copii conţin
violenţă.Programele TV au puterea de a influenţa întregul program zilnic al unui copil.
Nesupravegheat, un copil s-ar putea uita la televizor în permanenţă.
O statistică des citată arată că, în medie, un copil se uită la TV între 4 şi 5 ore zilnic şi 10 ore în
week-end. În viaţa unui copil, privitul la TV este o experienţă senzorială importantă. Cei mai mulţi
copii aleg ca formă principală de divertisment televizorul. Copilul obişnuit stă la TV în jur de 4 ore
zilnic – iar copiii din familiile mai sărace petrec şi mai mult. În ambele cazuri, copilul petrece mai
mult timp la TV decât discutând cu părinţii sau jucându-se cu alţi copii sau mergând la şcoală sau
citind cărţi. Timpul petrecut la TV este în defavoarea timpului petrecut în familie, timpului de joacă
şi timpului de lectură care ar putea însemna dezvoltarea limbajului.
Copiii care sunt expuşi la violenţă sunt mai predispuşi decât alţii să privească lumea ca pe un loc
violent şi să exagereze posibilitatea de a fi implicaţi într-un act agresiv.
Folosirea neprofesională a avertismentelor pentru părinţi şi a anunţurilor violenţei au făcut
programele mai atrăgătoare.

Efectele psihiatrice ale violenţei

Pe lângă agresivitatea sporită, numeroase studii au demonstrat că expunerea la descrieri ale


violenţei provoacă desensibilizare şi creează un climat de frică.
Copiii sunt afectaţi de violenţa media prin:
- Creşterea agresivităţii şi a comportamentului antisocial;
- Creşterea spaimei de a deveni victime;
- Insensibilizarea lor faţă de violenţă şi victimele violenţei;
- Creşterea apetitului pentru mai multă violenţă în divertisment şi în viaţa reală;
- Copiii cred că adesea consecinţele comiterii unui act violent sunt minime şi că cei care suferă
agresiunea vor reveni după un timp la viaţă sau la normalitate.

Abuzul şi neglijenţa faţă de minori

Un act făcut de părinţi sau persoane din anturajul copilului din care ar putea rezulta moartea,
traume grave corporale sau emoţionale, abuzul sexual sau exploatarea minorului.
Neîndeplinirea unei activităţi din care rezultă un pericol iminent cu grave consecinţe.
Neglijenta este lipsa de asigurare a necesităţilor bazale ale copilului şi presupune:
 Neglijenţă fizică (ex., lipsa de hrană sau căldură sau absenţa unei supravegheri adecvate);
 Neglijenţă medicală
 Neglijenţă educaţională (ex.neglijarea necesităţilor emoţionale ale copilului, sau permiterea
copilului să folosească alcool sau droguri)
Abuzul fizic ( leziuni corporale ca rezultat al înţepării, lovirii, strivirii, târârii, asfixierii, provocate
cu mâna, piciorul, cureaua sau alte obiecte.Acestea sunt considerate ca un abuz indiferent dacă
persoana are sau nu intenţia declarată de a-i face rău copilului.
 Abuzul sexual include activităţile pe care părinţii sau o persoană din anturajul copilului le
face asupra acestuia: incest, viol, sodomie şi exploatarea a copilului în scop de prostituţie sau
producere de materiale pornografice.
 Abuzul emoţional - poate include critici constante, ameninţări, sau pedepse ca şi lipsa de
afecţiune, aprobare sau îndrumare.
Următoarele semne pot arăta prezenţa abuzului sau neglijării copilului:
Semne ale abuzului asupra copilului
- Schimbări bruşte în comportament sau scăderea neaşteptată a performanţei şcolare;
- Absenţa ajutorului pentru probleme corporale sau medicale evidente care nu ar avea cum să
scape atenţiei parinţilor;
- Probleme în învăţare sau dificultăţi de concentrare care nu drept cauză îmbolnăviri sau alte

82
cauze psihologice;
- Este neliniştit, încordat, este excesiv de ascultător, pasiv sau retras;
- Absenţa supravegherii din partea părinţilor;
- Arsuri, zgârieturi, vânătăi, cearcăne inexplicabile sau apărute brusc;
- Pare speriat de părinţi şi protestează sau plânge când este timpul să meargă acasă;
- Retragere la apropierea unui adult;
- Copilul se plânge că părinţii sau alţi adulţi care au grijă de el îl maltratează.
Semne ale neglijării copilului
- Absentează frecvent de la şcoală;
- Cerşeşte sau fură hrană sau bani;
- Este murdar ,lipsa hainelor adecvate pentru vremea de afară;
- Consum de alcool sau alte droguri;
- Senzaţia că nimeni acasă nu îl îngrijeşte.
Semne ale abuzului sexual
- Are dificultăţi la mers sau la a se aşeza;
- Adesea refuză să meargă la ore de sport sau alte activităţi fizice;
- Are coşmaruri sau transpiraţii nocturne;
- Vorbeşte despre un abuz sexual din partea părintelui sau a altui adult care are grijă de el;
- Este ascuns şi izolat.
Semne ale maltratării emoţionale
- Are comportamente extreme, încăpăţânare, respingere, agresivitate sau pasivitate;
- Faţă de ceilalţi copii se comportă fie ca un adult fie ca un copil mult mai mic (se leagănă);
- Dezvoltarea fizică şi emoţională este întârziată;
- Vorbeşte despre absenţa ataşamanetului parental;
- Părinţii îl critică, îl minimalizează constant,sunt neinteresaţi de copil, refuză să îi ofere ajutor
atunci când acesta are probleme, resping frecvent copilul.
Cand părinţii şi şcoala nu oferă un model pozitiv de relaţionare, copiii nu vor învăţa metode
paşnice de rezolvare a problemelor. Ei vor învăţa răspunsuri antisociale : să se bată sau să-şi
exteriorizeze sentimentele în moduri necorespunzatoare.
Copiii care cresc într-un mediu familial afectat de violenţă domestică, pot să aibe sau să
dezvolte : dureri de stomac, de cap, ulcer, tulburări de somn, întârzieri în dezvoltare sau regresie,
performanţe şcolare slabe, capacitate scăzută de adaptare la situaţii noi, slabă apreciere de sine,
dificultăţi în relaţionare precum şi sentimente de frică, furie, neîncredere, vinovăţie, neajutorare,
probleme de comportament : fuga de acasă, limbaj şi comportament agresiv. Invaţă ca violenţa este
un mod legitim de rezolvare a conflictelor sau de control asupra unei situaţii.

Bibliografie:
- Gheorghe – Eugeniu Bucur, Octavian Popescu- Educaţia pentru sănătate în familie şi în şcoală,
Editura Fiat Lux, 2004
- Mihai-Bogdan Iovu- Conceptualizarea abuzului si neglijarii copilului in familie , Editura Lumen,
2009;
- Simona Sanzianu- Fuga de acasa a adolescentilor (evaluari, implicatii, atitudini), editura Lumen,
2006;
- Turliuc Maria Nicoleta, Iolanda Tobolcea- Violenţa în familie: între stigmatizare, acceptare socială
şi intervenţie terapeutică, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008;
- Turliuc Maria Nicoleta- Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, 2004;
**** Suport de curs- Programul Naţional de Educaţie pentru sănătate în şcoala romînească,
Formare de formatori-, 31 octombrie -5 noiembrie 2004

83
O ŞCOALĂ FĂRĂ VIOLENŢĂ,
DEZIDERAT SAU REALITATE ?

Autor: Prof. psiholog, Irina Ciobănel


Colegiul Naţional ,,Mircea cel Bătrân”, Constanţa

În ultimele decenii, violenţa a cunoscut o evoluţie ascendentă, atât în sens cantitativ, cât şi ca
gravitate, suscitând interesul psihologilor şi al pedagogilor pentru studierea sa. În prezent, asistăm la
pătrunderea acestui fenomen chiar şi în mediul securizant al familiei, afectând cele mai frumoase
clipe de linişte ale membrilor acesteia.
Violenţa reprezintă una dintre problemele cele mai complexe cu care se confruntă societatea,
impunându-se controlul acestui fenomen în vederea stabilirii unui echilibru al relaţiilor
interpersonale.
Cea mai eficientă acţiune de prevenire a consecinţelor agresivităţii şi de reducere a izbucnirii
acesteia sub forma unor acte violente este capacitatea membrilor unei societăţi de a identifica, prin
cunoaştere, manifestările agresivităţii şi posibilitatea de anihilare a sa, printr-un comportament
adecvat.
Populaţia vizată de cercetare se regăseşte în mediul şcolar gimnazial, considerând că
adolescenţii ar avea mai multe şanse de înfrânare a agresivităţii, dacă acest aspect ar putea fi
identificat din timpul preadolescenţei.
Am utilizat două eşantioane de subiecţi, din învăţământul gimnazial, totalizând 91 de elevi,
reprezentative pentru populaţia constituită de elevii de gimnaziu, cu vârste cuprinse între 10 şi14 ani
şi au fost obţinute prin randomizare.
În vederea stabilirii nivelului de agresivitate prezent în mediul şcolar, am recurs la
următoarele instrumente: Inventarul de Personalitate Freiburg, Testul color Luscher, Testul de
frustraţie Rosenzweig şi un instrument personal (C.D.A.C)
În urma analizei şi interpretării datelor s-a stabilit că nivelul agresivităţii care caracterizează
preadolescenţii, în mediul şcolar, este relativ ridicat. Cunoaşterea profilului psihologic al elevilor
agresivi (profil identificat în urma cercetării şi care include trăsăturile: impulsivitate, nervozitate,
orientarea spre acţiuni care implică un risc deosebit, dominanţa, sadismul, răzbunarea, labilitatea
emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa autocontrolului), oferă posibilitatea de a-i repera în
mediul şcolar pe cei care sunt predispuşi la acte violente.
Activitatea de identificare a elevilor cu un mare potenţial agresiv permite cadrelor didactice
şi profesorului psiholog să stabilească anumite planuri de abordare şi de reorientare a acestora spre
acţiuni cu caracter constructiv, în sensul de evitare a violenţei.
Întrucât cercetarea a demonstrat că această realitate nu se raportează direct la vârsta sau la
genul căruia îi aparţin persoanele agresive, deducem că ea poate afecta pe fiecare dintre noi (direct
sau indirect), dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Importantă este dezvăluirea mecanismelor
implicate de agresivitate, pentru a o putea domina, prevenind astfel violenţa.
Cercetarea a permis propunerea şi aplicarea unor tehnici de management al conduitelor
agresive şi invită la elaborarea unor noi demersuri cu caracter investigativ, care să aprofundeze
aspectele identificate, în vederea dinamizării relaţiilor din mediul şcolar, cu scopul prevenirii,
respectiv combaterii violenţei.
Raportându-ne la concluziile extrase, am iniţiat proiecte şi parteneriate menite să asigure prevenirea
şi combaterea violenţei în cadrul unităţii şcolare şi să ofere exemple de bune practici.
Cuvinte cheie : agresivitate, violenţă, management, resurse umane, optimizare, proiecte, succes
şcolar.

84
ARGUMENT

Date fiind complexitatea şi actualitatea acestui aspect al realităţii cotidiene (violenţa),


cunoaşterea adecvată a mecanismelor sale şi a relaţiilor stabilite cu alte fenomene prezintă un real
interes, atât pentru cercurile ştiinţifice, cât şi pentru oamenii care se confruntă zilnic cu astfel de
manifestări.
Mijloacele de comunicare în masă sunt însetate de senzaţionalul agresiv. Sensibilitatea faţă
de acest fenomen a crescut datorită expunerii zilnice la un şir de orori care generează traumatisme
de mare amploare. Agresivitatea devine, astfel, mult mai diversificată, mult mai nuanţată, în raport
direct cu complexitatea sufletului omului contemporan. Intenţionat sau nu, societatea produce şi
cultivă frica, angoasa, care constituie forme ale agresivităţii psihoafective, omul modern fiind nevoit
să înveţe şi să trăiască fenomenul agresiv pe tot parcursul vieţii sale, sub diferite forme ale violenţei.
O operaţie de sondare în mecanismele secrete de producere a agresivităţii altora ne oferă
prilejul de a face o introspecţie în propria noastră fiinţă, descoperind sursele propriei agresivităţi.
În societate regăsim întreaga paletă a formelor violenţei: în propriile noastre case, în
instituţii, în mijloacele de transport, etc. De cele mai multe ori, manifestările persoanelor agresive
sunt criptice sau în stare de latenţă şi le descoperim numai în situaţia în care se exteriorizează prin
acte violente. În momentul impactului social, datorită lipsei noastre de cunoaştere a fenomenului,
conduitele agresive se dezlănţuie. Pentru că nu cunoaştem fenomenul, nu ştim nici ce comportament
să adoptăm pentru a ne salva de consecinţele acestuia, atât propria persoană, cât şi grupul social
căruia îi aparţinem.
Oamenii coabitează fără a fi diferenţiaţi pe criterii de reactivitate şi, până la manifestarea
agresivităţii, sunt consideraţi a fi persoane echilibrate şi integrate corespunzător în grupul social.
Cea mai eficientă acţiune de prevenire a consecinţelor agresivităţii şi de reducere a izbucnirii
acesteia este capacitatea membrilor unei societăţi de a identifica, prin cunoaştere, manifestările
agresivităţii şi posibilitatea de anihilare a sa, printr-un comportament adecvat. Spectrul agresivităţii
umane este deosebit de larg, iar mediul şcolar este cotat ca având înalţi parametri ai
comportamentului agresiv.
Caracterul dinamic al comportamentului agresiv a generat modalităţi multiple de abordare a
acestuia. O analiză pertinentă, în acest sens, se poate desfăşura numai pe baza integrării
cunoştinţelor din domeniile: etologie, biologie, fiziologie, psihologie, pedagogie, sociologie,
antropologie culturală, etc. Adăugând varietatea formelor de manifestare a conduitelor agresive şi
explicaţiile diverse care le sunt atribuite acestora, remarcăm faptul că ele se condensează sub forma
unui fenomen controversat, care stimulează interesul multor oameni de ştiinţă, dar şi al celor care
debutează în investigarea aspectelor esenţiale ale existenţei umane.
A trata agresivitatea ca fenomen cu semnificaţii strict negative şi mai ales ca exclusiv
dependent de subiectul agresiv este un demers limitativ, din perspectiva educaţiei, motiv pentru care
ne propunem să analizăm structurile fundamentale şi mediul de formare a conduitelor agresive, în
sensul adoptării unor soluţii optime.
Violenţa reprezintă o realitate socială care necesită o abordare obiectivă, menită să identifice
soluţii care pot fi utilizate în vederea prevenirii şi a reducerii sale. Verificând măsura în care nivelul
de agresivitate afectează comportamentul elevilor, se pot identifica modalităţi de tratare individuală,
care să culmineze cu menţinerea sau cu transformarea atitudinii, în raport cu normele şcolare, dar şi
programe ample, destinate managementului conduitelor agresive. Identificând resorturile
agresivităţii putem combate, în mod real, violenţa.

ANALIZA AGRESIVITĂŢII ŞI A VIOLENŢEI, CA FENOMENE CARE POT AFECTA


MEDIUL ŞCOLAR
1. Agresivitatea – delimitări conceptuale
Referitor la încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către specialişti,
remarcăm lipsa unui consens şi chiar mai mult decât atât, prezenţa unei diversităţi mai mari a
punctelor de vedere decât în cazul altor aspecte de natură psihologică. Refuzul adoptării unui criteriu

85
unic în vederea abordării agresivităţii se explică prin marea complexitate a acestei realităţi. Se
impun, astfel, anumite delimitări conceptuale. Agresivitatea nu trebuie confundată cu un
comportament antisocial, cu delincvenţa sau cu infracţionalitatea, întrucât nu orice manifestare de
acest tip poate fi caracterizată prin agresivitate. Destul de frecvent, agresivitatea este asociată şi
chiar confundată cu violenţa, datorită acţiunii lor simultane în diverse situaţii. Se observă, în cazurile
menţionate, tendinţa de a generaliza elemente cu caracter ocazional, care trebuie evitată. În acest
sens, se impune definirea agresivităţii, pentru a o separa (din raţiuni de ordin metodologic) de
aspectele cu care este identificată, în mod eronat.
Termenul provine din latinescul ,,agressio”, care înseamnă ,,a ataca”. Acesta se referă la o
stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile
în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării
sau umilirii unei fiinţe sau a unui lucru, învestite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare
şi constituie pentru el o provocare. Avându-şi originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului
nervos central, agresivitatea este o însuşire a fiinţelor vii, pe toată scara evoluţiei acestora. Aceste
trăsături caracterizează agresivitatea umană, manifestată în cadrul relaţiilor socioafective, registrul ei
întinzîndu-se de la atitudinea de pasivitate şi indiferenţă, refuz de ajutor, ironie, tachinare, până la
atitudinea de ameninţare şi acte de violenţă propriu-zisă. În sens restrâns, acest termen se raportează
la caracterul agresiv al unei persoane. Într-o accepţiune mai largă, termenul caracterizează
dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăţi, nici de luptă. Pe un plan şi
mai general, caracterizează acea dispoziţie fundamentală, datorită căreia fiinţa vie poate obţine
satisfacerea trebuinţelor sale vitale, în special alimentare şi sexuale.
O lărgire in extremis a noţiunii de agresivitate poate conduce la echivalarea acesteia cu activitatea.
Agresivitatea este, desigur, o formă a activităţii. Fiecare act agresiv reprezintă o formă a activităţii,
dar nu orice activitate are caracter agresiv.
Antropologii utilizează termenul ,,agresiv” ca un sinonim pentru ,,războinic” şi consideră
drept acte agresive numai ciocnirile dintre grupuri de tipul războaielor, în timp ce etologii care se
ocupă de acest aspect comportamental consideră drept agresiv orice act care duce la separare sau
subordonare.
Psihologii sociali definesc agresivitatea ca fiind o conduită care intenţionează să facă rău, să
producă altuia durere, suferinţă sau moarte.
Agresivitatea este considerată a fi ,,orice formă de conduită orientată cu intenţie către
obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri şi
daune.” (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi,1997)
Agresivitatea reprezintă ,,o formă de comportament ofensiv a individului, care se consumă în plan
acţional sau verbal, constituind reacţia sa la o opoziţie, reală sau numai imaginară, din partea
celorlalţi.” ( Chelcea, Golu, Mamali, Pânzaru, Tucicov-Bogdan, 1981)
Pentru Neculau (1996), agresivitatea este ,,o caracteristică a acelor forme de comportament
orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune materiale, moral-psihologice sau
mixte.” Un rol deosebit, în analiza actelor agresive, este jucat de intenţie: persoana trebuie să
intenţioneze să facă rău, pentru ca actul său să fie considerat agresiv.
Principalele forme în care se prezintă agresivitatea sunt: excitabilitatea (sensibilitatea
maximă a sistemului nervos central faţă de factorii de mediu extern sau intern), impulsivitatea (actul
de violenţă agresivă), propulsivitatea (declanşarea agresivităţii datorită unui resort intern, în mod
involuntar), violenţa (utilizarea forţei pentru a se manifesta superioritatea), comportamentele
aberante (abaterile de la normalitatea ansamblului de manifestări observabile), comportamentul
agresiv (faptele antisociale).
Nu toate formele de agresivitate au un caracter negativ. Există situaţii în care anumite forme de
agresivitate sunt nu doar admisibile, dar chiar şi necesare. Sarcina educaţiei nu constă în blocarea
tuturor manifestărilor agresive ale copilului, ci în transformarea celor antisociale în prosociale, în
substituirea formelor brute de agresivitate prin alte forme care să poată fi acceptate de societate.
Când copilul sau adolescentul îşi apără deschis convingerile, atunci el aplică forme ale agresivităţii

86
prosociale, care susţin interesele colectivităţii. O astfel de atitudine se formează în relaţia specială
dintre educator şi copil.
Este dificil să se realizeze discriminări între cele două concepte, agresivitate şi violenţă.
M.Floro încearcă o diferenţiere în baza a trei criterii :
1. un criteriu funcţional: agresivitatea este o potenţialitate ce permite dirijarea acţiunii; ea ţine mai
mult de gândire, de analiză , în timp ce violenţa este de ordinul acţiunii noastre, o acţiune adaptată
obiectivului ce trebuie atins.
2. un criteriu de ordin topologic: agresivitatea este mai ales internă, în timp ce violenţa este mai ales
externă.
3. un criteriu etic: în timp ce agresivitatea , înţeleasă ca potenţialitate care îi permite individului să
înfrunte problemele, poate fi considerată acceptabilă, violenţa, în calitatea ei de acţiune ce produce
durere, este inacceptabilă.
2. Principalele forme de manifestare a agresivităţii în şcoală
Agresivitatea în şcoală este un fenomen extrem de complex, cu o diversitate de forme de
manifestare, care justifică folosirea terminologiei specializate.
A vorbi despre agresivitate, ca realitate cu semnificaţii strict negative, şi mai ales ca exclusiv
dependentă de subiectul agresiv, reprezintă un demers limitativ, din perspectiva educaţiei. De aceea,
ne propunem să analizăm structurile fundamentale şi mediul de formare a conduitelor agresive.
Principalele forme de manifestare a conduitelor agresive ale elevilor la nivelul şcolii sunt
vandalismul şcolar şi violenţele şcolare, de natură: fizică, verbală, psihologică şi simbolică.
Există o agresivitate a indiferenţei tuturor celor implicaţi în actul educaţional. Copilul poate
creşte în medii în care indiferenţa este rivalul esenţial al educaţiei în spiritul toleranţei, al respectului
de sine şi faţă de cei din jur. În analiza agresivităţii manifeste, se reafirmă contextualitatea ei, căci
interrelaţiile transformă individul într-un element al unui sistem, subordonându-l regulilor de
funcţionare ale acestuia. Dacă agresivitatea individului şi a grupului sunt semne ale unui apel la
comunicare, deducem că lipsa de comunicare determină indiferenţa faţă de propriile responsabilităţi
şi refuzul intercondiţionării. Indiferenţa celor care iau deciziile majore şi a educatorilor generează
frustrări esenţiale: lipsa bucuriei de a trăi, de a fi copil, adolescent, tânăr, om. Acestea produc un lanţ
de reacţii agresive, cu efecte distructive.
Agresivitatea indiferenţei simbolizează abandonul regulilor de solidaritate, ale cărui consecinţe
nefaste tind să fie conştientizate tot mai mult de către educatori.
În trecut, vandalismul şi violenţele şcolare erau interpretate ca fenomene disfuncţionale,
indezirabile şi chiar patologice. În ultimul deceniu, ele au început să fie percepute ca un fenomen
normal şi funcţional, care trebuie înţeles de educatori ca un gen particular de feedback, cu funcţia de
a semnaliza acele situaţii care impun o intervenţie educativă adecvată. Aceste manifestări deviante
pot exprima faptul că elevii percep situaţia ca fiind ameninţătoare, innacceptabilă, sau că au nevoie
de ajutor; de asemenea, ele pot indica educatorului că anumite reguli, după care se ghidează, nu sunt
funcţionale şi reclamă înlocuirea cu altele, concordante cu particularităţile situaţionale. Conduitele
agresive pot semnifica un protest împotriva unui eveniment neplăcut, provocat de cadrul didactic
sau nevoia de activitate, de stimulare, de recunoaştere sau de atenţie din partea acestuia.
Interpretarea agresivităţii elevilor din această nouă perspectivă, determină şi o altă concepţie
privind intervenţia educativă. Dacă se recunoaşte că agresivitatea elevilor nu este expresia unor
aspecte psihopatologice ale personalităţii lor, ci reacţii inadecvate la anumite situaţii frustrante,
specifice vieţii şcolare, premisa fundamentală a intervenţiei devine afirmarea capacităţii elevilor de a
se controla, de a-şi gestiona ei înşişi comportamentul, de a interveni sau participa la rezolvarea
propriilor probleme de comportament.
Considerăm că prezentarea principalelor forme de manifestare a conduitelor agresive la
nivelul şcolii în paralel este mai utilă, în vederea vizualizării trăsăturilor acestora, decât configurarea
lor succesivă. De aceea, recurgem la această modalitate în cele ce urmează:

Vandalismul şcolar este rezultatul unei Violenţa şcolară este, din punct de
descărcări a agresivităţii sau o răzbunare dirijată vedere statistic, cea mai frecventă conduită de

87
împotriva bunurilor materiale. (Frechette, 1987) devianţă şcolară, atingând o creştere
Se manifestă sub forma unor acte de violenţă spectaculoasă în ultima perioadă, în multe ţări
specifice, orientate către obiecte, bunuri sau ale lumii.
proprietăţi. Violenţa personală are cel mai mare indice în
Până în 1980, era perceput în mod şcoală, comparativ cu celelalte medii
stereotip, ca fiind arhetipul acţiunii fără motiv, instituţionalizate din societate, mediul şcolar
fără sens, făcut la întâmplare. fiind cotat ca având cei mai înalţi parametri ai
Odată cu creşterea statistică a actelor şi cu agresivităţii.
abordarea ştiinţifică a conduitelor vandale, s-a În orice atac agresiv regăsim apelul la
clarificat faptul că acestea au o motivaţie şi un forţă, pentru transformarea unui individ în
mesaj specific. instrument, în folosul personal, precum şi apelul
Din perspectivă socială, majoritatea la violenţă, pentru înlăturarea sau devalorizarea
studiilor sociologice constată că vandalismul semenului, perceput ca adversar.
este o conduită specifică adolescenţilor de sex În funcţie de planul de manifestare a
masculin, proveniţi din clasele sociale atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus
defavorizate şi care trăiesc în marile oraşe. victimei, se poate discerne între violenţa fizică şi
Reprezentanţii teoriei subculturilor delincvente violenţa psihologică, verbală.
consideră vandalismul o soluţie pentru Efectele violenţelor fizice vizează atât sănătatea
problemele grupului, soluţie percepută de şi integritatea corporală a victimei, cât şi
vandali ca fiind echitabilă, corectă, atât în evoluţia sa psihologică: în plan cognitiv –
termeni instrumentali, cât şi în termeni autopercepţie negativă -, iar în plan emoţional –
simbolici, expresivi şi emoţionali. teamă, depresie.
Actele de vandalism oferă grupului: Violenţele verbale, psihologice, afectează în
acţiune, excitaţie, ocazia luării unor decizii şi special stima de sine.
asumării unor riscuri, sentimentul controlului şi În raport cu responsabilitatea pentru
al puterii, senzaţia că se implică în ceva producerea violenţelor, distingem: violenţa
important şi că nu rămân la periferia cursului instituţionalizată şi violenţa noninstituţionali-
vieţii. zată. Prima formă decurge din modul de
În cele mai multe cazuri, vandalismul nu funcţionare a şcolii. Violenţa şcolară poate fi
este un act de agresivitate lipsit de semnificaţie. interpretată ca violenţă instituţionalizată, căci
Considerând diferenţele relevante, atât la nivel prejudiciul şi suferinţa se realizează prin
individual, cât şi la nivel social-contextual, intermediul regulamentelor şcolare; ele decurg
formele de vandalism vor avea, în special, din structurile organizaţionale şi din raporturile
valenţe catharctic-expresive. de putere instituite. În acest context, formele de
Variatele tipuri de vandalism au în comun violenţă pot fi reprezentate de: etichetările,
faptul că derivă din sentimentul nedreptăţii; discriminările, injuriile, atitudinile ironice ale
astfel, vandalismul devine o formă de restaurare unor cadre didactice, de anumite metode sau
a echităţii, prin modificarea propriilor percepţii, proceduri de orientare şcolară, de caracteristicile
schimbarea raportului avantaj-dezavantaj şi unor probe de evaluare.
creşterea propriului avantaj. (Şoitu, 2001) Sursele violenţei instituţionale sunt:
Teoria modelului echităţii explică a) conceperea şi realizarea relaţiei pedagogice
producerea vandalismului prin acţiunea exclusiv ca relaţie de putere;
conjugată a trei serii de factori moderatori: b) decalajul între aspiraţiile sau valorile elevilor
a) autocontrolul subiectului; şi oferta sau practica şcolară;
b) caracteristicile mediului fizic; c) nedreptatea cadrelor didactice;
c) caracteristicile grupului; d) imobilismul;
Se impune prezentarea fiecărui factor, având în e) funcţia de selecţie şi de ierarhizare a şcolii;
vedere caracteristicile esenţiale ale acestora: f) competiţia între elevi.
a) Autocontrolul presupune reprezentarea Analizând aceste surse, distingem următoarele
psihologică a nivelelor de libertate ale aspecte:
individului în diferite contexte, ceea ce a) Conceperea şi realizarea relaţiei pedagogice
influenţează perceperea funcţionării exclusiv ca relaţie de putere; se defineşte printr-

88
alternativelor disponibile, în funcţie de interese. o dinamică de tipul: cadrul didactic domină
Cu cât creşte nivelul de autocontrol, cu atât se elevii; elevii se lasă dominaţi. Raportul de putere
reduc şansele de producere a actelor vandale. cadru didactic-elevi creează tensiuni, iar
b) În mediul şcolar, vandalismul a devenit, în nervozitatea şi stresul devin elemente
ultima perioadă, un fenomen curent. Şcoala, ca constitutive ale vieţii şcolare, reprezentând o
instituţie, a devenit una dintre ţintele preferate formă de agresivitate. Distanţa între concepţia
ale atacurilor vandale, atât din partea elevilor, cadrului didactic şi a elevilor, referitoare la
cât şi din partea celor din afara mediului şcolar. relaţia pedagogică devine sursă de frustrare şi
Pentru a explica acest fenomen, majoritatea violenţă în şcoală. În acest caz, elevii doresc un
studiilor invocă trăsăturile mediului fizic, în învăţământ comprehensiv şi personalizat, bazat
special tarele arhitecturale ale clădirilor şcolare, pe relaţiile pedagogice de parteneriat, în timp ce
certitudinea de a fi libere în anumite perioade de educatorii preferă stilul autoritar, care le
timp, semnele de indiferenţă din partea alimentează poziţia de putere în clasă. Aceste
autorităţilor, etc. diferenţe generează frustrare.
c) Grupul şcolar generează situaţii Cadrul didactic se poate confrunta cu anumite
competiţionale şi ierarhizări care oferă dileme, în ceea ce priveşte stabilirea tipului de
oportunitatea valorizării unor elevi, dar în relaţii cu elevii (Păun, 1999):
acelaşi timp îi frustrează pe cei care nu reuşesc -a baza aceste relaţii pe afecţiune sau pe
să facă faţă cerinţelor şi care vor fi tentaţi să indiferenţă;
dezvolte conduite agresive. Acestea din urmă se -a limita aceste relaţii la transmiterea
vor manifesta în plan comportamental în cazul cunoştinţelor sau a le extinde asupra
în care vor interveni momente favorabile. personalităţii elevilor;
În mod particular, vandalismul şcolar - a judeca elevii după criterii generale
prezintă o serie de elemente caracteristice, (rezultatele şcolare) sau în funcţie de calităţile
legate de: lor unice, individuale;
-organizarea şi funcţionarea instituţiei educative; - a satisface propriile sale interese sau ale
-caracteristicile demografice ale populaţiei elevilor.
şcolare; Perspectiva psihanalitică situează la baza
- practicile sociale specifice; oricărui proces educaţional factorii represivi
- capacitatea şcolii de a eticheta sau ierarhiza care se opun tendinţelor pulsionale ale copilului;
elevii. procesul educaţional include un nucleu care
Indicele de vandalism şcolar, diferă de la constă în reprimarea instinctelor primare şi în
o şcoală la alta, în funcţie de următorii factori: dezvoltarea valorilor morale, care să le
-mărimea şcolii: cu cât şcoala este mai mare, cu înlocuiască, contribuind astfel la formarea
atât scade posibilitatea supravegherii continue şi supraeului individului.(Enăchescu, 1998)
eficiente şi cea a identificării şi sancţionării În acest context, educatorul reprezintă
vandalilor; autoritatea, el fiind arhetipul modelului patern;
-situarea şcolii în zone cu indice mai mare al elevii sunt preluaţi de educator din familiile lor,
criminalităţii; având, din punct de vedere psihanalitic,
-compoziţia etnică, socială, rasială a populaţiei semnificaţia de fii, prin statutul lor de discipoli.
şcolare: cu cât efectivele şcolare sunt mai Acest statut îi subordonează simbolic şi real
eterogene, cu atât indicele de vandalism şcolar voinţei educatorului sub a cărui îndrumare se
creşte. află şi căruia îi datorează ascultare. Relaţia
Ca distribuţie în timp, cea mai mare frecvenţă a pedagogică de subordonare şi obedienţă este, din
acestui tip de acte se distinge în weekend-uri şi punct de vedere psihanalitic, o relaţie oedipiană,
în vacanţe, urmate de intervalele de după şi căci presupune represiune din partea
dinaintea cursurilor, în acest timp ţinta devenind educatorului. Astfel, elevii vor percepe şcoala ca
foarte vulnerabilă. pe o instituţie totalitară, de tip frustrant.
Motivaţia specifică include: b) Decalajul între aspiraţiile sau valorile
-existenţa unor deficienţe în organizarea elevilor şi oferta sau practica şcolară: elevii vor
activităţii educative; să fie trataţi ca persoane mature, responsabile,
-deficienţe de natură psihopedagogică; dar cadrele didactice îi percep ca fiind

89
-anumite schimbări în mentalitatea autorităţilor dependenţi de ştiinta lor. În timp ce elevii
şcolare; aşteaptă să fie apreciaţi, trataţi şi recunoscuţi în
-transferul responsabilităţii financiare pentru funcţie de aspiraţiile, interesele şi caracteristicile
deteriorări, către companiile de asigurări; lor de personalitate, cadrele didactice preferă să
-atmosfera impersonală, anonimă a şcolii; îşi structureze atitudinea faţă de elevi valorizând
-sentimentul elevilor de a fi abandonaţi de o singura variabilă – succesul şcolar. În astfel de
scoală; situaţii, trebuie avute în vedere urmatoarele
-deficienţe în relaţia şcolii cu familiile elevilor şi aspecte:
transferul reciproc al responsabilităţii pentru - Tipul de disciplină: elevii doresc un stil al
conduitele indezirabile ale elevilor. disciplinei şcolare bazat pe negociere, care să
Costurile economice şi sociale sunt foarte mari. ţină cont de capacitatea lor de autodirijare;
Ca tipologie, în şcoală predomină: cadrul didactic preferă stilul bazat pe
vandalismul- joc, vandalismul vindicativ şi cel supraveghere şi control excesiv.
maliţios. -Tipul de valori: elevii valorizează aspectul
Semnificaţia vandalismului şcolar este, în practic al unei profesii şi utilitatea imediată a
majoritatea cazurilor, o reacţie de protest; poate cunoştinţelor, valorizând puternic profesia;
fi interpretat ca o modalitate de a depăşi educatorii valorizează instrucţia şcolară, cultura,
plictiseala, ca un act de răzbunare împotriva unei moralitatea.
situaţii, percepută ca nedreaptă, sau ca un protest -Tipul de cadru didactic: elevii doresc educatori
împotriva autorităţilor şi regulilor şcolare. înţelegători, apropiaţi, deschişi dialogului,
În fiecare şcoală există elevi cu conduite vandale capabili să personalizeze relaţia pedagogică;
izolate, accidentale, precum şi elevi la care profesorii doresc elevi conformişti, liniştiţi.
reacţia de tip vandal s-a cronicizat. La copiii la Strategiile utilizate în cazul decalajului sunt:
care autocontrolul nu este încă format, dură – educatorii se afirmă ca superiori elevilor,
conduitele de vandalism sunt, între anumite distanţi, nu încearcă să-i cunoască, nu permit
limite, naturale şi orice incident şcolar de acest iniţiative, negocieri, iar din perspectiva didactică
gen poate fi prelucrat în sens pedagogic, recurg la expunere -; flexibilă –permite dialog şi
urmărindu-se un dublu obiectiv: învăţarea- relaţii pedagogice personalizate- .
exersarea autocontrolului şi evitarea sau c) Nedreptatea cadrelor didactice: elevii doresc
diminuarea situaţiilor frustrante, inechitabile. egalitate în tratament, în raport cu colegii; în caz
Când asemenea demersuri nu duc la rezultate contrar, are loc o formă de violenţă psihologică
sesizabile, iar tipul de reacţie agresivă se fixează din partea educatorilor către educaţi.
şi se generalizează, semnificaţia acestui tip de d) Imobilismul: elevii sunt dinamici, expansivi,
conduită este aceea a unei inadaptări severe la au tendinţa de a se mişca, de a explora şi de a
normele şi valorile şcolare, impunându-se astfel, manipula; şcoala le cere să fie liniştiţi,
pentru diminuare, un demers specializat. ascultători; astfel, ia naştere conduita agresivă.
e) Funcţia de selecţie şi de ierarhizare a şcolii
provoacă devalorizarea de sine a celor cu eşecuri
şcolare, generând etichetare, marginalizare şi
excludere.
f) Competiţia între elevi produce sentimente de
rivalitate şi conflicte (Debarbieux, 1991).

Elevii vin la şcoală marcaţi de modelele de conduită agresivă din familie sau din mass-
media; ei au angoasele, frustrările, rivalităţile lor, pe care le „rezolvă” uneori prin propriile
manifestări agresive. La şcoală au asigurate condiţiile propice, căci există: potenţiale victime (copiii
mai slabi decât ei), ocazii (recreaţii, activităţi sportive, locuri nesupravegheate), şi motive (dorinţa
de valorizare, de statut, de atenţie). Educaţia şcolară promovează forme specifice de agresivitate,
tensiuni cadre didactice – elevi. Cele două forme de agresivitate coexistă, au dinamică proprie,
alimentată de cauze specifice.
Aceste tipuri de agresivitate au anumiţi factori comuni:

90
- abundenţa de modele de conduită agresivă din mass-media, căci scenele agresive sunt factori
incitativi pentru realizarea actelor de acest gen;
- mărimea şcolii, cât şi suprapopularea ei, întrucât într-o şcoală mai mare scade posibilitatea de
supraveghere eficientă, iar într-o clasă mai mare se deteriorează climatul afectiv-educativ, prin
scăderea posibilităţii de contact personal;
- eşecul şcolar: s-a dovedit că rata agresivităţii creşte direct proporţional cu indicele de eşec;
- tipul de disciplină: grija acordată de personalul şcolii şi de părinţi respectării disciplinei are un
efect de diminuare a agresivităţii.
Indiferent de cauză şi tip, agresivitatea este un fenomen trăit de cel puţin doi protagonişti:
autorul şi victima.
Autorii pot fi elevi cu un potenţial agresiv ridicat, cu deficienţe de autocontrol, impulsivi şi
imaturi social. Din punct de vedere academic, au rezultate şcolare mediocre, motivaţie redusă pentru
studiu, concretizată în absenţe frecvente. Ca vârstă, sunt în special elevi de şcoală primară sau de
gimnaziu, manifestându-se un declin vizibil al conduitelor agresive între 14 şi 16 ani. Pot fi foste
victime, care şi-au dezvoltat un model de reacţie agresivă, din teama de a nu mai fi victimizaţi.
Victimele-elevi au, în general o stimă de sine scăzută, fiind frecvent victime ale neglijării
sau ale abuzului emoţional, din partea părinţilor. Ele dezvoltă un model patologic al ataşamentului
emoţional. Sunt nesigure în relaţiile cu ceilalţi, speriate de gândul că orice persoană de care se
ataşează le va abandona.
Din punct de vedere fizic au, în general, o constituţie mai fragilă şi probleme de imagine (acnee,
fizionomii care nu corespund idealului vârstei, etc). Au, de obicei, hobby-uri „demodate”, care le
singularizează între colegi: cântă la vioară, citesc şi scriu poezii. Se remarcă anumite categorii de
victime: provocatoare (recurg la violenţe verbale, la tachinare, ironie şi dacă ceilalţi reacţionează
agresiv, raportează imediat profesorului), participative sau catalizatoare (îşi asumă în mod voluntar
rolul de victime, pentru a fi acceptate de alţii), false (reclamă mereu incidente imaginare,
comportamentul lor semnalând nevoia de atenţie din partea adultului).Consecinţele actelor agresive
( fie că iau forma vandalismului şcolar sau a violenţei şcolare) sunt deosebit de grave: când
victimele supravieţuiesc agresiunii şi îşi conservă capacitatea funcţională, sunt marcate profund, în
plan psihologic. Astfel, rămân cu sentimente de ruşine, devalorizare, culpabilitate; se diminuează
încrederea în sine şi în alţii, ca şi autonomia, concomitent cu deteriorarea autocontrolului.
2.1 Agresivitatea în relaţia cadru didactic – elev
Relaţia cadru didactic – elev este de tip special, fiind bazată în primul rând pe
comunicarea: verbală, paraverbală şi nonverbală. Actul comunicării poate sprijini sau impiedica
relaţia, în funcţie de transparenţa sau opacitatea sa. Ca proces psihosocial de influenţă, comunicarea
presupune acceptare, receptare şi producerea de modificări la nivel comportamental şi atitudinal.
Orice perturbare survenită în actul comunicării afectează în sens negativ relaţia educator-educat.
Adesea, menţinerea stării de confuzie şi de dezechilibru comunicaţional degenerează într-o formă de
agresivitate, iniţial latentă şi apoi, manifestată prin limbaj şi comportament. Climatul pozitiv din
şcoală nu influenţează doar formarea intelectuală, ci şi formarea unor conduite afective, a
comportamentului psihomoral, a imaginii de sine. Competenţa didactică presupune, pe lângă
competenţe de specialitate şi psihopedagogice, calităţi empatice şi psihosociale, capacitatea de a
pătrunde în viaţa interioară a grupului şi nu doar în viaţa elevului. Inexistenţa acestor calităţi
determină disfuncţionalităţi în relaţia cadru didactic – elev şi cadru didactic –grup, care conduc la
deprecierea climatului din clasă, apariţia primelor antipatii, divergenţe care generează un
comportament agresiv. Profesia de cadru didactic presupune exigenţe morale superioare, având o
posibilitate unică, de a modela „materialul” cu care lucrează. Nicola (1994) enumeră aptitudinile
generale şi speciale ale unui bun educator: aptitudinea de a cunoaşte şi de a înţelege psihicul celui
supus acţiunii educative, aptitudinea empatică, aptitudinea organizatorică, spiritul de observaţie,
tactul pedagogic şi măiestria pedagogică. Astfel, personalitatea-model a cadrului didactic se descrie
în termenii: centrarea pe stilul democratic, pornind de la trebuinţele elevului, căldura sufletească,
resorturi motivaţionale intrinseci, preocupare pentru rezolvarea problemelor educaţionale în funcţie
de contextul situaţional în care este plasat, centrat pe conversaţie şi înţelegere.

91
Trăsăturile „indezirabile” ale cadrului didactic sunt evidenţiate de Mitrofan (1988): ignorarea
elevilor, lipsa stimulării interesului pentru învăţare, ironizarea elevilor, nervozitatea, aroganţa,
tonul ,,duşmănos”. Se remarcă necesitatea modernizării relaţiei pedagogice, a lărgirii statusului celor
doi poli – cadru didactic şi elev – , care să faciliteze o cooperare reală, să creeze un mediu adaptativ,
solicitări concordante cu diferenţele individuale dintre ei. Relaţia didactică este eficientă, în măsura
în care comunicarea funcţionează la nivel formal, informal, nonformal, cuprinzând atât mesajele
ştiinţifice, cât şi pe cele emoţional-afective.
Personalitatea cadrului didactic constituie o sursă de influenţă în formarea personalităţii
elevilor şi în reuşita şcolară.
2.2 Agresivitatea în relaţia elev – cadru didactic
În general, se asociază agresivitatea cu actul violent de lovire sau rănire, ignorându-se
registrul larg al agresivităţii umane, care cuprinde şi atitudini ca: pasivitatea, indiferenţa, refuzul
ajutorului, ameninţarea. Comportamentul agresiv este asociat cu acele manifestări care duc la
vătămarea celui atacat, fie că este vorba de rănire sau de distrugere, fie de enervare, ironizare sau
jignire. Actul agresiv al elevului, neputând să se materializeze în reacţii fizice brutale, datorită
repercusiunilor derivate din normele sociale, îmbracă forme subtile de manifestare, ca reacţiile
afective (intimidare) sau verbale (ironia, sarcasmul). Se pot distinge două forme majore ale
agresivităţii elevului: agresivitatea prosocială (serveşte interesele colectivităţii şi ale individului,
putând să se prezinte ca o conduită adolescentină a afirmării de sine, prin confruntarea cu alţii) şi
agresivitatea antisocială (conduita revoltei, exprimată prin refuzul tânărului de a se supune,
respingând tot ceea ce a învăţat şi i-a fost impus, prin acte inutile de nonconformism, indisciplină
gratuită, realizate prin ostentaţie, zâmbet batjocoritor, fugă de acasă şi de la şcoală, comportamente
în contratimp cu alţii, limbaj, comportare şi vestimentaţie neadecvate).
2.2.1 Cauzele agresivităţii elevului faţă de cadrul didactic pot fi grupate astfel:
~ Frustrarea elevului în şcoală: la copiii frustraţi sistematic şi care prezintă o toleranţă scăzută la
frustrare, având rar ocazia să-şi manifeste agresivitatea, se poate observa frecvent regresia
activităţilor cotidiene. Disciplina şcolară, prin normele impuse, poate deveni pentru elevii cu
reactivitate emoţională crescută, o sursă de factori frustranţi şi anxiogeni. Aceştia din urmă pot fi:
adaptarea la normele şcolare, mereu în schimbare datorită reformei actuale; intrarea elevului într-un
nou ciclu de învăţământ; unele atitudini nejustificate ale cadrelor didactice sau ale părinţilor;
creşterea standardelor de performanţă de către şcoli; competiţia pentru primul loc.
~ Frustrarea elevului prin notă: Elevii se simt uneori frustraţi, chiar dacă aprecierea sau nota
este obiectivă. Necunoaşterea baremelor de notare determină un dublu sens atribuit notei: unul dat
de elev (preadolescenţii şi adolescenţii au o mare capacitate de discernământ) şi altul dat de
educator. Pentru suprapunerea lor este necesar acordul între cadrul didactic şi elev în privinţa
criteriilor de notare. Este necesară formarea, la elev, a unei bune reprezentări asupra propriei
personalităţi. Gradul de maturitate afectivă a cadrului didactic este responsabil, în mare parte, de
calitatea raporturilor cu cel educat. Agresând, manifestând un comportament autoritar, cadrul
didactic va provoca reacţii agresive din partea elevilor, deci el însuşi va fi o sursă frustrantă.
~ Modelul social: Accentul cade pe experienţele de învăţare ale elevului, directe sau indirecte.
Elevul poate învăţa şi adopta comportamentul agresiv dacă este recompensat direct sau dacă observă
că ceilalţi sunt recompensaţi pentru astfel de manifestări. El are tendinţa de a-şi imita părinţii, fraţii,
colegii mai mari.
~ Predispoziţiile naturale: problemele de ordin neurofiziologic, disfuncţiile psihice, aspiraţiile socio-
culturale.
~ Predictorii timpurii: copilul-victimă a unor abuzuri; comportamentul de tip violent faţă de
animale; piromania; comportamentul excentric; agresivitatea de tip verbal.
~ Factorii de circumstanţă: reducerea supravegherii copilului sau a adolescentului; întreruperea unui
tratament medicamentos; prezenţa unor potenţiale victime; permisivitatea folosirii unor arme (în
special a celor de foc).

92
~ Factorii familiali: lipsa unor deprinderi de educaţie adecvate, din partea părinţilor; coerciţie,
bruscarea copilului; disciplina dură (autoritară); supravegherea severă; relaţiile afective reci şi
neimplicarea din partea părinţilor faţă de copii; evenimentele extreme stresante.
~ Factori ai vieţii sociale: influenţe familiale şi culturale; traficul de droguri; influenţele grupului,
ale culturii şi tradiţiei; prezentarea, de către societate, a unor modele, prin intermediul mass-media;
structura şcolară neadecvată (orar supraîncărcat, programa neadecvată cerinţelor elevilor, etc.,) .
~ Condiţii favorizante: aglomeraţia, poluarea sonoră, plictiseala, educatorii necalificaţi.
2.2.2 Forme de manifestare a agresivităţii elevului faţă de cadrul didactic
Un rol important în ceea ce priveşte exteriorizarea atitudinilor agresive de către elev îl deţine
indisciplina. Elevul indisciplinat nu este doar cel care înfruntă autoritatea şcolară, venind cu păreri
proprii, deosebite de cele ale profesorului. La fel de grave sunt atitudini ca: indiferenţa, plictiseala,
nesinceritatea, care sunt uneori forme de manifestare a agresivităţii. Se remarcă două tipuri de
agresivitate: benignă (biologic adaptativă la funcţiile de apărare a vieţii, ca reacţie la ameninţările
împotriva intereselor vitale) şi malignă (hiperagresivitatea, biologic neadaptativă, distructivă). În
relaţia didactică, există agresivitate când profesorul va stabili cu elevul o relaţie ca de la obiect la
obiect sau când elevul va trebui să comită un act de agresivitate pentru a nu fi victima agresivităţii
altuia. Agresivitatea apare şi când membrii actului educaţional actionează unii în detrimentul altora,
exclusiv pentru a depăşi propriile angoase.
Agresivitatea în şcoală este privită din două perspective, ca fiind :
~ Agresivitatea importată - acel tip de agresivitate adusă din exterior spre clasă, care se prezintă ca:
- agresivitate-copie, care reprezintă orice act de imitare a agresivităţii, pus în scenă mai ales prin
intermediul serialelor T.V şi a secvenţelor sportive cu lupte;
- agresivitate stocată, cu care elevul se încarcă potenţial, fiind rezultatul presiunilor agresive minore.
~ Agresivitatea intragenerată- care ia naştere în interiorul câmpului închis care constituie clasa şi
care nu ar fi posibilă fără existenţa clasei sau a unui loc cu semnificaţie similară.
Şoitu şi Hăvârneanu (2001) au sistematizat formele agresivităţii manifestate în şcoală,
stabilind următoarele categorii:
a) Agresivitatea cu efect imediat, în care sunt incluse: agresivitatea constitutivă actului şi
agresivitatea specifică locului.
a1) În cadrul primei forme, autoritatea pedagogică apare cu o putere de violenţă simbolică;
situaţia de noncomunicare şi pasivitate din partea elevului este percepută ca o agresivitate extremă
faţă de cadrul didactic; răspunsul elevilor în faţa educatorului este abandonul. În interiorul acestei
forme apare agresivitatea logistică, determinată de segmentarea timpului şi de nonrespectul spaţial
personal.
a2 ) Cea de-a doua formă subordonează alte trei categorii:
-Agresivitatea represiei, care generează sentimentul pierderii libertăţii, susţinând motivaţia negativă.
Aceasta produce fenomenul de reactanţă: elevii resimt pedeapsa ca pe o agresiune şi de aceea
nutresc sentimente de opoziţie şi de revoltă.
-Agresivitatea societală, care conţine ansamblul actelor agresive, prezente atât în societatea în
ansamblu, cât şi în diferitele grupuri.
-Agresivitatea inovării, manifestată asupra cadrului didactic prin intermediul instituţiei şi asupra
elevului de către cadrul didactic, când acesta din urmă neglijează propunerile novatoare venite de la
elevi.
b) Agresivitatea cu răsunet diferit îşi are originea în perioada vieţii şcolare, dar se va exprima
în viaţa adultă şi include:
b1) Agresivitatea notării. Nota este expresia numerică a gradului de adecvare între aşteptarea
profesorului şi răspunsurile elevului, reprezentând un moment de reflecţie. Totuşi, ea creează o
vibraţie, putând provoca depersonalizare, agresiune asupra particularităţilor fiecărui elev, în propriul
demers de cunoaştere.
b2) Agresivitatea regresiei. Are la baza relaţia dintre imaginea pozitivă pe care elevul vrea să
o prezinte celor din jur şi regresiunile apărute pe parcursul evoluţiei. Există trei cauze ale diferenţei

93
aspiraţii-rezultate: o slabă analiză a terenului iniţial al proiectului; imperfecta analiză a mijloacelor
proiectului; amplificarea mediatică a obiectivului.
b3) Agresivitatea perspectivelor. Apare mai ales la elevii în situaţie de eşec, care spun că nu
pot face nimic.
b4) Agresivitatea democratică. Scenariul democratic care induce impresia puterii decizionale
ascunde cea mai mare agresivitate intentată indivizilor. În cadrul şcolii, ansamblul acţiunilor
efectuate pe principiul majorităţii reprezintă acte agresive.
b5) Agresivitatea normativă. Exprimă ansamblul frustrărilor, interdicţiilor şi obligaţiilor pe
care grupul şi persoana dominantă le va impune, oral sau scris, fiecărui elev din grup.
c) Forme ale agresivităţii verbale a elevului. Dându-i elevului posibilitatea de a deveni partener activ
la dialog, se vor reduce considerabil ocaziile de descărcare agresivă a acestuia. În caz contrar, se
dezlănţuie agresivitatea cea mai periculoasă (cea transmisă prin cuvânt), manifestată sub forma
calomniei, a denigrării, a autodenigrării, a ironiei sau a sarcasmului. Cele mai frecvente modalităţi
ale agresivităţii în scris a elevului faţă de cadrul didactic sunt: scrisorile de ameninţare, mesajul
grafitti cu adresă directă, scrisul pe banci. Scopul este denigrarea morală şi socială a cadrului
didactic. Efectul de depersonalizare, de umilire, de negare morală în faţa lumii întregi nu este greu
de obţinut.
d) Agresivitatea elevului, exprimată prin atitudini corporale. Neputând recurge la forme verbale, în
multe situaţii elevii vor recurge la priviri ameninţătoare, nemulţumite, fixe, care sunt resimţite de
profesor ca fiind agresive. Privirile dezinteresate, încruntate, pot exprima mai mult decât o pot face
cuvintele.
După sursa frustrării, elevii dificili pot fi clasificaţi astfel:
- Elevii supraîncărcaţi au complexe de inferioritate, stimă de sine scăzută, personalitate confuză,
predispoziţie la izolare şi pasivitate; aceste trăsături determină renunţarea la efort, egoism, izolare.
- Elevii cu rezistenţă interioară faţă de cadrul didactic şi măsurile luate de acesta. Sursa frustrantă
rezidă în relaţiile greşite dintre elev şi cadrul didactic, care generează indiferenţă totală şi apatie faţă
de orice solicitare a educatorului; atitudine de respingere. Cauza este slaba pregătire psihologică a
cadrului didactic.
- Elevii care şi-au însuşit un nivel de aspiraţie impus de părinţi, şi care depăşeşte posibilităţile
şcolarilor, ajungând la epuizare, scăderea randamentului; nota constituie motiv de teamă, sursă
anxiogenă, valenţele pozitive devin negative, ajungând la permanentă tensiune.
- Elevii care nu reuşesc să se remarce în colectivul din care fac parte sunt nemulţumiţi de aprecierile
cadrului didactic. Mai ales la trecerea dintr-un ciclu în altul apare frustrarea, sentimentul că sunt
neînteleşi de educatori, ajungând la negativism, grosolănie, ignorarea aprecierilor profesorilor.
Cauza constă în diferenţa între nivelul de aspiraţie al elevului, nivelul formării în cursul anilor de
şcoală şi posibilităţile reduse de reeditare în noile condiţii şi exigenţe.
- Elevii hiperemotivi, în cazul cărora performanţa este devalorizată şi uneori ratată prin neadaptarea
afectivă, care duce la randament diminuat; sunt decompensaţi de o trăsătură de personalitate, sursă a
inadaptării şi a frustrării.
- Elevii cu deformare de tip autist (predominanţa vieţii interioare şi detaşarea activă de lumea
externă, fiind considerate ca simptome secundare ale schizofreniei). Ei interpretează relaţiile cu
colegii, cu cadrele didactice, prin prisma propriului interes. Ei sunt unicul criteriu pentru sine. La
limită, sunt rigizi, izolaţi, meticuloşi; nu au prieteni, căci nu reacţionează afectiv în mod firesc. Sunt
agresivi, distanţi, sunt surse permanente de conflict, iar frustrarea este indusă de factori externi cu o
tentă patologică. Sunt importante: atitudinea faţă de sine, relaţia interindividuală dezvoltată,
vulnerabilitatea faţă de eşec şi succes, sarcinile excesive, exigenţele externe sau nivelul superior de
aspiraţie, incongruenţa dintre eul real şi cel dorit.
2.3 Agresivitatea în relaţia elev – elev
2.3.1 Situaţii tipice în care se manifestă agresivitatea intragrupală
a) Ocuparea şi apărarea unor părţi ale spaţiului : oamenii îşi formează habitudini spaţiale, pe care le
respectă, în urma unei înţelegeri tacite. Distanţa individuală pe care o menţinem faţă de ceilalţi
depinde de intensitatea stimulilor emişi de ei şi în funcţie de cultura căreia îi aparţinem.

94
Prin împărţirea spaţiului se creează o ordine socială, care dă copiilor un sentiment de siguranţă. Se
stabileşte o ordine, care conduce la stabilitate şi bunăstare.
b) Disputarea obiectelor. Adesea, copiii se ceartă datorită unor obiecte dorite de toţi. La vârstele cele
mai mici ei încearcă, de cele mai multe ori fără menajamente, să intre în posesia obiectelor dorite,
smulgându-le partenerului de joc. Copiii mai mari respectă proprietatea,
întrucât intervin inhibiţiile sociale.
c) Influenţa luptei şi a cooperării asupra structurii grupului şi a relaţiilor intragrupale. În general,
concurenţa conduce la scindarea grupului şi la conduite agresive între „ taberele” formate. Când
câştigătorul îşi poate atinge scopul doar prin frustrarea învinsului, între cei doi
se instalează o tensiune ostilă şi apare o imagine negativă a celuilalt. Propriile performanţe sunt
supraestimate, iar ale celorlalţi tind să fie subestimate. Prin cooperare, vechile dispute pot fi
deconstruite.
d) Apărarea partenerului social. Când copiii sunt atacaţi de adulţi, se declanşează la ceilalţi oameni
reacţia de a-i apăra.
e) Năzuinţa ierarhică. Elevii tind spre recunoaştere; ei încearcă să se distingă prin anumite
performanţe, pentru ca cel puţin pentru o perioadă, să se situeze în centrul atenţiei grupului.
Categorizarea elevilor în funcţie de dotarea lor are un caracter adaptativ. Deşi năzuinţa ierarhică
presupune competiţia, de cele mai multe ori, superioritatea nu se asigură prin utilizarea forţei. Când
o poziţie în ierarhie este obţinută pe cale agresivă de către elev, aceasta se întamplă prin intermrdiul
unei forme ritualizate de impunere. Ierarhia presupune nu doar năzuinţa ierarhică, ci şi
disponibilitatea la supunere şi loialitate. Dominaţia unui elev bazată pe violenţă se află în dezacord
cu natura umană, trezind de fiecare dată contraviolenţa. Ierarhizarea se manifestă deja în grupurile
de elevi: cei cu rang înalt se află în centrul atenţiei celorlalţi membri ai grupului; ei îndeplinesc un
rol conducător în joc şi în aplanarea conflictelor.
f) Agresivitatea explorativă. Comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spaţiului
social de mişcare. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge. Răspunsul
celorlalţi le indică limitele toleranţei, precum şi norma comportamentală a culturii din care fac parte.
Acest tip de agresivitate permite descoperirea punctelor slabe ale partenerilor.
g) Agresivitatea educativă. Încălcarea regulilor convieţuirii, atrage după sine pedeapsa. În grupurile
de copii, cei mai mari îi pun la punct pe cei care încalcă regulile jocului: vinovaţii sunt ironizaţi şi
adesea, pedepsiţi fizic. Adesea, agresivitatea educativă urmăreşte să-l plaseze pe novice într-o
poziţie ierarhică inferioară.
h) Reacţia de respingere a anormalului. Membrii unui grup care se abat de la normele stabilite, devin
adesea ţinta agresiunii. Aceasta îi constrânge pe cei care contrazic regulile impuse să se adapteze.
Reacţia se manifestă într-o formă nedeghizată în şcoală, elevii putând să se manifeste foarte crud. A
râde de cineva presupune o motivaţie agresivă. Râsul pare a avea un efect detensionant, de
descărcare a agresivităţii.
2.4 Controlul agresivităţii intragrupale
a) Semnale care inhibă agresivitatea: omul, în general, dispune de o serie de semnale de liniştire care
inhibă agresivitatea şi activează comportamentul de ajutorare: plânsul, lăsarea capului în jos,
zâmbetul prietenos şi alte mişcări expresive ale disponibilităţii la contact.
b) Rolul ierarhiei: oamenii manifestă disponibilitate pentru încadrarea într-o ierarhie, de a se supune
pentru un timp celor superiori în rang. Aceasta înlătură luptele ierarhice neîntrerupte, care ar
perturba considerabil viaţa grupului.
c) Confruntările ritualizate
c1) Luptele ritualizate. Prin inventarea diferitelor instrumente care pot fi folosite ca arme, omul a
devenit un potenţial ucigaş. Presupoziţia pentru funcţionarea controlului cultural al agresivităţii este
acceptarea regulilor de către cei doi combatanţi.
c2) Agresivitatea verbală merge de la degradare până la dezumanizare, implicând în acelaşi timp
ameninţarea excluderii. Elevul poate creea prin cuvinte situaţii declanşatoare ale agresivităţii. Astfel
de stimuli verbali determină, în cele din urmă, reacţii de răspuns. Luptele verbale joacă un rol

95
important, în special pentru tinerii între 15 şi 17 ani, care apreciază abilitatea verbală. Cei mai agili
reuşesc ca prin răspuns să anuleze virulenţa atacului.
d) Aplanarea conflictelor, consolarea, medierea. În mod spontan, elevii iau apărarea unui congener
care a fost atacat. Asemenea intervenţii nu contribuie la extinderea conflictului. Ei se opun
continuării luptei şi îi consolează pe cei jigniţi, prin mângâieri şi alte gesturi de încurajare. Faptul că
de la doi ani copiii reacţionează puternic la certurile din jur, angajându-se ca mediatori,
demonstrează că agresivitatea individualizată a omului este controlată eficient, printr-o serie de
comportamente înnăscute.
e) Ritualurile de apropiere. Mijloacele cele mai eficiente de luptă împotriva agresivităţii sunt oferite
de repertoriul relaţiilor părinţi-copii.
f) Obiceiurile-supapă. Tensiunile agresive tind spre descărcare. Obiceiurile servesc acestui scop,
ceea ce face ca agresivitatea să se descarce în mod inofensiv. Agresivitatea poate fi descărcată şi în
luptele sportive, în „luptele-joc”, în sporturile combative.
3. Modalităţi de influenţare a conduitelor agresive
Ca fiinţă socială cu tendinţe agresive, omul are de rezolvat problema controlului agresivităţii.
În cadrul grupului propriu, el previne provocările şi mediază conflictele care apar între membrii săi.
Conflictele care nu pot fi evitate sunt estompate prin apelarea la ritualuri de conciliere. Un gest larg
răspândit de alinare şi calmare este îmbrăţişarea. Nu este dificil să îl recunoaştem ca fiind gestul
protector întâlnit în repertoriul mamei şi care s-a ritualizat într-un gest de mângâiere şi salut.
Modelele de alintare din cadrul comportamentului parental îşi au corespondentul în semnalele care
le declanşează. Acestea sunt încadrate în repertoriul stabilirii de contacte şi de reducere a
agresivităţii sub numele de „apeluri infantile”.
Prin cunoaşterea cauzelor care stau la baza unor acte agresive, se poate interveni în direcţia
atenuării lor. Cauzele care derivă din planul social sunt: reţeaua justiţiară şubredă, absenţa
motivaţiei, insecuritatea socială a elevilor, neimplicarea celorlalţi în evenimentele importante ale
elevilor. Dimensiunea afectivă în educaţie, are o importanţă majoră, ea înscriindu-se între marile
probleme care frământă omenirea în demersul de perfecţionare a fiinţei umane. Arta celui care se
ocupă de educaţia copilului trebuie să vizeze dezvoltarea tuturor însuşirilor afective şi a datelor
fiziologice naturale, care sunt compatibile cu cerinţele mediului său social. Ar trebui ca omul să
reacţioneze agresiv numai în cazul unei frustrări extreme, a unei încălcări flagrante a drepturilor
sale. În realitate, există agresiuni fără un temei real. Spectrul agresivităţii umane este larg. Omul îşi
poate orienta agresivitatea în mod direct asupra unui obiect (dar şi animal sau semen), lovindu-l,
jignindu-l, sau ironizându-l; în mod indirect, adversarul este vorbit de rău, sau păcălit. Tot o
manifestare ostilă este şi refuzul contactului social ( neacordarea de ajutor, neacceptarea
comunicării). Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva unui individ sau grup şi poate include atât
conflictul ideologic, cât şi pe cel armat. (Eibl-Eibesfeldt,1995)
Până la aproximativ doi ani, majoritatea reacţiilor agresive ale copiilor nu sunt direcţionate
spre un anumit scop, ci constituie doar o descărcare emoţională. Adaptat reacţiilor adultului, copilul
va începe să dezvolte comportamente de obţinere a recompensei sau de evitare a pedepsei. De acum
înainte, reacţiile agresive nu vor mai reprezenta descărcări emoţionale lipsite de scop, ci vor fi
provocate de supărare. Experienţa acumulată ulterior îl va ajuta să aleagă între supărare şi
comportamente agresive directe.
S-au remarcat strategii de procesare a informaţiilor sociale la copiii agresivi:
1. Când analizăm informaţia despre un eveniment social, copilul agresiv o reţine doar parţial.
2. Când interpretăm elementele cheie ale unei situaţii sociale noi, copilul agresiv este tentat să
atribuie intenţii ostile evenimentelor ambigue şi să aştepte manifestări agresive din partea celorlalţi.
3. Când se află în căutarea unor posibile moduri de a răspunde la o situaţie, copilul agresiv
este tentat să genereze reacţii agresive. El dovedeşte o cunoaştere semnificativ redusă referitoare la
rezolvarea problemelor sociale.
4. Când iau în considerare consecinţele pe care le pot genera diversele reacţii alternative, persoanele
agresive pot trunchia evaluarea corectă, ca rezultat al rapidei dezvoltări a reacţiilor emoţionale.

96
5. În punerea în aplicare a răspunsurilor selectate, copilul agresiv poate suferi o limitare a capacităţii
de monitorizare a consecinţelor acţiunilor, datorită deficitului autocontrolului şi coordonării verbale,
ceea ce îl dezavantajează în relaţiile interpersonale.
3.1 Modele de control al agresivităţii umane (Eibl-Eibesfeldt, 1995)
a) Ritualizarea confruntării este atât filogenetică, cât şi culturală. Ritualizările filogenetice
determină comportamentul expresiv (ameninţarea) şi joacă un anumit rol în cadrul conflictelor
intragrupale. Regulile culturale controlează folosirea armelor. Acest lucru este valabil pentru
conflictul intragrupal şi pentru cel intergrupal; totuşi, în al doilea caz ritualizările conflictului sunt
mult mai puţin dezvoltate. Agresiunea verbală înlocuieşte măsurarea fizică a forţelor.
b) Comportamentele de supunere sunt în parte înnăscute (smiorcăitul, plânsul), în parte create
cultural (depunerea armelor). Apelurile pot fi verbalizate. Întreruperea conflictului prin întoarcerea
spatelui, părăsirea temporară a grupului şi prin refuzul de a participa la comunicarea verbală,
reprezintă atitudini agresive clare, care permit totuşi, prin distanţarea simultană, evitarea
conflictului.
c) Intervenţia unui terţ poate fi observată în conflictele intragrupale, precum şi în conflictele dintre
grupuri. Apelurile constau, pe de o parte, în invocarea unei înrudiri reale sau fictive, apoi în
relevarea urmărilor îngrozitoare ale conflictului şi în final, în ameninţări. Intervenţia unei autorităţi
ponderatoare joacă un rol important în rezolvarea conflictelor intragrupale. Ea este mai puţin
importantă în conflictele dintre grupuri, deşi epoca modernă a înregistrat un progres în această
direcţie. Formele culturale de rezolvare a conflictului prin intervenţia unui terţ sunt utilizate atunci
când autoritatea este transmisă unui membru al grupului sau unui grup, cu scopul de a media sau de
a pronunţa o sentinţă, pe baza obiceiului recunoscut, sau a unui sistem de legi. În interiorul grupului,
agresivitatea este controlată eficient de judecători şi de apărătorii instituţionali ai ordinii. Aceştia au
puterea de a sancţiona încălcările păcii sociale. Şi în relaţiile dintre grupuri se conturează o
dezvoltare într-o direcţie identică, fără ca dreptul şi instituţiile care-l realizează să fie suficient de
consolidate.
d) Ierarhia este un mijloc de organizare socială şi, ca urmare, de control al agresivităţii. Ea
face ca, în context social, manifestările unei persoane să fie previzibile. Faptul acesta elimină multe
conflicte. S-a vorbit mult despre faptul că, în cadrul piramidei ierarhice, agresivitatea este transmisă
în jos, ceea ce o diminuează, sau despre faptul că agresivitatea se concentrează asupra unui „ţap
ispăşitor”, întărindu-se coerenţa interioară a grupului.
e) Comportamentele de relaţionare şi conciliatorii sunt pe de o parte înnăscute, derivate din relaţia
mamă-copil. Ritualizările culturale apar prin verbalizarea apelurilor, care în principiu rămân
aceleaşi, adică infantilisme verbalizate şi acţiuni de îngrijire. Astfel, se practică darurile verbale, prin
intermediul dorinţelor de bine. Ritualurile de salut şi sărbătorile arată modul în care se întrepătrund
ritualizările culturale şi adaptările filogenetice. Schimbul de daruri joacă un rol important în relaţiile
intragrupale şi în relaţiile dintre grupuri. În cel de-al doilea caz, el exprimă dorinţa de pace.
f) Evitarea provocărilor prin eliminarea semnalelor care declanşează agresivitatea.
g) Limitarea prin lege a agresivităţii. Stabilirea unei autorităţi legale presupune dezvoltarea
dreptului, care să facă din agresiune un tabu. Pe această cale se asigură în cadrul grupului evitarea
escaladării conflictului.
h) Evitarea prin „ruptură” a conflictului joacă un rol important pentru om.
i) Obiceiurile-supapă permit membrilor grupului să-şi consume agresivitatea fără să prejudicieze
grupul.
j) Realizarea căsătoriilor, în vederea împiedicării conflictelor dintre grupuri. Acesta este unul dintre
mijloacele de a ţine deschise canalele de comunicare şi de a contopi grupurile în unităţi mai
cuprinzătoare.
k) Menţinerea posibilităţilor de contact chiar între părţile adverse. Este vorba de sărbători şi de
faptul că anumite persoane, care joacă rol de mediatori, pot circula fără riscuri între cele două părţi.
l) Trezirea conştiinţei umanitare şi integrarea politică şi economică constituie alte căi de a evita
conflictul dintre grupuri. În acest scop se apelează la valorile propriei familii. Se poate vorbi, în
acest caz, de o extindere a etosului familial. La aceasta contribuie şi educarea în vederea păcii şi

97
repudierea conştientă a modelelor agresive.Concepţia conform căreia ar exista o motivaţie agresivă
înnăscută deschide o perspectivă înfricoşătoare, în raport cu care un instinct agresiv nu poate fi
abolit prin reforme sociale sau prin atenuarea frustrărilor. Nici toleranţa parentală completă, nici
satisfacerea oricărei dorinţe nu va îndepărta acest conflict interpersonal în întregime. Berkowitz
(citat în Eibl-Eibesfeldt, 1995) postulează în mod pesimist că odată acceptată teza impulsului
agresiv, numai forţa şi represiunea pot restabili ordinea morală. Însă, dincolo de această opinie,
trebuie să avem în vedere faptul că în orice situaţie, măsurile care reprimă agresivitatea au doar o
eficienţă parţială. Este acceptată ideea că reprimarea impulsului poate avea efecte degenerative
asupra mecanismului fiziologic al agresivităţii; în ciuda acesteia, o dispoziţie agresivă există şi cu
cât este mai mult reprimată, cu atât mai uşor se va declanşa la proxima ocazie. Este posibilă
reducerea agresivităţii, dar nu eliminarea ei în întregime.
Freud (citat în Eibl-Eibesfeldt,1998) afirmă că ,,agresivitatea nu poate fi eliminată, dar ar putea fi
neutralizată prin activarea tuturor acelor forţe care creează legături emoţionale între oameni”. El
priveşte dragostea ca fiind opusul agresivităţii.Limitarea tendinţelor agresive nu diminuează
disputele din viaţa oamenilor. Chiar şi îndeplinirea celor mai banale sarcini se bazează pe porniri
agresive. Este posibilă, în acelaşi timp, cultivarea unei mari varietăţi de „supape de siguranţă” care
să devieze agresivitatea; un exemplu ar fi competiţiile sportive. Câştigarea sentimentului identităţii
pe calea agresivităţii este periculos datorită puternicei încărcături emoţionale. Adesea ne apărăm
idealurile cu aceeaşi înverşunare cu care ne apărăm copiii şi, într-un anumit sens, „idealurile noastre
sunt copiii noştri spirituali”.( Eibl-Eibesfeldt, 1998) Un mecanism de diminuare a agresivităţii este
cel de utilizare a unui repertoriu de gesturi de liniştire şi de supunere, care la om este destul de
bogat. Cel mai important mod de semnalizare a prieteniei la om este zâmbetul. Posedând acest
model comportamental înnăscut, ne putem împrieteni chiar şi cu persoane complet străine. Zâmbetul
dezarmează! Printr-un număr mic de semnale, ne putem linişti congenerii în numai câteva secunde.
Este impresionant cât de repede poate fi calmată o persoană plină de furie cu un zâmbet, un gest de
supunere sau prin invocarea unor scuze. Caracteristicile copilului mic au un efect calmant prin ele
însele. Deoarece copiii inhibă actele agresive prin simpla lor înfăţişare, ei sunt adesea învestiţi cu
funcţia de „îmblânzire” a agresorului. Pentru ca gesturile de supunere-liniştire să fie eficiente, sunt
necesare două condiţii: victima să dispună de suficient timp pentru a semnaliza, iar agresorul, pentru
a observa semnalele respective. Aceste condiţii nu mai sunt în general îndeplinite atunci când au loc
atacuri armate. Inhibiţiile noastre înnăscute sunt anulate de progresul tehnologic, căci utilizarea
armelor permite uciderea de la distanţă a celor pe care nu mai avem posibilitatea de a-i trata ca
fiindu-ne semeni. Chiar mai serios decât invenţia armelor trebuie privită capacitatea noastră de a ne
transforma inamicul în „întruchiparea răului”. Datorită intelectului dezvoltat, fiinţele umane se pot
autoconvinge că oponenţii lor nu sunt tot oameni, ci monştri periculoşi care trebuie ucişi. Procesul
transformării inamicului într-un demon nu constă numai în simpla sa stigmatizare ca fiind un
monstru, ci mai ales în trezirea fricii şi a neîncrederii. Dintre factorii care îl fac pe om să-şi
depăşească inhibiţiile sale, cel mai periculos pare a fi capacitatea de a dezumaniza un semen. Se
poate desprinde rolul cunoaşterii interpersonale în inhibarea agresivităţii la om.
Fiinţele umane însoţesc adesea situaţiile în care trebuie să comunice informaţii neplăcute cu
scuze şi alte gesturi prieteneşti. Deducem că principalul rol al ritualurilor sociale este acela de a
diminua agresivitatea.
3.2 Modalităţi de reducere a agresivităţii infantile
Recompensarea comportamentului agresiv, atitudinea indulgentă sau stimulativă a cadrelor
didactice faţă de agresivitatea deschisă a elevului, nu numai că nu duc la scăderea acesteia, ci
dimpotrivă – măresc, într-o măsură considerabilă, manifestările similare ale acestuia. În anumite
situaţii, catharsis-ul este o trăire emoţională existentă în mod real, dar greşeala constă în încercarea
de a-l utiliza în vindecarea elevului agresiv. Sub influenţa catharsis-ului, elevul nu se detaşează de
agresivitatea acumulată. Dimpotrivă, sub influenţa detensionării sale momentane, va căuta ulterior
posibilitatea de a fi agresiv în toate conjuncturile frustrante. Cercetările psihologice confirmă faptul
că agresivitatea nu poate fi vindecată prin indulgenţa faţă de ea şi nici chiar prin recompensarea

98
manifestărilor agresive, în speranţa de a epuiza cândva impulsul interior. De fapt, se produce chiar
opusul asteptărilor: agresivitatea recompensată măreşte cantitatea acestui comportament nedorit.
Pedepsirea comportamentului agresiv conduce la blocarea formelor repudiate astfel, dar nu
şi la scăderea supărării şi a dorinţei de răzbunare. Dimpotrivă, în sensul legii frustraţie-supărare,
tendinţele agresive ale elevului vor fi mărite de toate acele pedepse pe care el le consideră nedrepte,
dar pe care este nevoit să le suporte de frica unei noi pedepse, obligat fiind la toleranţă, la umilinţă.
El va căuta forme ascunse, admisibile social, ceea ce presupune depistarea punctului slab al
părintelui, al educatorului. În momentul în care evadează din cadrul paralizant al vieţii familiale şi
nu simte greutatea ameninţătoare a pedepsei nemijlocite, copilul – a cărui viaţă de acasă decurge în
limitele rigide şi amare impuse de autoritatea părintească şi care acasă nu are drepturi, ci doar o
singură obligaţie fundamentală (de a se supune fără nici o obiecţie) – îşi dă imediat frâu liber
supărării, afectelor sale acumulate. Se distinge astfel cauza esenţială a agresivităţii şcolare, a
atitudinii hiperagresive faţă de colegi, cauză pe care ştiinţa o denumeşte transfer de agresivitate.
Acesta se prezintă semnificativ mai intens şi mai frecvent la copiii puternic frustraţi şi aspru
pedepsiţi faţă de ceilalţi membri ai grupului. Pedepsirea agresivităţii deschise îl frustrează pe copil şi
astfel generează supărare şi o tendinţă agresivă nouă. Dacă se simte ameninţat de o pedeapsă aspră,
atunci îi apare o inhibiţie motorie; în aceste cazuri, deşi copilul se abţine de la acţiunile agresive
deschise, totuşi tendinţa este prezentă, şi dincolo de faptul că ea apare frecvent la suprafaţă sub
formă simbolică, totodată deviază mult dezvoltarea personalităţii.
Se remarcă faptul că atât recompensarea cât şi pedepsirea agresivităţii constituie deopotrivă
noi izvoare de agresivitate.
Agresivitatea infantilă poate fi cel mai bine controlată când educatorii privesc comportamentul
elevului cu calm şi înţelegere, atunci când cerinţele lor nu depăşesc capacităţile sale de realizare şi
atunci când menţinerea consecventă a exigenţelor îi asigură experienţe omogene, fără ca această
consecvenţă să devină mecanică, sacrificând confortul emoţional şi fizic al copilului. Încălcarea
regulilor trebuie să fie judecată prin analiza factorilor conjuncturali şi nu în funcţie de dispoziţia
educatorului. Stăpânirea de sine a părintelui poate fi garanţia autocontrolului copilului.
4. Modalităţi de prevenire a violenţei
4.1. Oferirea unui exemplu bun
Copiii învaţă cum să se comporte urmărindu-i pe adulţi. Părinţii trebuie să facă un efort pentru a-şi
păstra un sens al valorilor şi al moralei, în paralel cu modul de a se exprima non-violent şi de a oferi
un exemplu în acest sens.
4.2. Folosirea metodelor de disciplinare non-violente
Dacă un copil este lovit drept pedeapsă, el va învăţa că violenţa este permisă în orice situaţie (cei
mici nu au cum să înţeleagă rolul unei pedepse, mai ales dacă nu înţeleg cu ce au greşit ). Există
suficiente căi de pedepsire fără violenţă. Este important să ne amintim mereu să recompensăm un
comportament frumos.
4.3. Limitarea expunerii la violenţă
Trebuie să se acorde o mare atenţie programelor de la televizor, casetelor video şi programelor de pe
internet pe care copilul le urmăreşte şi să se limiteze expunerea acestuia la temele violente.
Pistoalele şi săbiile de jucărie, dar şi alte jucării ce promovează violenţa şi agresiunea trebuie
limitate şi monitorizate.
4.4. Este relevant să i se ofere copilului multă afecţiune şi atenţie
Copiii care se simt iubiţi, în siguranţă şi care au format un sentiment de încredere cu adultul care-i
îngrijeşte sunt mai puţin violenţi şi agresivi decât ceilalţi. Putem construi acest sentiment de
încredere şi siguranţă al propriului copil avand un rol activ în viaţa lui, petrecând în mod consistent
suficient timp de calitate cu el şi oferindu-i multă dragoste, laude şi încurajări. Chiar şi o perioadă
de timp scurtă petrecută astfel, poate aduce numai satisfacţii si pentru părinte, dar mai ales pentru
copil.
5. METODOLOGIA CERCETĂRII
5.1. Obiectivele şi ipotezele cercetării
Obiectivele

99
1.Identificarea factorilor de personalitate care corelează cu manifestările agresive din mediul şcolar.
2.Stabilirea nivelului de agresivitate care caracterizează preadolescenţii.
3.Compararea gradelor de agresivitate prezente la începutul şi respectiv finalul etapei
preadolescenţei.
4. Studierea conduitelor agresive dezvoltate de băieţi, comparativ cu cele exprimate de fete.
5.Precizarea tipului de relaţionare între reuşita şcolară şi conduitele agresive ale elevilor.
6.Evidenţierea relaţiei: mass-media - conduitele agresive din mediul şcolar.
Ipotezele cercetării
1.Se prezumă că băieţii au tendinţe agresive mai pronunţate, comparativ cu fetele.
2.Prezumăm că există o corelaţie directă între tipul programelor T.V vizionate şi prezenţa
comportamentului agresiv.

5.2. Eşantionul
Populaţia vizată de cercetare se regăseşte în mediul şcolar gimnazial. Am ales
preadolescenţi, dat fiind faptul că elevii din clasele primare sunt prea mici pentru a face faţă testării
cu instrumentele utilizate (care de altfel nici nu le sunt destinate), iar viitorii adolescenţi ar avea mai
multe şanse de înfrânare a agresivităţii, dacă acest aspect ar putea fi identificat din timpul
preadolescenţei. Un motiv în plus pentru a nu alege adolescenţii, îl constituie cunoaşterea crizei de
originalitate, cu care se confruntă cei mai mulţi dintre aceştia şi care ar putea determina confuzii,
existând posibilitatea de a identifica nonconformismul şi dorinţa de a ieşi în evidenţă cu
comportamentul agresiv. În plus, s-a dovedit ştiinţific manifestarea unui declin vizibil al conduitelor
agresive între 14 şi 16 ani, ceea ce ar reprezenta un impediment în stabilirea relaţiilor acestora cu
alte fenomene.
Date fiind motivele enunţate, am utilizat două eşantioane de subiecţi, din învăţământul gimnazial,
totalizând 91 de elevi. Primul eşantion este alcătuit din elevii a trei clase aV a ,iar cel de-al doilea este
format din elevii a trei clase aVIIIa, aparţinând Şcolii Generale „Ion Borcea”, Agigea. Eşantioanele
formate din cele şase clase se doresc a fi reprezentative pentru populaţia constituită de elevii de
gimnaziu, cu vârste cuprinse între 10 şi 14 ani şi au fost obţinute prin randomizare, fiind testaţi
elevii prezenţi într-o zi obişnuită de curs, fără a ne raporta la alte criterii. De asemenea, subiecţii
care au lipsit fie şi la o singură testare, au fost eliminaţi din cadrul populaţiei cercetate, întrucât
rezultatele la celelalte teste nu le-au mai fost analizate, deşi le-au fost primite, pentru a nu se simţi
frustraţi faţă de ceilalţi colegi.
5.3. Instrumentele şi metodele utilizate
În vederea stabilirii nivelului de agresivitate prezent în mediul şcolar, am recurs la
următoarele instrumente: inventarul de Personalitate Freiburg, testul color Luscher, testul de
frustraţie Rosenzweig şi chestionarul de agresivitate Ciobănel (C.D.A.C).
Chestionarul de agresivitate Ciobănel (C.D.A.C)
Procedura:
În vederea elaborării chestionarului, s-a definit operaţional conceptul şi s-au ordonat itemii
formulaţi în vederea obţinerii succesiunii logice a acestora. Am recurs la întrebări închise (în ceea
ce priveşte forma), precodificate multiplu, cu diferite grade de intensitate, variantele de răspuns
fiind: „întotdeauna”, „adeseori”, „uneori”, „rareori”, „niciodată”. Întrucât toate întrebările au aceeaşi
formă, aceasta din urmă nu constituie un criteriu de ordonare. Am utilizat astfel de întrebări, dat
fiind avantajul economic: sunt uşor de înregistrat şi relativ uşor de prelucrat. Chestionarul este
prezentat în anexa 1.
Scalele chestionarului au fost construite având în vedere trăsăturile de personalitate considerate a fi
predictive pentru conduitele agresive şi se prezintă astfel (vezi şi anexa 2):
Im (Impulsivitatea) conţine trei itemi (9, 23, 27) polarizaţi pozitiv.
Ne (Nervozitatea) cuprinde patru itemi (12,16, 22, 28), primul fiind polarizat negativ.
In (Independenţa, nonconformismul): iemii 3, 8 şi 11, primul fiind polarizat negativ.
Ri (Plăcerea riscului): itemii 5 şi 20, ambii polarizaţi pozitiv.
Do (Dominanţa): itemii 2, 7, 10 şi 32, primul fiind polarizat negativ.

100
Sa (Sadismul): itemii 13 şi 18, ambii polarizaţi pozitiv.
Ră (Răzbunarea): itemii 14, 19 şi 31, toţi polarizaţi pozitiv.
Eg (Egocentrismul): itemii 4, 6 şi 26, polarizaţi pozitiv.
Le (Labilitatea emoţională) - itemii:1, 15, 17, 21 şi 30, singurul polarizat pozitiv fiind itemul 15.
Vl (Vulgaritatea limbajului): itemul 24, polarizat pozitiv.
La (Lipsa autocontrolului):itemii 25 şi 29, polarizaţi pozitiv.
Pretestarea chestionarului s-a realizat pe un eşantion format din 36 de elevi, de clasa aVII a,
din mediul rural. Am recurs la administrarea colectivă a chestionarului, în scris (autoadministrarea
acestuia). Răspunsurile obţinute în urma pretestării au fost contabilizate cu ajutorul unei scale în
cinci trepte, unu însemnând agresivitate nulă (această notă s-a acordat răspunsului „niciodată”, la
itemii polarizaţi pozitiv, şi răspunsului „întotdeauna”, la itemii polarizaţi negativ) şi cinci
semnificând frecvenţa maximă a acesteia (nota s-a acordat răspunsului „niciodată”, la itemii
polarizaţi negativ, şi răspunsului „întotdeauna”, la itemii polarizaţi pozitiv). Nu au existat itemi
nesemnificativi, căci nu s-au obţinut aceleaşi răspunsuri în proporţie de 80% la întrebările
respective.
Pentru a estima fidelitatea chestionarului, în urma pretestării, am recurs la metoda „split-
half”.Am calculat coeficientul de fidelitate al întregului test, obţinând valoarea 0,84 (vezi anexa 3).
Pentru verificare, am recurs la S.P.S.S. Considerăm valoarea ca fiind semnificativă, întrucât tinde
spre +1, din intervalul [-1,+1].
Întrucât la pretestare nu au existat date care să semnaleze necesitatea unei intervenţii de
eliminare a anumitor itemi, am menţinut atât chestionarul cât şi foaia de răspuns în forma iniţială.
În urma cercetării-pilot, s-a calculat coeficientul de fidelitate a testului, acesta din urmă
având valoarea de 0,83 (apropiată celei de la pretestare).
La retestare, valoarea coeficientului de fidelitate este 0,88, datele necesare stabilirii acesteia
fiind prezentate în anexă.
Pentru fiecare etapă a testării chestionarului, am calculat: media, dispersia, frecvenţa fiecărei
variante de răspuns, coeficientul de corelaţie Pearson (V) (vezi anexa 4).
Estimarea validităţii şi a fidelităţii chestionarului
Urmărind itemii chestionarului, în forma finală de elaborare a acestuia (care, de altfel
coincide în acest caz cu cea iniţială), se observă concordanţa crescută între definiţia operaţională a
conceptului „agresivitate” şi aceşti itemi. Se consideră astfel verificată validitatea de construct.
În scopul verificării validităţii concurente, am raportat datele obţinute la testarea
chestionarului la scala FPI2 a Inventarului de Personalitate Freiburg. Am operat transformarea
rezultatelor brute obţinute la testare în note standard, distribuindu-le pe o scară în nouă trepte. Am
optat pentru o astfel de scară (în nouă trepte), pentru a stabili gradul de concordanţă între ceea ce s-a
obţinut la testare şi scorurile la FPI2. Coeficientul de corelaţie Pearson, obţinut în acest mod, este
0,551, corespunzător pragului de semnificaţie p<0,01.
Pentru a stabili gradul de fidelitate a chestionarului, am recurs la toate cele trei proceduri:
Metoda test-retest
Am utilizat această metodă pentru a verifica stabilitatea scorurilor în timp. Am stabilit
valoarea coeficientului de corelaţie Bravais-Pearson, numit şi coeficientul de corelaţie prin
momentul produselor. A reieşit valoarea 0,919, corespunzătoare pragului de semnificaţie 0,000.
Acest lucru se poate constata, urmărind datele tabelului 1 şi figurile 1 şi 2.

Tabelul 1. Corelaţia test-retest (coeficientul Bravais-Pearson)


TESTARE RETESTARE
TESTARE Pearson 1,000 ,919**
Prag de semnif. , ,000
N 91 91
RETESTARE Pearson ,919** 1,000
Prag de semnif. ,000 ,
N 91 91

101
Tabelul 2. Corelaţia test-retest (coeficientul Spearman )
TESTARE RETESTARE
TESTARE Spearman 1,000 ,907**
Prag de semnif. , ,000
N 91 91
**
RETESTARE Spearman ,907 1,000
Prag de semnif. ,000 ,
N 91 91

Întrucăt valoarea nu depăşeşte pragul ideal, (de 0,01, în acest caz), deducem că există un nivel
relevant de corelaţie, între cele două etape ale testării. De asemenea, deducem că putem acorda o
încredere de 99% rezultatului, în ceea ce priveşte posibilitatea de extindere a acestuia la populaţia pe
care o reprezintă eşantionul.

Figura 1. C.D.A.C - Reprezentarea datelor la testare

7,00

6,00 7,00
Missing 6,00
Missing

2,00
5,00 5,00 2,00

3,00
3,00

4,00
4,00

Figura 2. C.D.A.C - Reprezentarea datelor la retestare


Reprezentările grafice sunt sugestive, dată fiind marea lor asemănare, care se apropie de
suprapunere.
Metoda „split-half”.Considerăm ca fiind semnificativă valoarea coeficientul de fidelitate (0,83) şi
apreciem că instrumentul poate fi integrat în cadrul cercetării, ca sursă pertinentă de informaţii
referitoare la exprimarea conduitelor agresive în mediul şcolar.
Metoda analizei consistenţei interne
Coeficientul Alpha-Cronbach reprezintă cel mai bun criteriu de stabilire a consistenţei
interne a chestionarului şi de aceea am optat pentru calcularea acestui parametru. S-a obţinut
valoarea 0,82; aceasta se regăseşte în intervalul [-1, +1] şi este mai apropiată de +1, ceea ce susţine
omogenitatea chestionarului.
Date fiind aceste constatări, care sugerează un grad mare de fidelitate şi de validitate a
chestionarului, decidem menţinerea probei în vederea cercetării veridicităţii sau a absenţei acesteia,
privind aspectele prezumate în cadrul ipotezelor.
În vederea analizei rolului exercitat de mass-media asupra comportamentului agresiv al
elevilor, am elaborat un chestionar de opinie, intitulat „Rolul mass-mediei în viaţa mea”, care
conţine un set de 12 itemi, vizând aspecte pe care le considerăm esenţiale în decelarea influenţei
efective a emisiunilor televizate asupra fiecărui subiect investigat.
Pentru a se evidenţia gradul de concordanţă între reuşita şcolară şi nivelul agresivităţii, am
calculat mediile semestriale ale fiecărui elev (obţinute pe semestrul I). Am apelat la aceste rezultate,
care sunt mai globale şi care exprimă eforturile cumulate la toate disciplinele de învăţământ,
considerând că media la o singură „materie” ar putea fi arbitrară, nesemnificativă. Acordăm o mare
marjă de încredere fiecărei medii obţinute, care semnifică un cumul de evaluări prestate de cadre

102
competente, cu experienţă în domeniu. Considerăm că aceste valori sunt suficient de obiective
pentru a asigura reuşita analizei aspectului menţionat, dat fiind faptul că utilizarea oricărei scale de
evaluare ar avea limitele sale, recunoscute de creatorii lor.
Metodele
În vederea analizei şi interpretării datelor, au fost utilizaţi următorii indici statistici: Media,
abaterea standard, calculul procentual, criteriul Z, metoda Split-Half, coeficientul de corelaţie
Bravais-Pearson, coeficientul de corelaţie Spearman, coeficientul de corelaţie Alpha Cronbach,
coeficientul de corelaţie eneahoric, coeficientul de corelaţie r bis.
O parte dintre aceşti indici au fost obţinuţi prin intermediul SPSS.
6. PREZENTAREA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR
În vederea identificării factorilor de personalitate care corelează cu manifestările agresive din
mediul şcolar, s-a stabilit corelaţia între nivelul de agresivitate indicat de scala FPI 2 a probei
Freiburg şi trăsăturile concentrate în scalele chestionarului de agresivitate Ciobănel.
S-a constatat că agresivitatea corelează semnificativ cu următorii factori: impulsivitatea,
nervozitatea, plăcerea riscului, dominanţa, sadismul, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea
limbajului şi lipsa autocontrolului.
Am remarcat factorii de personalitate care corelează puternic cu agresivitatea, indiferent de genul
căruia îi aparţin subiecţii şi un factor specific fetelor. Factorii comuni atât fetelor cât şi băieţilor
sunt: plăcerea riscului, dominanţa, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa
autocontrolului, iar factorul caracteristic fetelor, pe lângă cei enunţaţi, este impulsivitatea.
S-a constatat o corelaţie puternică între următoarele scale: impulsivitate, nervozitate,
plăcerea riscului, dominanţă, sadism, răzbunare, labilitate emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa
autocontrolului. Singurele aspecte care nu relaţionează profund cu aceste trăsături sunt
independenţa, nonconformismul, exprimate de scala In şi egocentrismul (scala Eg).
În vederea stabilirii nivelului de agresivitate care caracterizează preadolescenţii, s-a stabilit
frecvenţa şi procentul corespunzătoare fiecărei note standard obţinute la FPI 2, din cadrul probei
Freiburg.
Procentele relativ mari în ceea ce priveşte nivelul mediu şi respectiv ridicat al agresivităţii ne
indică faptul că peste 95% dintre preadolescenţi sunt agresivi şi foarte agresivi. Pe sexe, situaţia este
similară: peste 90% dintre fete, iar băieţii, în proporţie de 100% prezintă o agresivitate medie şi
chiar pronunţată.
Compararea nivelului agresivităţii manifestate la începutul preadolescenţei cu cel prezentat
de elevi la finalul acesteia, reiese din:

Tabelul 3.Compararea agresivităţii în raport cu vârsta


Diferenţele extreme FPI 2
absolută ,412
pozitivă ,412
negativă -,024
Kolmogorov-Smirnov Z 1,957
Pragul de semnificaţie ,001

În raport cu criteriul enunţat, diferenţa este nesemnificativă (întrucât Z<1,96), atrăgându-ne atenţia
că manifestările agresive sunt la fel de pronunţate, atât la începutul, cât şi la finalul acestei etape.

Tabelul 4. Media şi abaterea standard la FPI 2 (clasa a Va) şi FPI 2 (clasa a VIIIa)

Media Dev.st N
FPI 2-CL.V 5,8810 1,9153 42
FPI 2-CL.VIII 7,5918 1,5932 49
Tabelul 5. Date statistice oferite de testul
Diferenţele extreme FPI 2 Kolmogorov-Smirnov a Z
absolută ,233
pozitivă ,233
negativă ,000 103
Kolmogorov-Smirnov Z 1,110
Pragul de semnificaţie ,170
a. Criteriul de grupare a variabilelor : genul
Întrucât Z<1,96, diferenţa este nesemnifica-tivă, ceea ce indică faptul că atât băieţii cât şi fetele
manifestă conduite agresive, în preadolescenţă, fapt precizat anterior.
Între băieţi şi fete apare o diferenţă de 1,00 întrucât media băieţilor la FPI 2 este 7,3, în timp ce cea a
fetelor este 6,3, aşa cum reiese şi din tabelul:
Tabelul 6. Media şi abaterea standard la FPI 2 (fete) şi FPI 2 (băieţi)

Media Dev.st N
FPI 2-Fete 6,3125 2,0437 48 S-a stabilit corelaţia între agresivitatea exprimată de FPI
FPI 2-Băieţi 7,3488 1,6745 43 2 şi reuşita şcolară a elevilor, sugerată de mediile
semestriale, astfel:

Tabelul 7. Corelaţia între agresivitate şi reuşita şcolară


FPI 2 MEDII SEM.
FPI 2 Pearson 1,00 -,316
0
Prag de semnif. , ,002
Covariaţia 3,76 -,566
0
N 91 91
MEDII Pearson -,316 1,000
SEM. Prag de semnif. ,002 ,
Covariaţia -,566 ,851
N 91 91
Coeficientul de corelaţie este semnificativ între cele două aspecte, întrucât p<0,005. Desprindem
faptul că agresivitatea covariază cu nivelul de reuşită obţinut. Insuccesul repetat poate fi însoţit de
agresivitate.
Realizând analiza calitativă a datelor obţinute la testul Luscher şi urmărind frecvenţa
alegerilor, constatăm că cel mai mare procent este deţinut de funcţia +1+3, care a fost obţinută de
14,28% dintre subiecţi. Aceasta se interpretează astfel: elevii respectivi doresc stabilirea unor relaţii
în care să fie valorizaţi şi să li se acorde încredere deplină. Stabilirea unui astfel de scop se poate
explica printr-un acut sentiment al confruntării cu o serie de situaţii care nu le permit să se remarce.
De altfel vârsta este o variabilă care poate justifica nevoia puternică de afirmare.
Se constată că 12,08% dintre cei testaţi simt nevoia unui mediu liniştit, în care să poată evita stresul
cotidian şi în care să poată ocoli conflictele. Încearcă să controleze situaţia şi problemele curente,
acţionând cu grijă.
Cel mai mare procent al alegerilor este obţinut de funcţia *3*4, înregistrată la 13,18% dintre elevii
testaţi. Această funcţie indică faptul că subiecţii respectivi sunt nestatornici, într-o continuă stare de
alertă, dornici de acţiune; au o trebuinţă accentuată de a simţi că evenimentele se dezvoltă pe liniile
dorite. 13,18% dintre subiecţi se caracterizează prin egocentrism şi de aceea sunt uşor ofensabili,
10,98% încearcă să-şi construiască un viitor sigur, lipsit de probleme, în care să li se recunoască
valoarea şi în care să fie respectaţi datorită ei. Celelalte funcţii au un grad mai mare de dispersie, în
ceea ce priveşte alegerile exprimate de eşantionul testat.
Un procent de 17,58% dintre cei testaţi deţin funcţia -7-0. Ei prezintă susceptibilitate pronunţată faţă
de stimulii exteriori, ceea ce poate explica agresivitatea, în situaţia în care subiecţii respectivi
prezintă această trăsătură. Se confruntă cu un sentiment de izolare de ceilalţi, dar îşi urmăresc
obiectivele personale, cu o mare intensitate. Au o stimă de sine înaltă. Evită orice restricţie sau
limitare care li se impune şi insistă să fie liberi în ceea ce intenţionează să întreprindă. Acestora li se
alătură încă 10,98% dintre subiecţi, întrucât au obţinut o funcţie care le conferă aceleaşi trăsături
(funcţia -0-7). Conchidem că 28,56% prezintă caracteristicile menţionate. 12,08% manifestă stres
datorat diverselor restricţii care li se impun. Doresc libertatea de a-şi urma propriile convingeri şi să
fie respectaţi de cei din jur. Se remarcă, din nou, trebuinţa de autoafirmare. 13,18% dintre elevi se

104
caracterizează prin dorinţa de a realiza o situaţie stabilă, care să le permită să se detaşeze de
neliniştea care i-ar putea împiedica să-şi atingă obiectivele propuse.10,98% doresc să fie apreciaţi şi
respectaţi de către cei din jur.
Sintetizând toate aceste date, putem stabili caracteristicile cele mai frecvente ale subiecţilor
ca fiind următoarele: trebuinţa de a se autoafirma şi de a fi respectaţi; nevoia de creare a unui spaţiu
personal, care să nu fie „invadat” de problemele cotidiene; dorinţa pronunţată de a acţiona fără
restricţii, în manieră personalizată; egocentrismul şi posibilitatea de a fi uşor ofensaţi. Aceste
tendinţe îi pot predispune la adoptatea unor conduite agresive, dacă depăşesc anumite limite şi dacă
le sunt oferite condiţii favorabile.

Tabelul 8. Compararea reacţiilor la frustrare în raport cu vârsta


Diferenţele extreme E–P.F.T I-P.F.T M-P.F.T
absolută ,170 ,095 ,221
pozitivă ,170 ,095 ,058
negativă -,075 -,088 -,221
Kolmogorov-Smirnov Z ,809 ,453 1,051
Pragul de semnificaţie ,530 ,986 ,219

Datele din tabel exprimă diferenţe nesemnificative între cele trei tipuri de reacţii la frustrare, ceea ce
ne determină să afirmăm că vârsta nu influenţează modul în care îşi orientează subiecţii
agresivitatea.
Se constată că răspunsurile extrapunitive ale băieţilor ating cote mai înalte (media acestora
fiind 10,8), comparativ cu cele ale fetelor (media7,2), de unde se poate deduce că băieţii au o mai
mare tendinţă de a-şi descărca agresivitatea asupra celor din jur.

Tabelul 9. Compararea reacţiilor la frustrare în raport cu genul


Diferenţele extreme E–P.F.T I-P.F.T M-P.F.T
absolută ,368 ,234 ,372
pozitivă ,368 ,000 ,000
negativă ,000 -,234 -,372
Kolmogorov-Smirnov Z 1,751 1,117 1,770
Pragul de semnificaţie ,004 ,165 ,004
Cu toate acestea însă, valoarea criteriului Z (inferioară pragului p=1,96), indică o diferenţă
nesemnificativă între reacţiile agresive ale fetelor şi cele ale băieţilor, ceea ce demonstrează că nici
genul nu modelează orientarea agresivităţii.
Deşi fetele au obţinut o medie a răspunsurilor intrapunitive de 8,6, iar băieţii o medie de 7,3 la
acelaşi criteriu, ceea ce ar sugera tendinţa mai pronunţată a fetelor de a-şi orienta agresivitatea
asupra propriei persoane, valoarea 1,117 a criteriului Z este prea mică pentru ca diferenţa între
reacţii să fie semnificativă.
Rezultatele obţinute indică faptul că fetele au o tendinţă mai mare, comparativ cu băieţii, de
a-şi orienta agresivitatea în mod impunitiv (media fetelor este 7,8, iar cea a băieţilor este 5,7, la acest
criteriu). Însă criteriul Z (deşi are valoarea cea mai mare dintre cele trei variante) este inferior
pragului 1,96. Deducem că această diferenţă este totuşi nesemnificativă.
Tabelul 10. Media şi abaterea standard pentru mediile semestriale în funcţie de vârstă

Media Dev.st N
MEDII CL.V 8,7576 ,6963 42 Tabelul indică o diferenţă de 0,81 între media
MEDII CL.VIII 7,9439 ,9330 49 generală a clasei a Va şi cea a clasei a VIIIa , aspect
relevat şi de figurile 13 şi 14.
Tabelul 11. Compararea mediilor semestriale ale claselor a Va şi a VIIIa

Diferenţele extreme MEDII

105
absolută ,432
pozitivă ,432
negativă -,020
Kolmogorov-Smirnov Z 2,054
Pragul de semnificaţie ,000
a. Criteriul de grupare a variabilelor : vârsta
Se remarcă faptul că valoarea criteriului Z este superioară pragului p=1,96, ceea ce demonstrează că
diferenţa dintre mediile semestriale este semnificativă. Din grafice deducem că cei din clasa a Va au
înregistrat un nivel superior al reuşitei şcolare, comparativ cu cei din clasa a VIIIa.
Tabelul 12. Media şi abaterea standard pentru mediile semestriale, în funcţie de gen

Media Dev.st N
MEDII FETE 8,4813 ,9475 48 Tabelul indică o diferenţă de 0,35 între media
MEDII BĂIEŢI 8,1388 ,8698 43 generală a fetelor şi cea a băieţilor .
Deşi diferenţa între medii este mică, ea are o
semnificaţie puternică, dat fiind faptul că valoarea criteriului Z este superioară pragului p=1,96.

Tabelul 13. Compararea mediilor semestriale ale fetelor cu cele ale băieţilor
Diferenţele extreme MEDII
absolută ,441
pozitivă ,023
negativă -,441
Kolmogorov-Smirnov Z 2,102
Pragul de semnificaţie ,000
a. Criteriul de grupare a variabilelor : genul
Chestionarul de opinie „Rolul Mass-Mediei în viaţa mea” a evidenţiat următoarele :
Timpul afectat de elevi urmăririi programelor T.V depăşeşte trei ore zilnic, în cazul a
50,54% dintre aceştia. Comparând frecvenţa fetelor care îşi dedică mai mult de trei ore pe zi
emisiunilor T.V cu cea a băieţilor, se constată că procentul este superior în cel de-al doilea caz
(60,46% dintre băieţi, faţă de numai 41,66%dintre fete).

Tabelul 14. Timpul afectat T.V-ului


ITEMUL 1 Total(%) Fete(%) Băieţi(%)
30 min. 2,19 4,16 0
1h 10,98 12,5 9,30
2h 7,69 10,41 4,65
3h 28,57 25 32,55
>3h 50,54 41,66 60,46

Chestionarul a relevat faptul că programele T.V preferate de elevii testaţi sunt: Pro TV şi
Acasă, primul fiind ales de 48,48% dintre băieţi, iar cel de-al doilea, de 43,33% dintre fete.
Analizând genurile de emisiuni difuzate de aceste programe, se pot lua măsuri în vederea reducerii
unor influenţe nefavorabile asupra elevilor.
Se remarcă preferinţa băieţilor pentru filme (54,54%) şi a fetelor pentru muzică (46,66%), iar
genul de filme şi de muzică preferate ne pot oferi informaţii privind tipul de influenţă exercitată de
T.V asupra elevilor testaţi.
Pe primul loc, în topul preferinţelor băieţilor se află filmele horror şi acest lucru nu este
întâmplător, dat fiind nivelul de agresivitate mediu şi ridicat al acestora. Într-un procent mai mic şi
la egalitate cu comediile se află acelaşi gen de filme şi în cazul fetelor.
Numărul de filme vizionate săptămânal de fete este cuprins între unu şi şapte pentru 75,86%
dintre acestea, ceea ce ne indică faptul că nivelul mai scăzut de agresivitate al unora dintre ele poate
fi influenţat şi de expunerea mai redusă la imaginile din filme. Băieţii, însă, în proporţie de 40%

106
urmăresc un număr dublu de filme, comparativ cu fetele, ceea ce indică o posibilă relaţionare strânsă
cu agresivitatea lor crescută.
În ceea ce priveşte reacţia la scenele violente, se remarcă următoarele aspecte: refuzul
vizionării – pe primul loc, în cazul fetelor - , şi opusul acestei atitudini: plăcerea de a urmări astfel
de scene, în cazul băieţilor. Din nou, se evidenţiază relaţia directă între gradul mai ridicat al
agresivităţii şi influenţa T.V.

Tabelul 15. Reacţia la scene violente


ITEMUL 9 Total(%) Fete(%) Băieţi(%)
Refuzul vizionării 23,18 30,3 16,66
Teama 21,73 36,36 8,33
Interes 15,94 12,12 19,44
Plăcere 13,04 3,03 22,22
Referindu-ne la preferinţa pentru o emisiune
Regret 10,14 3,03 16,66
relaxantă sau pentru una agresivă, distingem
Dorinţa dreptăţii 8,69 12,12 5,55
Pasivitate 7,24 3,03 11,11
faptul că ambele sexe aleg cea de-a doua
variantă, dar procentul băieţilor îl depăşeşte pe
cel al fetelor, în acest sens. În ciuda rezultatelor relevate anterior de chestionar, elevii nu recunosc
influenţa imaginii T.V asupra comportamentului lor, ceea ce semnalizează faptul că riscul este şi
mai mare, din moment ce aspectul acesta nu este conştientizat de subiecţi. Se situează astfel în
ipostaza de a nu putea interveni în vederea prevenirii unei influenţe negative asupra evoluţiei
propriei personalităţi.
Pentru a realiza şi o analiză cantitativă a relaţiei dintre agresivitate şi influenţa mass-mediei,
s-a calculat coeficientul de corelaţie biserial între agresivitatea exprimată de notele standard la FPI 2
şi orele petrecute în faţa televizorului.

Tabelul 16. Relaţia agresivitate- timp afectat programelor T.V


1 2 3 4 5 6 7 8 9 Total
1-2 h 0 1 3 5 6 2 1 1 0 19
3h / >3 0 0 0 7 4 6 18 12 25 72
Total 0 1 3 12 10 8 19 13 25 91
S-a obţinut r bis>0,89, căci p sau q este 0,63, ceea ce susţine interrelaţionarea profundă între cele
două aspecte menţionate.
S-a stabilit şi valoarea coeficientului de corelaţie eneahoric, având la bază tabelul:

Tabelul 17. Nivelul agresivităţii şi vizionarea programelor T.V


30min. – 1h 2h 3h şi > 3h Total
Agresivitate redusă 3 1 0 4
Agresivitate medie 8 5 17 30
Agresivitate crescută 1 1 55 57
Total 12 7 72 91
Valoarea coeficientului (0,43) este semnificativă şi întăreşte ideea că agresivitatea şi mass-media
sunt puternic relaţionate.
Chestionarul de agresivitate Ciobănel (C.D.A.C) a relevat următoarele aspecte:
Datele susţin afirmaţiile făcute în legătură cu lipsa de semnificaţie a diferenţelor între agresivitatea
manifestată la debutul stadiului preadolescenţei, comparativ cu cea de la finalul acesteia.

Tabelul 18. Compararea agresivităţii relevate de C.D.A.C, în raport cu clasa de apartenenţă


Diferenţele extreme C.D.A.C
absolută ,306
pozitivă ,007
negativă -,306
Kolmogorov-Smirnov Z 1,456

107
Pragul de semnificaţie ,029
a. Criteriul de grupare a variabilelor : vârsta
Graficele evidenţiază corelaţia nesemnificativă între agresivitate şi vârsta subiecţilor care manifestă
acest comportament.

Figura 3. C.D.A.C la clasa a Va

7,00
7,00
6,00
6,00
5,00

5,00
4,00

Missing
3,00
4,00
Missing
2,00
3,00

Figura 4. C.D.A.C la clasa a VIIIa

Tabelul 19. Compararea agresivităţii relevate de C.D.A.C, în raport cu genul


Diferenţele extreme C.D.A.C
absolută ,263
pozitivă ,263
negativă -,023
Kolmogorov-Smirnov Z 1,253
Pragul de semnificaţie ,087
Valoarea lui Z este inferioară pragului ideal de semnificaţie, indicând corelaţia nesemnificativă între
genul căruia îi aparţine subiectul şi agresivitatea exprimată de C.D.A.C.

Figura 5. C.D.A.C la fete

7,00

6,00
6,00

5,00
5,00

4,00
4,00

Missing
Missing
3,00
3,00 2,00

Figura 6. C.D.A.C la băieţi


Între C.D.A.C şi FPI 2 se stabileşte un raport de corelaţie semnificativ la pragul p=0,001, aşa cum
sugerează tabele şi graficele care urmează:
Tabelul 20. Corelaţia C.D.A.C – FPI 2. Coeficientul Bravais-Pearson
C.D.A.C FPI2
C.D.A.C Pearson 1,000 ,551**

108
Pragul , ,000
N 91 91
FPI 2 Pearson ,551** 1,000
Pragul ,000 ,
N 91 91
**.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,01
De altfel, corelaţia semnificativă între cele două instrumente este demonstrată şi de corelaţia
puternică între rezultatele la fiecare scală C.D.A.C şi FPI 2, pe de o parte, şi de rezultatele similare
referitoare la fenomenul agresiv din mediul şcolar.
Tabelul 21. Corelaţia C.D.A.C – FPI 2.Coeficientul Spearman
C.D.A.C FPI2
C.D.A.C Spearman 1,000 ,550**
Pragul , ,000
N 91 91
FPI 2 Pearson ,550** 1,000
Pragul ,000 ,
N 91 91
**.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,01
Coeficientul de corelaţie Spearman confirmă datele indicate de coeficientul Pearson.
Tabelul 22 Media şi abaterea standard pentru C.D.A.C şi FPI 2
Datele obţinute susţin validitatea chestionarului C.D.A.C şi utilitatea lui în relevarea unor aspecte
Media Dev.st N esenţiale vizate de cercetare. Ele pot fi completate cu
C.D.A.C 4,4725 1,1189 91 corelaţia între rezultatele transmise de acesta şi cele
FPI 2 6,8022 1,9392 91 oferite de PFT.
Tabelul 23. Corelaţia C.D.A.C – E (P.F.T) Coeficientul
Bravais-Pearson
C.D.A.C E-P.F.T
C.D.A.C Pearson 1,000 ,319**
Pragul , ,002
N 91 91
E-P.F.T Pearson ,319** 1,000
Pragul ,002 ,
N 91 91
** Corelaţia este semnificativă la p=0,01
Tabelul 24. Media şi abaterea standard pentru C.D.A.C şi P.F.T

Media Dev.st N
C.D.A.C 4,4725 1,1189 91
E (P.F.T) 8,9011 4,5560 91
I (P.F.T) 7,9890 2,8304 91
M (P.F.T) 6,7692 2,8169 91 Tabelul 25. Corelaţia C.D.A.C – E (P.F.T).Coeficientul
Spearman
C.D.A.C E (P.F.T)
C.D.A.C Spearman 1,000 ,268**
Pragul , ,010
N 91 91
E Pearson ,268** 1,000
(P.F.T) Pragul ,010 ,
N 91 91
**.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,01

109
Se constată un indice semnificativ al corelaţiei între agresivitatea măsurată de C.D.A.C şi
răspunsurile orientate extrapunitiv.
Tabelul 26. Corelaţia C.D.A.C – I (P.F.T) Coeficientul Bravais-Pearson
C.D.A.C I-P.F.T
C.D.A.C Pearson 1,000 -,251 *
Pragul , ,016
N 91 91
I-P.F.T Pearson -,251* 1,000
Pragul ,016 ,
N 91 91
* Corelaţia este semnificativă la p=0,05
Tabelul 27. Corelaţia C.D.A.C – E (P.F.T).Coeficientul Spearman
C.D.A.C I (P.F.T)
C.D.A.C Spearman 1,000 -,259*
Pragul , ,013
N 91 91
I (P.F.T) Pearson -,259* 1,000
Pragul ,013 ,
N 91 91
*.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,05
De asemenea, agresivitatea interrelaţionează cu reacţiile intrapunitive redate de PFT, ceea ce implică
o orientare a agresivităţii nu numai către exterior ci şi către sine însuşi, din partea elevului cu astfel
de manifestări.
Tabelul 28. Corelaţia C.D.A.C – M (P.F.T) Coeficientul Bravais-Pearson
C.D.A.C M-P.F.T
C.D.A.C Pearson 1,000 -,244 * * Corelaţia este semnificativă la
Pragul , ,020 p=0,05
N 91 91 Tabelul 29. Corelaţia C.D.A.C – M
M-P.F.T Pearson -,244* 1,000 (P.F.T).Coeficientul Spearman
Pragul ,020 C.D.A.C E (P.F.T)
,
C.D.A.C Spearman
N 91 1,000 -,170*
91
Pragul , ,107
N 91 91
M(P.F.T Pearson -,170* 1,000
) Pragul ,107 ,
N 91 91
*.Corelaţia este semnificativă la pragul p=0,05
Se evidenţiază un grad înalt al corelaţiei în toate cele trei situaţii. Aceasta demonstrează şi
relaţionarea profundă între C.D.A.C, în ansamblu, şi fiecare modalitate de exprimare a conduitelor
agresive, relevată de P.F.T.
7. CONCLUZIILE CERCETĂRII
În urma analizei şi interpretării datelor s-a stabilit că nivelul agresivităţii care caracterizează
preadolescenţii, în mediul şcolar, este relativ ridicat, date fiind cotele mari înregistrate de către
aceştia la scala FPI 2 a Inventarului de Personalitate Freiburg şi la Chestionarul de Agresivitate
Ciobănel.
Cunoaşterea profilului psihologic al elevilor agresivi (profil identificat în urma cercetării şi
care include trăsăturile: impulsivitate, nervozitate, orientarea spre acţiuni care implică un risc
deosebit, dominanţa, sadismul, răzbunarea, labilitatea emoţională, vulgaritatea limbajului şi lipsa
autocontrolului), oferă posibilitatea de a-i repera în mediul şcolar pe cei caracterizaţi prin conduite
de tip violent. Activitatea de identificare a elevilor cu un mare potenţial agresiv permite cadrelor
didactice şi consilierului psihologic să stabilească anumite planuri de abordare şi de reorientare a

110
acestora spre acţiuni cu caracter constructiv. Este de dorit ca aceste demersuri să nu fie limitative,
să nu se oprească la simpla etichetare a elevilor respectivi ca fiind agresivi. Se impune o tratare
personalizată, individualizată, în raport direct cu trăsăturile de personalitate ale elevilor şi cu tipul de
mediu în care se dezvoltă în afara cadrului strict al mediului şcolar. Descoperirea obstacolelor cu
care se confruntă elevii agresivi reprezintă o modalitate suplimentară de a canaliza agresivitatea
generată de frustrare spre scopuri productive.
Compararea gradelor de agresivitate prezente la începutul şi respectiv finalul etapei
preadolescenţei a evidenţiat diferenţe nesemnificative între acestea, ceea ce susţine faptul că vârsta
nu constituie un criteriu pertinent de diferenţiere a agresivităţii sau, altfel spus, agresivitatea este
independentă de vârsta subiectului.
Diferenţierea agresivităţii în funcţie de criteriul „gen” a relevat că atât fetele cât şi băieţii
sunt agresivi şi foarte agresivi, înregistrând cote mari ale răspunsurilor de natură agresivă, la toate
testele aplicate. S-a demonstrat astfel că agresivitatea nu este condiţionată de genul căruia îi aparţin
subiecţii care manifestă astfel de conduite în mediul şcolar, ceea ce conduce la infirmarea primei
ipoteze a cercetării. Deducem că există alte variabile cu care agresivitatea corelează profund decât
genul elevilor. O parte dintre acestea au fost evidenţiate de prezenta lucrare, urmând a fi aprofundate
într-o cercetare ulterioară, dată fiind complexitatea problematicii fenomenului studiat.
Rezultatele obţinute în urma cercetării au evidenţiat faptul că există o relaţionare
profundă între reuşita şcolară şi agresivitate: succesul băieţilor este inferior reuşitei înregistrate de
fete, indicându-ne faptul că insuccesul sau succesul parţial în activitatea şcolară, generează frustrări,
care sunt în relaţie directă cu manifestările agresive. Datorită identificării unei corelaţii
semnificative între cele două aspecte menţionate, se pot stabili demersuri de implicare activă a
elevilor în activităţi care să le permită satisfacerea trebuinţelor de autoafirmare şi atingerea unor
performanţe înalte.
Alte elemente ale realităţii cotidiene cu care agresivitatea interrelaţionează semnificativ sunt:
tipul programelor şi al emisiunilor televizate, pe de o parte, şi timpul afectat acestora, pe de altă
parte. Rezultatele au arătat că există o corelaţie directă între vizionarea programelor T.V şi prezenţa
comportamentului agresiv, aspect care confirmă cea de-a doua ipoteză a cercetării. Întrucât se
certifică un raport direct între aspectele menţionate, se pot întreprinde acţiuni de promovare a acelor
emisiuni T.V care se dovedesc a avea efecte de stopare a tendinţei de adoptare a conduitelor
agresive. De asemenea, se poate realiza o analiză bine documentată, desfăşurată împreună cu elevii,
referitoare la efectele expunerii la un anumit tip de emisiune, aparent „inofensivă”, dar care
stimulează înlăturarea autocontrolului. Sprijinul acordat în vederea conştientizării pericolului real
reprezentat de anumite secvenţe televizate, permite elevilor operarea unei selecţii în ceea ce priveşte
expunerea la astfel de „scenarii”. De asemenea, intervine necesitatea de a stabili o relaţie de mai
mare profunzime între mediul şcolar şi cel familial, primul având sarcina de a informa reprezentanţii
familiei în legătură cu riscul expunerii elevilor la anumite programe T.V. Comunicarea reprezintă o
posibilă alternativă în vederea educaţiei pentru toleranţă.
Prin modul de derulare a demersului investigativ, prin constatările şi interpretările realizate, a
fost vizată atingerea obiectivelor stabilite iniţial în cadrul cercetării. Faptul că dezideratul a devenit
realitate generează tendinţa de a formula modalităţi de derulare a unor programe speciale, în mediul
şcolar, cu rolul de a controla agresivitatea preadolescenţilor (care înregistrează cote îngrijorătoare) şi
de a-i educa în spiritul toleranţei faţă de cei din jur. Faptul că agresivitatea corelează semnificativ cu
aspecte precum nivelul scăzut al succesului şcolar şi cu tipul de imagine mediatizată, cu anumiţi
factori de personalitate (identificaţi parţial de prezenta cercetare, întrucât nu excludem posibilitatea
să existe şi alţi factori cu un grad de relevanţă similar) ne permite o stare de optimism privind
capacitatea de control al acesteia, prin cunoaştere. Fie că o încurajăm – atunci când are valenţe
prosociale - , fie că îi impunem anumite bariere – când ia forma unor comportamente antisociale - ,
agresivitatea poate fi controlată, operând schimbări la nivelul factorilor cu care se află în relaţie de
interdependenţă.
Întrucât cercetarea a demonstrat că această realitate nu se raportează direct la vârsta sau la
genul căruia îi aparţin persoanele agresive, deducem că ea poate afecta pe fiecare dintre noi (direct

111
sau indirect), dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Importantă este dezvăluirea mecanismelor
implicate de agresivitate, pentru a o putea domina, stopând, implicit, violenţa.
Cercetarea a dezvăluit anumite laturi ale acestui fenomen complex – agresivitatea - şi invită
la elaborarea unor noi demersuri cu caracter investigativ, care să aprofundeze aspectele identificate,
în vederea dinamizării relaţiilor din mediul şcolar.
8. METODE DE INTERVENŢIE PSIHOLOGICĂ ŞI DE CONSILIERE EFICIENTĂ
PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI
Raportându-ne la concluziile extrase, am iniţiat proiecte şi parteneriate menite să asigure prevenirea
şi combaterea violenţei în cadrul unităţii şcolare şi să ofere exemple de bune practici.
Proiecte relevante, ca alternativă la violenţă : Strategia Naţională ,,Acţiunea Comunitară”,
,,Învaţă pentru viaţă!”, ,,Prieteni, ajutaţi copiii să spună DA vieţii !”, ,,Alcoolul nu te face mare ! ”,
,,Dezbatere interdisciplinară”, ECO 2009 – 9-a generaţie, Programul CLUBUL ANTIDROG,
Campania socială ,,Copilăria pumnului”, masa rutundă cu tema ,,Arta de a rezolva conflictele”,
concursuri, campanii anuale, de promovare a unui comportament adecvat.
Parteneriate cu: Agenţia Naţională Antidrog, Fundaţia ,,Tineri pentru Tineri”, Organizaţia ,,Salvaţi
Copiii”, Centrul de Plasament ,,Micul Rotterdam” – Constanţa şi Căminul ,,Fair Play” – Constanţa.
8. 1 STRATEGIE DIDACTICĂ ANTIVIOLENŢĂ
TEMA ACTIVITĂŢII: Cum ne pregătim să răspundem violenţei ? (Alternativă la violenţă)
SCOPUL ACTIVITĂŢII: Identificarea unor modalităţi prosociale de răspuns la violenţă
GRUP ŢINTĂ: Elevii claselor de liceu (şi invitaţii lor din alte licee – opţional)
COORDONATORI: Profesorul psiholog şi profesorii diriginţi
LOCAŢIA: Un Amfiteatru din unitatea şcolară, supranumit ,,Tărâmul Prieteniei”
DURATA ACTIVITĂŢII: 180 min
OBIECTIVE GENERALE:
Activităţi propuse:
1. Expoziţie de postere
2. Prezentări Power-Point
3. Dezbatere cu tema ,, Decide-te şi convinge şi pe alţii !”
4. Momente artistice
METODE:
Conversaţia
Brainstormingul
RESURSE:
- umane: elevi şi cadre didactice din liceu şi invitaţii din alte licee
- materiale: postere, mijloace audio-video, vestimentaţie specială pentru interpretarea unor
roluri, chestionare, paşapoarte pentru accesul în Ţara Prieteniei (pentru fiecare participant),
invitaţii (transmise liceelor participante)
Desfăşurător:
1. Intrarea invitaţilor în sala supranumită ,,Tărâmul Prieteniei”, accesul fiind realizat pe baza
paşapoartelor, oferite de grupul de organizatori, anterior.
Paşaportul este menit să simbolizeze pătrunderea participanţilor într-un spaţiu special, în
care vor descoperi, împreună, lucruri speciale şi mai ales, utile.
2. Expoziţie de postere antiviolenţă
Anterior derulării activităţii, se organizează la nivelul unităţii şcolare, un concurs de postere
antiviolenţă, realizate (individual sau în echipe) la nivelul fiecărei clase. Activităţile de
realizare a posterelor se vor desfăşura în orele de consiliere şi orientare. Se organizează o
expoziţie cu posterele realizate, în sala în care va avea loc activitatea.
Invitarea oaspeţilor să observe şi să analizeze posterele antiviolenţă, realizate de elevii
liceului, ca o
posibilă alternativă la actele violente.
Împreună cu ,,paşaportul”, toţi participanţii vor primi ,,buletine de vot” pe care le vor utiliza
în sensul desemnării celor trei câştigători ai concursului de postere, aşezându-le în urna

112
special pregătită. Un grup în care fiecare clasă va avea un reprezentant, va centraliza
voturile, astfel încât la finalul activităţii să se poată oferi cele trei premii, prin mobilizarea
Asociaţiei de părinţi din liceu.
3. Documentar referitor la violenţă
Prezentarea unui material documentar (în Power-Point), referitor la violenţă, de către elevii
care se implică în realizarea unui studiu, la nivelul liceului din care fac parte. Aceştia
elaborează un chestionar, sub îndrumarea psihologului şcolar (sau primesc unul din partea
acestuia), pe care îl aplică la nivelul liceului, având ca scop definirea violenţei, în concepţia
elevilor (făcând o paralelă cu accepţiunea ştiinţifică a termenului), identificarea atitudinilor
elevilor faţă de violenţă, a cauzelor violenţei şi a modalităţilor propuse de aceştia pentru
diminuarea violenţei.
4. Piesă de teatru
Prezentarea piesei de teatru, special pregătită pentru a ilustra violenţa, pe de o parte, lupta
împotriva acesteia, pe de altă parte şi nu în ultimul rând, nehotarârea în raport cu
comportamentul care ar trebui adoptat (punctând şi ,,beneficiile” fiecărei variante).
Se lansează ideea activităţii şi elevii creează scenariul piesei de teatru, apoi îl interpretează.
Se selectează echipa cu cel mai bun scenariu şi cu cea mai bună interpretare, de către un
juriu stabilit de coordonatorii proiectului. Poate fi implicată trupa de teatru a liceului (în
unităţile care au format o astfel de trupă).
5. Dezbatere cu tema ,,Decide-te şi convinge şi pe alţii !”
Secvenţa va fi moderată de un elev, cu sprijinul psihologului şcolar. Participanţii se vor
implica, orientându-se spre una dintre cele trei zone ale sălii, marcate special pentru a
sugera:
a) încurajarea violenţei / acceptarea ei, în manieră pasivă,
b) lupta împotriva violenţei / propunerea de alternative şi
c) zona neutră, a nehotărârii.
Elevii vor stabili dacă sunt adepţi ai comportamentelor violente, dacă sunt adepţi ai
alternativelor la violenţă sau vor menţiona că sunt nehotărâţi. În fiecare dintre cele trei
situaţii, vor argumenta alegerea şi vor încerca să-i convingă şi pe ceilalţi, pentru ca în final,
una dintre zone să câştige majoritatea persoanelor implicate în proiect.
6. Momente artistice (dans modern, dans de societate, interpretare piese la pian).
Fiecare unitate şcolară poate stabili tipul acestor momente, ai căror protagonişti pot fi elevi
din liceu, din liceele invitate la activitate sau vedete preferate de elevi, care doresc să susţină
proiectul.
7. Spot publicitar antiviolenţă
Se organizează un concurs de mesaje antiviolenţă, în format electronic şi după fiecare
secvenţă a activităţii se pot introduce pauze de ,,publicitate” originale, în care nu se
promovează anumite produse, ci se oferă alternative la violenţă. Mesajele alese de
coordonatorii activităţii pentru difuzare, vor fi premiate.
8. Concluzii
Se vor extrage concluziile referitoare la întreaga activitate realizată.
9. Evaluare
Se vor prezenta rezultatele evaluării posterelor şi se vor desemna câştigătorii concursului,
premiaţi într-un cadru festiv.
Psihologul va elabora un chestionar menit să identifice opiniile participanţilor în raport cu
activitatea realizată şi modalităţi de optimizare a acesteia.
10. Promovarea proiectului
Invitarea reprezentanţilor mass-media la activitate, pentru a asigura un impact deosebit al
acesteia, pe plan social şi pentru a câştiga ,,lupta” cu violenţa.
Observaţii:
*Se implică direcţiunea unităţii şcolare, pentru a asigura spaţiul necesar şi intervalul de timp
necesar.

113
*Întreaga activitate poate fi filmată şi fotografiată şi prezentată părinţilor, în cadrul şedinţelor
organizate cu aceştia.
*Numărul participanţilor se stabileşte de către coordonatori. Se poate opta pentru o activitate cu
toate clasele de liceu (în unităţile şcolare cu un număr relativ mic de elevi) sau pentru activităţi
destinate fiecărui nivel (clasele a IX-a, apoi clasele a X-a, etc...).
*Pentru ca impactul activităţii să fie puternic, este foarte important ca toţi elevii să parcurgă paşii
meniţi să îi ajute să conştientizeze efectul actelor violente şi alternativele existente.
Strategia propusă reprezintă un exemplu de bune practici care pot fi preluate de instituţiile de
învăţământ şi o modalitate pertinentă de transformare a dezideratului ,,O şcoală fără violenţă” în
realitate.

BIBLIOGRAFIE:
1.Cosmovici, A., Iacob, L., 1998, Psihologie şcolară, Iaşi, Polirom
2.Dahrendorf, R.,1996, Conflictul social modern, Bucureşti, Editura Humanitas
3.Debarbieux, E., 1991, La violence dans la classe, Paris, ESF, 2-e edition
4.Dragu,A.,Cristea,S.,2002, Psihologie şi pedagogie şcolară, Constanţa, Ovidius University
5.Dufour-Gompres, R., 1992, Dictionnaire de la violence et du crime, Toulose, Eres
6.Dumitriu,Gh.,1998, Comunicare şi învăţare, Bucureşti, Editura Didactica şi Pedagogică
7.Eibl-Eibesfeldt, I., 1995, Agresivitatea umană, Iaşi, Editura Trei
8.Eibl-Eibesfeldt, I.,1998, Iubire şi ură. Rădăcinile biologice ale valorilor morale, Iaşi, Editura Trei
9.Golu, P., 2002, Fundamentele psihologiei sociale, Constanţa, Ex Ponto
10.Grant, W., 1998, Rezolvarea conflictelor, Bucureşti, Editura Teora
11.Iancu, S., 2002, Psihologia şcolarului. De ce merg unii elevi „încruntaţi” la şcoală ?, Iaşi,
Polirom
12.Iucu, R.,2000, Managementul şi gestiunea clasei de elevi. Fundamentele teoretico-metodologice,
Iaşi, Polirom
13.Lelord, F (coord.), 1998, Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile, Iaşi, Editura Trei
14.Mamali,C.,1974, Intercunoaşterea, Bucureşti, Editura Ştiintifică
15.Marcus,S.,1999, Competenţa didactică ,Bucureşti, Editura All Educational
16.Mitrofan N., Zdrenghea ., Butoi T.,1997 , Psihologie judiciară, Bucureşti, Editura Şansa
17.Moscovici, S., 1998, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Polirom
18.Neculau, A.,1996, Psihologie socială.Aspecte contemporane,Iaşi, Editura Collegium Polirom
19.Neculau, A., 2001, Dinamica grupurilor. Texte de bază, Iaşi, Polirom
20.Nicola,I.,1994, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică
21.Păun, C, 1999, Şcoala – abordare psihopedagogică, Iaşi, Editura Polirom
22.Păunescu, C., 1994, Agresivitatea şi condiţia umană, Bucureşti, Editura Tehnică
23.Rădulescu, S.M., 1994, Homo sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană,
Bucureşti, Editura Şansa
24.Rădulescu, S.M., 1999, Devianţă, criminalitate şi patologie, Bucureşti, Editura Lumina Lex
25.Strauss, M.B., 1995, Violence in the life of adolescents, W.W.Norton
26.Şchiopu,U., Verza, E., 1997, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Bucureşti, E.D.P
27.Şchiopu,U.,1999, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Babel
28.Şoitu,L., Hăvârneanu,C., 2001, Agresivitatea în şcoală, Bucureşti, Editura Institutul European
29.Turcu, F., 1999, Fundamente ale psihologiei şcolare, Iaşi, Polirom
30.Verza, E., Verza, F.E., 2000, Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Pro Humanitate

CUPRINS :

REZUMATUL LUCRĂRII

114
ARGUMENT

ANALIZA AGRESIVITĂŢII ŞI A VIOLENŢEI, CA FENOMENE CARE POT


AFECTA MEDIUL ŞCOLAR
1. Agresivitatea – delimitări conceptuale

2. Principalele forme de manifestare a agresivităţii în şcoală


2.1 Agresivitatea în relaţia cadru didactic – elev
2.2 Agresivitatea în relaţia elev – cadru didactic
2.2.1 Cauzele agresivităţii elevului faţă de cadrul didactic
2.2.2 Forme de manifestare a agresivităţii elevului faţă de cadrul didactic
2.3 Agresivitatea în relaţia elev – elev
2.3.1 Situaţii tipice în care se manifestă agresivitatea intragrupală
2.4 Controlul agresivităţii intragrupale

3. Modalităţi de influenţare a conduitelor agresive


3.1 Modele de control al agresivităţii umane
3.2 Modalităţi de reducere a agresivităţii infantile

4. Modalităţi de prevenire a violenţei

5. METODOLOGIA CERCETĂRII

6. PREZENTAREA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR

7. CONCLUZIILE CERCETĂRII

8. METODE DE INTERVENŢIE PSIHOLOGICĂ ŞI DE CONSILIERE


EFICIENTĂ PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI
8. 1 STRATEGIE DIDACTICĂ ANTIVIOLENŢĂ

TRANSPUNEREA ÎNVĂŢĂRII SOCIALE ÎN CADRUL


TERAPEUTIC
Prof.psih. JIANU CĂTĂLINA
Prof. MOSOR GHEORGHE
LICEUL TEORETIC BREZOI, JUDEŢUL VÂLCEA

Eforturile de a reduce comportamentele agresive la copii şi adolescenţi s-au


amplificat foarte mult în ultimii ani. Procedurile bazate pe teoria învăţării se folosesc în activităţile
terapeutice specifice. Rezultatele empirice indică faptul că manifestarea agresivităţii se intensifică
treptat datorită unui proces de autoîntărire. Manifestarea tensiunii este experenţiată în mod pozitiv,
deoarece furia resimţită este redusă. În consecinţă, un copil agresiv va apela la această soluţie tot
mai des, deoarece doreşte să retrăiască acest sentiment plăcut. Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă

115
că trebuie să-i lăsăm pe copii cu tensiunile lor – este vorba de renunţarea la detensionarea prin
agresivitate. Detensionarea va fi realizată prin comportamente dezirabile social, prin autoafirmare
adecvată în combinaţie cu tehnici de autocontrol pentru stăpânirea impulsivităţii. Reglarea tensiunii
poate fi realizată şi prin tehnici de relaxare. În acest sens, o serie de cercetări recomandă reglarea
tensiunii cu ajutorul relaxării musculare progresive sau cu alte metode adecvate copiilor (Center of
Research on Agression, 1983; Warren şi McLellarn, 1982).
Tehnicile terapeutice comportamentale fundamentate pe teoria învăţării pot fi
utilizate în mod combinat prin training, prin relaţionarea cu procesele învăţării sociale ale lui
Bandura (1989). Pentru început ne vom baza pe învăţarea discriminativă prin care pot fi activate
procesele de atenţie şi memorie.
Învăţarea discriminării situaţiilor poate fi realizată prin două moduri: pe de o parte
prin prezentarea simultană, pe de altă parte prin prezentarea succesivă a stimulilor diferiţi
(Petermann, 2000).
Prin învăţarea discriminativă simultană, copilului agresiv îi sunt prezentate în acelaşi
timp soluţii adecvate şi mai puţin adecvate la conflicte. Apoi, el trebuie să aleagă dintre acestea
soluţia potrivită. În general, copilul alege soluţia care în viaţa reală ar avea cele mai puţine
consecinţe negative.
În cazul învăţării discriminative succesive, copilului îi sunt prezentate succesiv
diferite soluţii la conflicte. Elevul nu trebuie să aleagă o soluţie adecvată din mai multe soluţii
pozitive şi negative, el învaţă treptat jocuri de rol iar prin discuţii, conştientizează care sunt
manifestările pe care trebuie să şi le însuşească. Prin prezentare şi discuţii, precum şi prin
modalitatea de soluţionare a conflictului este învăţat comportamentul pozitiv, fiind astfel facilitată
învăţarea.
Întăririle diferenţiate ţintite facilizează învăţarea: în cazul în care comportamentul
trebuie reconstituit este utilă abordarea succesivă, întărindu-se în mod ţintit comportamentele deja
dobândite (formarea comportamentamentală prin shaping – modelare progresivă). Uneori copiii
agresivi au o capacitate de discriminare foarte bună, deci pot percepe stimulii în mod diferenţiat şi
cunosc modalităţi de soluţionare adecvată a conflictului, dar cu toate acestea comportamentul lor
este diferit. În astfel de cazuri este recomandată utilizarea metodei prezentării simultane şi a unui
program de întărire. Vom continua cu abordarea jocului de rol care permite exersarea
comportamentală. Prin jocul de rol elevii exersează o nouă abilitate, reflectă asupra propriului
comportament şi a experienţelor pe care le-au avut, aplicând noile reguli sociale învăţate în relaţiile
cu ceilalţi. În jocul de rol se acordă atenţie înţelegerii şi achiziţionării acestor reguli sociale. Prin
reguli sociale înţelegem o convenţie referitoare la comportamentele adecvate într-o anumită situaţie.
Frecvent, copiii mici adoptă regulile sociale în mod automat, fără a se gândi prea mult
la ele. Doar copiii mai mari respectă regulile în mod voluntar, cam de pe la vârsta de 9 ani, ei le
înţeleg suficient de bine. Această înţelegere a regulilor este doar parţial dependentă de vârstă,
deoarece depinde şi de experienţa cu acestea.
În cadrul jocului de rol copilul trebuie să înveţe să-şi manifeste nevoile în mod
adecvat. Caracterul specific al jocului de rol constă în exersarea regulilor, respectiv a manifestărilor
comportamentale dezirabile şi importante pentru anumite contexte, fără teamă de consecinţele care
pot apărea.
În training-ul de grup doi copii joacă un rol şi sunt observaţi de către ceilalţi. Apoi,
rolurile dintre actori şi spectatori sunt schimbate. În acest fel copiii experienţiază diferite roluri şi
perspective care facilitează învăţarea socială. Din partea observatorilor se solicită atenţie şi
perseverenţă. În cazul actorilor, pe primul plan se află exersarea, deci reproducerea motorie cu
autoobservare prin camere video sau digitale şi feedback de la observatori. În jocul de rol se
administrează întăriri. Prin întăririle şi confirmarea socială (laudă, entuziasm etc.) din cadrul jocului
de rol sunt facilitate soluţiile dezirabile social. Această metodă fundamentată pe teoria învăţării este
descrisă ca joc de rol structurat (Pepler, King şi Byrd, 1991).
Studiile care susţin importanţa jocurilor de rol în modificarea comportamentală au
fost realizate încă din anii `80. În compararea diferitelor studii, Kennedy (1982) a arătat că în cadrul

116
reducerii agresivităţii copiilor, numai consilierea şi asistenţa orientată spre problemă – fără o metodă
cognitivă – nu au niciun efect. În cadrul unui training orientat doar pe principii de întărire apar
efecte pozitive pe termen scurt; dar efectele de durată şi extrapolarea la viaţa de zi cu zi trebuie
privite cu scepticism, deoarece lipseşte exersarea comportamentului. Jocurile de rol permit exersarea
comportamentelor de cooperare şi de ajutorare. Potrivit lui Kennedy, ele produc efecte de durată.
Ulterior, ceea ce a fost învăţat trebuie extrapolat la viaţa reală. Din această perspectivă sunt demne
de menţionat şi rezultatele pozitive obţinute de Lochman, Nelson şi Sims (1981), dar acestea trebuie
interpretate cu grijă (exemplificate în sumarizările actuale ale lui Lochman şi Wells, 1996; Mc
Mahon şi Wells, 1998). Autorii prezintă efectele pozitive în reducerea agresivităţii la copii în cadrul
şedinţelor de grup (12 şedinţe). Procedura a constat într-o combinaţie dintre învăţarea
discriminativă, jocuri de rol şi feedback prin înregistrări video. Dacă nu sunt utilizate jocuri de rol,
atunci doar copiii mari (aproximativ 10 ani) reuşesc să manifeste un comportament de cooperare în
viaţa cotidiană (Sagotsky, Schneider şi Konop, 1981). Utilizarea eficientă şi de durată a
comportamentelor dezirabile social în situaţiile din viaţă, şcoală şi comunitate – fără o exersare prin
joc de rol – poate fi pusă sub semnul întrebării.

BIBLIOGRAFIE:
 Bandura, A.(1989), Human agenţi in social cognitive theory. American Pszchologist, 44,
1175-1184
 Center of Research on Aggression (Ed.), 1983, Preventionn and control aggression.
Principles, practice and research, New York, Pergamon
 Kennedy, R.E. (1982), Cognitive/behaviorial approaches to the modification of aggressive
behavior in children, School Psychology Review, 11, 47-55
 Lochman, J.E., Nelson, W. & Smith, J. (1981). A cognitive behavioral program for the use
with aggressive children. Journal of Clinical Child Psichology, 10, 146-148
 Lochman, J.E.& Wells, K.C. (1996), A social cognitive intervention with aggressive
children. Prevention effects and contextual implementation issues. In R.D. Peters & R.J. Mc
Mahon (Eds.). Preventing childhood disorders, sunbstabce abuse, and delinquency (pp. 111-
143). Thousand Oaks: Sage
 Mc Mahon, R.J. & Wells, K.C. (1998). Conduct problems. In E.J. Mash & R.A. Barkley
(Eds.) Treatment of childhood disorders (pp. 111-207). New York:Guilford, 2. edition
 Pepler, D.J., King, G. & Byrd, W. (1991). A social-cognitive based social skills training
program for aggressive children. In D.J. Pepler & K.H. Rubin (Eds.). The development and
treatment of childhood aggression (pp. 139-168). Hillsdale/Erlbaum
 Petermann, U. (2000). Diskrimationstraining. In M. Linden & M. Hautzinger (Hrsg.)
Verhaltenstherapiemanual (S. 132-137). Berlin: Springer, 4. überarb. Und erweit. Auflage
 Sagotsky, G., Schneider, M.W. & Konop, M. (1981). Learning to cooperate: Effects of
modeling abd direct instruction. Child Development, 52, 1037-1040
 Warren, R.& McLellarn, R.W. (1982). Systematic desensitization as a treatment for
maladaptative anger and aggression: A review. Psychological Reports, 50, 1095-1102

REZUMAT

Consilierii şcolari au constatat că de prea multe ori se neglijează latura


particularităţilor individuale ale elevilor. Identic sunt abordaţi un elev ce manifestă siguranţă de sine
în interrelaţionare, stimă de sine crescută cu unul care se depreciază constant sau are parte de relaţii
conflictuale în mediul familial. Numărul profesorilor diriginţi care au preocupări în a cunoaşte şi
înţelege fiecare elev în parte este în creştere.
Cercetătorii în domeniul educaţiei au constatat că violenţa este, din punct de vedere
statistic, conduita cu frecvenţa de devianţă şcolară cea mai ridicată. Mass-media, cercetările şi
117
statisticile oficiale raportează o creştere spectaculoasă a fenomenului în ultimele trei decenii în mai
multe ţări ale lumii. Din păcate, dacă în fazele de început ale educaţiei şcolare predomina violenţa
profesorului asupra elevilor, în prezent se deplasează (tot mai mult) violenţa dinspre elevi spre
profesori şi dinspre elevi spre elevi.
Având în vedere statisticile îngrijorătoare din alte ţări, dar mai ales creşterea
numărului de cazuri mediatizate în România, considerăm că este absolut necesară intensificarea
preocupărilor noastre de studiere a acestui fenomen.
Copiii agresivi pot învăţa să rezolve paşnic conflictele cu care se confruntă. În mod
paradoxal aceşti copii se percep victime, deşi cei din jur îi percep ca fiind agresori. Programul
terapeutic pentru copiii agresivi elaborat de Petermann Franz şi Petermann Ulrike (2001, ediţia a
10-a) ne prezintă cum putem rupe cercul vicios al agresivităţii în care sunt prinşi aceşti copii. Prin
jocul de rol elevii exersează o nouă abilitate, reflectă asupra propriului comportament şi a
experienţelor pe care le-au avut, aplicând noile reguli sociale învăţate în relaţiile cu ceilalţi. În jocul
de rol se acordă atenţie înţelegerii şi achiziţionării acestor reguli sociale.

LIDERI MONDIALI LA VIOLENTA SCOLARA

AUTOR : GORGOI VERGILIU

Romania se afla pe primul loc intre 37 tari din lume privind numarul de profesori care au
raportat acte de violenta ale elevilor in timpul orelor.
In Romania 70% dintre tineri se tem sa se duca la ore din cauza actelor de huliganism, care,
conform statisticilor, se petrec cel putin o data pe saptamana.O solutie pentru diminuarea cazurilor
ar fi ca fiecare scoala sa aiba un psiholog scolar sau macar un medic scolar. Psihiatrii spun ca
principala problema este lipsa comunicarii.
Conform unui studiu international efectuat de Organizatia Mondiala a Sanatatii in 37 de tari,
Romania este nominalizata pe primele locuri la violenta in scoli. Peste jumatate din profesorii
romani raporteaza acte de huliganism la orele lor sau au nevoie de protectie pentru securitatea lor
sau a altor elevi. In cealalta parte a balantei se afla Olanda, cu 7%. Studiile au demonstrat ca cel
putin unul din patru elevi de clasele VII-VIII se teme sa nu fie atacat sau sa devina victima violentei
in scoli. Cel mai mare procent din acest punct de vedere se intalneste in Ungaria (75%), la scor
strans aflandu-se Romania.
Aproape 70% din elevii romani se afla in aceasta situatie, ducandu-se cu teama la ore. Pe
locul trei in topul insecuritatii scolare se afla filipinezii (60%). scolile din Danemarca si Singapore
sunt cele mai sigure, deoarece, conform datelor, doar 6% din cursanti se tem de acest lucru,
respectiv 8%. Germania si Statele Unite ale Americii se gasesc cu 22%, respectiv 26%.

Fenomen raspandit in lume


Potrivit altor studii, prevalenta acestui fenomen o reprezinta actele de huliganism care se
produc cel putin o data pe saptamana. De exemplu, un studiu israelian a aratat ca aproape o treime
din elevii care frecventeaza scoli elementare si licee si aproape un sfert din studentii aflati in
unitatile superioare de invatamant considera violenta ca fiind o mare problema in scolile in care
invata. Violenta in scoli este un fenomen care framanta toate societatile si ea se produce la toate
scolile de diferite niveluri. Spectrul ei este extrem de larg manifestandu-se pe scara larga in relatia
elevi-elevi pana la profesori-elevi.Totusi cercetatorii au semnalat diferente intre modurile in care se
manifesta aceste comportamente deviante in cele 37 de tari dar care sunt greu de explicat. Pe de-o
parte, fenomenul nu este legat de rata criminalitatii, a divorturilor sau de procentul minoritatilor

118
etnice. Dar pe de alta parte aceste situatii sunt in conexiune cu indicatorii sociali, cum ar fi privarile
economice, varsta, calitatea sistemului scolar etc.

De obicei profilul psihologic al celor care suporta acte de cruzime din partea colegilor este
urmatorul: tinerii anxiosi, fara protectie, persoanele sensibile, tacute, care nu au nici macar un
prieten bun in scoala. Totusi elevii agresivi isi manifesta deseori furia si asupra profesorilor sau
parintilor. Conform unui studiu al profesorului Barry Nurcombe, de la Universitatea Queensland,
numit "Prevalenta tulburarilor la copii si adolescenti", deseori tinerii cu probleme mintale de
sanatate provin din familii sarace, cu o apreciere negativa despre sine, cu performante scolare slabe.
Adolescentii cu probleme de sanatate mintala sunt cuprinsi in rapoarte privind rata
sinuciderilor sau consumatori de tigari, bauturi alcoolice sau droguri.

Batuti si injunghiati la scoala

Cazurile de evenimente negative la unitatile de invatamant sunt abundente in presa romaneasca,


incepd cu cele mai putin grave pana la cele de o violenta maxima. Un profesor de psihologie este
cercetat ca ar fi izbit cu capul de usa o eleva a Grupului scolar Economic Administrativ Piatra
Neamt. "Eu am venit sa invat la scoala, nu sa fiu snopita in bataie", a declarat eleva batuta. O
ancheta a Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului a fost desfasurata in judetul Suceava
despre cazul copilului care a murit dupa o bataie incasata in scoala de la doi elevi mai mari. Pe 25
mai a fost semnalat decesul elevului din clasa a VIII-a de la Grupul scolar Dumbraveni, dupa ce a
fost batut de doi colegi mai mari. Un alt adolescent, din Galati, a fost adus la Spitalul de Urgenta
dupa ce a fost batut de doi elevi chiar in fata scolii. Un alt caz a fost al celor trei elevi din clasa a IX-
a cu profil tehnologic de la Liceul Solomon Halita din Sangeorz-Bai care au fost mutati disciplinar
intr-o alta scoala pentru ca au ars catalogul clasei. Din cauza notei la purtare ei vor fi declarati
repetenti si vor fi nevoiti sa repete anul scolar. Alti doi elevi sunt cercetati de politistii timiseni
pentru un act de terorism, dupa ce au anuntat amplasarea unei bombe la Liceul Teoretic din Periam.
Un tanar de 16 ani, elev in clasa a VII-a a scolii de Arte si Meserii "Sfantul Apostol Andrei" din
Ploiesti, este cercetat de politisti dupa ce l-a injunghiat pe un alt elev de aceeasi varsta, in curtea
scolii. Potrivit unui comunicat dat publicitatii de Inspectoratul scolar Judetean Prahova, incidentul s-
a petrecut in pauza de la ora 11.00, din cauza unui conflict anterior, cei doi elevi implicati in acest
incident fiind de mai multa vreme in atentia Politiei. Nu in ultimul rand, cazul fetei injunghiate de
prietenul sau chiar in biroul directoarei de la scoala Centrala a creat un mare scandal in lumea
invatamantului romanesc. Medicii psihiatri sunt de parere ca aceste acte de vandalism, terorism,
huliganism au devenit un fenomen ingrijorator in Romania.

Tari nominalizate

Studiul a fost efectuat de OMS impreuna cu Asociatia Mondiala de Psihiatrie, Asociatia


Internationala de Psihiatrie a Copilului si Adolescentului si asociatiile de profesionisti. El se
intituleaza "Violenta scolara: epidemiologie, istoric si preventie". Tarile in ordine descrescatoare a
ratei violentei scolare calculate in functie de raportarile profesorilor privind siguranta lor si a
elevilor: Romania (50%), Kuweit, Iran, Columbia, Ungaria, Portugalia, Spania, Grecia, Slovaenia,
Belgia, Singapore, Islanda, Australia, Hong-Kong, Coreea, Norvegia Cipru, Republica Slovaca,
Lituania etc. Ceea ce este absolut surprinzator este ca SUA se afla in aceasta nominalizare cu pana
la 10%.

"Copilul bataus este un copil batut"

"Cred ca la nivelul fiecarei scoli ar trebui sa existe un psiholog scolar. Foarte putine unitati
de invatamant au un astfel de specialist. Acesta ar functiona ca un consilier in anumite situatii si ar

119
indruma copiii in functie de probleme, pentru consiliere psihologica, familiala sau de sanatate
mintala. In primul rand este o problema de mentalitate, deoarece exista o intelegere disproportionata
a libertatii si democratiei. Totusi, autoritatea si coercitia nu duc la scaderea gradului de violenta, ci
doar ar putea sa stapaneasca fenomenul", ne-a declarat prof. dr. Mircea Tiberiu, presedintele
Societatii Nationale de Neurologie si Psihiatrie a Copilului si Adolescentului din Romania.
"Principala problema in sistemul de invatamant romanesc este lipsa de comunicare. Cred ca trebuie
sa atacam exact baza acestui rau, si anume sa invatam copilul sa comunice. Sa nu uitam ca si copilul
invata prin imitare. Noi stim ca, aproape intotdeauna, copilul bataus este un copil batut. Alaturi de
deficitul de abilitate de a comunica, in spatele cifrelor coplesitoare din raport se afla controlul redus
al comportamentelor. Studiile epidemiologice sunt foarte scumpe, iar la noi in tara nu au fost
efectuate pe probleme de sanatate mintala la copii si adolescenti. Studii internationale releva insa ca
frecventa incidentei bolilor psihice la copil si adolescent in conditii psihosociale anormale este
crescuta", ne-a declarat dr. Otilia Secara, medic psihiatru la Universitatea de Medicina Victor Babes
Timisoara.

Paza cu firmele particulare, singura solutie

Reducerea si chiar eliminarea actelor de violenta in scoli nu sunt obiective de neatins sau
vorbe in vant. O solutie, dupa cum arata insasi realitatea, o constituie chiar asigurarea pazei cu
ajutorul firmelor de paza particulare, al caror personal reuseste sa tina lucrurile sub control si sa
impuna respect in randul elevilor care au apucaturi violente. Potrivit datelor societatii BGS, poate
cea mai cunoscuta firma particulara de paza, implicata in programul "Unitatile de invatamant,
obiectiv protejat de BGS", care a fost implementat deja in trei sectoare din Bucuresti, la cateva luni
de la preluarea obiectivelor cazurile de violenta au disparut. Potrivit BGS, exista trei categorii de
incidente, cu grade de risc de la 0 la 2, anume: grad 0 – talharii, violente, amenintare cu bomba,
elevi luati la bataie de persoane straine, profesori amenintati, consum de droguri, spargeri pe timp de
noapte grad 1 – persoane straine in incinta scolii, amenintari verbale intre elevi, acte de vandalism,
distrugeri de bunuri, posesie de arme albe etc. grad 2 – elevi care fumeaza in scoli, elevi care
chiulesc, comportamente verbale necivilizate, atitudini huliganice pe holuri etc.

La inceputul programului

La nivelul unitatilor scolare cu care au contracte, situatia se prezinta astfel: sectorul 1 (28 de
unitati protejate) – 28 de cazuri in ianuarie-martie si apoi nici unul intre aprilie si iunie. Din cele 28
de cazuri, unul a fost de grad 0 (amenintare cu bomba) si 27 de grad 2 sectorul 3 (72 de unitati) – 43
de cazuri intre ianuarie-martie a.c., un caz de alarma falsa cu bomba in aprilie si apoi nici un caz in
perioada mai-iunie; din cele 43 de cazuri, unul a fost de grad 0, opt de grad 1 si 34 de grad 2 sectorul
6 (29 de unitati) – 49 de cazuri in perioada ianuarie-martie a.c. (unul de grad 0, sase de grad 1 si 42
cu grad 2) si nici un caz in intervalul aprilie-iunie.

Cazurile de violenta au fost mai numeroase la inceputul programului, ulterior reducandu-se


substantial, pana la disparitie. Concret, daca intre 15 si 28 februarie 2006 s-au raportat 320 de cazuri
(28% de grad 0,20% de grad 1 si restul de grad 2), in aceeasi perioada a acestui an au fost doar sase
cazuri si spre finele anului absolut nici unul. Agentii BGS nu pot fi trecuti cu vederea. Majoritatea
au o statura impresionanta, deci care impune respect, sunt imbracati in tricou cu insemnele
companiei si pantaloni de uniforma de culoare inchisa si sunt dotati cu baston de cauciuc, spray
iritant-lacrimogen, telefoane mobile, statii de emisie-receptie si mijloace de iluminare pe timp de
noapte.

120
MANIFESTAREA COMPORTAMENTULUI AGRESIV ÎN
ŞCOALĂ

Prof.Bârlogeanu Floarea
Grup Şcolar Mozăceni, Argeş

Violenţa în şcoală este, din punct de vedere statistic, cea mai frecventă conduită de devianţă
şcolară. Sub eticheta ,,violenţă” descoperim o diversitate de forme de conduită, care descriu, sub
aspectul intensităţii, o linie continuă: de la intensitatea cea mai mică, violenţa presupune
confruntarea vizuală, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator; refuzul de a
acorda ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, aruncarea, înjunghierea
şi împuşcarea sunt forme de intensitate crescută a violenţei.
Definirea violenţei s-a dovedit a fi dificilă, fapt explicat prin complexitatea fenomenului, dar
şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare şi a determinărilor psihologice, sociale,
culturale şi economice.
Copilul dobândeşte prin educaţie norme, valori, modele care se manifestă apoi ca opţiuni
personale, în comportamentul său.
Comportamentul agresiv.
Agresivitatea este o formă a instabilităţii emoţionale.

Formele de manifestare sunt diverse, de la agresivitatea verbală, atitudinală, impulsivitate şi


tendinţa de a domina, până la autoagresivitate. Datorită impulsivităţii, reacţiile lor sunt imprevizibile
şi ei constitue un real pericol social, mai cu seamă în comunităţile de adolescenţi. Individual,
agresivul este simpaticomimetic, cu mare mobilitate a stărilor de excitaţie, dominat de adrenalină,
iar în psihosomatică se încadrează, de regulă, în tipul mezomorf (şi displastic). Integrat într-o
activitate militară sau sportivă bine organizate şi conduse, deţinătorul unui astfel de comportament
îşi poate reorienta agresivitatea în direcţia obţinerii unor rezultate pozitive (în război, în sporturi
precum boxul, unele arte marţiale ş.a.m.d.).
Ce comportamente neadecvate au învăţătorii, profesorii faţă de elevi?
Ce cauze au aceste comportamente?
Iată doar două întrebări la care sunt sigură că fiecare dintre noi am încercat să găsim
răspunsuri, sau am încercat să cel puţin să le evităm.
În şcoală conflictele sunt prezente deseori atât în rândul elevilor(elev-elev), în rândul
cadrelor didactice(profesor-profesor). Nu trebuie să uităm că aproape zilnic ne confruntăm cu
incidente profesor-elev. Atitudinea multor părinţi faţă de şcoală sau faţă de anumite cadre didactice
reprezintă o stare conflictuală, permanentă, (părinţi-profesor), aceştia fiind cel mai adesea
nemulţumiţi de notele pe care le primesc copiii lor la anumite discipline. La acestea toate, se adaugă
un conflict, care are rădăcini în managementul necorespunzător, al conduderii unităţii şcolare (cadre
didactice-director).
Aceste forme de conflice conduc la un comportament agresiv, la o formă de violenţă sau alta,
dacă nu sunt , negociate, soluţionate în timp util.
Ştim cu toţii că formele de comportament neadecvat, pe care le descoperim în multe unităţi
şcolare, sunt frecvente la un anumit nivel de învăţământ şi anume la nivel liceal, în rândul
adolescenţilor. Aceştia îşi manifestă: neliniştea, ostilitatea, rezistenţa, precum şi toate tipurile de
opoziţie şi interacţiune antagonistă, inclusiv competiţia.
Este banal să spunem că părinţii au un rol important în educaţia copiilor, în a-i face pe
aceştia să asimileze regulile societăţii şi ale legilor, să se îndrepte spre valorile sociale şi să-i
controleze totodată.

121
Formele de comportament neadecvat al profesorilor, învăţătorilor cu frecvenţa cea mai mare
se referă la agresiunea verbală faţă de elevi: de la forme mai simple precum atitudini ironice, ţipete
la forme mai grave – injurii, jigniri, insulte. Elevii percep faptul că nu sunt notaţi ”după merit” şi
cataloghează comportamentul profesorului ca fiind unul violent, unii dintre profesori acordă
notele… pe criterii nedefinite...
Conflictele profesor-elev izbucnesc şi în urma impunerii de către educator a unor reguli de
acţiune şi comportare fără a li se cere elevilor opinia. De la acest lucru, până la opoziţia, respingerea,
revolta împotriva lor nu este decât un pas. Dacă nu identificăm imediat cauzele, se ajunge lao formă
sau alta a violenţei.
Violenţa fizică faţă de copii devine o modalitate incriminată în orice spaţiu de educaţie. În
ceea ce priveşte atitudinea părinţilor faţă de violenţa fizică a profesorilor, părerile sunt împărţite: de
la respingerea pedepselor fizice în spaţiul şcolii la acceptarea şi încurajarea acestora. Deoarece cele
mai bune şi mai respectate reguli sunt cele pe care indivizii le formulează personal, cadrele didactice
pot să provoace momente de cooperare şi negociere pentru elaborarea unor norme de convieţuire
socială.
Societatea este aceea care stabileşte norme şi îşi arogă dreptul de a decreta ,,deviant” un
individ sau altul.
Din momentul în care comportamentul deviant a fost considerat ca eventual ales, voluntar,
s-a putut înţelege că un aspect pozitiv al comportamentului poate fi în final atribuit noţiunii de
devianţă .
Individul (sau grupul) adoptă un comportament care scapă normelor admise de societate, dar
nu traieşte cu totul în afara anumitor norme: pur şi simplu îşi făureşte propriile norme.
Statutul socio-profesional şi nivelul de instrucţie şi educaţie al părinţilor exercită o influenţă
majoră asupra stilului educativ al familiei. Prin interacţiunile membrilor, ei familia sintetizează
influenţele pe care diferite instanţe exterioare le exercită asupra fiecăruia în parte.
În concluzie, să nu-i educăm pe copii pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista
când ei vor fi mari. Şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se
adapteze.

Bibliografie:
Dumitru, I., Ungureanu, C., Pedagogie şi elemente de psihologia educaţiei, editura Cartea
Universitară, Bucureşti, 2005
Nicola, I., Pedagogie, E.D.P., Bucureşti, 1992
Surdu, E., Prelegeri de pedagogie generală. O viziune sociopedagogică, E.D.P., Bucureşti,
1995
VIOLENŢA ÎN ŞCOLI

Prof. Mareș Nicolae


Instit. Mareș Minerva Sabina

Motto:
” Nu lucrurile care ni se întâmplă contează ci felul
în care reacţionăm noi faţă de ele.”
Hans Eynseck

122
Violenta este dezorganizarea unui sistem personal care se traduce printr-o pierdere a
integrităţii (fizice, materiale, psihice). Violenţa fizică şi cea verbală sunt două dintre cele mai des
întâlnite tipuri de violenţă în şcolile din Europa.
Cultura adolescenţilor pare a fi centrată pe violenţă, fenomen la care au contribuit familia,
şcoala, industria divertismentului şi mass-media.

TIPURILE DE VIOLENŢĂ LA CARE SUNT EXPUŞI ELEVII/ PROFESORII :

• elevii :
- violenţa emoţională, vulgaritatea de limbaj, dinspre elevii cu
comportament indezirabil;
- violenţa fizică din partea colegilor mai mari sau mai puternici;
- agresiunea părinţilor sau altor membrii ai familiei, ca metodă de rezolvare a nemulţumirii
faţă de copil ;
- stres provocat de părinţii cicălitori, de cerinţele prea mari faţă de copii în legătură cu
performanţele lor şcolare;
- critica şi sancţiunile exagerate ce vin dinspre profesori, care nu-şi cunosc suficient de bine
elevii;
- violenţa stradală, escrocherii, şantaj din partea unor tineri fără ocupaţie, a găștilor de cartier,
frustrarea datorată unor probleme de natură socio-economică;
- violuri, perversiuni sexuale, pornografie - între elevi sau provocate de persoane din afara şcolii;
• profesorii :
- atitudini şi limbaj trivial, vulgaritate din partea elevilor;
- agresivitate non verbală, atitudini sfidătoare din partea elevilor sau persoanelor din afara
şcolii;
- vestimentaţie provocatoare, etalarea opulenţei familiei, violenţa emoţională;
- ostilitate în atitudini sau/şi agresivitate fizică;
- impoliteţe,insulte,obrăznicie, nesupunere, ameninţări, reproşuri din partea elevilor;
- violenţa verbală, ameninţări şi chiar violenţa fizică din partea unor părinţi;
- comentarii impertinente la observaţiile profesorilor, părăsirea clasei in timpul activităţilor,
gesturi care generează disconfort în interacţiunea acestora cu elevii şi părinţii;
- suspiciuni,contestarea autorităţii, corectitudinii şi competenţei profesionale a unor cadre
didactice de câtre elevi şi părinţi;
- existenţa unor grupuri organizate car terorizează şcoala, pe unii profesori;
- violuri, perversiuni sexuale, lovire, tâlhărire...

CAUZELE VIOLENŢEI LA ELEVI

• cauze de ordin genetic:


- devieri comportamentale;
- timiditatea, labilitatea emoţională;
- carenţe afective de stimulare cognitivă;
- tulburări emoţionale grave;
- eşecuri personale de adaptare şi integrare şcolară;

• cauze ce ţin de specificul vârstei şcolare:


- modificările hormonale caracteristice vârstei şcolare determina si modificări comportamentale;
- teribilismul adolescentin;
- contactul elevilor în orele de instruire practică organizate deficitar;
- sentimentul acut al singurătăţii in condiţiile când părinţii aleargă obsedaţi de câştiguri
băneşti ,neacordând timp şi răbdare frământărilor copiilor/tinerilor in formare.

123
Carenţe de ordin legislativ, la nivelul sistemului social in general si al celui şcolar, in special:
- incoerenţă legislativă;
- instabilitatea sistemului legislativ determină, în general, sfidarea legilor, regulamentelor sau
normelor de convieţuire sociala fără riscul sancţionării faptelor;
• cauze de ordin moral, criza generala a sistemului de valori:
- lipsa unor motive înalte in pregătirea şcolară si profesionala generează
dezinteresul elevilor si părinţilor faţă de şcoală;
- potenţialul financiar al unor părinţi determină atitudini parazitare din partea fiilor/fiicelor
acestora, dispariţia/deprecierea vizibilă a
modelului familiei tradiţionale;
- conceptul de democraţie preluat într-o manieră deformată pe toate palierele socialului;
• cauze de natură pedagogică, la nivelul scolii şi al familiilor:
- volumul excesiv al informaţiei nu lasă locul şi timpul necesar preocupărilor pentru educaţie;
- tonul agresiv al educatorilor, bruscarea elevilor, aprecierea nedreaptă cu note sau calificative;
- greşeli atitudinale, de relaţionare şi câştigarea autoritarii moral-profesionale;
- abuz emoţional si fizic din partea cadrelor didactice sau a părinţilor;
- lipsa de autoritate a unor profesori;
- nesupravegherea atenta a elevilor în unele activităţi sau în recreaţii;
- incapacitatea părinţilor de a-şi educa şi stăpâni copiii;
- conflicte intre familiile elevilor;
- programe educative formale, ineficiente – inclusiv pentru părinţi;
- abordarea greşită a elevilor la unele ore, de către unii profesori generează frustrare si
agresivitate;
- situaţia socio-morală si economică in unele familii:
- sărăcia şi promiscuitatea din numeroase familii;
- comportamentul agresiv în familie, pe fondul neajunsurilor de ordin material, al consumului de
alcool sau al crizei generale a valorilor morale;
- numărul mare de familii dezorganizate,cu părinţi divorţaţi, configurate consensual, atipic ;
• aspecte născute de criza societăţii în tranziţie:
- lipsa de comunicare între copii şi părinţi;
- abandonarea de câtre părinţi a funcţiei educative, pe fondul preocupării
exagerate pentru acumularea de bani şi bunuri materiale;
- accesul nelimitat al elevilor la informaţii neadecvate vârstei sau particularităţilor individuale, prin
TV, Internet;
- ascultarea necontrolată a unei muzici neselectate;
- accesul la alcool şi droguri ;

• cauze generate şi/sau alimentate de mass-media:


- agresivitatea, violenţa şi sexualitatea reprezintă principalul conţinut al unor emisiuni TV.
- lipsa/ raritatea modelelor pozitive in mass-media;

• cauze ce ţin de managementul şcolii, la nivel micro şi macro-social:


- lipsa unor spatii şi preocupări ale şcolii şi comunităţii pentru desfăşurarea unor activităţi
recreative, educative, reconfortante, distractive ( cluburi ale tinerilor, terenuri de sport, parcuri de
distracţie etc.)
- deprecierea imaginii a şcolii în urma prezentării la TV a unor evenimente izolate din şcoli

MĂSURI DE COMBATERE A VIOLENŢEI ŞCOLARE

• Respectarea strictă a Regulamentului Şcolar şi al Regulamentului de Ordine Interioară prin :


 cunoaşterea conţinutului acestor regulamente de câtre fiecare elev şi părinte;

124
 aplicarea strictă, promptă şi corectă a prevederilor acestor regulamente, în toate cazurile, în
mod gradual şi cu comunicarea acestor măsuri către cei în cauză;
• întărirea pazei şi ordinii în şcoală prin :
 contracte cu instituţii de pază şi protecţie, asigurarea de fonduri băneşti pentru plata
angajaţilor permanenţi în asigurarea pazei şi protecţiei elevilor şi cadrelor didactice pe
timpul programului;
 accesul în şcoală se va asigura pe o singură intrare ;
 întărirea pazei şi ordinii prin personalul propriu angajat, pe întreaga perioadă a cursurilor;
 supravegherea permanentă a incintei şcolii cu ajutorul unor camere video;
 îmbunătăţirea serviciului pe şcoală al cadrelor didactice pentru evitarea oricăror evenimente
nedorite în viaţa şcolii, supravegherea atentă a elevilor pentru evitarea oricăror accidente sau
evenimente nedorite;
• sesizarea promptă câtre organele de ordine ale statului a oricăror evenimente sau acte de
violenţă ce s-au manifestat sau riscă să se producă în unităţile şcolare, colaborarea strânsă cu
poliţia locală sau de proximitate şi cu jandarmeria;
• se va acorda atenţie specială elevilor sau grupurilor potenţial - agresive, desfăşurând
activităţi de prevenţie a faptelor negative.

• îmbunătăţirea activităţii educative prin:


- teme de dirigenţie pe tema deviantei comportamentale, delincvenţei juvenile, violenţei de
orice fel, infracţionalităţii, la toate clasele, cu conţinut adaptat vârstei şi caracteristicilor clasei ;
- prezentarea unor cazuri apărute în presă şi analizarea acestora cu elevii;
- desfăşurarea unor programe şi proiecte educaţionale, în parteneriat cu instituţiile furnizoare de
servicii în combaterea infracţionalităţii;
- revederea tematicii lectoratelor cu părinţii şi a tematicii şedinţelor pe clase, în sensul
cuprinderii unor dezbateri orientate pe problematica violenţei;
- examinarea psihologică a elevilor cu probleme comportamentale;
- monitorizarea elevilor şi faptelor reprobabile, activităţi lunare cu elevii-problemă;
- instituirea unei comisii de disciplină la nivelul şcolii cu atribuţii specifice ;
- programe de prevenţie cu accent pe dezvoltarea personală, psiho - emoţională a elevilor;
- consilierea psihologică a elevilor cu probleme comportamentale precum şi a celor care sunt
victime ale violenţei sau unor forme de abuz;
- consilierea diriginţilor, profesorilor, părinţilor pe problemele comunicării şi relaţionării cu
copiii;
• întărirea legăturii şcolii cu familia şi comunitatea locală prin:
- o mai strânsă colaborare cu familiile elevilor, cu biserica, cu primăria, poliţia,
justiţia, instituţiile sanitare;
- acţiuni în echipe mixte: profesori – elevi – părinţi – psihologi - cadre medicale –
poliţist - jandarmi, pentru activităţi de informare şi prevenţie a unor fapte sociale
reprobabile;
- vizitarea periodică a elevilor la domiciliul acestora, sau comunicarea prin mijloacele
moderne cu părinţii;
• alte măsuri :
- introducerea uniformelor şcolare, a unor însemne distinctive pentru elevii din fiecare şcoală, a
legitimaţiilor de elev, interzicerea utilizării telefoanelor mobile etc.

NU VIOLENȚEI !!!

125
MASURI DE COMBATERE A VIOLENTEI SCOLARE

Material realizat de prof. Grd I.


TRON OLGUTA
POPESCU VALENTINA
Liceul Teoretic ,,Dan Barbilian” Campulung-Arges

1. RESPECTAREA STRICTA a REGULAMENTULUI SCOLAR si al


REGULAMENTULUI de ORDINE INTERIOARA prin:
- cunoasterea continutului acestor regulamente de catre fiecare elev si parinte,
–aplicarea stricta ,prompta si corecta a prevederilor acestor regulamente , in toate cazurile,
in mod gradual si cu comunicarea acestor masuri catre cei in cauza
2.INTARIREA PAZEI SI ORDINII IN SCOALA prin:
-contracte cu institutii de paza si protectie, asigurarea de fonduri banesti pentru plata
angajatilor permanenti in asgurarea pazei si protectiei elevilor si cadrelor didactice pe timpul
programului
-accesul in scoala se va sigura pe o singura intrare,
- intarirea pazei si ordinii prin personalul propriu angajat ,pe intreaga perioada a cursurilor.
- supravegherea permanenta a incintei scolii cu ajutorul unor camere video (unde e posibil ).
- imbunatatirea serviciului pe scoala al cadrelor didactice pentru evitarea oricaror evenimente
nedorite in viata scolii,
- supravegherea atenta a elevilor pentru evitarea oricaror accidente sau evenimente nedorite,
-sesizarea prompta catre organele de ordine ale statului a oricaror evenimente sau acte de
violenta ce s-au manifestat,sau risca sa se produca in unitatile scolare,colaborarea stransa cu politia
locala sau de proximitate si cu jandarmeria,
-se va acorda atentie speciala elevilor sau grupurilor potential-agresive,desfasurand activitati
de preventie a faptelor negative.

3. IMBUNATATIREA ACTIVITATII EDUCATIVE prin:


-teme de dirigentie pe tema deviatiei comportamentale, delincventei juvenile,violentei de
orice fel, infractionalitatii, la toate clasele ,cu comtinut adaptat varstei si caracteristicilor clasei;
- prezentarea unor cazuri aparute in presa si analizarea acestora cu elevii ,
-desfasurarea unor proiecte si programe educationale,in parteneriat cu institutiile furnizoare
de servicii in combaterea infractionalitatii.
-revederea tematicii lectoratelor cu parintii si a tematicii sedintelor pe clase ,in sensul
cuprinderii unor dezbateri orientate pe problematica violentei,
- programe de preventie cu accent pe dezvoltarea profesionala ,psiho-emotionala a elevilor,
- consilierea psihologica a elevilor cu probleme comportamentale precum si a celor care
sunt victime ale violentei sau unor forme de abuz ,
-consilierea dirigintilor ,profesorilor ,parintilor pe problemele comunicarii si relationarii
cu copiii,

3. INTARIREA LEGATURII SCOLII CU FAMILIA SI COMUNITATEA LOCALA prin:


- o mai stransa colaborare cu familiile elevilor ,cu biserica ,cu primaria politia, justitia
,institutiile sanitare,
-actiuni in echipe mixte: profesori-elevi –parinti –psihologi –cadre medicale-politist –
jandarmi,pentru activitati de informare si preventie a unor fapte sociale reprobabile.
-vizitarea periodica a elevilor la domiciliul acestora ,sau comunicarea prin mijloacele
moderne cu parintii,

126
4. ALTE MASURI:
-introducerea uniformelor scolare ,a unor insemne distinctive pentru elevii din fiecare
scoala, a legitimatiilor de elev ,interzicerea telefoanelor mobile,etc...

MĂSURI DE PREVENIRE A VIOLENȚEI ÎN MEDIUL


ȘCOLAR

Prof. Drd Marilena Moţoc – Grup Şcolar Ştefăneşti


Prof. Ramona Ţaicu – Grup Şcolar de Industrializarea Lemnului Piteşti

Ce este violența ?

Violenţa este văzută de către unele persoane ca o cale de a rezolva conflictele. Acest lucru
produce numeroase probleme, deoarece copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul
cultivă mai mult violenţă, cu atât copiii se vor obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale practică şi
sănătoasă de rezolvare a conflictelor. Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să înveţe:
a) să recunoască violenţa
b) să facă faţă conflictelor folosind alte mijloace decât cele violente.
În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a
competenţelor cognitive, de întelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de întelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă.
Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăta.
În sistemul educațional libertatea individuală este greșit înțeleasă atât de către elevi cât și de către
profesori și părinți și nu a avut ca efect micșorarea gradului de violență în școală, ci dimpotrivă, pe
fondul acestei libertăți greșit înțeleasă și exprimată, școala poate reprezenta o sursă a unor forme
de violență.
Dacă anterior violența școlară nu se manifesta decât ocazional, între elevi sau dinspre
cadrul didactic spre elev, acum remarcăm o violență sporită de la an la an atât între elevi cât nu
rareori dinspre
elevi spre cadrele didactice.
Aflat în colectivitate, elevul își va organiza jocul și activitatea având ca suport violența
văzută și va fi influențat de către aceasta. Aceste comportamente se vor manifesta în societate, cu
predilecție în școală, deoarece colectivul este mai numeros (spre deosebire de grupul de joacă),
vârstele sunt relativ apropiate și apare dorința copilului de a deveni (ca în familie) centrul atenției.
Sub eticheta violenței școlare se află o diversitate de forme de conduită: confruntarea
verbală, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator, refuzul de a colabora și de a
cere ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, vătămarea corporală.

Spre deosebire de agresivitate, care reprezintă potențialitatea ce permite dirijarea acțiunii și


ține de gândire și analiză, fiind intrinsecă, violența este acțiunea în sine, dezorganizarea brutală a
personalității sau colectivității și afectează atât individul, cât și mediul în care acesta se manifestă.
Violența nu este ereditară, dar este contagioasă. Astfel întâlnim mai multe tipuri de violență
în mediul școlar:

127
 Violența fizică, concretizată prin lovirea persoanelor, vătămarea fizică a acestora, deposedarea
prin forță de bunuri, etc;
 Violența economică(materială), ce se răsfrânge asupra obiectelor din jur, asupra mobilierului
școlar și a bunurilor altor persoane;
 Violența psihică, ce are ca efect formarea complexelor de inferioritate la persoana agresată și se
manifestă prin verbalizare, atitudini de respingere, izolare.

Cauze ale comportamentului violent în mediul școlar

Printre cauzele care determină comportamentul violent în rândul școlarilor, (multiple și greu de
combătut) putem argumenta următoarele:
 Încă de la vârsta preșcolară unii copii sunt martori ai violenței domestice (fizice, psihice) și
fiind la vârsta la care își aleg și imită modelul de comportament, copilul își va însuși
inconștient actele de violență ale adulților, le va reproduce în interacțiunea cu grădinița, grupul
de prieteni sau școala, fiind convins că aceste atitudini sunt corecte și firești;
 Deseori, din dorința de a fi populari, de a avea ceea ce familia nu le oferă sau pur și simplu de a
se razbuna pe colegii cu performanțe în diverse domenii, elevii apelează la teroare, deoarece nu
cunosc pedepsele legale la care pot fi supuși. Tot în ciclul primar se formează/dezvoltă dorința
copilului de a se evidenția. Nereușind performanțe la învățătură, elevul va încerca să devină
lider prin orice alte metode, apelând sau instigând la violență;
 Proveniența din medii sociale diferite: în clasele primare școlarii vor avea tendința de a-i
exclude pe cei minoritari, cauzând astfel forme de violență;
 Un alt factor de risc în devierea comportamentului copilului spre violență îl constituie mass-
media, prin prezentarea realității ca pe un fapt banal, indiferent de gravitatea faptelor expuse și
mai ales fără a accentua consecințele acestor violențe asupra celor ce le-au provocat. Mass-
media expune acte de violență (atât în programele pentru copii cât și în filme sau știri) în mare
parte fără să stigmatizeze aceste acte, fără a sublinia caracterul imoral al agresiunilor.
 O mare parte din vină o are aici familia, care permite contactul copilului cu televizorul,
neexplicându-i ceea ce este etic și ceea ce constituie o abatere gravă de la normele sociale și
civice. Neimplicarea familiei în dezvoltarea capacității de a discerne moralul de imoral, legalul
de ilegal, are ca urmare însușirea de către copil a unor comportamente inadecvate vârstei și
deseori negative. La rândul său, ajuns adult, copilul va repeta greșeala părinților.
 În apariția fenomenului violenței școlare nu sunt de neglijat managementul defectuos al clasei,
deficiențele de comunicare între cadrele didactice și elevi, neadaptarea practicilor educaționale
la o populație școlară în continuă schimbare.

Prevenirea și combaterea violenței în mediul școlar

Pentru a putea preîntâmpina și dezarma un comportament violent în școală trebuie mai întâi
să clarificăm și să înțelegem conceptul de violență, să aflăm cauzele acesteia și în final să fie
concepute măsurile de combatere și prevenire.
Cadrele didactice trebuie să observe comportamentul elevilor pentru a putea preveni
manifestările violente ale acestora prin discuții, atât cu elevii în cauză, cât și cu familiile lor. Doar o
bună colaborare a familiei cu personalul didactic va reuși prevenirea/stoparea/îndreptare unor
deviații comportamentale, deoarece cadrul legal nu permite școlii luarea unor măsuri extreme care
să determine din partea elevului respectarea drepturilor celor din jur. Școlii îi revine sarcina de a
corija abaterile, de a defini clar diferența dintre moral și imoral, deoarece copilul se va manifesta în
mediul scolar influentat de imaginile vizualizate.

Rolul învățătorului este acela de a omogeniza colectivul, de a-i determina pe elevi să-și
respecte colegii și cadrele didactice. Acest lucru se poate realiza prin dezbateri colective, prin
intermediul povestioarelor, prin acordarea de sarcini pe echipe. Școlarii trebuie învățați ce înseamnă

128
a trăi în societate: a te întelege reciproc, a asculta opiniile celor din jur, a exprima problemele în
cuvinte, nu în fapte, a lua decizii colective și a te supune deciziei majorității, a-ți controla pornirile
violente.

La nivelul clasei este indicată elaborarea unui regulament intern. Elevii sunt cei ce negociază
regulile și stabilesc sancțiunile în cazul abaterilor. Trebuie stabilite reguli simple ce pot fi înțelese
și respectate.În condițiile în care situațiile de violență școlară nu pot fi rezolvate în mod direct prin
acțiunea efectivă și imediată a cadrului didactic, se impune formarea unei echipe (în cadrul căreia să
fie incluse atât cadrele didactice, cât și psihologul școlii, medicul, reprezentanți ai poliției,
pompierilor, primăriei). Această echipă ar putea preveni și combate acte de violență prin
prezentarea faptelor și explicarea urmărilor acestora.

O altă metodă de prevenire și combatere a violenței este elaborarea Regulamentului de


Ordine Internă, aducerea acestuia la cunostința atât a elevilor, cât și a părinților, și respectarea sa
strictă. La înscrierea copilului în școală, părintele trebuie să semneze că este în acord deplin cu
regulile școlii, reguli ce pot stabili de la scăderea notei la purtare până la exmatricularea definitivă a
elevului în cazul constatării unor fapte de violență ce ar periclita siguranța celorlalți.

La nivelul școlii se pot înființa grupuri de dezbateri în care să se pună în discuție


dificultățile muncii de formare a comportamentului prosocial al elevilor. Situațiile problemă
expuse, de unul sau mai mulți profesori, să fie dezbătute în cadrul grupului. Este de luat în vedere și
înființarea în cadrul școlii a unui centru de consultanță cu părinții și elevii, unde să se poată
depista, mediatiza și dezbate acte de violență școlară.

Ca măsură de constatare a gradului de violență în școală este indicată supravegherea elevilor


cu ajutorul sistemelor video. Astfel se pot monitoriza accesul în incinta școlii, comportamentul
copiilor în pauze, perturbarea activităților cadrelor didactice de către alte persone. Dacă din punct de
vedere psihic prezența camerelor video în incinta școlii descurajează manifestările violente,
prevenind astfel încălcarea regulamentului de ordine interioară, din punct de vedere practic
înregistrările oferă dovezi incontestabile ale faptelor comise și ajută la luarea unor măsuri imediate,
nepermițând agravarea conflictelor.

Pentru a evita evoluția și perpetuarea violenței în mediul școlar, este necesar ca M.E.C.I să
aibă o bună colaborare cu mass-media (C.N.A) și să semnaleze părinților impactul pe care
vizualizarea emisiunilor necorespunzătoare vârstei îl are asupra copilului, căci sprijinul familiei este
hotărâtor.
A elabora strategii, proiecte de prevenire a violenței școlare implică a ține cont de toți
factorii (temperamentali, sociali, familiali) care pot determina comportamentul violent al copilului.
Școala are un rol important în prevenirea violenței și asta nu numai în condițiile în care sursele
agresivității sunt în mediul școlar, ci și în situația în care sursele se află în exteriorul granițelor
școlii. Pentru a preveni și combate actele de violență cu succes, fiecare profesor, fiecare părinte,
fiecare psiholog în mediu școlar trebuie să contribuie printr-o permanentă observare a
comportamentului copiilor, atât la școală, în societate, cât și acasă, și orice manifestare neadecvată
trebuie discutată și tratată cu seriozitate, pentru a diminua și elimina în final pornirile violente.

Bibliografie :
• “Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală”, Ghid practic pentru directori şi cadre
didactice, ISE, 2006
• Baban A (2003), Consiliere educaţinala, Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie
şi consiliere, Cluj Napoca, Editura Spinet
• Pop Luana (2002), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti
129
• Zamfir Elena, Zamfir Calin (1995) Politici sociale. Romania in context european,
Bucureşti, Editura Alternative

SPUNE NU VIOLENŢEI ÎN ŞCOLI

Prof. Mihai Camelia – Grup Şcolar Ştefăneşti


Prof. Floroiu Alina- Grup Şcolar Ştefăneşti

“Violenţa este ultima armă a incompetenţilor”


Isaac Asimov

Violenţa în mediul şcolar este un fenomen destul de complex, cu o diversitate de forme de


manifestare care justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate: astfel şcoala este spaţiul de
manifestare a conflictului între copii şi între adulţi-copii, iar raporturile de forţă sau planul în care se
consumă conduitele ofensive(verbal, acţional, simbolic) sunt variabile importante în înţelegerea
fenomenului. De aceea când vom folosi noţiunea mai generală de „violenţă” vom desemna orice
comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimelor.
În orice atac agresiv vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui individ în
instrument în folosirea personală, precum şi apelarea la violenţă pentru înlăturarea/devalorizarea
semenului, perceput ca adversar. Revenind la aspectul complexităţii şi diversităţii violenţei şcolare
vom ilustra aceste caracteristici apelând la câteva tipologii care permit sublinierea specificului
acestui fenomen. Astfel, în funcţie de planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de
prejudiciu adus victimei, se poate discerne între violenţa fizică şi violenţa psihologică, verbală:
- efectele violenţei fizice vizează atât sănătatea şi integritatea corporală a victimei, cât şi
evoluţia sa psihologică: în plan cognitiv, autopercepţia negativă,iar în plan emoţional teama,
depresie.
- violenţele verbale, psihologice afectează în principal stima de sine: victimele se simt
devalorizate, îşi pierd încrederea în posibilităţile proprii, devin anxioase.
O altă tipologie a conduitelor de violenţă în şcoala, care combină mai multe criterii –
planul agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directă/indirectă şi tipul de implicare a
agresorului activă/pasivă include:
• agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg;
• agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substituit al victimei;
• agresiuni active verbale directe: înjură, ameninţă;
• active verbale indirecte: calomnia;
• agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei;
• fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină, de a da curs unei rugăminţi;
• agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi;
• agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.
Printre cei mai importanti factori care determină violenţa enumerăm:
• Abundenţa de modele de conduită agresivă din mass-media. Tot mai multi psihologi şi
sociologi sunt de acord că scenele agresive, conţinute de programele tv. şi cinematografice pot
constitui factori incitativi, care facilitează realizarea actelor agresive;
• Mărimea şcolii şi suprapopularea ei. Cu cât şcoala este mai mare cu atât scade posibilitatea
unei supravegheri eficiente;

130
• Eşecul scolar. S-a demonstrat că rata violenţei şcolare creşte proporţional cu indicele de
eşec.
Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau audio
vizuală, informează în permanenţă cu privire la diverse manifestări ale acestui fenomen. De la
formele cele mai agresive precum războaiele ori crimele terifiante, bătăile, violurile, furturile,
distrugerile de bunuri şi până la cele mai puţin şocante, cum ar fi violenţele verbale, toate acestea
susţinute de o abundenţă de imagini violente se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri.
În acest context, apariţia diferitelor forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o
fatalitate şi devine adesea un lucru obişnuit, cu care oamenii coexistă fără măcar a mai sesiza
pericolul. Chiar dacă reprezintă o problemă delicată luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu
se poate face decât dacă sunt cunoscute cauzele, originile, formele de manifestare şi
posibilitatea de prevenire.
Este important să înţelegem faptul că devine o problemă momentul în care violenţa în şcoală
devine o «obişnuinţă», momentul în care în nesiguranţă copiii îşi vor pune în aplicare tot felul de
mecanisme de apărare, vor deveni neglijenţi, defensivi, vor căuta mijloace de protecţie, vor fi
complici sau vor deveni duşmanii altora, vor contribui la construirea unei culturi în şcoală bazate pe
frică. Vor deveni ei agresori dacă nu au devenit deja. Urmărim adesea în media televizuală scene de
agresiune din partea elevilor spre profesori, gesturi violente, voci ridicate, molestări fizice şi
intimidări. E important de înţeles ce se întâmplă în condiţiile date astfel încât violenţa să fie
manifestă. Pentru că şi tăcerea este uneori semn de conflict.
Violenţele sunt mai mult sau mai puţin evidente adică sunt cele de ordin
infracţional care sunt cele de extremă : împuşcare, violenţă fizică până la cele subtile de umilire,
molestare, dispreţ, absenţă, etc. Violenţele în şcoală au crescut mult în ultimii 25 de ani şi sunt atât
dinspre profesori spre copii, copii-copii, cât şi copii-profesori.
Una din cauzele violenţei este frustrarea care se exprimă prin actul de agresiune pe fondul
unor transformări (adolescenţii se shimbă fizic şi trebuie să facă faţă şi schimbărilor afective, de
percepţie, adaptării la noua identitate) sau ale unor obiective cu caracter de beneficiu primar sau
secundar. De exemplu fetele tind să se bată pentru un băiat sau pentru a demonstra loialitate. Vedem
deci cum mulţi factori concură la escaladarea violenţei.
O altă cauză este relaţionarea profesor-elev. Elevii în general se deschid în faţa unui profesor
pe care îl simt apropiat, se inhibă atunci când un profesor manifestă autoritarism faţă de cei cu
rezultate slabe, îşi reprimă furia atunci când li se face o nedreptate sau sunt etichetaţi ca fiind elevi
problemă creându-se astfel o ruptură între membrii colectivului clasei, devin indiferenţi atunci când
sunt trataţi cu indiferenţă. Violenţa psihologică îndreptată împotriva elevilor, repetată, poate duce la
apariţia sentimentului de frustare, care se poate generaliza determinând o schimbare a atitudinii faţă
de profesor şi faţă de activitatea şcolară în general.
Unii profesori pot fi mai mult sau mai puţin victime ale violenţei copiilor şi sunt interesante
studiile franceze care au subliniat vulnerabilitatea la violenţă a profesorilor cu comportament
accentuat, la limită adică. Profesorii foarte binevoitori precum şi profesorii violenţi şi agresivi,
intransigenşi, sunt în aceeaşi măsură predispuşi la a fi agresaţi de către elevi.
Din punct de vedere al atitudinilor indiferenţa profesorilor este cea mai importantă
manifestare a dispreţului faţă de elevi. Sunt numeroşi elevi care suferă ca urmare a acestor judecăţi
negative ale profesorului, pentru că ele vin să întărească propriul lor sentiment de îndoială, de
descurajare, de lipsă de încredere în forţele proprii. Acest dispreţ, odată interiorizat, poate antrena un
ansamblu de consecinţe în plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitate la lecţie, indiferanţă
sau, perturbarea lecţiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare. Cele mai frecvente forme
de agresivitate a profesorilor faţă de elevi, aşa cum sunt percepute de aceştia din urmă, sunt, în
ordine descrescătoare: folosirea tonului ridicat, evaluarea neobiectivă, intimidarea elevilor,
adresarea de injurii/ jigniri, ameninţarea, lovirea, nervozitate permanentă, ironia, absenţa răspunsului
la solicitări.
Nu trebuie neglijat faptul că în şcoală toţi au importanţă, elevi, profesori, manageri,
administratori, etc. O cultură a violenţei nu va naşte decât violenţă. Adesea relaţia profesor elev este

131
o relaţie de putere, profesorul dictează, elevul execută, iată o premiză pentru escaladarea violenţei.
În al doilea rând, copiii vin cu o violenţă necontrolată sau neelaborată încă de acasă, la şcoală se pot
exprima adesea violenţe reprimate, comportamente în oglindă, faţă de mediul familial. În al treilea
rând, nu este neapărat nevoie ca un copil violent să fie considerat «rău » ci cu o anumită
incontinenţă a structurii valorice, poate să fie un copil la rândul lui abuzat, poate să fie un copil cu
multiple probleme de personalitate în funcţie de vârstă. Apoi există o anumită labilitate emoţională
alături de alţi factori de personalitate care nu îl ajută, nivelul de inteligenţă care îl poate ajuta sau nu
pe adolescent să găsească mai multe strategii în afara violenţei de a-şi rezolva problemele, consumul
de alcool şi droguri care favorizează violenţa. Există şi copiii a căror violenţă se îndreaptă către ei
înşişi, autoagresiune, autoflagelare. Unii caută exact acele situaţii care îl pun în pericol sau îl
ameninţă. Unii ajung chiar să se sinucidă.
Violenţa în şcoală este şi strâns legată de nivelul de dezvoltare al copilului, adolescentului.
Aceştia din urmă, contrar convingerilor comune, au o mare nevoie de repere sau de «respect».
Respectul în rândul tinerilor poate fi câştigat prin multiple mijloace dar dacă şcoala nu oferă decât
supape de violenţă între ei, nu oferă mijloace mai socializate de cunoaştere, o comunicare agreabilă,
confruntări, competiţii, sport, mai ales sportul care atrage mii de tineri şi care are beneficii majore
asupra dezvoltării, unde să meargă ei ?
Violenţa în şcoală este legată şi de impactul media. În studiile realizate până acum un efect al
violenţei televizuale este desensibilizarea precum şi imitarea. Ea devine un act curent de normalitate
pentru că televiziunea este peste tot, creează iluzia de reality show şi toţi au impresia că asta e lumea
în care trăiesc. Şi aşa se ajunge la un alt subiect, copiii se identifică cu personaje de diferite facturi,
şi violenţa poate să fie încercarea de imitaţie sau chiar mai mult identificarea cu un personaj violent,
uneori eroic pentru că şi ăsta e un aspect important. Dacă în şcoală respectul se câştigă prin violenţă,
de fapt toată societatea romanească se oglindeşte într-o evidentă experienţă a violenţei. Învăţatul,
cunoaşterea nu mai reprezintă nici un deziderat, profesorii nu mai sunt figuri carismatice care să
atragă copiii în disciplinele lor, cadrul şcolar e încă rigid şi neadecvat pentru nevoile lor psihologice.
Violenţa în randul copiilor de grădiniţă şi din şcolile primare este o realitate pe care unii
părinţi şi profesori o percep cu dificultate din moment ce acest tip de manifestare este mult mai
specific în rândul adolescenţilor sau al tinerilor. La copii, însă, violenţa este mult mai explicabilă,
căci cele mai violente filme pe care ei le urmăresc de la vârste fragede sunt cele de desene animate,
unde eroul pozitiv îşi realizează nişte scopuri nobile prin mijloace violente. La această vârstă,
imitaţia este foarte importantă. Ce vede copilul acela? Violenţă...
Societatea românească este violentă, începând de la înjurăturile de pe stradă pe care le aude,
până la înjurăturile colegilor de la şcoală, sau până la cearta părinţilor de acasă. Un alt motiv este şi
faptul că nu are poate ceea ce şi-ar dori, pentru că şi asta este un tip de violenţă simbolică foarte
sofisticată şi este primul pas spre violenţa fizică. Ponderea scenelor de violenţă în aproape toate
emisiunile, începând cu desenele animate şi terminând cu emisiunile de ştiri, este foarte mare.
Copiii simt nevoia să se identifice cu diverse personaje, au o imaginaţie bogată şi îşi doresc
ca întâmplările prezentate pe micul ecran să aibă un corespondent sau chiar o continuare în realitate.
În afară de ceea ce văd la televizor, sunt din ce în ce mai legaţi de calculator de la vârste tot mai
mici. Se ştie foarte bine ce poate însemna internetul la o vârstă când nu ai capacitatea de a selecta
sau de a şti foarte clar ce este valoare şi nonvaloare. De asemenea, să nu uităm că acei copii trăiesc
într-un grup de apartenenţă, nu izolat. Grupul acesta are nişte reguli foarte stricte ca să poţi să te
menţii. Un grup de genul acesta este valabil şi în cazul adolescenţilor şi este de un conformism
uneori de neimaginat. Sigur că atunci copilul se raportează la limbajul şi comportamentul de acolo,
plus că nu mai este acelaşi confort social, familial care exista odată. Astăzi părinţii sunt foarte
ocupaţi, mai ales cu munca în străinătate. Se cunosc foarte bine tragediile care se întâmplă în zilele
noastre din cauza părinţilor plecaţi la muncă în străinătate.
În ultimul timp mulţi adolescenţi şi tineri sunt din ce în ce mai dezamăgiţi de şcoală şi are
loc o mutatie de la polul pregătirii universitare sau şcolar-profesionale ca succes social în direcţia
câştigului cât mai rapid al unei competenţe care să asigure venituri importante şi scurtarea duratei de
şcolarizare care duce la abandon, eşec şcolar. Tinerii îşi schimbă valorile forţă. Conjunctura

132
economică a adus confuzie în rândul lor. Criza societăţii conduce la criza adolescenţilor. Şcoala nu
mai aduce nici o garanţie a integrării profesionale ulterioare.
Cu ocazia celei de a 13-a ediţii a Forumului Naţional de Dezbateri ARDOR, SIVECO
România a întreprins în rândul participanţilor - elevi membri ai cluburilor de dezbateri din întreaga
ţară, profesori şi arbitri de debate - un sondaj cu privire la fenomenul violenţei din şcoli.
Scopul urmărit a fost acela de a identifica principalele cauze generatoare de violenţă, cât şi
modalităţile cele mai eficiente prin care mijloacele informatice pot fi utilizate în combaterea acestui
fenomen. Studiul relevă că societatea civilă a devenit mult mai conştientă de pericolul extinderii
acestui fenomen (92%), dar că există mai multe modalităţi în care situaţiile conflictuale pot fi
combătute, iar şcoala - respectiv educaţia, este unul dintre cele mai importante. Astfel, în mod foarte
îmbucurător, peste 73% dintre ei văd în şcoală un mediu capabil să îndepărteze elevii de fenomenul
violenţei şi să-i ferească de contactele cu situaţiile conflictuale.
Conform rezultatelor sondajului, responsabilitatea pentru propagarea violenţei, sub toate
formele ei, este împărţită între: stradă (75%), mediul familial (54%), mass-media (23%) şi şcoală
(21%).
Între factorii care contribuie la crearea unui context favorabil violenţei, cel mai vehiculat este
anturajul. Sondajul relevă că, majoritar, actele de violenţă pot fi puse pe seama unui anturaj
nepotrivit, generator de comportamente deviante.
Un alt element favorizant pentru actele de violenţă este lipsa de educaţie (85%) Rezultatele
studiului indică o înclinaţie sporită spre violenţă cu precădere în cazul elevilor provenind din medii
familale defavorizate. Comportamentul părinţilor are, statistic, o influenţă extrem de puternică
asupra nivelului de agresiune manifestat de copii.

Activităţi de prevenire a violenţei elevilor


Desfăşurarea activităţilor trebuie să fie precedată de anumite etape pregătitoare:
- constituirea la nivelul şcolii a unui grup de lucru alcătuit din cadre didactice, consilier
şcolar, psiholog, reprezentanţi ai părinţilor şi elevilor cu atribuţii în elaborarea strategiei anti-
violenţă a şcolii, în planificarea, coordonarea, monitorizarea şi evaluarea activităţilor specifice;
- stabilirea de parteneriate cu instituţii publice, organizaţii nonguvernamentale specializate,
reprezentanţi ai comunităţii şi autorităţilor locale, cu experţi în domeniul educaţiei şi prevenirii
violenţei.
Activităţile de prevenire a violenţei elevilor trebuie să vizeze întreaga comunitate a
părinţilor. Iată câteva exemple de astfel de activităţi:
ACTIVITĂŢI /ACTORI IMPLICAŢI
• Activităţi de informare a părinţilor cu privire la serviciile pe care le poate oferi şcoala în
scopul prevenirii violenţei şcolare şi ameliorării relaţiilor părinţi-copii (consiliere, asistenţă
psihologică, mediere).
- Grupul de lucru constituit la nivelul scolii.
• Identificarea unor părinţi-resursă şi implicarea acestora în activităţile de prevenire sau în
rezolvarea cazurilor de violenţă existente.
- Grupul de lucru constituit la nivelul scolii; Părinţi.
• Iniţierea unor programe destinate părinţilor, cu rol de conştientizare, informare şi formare
cu privire la dezvoltarea, evoluţia şi adaptarea şcolară a elevilor, integrarea lor socioprofesională.
- Grupul de lucru constituit la nivelul şcolii; Reprezentanţi ai unor instituţii publice şi
organizatii nonguvernamentale, experţi în domeniul educaţiei şi prevenirii violenţei.
Exemple de teme pentru activităţile de conştientizare şi informare:
- Identitatea copilului;
- Drepturile copilului;
- Rolul familiei în asigurarea succesului şcolar;
- Rezolvarea conflictelor;
- Norme privind regimul de viaţă al copiilor;
- Dificultăţile de adaptare şcolară şi cauzele acestora;

133
- Particularităţi ale etapelor de dezvoltare psiho-fiziologică a copilului şi adolescentului;
- Deficienţele de comunicare – sursă a violenţei;
- Parteneriatul şcoală – părinţi şi efectele acestuia asupra evoluţiei şcolare a copiilor;
-Violenta scolara: forme, cauze si modalitati de prevenire
- Riscurile consumului de droguri.
• Organizarea de dezbateri şi lectorate cu părinţii
Exemple de teme de dezbatere:
- Regulamentul şcolar şi adaptarea acestuia la specificul şcolii (cu implicarea directă a
părinţilor în elaborarea regulamentului de ordine interioară al şcolii);
- Familia – sursa potenţială a violenţei copiilor;
- Cazuri de copii cu conduite violente;
- Violenţa în mass-media;
• Organizarea de programe extraşcolare
Exemple de activităţi:
- Activităţi artistice (de ex.: organizarea de echipe de teatru);
- Activităţi sportive;
- Concursuri pe diferite teme (de ex. concursuri de eseuri şi afişe pe tema violenţei);
- Serbări şcolare cu ocazia unor evenimente;
- Întâlniri cu personalităţi din diferite domenii (artistic, sportiv etc.);
- Organizarea de excursii tematice;
- Participare la spectacole;
- Organizarea unei „Săptămâni anti-violenţă”.

Activităţi de intervenţie în cazurile de violenţă a elevilor

ACTIVITĂŢI /ACTORI IMPLICAŢI


• Acordarea de sprijin familiilor care solicită asistenţă şi orientarea acestora către serviciile
specializate.
-Grupul de lucru constituit la nivelul scolii; Consilierul scolar.
• Colaborarea şcolii cu familiile elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de
violenţă, în toate etapele procesului de asistenţă a acestora (informarea, stabilirea unui program
comun de intervenţie, monitorizarea cazurilor semnalate)
-Grupul de lucru constituit la nivelul scolii; Specialisti în domeniul educaţiei şi prevenirii
violenţei.
• Organizarea de întâlniri în coală şi vizite în familiile elevilor cu manifestări de violenţă cu
scop de ameliorare
-Grupul de lucru constituit la nivelul scolii; Specialisti în domeniul educaţiei
• Semnalarea de către şcoală a cazurilor de familii cu un comportament violent faţă de copii
şi implicarea în rezolvarea acestora (în cazuri extreme, participarea la procedurile de plasament
familial)
-Grupul de lucru constituit la nivelul scolii;
-Reprezentanti ai institutiilor cu responsabilitati în acest domeniu: Autoritatea Tutelara,
Autoritatea Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie, Consiliile Judetene pentru protectia
copilului, Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, politie.
Problemă:
Elev cu manifestări de violenţă în relaţiile cu cadrele didactice şi cu ceilalţi elevi şi nivel
scăzut al rezultatelor şcolare.
Actorii care au sesizat: - Cadre didactice şi elevi ai şcolii
Etapele intervenţiei:
- Contactarea de către directorul şcolii a unor specialişti în domeniu;
- Identificarea de către aceştia, prin instrumente specifice, a cauzelor violenţei în cazul
elevului respectiv;

134
- Ghid de interviu pentru diriginte aplicat de specialist;
- Chestionar pentru elev – aplicat de specialist;
- Ancheta în familie desfăşurată de specialist şi dirigintele clasei;
- Analiza, în cadrul unui grup constituit din specialistul în domeniu, directorul şcolii,
dirigintele clasei, alte cadre didactice (pe baza informaţiilor obţinute cu ajutorul instrumentelor
aplicate), a cauzelor comportamentului violent al elevului. Cauzele identificate vizează un mediu
familial dominat de violenţă între părinţi, agresiuni fizice asupra copilului, climat socio-afectiv
insecurizant, condiţii materiale precare ale familiei, condiţii necorespunzătoare de locuire;
- Identificarea unor alternative de soluţii ;
- Prezentarea cauzelor şi a alternativelor de soluţii identificate în cadrul Consiliului
Profesoral şi reţinerea celor fezabile din perspectiva posibilităţii de intervenţie a şcolii;
- Punerea în aplicare a soluţiilor reţinute: revizuirea atitudinii cadrelor didactice faţă de elev,
constituirea unui grup de elevi din clasă care să-l sprijine pe elev în rezolvarea temelor, intervenţii la
autorităţile locale pentru acordarea de facilităţi pentru copil, asistarea familiei în scopul ameliorării
relaţiilor între parteneri şi între aceştia şi copil (ajutor specializat din partea unor specialişti în
domeniu, reprezentanţi ai unui ONG).
Efecte ale intervenţiilor:
- Ameliorarea comportamentului elevului, a rezultatelor şcolare şi a stării psihice a acestuia,
schimbări pozitive în atitudinea părinţilor faţă de elev şi în atitudinile cadrelor didactice şi ale
colegilor de clasă.
Concluzii:
• În vederea prevenirii sau intervenţiei în cazuri de violenţă puteţi desfăşura activităţi
multiple, adaptate specificului mediului şcolar, frecvenţei situaţiilor de violenţă, formelor de
manifestare şi cauzelor care le-au generat.
• În derularea acestor activităţi trebuie implicate toate categoriile de actori ai şcolii – cadre
didactice, părinţi, elevi.

135
• În cazul anumitor activităţi specifice sau pentru care şcoala nu dispune de resursele

necesare, puteţi face apel la specialişti, să încheiaţi parteneriate cu instituţii publice şi organizaţii
non-guvernamentale cu atribuţii/preocupări în domeniu, cu reprezentanţi ai comunităţii şi
autorităţilor locale, cu reprezentanţi ai poliţiei.

BIBLIOGRAFIE
Cosmovici, A., Iacob, L. - Psihologie şcolară , Editura Polirom, Iaşi, 1998 Debesse , M.
- Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă,
EDP , Bucuresti, 1970
Huditean , A., - Devianţa comportamentală la elevi, Psihomedia,
Sibiu, 2002
Mitrofan , N. - Agresivitatea, în Neculau, A. ( coord ), Psiholo-
gie sociala, Polirom, Iaşi, 1996
Neculau , A. - Psihologie socială. Aspecte contemporane,
Editura Polirom, Iaşi, 1997
Neamţu , C. - Devianţa şcolară, Editura Polirom , Iaşi, 2003
Păun , E. - Şcoala.Abordare sociopsihopedagogică, Editura
Polirom , Iaşi, 2003
Preda, V. - Delincvenţa juvenilă. O abordare multidiscipli-
nară, Presa Universitară Clujeană, 1981
Radu , I. - Psihologie socială, Editura Exe, Cluj, 1994
Rădulescu, S. , Banciu, D. - Introducere în sociologia delincvenţei juvenile.
Adolescenţa între normalitate şi devianta, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990
Salavastru , D. - Violenţa în mediul şcolar, în Ferreol,G., Neculau,
A.( coord), Violenţa în mediul şcolar , Editura
Polirom , Iaşi, 2003
Şchiopu , Z. , Verza, E. - Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1995

136
ROLUL RELAŢIEI EDUCATOR - FAMILIE ÎN STOPAREA
MANIFESTĂRILOR VIOLENTE LA COPII

Inst .Tatiana Mihai


Inst. Elena Miu
G. P. P. NR 2 Curtea de Arges

’’Eu sunt copilul.Tu ţii în mâinile tale destinul meu.


Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi,te rog,acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvantare pentru lume………”
(din Child’s Appeal,Mamie Gene Cole)

Problemele de educaţie şi comportare civilizată există în întreaga lume. Se poate deduce din
experienţa fiecăruia dintre noi că o comportare civilizată depinde de bunul simţ al fiecăruia, de
mediul în care se află, de cultura şi de instruirea pe care o primeşte. Buna creştere se dobândeşte în
mai multe feluri: din familie, de la grădiniţă, din şcoală, din mass-media, din "exemplele negative".
Evoluţia rapidă a vieţii sociale de astăzi, modificarea statutului familiei, atribuţiile crescute ale
femeii fac ca rolul grădiniţei să fie pregnant nu numai în ce priveşte educaţia copiilor ci şi a
părinţilor. Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are şi menirea de a asigura părinţilor
asistenţă de specialitate, informându-i asupra etapelor de evoluţie a copiilor şi venind în sprijinul
celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu succes a educării
copiilor.
Pentru reuşita actului educaţional derulat la grupă, munca educatorului trebuie continuată de
familie. Educatorul trebuie să-i convingă pe părinţi să păstreze unitare cerinţele adresate
preşcolarilor cu cele formulate în grădiniţă.
Ca să educi un copil trebuie ca tu însuţi să fii educat - nu mă refer la faptul de a avea studii
superioare, ci la arta de a ştii să creşti un copil, la arta de a avea posibilitatea bunei sale dezvoltări, la
arta de a-i călăuzi paşii spre un viitor mai bun, la răbdarea şi calmul necesar pentru creşterea şi
educarea lui. Există copii prost crescuţi proveniţi din familiile cele mai rafinate şi copii cu un
comportament de invidiat proveniţi din familii modeste. Copiii sunt dispuşi să-şi imite părinţii în
ceea ce fac nu în ceea ce spun. Cum să înveţi un copil să vorbească frumos când tu însuţi vorbeşti
urât ? Dacă părintele nu face lucrurile pe care le pretinde copilul să fim convinşi că nu poate fi vorba
de educaţie.
De la vârsta cea mai fragedă copilul trebuie învăţat ce e bine şi ce e rău deci trebuie să existe o
preocupare educativă permanentă. Educatoarea constituie un model important pentru cunoaşterea
bunelor maniere. Educatoarea este un al doilea părinte pentru copil.
Pentru a pătrunde în mintea şi inima unui copil, cea mai bună cale este să ne imaginăm că
suntem de vârsta lui. Asta ne va permite să înţelegem problemele care-l frământă, să avem răbdare
faţă de nevoia lui de a pune întrebări şi să motivăm sfaturile pe care i le dăm.
Familia şi grădiniţa au rolul de a forma bunele maniere la copii. Este evident că educatoarea
are rolul de a-i îndruma spre politeţe, să-i înveţe cum să se îmbrace, cum şi cui să facă cadouri, cum
să vorbească, cât să vorbească etc., le dezvoltă interesul, motivaţia unei comportări civilizate.
Atât educatoarea cât şi părintele sunt datori să-l convingă că toate acestea sunt importante atât
pentru el cât şi pentru ceilalţi.

137
Comportamentul copilului mic reprezintă oglinda dezvoltării lui psihice, este reacţia
personalităţii lui în formare faţă de tot ceea ce îl înconjoară, dar şi faţă de propria persoană. De
obicei, la această vârstă, comportamentul lui oscilează între anumite limite considerate normale, dar
întâlnim şi cazuri când apar anumite manifestări de conduită în discordanţă cu valorile şi normele
unui anumit sistem socio-uman. În asemenea cazuri copilul are anumite devieri de comportament
care pot duce la violenţă.
Deoarece principalele cauze care generează aceste devieri comportamentale le întâlnim în
sfera familiei şi a şcolii, voi arăta în continuare cât de importantă este relaţia educator-familie în
prevenirea şi stoparea manifestărilor violente la copii.
Trebuie să precizăm de la început că aceşti copii impulsivi provin, în general, din familii cu
dezacorduri evidente între libertatea exagerată şi educaţia prea autoritară, inflexibilă care creează de
cele mai multe ori dificultăţi de relaţionare.
Întâlnim acele stiluri parentale de educaţie fie prea permisive, cu părinţi centraţi pe propria
persoană, egoişti, lipsiţi de căldura sufletescă, inconstanţi în aplicarea şi utilizarea normelor
disciplinare, fie prea dictatoriale cu pedepse şi restricţii severe. Cel mai nociv stil rămâne stilul
rejectant în care părinţii se simt străini de lumea în care trăiesc şi-şi văd copilul ca principala cauză a
anxietăţii lor. De cele mai multe ori, în asemenea cazuri, copiii devin agresivi cu evidente
comportamente antisociale. Principalii factori care ajută copilul în desăvârşirea propriei educaţii
sunt şcoala şi familia. Pentru o bună colaborare între aceşti doi factori este nevoie de multă
comunicare din partea lor. Părinţii nu au doar rol biologic ci şi obligaţia de a-i creşte, a-i îngriji, de
a-i educa.
Nu numai şcoala are sarcina de a se ocupa de educaţia copilului, ţinând seama că familia
este cea care-i oferă primele informaţii despre tot ce-l înconjoară că de la ea primeşte copilul
primele norme şi reguli de conduită dar şi climatul social şi afectiv necesar dorinţelor sale, peceta pe
care părinţii o lasă asupra structurii spirituale şi morale a personalităţii copiilor se menţine toată
viaţa.
Analizând situaţiile în care se manifestă de multe ori educaţia în familiile copiilor se pot
identifica m ai multe tipuri de parinţi :
- părinţi care înţeleg să-şi adapteze stilul lor de educaţie cu al grădiniţei ;
- părinţi care nu conştientizează efectele negative ale metodelor aplicate în educaţie;
- părinţi care refuză să admită că relaţiile lor educaţionale cu copiii sunt deficitare.
Grădiniţa, personalul didactic, are sarcina să identifice situaţiile problematice, să comunice
cu familia în favoarea copiilor şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare grădiniţă-
familie este benefică pentru obţinerea performanţelor.
Educarea unui copil cu manifestări de violenţă nu este o sarcină deloc simplă pentru
educator. De aceea, este foarte important să avem o relaţie constructivă cu părinţii acestor copii
deoarece numai colaborând cu aceştia putem controla şi corija comportamentul acestora.
În primul rând trebuie să-i facem pe părinţi să înţeleagă care sunt cauzele care au dus la un
asemenea comportament. Personalitatea părinţilor are un rol determinant în conturarea
comportamentului propriului copil. Părinţii pot fi învăţaţi să-şi cunoască mai bine copiii
observându-i şi examinându-i cu mai multă atenţie în propriul mediu de viaţă.
De multe ori copilul speculează inconsecvenţa părinţilor în schimbarea comportamentului
negativ al acestuia când ei cedează şi renunţă după un anumit timp, ori se contrazic în faţa copilului
în privinţa măsurilor de corectare. În asemenea cazuri copilul îi poate manipula pe amândoi trecând
când de partea unuia, când de partea celuilalt, câştigând în felul acesta multă putere în cadrul
familiei.
Atât părinţii cât şi educatorul trebuie să ştie că mulţi dintre elevii cu probleme de
comportament subevaluează consecinţele propriului comportament manifestându-se în dese rânduri
prin confruntări violente, atât fizice cât şi verbale, dezinteres pentru tot ce se întâmplă în jurul lor,
pretenţii exagerate considerând că totul li se cuvine numai lor, etc.

138
Discuţiile comune copil-educator-părinte trebuie făcute cu mult tact deoarece putem avea
surpriza unei rezistenţe interioare din partea copilului, în sensul că el înţelege şi este capabil să
realizeze cerinţele puse de educatori ori părinţi, totuşi se încăpăţânează să le respecte.
Când a apărut această rezistenţă interioară din partea copilului, toate măsurile educative nu
mai au nici un efect. În asemenea situaţie, problema care se pune este a înlăturării ei cât mai repede
cu putinţă, deoarece această rezistenţă interioară poate constitui prima manifestare a unui proces
complex care va duce spre forme din ce în ce mai grave de tulburări de comportament.
Cea mai bună metodă de a face faţă comportamentului negativ al copilului, este de a utiliza
ori de câte ori este necesar întărirea pozitivă. Atât părintele cât şi educatorul să nu piardă niciodată
ocazia de a recompensa printr-o apreciere verbală, o îmbrăţişare, printr-un zâmbet orice comportare
bună a copilului. Toate acestea il fac pe copil să se simtă mai bine, să-şi câştige încrederea în sine,
să încerce să repete un astfel de comportament.
Întărirea pozitivă să se facă printr-o comunicare asertivă, atât educatorul cât şi părintele să
rămână fermi pe poziţie, să-şi exprime ideile şi cerinţele în mod rezonabil. Nevoile şi cerinţele
copilului să fie permanent în atenţia lor, să-l încurajeze să gândească independent şi să se comporte
adecvat, explicându-i mereu motivele pentru care trebuie respectate regulile stabilite.
Întărirea nu se va aplica la fel pe toată perioada de schimbare a comportamentului ; la
început ea va fi continuă şi administrată după aceleaşi reguli de către toţi factorii educativi
(educatori, părinţi, colegi, prieteni), iar mai tîrziu, când comportamentul se stabilizează, întărirea
poate fi intermitentă.
Cum trebuie să se comporte educatorul în faţa unui comportament violent ?
În primul rând să-şi păstreze calmul, să adopte un ton pozitiv, trebuie să-l convingă pe copil
că-i displace asemenea comportament, să insiste să-l facă să înţeleagă consecinţele
comportamentului lui. De asemenea trebuie să-i dea copilului al cărui comportament l-a nemulţumit
şansa de a se îndrepta, arătându-i nu numai ce a greşit, dar şi ce poate face pentru a se îndrepta.
Aceste lucruri se pot realiza în condiţiile în care şi familia cooperează cu educatorul. Ce ne
facem dacă asupra familiei acţionează anumiţi factori de risc care influenţează negativ rolul
educativ al acesteia? Aceşti factori grupaţi de unii psihologi în mai multe categorii sunt de natură
economică şi socială, care ţin de structura familiei, care privesc deficitul educativ al familiei şi care
au o influenţă foarte mare asupra comportamentului copilului.
Fiecare copil este o persoană diferită de celelalte, unică în felul său, de aceea, în educarea sa,
părinţii şi educatorii trebuie să ţină seama de caracteristicile sale personale. Uneori, acelaşi părinte
poate fi foarte bun pentru unul din copiii săi şi nepriceput în privinţa celuilalt dacă face greşeala de
a-i aborda pe amândoi la fel.
Drepturile copilului, la fel ca drepturile omului sunt astăzi consfinţite atât de legislaţia română,
cât şi de legi internaţionale. Încălcarea acestora este un abuz şi o desconsiderare a nevoilor copilului,
adică ale celui mai fragil, mai sensibil şi mai vulnerabil dintre cetăţeni.
Respectul faţă de copil se traduce prin respectarea nevoilor sale. Din respectarea nevoilor sale
decurg şi drepturile sale consfinţite prin lege. Asemenea oricărei persoane, copilul are nevoie să fie
tratat cu respect - respect pentru siguranţa şi sănătatea lui, pentru hrana, odihna, joaca, intimitatea,
igiena lui, pentru sentimentele şi nevoile sale emoţionale, opiniile şi dorinţele sale, pentru
integritatea lui fizică şi psihică. Satisfacerea nevoilor fizice ale copilului de igienă personală si
curăţenie, alimentaţie, somn, rutină zilnică, haine şi lenjerie curate şi încălţăminte adecvată,
siguranţă şi sănătate, integritate fizică este nu doar o dovadă de iubire, ci şi de respect faţă de el.
Prea mic pentru a-şi purta singur de grijă şi lipsit de mijloace, copilul depinde de părintele său.
Neglijarea copilului, ignorarea nevoilor lui este mai mult decât o lipsă de respect faţă de el, este o
încălcare a drepturilor lui.
Abuzurile de orice fel împortiva copilului, neglijarea lui, deteriorarea stării lui de igienă şi
sănătate, lipsa unei alimentaţii corespunzătoare, atmosfera tensionată din familie, pierderea unui
părinte, divorţul, apariţia unui părinte vitreg, a unui nou născut în familie etc determină, de multe
ori, scăderea performaneţelor, dezinteres, chiar abandon. Sancţionarea copilului nu este o soluţie în
aceste situaţii, ci, dimpotrivă, un factor agravant. Educatorul se vede pus în situaţia unui sergent pe

139
front care nu poate lăsa în urmă, fără să mişte nici un deget, pe nici unul din "soldăţeii" lui care a
căzut, rănit şi epuizat, care nu mai poate ţine pasul cu restul "plutonului". Intervenţia lui poate fi
salutară întrucât, adesea, părinţii, prinşi de problemele lor, uită ei înşişi de copil sau nu observă că
nu vede bine, că a slăbit, că e tras la faţă etc. Mai multă atenţie acordată copilului, mai multă
răbdare, mai multă apropiere faţă de el din partea educatorului în asemenea perioade, plus discuţiile
cu părinţii sunt întotdeauna de ajutor.
Foate mulţi părinţi şi educatori se plâng de faptul că micuţii nu se poartă respectuos,
politicos şi civilizat cu ei, că, adesea, li se adresează folosind invective, vorbesc răstit, ţipă, bat din
picior, se enervează când nu li se face pe plac, aruncă şi distrug lucrurile din jur, ameninţă, insultă,
intervin în discuţii nepoftiţi etc. O analiză simplă arată că, în cele mai multe cazuri, toate aceste
atitudini, comportamente, expresii sunt copiate de copii chiar de la adulţii din jurul lor, fie că e
vorba de părinţi ori de educatori. Ne place sau nu, copilul ne observă şi ne imită. Pentru el, părinţii
sunt primele şi cele mai importante modele din viaţa lui.
Pentru corectarea devierilor comportamentale educatorul trebuie să-şi schimbe întregul stil
de lucru utilizând metode şi strategii de instruire care să faciliteze succesul tuturor; să folosească cât
mai mult material intuitiv în predare, să folosească un ton cald, încurajator, fără ameninţări şi
reproşuri de tot felul. În activităţile didactice trebuie să acorde o importanţă deosebită evaluării
acordând unele recompense cum ar fi valorizarea în faţa colegilor, acordarea unor aprecieri verbale
ori calificative care pot consolida anumite comportamente pozitive.
De asemenea,totdeauna educatorul trebuie să amintească părinţilor cu diferite
prilejuri( sedinte, consultări, lectorate,etc.) să respecte sentimentele copilului, să-i înveţe
independenţi şi capabili să-şi asume responsabilităţi, să nu folosească pedepsele fizice, să-i laude şi
să le acorde mai mult timp pentru nevoile şi plăcerile lor.
Manifestările de violenţă pot fi stopate numai dacă educatorul şi familia vor pune accentul pe
prezent şi nu pe trecut, pe acte de comportare şi nu pe sentimente.

Bibliografie :
1. Băban, A , (coord.) Consiliere educaţională, Ed. Psinet, Cluj-Napoca, 2001
2. Alexandru, J., Bunescu, V., Breben, S., Cristea, S., Schiopu, U., Şovar, R., şi alţii,
Cunoaşterea copilului preşcolar, colecţie „CATHEDRA” editată de „Revista de pedagogie”.
3. Georgescu, E., „Priorităţi în formarea cadrelor didactice pentru învăţământul preşcolar”, în
„Revista Învăţământul preşcolar” nr. 3-4, 2000

MODALITĂŢI DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A


VIOLENŢEI LA VÂRSTA ŞCOLARĂ MICĂ

Inst. PRODAN NADIA


ŞCOALA CU CLASELE I-VIII OARJA

Violenţa este o componentă importantă a deviaţiei comportamentale, înţeleasă ca o


formă deficitară de raportare a persoanei la realitatea înconjurătoare. Ca fiinţă socială, omului i se
pretinde, de la vârsta când dobândeşte discernământ, să ţină cont de cei din jurul său, să realizeze,
aşa cum spune Jean Piaget, echilibrul între “asimilare şi acomodare”. Cu alte cuvinte, interesele
individuale trebuie împlinite numai în deplină rezonanţă cu cele ale comunităţii, pentru a se afla în
legalitate.

140
Desigur, această cerinţă se învaţă, iar şcolarii mici au de parcurs un drum relativ lung de
acumulări şi experienţe pentru a ajunge la echilibrul amintit. La vârsta de 8 – 10 ani, violenţa este
folosită frecvent, în diversele ei forme. Adepţii ei ajung astfel la un deficit de integrare socială
marcat de promovarea unor valenţe emoţionale în locul profunzimii şi a tentaţiilor teribiliste în
locul dorinţei de exprimare autentică a personalităţii.
Treptat, violenţa devine un argument nedorit în comunicarea cu ceilalţi. Neputinţa –
reală sau aparentă – de afirmare raţională în cadrul colectivităţii care poate fi grupul formal sau
informal, este suplinită de mijlocul tranşant al forţei. Se ajunge astfel la un adevărat faliment al
relaţiilor în cedrul grupului. Recurg la acest mijloc copiii cu dificultăţi de integrare, cei greu
adaptabili, respinşi motivat sau nemotivat de colectivitate, sau cei care nu au beneficiat de o
decantare corespunzătoare a valorilor sociale şi umane.
Cauzele manifestării violente la elevii învăţământului primar sunt multiple. Se poate
începe cu o constatare generală conform căreia vârsta respectivă este predispusă spre violenţă. Mai
ales cei care dovedesc o slabă receptare şi ierarhizare a valorilor se complac în acest spaţiu al
recurgerii la forţă. În aceeaşi ordine de idei, trebuie luată în consideraţie viziunea denaturată a ceea
ce înseamnă prestigiul în cadrul grupului şi al societăţii. De altfel sunt destul de numeroşi şi adulţii
care cred că pot ajunge la un statut privilegiat apelând exclusiv la argumente fizice. Nu este mai
puţin adevărat că, în condiţiile când şcoala încurajează cu predilecţie performanţa intelectuală, unii
elevi mai slabi la învăţătură încearcă să se facă remarcaţi în forme inadecvate, chiar dacă aşa ceva îi
plasează într-o zonă a răului.
Climatul familial necorespunzător este în multe cazuri responsabil de carenţa
comportamentală pe care o dezbatem. Fie că este vorba de părinţi plecaţi la muncă în străinătate sau
de alţii exagerat de ocrotitori, ambianţa familială în asemenea cazuri afectează copiii mici prin
tulburări ale vieţii afective sau labilitate psihică. În aceeaşi situaţie se găsesc şi copiii din familii
destrămate, rămaşi în grija bunicilor. Excedaţi material şi ca mentalitate de dificila sarcină ce le
revine, aceştia pierd practic controlul asupra nepoţilor pe care trebuie să-i crească şi să-i educe.
Vulnerabili din acest punct de vedere sunt şi acei elevi cu fraţi mai mici, în cazul când
părinţii ajung neintenţionat la o distribuire preferenţială a timpului, atenţiei şi preocupărilor faţă de
propriii copii. Deficitul de afecţiune generează izolare, mania persecuţiei dar şi egoism, etalat
ostentativ ca un element compensator a ceea ce copilul neglijat consideră că nu are.
Nu se poate încheia problema cauzelor fără a aminti şi rolul mass-media în promovarea
violenţei, mai ales prin modelele care sunt propuse tinerei generaţii. La o vârstă când copilul este
puternic ancorat în concret, ficţiunea de pe micul ecran sau duritatea jocurilor pe calculator sunt
lesne confundate cu realitatea. De aceea firescul violenţei de divertisment se extinde în gândirea
celor mici până la banalizarea violenţei cotidiene.
Sunt mai multe tipuri de violenţă întâlnită în rândul elevilor de vârstă mică. Forma
verbală este deosebit de frecventă. Ne gândim la limbajul argotic, injurios sau de-a dreptul trivial.
Din păcate, sunt destul de multe cazurile când un asemenea limbaj se formează chiar în familie.
Părinţii pot avea ei înşişi o comunicare ,,lipsită de prejudecăţi”, exagerat de permisivă, pe care
copiii o preiau chiar cu valoare de exemplu. De aceea apar situaţii când elevii surprinşi
comportându-se şi vorbind necorespunzător nu înţeleg de ce sunt dezaprobaţi şi mustraţi.
Violenţa fizică este şi ea la mare preţ. În asemenea cazuri ne confruntăm cu o
defectuoasă decelare a valorilor reale de comunicare şi integrare socială.
O formă foarte întâlnită a violenţei la clasele primare constă în ceea ce am putea numi
răutăţile minore – porecle, etichetări ironice cu trimiteri la diverse particularităţi fizice, atât de
frecvente în perioada de creştere. Ele pot genera adevărate drame. Victimele acestui obicei aproape
imposibil de eliminat din universul infantil sunt acei copii care reacţionează vizibil la micile jigniri.
Aşa se ajunge rapid la un cerc vicios în cadrul căruia părţile se alimentează reciproc: cei vizaţi se
supără, ameninţă cum pot, plâng, iar autorul sau autorii agresiunii verbale se simt stimulaţi să
continue tocmai de eficienţa atât de evidentă a ,,jocului” lor. Poliţele se plătesc mai departe
într-un cadru oficial. Abateri reale sau imaginare sunt aduse cu promptitudine la cunoştinţa
învăţătorului. Este de la sine înţeles că cei ce pârăsc nu au în vedere aducerea pe drumul cel bun a

141
unui coleg, ci răzbunarea pentru neplăcerile din partea lui. La şcolarii mici pâra constituie o
modalitate predilectă de instrumentare a unor dorite răzbunări pe care nu le pot realiza ei înşişi.
Rezolvarea acestei chestiuni este în egală măsură necesară şi dificilă. Înlăturarea
comportamentului violent este un aspect major al demersului educativ. Pe termen scurt şi mediu se
obţine o ambianţă mult mai confortabilă în clasă şi în afara ei, iar pe termen lung se câştigă enorm
în ordinea spiritului civic şi a conduitei cetăţeneşti. Soluţiile nu sunt simple. Fiecare învăţător
urmează să-şi particularizeze activitatea în funcţie de aspectele concrete pe care le are de rezolvat.
De aceea se impune cunoaşterea exactă a fiecărui copil şi a mediului familial în care acesta trăieşte.
Chiar şi aşa realitatea demonstrează că la copii acele trăsături de personalitate urmărite de educator
nu se formează întotdeauna după regulile raportului cauză – efect. Cazurile destul de frecvente ale
unor fraţi cu comportament diferit sunt în acest sens notorii. Iată motivele pentru care învăţătorul
este chemat nu numai să găsească modalităţile adecvate de intervenţie pentru fiecare copil, ci chiar
să le schimbe în funcţie de evoluţia acestuia.
În scopul reducerii treptate a comportamentului violent, indiferent de versiunile acestuia,
exista câteva modalităţi ce ar putea fi folosite la clasă. Recunoaşterea greşelii comise poate fi un
prim pas al efortului nostru. De regulă, copiii au tendinţa de a respinge faptul că au greşit,
concomitent cu observarea oricărei abateri aparţinând colegilor. Se poate explica elevilor că
recunoaşterea greşelii este în acelaşi timp şi o dovadă a dorinţei de îndreptare. Urmarea, în multe
situaţii, este o atitudine mai cooperantă a copiilor, care încep să facă deosebirea între bine şi rău, să-
şi dimensioneze atitudinea după norme sociale şi morale corespunzătoare.
De la acest stadiu se ajunge imediat la etapa înţelegerii impactului social pe care îl
generează atitudinea fiecărui om. Într-o colectivitate, orice act al unei persoane se răsfrânge pozitiv
sau negativ asupra celor din jur. Violenţa poate perturba orele sau influenţa în modalităţi nedorite
pe colegi sau părinţi. Se explică elevilor că tocmai de aceea anumite norme - regulamentul clasei,
regulamentul şcolii, legea în general - interzic apelul la violenţă nu numai adulţilor faţă de copii, ci
oricărui individ faţă de toţi ceilalţi.
Rezultate notabile se pot obţine prin creaţii literare sau plastice cu tematica potrivită. La
ora de compunere sau de educaţie civică se pot da teme care ne ajută să cunoaştem mai exact
trăsăturile elevilor (exemple de teme: ,,Eu şi ceilalţi”; ,,Priveşte-te în oglindă şi fă-ţi portretul”). La
orele de educaţie plastică pot primi ca sarcină să realizeze desenul intitulat ,,Jucăria preferată”.
Foarte eficientă pentru orele de educaţie civică este metoda numită ,,tribunalul clasei”.
Sunt gesturi sau fapte ale unor copii care pot fi analizate sub forma unui proces cu apărători,
acuzatori şi un judecător. Se poate proceda astfel în cazuri precum: jignirea unui coleg, încercarea
unor elevi de a-şi face dreptate singuri sau cruzimea faţă de animale. Argumentele pro şi contra dau
la iveală idei interesante şi stimulează totodată imaginaţia şi inventivitatea copiilor. Extrem de
valoroasă este concluzia la care se ajunge în cazul unor conflicte, anume că vina este a ambelor
părţi, inclusiv a victimei. Aşa înţeleg copiii să fie mai reţinuţi, să aibă măsură în toate şi să
pornească de la adevărul că nimeni nu este perfect.
Legăturile cu familia au importanţa lor în planul reducerii sau înlăturării violenţei.
Discuţiile cu părinţii, precum şi vizitele la domiciliu ne ajută să-i cunoaştem mai bine pe copii,
eventual să remarcăm elementele îndepărtate care pot explica în bună măsură comportamentul
violent. Uneori chiar părinţii încurajează copiii la un comportament necorespunzător. Astfel, cei
mici sunt îndemnaţi adesea să-şi facă singuri dreptate împotriva celor pe care îi consideră, justificat
sau nejustificat, autorii unor mici agresiuni.
Experienţa de până acum ne arată că violenţa în rândul celor mici este o realitate care
poate fi ţinută sub control şi într-o măsură semnificativă redusă la manifestări pe care le putem
numi acceptabile. Energia copiilor poate fi canalizată pe teritoriul unor activităţi cu încărcătură
exclusiv educativă. Este foarte important să nu considerăm niciodată că s-a făcut totul în acest
domeniu. Combaterea violenţei fără violenţă şi inocularea spiritului de toleranţă în comportamentul
celor mici rămân obiective permanente ca educaţia însăşi, iar mijloacele folosite se multiplică în
deplină relaţie cu datele în continuă schimbare ale realităţii.

142
Bibliografie:

Zlate, M., 2007 - „Introducere în psihologie”, Editura Polirom, Bucureşti


Holban I., Cunoaşterea elevului – o sinteză a metodelor, EDP, Bucureşti, 1978
Chelcea, S.(1998) - Metodologia cercetarii sociologice: metode cantitative si calitative, Editura
Economica Bucuresti
Zlate, M. 2004 -Tratat de psihologie organizational-manageriala, Editura Polirom, Iasi
Vlasceanu, M. 1993 Psihologia organizatiilor si conducerii, Editura Paideea,Bucuresti
Mucchielli, A. – Arta de a comunica, Editura Polirom, Iasi
Necula, A. 2004 – Manual de psihologie sociala, Editura Polirom, Iasi

PARINTELE-PARTENERUL NOSTRU IN LUPTA


IMPOTRIVA VIOLENTEI

Instit. Elena-Lucia Moraru Sc. nr.19 Piteşti Argeş


Instit. Maria Buinoiu-Grădiniţa Capu Piscului Godeni Argeş

In indelungatul şi complexul proces instructiv educativ şcoala are un rol hotarator in formarea
personalitaţii viitorului adult.
Modelul uman,idealul uman se schimbă de la o etapa la alta a generaţiilor.
Dacă in primii ani de viaţă modelul copilului este tata sau mama,la şcoală el se converteşte in
doamna invăţătoare sau,mai tarziu in dascălii de la ciclul primar.
Se vorbeşte din ce in ce mai mult,in ultima vreme de violenţa in şcoli. Asistăm consternaţi la
fapte si acţiuni reprobabile savărsite de tineri, inca de la cele mai tinere varste. Este un fenomen ce
tinde să ia proporţii ceea ce ne face pe noi,educatorii sa elaboram un plan de masuri concrete si
urgente pentru a stopa acest flagel.
Una dintre masurile cele mai importante este contactarea familiei copilului implicat in asemenea
fapte. Discuţiile deschise,sincere,obiective,devin astfel cel mai mare pas către depistarea cauzelor
acestor comportamente. Urmeaza integrarea,cu acordul parinţilor a acestor elevi in grupe de lucru cu
psihologul şcolii,procesul psihoterapeutic fiind absolut necesar.
O alta etapa importanta in prevenirea si tratarea violenţei la elevi este aşa numita şedinţă de
lectorat. Aceste şedinţe, caci ele se vor derula pe parcursul unui an şcolar,constau in teme majore
asupra violenţei in familie şi in şcoli. Fie ca sunt propuse de către parinţi fie ca sunt propuse de
cadrele didactice sau de alţi factori importanţi din comunitate-poliţia de proximitate,primăria,
organizaţiile nonguvernamentale,etc ele sunt de o importanţa majora in derularea obiectivelor
propuse.
Din experienţa la catedra,am observat ca aceste lectorate sunt foarte bine primite,mai ales daca la
şedinţe participa şi elevii clasei. Ne-am confruntat cu un act de violenţă chiar la clasa I,violenţă
involuntară din partea unui elev,dar după toate etapele prezentate mai sus,am reuşit să descoperim şi
să tratăm cauza acestui incident izolat. Interesantă era chiar cauza – lipsa mamei de care tatăl şi
copilul erau despărţiţi printr-un nefericit divorţ. Copilul a rămas la tată,acesta s-a recăsătorit iar
dragostea maternă şi neadaptarea la noua familie au fost factorii determinanţi in comportamentul
violent al micuţului elev. Ulterior,mama vitregă a consimţit ca singura soluţie de ameliorare a
comportamentului micuţului este un dialog sincer şi obiectiv cu acesta,trasarea unor indatoriri clare
a tuturor membrilor acestei familii,laude şi mici recompense de fiecare dată cand micuţul le merită,

143
o grijă şi o afecţiune suplimentară acordate acestuia,care sa compenseze,intr-un oarecare fel,lipsa
mamei naturale, pe langă programul de vizită stabilit de lege a mamei acestuia. La nivelul
clasei,elevul a fost insărcinat cu anumite proiecte care l-au motivat şi optimizat intr-un mod
fericit,astfel că el putea să relaţioneze la un nivel afectiv favorabil cu ceilalţi colegi.
Lectoratele cu părinţii au demonstrat că pot preveni şi chiar trata anumite cazuri de violenţă in
şcoală. Dialogul deschis,sinceritatea,realismul şi perseverenţa, imbinate cu psihoterapia in cadrul
şcolii reduc intr-o oarecare măsură,actele de violenţă in şcoli şi familii.

Educaţia modernă pune un accent deosebit pe importanţa familiei ca partener. Părinţii, în


calitatea şi de beneficiari indirecţi, ar trebui să cunoască şi să participe în mod activ la educaţia
copiilor lor desfăşurată în grădiniţă. Implicarea familiei nu trebuie să se rezume la participarea
financiară, ci şi la participarea în luarea deciziilor legate de educaţia copiilor, la asigurarea unui
mediu de învăţare optim în familie.
În presa din ultimii ani sunt evidenţiate tot mai mult situaţii de violenţă asupra copiilor
exercitată fie de adulţi, fie de alţi copii. Tocmai de aceea am iniţiat proiectul educativ „Păstraţi
zâmbetul copilăriei”, prin care ne-am propus conştientizarea copiilor şi părinţilor asupra riscurilor
unei educaţii autoritare, abuzive şi identificarea alternativelor de soluţionare a unor situaţii nedorite,
conflictuale.
Justificarea proiectului o constituie convingerea că este mai uşor să identifici cauzele ce ar
putea genera situaţiile violente şi să le soluţionezi decât să remediezi consecinţele sau să vindeci
traumele. Colaborarea cu familia se bazează pe o bună comunicare, derularea întâlnirilor cu părinţii
având la bază metodele interactive, tehnicile de gândire critică sau laterală, fapt ce constituie prilejul
abordării unor subiecte variate şi cu un impact emoţional puternic. Implicarea activă a unor părinţi
care au profesii ce facilitează consilierea părinţilor pe probleme de interes general sau particular a
condus la rezolvarea unor probleme dacă nu conflictuale, cel puţin stresante atât pentru copil, cât şi
pentru familie.
Am abordat acest proiect din patru perspective (capitole):
III. „Familia ca unitate emoţională”: -conştientizarea şi exteriorizarea sentimentelor în vederea
preîntâmpinării situaţiilor de criză şi a agresiunii transferate
II.”Am şi eu ceva de spus”: -promovarea disciplinei pozitive prin respectarea personalităţii
copilului
III.”Motivarea –previne sau întreţine agresivitatea?”: -cunoaşterea şi determinarea intervenţiilor
pozitive şi motivante; efectele demotivării
IV.”Să fii copil e-un lucru greu”: - eliberarea de anxietatea acumulată; facilitarea unor strategii de
rezolvare a conflictelor
Fiecare capitol se adresează în egală măsură părinţilor, copiilor, cât şi cadrelor didactice, pentru
fiecare categorie fiind concepute teme şi mijloace de realizare specifice.
Astfel, în practica cotidiană întâlnim adesea situaţii de adevărate “dueluri“ verbale între
adulţi sau copii pricinuite de anumite “situaţii de atac”( real sau imaginar) la care este supus copilul
în interacţiune cu ceilalţi, fiecare încercând să-şi adjudece victoria prin prisma propriei imagini
despre sine, fără a ţine cont dacă aceasta coincide cu realitatea. Ca urmare a discrepanţei între
imaginea de sine şi realitate, comunicarea are de suferit.
Pe de altă, parte se ştie că fiecare individ reacţionează diferit, în cazul aceleiaşi situaţii de viaţă,
în funcţie de cel căruia se adresează, apărând aşa-numitul sindrom “leul şi iepuraşul”: în raport cu
cineva pe care-l percepe ca fiindu-i inferior (iepuraşul), persoana reacţionează cu vehemenţă,
considerându-se superior (leu), în timp ce faţă de cel pe care-l consideră superior (elefantul)
reacţionează cu smerenie, cu umilinţă chiar (el însuşi considerându-se iepuraş).
Pentru a evidenţia efectele rolul comunicării în gestionarea situaţiilor conflictuale am organizat
în cadrul întâlnirilor cu părinţii jocul interactiv “Leul şi iepuraşul”, utilizând matoda “învăţarea în
cerc”, fiecare părinte exersând diferite roluri centrate pe propriul copil:
Scop: - conştientizarea nevoii de comunicare eficientă prin gestionarea mecanismelor de apărare
în situaţia unui atac real sau imaginar

144
Obiective: să distingă situaţiile de pericol real de cel imaginar (bănuiala); să adopte o reacţie
defensivă, de apărare sau de atac conform propriei percepţii a realităţii; să redea grafic poziţia
proprie faţă de interlocutori; să compare propria imagine (stima de sine) în raport cu toţi
interlocutorii întâlniţi pe parcursul jocului; să selecteze atitudinile stereotip adoptate faţă de o
anumită categorie indiferent de contextul în care s-a produs evenimentul
Mod de desfăşurare:
 Se organizează mediul educaţional în patru sectoare (staţii) corespunzătoare numărului de
interacţiuni ale copilului: acasă (familia): mama, tata, bunica, bunicul; la joacă (grupul de
prieteni): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; în clasă (colectivul
grupei): fetiţă mai mare, fetiţă mai mică, băiat mai mare, băiat mai mic; la grădiniţă
(personalul unităţii, părinţii altor colegi): educatoare, profesor, director, administrator, etc
 La fiecare staţie sunt mai multe probe (în plic) specifice mediilor respective
 În cadrul grupului, fiecare membru primeşte un rol (din cele enumerate mai sus)
 Se lucrează la fiecare staţie, timp de 5 min., membrii grupului analizând situaţia dată din
perspectiva rolului asumat şi implicându-se corespunzător acestui rol, apoi se trece la staţia
următoare (cea din dreapta), aşa încât fiecare grup lucrează în toate staţiile
 Sarcinile în staţii se exprimă în aceeaşi tehnică sau diferenţiat: fişe cu personajele
corespunzătoare situaţiei date şi completarea în scris a bulelor de dialog; desen (cu sau fără
bule de dialog); scenariu de teatru (redactarea unui text corespunzător modului de
soluţionare a problemei); redarea schematică a unei situaţii
Utilizare (valoare formativ-educativă): manifestarea reacţiilor optimale, etalarea mecanismelor de
apărare, evidenţierea cercului vicios, sesizarea situaţiilor (tendinţelor) de sub(supra) estimare,
preamărire, permisive, etc
Nu de puţine ori vedem copii încruntaţi sau într-o stare de vădită suferinţă, dar nu putem
declanşa acel mecanism care să ne permită pătrunderea în lumea lor pentru a cunoaşte cauzele ce au
generat această stare; tot mai mult copiii au manifestări
agresive sau tensionale cu cei din jur (având diferite modele
din sfera familială sau socială: rude, personaje de filme) dar
nu conştientizează consecinţele, nu-şi asumă faptele.
Pentru a cunoaşte şi preîntâmpina astfel de situaţii, am
aplicat „Blazonul personal”, conceput ca joc de masă sau ca
desen (în funcţie de abilităţile copilului), astfel:
Scop: formarea deprinderii de gândire valorizantă; formarea
unei imagini de sine realistă şi pozitivă
Obiective: să exprime sentimentele trăirile; să aprecieze critic
propriul comportament, asumându-l; să identifice aspectele
care-l reprezintă; să completeze corespunzător fiecare
compartiment (simbolic-prin desen, sau aplicând imagini);
să denumească aspectele redate
Mod de desfăşurare:
• Copilul primeşte o fişă pe care este desenat un blazon,
trusă culori,creioane,
• Se explică semnificaţia blazonului: ne reprezintă (caracterizează) atât aspectele pozitive, cât
şi cele negative
• Se explică rolul blazonului în cunoaşterea persoanei care îl deţine.
• Se discută despre semnificaţia fiecărui compartiment
• Copilul lucrează individual pentru completarea fiecărui compartiment cu imaginile,
simbolurile, cuvintele corespunzătoare
• Educatoarea urmăreşte comportamentul copilului în timpul lucrului şi notează răspunsurile
Valoare formativă: cunoaşterea cauzelor anxietăţii copilului; depistarea universului în care trăieşte
copilul şi a valorilor dominante; creşterea stimei de sine;permite descărcarea streului şi a anxietăţilor
acumulate
145
Putem spune că familia trebuie să ofere copilului sentimentul de siguranţă, însă el trebuie şi să
înveţe să trăiască şi să acţioneze în mod adecvat, oferindu-i posibilitatea de a veni în contact cu
diversitatea vieţii şi cu existenţa bogăţiei umane.

VIOLENŢA ŞCOLARĂ- PREVENIREA ŞI COMBATEREA EI

Petrescu Luiza Gabriela, Liceul Teoretic” Ion Barbu” Pitesti

Violenţa poate fi definită ca un fenomen care se manifestă prin acţiune fizică, cuvânt, stare
emoţională şi sufletească, umilinţă, cu scopul de a controla, maltrata sau de a sugera senzaţia de
frică.
Violenţa poate fi întâlnită :
- în familie (violenţa domestică);
- la şcoală (violenţa între elevi; violenţa profesori- elevi);
- în grupul de prieteni;
- în societate (violenţa ca şi comportament antisocial - violenţa în locuri publice; violenţa ca şi
comportament infracţional - tâlhăria, tulburarea ordinii şi liniştii publice, loviri şi alte violenţe,
vătămare corporală, omor).
Violenţa şcolară este, din punct de vedere statistic, cea mai frecventă conduită de devianţă
şcolară. Mass-media, cercetările şi statisticile oficiale raportează o creştere spectaculoasă a
fenomenului în ultimele trei decenii în mai multe ţări ale lumii, astfel încât escaladarea violenţei în
şcoală a devenit cea mai vizibilă evoluţie din câmpul educaţiei formale; performanţele şcolare sau
progresul în democratizarea sistemelor educative sunt în prezent realităţi mai puţin vizibile,
comparativ cu înmulţirea actelor de violenţă în şcoală.
Violenţa în şcoală este un fenomen extrem de complex, cu o diversitate de forme de
manifestare care justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate; astfel, şcoala este spaţiul de
manifestare a conflictelor între copii şi între adulţi–copii, iar raporturile de forţă sau planul în care se
consumă conduitele ofensive ( verbal, acţional, simbolic) sunt variabile importante în înţelegerea
fenomenului. De aceea, când vom folosi noţiunea mai generală de „violenţă” vom desemna orice
comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei (cf. Neculau, 1996, 433). În
orice atac agresiv vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui individ în instrument în
folosul personal, precum şi apelul la violenţă pentru înlăturarea semenului perceput ca adversar.
În funcţie de planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se
poate discerne între violenţa fizică şi violenţa psihologică, verbală. Efectele violenţei fizice vizează
atât sănătatea şi integritatea corporală a victimei, cât şi evoluţia sa psihologică: în plan cognitiv,
autopercepţie negativă, iar în plan emoţional, teamă, depresie. Violenţele verbale, psihologice
afectează în principal stima de sine: victimele se simt devalorizate, îşi pierd încrederea în
posibilităţile proprii, devin anxioase. Un studiu britanic (cf. Action for Children, 1998, 6) a ajuns la
concluzia că în fiecare an 10 elevi au tentative de suicid determinate de actele de violenţă de la
şcoală; acelaşi studiu mai arată că 80% dintre victimele violenţelor consideră violenţa verbală mai
stresantă decât atacurile fizice ( cu o distribuţie interesantă a răspunsurilor după variabila „sex”:
fetele consideră atacurile fizice mai stresante, în timp ce băieţii se tem mai mult de violenţele
verbale), iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează capacitatea de a se concentra asupra
sarcinilor şcolare.
O altă tipologie a conduitelor de violenţă în şcoală , care combină mai multe criterii - planul
agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directă/indirectă şi tipul de implicare a agresorului,
activă/pasivă, a fost realizată de J. Hebert (1991, 49) şi include:

146
1) agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg
2) agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substitut al victimei
3) agresiuni active verbale directe: injuria, ameninţarea
4) agresiuni active verbale indirecte: calomnia
5) agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei
6) agresiuni pasive fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină, activitate, de a da curs unei
rugăminţi
7) agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi
8) agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.
Se poate observa că toate tipurile de violenţe prezentate nu sunt propriu-zis „şcolare”, ele
putând fi observate cu uşurinţă şi în alte contexte non-şcolare: profesionale, familiale etc.
Violenţa în şcoală este un fenomen dramatic şi prin consecinţele pe care le antrenează..
Extrem de grave, pe termen scurt şi lung, ele explică abundenţa cercetărilor şi a programelor de
intervenţie. În situaţiile în care victimele supravieţuiesc agresiunii, consecinţele în plan psihologic
afectează victima uneori toată viaţa; rămân sentimentele de ruşine, davalorizare, culpabilitate, se
diminuează încrederea în sine şi în alţii, se diminuează autonomia. Dar, mai importantă decât toate,
este teama de a nu fi victimizat Din perspectiva profesorilor, J. Pain a găsit la unii profesori
sentimente de satisfacţie când elevii violenţi lipseau. În opinia sa, ameninţările, injuriile, gesturile
obscene adresate de elevi profesorilor reprezintă tentative de a exploata teama, astfel încât cei mai
mulţi profesori reacţionează evitându-i pe elevi, încurajând, fără să vrea, continuarea violenţelor.
Concluzia care se impune este că, în condiţiile în care profesia didactică devine mai riscantă,
profesorii au tendinţa de a-şi restrânge activitatea doar la predare, renunţând progresiv să mai educe.
Referitor la violenţele şcolare, programele iniţiate până în prezent în vederea diminuării lor
nu au condus la rezultate satisfăcătoare datorită, se pare, faptului că mediul social, saturat de
violenţă, nu susţine eficienţa acestor programe(Glover, Cartwright, Gough, Johnston, 1998, 89-105).
Diminuarea violenţei şcolare presupune abordarea concomitentă a unor aspecte legate de:
a) Comportament şi disciplină, respectiv: codul de reguli de conduită în clasă şi în şcoală,
relaţiile elevi-profesori şi elevi-elevi, înregistrarea şi evaluarea incidentelor de violenţă
b) Dezvoltarea spirituală, morală, socială şi culturală a comunităţii în care se integrează
şcoala: valori promovate, oportunităţi şi implicarea în activităţi extracurriculare
c) Şcoala ar trebui să ofere şanse egale pentru toţi la exprimare şi succes, ceea ce presupune
regândirea raportului dintre cooperare-competiţie şi recompensele puse în joc.
d) satisfacerea nevoilor speciale, pentru elevii vulnerabili fiind necesară satisfacerea unui
climat de securitate.
Strategiile de combatere a violenţei şcolare au abordat diferit fenomenul, în funcţie de
specificul cultural, de tipul de violenţe şi de resursele existente. Majoritatea strategiilor aplicate în
scopul reducerii conduitelor violente în şcoală au în comun măsuri precum:
• Promovarea unui cod normativ coerent şi clar în privinţa conduitelor de violenţă. De
exemplu, în Norvegia un astfel de cod includea reguli precum: „Nu vom agresa alţi copii”, „Vom
încercasă-i ajutăm pe copii care au fost agresaţi”, „Îi vom învăţa şi pe ceilalţi să se comporte în
acelaşi mod” etc .
• O importanţă mai mare acordată educării părinţilor, de exemplul programul „Şcoala
părinţilor” ce se derulează în multe şcoli din ţară, profesorilor (cum să încurajeze copii să comunice
incidentele de violenţă şi cum să intervină în cazul violenţelor între elevi) şi elevilor (cum să evite
violenţele şi cum să se implice ei înşişi în acţiuni împotriva violenţei).
• Crearea unor facilităţi pentru descărcarea sentimentelor de frustrare sau mânie astfel încât
să se evite exprimarea lor prin agresiuni. De exemplul, când se acumulează astfel de sentimente
negative, elevii pot recurge la una din alternativele: trântesc cu putere o minge, lovesc o pernă, merg
într-o sală goală şi ţipă, fac un tur în jurul şcolii etc.
• Se acordă profesorilor mai multă libertate de acţiune pentru a interveni prompt şi eficient în
situaţiile de violenţă. Astfel, legea britanică permite şcolilor să-i reţină pe elevii violenţi într-un fel
de detenţie, chiar dacă părinţii nu sunt de acord, cu condiţia ca şcoala să-i înştiinţeze şi să le

147
raporteze genul de demers educativ pe care îl întreprinde. Aceeaşi lege permite profesorilor să-şi
folosească forţa pentru a-i controla pe elevii violenţi. Măsura permite o intervenţie promptă din
partea profesorilor, care nu mai au a se teme de suspendare sau alte proceduri disciplinare pentru că
intervin într-o bătaie .
• În Anglia s-a generalizat şi procedura contractelor între şcoală şi familie, pentru a-i obliga
pe părinţi să coopereze la disciplinarea propriilor copii. Aceste contracte, care fie afirmă
responsabilitatea şcolii faţă de securitatea tuturor copiilor, fie prezintă părinţilor lista de sancţiuni, au
meritul de a construi o legătură mai eficientă între şcoală şi familie. Când nici o intervenţie
educativă nu duce la rezultate, elevul violent este exmatriculat. În această situaţie, părinţii au dreptul
să facă apel, şi de multe ori comitetul care judecă apelul obligă şcoala să reprimească elevii violenţi.
Noile instrucţiuni pentru aceste comitete prevăd că acest lucru nu trebuie să se mai întâmple dacă
reintegrarea elevilor violenţi este contrară intereselor şcolii.
• S-au infiinţat linii telefonice tip hot-line pentru a se încuraja raportarea incidentelor
violente şi a se interveni în vederea sancţionării agresorilor.
• Elevilor victimizaţi li se oferă module de consiliere şi ar trebui să partcipe la cursuri de
autoapărare.
• Pornindu-se de la observarea faptului că mulţi elevi erau agresaţi la şcoală pentru a li se lua
banii de buzunar pentru gustarea de prânz, în Marea Britanie s-a realizat un experiment: elevii nu
mai vin cu bani la şcoală, iar pentru gustare primesc un card pe care-l pot folosi la diverse automate.
La unele şcoli/licee din România, la terminarea cursurilor, pentru a se preveni astfel de incidente
patrula Poliţiei Comunitară este prezentă în preajma acestor unităţi şcolare.
Alături de aceste măsuri specifice, s-au dovedit eficiente programele educative destinate
prevenirii victimizării sau formării abilităţilor de rezolvare a conflictelor prin negociere . Asfel, baza
intervenţiei în cazul conduitelor agresive o reprezintă democratizarea educaţiei, cu toate schimbările
pe care le presupune un astfel de proces.

Bibliografie:
1. Laurenţiu Şoitu, Cornel Hăvârneanu, „Agresivitatea în şcoală” – Iaşi, Institutul European, 2001;
2. Daniela Boloş, Daniela Sălăgean, „Ghid de educaţie civică şi antiinfracţională”- Cluj-Napoca, Ed.
Eurodidact, 2005;

PARINTELE-PARTENERUL NOSTRU IN LUPTA IMPOTRIVA


VIOLENTEI

Instit. Elena-Lucia Moraru Sc. nr.19 Piteşti Argeş


Instit. Maria Buinoiu-Grădiniţa Capu Piscului Godeni Argeş

In indelungatul şi complexul proces instructiv educativ şcoala are un rol hotarator in formarea
personalitaţii viitorului adult.
Modelul uman,idealul uman se schimbă de la o etapa la alta a generaţiilor.
Dacă in primii ani de viaţă modelul copilului este tata sau mama,la şcoală el se converteşte in
doamna invăţătoare sau,mai tarziu in dascălii de la ciclul primar.
Se vorbeşte din ce in ce mai mult,in ultima vreme de violenţa in şcoli. Asistăm consternaţi la
fapte si acţiuni reprobabile savărsite de tineri, inca de la cele mai tinere varste. Este un fenomen ce

148
tinde să ia proporţii ceea ce ne face pe noi,educatorii sa elaboram un plan de masuri concrete si
urgente pentru a stopa acest flagel.
Una dintre masurile cele mai importante este contactarea familiei copilului implicat in asemenea
fapte. Discuţiile deschise,sincere,obiective,devin astfel cel mai mare pas către depistarea cauzelor
acestor comportamente. Urmeaza integrarea,cu acordul parinţilor a acestor elevi in grupe de lucru cu
psihologul şcolii,procesul psihoterapeutic fiind absolut necesar.
O alta etapa importanta in prevenirea si tratarea violenţei la elevi este aşa numita şedinţă de
lectorat. Aceste şedinţe, caci ele se vor derula pe parcursul unui an şcolar,constau in teme majore
asupra violenţei in familie şi in şcoli. Fie ca sunt propuse de către parinţi fie ca sunt propuse de
cadrele didactice sau de alţi factori importanţi din comunitate-poliţia de proximitate,primăria,
organizaţiile nonguvernamentale,etc ele sunt de o importanţa majora in derularea obiectivelor
propuse.
Din experienţa la catedra,am observat ca aceste lectorate sunt foarte bine primite,mai ales daca la
şedinţe participa şi elevii clasei. Ne-am confruntat cu un act de violenţă chiar la clasa I,violenţă
involuntară din partea unui elev,dar după toate etapele prezentate mai sus,am reuşit să descoperim şi
să tratăm cauza acestui incident izolat. Interesantă era chiar cauza – lipsa mamei de care tatăl şi
copilul erau despărţiţi printr-un nefericit divorţ. Copilul a rămas la tată,acesta s-a recăsătorit iar
dragostea maternă şi neadaptarea la noua familie au fost factorii determinanţi in comportamentul
violent al micuţului elev. Ulterior,mama vitregă a consimţit ca singura soluţie de ameliorare a
comportamentului micuţului este un dialog sincer şi obiectiv cu acesta,trasarea unor indatoriri clare
a tuturor membrilor acestei familii,laude şi mici recompense de fiecare dată cand micuţul le merită,
o grijă şi o afecţiune suplimentară acordate acestuia,care sa compenseze,intr-un oarecare fel,lipsa
mamei naturale, pe langă programul de vizită stabilit de lege a mamei acestuia. La nivelul
clasei,elevul a fost insărcinat cu anumite proiecte care l-au motivat şi optimizat intr-un mod
fericit,astfel că el putea să relaţioneze la un nivel afectiv favorabil cu ceilalţi colegi.
Lectoratele cu părinţii au demonstrat că pot preveni şi chiar trata anumite cazuri de violenţă in
şcoală. Dialogul deschis,sinceritatea,realismul şi perseverenţa, imbinate cu psihoterapia in cadrul
şcolii reduc intr-o oarecare măsură,actele de violenţă in şcoli şi familii.

IOLENŢA ŞCOLARĂ- PREVENIREA ŞI COMBATEREA EI

Petrescu Luiza Gabriela, Liceul Teoretic” Ion Barbu” Pitesti

Violenţa poate fi definită ca un fenomen care se manifestă prin acţiune fizică, cuvânt, stare
emoţională şi sufletească, umilinţă, cu scopul de a controla, maltrata sau de a sugera senzaţia de
frică.
Violenţa poate fi întâlnită :
- în familie (violenţa domestică);
- la şcoală (violenţa între elevi; violenţa profesori- elevi);
- în grupul de prieteni;
- în societate (violenţa ca şi comportament antisocial - violenţa în locuri publice; violenţa ca şi
comportament infracţional - tâlhăria, tulburarea ordinii şi liniştii publice, loviri şi alte violenţe,
vătămare corporală, omor).
Violenţa şcolară este, din punct de vedere statistic, cea mai frecventă conduită de devianţă
şcolară. Mass-media, cercetările şi statisticile oficiale raportează o creştere spectaculoasă a
fenomenului în ultimele trei decenii în mai multe ţări ale lumii, astfel încât escaladarea violenţei în
şcoală a devenit cea mai vizibilă evoluţie din câmpul educaţiei formale; performanţele şcolare sau

149
progresul în democratizarea sistemelor educative sunt în prezent realităţi mai puţin vizibile,
comparativ cu înmulţirea actelor de violenţă în şcoală.
Violenţa în şcoală este un fenomen extrem de complex, cu o diversitate de forme de
manifestare care justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate; astfel, şcoala este spaţiul de
manifestare a conflictelor între copii şi între adulţi–copii, iar raporturile de forţă sau planul în care se
consumă conduitele ofensive ( verbal, acţional, simbolic) sunt variabile importante în înţelegerea
fenomenului. De aceea, când vom folosi noţiunea mai generală de „violenţă” vom desemna orice
comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei (cf. Neculau, 1996, 433). În
orice atac agresiv vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui individ în instrument în
folosul personal, precum şi apelul la violenţă pentru înlăturarea semenului perceput ca adversar.
În funcţie de planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se
poate discerne între violenţa fizică şi violenţa psihologică, verbală. Efectele violenţei fizice vizează
atât sănătatea şi integritatea corporală a victimei, cât şi evoluţia sa psihologică: în plan cognitiv,
autopercepţie negativă, iar în plan emoţional, teamă, depresie. Violenţele verbale, psihologice
afectează în principal stima de sine: victimele se simt devalorizate, îşi pierd încrederea în
posibilităţile proprii, devin anxioase. Un studiu britanic (cf. Action for Children, 1998, 6) a ajuns la
concluzia că în fiecare an 10 elevi au tentative de suicid determinate de actele de violenţă de la
şcoală; acelaşi studiu mai arată că 80% dintre victimele violenţelor consideră violenţa verbală mai
stresantă decât atacurile fizice ( cu o distribuţie interesantă a răspunsurilor după variabila „sex”:
fetele consideră atacurile fizice mai stresante, în timp ce băieţii se tem mai mult de violenţele
verbale), iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează capacitatea de a se concentra asupra
sarcinilor şcolare.
O altă tipologie a conduitelor de violenţă în şcoală , care combină mai multe criterii - planul
agresiunii, verbal/fizic, gradul de deschidere, directă/indirectă şi tipul de implicare a agresorului,
activă/pasivă, a fost realizată de J. Hebert (1991, 49) şi include:
1) agresiuni active fizice directe: lovirea unui coleg
2) agresiuni active fizice indirecte: lovirea unui substitut al victimei
3) agresiuni active verbale directe: injuria, ameninţarea
4) agresiuni active verbale indirecte: calomnia
5) agresiuni pasive fizice directe: împiedicarea producerii unui comportament al victimei
6) agresiuni pasive fizice indirecte: refuzul de a realiza o sarcină, activitate, de a da curs unei
rugăminţi
7) agresiuni pasive verbale directe: refuzul de a vorbi
8) agresiuni pasive verbale indirecte: negativism.
Se poate observa că toate tipurile de violenţe prezentate nu sunt propriu-zis „şcolare”, ele
putând fi observate cu uşurinţă şi în alte contexte non-şcolare: profesionale, familiale etc.
Violenţa în şcoală este un fenomen dramatic şi prin consecinţele pe care le antrenează..
Extrem de grave, pe termen scurt şi lung, ele explică abundenţa cercetărilor şi a programelor de
intervenţie. În situaţiile în care victimele supravieţuiesc agresiunii, consecinţele în plan psihologic
afectează victima uneori toată viaţa; rămân sentimentele de ruşine, davalorizare, culpabilitate, se
diminuează încrederea în sine şi în alţii, se diminuează autonomia. Dar, mai importantă decât toate,
este teama de a nu fi victimizat Din perspectiva profesorilor, J. Pain a găsit la unii profesori
sentimente de satisfacţie când elevii violenţi lipseau. În opinia sa, ameninţările, injuriile, gesturile
obscene adresate de elevi profesorilor reprezintă tentative de a exploata teama, astfel încât cei mai
mulţi profesori reacţionează evitându-i pe elevi, încurajând, fără să vrea, continuarea violenţelor.
Concluzia care se impune este că, în condiţiile în care profesia didactică devine mai riscantă,
profesorii au tendinţa de a-şi restrânge activitatea doar la predare, renunţând progresiv să mai educe.
Referitor la violenţele şcolare, programele iniţiate până în prezent în vederea diminuării lor
nu au condus la rezultate satisfăcătoare datorită, se pare, faptului că mediul social, saturat de
violenţă, nu susţine eficienţa acestor programe(Glover, Cartwright, Gough, Johnston, 1998, 89-105).
Diminuarea violenţei şcolare presupune abordarea concomitentă a unor aspecte legate de:

150
a) Comportament şi disciplină, respectiv: codul de reguli de conduită în clasă şi în şcoală,
relaţiile elevi-profesori şi elevi-elevi, înregistrarea şi evaluarea incidentelor de violenţă
b) Dezvoltarea spirituală, morală, socială şi culturală a comunităţii în care se integrează
şcoala: valori promovate, oportunităţi şi implicarea în activităţi extracurriculare
c) Şcoala ar trebui să ofere şanse egale pentru toţi la exprimare şi succes, ceea ce presupune
regândirea raportului dintre cooperare-competiţie şi recompensele puse în joc.
d) satisfacerea nevoilor speciale, pentru elevii vulnerabili fiind necesară satisfacerea unui
climat de securitate.
Strategiile de combatere a violenţei şcolare au abordat diferit fenomenul, în funcţie de
specificul cultural, de tipul de violenţe şi de resursele existente. Majoritatea strategiilor aplicate în
scopul reducerii conduitelor violente în şcoală au în comun măsuri precum:
• Promovarea unui cod normativ coerent şi clar în privinţa conduitelor de violenţă. De
exemplu, în Norvegia un astfel de cod includea reguli precum: „Nu vom agresa alţi copii”, „Vom
încercasă-i ajutăm pe copii care au fost agresaţi”, „Îi vom învăţa şi pe ceilalţi să se comporte în
acelaşi mod” etc .
• O importanţă mai mare acordată educării părinţilor, de exemplul programul „Şcoala
părinţilor” ce se derulează în multe şcoli din ţară, profesorilor (cum să încurajeze copii să comunice
incidentele de violenţă şi cum să intervină în cazul violenţelor între elevi) şi elevilor (cum să evite
violenţele şi cum să se implice ei înşişi în acţiuni împotriva violenţei).
• Crearea unor facilităţi pentru descărcarea sentimentelor de frustrare sau mânie astfel încât
să se evite exprimarea lor prin agresiuni. De exemplul, când se acumulează astfel de sentimente
negative, elevii pot recurge la una din alternativele: trântesc cu putere o minge, lovesc o pernă, merg
într-o sală goală şi ţipă, fac un tur în jurul şcolii etc.
• Se acordă profesorilor mai multă libertate de acţiune pentru a interveni prompt şi eficient în
situaţiile de violenţă. Astfel, legea britanică permite şcolilor să-i reţină pe elevii violenţi într-un fel
de detenţie, chiar dacă părinţii nu sunt de acord, cu condiţia ca şcoala să-i înştiinţeze şi să le
raporteze genul de demers educativ pe care îl întreprinde. Aceeaşi lege permite profesorilor să-şi
folosească forţa pentru a-i controla pe elevii violenţi. Măsura permite o intervenţie promptă din
partea profesorilor, care nu mai au a se teme de suspendare sau alte proceduri disciplinare pentru că
intervin într-o bătaie .
• În Anglia s-a generalizat şi procedura contractelor între şcoală şi familie, pentru a-i obliga
pe părinţi să coopereze la disciplinarea propriilor copii. Aceste contracte, care fie afirmă
responsabilitatea şcolii faţă de securitatea tuturor copiilor, fie prezintă părinţilor lista de sancţiuni, au
meritul de a construi o legătură mai eficientă între şcoală şi familie. Când nici o intervenţie
educativă nu duce la rezultate, elevul violent este exmatriculat. În această situaţie, părinţii au dreptul
să facă apel, şi de multe ori comitetul care judecă apelul obligă şcoala să reprimească elevii violenţi.
Noile instrucţiuni pentru aceste comitete prevăd că acest lucru nu trebuie să se mai întâmple dacă
reintegrarea elevilor violenţi este contrară intereselor şcolii.
• S-au infiinţat linii telefonice tip hot-line pentru a se încuraja raportarea incidentelor
violente şi a se interveni în vederea sancţionării agresorilor.
• Elevilor victimizaţi li se oferă module de consiliere şi ar trebui să partcipe la cursuri de
autoapărare.
• Pornindu-se de la observarea faptului că mulţi elevi erau agresaţi la şcoală pentru a li se lua
banii de buzunar pentru gustarea de prânz, în Marea Britanie s-a realizat un experiment: elevii nu
mai vin cu bani la şcoală, iar pentru gustare primesc un card pe care-l pot folosi la diverse automate.
La unele şcoli/licee din România, la terminarea cursurilor, pentru a se preveni astfel de incidente
patrula Poliţiei Comunitară este prezentă în preajma acestor unităţi şcolare.
Alături de aceste măsuri specifice, s-au dovedit eficiente programele educative destinate
prevenirii victimizării sau formării abilităţilor de rezolvare a conflictelor prin negociere . Asfel, baza
intervenţiei în cazul conduitelor agresive o reprezintă democratizarea educaţiei, cu toate schimbările
pe care le presupune un astfel de proces.

151
Bibliografie:
1. Laurenţiu Şoitu, Cornel Hăvârneanu, „Agresivitatea în şcoală” – Iaşi, Institutul European, 2001;
2. Daniela Boloş, Daniela Sălăgean, „Ghid de educaţie civică şi antiinfracţională”- Cluj-Napoca, Ed.
Eurodidact, 2005;

PARINTELE-PARTENERUL NOSTRU IN LUPTA


IMPOTRIVA VIOLENTEI

Instit. Elena-Lucia Moraru Sc. nr.19 Piteşti Argeş


Instit. Maria Buinoiu-Grădiniţa Capu Piscului Godeni Argeş

In indelungatul şi complexul proces instructiv educativ şcoala are un rol hotarator in formarea
personalitaţii viitorului adult.
Modelul uman,idealul uman se schimbă de la o etapa la alta a generaţiilor.
Dacă in primii ani de viaţă modelul copilului este tata sau mama,la şcoală el se converteşte in
doamna invăţătoare sau,mai tarziu in dascălii de la ciclul primar.
Se vorbeşte din ce in ce mai mult,in ultima vreme de violenţa in şcoli. Asistăm consternaţi la
fapte si acţiuni reprobabile savărsite de tineri, inca de la cele mai tinere varste. Este un fenomen ce
tinde să ia proporţii ceea ce ne face pe noi,educatorii sa elaboram un plan de masuri concrete si
urgente pentru a stopa acest flagel.
Una dintre masurile cele mai importante este contactarea familiei copilului implicat in asemenea
fapte. Discuţiile deschise,sincere,obiective,devin astfel cel mai mare pas către depistarea cauzelor
acestor comportamente. Urmeaza integrarea,cu acordul parinţilor a acestor elevi in grupe de lucru cu
psihologul şcolii,procesul psihoterapeutic fiind absolut necesar.
O alta etapa importanta in prevenirea si tratarea violenţei la elevi este aşa numita şedinţă de
lectorat. Aceste şedinţe, caci ele se vor derula pe parcursul unui an şcolar,constau in teme majore
asupra violenţei in familie şi in şcoli. Fie ca sunt propuse de către parinţi fie ca sunt propuse de
cadrele didactice sau de alţi factori importanţi din comunitate-poliţia de proximitate,primăria,
organizaţiile nonguvernamentale,etc ele sunt de o importanţa majora in derularea obiectivelor
propuse.
Din experienţa la catedra,am observat ca aceste lectorate sunt foarte bine primite,mai ales daca la
şedinţe participa şi elevii clasei. Ne-am confruntat cu un act de violenţă chiar la clasa I,violenţă
involuntară din partea unui elev,dar după toate etapele prezentate mai sus,am reuşit să descoperim şi
să tratăm cauza acestui incident izolat. Interesantă era chiar cauza – lipsa mamei de care tatăl şi
copilul erau despărţiţi printr-un nefericit divorţ. Copilul a rămas la tată,acesta s-a recăsătorit iar
dragostea maternă şi neadaptarea la noua familie au fost factorii determinanţi in comportamentul
violent al micuţului elev. Ulterior,mama vitregă a consimţit ca singura soluţie de ameliorare a
comportamentului micuţului este un dialog sincer şi obiectiv cu acesta,trasarea unor indatoriri clare
a tuturor membrilor acestei familii,laude şi mici recompense de fiecare dată cand micuţul le merită,
o grijă şi o afecţiune suplimentară acordate acestuia,care sa compenseze,intr-un oarecare fel,lipsa
mamei naturale, pe langă programul de vizită stabilit de lege a mamei acestuia. La nivelul
clasei,elevul a fost insărcinat cu anumite proiecte care l-au motivat şi optimizat intr-un mod
fericit,astfel că el putea să relaţioneze la un nivel afectiv favorabil cu ceilalţi colegi.

152
Lectoratele cu părinţii au demonstrat că pot preveni şi chiar trata anumite cazuri de violenţă in
şcoală. Dialogul deschis,sinceritatea,realismul şi perseverenţa, imbinate cu psihoterapia in cadrul
şcolii reduc intr-o oarecare măsură,actele de violenţă in şcoli şi familii.

PREMISE ALE DELICVENŢEI JUVENILE

Prof. Stoenescu Lăcrămioara – Grup Şcolar Mozăceni, Argeş

Multiplele şi rapidele schimbări sociale şi viaţa contemporană sunt puternic marcate de


progresul tehnologic, de urbanizare prin deruralizare şi de explozia mass-media. Acestea, la rândul
lor, prin impactul asupra relaţiilor interpersonale, contribuie în mod paradoxal la apariţia unor
efecte neplăcute ale progresului, printre care figurează şi delicvenţa juvenilă.
Comportamentul deviant este privit, la sorgintea lui, ca o stare de frustrare multiplă şi
cumulativă care, pe un fond vulnerabil, conferit de particularităţi ale personalitaţii concomitent cu
factori de influenţă negativă, permite „trecerea la act” pentru obţinerea unei satisfacţii imediate.
Datorită diversitaţii extreme a conduitelor individuale, dar şi normelor şi regulilor sociale,
se poate considera că, într-o anume cultură dată, orice persoană transgresează norma, într-o anumită
perioadă de vârstă.
Standardele de apreciere şi legitimitate, prin mobilitatea şi varietatea lor în timp şi în spaţiu,
determină o mare permeabilitate a limitelor dintre comportamentele dezirabile şi cele indezirabile.
Evaluatorul acestor hotare, de obicei adult, dovedeşte exigenţe sporite în raport cu generaţia
subsecventă lui. Criza de dezvoltare ce însoţeşte vârsta ingrată a pubertăţii şi adolescenţei,
presupune apariţia în situaţii conflictuale a unor conduite inadaptate bazate pe trăsături psihice
contradictorii, în sinuosul drum al căutarii de sine şi al autonomiei morale. Adultul le consideră ca
aparţinând fie patologicului, fie penalului, oricum deviante de la conduita dezirabilă sau de la
norma legală. În realitate, majoritatea actelor comportamentale ale adolescenţilor nu sunt imorale şi
nici patologice însens psihiatric, ci doar abateri de la media statistică apreciată drept normalitate.
Transmiterea reperelor simbolice – norme şi valori – se face explicit, de către părinţi şi
profesori, sau, implicit, prin asimilarea lor prin propriile experienţe, în cadrul anturajului şi prin
expunerea la mesajele mass-media. Modelele culturale, considerate normative sociale sau juridice
ale adultului contrazic idealurile generaţiei tinere, iar comunicarea este de conflict.
Copiii care trăiesc în familie tensiunea rejecţiei sau a autoritarismului excesiv şi brutal au, în
genere, o estimaţie de sine scăzută şi manifestă ca reacţii de apărare, agesivitatea sau izolarea.
Faptul că imaginea de sine nu coincide cu estimaţia profesorului, mai ales în cazul părinţilor
supraprotectivi, conduce la încercarea copilului şi tânarului de a se ajusta la exigenţele adultului,
recurgând la strategii de evaziune şi de desimulare, în extremis, la minciună. Dacă aceste mijloace
sunt încununate de succes, încep a fi folosite cu frecvenţă şi dezinvoltură. Apar astfel micile
„delicte de vârstă” atât cu rol defensiv, cât şi pentru a provoca pedeapsa altuia.
Tipul predictual este instabil, impulsiv, agresiv sau simulant. Oricum, comportamentul său
considerat deviant, este dominat de teama de sancţiune sau de dificultăţi de stabilire sau
sancţionarea vinovăţiei în conflictele cu colegii sau cu profesorii.
În aceeaşi perioadă de vârstă, ca un posibil semn al tendinţei la vagabondaj, se manifestă
fuga de acasă, factor de risc, dar şi explicativ în funcţie de vârsta elevului, frecvenţa actelor, durata
şi motivul (spirit de aventură la presiunea prietenilor, tensiuni în familie, fuga de pedeapsă, sau
influenţa grupurilor stradale).
Furtul de obiecte de utilitate şcolară sau mică valoare, ori al unor sume de bani
nesemnificative, poate fi episodic şi comis prin atracţii de moment, după cum, persistenţa acestor

153
acte în timp şi consecinţelor lor sistematic frustrante pentru cei din jur încarcă acest comportament
de notele delicvenţei.
Bătaia poate apărea ca simplu mijloc de apărare, dar şi ca modalitate exclusivă şi arbitrară
de rezolvare a tuturor conflictelor cu colegii, de terorizare a partrnerilor de joacă, de instaurare,
prin forţă fizică a propriilor dorinţe şi capricii.
În realitatea vieţii şcolare, profesorul diriginte este frecvent confruntat cu situaţia
„elevilor problemă” mai ale a celor cuprinşi între 13 şi 16 ani la care dorinţa de afirmare şi goana
după spectacular depăşesc limitele disciplinei şcolare.
Apartenenţa la grupul deviant sau delictual, sub semnul identificării de sine, al lipsei de
consistenţă a modelului parental, sau sub imperiul conformismului la „subcultura marginală”,
reprezintă un factor de risc major în delicvenţa juvenilă (asociată de cele mai multe ori cu consumul
în exces de alcool, tutun, drog sau substanţe toxice volatile). În lipsa unor preocupări susţinute
pentru pregătirea şcolară sau extraşcolară, pentru o viitoare profesie sau pentru alte activităţi
recreative, cultural-sportive, se instalează astfel conduita de dezadaptare, întâi şcolara şi, în
perspectivă socială. Grupul mixt cu majoritatea recidivişti şi cu persistente preocupări infracţionale
devine „familia surogat” care îi conferă o falsă autonomie morală în absenţa unui grad de
socializare pozitivă. Lipsa unor repere şi convingeri morale prin stilul educaţional deficitar îi
facilitează adolescentului adoptarea unor comportamente delictuale, ca un substitut al valorizării în
grupul familial sau şcolar.
În plus, imaginea de sine, capătă note de exagerare, percepţia şi preocupările pentru propriul
corp converg spre identificarea rolului sexual. Conduita sexuală poate căpăta forme aberante sau
deviante, fie sub influenţa needucogena a mediului nefamilial promiscuu, sau la presiunile grupului
reunite prin excentrutatea ideilor religioase – satanism, sau a priferinţelor muzicale – hard rock,
metalic a- de exemplu viol, incest, seducţie.
În ansamblul ei, delicvenţa juvenilă nu este decât consecinţa absenţei sprijinului oferit de
adult copilului, sau a lipsei de protecţie în îngrijire pentru o bună dezvoltare şi integrare socială.
În consecinţă, cariera infracţională a unui minor nu prezintă similitudini cu cea a adultului,
deşi legislaţia aplicabilă celui dintâi menţine noţiunea de culpabilitate în baza aceloraşi criterii care
evaluează comportamentul adultului. Scopul ei nu este atât de a sancţiona, cât de a educa şi a
proteja, iar integrarea socială a minorului delicvent nu trebuie considerată simplist doar din
perspectiva conformismului obedient, ci, mai ales, din aceea a dobândirii autonomiei morale printr-
un proces de socializare.

Bibliografie :
Allport G., Stuctura şi dezvoltarea personalitaţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000
Birch A., Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000
Zlate M., Eul şi personalitatea, Editura Trei, Bucuresti, 2004

154
CONSILIEREA
-MODALITATE DE ÎNLĂTURARE ŞI
PREVENIRE A VIOLENŢEI ÎN ŞCOALĂ-

Institutor-educatoare Căciulă Luminiţa , Grădiniţa Miceşti


Prof. Psiholg Mitroi Marinela Luminiţa, Şcoala cu cls. I-VIII Miceşti

Consilierea este un proces în care un profesionist stabileşte o relaţie bazată pe încredere cu o


persoană care are nevoie de sprijin. Această relaţie asigură exprimarea ideilor şi sentimentelor în
legătură cu o problemă şi oferă sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, în identificarea unor
pattern-uri valorice pe baza cărora se pot formula soluţii.
Prin procesul de consiliere se poate ajunge la o înţelegere mai profundă a gândurilor, a trăirilor
emoţionale care asigură şansele unui nivel optim de dezvoltare a resurselor personale.
Consilierea asigură asistenţa individului în explorarea şi înţelegerea propriei identităţi, îl
sprijină în dezvoltarea unor strategii de rezolvare a problemelor şi luare a deciziei. În consiliere s-au
conturat patru direcţii de abordare a problemelor cu care se poate confrunta individul pe parcursul
evoluţiei sale: intervenţia în situaţii de criză, intervenţia ameliorativă, prevenţia, intervenţia
formativă şi de dezvoltare .
Consilierea individuală este o interacţiune personală între consilier şi client, în cadrul căreia
consilierul asistă clientul în rezolvarea problemelor mentale, emoţionale sau sociale. Consilierea
individuală se desfăşoară în şedinţe care oferă clientului maximă confidenţialitate ceea ce permite
explorarea ideilor, sentimentelor sau atitudinilor problematice. Consilierul şi persoana consiliată
formează împreună o echipă.
Consilierea de grup presupune o relaţionare a consilierului cu un grup ai căror membri au o
problemă comună. Procesul de consiliere valorifică experienţa şi cunoştinţele fiecărei persoane
asistate. La nivelul grupului se stabileşte o reţea socială prin care sunt dezvoltate, pentru fiecare
individ în parte, metodele şi planurile de clarificare a situaţiei existente, ajungându-se la
individualizarea problemei. Acest tip de interacţiune contribuie nu numai la dezvoltarea individului
dar şi a grupului ca întreg. În consilierea de grup se cristalizează un sentiment de comunitate având
la bază nevoia de afiliere, apartenenţă, se clarifică dorinţe, nevoi şi opţiuni, iar autorealizarea
pozitivă a fiecărui membru este raportată la dinamica grupului. Obiectivele consilierii de grup
vizează crearea unui mediu care să dezvolte participanţilor capacitatea de a obţine informaţii şi
abilităţi, de a-şi forma atitudini constructive.
Scopurile consilierii au în vedere:
- sprijinirea persoanei consiliate în dezvoltarea propriei individualităţi;
- asistarea în procesul de autocunoaştere, sprijin în procesul de căutare- formare a identităţii;
- dezvoltarea unei imagini de sine pozitive şi autoacceptare;
- dezvoltarea abilităţilor sociale, de interacţiune cu ceilalţi ;
- formarea abilităţilor de rezolvare a problemelor şi de luare a deciziilor ;
- sprijinirea în formularea de scopuri specifice şi măsurabile care pot fi observate din punct de
vedere comportamental;
Deoarece consilierea educaţională este un proces complex, acest proces se va derula urmând
anumite etape şi tehnici specifice în funcţie de problema şi personalitatea celui consiliat.
Etapa iniţială în consiliere presupune stabilirea unei relaţii efective între consilier şi elev. Stabilirea
acestei relaţii este absolut necesară pentru a se produce schimbări pozitive. Numai acceptarea şi
încrederea oferită de o astfel de relaţie asigură acest lucru. Formularea scopurilor împreună privind
schimbări comportamentale, dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziei şi eliminarea gândurilor
negative este de asemenea un pas care trebuie realizat. În această etapă este foarte important ca
elevul să primească semnale că este acceptat aşa cum este el, cu problemele pe care le are. Acest

155
lucru este indispensabil pentru continuarea procesului de consiliere. Tot în această etapă
sumarizarea are un rol deosebit: împreună se evidenţiază elementele esenţiale, rămân în centrul
atenţiei aspectele principale putându-se întrezări de acum anumite opţiuni.
Etapa secundară în consiliere va progresa cu asistarea copilului pentru a-şi dezvolta
interesele sociale, de cooperare şi comunicare cu ceilalţi. Se va pune accent pe ajutorul oferit
copilului să se cunoască şi să se autoevalueze. Se va asigura atmosfera caldă şi empatia, fără să fie
excluse interpretările şi confruntarea constructivă. În această etapă se va putea utiliza ca tehnică de
lucru informarea, acest lucru însemnând că foarte multe informaţii vor fi dirijate de la consilier spre
copil. Totodată utilizarea sugestiei poate fi de un real folos pentru elev. Se pot sugera eventuale
opţiuni care se vor adăuga la cele deja identificate de copil şi chiar modalităţi, căi care pot fi luate în
discuţie. Tehnica adresării întrebărilor este utilă deoarece poate ajuta mult în modul de a vedea
lucrurile şi de a scoate în evidenţă anumite aspecte care altfel ar putea rămâne în umbră .
Etapa finală a consilierii va pune accentul pe dirijarea atenţiei copilului spre acte şi comportamente
constructive. Vor fi învăţate proceduri specifice, dezvoltate planuri de acţiune începând cu cele mai
simple şi până la cele mai complexe în vederea adoptării unui nou comportament. În această etapă
confruntarea va asigura sprijin acordat copiilor pentru asumarea propriei responsabilităţi.
Încurajarea este una din cele mai bune mijloace de a ajuta copilul să-şi realizeze nevoile şi să-şi
asimileze noi comportamente.
Aria de consiliere educaţională se desfăşoară pe 3 compartimente:
Consilierea elevilor în probleme legate de: autocunoaştere, imaginea de sine, adaptare şi integrare
socială, reuşita şcolară, crize de dezvoltare, situaţii de criză, rezolvarea şi depăşirea unui conflict,
însuşirea de tehnici de învăţare eficiente, orientare a carierei.
Consultaţii cu profesorii în probleme legate de: cunoaşterea elevilor, înţelegerea problemelor
elevilor, sprijin în dezvoltarea lor, asigurarea echilibrului între cerinţele şcolare şi posibilităţile
elevilor, în identificarea cauzelor inadaptării şcolare, optimizarea relaţiei şcoală-elev
Consultaţii cu părinţii în probleme legate de : cunoaştere a copiilor lor, înţelegerea nevoilor şi a
comportamentului lor, identificarea factorilor de risc în integrarea familială, şcolară, socială,
ameliorarea relaţiei cu propriii copii, sprijinirea şcolii în educaţia copilului.
Consilierea educaţională este realizată de către specialişti formaţi în domeniul psihologiei,
psihopedagogiei, pedagogiei sau sociologiei care îşi desfăşoară activitatea la Centrul Judeţean de
Asistenţă Psihopedagogică şi în Cabinetele şcolare de asistenţă psihopedagogică.
Majoritatea comportamentelor, mai ales modul în care comunicăm, le-am învăţat cu toţii în
timpul copilăriei, prin imitarea persoanelor pe care le-am considerat modele. Primele modele au fost
părinţii, apoi profesorii. La fel ca şi noi, elevii învaţă să comunice observându-i pe cei din jur. Noi,
profesorii, reprezentăm modele pentru mulţi dintre elevii noştri. Acest articol are drept scop
conştientizarea unor modalităţi de comunicare prin care, pe de o parte, ne putem face mai bine
înţeleşi de către elevi şi pe de altă parte, îi putem ajuta să se deschidă mai mult faţă de noi. În acelaşi
timp, exersarea acestor modalităţi, de exemplu la orele de dirigenţie sau de consiliere, îi poate ajuta
pe elevi să comunice mai eficient între ei, înlăturând conflictele cu colegii. Aceste modalităţi de
comunicare sunt de altfel foarte simple, mulţi dintre noi utilizându-le în mod spontan.
Ascultarea este o verigă principală a actului de comunicare. Profesorii pe care îi preferă
elevii şi cărora le comunică problemele pe care le au, sunt cei care ştiu să asculte. Unele probleme
pe care le are elevul se pot rezolva la acest nivel, al ascultării, deoarece fiind ascultat, copilul are
ocazia să-şi exprime dificultatea, s-o conştientizeze mai bine, s-o analizeze şi, în felul acesta, uneori,
ajunge singur la soluţie.
Ascultarea poate fi de două tipuri:
-pasivă – elevul vorbeşte, dar nu ştie dacă este ascultat (cealaltă persoană îl priveşte, dar nu îi oferă
nici un indiciu că îl şi ascultă, se gândeşte la altceva, se ocupă cu altceva sau priveşte în altă parte)
-activă, care se poate realiza prin următoarele modalităţi:
semne prin care îi arătăm că îl ascultăm şi îl încurajăm să continue: ne uităm la el, ne aplecăm spre
el, dăm aprobator din cap, spunem „da”, „îhî”, „continuă” etc.
-repetarea emoţiilor sau sentimentelor pe care le exprimă elevul

156
Exemplu: Elevul: „Am mers pe terenul de sport ca să mă joc cu ceilalţi, dar nu m-a băgat nimeni în
seamă şi m-am simţit singur”
Răspuns: „Deci te-ai simţit singur pe terenul de sport”
-sumarizarea – redarea concisă a conţinuturilor exprimate de elev.
Exemplu: Elevul: „Ieri m-am trezit târziu, am întârziat la şcoală. Am luat doi de 4, iar dup-aceea m-
am gândit că n-are rost să mai stau la şcoală, aşa că am plecat.”
Răspuns: „Deci ieri ai avut o mulţime de încurcături la şcoală.”
-întrebările de clarificare : „Poţi să-mi spui mai multe despre asta?” „Unde?”, „Când?”, „Cum s-a
întâmplat?”
Este preferabil să se evite întrebarea „De ce?” care determină o justificare şi nu cauza reală a
comportamentului.
Exerciţiu cu elevii: Elevii îşi povestesc în perechi câte o întâmplare personală. Timp de 5 minute
povesteşte un elev, iar celălalt îl ascultă activ, apoi se schimbă rolurile. La sfârşit, elevii din fiecare
pereche îşi spun cum s-au simţit în timp ce au vorbit şi ce aşteptări aveau de la cel care îi asculta.
Tonul vocii – dacă vorbim pe un ton calm avem mai multe şanse de a obţine un
comportament dorit din partea elevului, decât dacă îi vorbim pe un ton ridicat. Se poate constata că
unii copii, chiar şi atunci când doresc să comunice cu colegii lor, nu vorbesc, ci strigă. Aceşti copii
acasă sunt certaţi frecvent şi, în felul acesta ei au învăţat că singura modalitate prin care se pot
impune este prin ridicarea tonului. Vorbirea calmă aplanează conflictele.
Exerciţiu cu elevii: Un elev exprimă o afirmaţie pe tonuri diferite, iar ceilalţi elevi comunică
ce simt, ce gândesc şi ce reacţii le provoacă tonul cu care a fost rostită aceeaşi afirmaţie.
Utilizarea de mesaje centrate pe propria persoană.
Exemple: „Eu nu pot să vă predau lecţia dacă faceţi zgomot.”
„Mă enervează când vă plimbaţi prin clasă în timpul orei.”
Evitarea mesajelor centrate pe cealaltă persoană:
„Vorbiţi tot timpul!”
„Acum ai să te linişteşti, altfel te pun absent!”
Exprimarea unui reproş cu ajutorul mesajelor centrate pe propria persoană se poate realiza
prin specificarea următoarelor componente:
Descrierea comportamentului nedorit al elevului + Efectul concret + Emoţia pe care o simţiţi
Exemplu: „Dacă mă întrerupeţi atunci când explic ceva, s-ar putea să uit lucruri importante, voi nu
veţi înţelege corect, iar eu voi fi nemulţumit.”
Este recomandabilă evitarea modalităţilor ineficiente de comunicare:
Ordinul, comanda: „Aruncă guma la gunoi!”; „Taci odată!”
Ameninţarea, avertizarea: „Dacă mai vorbeşti o dată neîntrebat, te ascult din recapitulare şi îţi dau
2!”
Moralizarea, predica: „Ar trebui să ştii că nu ai voie să faci asta!”
Oferirea de soluţii: „Eu în locul tău m-aş apuca de lucru.”
Critica, blamarea, acuzarea: „Tu eşti întotdeauna cel care face gălăgie.”; „Eşti prost crescut!”
Ridiculizarea, utilizarea de clişee: „Vă comportaţi ca sălbaticii!”
Interpretarea, analiza, diagnosticarea: „Faci asta numai ca să atragi atenţia!”; „Ai probleme psihice!”
În concluzie, comunicarea pentru a înlătura şi a preveni violenţa în mediul şcolar presupune
disponibilitate din partea profesorului, deschidere, abilităţi de ascultare şi exprimare verbală şi
nonverbală a mesajelor.
Este cunoscut faptul că socializarea joacă un rol de bază în dezvoltarea personală, acest
aspect fiind esenţial în copilărie. Lipsa unor abilităţi de comunicare şi de auto- şi inter-cunoaştere
pot determina dificultăţi în integrarea socială a copilului de orice vârstă, de aceea în prezent se pune
un accent tot mai mare în şcoală pe activităţi orientate spre dezvoltarea acestor abilităţi.
Ţinând cont că multe dintre exerciţiile clasice au uneori un grad de dificultate prea ridicat pentru
nivelul şcolarilor mici, prezentăm mai jos câteva exerciţii de autocunoaştere şi comunicare adaptate
pentru aceştia, bazate pe activităţi ludice.
„Planeta personală”

157
Obiective : - exprimarea unor nevoi, dorinţe, aspiraţii personale legate de mediu şi stilul de viaţă
dezvoltarea creativităţii
Descrierea exerciţiului : Fiecare elev va fi îndemnat să încerce să-şi imagineze şi să descrie o
„planetă personală”, respectiv o lume nouă, realizată după propriile preferinţe, căreia să-i dea un
nume, să o populeze şi să o construiască astfel încât aceasta să reprezinte idealul său. În funcţie de
tema pe care dorim să o discutăm, instrucţiunile îl pot îndemna pe „creator” să pună accentul pe un
anumit aspect. De exemplu, să descrie mai în amănunt viaţa de familie pe planeta X, cum sunt
copiii, cum sunt relaţiile între oameni, între profesori şi elevi etc. „Planetele” fiecăruia vor fi apoi
prezentate grupului de elevi.
Această descriere îl poate ajuta pe copil să-şi exprime opiniile legate de diferite aspecte în mod
indirect, cu o mult mai mare libertate decât în cazul unor întrebări sau discuţii directe, de tipul „Cum
ai vrea tu să se poarte colegii cu tine ?”. Tocmai de aceea, este bine să lăsăm o cât mai mare
libertate în imaginarea „planetei personale”, şi să evităm judecarea critică a descrierilor obţinute.
Acest exerciţiu poate fi deosebit de util în special la clasele mici (I-VI), la care capacitatea de
explicitare directă a nevoilor şi aspiraţiilor este mai redusă.

„Personajul meu” („Oglinda mea”)

Obiective : - autocunoaştere, auto-observare, dezvoltarea imaginii de sine


Descrierea exerciţiului : Fiecare copil îşi va alege un personaj preferat (din desene animate, din
filme etc.), şi va „cere” personajului respectiv să scrie 4-5 caracteristici ale sale (ale copilului) pe
care să le şi justifice. Chiar dacă în prima fază vor fi descrise probabil caracteristici fizice,
instrucţiunile vor viza intrarea mai în profunzime, spre caracter, aptitudini, calităţi personale,
comportament.
Într-o altă variantă, sau într-o fază ulterioară a exerciţiului copilul va primi instrucţia să îşi
aleagă o persoană (reală) din anturajul său, şi să-şi imagineze cum l-ar caracteriza aceasta.
De exemplu, Mihai îl va alege ca personaj preferat pe „Superman”, care va trebui să spună
(sau să scrie) câteva lucruri despre Mihai. În faza următoare, Mihai o poate alege pe „mama”, care
să îl caracterizeze, în acelaşi mod.
Exerciţiul îl îndeamnă pe copil la o explorare a propriei persoane, realizată într-un mod indirect, prin
intermediul personajului preferat, determinându-l la o auto-observare „din exterior”. Această
aparentă detaşare de propria persoană poate uşura atât identificarea şi verbalizarea unor
caracteristici, comportamente sau calităţi, în special la copiii de vârstă şcolară mică, cât şi
perceperea mai bună a modului în care sunt „văzuţi” de cei din jur.

„Atomul social”
Obiective : - dezvoltarea capacităţii de autocunoaştere / intercunoaştere ;
- dezvoltarea capacităţii de a comunica / interacţiona ;
- creşterea coeziunii grupului ;
Descrierea exerciţiului : Participanţii vor desena trei cercuri concentrice, notând individual :
prietenii foarte buni (în cercul cel mai mic), prietenii buni (în cercul de mărime medie) şi
cunoştinţele / amicii (în cercul cel mai mare).
În grupuri de câte 2 se vor trece în revistă persoanele din cele trei cercuri, apoi se vor discuta
criteriile de selecţie pentru cele 3 categorii de persoane. De exemplu : ce calităţi trebuie să
întrunească prietenii foarte buni, prietenii buni etc., punctele / aspectele pe care le au în comun cu
cele 3 categorii de persoane, durata relaţiilor, debutul acestora, numărul persoanelor din cele 3
categorii etc. Această fază a exerciţiului poate fi urmată de discuţii în grupul mare.

„Sentimente”
Obiective : - identificarea, exprimarea sentimentelor (verbal / nonverbal), descrierea sentimentelor ;

158
- extinderea vocabularului;
- dezvoltarea capacităţii de lucru în echipă ;
- creşterea coeziunii grupului ;
- dezvoltarea imaginaţiei ;
- detensionarea atmosferei.
Procedura : Participanţii sunt împărţiţi în patru grupe, după, după care li se vor prezenta cele patru
categorii de sentimente : fericire, tristeţe, supărare, frică. Fiecare grupă va avea în vedere una din
cele patru categorii de sentimente, având două sarcini de lucru : găsirea cât mai multor sinonime
pentru sentimentul respectiv, iar apoi realizarea unei scenete în care cel puţin un personaj să fie
dominat de acel sentiment. Rezultatele activităţii pe grupuri vor fi prezentate apoi grupului mare
(clasei).
Aceste exerciţii, precum şi altele care vor fi prezentate într-un număr viitor pot fi utilizate în forma
actuală sau pot fi transformate astfel încât să răspundă cât mai bine nevoilor specifice ale fiecărei
clase şi fiecărui copil în parte.

Bibliografie:
Băban, A, (coord.) „Consiliere educaţională”, Ed. Psinet, Cluj-Napoca, 2001
Cosmovici, A, Iacob, L, „Psihologie şcolară”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.
Corey,G.(1991)”Theory and practice of counseling and psychology „.Pacific
Grove,CA:Brooks/Cole
Young,M.E.(1992)”Counseling methods and techniques”New York:merrill

DELICVENŢA JUVENILĂ

Prof. Bezdedeanu Daniela Petronela


Şcoala Liviu Rebreanu, Mioveni

În general despre copii se obisnuieşte să se vorbească cu caldură, laudativ, să li se


elogieze inocenţa şi frumuseţea. Dar cum vorbeşti despre niste copii care fură, fug de acasă,
abandonează şcoala sau chiar îsi bat parinţii?
Nimeni nu se gândeşte că un copil nu se naşte rau, că ceea ce devine el la un moment
dat este şi rezultatul mediului familial şi social în care a trăit, al modului în care a fost iubit sau a
fost lasat să iubeasca de catre persoanele cele mai apropiate. Ceea ce se întâmplă în jurul lor,
agresiuni, certuri, neglijentă, îi fac să simtă ca au pierdut cel mai important lucru pentru ei:
afectiunea parintilor. Oare nu e adevarat ca cei mici îi înţeleg mai bine pe cei mari decât invers?
Aceasta lipsa de întelegere a adultilor poate face ca iubirea sa se transforme în ură. Atunci copilul se
va simţi singur. iar în momentul în care va avea suficientă energie şi hotarâre, îsi va lua destinul în
propriile mâini. Ce va face însa un copil care se simte puternic si în stare de orice atunci când cei din
jurul lui considera ca nu e în stare de nimic bun.
Delicventa juvenila : acest termen desemneaza ansamblul abaterilor si încalcarilor de
norme sociale, sanctionate juridic, savârsite de minorii de pâna la 18 ani.
Indicatori privind înclinarea spre delicventa a copiilor sunt:
. absente frecvente de la scoala
. atitudine indiferenta fata de scoala
. atitudine rebela fata de autoritatile scolare si reprezentantii ordinii

159
. reactii disproportionate fata de diferite situatii si fata de colegi
. tendinta de a se asocia cu elemente depravate
. utilizarea precoce a unui limbaj obscen si violent
. minciuni si furturi frecvente, chiar înainte de vârsta de 9 ani
. vizionarea foarte frecventa a filmelor cu continut necorespunzator, din punct de vedere
educativ .
Aproape ca nu trece zi fara o stire legata de agresivitatea din institutiile de
învatamânt. Eleve violate, filme porno cu "actori" juvenili din scoala, înjuraturi, amenintari, pumni,
înjunghieri.

Concluzia pare sa fie una clara: elevii se poarta ca si cum nu mai stiu de frica nimanui si
cred ca totul este permis.
Învatamântul românesc devine o imensa închisoare cu program prestabilit, pentru
delicventii juvenili. Este aceasta solutia? Dar cine sunt vinovatii? Profesorii, care înca sunt prinsi pe
picior gresit de noul sistem; parintii, care sunt mai preocupati de serviciu decât de educatia copiilor;
mass-media, care promoveaza modele artificiale si negative; inspectorii scolari, care nu
monitorizeaza si nu controleaza aplicarea regulilor in scoli?
Lectia britanica ne învata astfel: „vinovatii se cauta si la scoala, si acasa”.
La nivelul Consiliului Europei exista o Charta pentru Scolile Democratice fara Violenta
adoptata la Strasbourg, în 16 iulie 2004, Charta in temeiul careia, în 2004-2005, s-a realizat un
proiect european la al carui continut au contribuit scoli din întreaga Europa, inclusiv tari est-
europene precum Ungaria, Bulgaria, Croatia, Rusia, Macedonia, Serbia, Ucraina... mai putin
România care, se pare ca, nu s-a implicat mai deloc. Aceasta Charta îsi propune sa ofere principiile
care sa calauzeasca tarile Europei in actiunea de prevenire si combatere a violentei in scoala. În cele
peste 170 de pagini ale Raportului Proiectului, inspirat de Charta, sunt cuprinse atât informatii
concrete, cât si propuneri de masuri ce pot fi aplicate în sistemele de educatie afectate de violenta
elevilor.
Din toate solutiile adoptate pâna la ora actuala, nici una nu s-a dovedit cu adevarat
eficace. În cazul acesta, ce este de facut? E nevoie de un om în interiorul scolii, care sa-i cunoasca
problemele, nu doar un jandarm care sa-i cunoasca doar exteriorul. Si cine ar putea fi aceasta
persoana din interior, cine ar avea calificarea necesara pentru a ajuta o scoala întreaga?.. Un asistent
social!
Din pacate, oamenii au o parere total gresita despre activitatea asistentilor sociali. O buna
parte considera asistentii sociali precum infirmierii, datoria lor fiind cea de a mentine igiena
personala a batrânilor imobilizati. Din acest punct de vedere, oamenii trebuie informati cu privirea la
activitatea asistentilor social pentru ca acestia sa câstige astfel încrederea lor.
Serviciile de asistenta sociala în scoala urmaresc sa creeze conditii necesare pentru ca
elevii sa-si satisfaca trebuintele educative de baza, sa-si dezvolte abilitatea de a lua decizii si de a
rezolva problemele, sa fie pregatiti sa-si asume responsabilitatea pentru propria conduita. Obiectivul
general al asistentului social în scoala este identificarea barierelor învatarii si îndepartarea acestora,
precum si orientarea scolara profesionala. Asistentul social din scoala trebuie sa previna inadaptarea
scolara si sociala prin investigarea cauzelor sociale ale inadaptarii scolare, urmarind ameliorarea
relatiei scoala-familie si formarea competentelor proprii astfel încât sa distinga între conduite
permise si prohibite, scopuridezirabilesiindezirabile.

Obiectivele si continutul asistentei sociale în scoala:


. sa pregateasca dosarul elevilor si sa îndrume elevii pentru orientarea scolara profesionala;
. sa pregateasca istoricul social al dezvoltarii elevilor sau „povestea vietii” lor;
. sa sustina adaptarea scolara în comunitate, acasa, la scoala, promovând frecventarea scolara prin
colaborarea cu autoritatile (politia, primaria) si O.N.G.-urile;
. sa identifice resursele scolii sau ale comunitatii, necesare în realizarea obiectivelor educatiei
scolare (în functie de caz si nevoi).

160
Sarcinile asistentului social în scoala: sa tina o evidenta a frecventei elevilor; în cazul
în care un elev/mai multi absenteaza asistentul social trebuie sa afle motivul nefrecventarii
cursurilor. Astfel sunt identificati elevii/grupe de elevi care manifesta dificultati de adaptare scolara
si le poate oferi ajutor colaborând cu psihologul scolii. Între asistentul social si psihologul scolii,
cadrele didactice, asistentul medical, logopedul, personalul auxiliar, familia elevului, trebuie sa
existe o strânsa legatura;
Asistentul social poate consilia elevul-parintii oferind informatii, îndrumare,
sfaturi pentru diferite obiective trasate de comun acord. Consilierea se bazeaza pe dezvoltarea unei
relatii de încredere, de prietenie si de identificarea trebuintelorelevului;
Consilierea parintilor poate fi individuala sau de grup (la sedinte cu parintii, diferite
serbari, etc.) si urmareste sustinerea în scopul ameliorarii practicilor „educative” violente, stimularea
parintilor la viata scolara a elevilor, dezvoltarea abilitatii de rezolvare a conflictelor (cu copii, cu
profesorii, etc.), identificarea de resurse si oportunitati pentru parintii cu posibilitati reduse material
sifinanciar.
Asistentul social asista familiile elevilor în utilizarea resurselor existente în comunitate,
ofera parintilor informatii despre organizatiile specializate în protectia drepturilor, despre asociatiile
caritabile, serviciile medicale, serviciile juridice sau facilitati acordate segmentelor vulnerabile de
catre diversele institutii alecomunitatii;
Asistentul social face vizite si anchete sociale pentru ca sa stimuleze parintii în
interesul fata de viata scolara si sa cunoasca mediul familial în care se dezvolta elevul; sa orienteze
scolar elevul în functie de abilitatile si capacitatea lui colaborând cu: Serviciul de Orientare Scolara
din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, parintii, psihologul,
logopedul, profesorul, dirigintele, educatorul, medicul, contabilul, administratorul, personalul
auxiliar, reprezentantul de la Agentia de Ocupare a Fortei de Munca, directorul de la Scoala
Profesionala de Arte si Meserii, etc. Parintii pot sa-si exprime opiniile în legatura cu diferitele
aspecte ale vietii scolare si sa se implice în alegerea traseului scolar al copiilor.
Majoritatea parintilor nu valorizeaza educatia scolara, iar rolul asistentului social este
sa implice familia într-un parteneriat cu scoala si sa împarta responsabilitatile între scoala-familie
pentru evolutia copilului. Parintii trebuie constientizati ca actiunile, dispozitiile lor pot afecta
capacitatea de progres.
Se încearca o supraveghere stricta a conduitelor elevilor în pauze de catre profesorii de serviciu si nu
numai, pentru a reduce actele de violenta si vandalism. Asistentul social sesizeaza si cere sprijin
organului de ordine publica (politia de proximitate) în combaterea actelor de violenta, huliganism,
delicventa juvenila, abandonulscolaralelevilor.
De asemenea, asistentul social stimuleaza toti membrii personalului scolii sa observe si
sa raporteze cazuri de abuz asupra copilului.
Sarcinile profesionale specifice ale asistentului social din scoala necesita
perfectionare continua prin informare de specialitate, participare la manifestarile stiintifice de profil
si la schimburi de experienta, oferirea de consultantacolegilor.
A devenit un sport national ca orice pusti teribilist sa se distreze dând un telefon anonim, de natura
sa transforme ziua în chiul justificat de la scoala.
Tema la moda azi este "violenta elevilor in licee". În urma unor reportaje fulminante de
natura sa aduca mult dorita audienta, precum si a altor facilitati ale zilei, cum ar fi telefoanele
mobile cu camera incorporata si Internetul, aceste aspecte nefericite au devenit mult mai vizibile .
Exista violenta în scoli? Cu siguranta! Mult mai multa decât în trecut? Violenta a
existat, exista si va mai exista, iar acest nivel depinde de gradul de civilizatie, grad ce nu se modifica
decât în perioade de timp mult prea mari, din pacate.
Dat fiind faptul ca un copil se naste fara pacate, înseamna ca suntem cu totii
responsabili pentru ce avem acum in scoli, fie si pentru faptul ca suntem consumatori înraiti de
senzational ieftin.

161
Bibliografie:
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura Economica, 2003.
Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi, editura
Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau, A.
(coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.

VIOLENTA IN SCOALA

CĂTANĂ FLORIN IONUŢ

Violenta umana este o tema a prezentului in multe tari, violenta sociala, ca si cea
interpersonala reprezinta argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educationale pentru a
promova constientizarea acestui fenomen si a pleda pentru mijloace nonviolente de interactiune si de
reglare a vietii sociale.
Situatia generala ingrijoreaza, pentru ca violenta a devenit o tema cu care se confrunta toate
societatile, necesitand o luare de pozitie la nivelul intregului corp social si dezvoltarea unor strategii
de investigatie, prevenire si control.
Familia este mult discutata, cercetatorii din stiintele sociale acceptand ideea schimbarii
structurii si valorilor ei, ca si a degradarii climatului de securitate si refugiu cu care este familia
asociata in mod traditional. Modernitatea si conditia urbana au generat noi forme de violenta si au
provocat schimbari la nivelul valorilor si aspiratiilor indivizilor. Conflictele datorate saraciei, dar si
lipsei de educatie si de informatie genereaza contexte de viata privata in care violenta este un
comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind invatat de copii si reprodus ca modalitate esentiala,
frecventa si “fireasca” de comportament interpersonal.
Violenta este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisa sau
audiovizuala, informeaza in permanenta cu privire la manifestari diverse ale acestui fenomen, de la
formele cele mai agresive, precum razboaie ori crime terifiante, batai, violuri, furturi, distrugeri de
bunuri, si pana la cele mai putin socante (dar nu mai putin vinovate), cum ar fi violentele verbale. In
acest context, aparitia diferitelor forme de violenta in mediul scolar pare aproape o fatalitate si
devine, adesea, un lucru obisnuit, cu care semenii coexista fara macar a se mai sesiza asupra
pericolului. Chiar daca reprezinta o problema delicata, luarea in stapanire a fenomenului violentei nu
se poate face decat daca ii sunt cunoscute cauzele,originile,formele de manifestare si posibilitatile
de prevenire. Problema violentei in scoala poate si trebuie sa devina o tema de reflectie pentru toti
cei implicati in actul educational. Cu atat mai mult cu cat scoala dispune, credem, de importante
resurse pentru a concepe programe de prevenire a violentei si pentru a rupe cercul vicios al violentei
in mediul scolar.
Definirea violentei s-a dovedit a fi o incercare extrem de dificila. Acest fapt se explica prin
complexitatea fenomenului, dar si prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu in
ultimul rand, dificultatea a aparut si din cauza asocierii si, uneori, chiar a confundarii violentei cu
agrasivitatea. Specialistii domeniului au facut insa o serie de delimitari intre cele doua concepte,
care se cuvin mentionate.
Termenul de agresivitate vine din latinescul adgradior, care inseamna “a merge catre…”, si
a evoluat apoi in agredire , ce semnifica “ a merge catre … cu un spirit belicos, cu tendinta de a
ataca”. In sens etimologic, notiunea de agrasivitate trimite la o potentialitate individuala, la
capacitatea de a infrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul si a nu da inapoi in caz de dificultate.

162
Ca multe alte comportamente sociale complexe, agresivitatea este dobandita prin invatarea
sociala. Procesul de socializare inseamna si achizitia de raspunsuri agresive, fie prin invatare directa
– acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente - , fie mai ales prin observarea
conduitelor si a consecintelor lor la altii. Experimentele psihologului american Albert Bandura si
ale colaboratorilor sai (1963) au demonstrat rolul adultului ca model in insusirea comportamentului
agrasiv la copii. Dupa ce au vazut cum un adult agreseaza o papusa sau se joaca linistit cu ea, copiii
au fost pusi in situatia de a avae ei insisi de-a face cu o serie de jucarii, printre care si papusa
respectiva. Cei ce au asistat la un comportament agresiv din partea adultului s-au comportat si ei
agresiv. Mai mult, s-a observat ca agresivitatea a crescut atunci cand: modelul a fost recompensat;
modelul a fost de acelasi sex cu respectivul copil; modelul a avut inainte legaturi intense cu copilul
(prieten de familie, invatator etc.). Astfel incat, chiar daca nu sunt educati expres in a fi agresivi – in
multe culturi acest lucru se intampla -, copiii invata din experienta proprie prin reintarire sau imita
persoanele semnificative si/sau autoritare.
Psihologii sociali insista ca agresivitatea dobandita social nu inseamna doar tendinta de a
raspunde ostil la interactiunile neplacute. Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau din
scoala, mass-media constituie cadre psihosociale de achizitionare a unor scenarii de agresivitate ,
care sunt sustinute de structuri de cunoastere si evaluare (perceptii, atitudini, credinte normative) ce
trimit la comportamente agresive. Fiintele umane invata de mici cum sa perceapa, sa interpreteze, sa
judece si sa raspunda la stimuli ce vin din mediul fizic si social. Incet-incet se cristalizeaza scenarii
mental-comportamentale, care, invatate si folosite frecvent, pot capata in timp caracter automatizat,
ca deprinderi (habitusuri). Studiile longitudinale arata ca asemenea structuri cognitiv-
comportamentale de agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei de 8-9 ani si se consolideaza
continuu pana la maturitate.
Dintr-o alta perspectiva, partizanii caracterului dobandit al agresivitatii sustin ca aceasta
survine in functie de context si este un raspuns al individului la conditiile de mediu. In acest sens,
cea mai cunoscuta teorie este cea formulata de cercetatorul american de la universitatea Yale, john
Dollard, si de colaboratorii sai, care explica natura comportamentelor agresive prin ipoteza
frustrare-agresiune. Pentru ei, agresivitatea este intotdeauna o consecinta a frustrarii si orice
frustrare antreneaza o forma de agresivitate. Intensitatea raspunsului agresiv este proportionala cu
cea a frustrarii. Daca raspunsul direct nu este posibil, reactia poate imbraca trei forme: inhibitia,
redirectionarea (deplasarea) catre o alta tinta, catharsisul. Chiar daca teoria lui Dollard a fost supusa
unor critici serioase insistandu-se pe faptul ca exagereaza legatura frustrare-agresivitate, frustrarea
ramane una dintre cele mai importante surse ale agresivitatii.
Notiunea de violenta este discutata in relatie cu cea de agresivitate. Radacina latina a
termenului violenta este vis , care inseamna “forta” si care trimite la ideea de putere, de dominatie,
de utilizare a superioritatii fizice, deci a fortei, asupra altuia.
Exista numeroase definitii ale violentei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist in
problematica violentei in mediul scolar, ofera o definitie prin care se surprinde ansamblul
fenomenului violentei: “Violenta este dezorganizarea brutala sau continua a unui sistem personal,
colectiv sau social si care se traduce printr-o pierdere a integritatii, ce poate fi fizica, psihica sau
materiala. Aceasta dezorganizare poate sa se opereze prin agresiune, prin utilizarea fortei, constient
sau inconstient, insa poate exista si violenta doar din punctul de vedere al victimei, fara ca agresorul
sa aiba intentia de a face rau”.
Majoritatea analizelor privilegiaza ideea ca agresivitatea tine mai mult de instinct, in timp ce
violenta tine mai mult de cultura, de educatie, de context.
Istoric si cultural, violenta este o notiune relativa, dependenta de codurile sociale, juridice si
politice ale societatii in care se manifesta. In absenta unei definitii precise a violentei, unii autori
cred ca este mai potrivit un inventar al faptelor violente. Numai ca faptele brute, private de
semnificatia lor sociala, nu spun nimic. Clarificarea unui fapt ca fiind violent depinde de conventiile
sociale in vigoare. Multa vreme, de pilda, corectia fizica pe care parintii o aplicau copiilor era
considerata un lucru firesc, ce face parte din actul educational. De asemenea, sunt populatii,
comunitati care aproape ca nu cunosc agresivitatea, in timp ce altele se manifesta destul de agresiv.

163
In mod traditional, scoala este locul de producere si transmitere a cunoasterii, de formare a
competentelor cognitive, de intelegere a sensului vietii si a lumii care ne inconjoara, de intelegere a
raporturilor cu ceilalti si cu noi insine. Misiunea scolii nu este doar de a pregati forta de munca.
Scoala trebuie sa profileze caractere, sa-I educe tanarului placerea de a invata, dorinta de a reusi si
de a face fata schimbarilor de pe piata muncii.
In acest context, a vorbi despre violenta acolo unde ne asteptam sa gasim cele mai bune
conditii pentru formarea si dezvoltarea armonioasa a personalitatii poate parea un fapt cel putin
neverosimil. In ultimii ani, violenta in randul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri
mediatice. Totusi, cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de lacunare. Singurele date certe
provin din statisticile Ministerului de Interne si ele vizeaza diferite tipuri de infractiuni comise de
minori: omoruri, tentative de omor, vatamari corporale grave, violuri, furturi, talharii.
Violenta scolara este asociata, in general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde
saracia este la ea acasa. De aceea, atunci cand se vorbeste despre violenta in scoala, se considera
drept surse favorizante factorii exteriori ai scolii: mediul familial, mediul social, ca si factori ce tin
de individ, de personalitatea lui.
Mediul familial reprezinta, credem, cea mai importanta sursa a agresivitatii elevilor. Multi
dintre copiii care prezinta un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienta divortului
parintilor si traiesc in familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat si de criza locurilor
de munca, de somajul ce-I atinge pe foarte multi parinti. Parintii sunt confruntati cu numeroase
dificultati materiale, dar si psihologice, pentru ca au sentimentul devalorizarii, al esecului. In aceste
conditii, ei nu mai sunt sau sunt putin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar apoi
probleme familiale foarte grave care-i afecteaza profund pe copii: violenta intrafamiliala, consumul
de alcool, abuzarea copilului, neglijenta, la care se adauga si importante carente educationale – lipsa
de dialog, de afectiune, inconstanta in cerintele formulate fata de copil (treceri de la o extrema la
alta, de la o permisivitate exagerata la restrictii foarte dure), utilizarea mijloacelor violente de
sanctionare a copilului pe motiv ca “bataia-i rupta di rai”. Sunt si parinti care privilegiaza in mod
exagerat relatia afectiva in detrimentul rolului educativ pe care ar trebui sa-l aiba in raporturile cu
copiii lor: nu le impun nici un fel de interdictii, de reguli, emit putine exigente si cauta sa evite
conflictele. Aceasta absenta cvasitotala a constrangerilor (in afara scolii) il va determina pe elev sa
adopte in scoala comportamente de refuz a exigentelor profesorilor.
La randul sau, mediul social contine numeroase surse de natura sa induca, sa stimuleze si sa
intretina violenta scolara: situatia economica, slabiciunea mecanismelor de control social,
inegalitatile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfunctionalitati la nivelul factorilor
responsabili cu educatia tinerilor, lipsa de cooperare a institutiilor implicate in educatie. Pentru
fostele tari comuniste, conjunctura economica si sociala provoaca anumite confuzii in randul
tinerilor, care incep sa se indoiasca de eficacitatea scolii, de utilitatea stiintei. sI aceasta cu atat mai
mult cu cat constata ca scoala nu ii asigura insertia profesionala. Valorile traditionale vehiculate in
scoala – munca, meritul, efortul – cunosc o eroziune vizibila. Un mediu social in criza (criza
locurilor de munca, criza familiei, criza valorilor) afecteaza profund dezvoltarea personalitatii
copilului.
Trasaturile de personalitate ale elevului sunt si ele intr-o stransa corelatie cu
comportamentele violente, la acestea adaugandu-se problemele specifice varstei adolescentei.
Adolescenta este o perioada de transformari profunde pe plan fizic, psihic si social. Acum
adolescentul este fericit, se simte bine bine in pielea sa si doua ore mai tarziu este trist, deprimat,
descurajat. Adeseori, el oscileaza intre sentimentul de putere, de forta si sentimentul de indoiala, de
descurajare, de scadere a stimei de sine. Pentru a se apara de aceste emotii, adolescentii dezvolta
reactii de provocare, de agresivitate, de opozitie fata de parinti si profesori.
In aceasta perioada atat de dificila, dialogul parinti-copii si profesor-elev este absolut
necesar. Adolescentul doreste sa fie inteles, are nevoie de dragoste, de securitate afectiva dar, de
cele mai multe ori, el nu recunoaste si nu exprima acest lucru. Nu intamplator se afirma ca violenta
scolara pleaca, in primul rand, de la un deficit de comunicare. A lupta contra violentelor scolare

164
inseamna a ameliora calitatea relatiilor si a comunicarii intre toate persoanele angrenate in actul
educational.
Scoala insasi poate reprezenta o sursa a unor forme de violenta scolare si acest lucru trebuie
luat in considerare in conceperea diferitelor programe de prevenire si stapanire a violentei.
Scoala este un loc unde elevii se instruiesc, invata, dar este si un loc unde se stabilesc relatii,
se promoveaza modele, valori, se creeaza conditii pentru dezvoltarea cognitiva, afectiva si morala a
copilului. Clasa scolara constituie un grup ai carui membrii depind unii de altii, fiind supusi unei
miscari de influentare reciproca ce determina echilibrul functional al campului educational. Fiecare
grup cere de la membrii sai diferite forme de comportament. Insusi actul predarii-invatarii este un
proces relational, iar gestiunea acestor relatii se inscrie in ceea ce unii autori numesc managementul
clasei scolare, si anume “setul de de activitati prin intermediul carora profesorul promoveaza
comportamentul adecvat al elevului si elimina comportamentul inadecvat, dezvolta relatii personale
bune si un climat socio-emotional pozitiv in clasa, stabileste si mentine o organizare eficienta si
productiva a clasei”(Weber).
Comportamentele violente ale elevului isi pot avea originea si intr-un management defectuos
al clasei scolare, mai exact intr-o lipsa de adaptare a practicilor educationale la o populatie scolara
considerabil schimbata. Se afirma ca prima dorinta a formatorului este aceea de a exercita o putere.
Dand curs acestei dorinte inconstiente, profesorul poate influenta negativ relatia cu elevul, deoarece
va cauta sa-l mentina intr-o situatie de dependenta, de subordonare neconditionata. Pentru aceasta,
profesorul poate recurge la diferite modalitati de coercitie, descurajand astfel formarea unor
personalitati autonome, independente, ca urmare, in grupurile conduse autoritar, se acumuleaza
tensiuni, frustrari, ce determina comportamente agresive, ostilitati intre membrii grupului, in timp ce
fata de lider se manifesta o atitudine de supunere.
Relatia de autoritate influenteaza si tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea
este lateralizata, adica profesorul e cel care emite si care monopolizeaza comunicarea, iar elevul
ramane doar un receptor pasiv. Comunicarea intre elevi in cadrul unor grupuri de lucru este destul
de restransa, iar opiniile elevilor cu privire la viata clasei sunt prea putin luate in considerare.
Nevoia de expresie si de comunicare e o nevoie fundamentala a oricarui individ, iar grupul scolar
este un loc privilegiat de satisfacere a acestor nevoi. Nesatisfacerea lor antreneaza inevitabil o
frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Si alte componente ale atitudinii profesorului fata de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adopta o atitudine de ignorare dispretuitoare a
elevilor, corelata cu tendinta de evaluare a lor in termeni constant negativi si depreciativi.
Indiferenta profesorilor este cea mai importanta manifestare a dispretului fata de elevi. Sunt
numerosi elevii care sufera ca urmare a acestor judecati negative ale profesorului, pentru ca ele vin
sa intareasca propriul lor sentiment de indoiala, de descurajare, de lipsa de incredere in fortele
proprii. Acest dispret, o data interiorizat, poate antrena un ansamblu de consecinte in plan
comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lectie, indiferenta sau, dimpotriva, perturbarea
lectiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.
De multe ori, in mod inconstient, profesorul introduce diferentieri intre elevi in functie de
performanta atinsa. Astfel de diferentieri se traduc in atitudini ale profesorului care ii defavorizeaza
pe elevii cu realizari mai modeste.
Aceasta atitudine a profesorului poate determina din partea elevilor sustragerea de la
activitati, indiferenta fata de ceea ce se intampla in clasa, absenteismul, refuzul de a-si face temele,
violentele verbale fata de colegi si chiar fata de profesori, comportamente agresive. Elevul aflat in
situatia de esec si care este pus de nenumarate ori in fta unor sarcini de invatare pe care nu le poate
rezolva traieste o angoasa profunda. Elevul sufera pentru ca si-a deceptionat parintii si profesorii,
pentru ca este dispretuit de colegi, isi pierde stima de sine, increderea in capacitatea de a reusi chiar
si in domeniile in care nu se afla in situatia de esec.acesta este momentul in care pot sa apara
conduitele violente ce se traduc prin: depresie, spirit de revansa si revalorizare, manifestari de
provocare, dispret reorientat catre altii, lipsa de interes fata de viata in general. In contextul actual,
esecul scolar devine repede sinonim cu esecul in viata. Aceasta situatie il raneste pe individ, ii

165
afecteaza imaginea pe care o are despre propri valoare si, de aceea, el incearca sa-si ia revansa intr-
un fel.
Nu in ultimul rand, modul in care profesorul distribuie sanctiunile, abuzul de masuri
disciplinare, de pedepse, influenteaza climatul si calitatea vietii scolare.orice profesor stie ca
pedeapsa, ca remediu, nu are efecte pozitive decat in mod circumstantial si pe termen scurt. De cele
mai multe ori, ea produce reactii emotionale negative, creeaza tensiuni, anxietate, frustrari, conflicte
si deteriorarea relatiilor profesor-elev. Pentru ca o sanctiune sa fie eficace, ea trebuie sa aiba un sens,
sa fie integrata intr-un sistem coerent care leaga respectarea regulilor, a normelor scolare de natura
actului comis si de tipul de sanctiune. Sanctiunea trebuie sa se alfle intr-un raport logic cu actul
sanctionat.

Fenomenul violentei scolare trebuie analizat in contextul aparitiei lui. Scoala poate juca un
rol important in prevenirea violentei scolare. Si asta nu numai in conditiile in care sursele violentelor
sunt in mediul scolar, ci si in situatia in care sursele se afla in exteriorul scolii.
Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei,
prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in
cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele
de elevi “fara probleme”. Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor
dificile. Este nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor “cu
probleme”. Nu putem astepta pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine. De exemplu, in conditiile
unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru elev o a doua
sansa.
Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele
obiective:
• observarea cu atentie a comportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor
actelor de violenta;
• dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere;
• dezvoltarea parteneriatului scoala-familie;
• colaborarea cu specialistii din cadrul scolii (psihologul scolar, asistentul social).
Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifesta ca o transgresiune a
regulilor scolare. Clasa este o microsocietate a carei functionare necesita stabilirea unor reguli
clare ce se cer respectate de toti membrii grupului scolar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o
clasa caracterizeaza comportamentele dezirabile ale elevului si corelativul sau negativ,
comportamentul indezirabil. Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a
invata sa traiasca impreuna in relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare
vizeaza tinuta, efectuarea temelor, prezenta la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in
vedere limbajul folosit, modalitatile de adresare, respectul fata de celalalt, pastrarea bunurilor
scolare, toleranta, solidaritatea, intr-un cuvant maniera de a te comporta astfel incat viata in
colectivitate sa fie cat mai agreabila.
Regulile pot fi impuse de catre profesor sau sunt negociate cu elevii. Acestia accepta mai
usor regulile al caror sens este transparent, iar daca scoala este un loc de invatare a democratiei,
atunci aceasta presupune ca si elevii sa participe la eleborarea regulilor civilitatii scolare: “intr-o
democratie, cetateanul nu este numai cel care se supune legii, ci si cel care o elaboreaza, alaturi
de altii”.

AGRESIVITATE SI VIOLENTA

166
Gardin Sorina Prof. lb. si lit. Romana
Sc. Nr.1 Nicolae Simonide, Pitesti
Gardin Maria Invatator
Sc. Nr.3 Ion Pillat, Pitesti

“Prin agresivitate, întelegem un comportament verbal sau actional ofensiv,


orientat spre umilirea si chiar suprimarea fizica a celorlalti”.
Comportamentul agresiv poate fi orientat:
 Contra
 propriei persoane (autoagresiune);
Spre
 distrugerea obiectelor investite cu semnificatii sociale;
Heteroagresivitate
 (împotriva celorlalti si a conducatorilor).
Prin violenta întelegem utilizarea fortei si a constrângerii de catre un individ în
scopul impunerii vointei asupra altora. Privarea de libertate favorizeaza aparitia si
dezvoltarea unor comportamente agresive.
Se poate ca unii detinuti sa fie victime sau agresorii altora, conduitele lor agresive
fiind fie incluse motivational prin crearea unor stari de mânie si furie, fie determinate de efecte de
grup, ca imitatia coercitiva – comandata.
Alta forma de agresivitate este cea instrumentala2 care se manifesta sub forma
conflictelor individuale sau de grup, în conditiile în care se intra în competitie pentru o resursa de
existenta limitata, cum ar fi – teritorialitatea, dreptul de a lua primul masa.
O forma extrema de agresivitate verbala si fizica este a celor care sunt condamnati pentru
delicte repudiate de mediul carceral, cum ar fi: violul cu incest, violul copiilor, uciderea copiilor,
parintilor, sotiei.
Ca forma de agresivitate specifica mediului apare sclavia, constând în folosirea de catre detinuti a
altora pentru menaj si alte activitati considerate înjositoare.
Putem afirma ca, mediul privativ de libertate dezvolta un comportament agresiv
care consta în respingerea agresiva a valorilor si normelor de grup din exterior.

Frustarea

Un fenomen deosebit cu care se confrunta individul este frustarea (a amagi, a


însela). “Fenomenul se refera la o situatie în care un obstacol intervine în calea
satisfacerii unei trebuinte si modifica astfel comportamentul”. Consecintele frustarii sunt grave sau
mai putin grave în functie de natura obstacolului.
Exista doua categorii de frustari:
Frustarea
 primara – tensiunea si insatisfactia sunt provocate de absenta
obiectului necesar (lipsa hranei);
Frustarea
 secundara – un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ,
apare în calea comportamentului motivat îndreptat spre obiect.
Se pot observa patru tipuri de obstacole:
Obstacol
 pasiv intern (incapacitatea persoanei);
Obstacol activ intern (pulsiune secundara cu acelasi obiect);
Ciocnirea  a doua trebuinte de intensitate egala dar de sens opus;
Obstacol  activ extern – situatie în care subiectului i se interzice de catre cineva sub ameninatarea
pedepsei îndeplinirea unei activitati.

În general, sursa conflictelor o reprezinta obstacolele interne care au o mare


importanta pentru individ. Frustarea în mediul privativ are diverse forme de manifestare:
Frustarea
 este resimtita cu deosebita tarie pe planul timpului. Organizarea
impusa si în general foarte monotona a timpului, programarea sever reglementata a

167
timpului liber, atât cât este, fiind si el impus mai cu seama în primele perioade de
detentie, provoaca sentimentul de frustare continua si în consecinta mareste agresivitatea detinutului.
Frustarea
 mai este resimtita în mod dramatic de catre detinut în ceea ce
priveste limitarea drastica a spatiului de miscare. Aceasta înseamna necesitatea impusa de
regulamentul institutiei penitenciare de a elabora noi conduite legate de spatiu si de timp, radical
diferite de cele ale unui individ aflat în libertate. Reducerea perimetrului de miscare a individului
duce la aparitia unor fenomene ancestrale de teritorialitate adica “comportamentul individului de
aparare a teritoriului propriu” (H.F. Reading) care se manifesta printr-o exagerata îndârjire în
apararea spatiului personal (locul de culcare, locul de alimentare). Desi fenomenul de teritorialitate
se manifesta si în conditiile vietii obisnuite, în conditiile detentiei fenomenul de teritorialitate devine
exacerbat si suscita o agresivitate marita.
La marirea sentimentului de frustare duce si renuntarea fortata la o seama de
obiecte de uz personal a caror lipsa este mereu resimtita.
De asemenea, detinutul este fortat sa renunte la cele mai multe din placerile pe
care si le-a putut oferi în viata libera (consumul de alcool, jocuri de noroc, etc.) Aceste lucruri îl duc
la crearea de surogate de satisfactii (Kener).

Problema frustare – agresiune

Aparitia neasteptata a unui obstacol real sau imaginar inverseaza fluxul normal al
actiunii, creaza o dificultate majora, dezorganizeaza individul si îl duce într-o situatie de criza. O
asemenea stare se numeste frustratie, stare în care la cei mai multi indivizi se declanseaza
mencanisme agresive. În starea de frustare oamenii nu se comporta dupa legile ratiunii, caile
obisnuite comportamentale sunt dezorganizate, apare o tensiune interioara.
Referindu-ne la detinuti putem constata ca orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat
devine logic si infractor. La acestia nu numai teoretic dar si practic este deschisa calea agresiunii în
situatii practice si de aceea întâlnim un înalt grad de intoleranta la starile de frustare.
Frustarea duce la agresivitate mai ales atunci când:
Actul
 frustrant se poate atribui clar unui frustrator;
În  cultura sau subcultura data, o situatie frustranta cere raspuns agresiv.
Chiar daca nu se absolutizeaza raportul frustare – agresivitate totusi putem afirma
ca actele deviante, în genere, si cele tipic infractionale în special, sunt motivate în mai mare masura
de existenta unor frustari. Starile frustrante sunt de moment, de durata medie ori continua.
De asemenea au efect declansator (constituie motive) starile de frustrare reale si în egala
masura cele imaginare. Acestea din urma pot provoca la fel ca la frustrarea reala toate formele de
agresiune, ostile sau instrumentale. Situatia frustranta de moment duce de obicei la infractiuni sau
chiar crime ocazionale, nu odata provocate sau precipitate de comportamentul victimei.
Putem concluziona ca, starile de frustrare, periodice sau continui, duc la acte de agresiune, iar
în ceea ce priveste detinutii, acestia îsi adapteaza comportamentul în urma frustarilor, dupa cum
urmeaza:
Comportamentul
 agresiv – caracterizat prin rezistenta deschisa la regimul
vietii din penitenciar, reliefându-se adevarate crize ce se manifesta prin comportamente agresive,
îndreptate spre alti detinuti sau chiar cadre si reactii autoagresive – mutilari si tentative de sinucidere
-.
Comportamente
 defensive (de retragere) – care semnifica interiorizarea,
izolarea detinutului primar de comunitatea celorlalti detinuti si de viata din
penitenciar, el constituindu-si o linie imaginara unde încearca sa se refugieze.
Comportamente
 de consimtire - prin care se întelege conformarea pasiva a
condamnatului la normele si regulile din penitenciar, respectarea acestora
fiind facuta în maniera formala, astfel încât sa nu atraga sanctiuni
suplimentare.
Conduita  de integrare - conform careia detinutul se relationeaza activ cu

168
ceilalti detinuti si cu mediul de detentie. Aceasta forma de adaptare este
vizibila mai ales la detinutii condamnati pe termen lung.

Teritorialitatea

Fenomenul de teritorialitate “reprezinta carcteristica grupurilor si a indivizilor din interiorul


acestora de a-si delimita teritorii si de a avea anumite comportamente specifice în raport cu acestea”.
Termenul a fost luat din etologie unde teritorialitatea se întâlneste în comportamentul celor mai
multe specii superioare.
Se pot distinge doua tipuri de teritorii:
Primare
 – în care individul/grupul poate exercita un control total, iar utilizarea teritoriului este de
lunga durata (dormitor, pat);
Secundare – care sunt utilizate în mod regulat, dar controlul asupra lor nu se
exercita decât în momentul utilizarii (locul la masa, în banca).
În cadrul acestor teritorii indivizii sau grupurile au comportamente specifice
dintre care cele de aparare sunt cele mai importante (vorbirea în soapta).
Atât grupurile cât si indivizii marcheaza, de regula, teritoriile. Pentru aceasta sunt
utilizati marcatori de granita care pot fi centrali, pentru a marca zona cea mai importanta a unui
teritoriu. Ca marcatori pot fi utilizate: haine, afise, fotografii, desene. Legat de teritorialitate este
spatiul interpersonal, care poate fi delimitat în zone ale acestuia:
Zona intima: – pâna la 45 cm
Zona  personala: – 45 – 120 cm
Zona  sociala: - 1,2 – 3,6 cm
În fiecare zona se pot desfasura diferite activitati, iar accesul în interiorul lor este strict
reglementat.
Studierea acestui fenomen în mediul privativ îmbraca forme specifice. La prima
vedere se pare ca teritorialitatea detinutilor nu determina agresivitatea teritoriala. În
primul rând, desi exista supraaglomerare, spatiul fiecarui detinut nu este marcat cu
obiecte personale. Exista chiar interdictia formala de a marca acest spatiu (prin
abtibilduri, fotografii). Prin urmare, perceptia acestui spatiu este mai putin personalizata si, în
consecinta, neiterpretata ca prioritate.
În al doilea rând, comportamentul agresiv este mascat datorita strictei
supravegheri. Totodata, motivatia teritoriala este surclasata de alte motivari (hrana,
igiena, asistenta medicala, activitati culturale). Legat de fenomenul de teritorialitate este si modul de
utilizare a paturilor în functie de ierarhie. În subcultura de penitenciar, cel ce doarme la patul doi
(doua paturi suprapuse) este un nepot, un fraier si este tratat ca atare; smecherii îsi aleg patul nr. 1
Când nu exista suficiente paturi 1 pentru toti detinutii de rang superior, acestia prefera sa stea
câte trei în doua paturi alaturate. În general în mediul privativ, conflictele motivate de fenomenul de
teritorialitate sunt mai putin frecvente.

Stresul

Acest fenomen “reprezinta un raspuns al organismului la orice solicitare”3


(presiune, încarcare, apasare, solicitare). Hans Selye (1907–1982) a definit în 1935,
pentru prima data, termenul de stres. În acceptiunea sa stresul este o caracteristica a materiei vii,
lipsa totala de stres fiind echivalata cu moartea.
Termenul de stres apare într-o dubla utilizare. Una se refera la situatia stresanta (conditii
daunatoare, agresive, care asalteaza sau ameninta organismul, presiunile, constrângerile, privatiunile
la care este supus individul). Cealalta are în vedere starea de stres a organismului (suferinta, uzura
lui, precum si raspunsurile psihologice si fiziologice ale individului la actiunea agentilor stresori).

169
Se spune ca o persoana a fost supusa unui stres sau ca traieste într-o conditie de stres
permanent, subântelegându-se ca este vorba de o suprasolicitare sau, în general, de o situatie careia
îi poate face fata.
Se poate spune, de asemenea, despre un individ ca este stresat când se simte
amenintat, frustrat, incapabil sa faca fata unor solicitari crescute (tensiune emotionala, neliniste).
Atunci când accentul cade pe situatie, pe factorii provocatori, se are în vedere de obicei caracterul
lor neobisnuit, neasteptat, agresiv. Pot apare situatii stresante colective.
Pieron identifica stresul cu agresiunea, cu actiunea violenta exercitata asupra
organismului. Termenul de adaptare are la rândul lui diverse întelesuri. Prosser denumeste adaptarea
fiziologica “orice proprietate a unui organism care favorizeaza supravietuirea într-un mediu specific
(într-un mediu stresant)”. Adaptarea comporta modificari (generale si particulare) ale organismului
care-l fac apt pentru existenta în conditiile de mediu. Izolarea sociala îsi exercita în mod diferentiat
influenta stresanta asupra conduitei, nu numai în functie de particularitatile individuale, dar si de
relatiile dintre persoanele aflate în aceste conditii.
Comportamentul oamenilor în situatii de captivitate (izolari), în care stresul atinge limitele
extreme, este determinat de o complexitate de factori care nu pot fi identificati decât printr-o analiza
detaliata, rareori posibila în asemenea conditii.
Alte tipuri de stres, în afara celui biologic, sunt: psihic, psihosocial,
organizational, socio-cultural.
Stresul nu reprezinta numai o stare nervoasa, nu este totdeauna consecinta unei actiuni nocive,
efectul stresului persistând si dupa încetarea influentei stresorului.
Rezistenta la stres este diferita de la individ la individ.
Dintre aceste clasificari ale stresului, aproape toate se regasesc în mediul privativ,
în ceea ce îi priveste pe detinuti. Cu toate acestea sunt câteva surse de stres specifice mediului
privativ:

Cea
 mai mare presiune asupra detinutului vine din pozitia în care este privit mediul penitenciar –
daca este privit ierarhic, marea majoritate a detinutilor se afla pe ultima treapta, asupra lor actionând
raporturile de putere si inegalitate.
Aceasta asimetrie este permanenta sursa de stres;
O  alta sursa de stres este atitudinea administratiei;
A  nu avea nimic de spus pentru propriul destin;
Intoleranta
 fata de individualitate este stresanta; daca un detinut vrea sa fie în echipa el trebuie sa
se alature nu numai fizic ci si emotional ceea ce înseamna
conformare si supunere sentimentelor si atitudinilor;
M  onotonia activitatilor, a programului zilnic, respectarea regulamentului.
Se impun o serie de masuri pentru a-l adapta pe individ: familiarizarea cu colective omogene care
sa-i dea posibilitatea individului de a-si expune problemele care-l tulbura, sa poata primi o asistenta
psihologica.

Violenta colectiva

Acest fenomen psihosocial care are loc în penitenciar este conditionat, întotdeauna, de acumularea
unor tensiuni în interiorul unui grup de detinuti, având diferite cauze:
Atitudini
 neconformiste;
Prezenta
 unora cu inadaptari marcante la mediul penitenciar;
Revolta
 penitenciara.
Luând în consideratie specificul vietii de detentie (frustarile care privesc independenta si nevoia
general umana de afectiune), deseori actele violente au rolul “de descarcare afectiva, de usurare, de
catarsis (prin sentimentul de împlinire si satisfactie cel urmeaza)”. Micile acte agresive, de obicei
trecute cu vederea, trebuiesc considerate ca semnale pentru aceea ce este valorizat de detinuti si
încalcat de cineva: forta, prestigiul, vârsta, loialitatea, sentimentul de siguranta.

170
În fata unui mediu considerat ostil – mediul penitenciar – individul se simte vulnerabil, amenintat,
incapabil de a face fata unor dificultati, chiar daca, obiectiv, are posibilitatea de a-l preîntâmpina.
Din aceste cauze, la detinuti iesirile agresive sunt mult mai frecvente.
În cazul manifestarilor violente a unui detinut, si acest lucru se va petrece
întotdeauna în mijlocul celorlalti (violenta de unul singur tradeaza afectiuni psihice sau simularea
unor asemenea afectiuni), se poate întelege ca prin acesta atitudine el se izoleaza ramânând fara
aparare.
Violenta colectiva în mediul penitenciar are o desfasurare fazica:
I – în urma unui incident apreciat de detinuti ca jignitor sau nedrept, se
stârneste în rândul acestora o oarecare agitatie. Faptul se propaga din gura în gura, este deformat,
ornat cu detalii ireale sau exagerate. La nucleul agitatiei se adauga noi indivizi si starea de spirit a
grupului intra într-o noua faza.
II – grupul creste, detinutii devin din ce în ce mai agitati si mai furiosi, fara a
sti precis ce vor. În acest moment pozitia multimii este oscilanta si poate fi usor dirijata de agitatori.
Influenta acestor agitatori depinde de autoritatea de care se bucura, de masura în care exprima
trebuintele de baza ale grupului, si mai ales, reusesc sa formuleze clar nemultumirea de moment si
cea latenta. Desi furia grupului creste, ea se mentine în aceasta faza în interiorul grupului.
III – în urmatoarea faza, agitatia multimii este în continua crestere. Cei mai
tineri din grup încep sa-si manifeste violenta încercând sa-i încurajeze si sa-i distreze pe ceilalti prin
fluieraturi, injurii, provocari verbale. Detinutii adulti care reprezinta centrul de greutate al multimii,
nu se manifesta si de aceea trebuie sa li se acorde maximum de atentie.
IV – ultima faza, când grupul este în situatia de a comite acte de violenta, orice interventie verbala
sau control este inutila.

Panica

Este o reactie afectiva, individuala sau colectiva de frica alarmanta, caracterizata


prin dezorganizari ale conduitei, pierderea autocontrolului, de unde si dispozitia spre acte impulsive
si irationale.
Ca fenomen psihosocial cu desfasurare dramatica, panica genereaza reactii dezordonate, de maxima
intensitate, ce pot merge pâna la irational.

A. Cauzele panicii se pot clasifica în:


a) Cauze determinante:
De ordin psihosocial (promptitudinea mijloacelor de informare)
De  ordin situational (aparitia brusca a amenintarii)
b) Cauze favorizante:
Calitatea
 indivizilor care fac parte din grup (stucturi psihologice,
carente educationale, gradul de anxietate a grupului);
Atmosfera
 psihologica din grup.
În mediul penitenciar, grupurile sunt constituite pe criterii legale, fara a tine
seama (nici nu e posibil) de criteriile psiho-sociologice, astfel încât gradul de coeziune al grupului
este redus. În situatia în care coeziunea grupului este redusa, reactia în cazul aparitiei unui pericol va
fi dezordonata, iar actiunile de salvare vor fi individuale pe principiul scapa cine poate. Prin
specificul locului de detentie este de asteptat ca prima reactie în caz de panica, sa fie aceea de a iesi
cu forta si cu orice risc din încapere.
B. Fazele panicii:
a) Faza premergatoare, cuprinde:
A  tmosfera generala din unitate;
Starea psihologica a grupului (starea de spirit);
Starea de spirit a indivizilor;
Particularitatile circulatiei informatiilor;

171
A  utoritatea cadrelor si încrederea pe care o au detinutii în acestea;
Autoritatea
 liderilor;
Experienta
 grupului în situatii deosebite.
b) Faza de soc
În aceasta faza pericolul apare instantaneu sau progresiv. Acest pericol poate fi si
imaginar (zvon). La aparitia pericolului, grupul se structureaza în patru categorii:
Cei care manifesta o groaza exagerata;
Indivizii
 cu fragilitate emotionala (încearca sa scape singuri);
Cei  care cauta informatii (asteapta sa i se spuna);
Cei  care sunt nehotarâti.

În primele momente ale aparitiei pericolului, grupul de detinuti trece rapid la stare de regresiune
psihica si organizatorica (frica, depresie, nu mai asculta liderul). În cazul în care evenimentul se
petrece noaptea, el va fi resimtit mai intens. Dupa primele clipe, frica si panica pun stapânire pe
circa un sfert din grup. Faza de soc poate dura câteva ore.
c) Faza de reactie
În aceasta faza majoritatea sunt depresivi, exprimând prin cuvinte devalorizarea
de sine.
d) Faza de restabilire – readaptare la viata obisnuita.
Este o faza dominata de sentimentul de solidaritate. Este explicata de nevoia recâstigarii încrederii în
sine dupa deruta anterioara. Apar fenomene de descarcare afectiva (se critica, se acuza, se cauta
vinovati), circula zvonul despre repetarea evenimentului.
Recomandari privind prevenirea si combaterea panicii:
Functionarea
 canalelor de informatii (întotdeauna asteptarea sau lipsa de
informare produce o teama mai intensa);
Necesitatea
 aerisirii si iluminarii adecvate a camerelor (lipsa de lumina
accentueaza dezorganizarea psihica la om);
Nevoia de comunicare, de informatie a stimulului verbal, creste pe masura
izolarii de ambianta obisnuita;
Existenta
 unui grup organizat în care rolul liderului creste si mai mult.
Liderul se va impune ca o persoana disciplinata, receptiva, putin anxioasa si va promova integrarea
noii experiente în sistemul de gândire obisnuit.

Automutilarile. Refuzuri de hrana. Tatuajele

În mediul privativ, unul dintre fenomenele des întâlnite este si automutilarea.


Aceasta se întâmpla adesea din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale.
Pierderea încrederii în viitor, situatia sociala din închisoare, hartuirea sexuala, izolarea fata de
familie si prieteni, multe motive personale pot explica astfel de comportamente.
Automutilarile - pot fi întâlnite (în cazul detinutilor aflati într-o stare de
melancolie anxioasa-raptus4 ) la obsedatii sexualii ca semnificatie de autopedepsire; la unii subiecti
chinuiti de scrupule religioase.
În penitenciar acest fenomen mai apare la detinutii hiper-emotivi, pe fondul unei slabiciuni
psihice, dupa o perioada de activitati sau relatii penibile cu alti detinuti. Acestui fenomen trebuie sa i
se acorde atentia cuvenita pentru ca este extrem de important în ceea ce priveste starea de spirit a
detinutilor.
Refuzul de hrana – în mediul penitenciar are o valoare simbolica si anume:
subiectul vrea sa arate ca este gata pentru orice sacrificii daca nu i se satisfac anumite cereri.
Desigur, aceste cereri lui i se par justificate (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi), desi
regimul la care este supus corespunde normelor în vigoare. Acest tip de comportament are în el ceva
spectaculos, vrea sa atraga atentia si admiratia celor din jur. Nu dureaza mult pentru ca nu are ratiuni
suficiente de sustinere. Tatuajul - aceasta problema a fost studiata de multi criminologi ca

172
Lombroso, H. Minovici – care au emis diverse teorii cu privire la originea si semnificatia tatuajului.
T. Bogdan, considera ca tatuajul are o mare importanta judiciara si psihologica, întrucât el dezvaluie
atât identitatea individului, cât si diversele sale obiceiuri, fantezii si trasaturi de caracter.
Principala cauza a tatuajului îl constituie nivelul scazut intelectual si de cultura
care favorizeaza aparitia acestui fenomen. Motivele tatuarii sunt urmatoarele:
Imitatia
 – ei sustin “ca s-au tatuat pentru ca i-au vazut pe altii”. P. Popescu
Neveanu arata ca fiecare individ emana oarecum – în jurul sau, o serie de iradiatii, creaza un câmp
psihic. Oamenii traind în colectivitate, iar câmpurile mentionate neexistând închise în sine, izolate la
un moment dat, se cupleaza devenind un câmp al vietii colective. Este vorba de o imitatie în cea mai
mare masura inconstienta.
Forma
 de manifestare a dragostei si prieteniei. Aparitia în mod frecvent a unor
forme tatuate pe corp, este motivata ca o forma de exteriorizare a
sentimentelor ce le nutresc;
Obsesia
 sexuala;
Vanitatea
 – dorinta de a demonstra rezistenta la o durere. În ceea ce priveste atitudinea fata de
tatuaj, se constata ca daca detinutul regreta, faptul acesta se datoreaza în buna parte instabilitatii lui
sentimentale, cât si influentelor educative.
Tatuajul se efectueaza sub influenta momentului si nu ca un fenomen premeditat – datorita privarii
de libertate si al mediului de provenienta al infractorilor.
Foarte mai multe tipuri de violenta enumerate mai sus se petrec in scoli, unele dintre ele
avand programe speciale de combatere a acestui fenomen.

CLIMATUL AFECTIV AL FAMILIEI


SI PERSONALITATEA COPILULUI
-FACTORI DECISIVI ÎN COMBATEREA VIOLENŢEI-

Secretară Marinescu Cristina


Şcoala Generală cu cls. I-VIII Miceşti, jud. Argeş

Necesitatea discutării problematicii climatului afectiv al familiei reiese din datele obiective
care au fost evidenţiate de cercetările organizaţiei World Vision, în colaborare cu Universitatea
Babeş-Bolyai (1996), cu privire la expunerea minorilor din judeţul Cluj la abuz emoţional şi
neglijare în cadrul familiei.
- fizic
- sexual
Concluzia cercetărilor a fost că părinţii aplică o mare diversitate de tratamente corective minorilor,
începând de la cele mai blânde, convenţionale (interzicerea unor mici plăceri, de exemplu urmărirea
programelor TV), până la cele mai grave (bătăi cu cureaua, furtunul, pumnii etc). S-a constatat că
procentul minorilor expuşi la diverse riscuri în urma acestor tratamente este semnificativ.
Explicaţii plauzibile ale acestor fenomene sunt şi:
— nu toţi părinţii cunosc drepturile copilului stabilite prin lege
— nu toţi părinţii cunosc importanţa climatului afectiv în dezvoltarea armonioasă a personalităţii
copilului lor — amploarea stresului socio-economic datorită căruia copiii cad victime frustrărilor
acumulate ale părinţilor. Vom vorbi pe scurt despre acestea. Se impune luarea la cunoştiinţă şi
respectarea de către părinţi a drepturilor copilului, drepturi stabilite prin lege internaţională, preluate

173
şi de către România din 25 septembrie 1990. Dintre acestea amintim:A prin lege statul se obligă să
protejeze copiii de orice formă de discriminare
— copilul are dreptul să-şi exprime opinia şi să i se ia în considerare opinia, în orice chestiune care
îl afectează
— educaţia va fi dirijată în sensul dezvoltării armonioase a personalităţii şi talentelor copilului,
pregătirea pentru viaţa activă de adult şi cultivarea respectului pentru drepturile fundamentale ale
omului
— obligaţia statului de a proteja copiii de toate formele de maltratare săvârşită de către părinţi sau
de alte persoane răspunzătoare de îngrijirea copiilor şi de a aplica programe preventive şi de
tratament în această privinţă.
Familia este unul din factorii care prin legea nescrisă a naturii, dar şi prin legea scrisă a
drepturilor omului, are obligaţia de a oferi un climat fundamental atât afectiv, cât şi ocrotitor.
Deoarece cea mai mică tulburare care apare în echilibrul afectiv al părinţilor provoacă tulburări în
psihicul copiilor, trebuie să acordăm o deosebită importanţă unor situaţii de acest gen, cum ar fi:
¨iubirea tiranică a părinţilor pentru copii- determină dependenţă exagerată şi astfel imaturitate
¨ ambivalenta afectiva manifestată fie prin:
- acordare neechilibrată a afectiunii din partea celor doi părinţi (când unul îl ceartă, celălalt îl apără)
- neconcordanţa dintre mesaje - double bind - (părintele îi spune copilului că-l iubeşte, dar nu o şi
demonstrează)
¨ indiferenţa afectivă manifestată prin:
- deprivare maternă / paternă prin divorţ
- absenţa afectivă a părintelui (deşi prezent fizic, părintele nu reprezintă un sprijin afectiv pentru
copil)
Experimentele realizate de cercetătorul psiholog E.B.Hurlock au demonstrat că cea mai bună
metodă de susţinere afectivă şi stimulare motivaţională este lauda, încurajarea, în timp ce cearta,
bătaia, critica dacă sunt continue se soldează cu destructurări ale personalităţii, chiar cu nesupunere
în faţa autorităţii, iar cea mai dureroasă formă de raportare la succesul şi eşecul adolescenţilor este
nepăsarea, ignorarea, pentru că aceasta nu determină trăiri psihice afective pozitive sau negative şi
se soldează cu sentimentul izolării şi nepăsării. Caracterul protector al familiei se caracterizează prin
sentimentul securităţii, al susţinerii, al echilibrului, sentimentul de a trăi în linişte. In acest sens
câteva situaţii cu efecte negative sunt:
— certuri, violenţe, agresivitate verbală şi fizică în cadrul familiei. Statisticile arată că peste 70%
dintre copiii delincvenţi şi 65% dintre cei cu tulburări neuropsihice provin din aceste medii. Astfel
de comportamente pot determina şi fuga de acasă, mai ales în adolescenţă.
— divorţul sau separarea părinţilor - în urma lor copilul fiind supus unor motivaţii, tendinţe şi
norme contradictorii care împiedică dezvoltarea psihică corespunzătoare
Cercetările de specialitate arată că temperamentul este înnăscut, în timp ce caracterul se formează
prin educaţie, având o mare influenţă asipra personalităţii, sistem care se dezvoltă până spre 20 de
ani. Datorită faptului că din 24 de ore /zi copilul îşi petrece în cadrul familiei cele mai multe ore,
punând în calcul şi zilele de weekend, familiei îi revine o importanţă majoră în educaţie. Deci, este
deosebit de important modul cum se achită părinţii de sarcinile şi de responsabilităţile lor în
educarea şi formarea copilului, şi cum interacţionează acţiunea educativă a familiei cu cea a şcolii.
Astfel de sarcini şi responsabilităţi sunt:
— asigurarea subzistenţei şi educaţiei
— educarea şi dirijarea comportamentului în concordanţă cu standardele socio-culturale
— realizarea unei relaţii de comunicare şi aceasta nu doar la nivel faptic
— corectarea erorilor de comportament
— comunicare verbală despre noţiunile de “bine” şi de “rău”
— prin oferirea de modele proprii - exemple personale ale părinţilor (nu le putem cere copiilor să
facă ceea ce părinţii înşişi nu fac)
lprin a nu cere copiilor să mintă în diverse situaţii pentru a absolvi pe părinte de anumite
responsabilităţi

174
— susţinerea afectiv - morală - recunoaşterea şi aprecierea rezultatelor copilului, ceea ce nu
înseamnă blamarea sa în caz de eşec, ci stabilirea unei relaţii de iubire, respect şi încredere
reciprocă, încurajarea în a persevera.
— acordarea dreptului de membru al familiei, de participant activ la schimbările din cadrul ei -
pentru că cei care participă la depăşirea cu succes a unei crize de familie au ulterior o mai mică
vulnerabilitate la stres
— informarea în legătură cu particularităţile vârstei pe care o are copilul (de la specialişti, profesori,
mass-media etc.)
Adolescenţa este cea mai dinamică etapă a dezvoltării umane. Nu este nici prin natura,
nici prin factorii ei constituenţi o perioadă de criză, dar, lipsa unor influenţe educative pozitive, ar
putea deveni o perioadă de criză. Adolescentul este defapt oglinda familiei.
În continuare prezint câteva caracteristici ale adolescenţilor, importante fiind şi prin
sugestiile educative sugerate. Specialiştii consideră că principalele temeri ale adolescenţilor sunt:
teama de a nu fi luat în seamă, de a fi considerat încă mic, de a nu fi suficient apreciat - în acest sens
se sugerează încredinţarea unor responsabilităţi şi sprijinirea iniţiativelor adolescenţilor de către
părinţi;
teama de a nu fi înţeles, de a fi ridiculizat, marginalizat, repezit - se sugerează susţinerea unor
dialoguri deschise, sincere, cu confidenţe reciproce;
teama de a nu fi pedepsit pentru că nu a răspuns exigenţelor adultului - se sugerează un
comportament lin de tact, răbdare din partea părinţilor, iar intervenţiile punitive să fie făcute doar în
cazul abaterilor repetate şi majore;
teama de a nu se cunoaşte prea bine, de a nu şti încă cine este, aceasta putând determina fie
subaprecierea, fie supraaprecierea - în aceste cazuri se sugerează consultarea unui specialist -
psiholog - pentru evaluarea capacităţilor şi asistarea procesului de autocunoaştere, important fiind ca
părinţii să nu-şi impună propriile dorinţe cu orice preţ, mai ales dacă acestea nu coincid cu
aptitudinile şi interesele adolescentului;
teama de banal, obişnuit, tradiţional - în acest caz fiind recomandată stimularea, antrenarea şi
educarea creativităţii prin încurajarea şi descoperirea pasiunilor. În final, să nu uităm că:
NU STRESUL ESTE CEL CARE DISTRUGE O FAMILIE, CI MODUL ÎN CARE MEMBRII
ACESTEIA ÎL PERCEP ŞI ÎL ÎNFRUNTĂ.
Pentru a asigura climatul afectiv optim în familie aplicaţi consecvent următoarele sugestii:
ÎN FIECARE ZI O DATĂ PE SĂPTĂMÂNĂ:

spuneţi “ TE IUBESC · urmaţi o activitate de interes

· sărutaţi-i înainte de culcare comun împreună

· îmbrăţişaţi-l · găsiţi posibilităţi de a rămâne

· învăţaţi-i autodisciplina (ordine etc) singur cu copilul

· râdeţi împreună cu ei · petreceţi o seară doar cu familia

· verificaţi-le lecţiile · faceti o recapitulare a lecţiilor cu

· limitaţi-le timpul petrecut în faţa televizorului copilul

· asiguraţi-vă că mănâncă bine · jucaţi un joc împreună

· învăţaţi-i bunătatea prin exemple · ajutaţi copiii să facă o faptă bună

· spuneţi “ Mulţumesc” când vă oferă ceva, dar anonimă

175
BIBLIOGRAFIE:
Baciu D., Rădulescu S. M., Voicu M., - ‘Adolescenţii şi familia’, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987.
Campbell R., - ‘Adolescentul – copilul meu’, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 1995.
Rev. ‘Familia mea’- ‘Piramida părinţilor’, nr. 2, 1997, anul V, p. 24.

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

Prof. Nenciu Elena


Şcoala Liviu Rebreanu, Mioveni

Violenţa umană este o temă a prezentului în multe ţări, violenţa socială, ca si cea interpersonală
reprezintă argumente solide pentru dezvoltarea unor programe educaţionale pentru a promova conştientizarea
acestui fenomen şi a pleda pentru mijloace nonviolente de interacţiune şi de reglare a vieţii sociale.
Situaţia generală îngrijorează, pentru că violenţa a devenit o temă cu care se confruntă toate societaţile,
necesitând o luare de poziţie la nivelul întregului corp social şi dezvoltarea unor strategii de investigaţie,
prevenire şi control.
Familia este mult discutată, cercetatorii din ştiinţele sociale acceptând ideea schimbării structurii şi
valorilor ei, ca şi a degradării climatului de securitate şi refugiu cu care este familia asociată în mod
tradiţional. Modernitatea şi condiţia urbană au generat noi forme de violenţă şi au provocat schimbări la
nivelul valorilor şi aspiraţiilor indivizilor. Conflictele datorate săraciei, dar şi lipsei de educaţie şi de
informaţie generează contexte de viaţă privată în care violenţa este un comportament tolerat, chiar acceptat, el
fiind învatat de copii şi reprodus ca modalitate esenţială, frecventă şi firească de comportament interpersonal.
Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Presa, scrisă sau audiovizuală,
informeaza în permanentă cu privire la manifestări diverse ale acestui fenomen, de la formele cele mai
agresive, precum războaie ori crime terifiante, bătai, violuri, furturi, distrugeri de bunuri, şi până la cele mai
puţin şocante (dar nu mai puţin vinovate), cum ar fi violenţele verbale. În acest context, apariţia diferitelor
forme de violenţă în mediul şcolar pare aproape o fatalitate şi devine, adesea, un lucru obişnuit, cu care
semenii coexistă fară macar a se mai sesiza asupra pericolului. Chiar dacă reprezintă o problema delicată,
luarea în stăpânire a fenomenului violenţei nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele, originile,
formele de manifestare şi posibilităţile de prevenire. Problema violenşei în şcoală poate şi trebuie să devină o
temă de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în actul educaţional. Cu atât mai mult cu cât şcoala dispune, credem,
de importante resurse pentru a concepe programe de prevenire a violenţei şi pentru a rupe cercul vicios al
violenţei în mediul şcolar.
Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin
complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare. Nu în ultimul rând,
dificultatea a aparut şi din cauza asocierii şi, uneori, chiar a confundării violenţei cu agresivitatea. Specialiştii
domeniului au făcut însă o serie de delimitări între cele două concepte, care se cuvin menţionate.
Şcoala este un loc unde elevii se instruiesc, învaţă, dar este şi un loc unde se stabilesc relaţii, se
promovează modele, valori, se creează condiţii pentru dezvoltarea cognitivă, afectivăsi morală a copilului.
Comportamentele violente ale elevului îşi pot avea originea şi într-un management defectuos al clasei
şcolare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaţionale la o populaţie şcolară considerabil

176
schimbată. Se afirmă că prima dorinţă a formatorului este aceea de a exercita o putere. Dând curs acestei
dorinţe inconştiente, profesorul poate influenţa negativ relaţia cu elevul, deoarece va căuta să-l menţină într-o
situaţie de dependenţă, de subordonare necondiţionată. Pentru aceasta, profesorul poate recurge la diferite
modalitaţi de coerciţie, descurajând astfel formarea unor personalitaţi autonome, independente, ca urmare, în
grupurile conduse autoritar, se acumulează tensiuni, frustrări, ce determină comportamente agresive, ostilitaţi
între membrii grupului, în timp ce faţă de lider se manifestă o atitudine de supunere.
Relaţia de autoritate influenţează şi tipul de comunicare. De cele mai multe ori, comunicarea este
lateralizată, adică profesorul e cel care emite şi care monopolizează comunicarea, iar elevul ramâne doar un
receptor pasiv. Comunicarea între elevi în cadrul unor grupuri de lucru este destul de restransă, iar opiniile
elevilor cu privire la viaţa clasei sunt prea puţin luate în considerare. Nevoia de expresie şi de comunicare e o
nevoie fundamentală a oricarui individ, iar grupul şcolar este un loc privilegiat de satisfacere a acestor nevoi.
Nesatisfacerea lor antrenează inevitabil o frustrare ce se va traduce prin comportamente agresive.
Şi alte componente ale atitudinii profesorului faţă de elevi pot genera situatii conflictuale ori
comportamente violente ale elevilor. Unii profesori adoptă o atitudine de ignorare dispreţuitoare a elevilor,
corelată cu tendinţa de evaluare a lor în termeni constant negativi şi depreciativi. Indiferenţa profesorilor este
cea mai importantă manifestare a dispreţului faţă de elevi. Sunt numeroşi elevii care suferă ca urmare a acestor
judecăţi negative ale profesorului, pentru că ele vin să întărească propriul lor sentiment de îndoială, de
descurajare, de lipsa de încredere în forţele proprii. Acest dispreţ, odata interiorizat, poate antrena un ansamblu
de consecinţe în plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lecţie, indiferenţa sau, dimpotrivă,
perturbarea lecţiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.
Şi modul în care profesorul distribuie sancţiunile, abuzul de măsuri disciplinare, de pedepse,
influenţează climatul şi calitatea vieţii şcolare.Orice profesor ştie că pedeapsa, ca remediu, nu are efecte
pozitive decât în mod circumstanţial şi pe termen scurt. De cele mai multe ori, ea produce reacţii emoţionale
negative, creează tensiuni, anxietate, frustrări, conflicte şi deteriorarea relaţiilor profesor-elev. Pentru că o
sancţiune să fie eficace, ea trebuie să aibă un sens, să fie integrata într-un sistem coerent care leagă respectarea
regulilor, a normelor şcolare de natura actului comis şi de tipul de sancţiune. Sancţiunea trebuie să se afle într-
un raport logic cu actul sancţionat.
Se discută prea puţin despre modalitaţile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o formare
specifică, în masurî să permită satisfacerea cerinţelor elevilor cu probleme. De exemplu, în condiţiile unui
mediu familial instabil, tensionat, conflictual, şcoala poate reprezenta pentru elev o a doua şansă.

Bibliografie:
Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura Economica, 2003.
Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale – Teme actuale de psihosociologie, Iasi, editura
Polirom, 2004, p.107-122.
Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau, A.
(coord.), Violenta – Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.

COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN ŞCOALĂ

Institutor Răceanu Maria


Şcoala cu clasele I-VIII Suseni Bogaţi

177
Violenţa poate fi întâlnită practic oriunde. Dacă deschidem ziarele, putem citi despre războaie
în diferite părţi ale lumii. Dacă deschidem televizoarele, vedem oameni ridicând vocea sau trăgând
unii în alţii. Dacă observăm copii jucânduse, vedem că ei joacă jocuri precum ,, Împuşcă-l pe cel
rău”. Aflăm tot timpul despre rata înaltă a criminalităţii stradale.
Problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea civilă odată cu mediatizarea ei tot
mai intensă. Conflictele din şcoli sunt tot mai des mediatizate în presă, la televizor, radio sau pe
Internet.Cu cât violenţa din viaţa societăţii este mai des popularizată de mass media, cu atât violenţa
şi agresivitatea tinerilor va creşte
Violenţa este acceptată ca o cale de a rezolva conflictele. Acest lucru produce numeroase
probleme, deoarece copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul cultivă mai mult violenţa,
cu atât copiii se vor obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale practică şi sănătoasă de rezolvare a
conflictelor. Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să înveţe:
a) să recunoască violenţa
b) să facă faţă conflictelor folosind alte mijloace decât cele violente.
Dacă formele şi conţinuturile activităţilor educaţionale corespund cerinţelor actuale ale tinerilor
atunci aceştia sunt mai disponibili în preluarea şi adaptarea comportamentului lor la unele dintre
acestea
Definirea violenţei s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă. Acest fapt se explică prin
complexitatea fenomenului, dar şi prin marea diversitate a formelor sale de manifestare.
• fizică şi verbală;
• instrumentală, prin care se menţin sau se obţin anumite obiecte sau statute;
• ostilă ironică spre enervare,supărarea,jignirea sau tachinarea cuiva;
• defensivă are la bază mânia, enervarea;
• ludică , manifestată în competiţii sportive, culturale;
Rădăcina latină a termenului violenţa este vis , care înseamnă “forţă” şi care trimite la ideea de
putere, de dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice, deci a forţei, asupra altuia.
Există numeroase definiţii ale violenţei. Eric Debarbieux (1996: 45-46), specialist în problematica
violenţei în mediul şcolar, oferă o definiţie prin care se surprinde ansamblul fenomenului violenţei:
“Violenţa este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care
se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această
dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient,
însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia
de a face rău”.
În mod tradiţional, şcoala este locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a
competenţelor cognitive, de întelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de întelegere a
raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. Misiunea şcolii nu este doar de a pregăti forţa de muncă.
Şcoala trebuie să profileze caractere, să-i educe tânărului plăcerea de a învăta, dorinţa de a reuşi şi
de a face faţă schimbărilor de pe piaţa muncii.(A. Neculau, 2003, p.119-137.)
Care sunt cauzele violenţei şi cum poate fi ea atenuată prin educaţie?
Cum influenţează explozia mijloacelor de informare dezvoltarea personalităţii tinerilor?
Pot fi folosite aceste mijloace în prevenirea şi combaterea violenţei?
Lipsa de educaţie generează un comportament primar, brutal, lipsit de respect şi conduce la
violenţă. Şcoala ar trebui să ofere un climat psiho-social stabil, încercând să evite tensiunile de orice
fel. Elevilor ar trebui să li se explice că cel mai bun mod de rezolvare a problemelor este de a
discuta, de a dezbate, şi, în nici un caz, de a apela la violenţă În momentul în care în educaţia unui
adolescent se găsesc lacune, acesta devine influenţabil şi, de cele mai multe ori, aceasta se
transformă în violenţă. Elevii ar trebui învăţaţi să comunice.

Reprezentanţii Ministerului Educatiei, Cercetării şi Tineretului consideră că cea mai bună


strategie de a combate violenţa în unităţile de învăţământ este cea bazată pe “modelul ecologic”.
Astfel, mai marii ministerului spun că violenţa şcolară trebuie abordată la nivel individual,
relaţional, comunitar şi social. La nivel individual vor fi identificaţi elevii cu potenţial violent şi

178
cauzele care pot determina manifestări de violenţă din partea acestora, programe de asistenţă
individualizată pentru elevii implicaţi în cazuri de violenţă, precum şi implicarea activă a elevilor
violenţi în programe de asistenţă realizate în parteneriat de şcoală şi alte instituţii specializate cum ar
fi Poliţia comunitară sau Biserica. Totodată, strategia recomandă responsabilizarea elevilor cu
comportament violent prin aplicarea unor măsuri de intervenţie cu potenţial educativ şi formativ. Se
va evita centrarea exclusiv pe sancţiune şi vor fi eliminate pedepsele care contravin principiilor
pedagogice precum sancţionarea comportamentului violent prin nota, repetenţie. La următorul nivel,
cel relaţional, strategia are în vedere colaborarea şcolii cu familiile elevilor violenţi, în toate etapele
procesului de asistenţă a acestora, şi organizarea de întâlniri în şcoală vizite în familii, programe
extraşcolare cu participarea comună a elevilor, a parinţilor, a cadrelor didactice şi a specialiştilor.
Alte măsuri constau în identificarea unor părinţi-resursă care să se implice în activităţile de
prevenire sau în rezolvarea cazurilor de violenţă şi iniţierea unor programe de informare pentru
părinţi în legatură cu dificultăţile de adaptare a copiilor la mediul şcolar şi despre violenţa şcolară.
Creşterea fără precedent a cazurilor de violenţă din şcoli este un motiv de îngrijorare pentru
toţi factorii educativi.
Ultimul studiu realizat de specialistii Institutului de Ştiinte ale Educaţiei pune în evidenă
urmatoarele aspecte:
- în 90,8% din şcolile generale ale României se manifestă violenţă între elevi, în 38% elevii fiind
violenţi faţă de profesori, în 26,8% cazuri profesorii fiind violenţi faţă de elevi.
Cauzele comportamentului agresiv al copiilor şi adolescentilor sunt multiple. O parte dintre
ele au fost realizate chiar de către elevi într-un sondaj de opinie realizat de către CNA şi dat
publicităţii în decembrie 2006.
Majoritatea elevilor chestionaţi cred că şcoala are cea mai mare influenţă în ceea ce priveşte
însuşirea unor valori civice si socio-profesion ale ca: libertatea de expresie, creativitatea,
competenţa, comportamentul activ, cultura civică, spiritul de competiţie, formarea culturală,
succesul, patriotismul. Deci, sursa violenţei din şcoli nu este reprezentată de valori promovate aici
sau în modelele de comportament pe care profesorii le propun elevilor.
Familia apare în opinia elevilor drept păstrătoare a unor valori etico-morale fundamentale
precum adevărul si respectul, compasiunea şi generozitatea. Ele sunt apreciate de toate categoriile de
elevi ca fiind învăţate de la familie în proporţie de 64% pentru adevăr şi de 76% pentru respect.
Conform aceluiaşi sondaj al CNA, 67% dintre elevii de şcoala primară, 77,1% dintre cei de
gimnaziu şi 75% dintre liceeni au declarat că urmăresc programele televizate, în medie, câte 3 ore pe
zi şi chiar mai mult în week-end. Elevii de toate vârstele asociază televiziunea cu vedetismul,
sexualitatea, lipsa de scrupule, violenţa (între 67-77%), vulgaritatea/agresivitatea (între 55-66%),
minciuna, senzaţionalul, îmbogaţirea. Aproape 34% dintre elevii chestionaţi au declarat că scenele
de violenţă îi îngrozesc şi le induc un sentiment de nesiguranţa, între 4-11% au tulburări de somn,
mai ales cei din categoria de vârsta 7-10 ani, iar aproximativ 4% consideră că actele de violenţă
vizionate îi ajută să acţioneze în acelaşi fel în relaţiile cu alţii. Expunerea la violenţă poate
avea consecinţe serioase asupra copiilor de orice vârstă. Aceasta realitate, confirmată şi de studiile
realizate, reclamă o abordare cât se poate de realistă a factorilor care influenţează comportamentul
violent. Rezultatele obţinute ne arată că şcoala reprezintă un mediu ce poate corecta şi preveni
fenomenul violenţei, prin utilizarea mijloacelor informatice în scopul atragerii elevilor către educaţie
şi cultură si a îndepartării lor de factorii posibil generatori de violenţă.

EXPERIENŢA ŞCOLII ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA


FENOMENELOR DE VIOLENŢĂ

Autor: Nedelcu Gabriela, Colegiul Tehnic ,,Armand Călinescu”-Piteşti

179
Motto: “Violenţa este imorală pentru că ea
prieşte mai degrabă urii decât dragostei. Ea
distruge comunitatea şi face fraternitatea imposibilă.
(Martin Luther King Jr.)

Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane. Presa scrisă sau audio vizuală,
informează în permanenţă cu privire la diverse manifestări ale acestui fenomen.
Violenta şcolară este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Dezbaterile privind
relaţia între conceptul de „drept la siguranţă” şi mediul şcolar au căpătat în Europa o
dezvoltare continuă şi constantă, cu diferenţe de la ţară la ţară, devenind oficial o problemă
politică în urma unei întâlniri a experţilor, organizată de Comisia Europeană la Utrecht, în
anul 1997. Mass-media acordă din ce în ce mai multa atenţie violenţei, contribuind la
conştientizarea şi creşterea interesului public faţă de violenţa tinerilor, inclusiv faţă de
violenţa şcolară. Guvernanţii şi societatea civilă au devenit sensibili la fenomenul violenţei în
mediul şcolar, renunţând la stereotipul conform căruia şcoala este o entitate izolată, un spaţiu
social autonom, necorelat la dinamica socială, neafectat de conflictele şi dificultăţile cu care
se confruntă societatea, în general. Şcoala este o parte integrantă a comunităţii largi, iar
problemele cu care se confruntă, ca instituţie şi mediu de formare a tinerilor, privesc întreaga
societate.
În România, odată ce conştientizarea violenţei şcolare – adesea inclusă în violenţa tinerilor şi
violenţa asupra copiilor/tinerilor – a crescut, o serie de organisme guvernamentale şi
neguvernamentale au încercat să abordeze aceste fenomene. Abordările au fost locale,
contextualizate şi, în general, tangente la problema generală a violenţei. Puţine cercetări au
avut ca preocupări abordarea violenţei şcolare în termeni de specificitate, urmărind să
stabilească în mod riguros, chiar în contexte limitate, dimensiunile, cauzele si factorii
determinanţi ai acestui fenomen.
Sensibilizarea faţă de fenomenul violenţei şcolare ar trebui, firesc, să ducă la creşterea
eforturilor depuse pentru ameliorarea situaţiei prezente. În acest sens, ţara noastră trebuie să
se implice în prevenirea şi combaterea violenţei, în general, şi a celei şcolare, în special, şi să
dispună de o cunoaştere la nivel naţional a fenomenului violenţei şcolare.
Prestigiul din ce în ce mai mare pe care îl are ideea de prevenire: prevenirea violenţei
şcolare, ca şi a altor forme de violenţă; drept consecinţă, se manifestă centrarea pe
prevenire mai degrabă decât pe autorii sau pe victimele violentei. Prevenirea violenţei şcolare se
face, în multe ţări, prin programe naţionale centrate pe o politică generală privind securitatea
copiilor şi a tinerilor.
O altă categorie de programe are o viziune mai restrânsă, urmărind direct violenţa şcolară:
-strategii de mediere pentru gestionarea conflictelor, planuri de acţiune împotriva hărţuirii.
-asigurarea unui climat social mai bun în şcoli, prin formarea unor comportamente non-conflictuale
şi dezvoltarea unor abilităţi sociale care să evite generarea situaţiilor de violenţă.
- o strategie integrată de prevenire, cu implicarea şcolilor, a părinţilor, a asociaţiilor locale, a
centrelor de sănătate, a centrelor de afaceri pentru sprijin şi a serviciilor publice.
Structura activităţilor educativ-preventive instituite este următoarea:
- pregătirea elevilor în direcţia prevenirii delincvenţei juvenile şi a prevenirii victimizării;
- pregătirea consilierilor educativi şi a profesorilor diriginţi în problematica prevăzută;
- întâlniri cu profesori şi părinţi - se vor organiza o dată la două luni în fiecare instituţie de
învăţământ;
- alte activităţi privind informarea şi implicarea elevilor în acţiuni educativ-preventive.
Cauze ale violenţei în şcoală
Violenţa în şcoală este generată de multiple cauze şi factori de influenţă, ale căror efecte se
cumulează si potenţează reciproc, conducând la apariţia unor astfel de fenomene sub variate forme
de manifestare – de la cele mai simple la cele mai grave forme de comportament deviant.

180
Principale cauze ale violenţei sunt cele generate de:
- violenţa în familie (copiii care aparţin unor familii în care se manifestă relaţii de violenţă
preiau aceste ”modele de relaţionare”);
- condiţiile economice (sărăcia extrema în care trăiesc unele familii, inclusiv copiii, îi
împinge pe unii dintre ei la comiterea unor acte de violenta);
- mediul instabil (anumite evenimente intervenite în familie, de genul divorţului sau
decesului unui părinte, precum şi climatul psihoafectiv instabil şi insecurizant în care se
dezvoltă copiii – în familie sau în afara acesteia – pot conduce la manifestări de violenţă
ale acestora);
- lipsa stimei de sine (indivizii cu o imagine de sine defavorabilă se implică în acte de
violentă pentru a compensa sentimentele negative cu privire la propria persoană şi pentru
că astfel obţin acceptarea grupului cu care comit actele de violenţă);
- imaginea violenţei în mass-media (expunerea îndelungata la violenta propagata de către
media îi desensibilizează pe copii, ajungând astfel să o accepte şi să o practice; aceasta cu
atât mai mult cu cât imaginea violenţei în media nu insistă pe consecinţele asupra
agresorului – penale, sociale etc. – si nici pe efectele asupra victimei);
- sistemul legal (cadrul legal permisiv, în unele ţări, privind violenţa tinerilor, situaţie care
nu descurajează recidivarea);
- alienarea (lipsa comunicării şi a unor puncte de conexiune cu comunitatea, a sentimentului
de apartenenţă la aceasta a tinerilor, precum şi lipsa speranţei de reuşită în viaţă; violenţa
şi aderarea la un grup violent creează acestora sentimentul de apartenenţă la o anume
comunitate şi de încredere în viitor);
- rasismul, sexismul, homofobia, stratificarea socială, etnocentrismul (discriminarea
centrată pe diferenţele între indivizi sau grupuri este o sursă de tensiune care poate genera
violenţa; instituţiile pot legitima violenţa prin politici şi practici instituţionale, dând
dreptul indivizilor să practice discriminarea la nivel individual, cu consecinţe minime).
Trăsăturile de personalitate şi impactul asupra comportamentului violent
În analiza trăsăturilor de personalitate şi a influenţelor acestora asupra comportamentului
copiilor şi tinerilor, cele mai frecvente variabilele luate în considerare sunt tendinţele
temperamentale şi structurile de personalitate.
Impulsivitatea, ca trăsătură de personalitate, complică întreaga viaţă relaţională a individului,
predispunându-l către gestionarea violentă a conflictelor şi către preferinţa spre forme de violenţă
fizică imediată şi urgenţa trecerii la act.
Putere si prestigiu- nevoia de afirmare este o caracteristică specifică vârstei adolescenţei.
Afirmarea Eu-lui şi refuzul anonimatului - criza adolescenţei, revendicarea unei noi identităţi,
refuzul anonimatului.
Elevii violenţi se autodefinesc ca persoane interesate de impresia pe care o lasă celorlalţi – să
şocheze, să pară puternici, să pară duri, să inspire frică şi supunere, să provoace pentru a avea
ocazia să reacţioneze agresiv – indiferent dacă este vorba despre relaţiile lor cu colegii sau cu
profesorii.
Tendinţa către comportamentul adictiv - consumul de tutun, alcool şi droguri.
Istoria personală. Experienţa victimizării trăită de elevii violenţi - nu sunt doar autori ai
violenţei, ci şi victime ale violenţei altora. Formele de victimizare la care au fost supuşi elevii
violenţi, sunt următoarele: agresiuni sexuale, furturi în imediata vecinătate a şcolii, hărţuirea (injurii,
ameninţări), în şcoală, agresiuni fizice(bătaie), furturi în şcoală.
Relaţiile cu părinţii, cu familia - fenomenele de violenţă a elevilor se regăsesc la nivelul mediului
socio-familial. În societatea românească, părinţii, fraţii, surorile sunt cei care victimizează cel mai
mult copiii, aceştia sunt privaţi de afectivitate şi resimt carenţe afective în mediul familial.
Elevii care au comis acte de violenţă provin din familii în care există „neînţelegeri permanente” şi
„conflicte grave şi repetate. Dezvoltarea copiilor într-un mediu conflictual şi expunerea lor la acte
de violenţă în familie favorizează preluarea unor modele de conduită agresivă pe care le
transpun în alte contexte, în alte sisteme de relaţii şi, în primul rând, în şcoală, în relaţiile cu

181
colegii şi profesorii.
Un rol important pentru adaptarea/inadaptarea şcolară a copiilor şi pentru succesul sau eşecul
lor şcolar, precum şi pentru apariţia sau prevenirea manifestărilor de violenţă îl are statutul
socio-profesional şi cultural al familiei, dependent, la rândul sau, de nivelul de educaţie. al
părinţilor. Proporţia cazurilor de violentă a copiilor scade pe măsură ce nivelul de educaţie a
familiei este mai ridicat.
În cazul unor familii cu nivel mai redus de educaţie sunt posibile si anumite tendinţe de
nonvalorizare a educaţiei, atitudini rezervate fata de şcoală, reprezentări negative privind rolul si
importanţa educaţiei.(„şcoala este o pierdere de timp, nu foloseşte la nimic”,)
Alte probleme precum sărăcia şi privaţiunile, comportamentele indezirabile ale unor părinţi (abuzul
de alcool, violenţa domestică s.a.), expunerea copiilor la un mediu şi la o cultură a violenţei conduc
la diminuarea capacităţii de autocontrol a acestora şi la exacerbarea problemei violenţei.
În astfel de condiţii, şcolii îi revine un rol dificil în combaterea comportamentului violent al elevilor,
succesul eforturilor acesteia fiind nu de puţine ori îndoielnic, cu atât mai mult cu cât chiar la nivelul
instituţiei şcolare există o serie de probleme şi deficienţe care-i relativizează acest rol.
Mediul şcolar - factor de influenţă al violenţei
sursele de violenţă provin din situaţii ca:
- neadaptarea practicilor pedagogice la nevoile şi specificul noilor generaţii;
- perpetuarea relaţiilor de dependenţa şi subordonare a elevilor faţă de profesori, în
detrimentul iniţiativei şi independenţei elevului în procesul de învăţare;
- preponderenţa comunicării pe axa profesor-elev si oportunităţile limitate ale elevilor de a
comunica între ei în procesul de învăţare;
- atitudini de ignorare sau dispreţ ale profesorilor faţă de elevi, care conduc la pierderea
încrederii în sine a elevilor;
- evaluare neobiectivă, etichetarea, inducerea sindromului eşecului şcolar;
- abuzul de măsuri disciplinare, sancţiuni inegale sau pedepse.
Elevii aşteaptă o relaţie bazată pe negociere, independenţă, pragmatism, iniţiativă şi empatie în
raport cu profesorii lor, în timp ce cadrele didactice îşi doresc o relaţie de dependentă, control,
autoritate si conformism.
Profesorii se referă mai ales la aspecte ce ţin de sistemul educaţional, de organizarea şi
administrarea şcolilor:
- programa prea încărcată, ca sursă de oboseală şi stres pentru elevi;
- programul şcolar dezavantajos (atunci când programul se termină seara târziu este cu atât
mai probabil ca elevii sau profesorii să fie implicaţi în situaţii de violenţă în vecinătatea
şcolii);
- numărul mare de elevi într-o clasă, care nu permite tratarea diferenţiată şi o bună
comunicare cu toţi elevii;
- dificultăţi de adaptare a metodelor pedagogice la caracteristicile unor elevi dificili;
- precaritatea infrastructurii şcolare, care nu permite organizarea unor lecţii mai atractive
pentru elevi;
- în unele şcoli, lipsa unui specialist în domeniul consilierii elevilor cu dificultăţi
comportamentale.

Deficienţele de comunicare – fundamentul cauzelor şcolare ale violenţei elevilor


Unii elevi argumentează comportamentul violent prin faptul că unii profesori nu sunt deschişi la
comunicare. Este evident că, elevii au aşteptări mult mai ridicate privind relaţia lor cu profesorii,
doresc ca aceştia sa fie mai deschişi, mai direcţi, mai apropiaţi de problemele lor.
Elevii resimt impunerea autorităţii profesorului ca o sursă importantă a reacţiilor de tip violent.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât opinia lor în legătură cu profesionalismul şi pregătirea cadrelor
didactice este de multe ori destul de critică

182
Programe şcolare încărcate – factor de stres pentru elevi
Unii profesori sunt de părere că unul dintre factorii importanţi de stres pentru elevi sunt
programele şcolare prea încărcate şi programul şcolar supraaglomerat. De asemenea, în opinia
unora dintre aceştia, supraîncărcarea programelor reprezintă, în acelaşi timp, un obstacol în
efortul de a stabili o comunicare mai bună cu elevii.
Cauze ale violenţei elevilor induse de contextul social
Scăderea autorităţii părinţilor – este una dintre cauzele majore menţionate de către
directorii de şcoală ca fiind determinantă în apariţia fenomenului violenţei la copii.
Timpul insuficient acordat de părinţi copiilor
Timpul pe care familia îl acordă copiilor este redus, fapt care are ca primă consecinţă
nesupravegherea acestora în activităţile pe care le desfăşoară în afara programului şcolar –
acasă, în faţa televizorului sau în timpul liber, în grupurile de prieteni. Părinţii recunosc că din
cauza serviciului şi a grijii de asigura un nivel de trai decent, nu mai reuşesc să facă faţă
responsabilităţii pe care o au, de a proteja copilul de efectele nedorite ale factorilor externi
familiei, în condiţiile în care aceşti factori sunt din ce în ce mai agresivi. Printre aceştia sunt
enumeraţi: televiziunea, Internet-ul, jocurile pe computer, grupurile de prieteni şi tot ceea ce
se întâmplă în jurul copiilor în ziua de azi.
Influenţa negativă a mass-media
În ierarhia modelelor de succes pe care tinerii le selectează din mediul social, se
află vedetele de televiziune, cu un procent aproape de două ori mai mare decât cel acordat
membrilor familiei ca modele de succes. Tot televiziunea reprezintă cel mai important factor
de influenţă în alegerea modelelor de succes, pe locul secund aflându-se familia, iar pe ultimele
locuri aflându-se profesorii şi consilierii din şcoli.
Accesul nelimitat la televizor reprezintă pentru elevi un pericol pentru următoarele motive:
- Copiii urmăresc emisiuni TV care nu le sunt destinate, ignorând semnele de avertizare ale
Consiliului Naţional al Audiovizualului;
-Multe emisiuni, în special cele de ştiri, şi multe filme abundă în informaţii, imagini şi
secvenţe pline de violenţă;
- Copiii manifestă uneori tendinţa de a imita comportamente observate în emisiuni, filme
TV, considerând că ele reflectă realitatea aşa cum este ea, deci aşa este normal;
- Copiii petrec prea mult timp în faţa televizorului, fără a mai avea interes pentru alte
activităţi, în special cele de lectură, sau alte tipuri de activităţi care le-ar putea fi de mai
mare folos pentru evoluţia lor ulterioară (de exemplu, practicarea unui sport sau
desfăşurarea unor activităţi extraşcolare).
Cauzele de context social mai larg ale violenţei şcolare
Anturajul din afara şcolii
Programe TV, filme (care promovează modele de conduită agresivă sau violentă)
Mediul de rezidentă (cartier „rău-famat")
Jocuri video cu conţinut agresiv
Publicaţii cu influenţe agresive, Internet
Factori de ordin macro-social – reprezintă un alt palier la care se situează cauzele
invocate ca fiind determinante pentru apariţia fenomenului violenţei la elevi.
Aici este invocată mai ales criza valorilor din societatea românească, ce are ca şi consecinţă
lipsa modelelor sau opţiunea elevilor pentru anumite modele care reflectă această criză a
valorilor sau suveranitatea anumitor valori tributare societăţii consumului şi a mass-media în
care trăiesc.
O altă cauză a comportamentelor neadecvate ale profesorilor fată de elevi, este lipsa competenţelor
de management al clasei, lipsa abilităţii generale de a coordona activitatea clasei de elevi.
Aceste carenţe în dezvoltarea competentelor de management al clasei au un impact direct
asupra relaţiei profesor-elevi, determinând comportamente neadecvate ale cadrelor
didactice: impunerea forţată a autorităţii, dificultăţi în relaţionarea cu elevii, utilizarea
unor stiluri didactice „magistrocentriste” sau de tip „laissez-faire”, ineficiente din punct de

183
vedere educaţional etc.
Insuficienta pregătire psihopedagogică a profesorilor
Lipsa competenţelor psihopedagogice determină o insuficientă cunoaştere a personalităţii elevului şi
are consecinţe directe asupra calităţii activităţii didactice prin: incapacitatea adaptării
demersului educativ la particularităţile de vârsta ale elevilor, alegerea de strategii de
predare si evaluare ineficiente, relaţii profesor-elev deficitare etc. Toate acestea conduc în
multe cazuri si la comportamente neadecvate ale profesorilor faţă de elevi, care ţin de aria
violenţei şcolare.
Stresul şi oboseala cadrelor didactice
Se consideră că această profesie implică un grad ridicat de stres, determinat de diferite variabile:
factori fizici (nivel ridicat de zgomot, lipsa unor facilităţi pentru desfăşurarea activităţii didactice în
condiţii optime), factori ce ţin de specificul muncii didactice (orar încărcat, responsabilităţi şi roluri
multiple), relaţionări multiple cu persoane de diferite vârste (elevi, alte cadre didactice, părinţi).
Sub influenţa acestor factori, profesorii recunosc că acţionează uneori în mod neadecvat, fapt care
influenţează negativ calitatea activităţii didactice, reduce stima de sine a elevilor, afectează
rezultatele şcolare şi comportamentul acestora.
Experienţa didactică insuficientă
Experienţa în profesie este, cel puţin teoretic, un factor care îl ajută pe cadrul didactic să îşi
cunoască mai bine elevii, să îşi adapteze activitatea la specificul clasei şi să rezolve eventualele
situaţii problematice.
Lipsa vocaţiei pentru profesia de cadru didactic
absenta unor asemenea aptitudini specifice profesiei didactice este
considerata a fi cauza a rezultatelor nesatisfăcătoare ale activităţii profesorului, cu
rezultate negative şi în ceea ce priveşte comportamentul şi atitudinile sale faţă de elevi.
Lipsa continuităţii în activitatea unor cadre didactice la aceeaşi clasă fluctuaţia cadrelor
didactice determină dificultăţi pentru elevi (conform declaraţiilor profesorilor şi părinţilor
investigaţi): probleme de adaptare la stilurile variate ale diferiţilor profesori, dificultăţi de stabilire a
unor relaţii educaţionale de durată.
Activităţi şi măsuri de prevenire iniţiate sau organizate de şcoală
Principalele tipuri de activităţi de prevenire a fenomenelor de violenţă organizate la nivelul
unităţii de învăţământ sunt:
- acţiuni de conştientizare de către elevi a efectelor negative ale violenţei organizate în
majoritatea instituţiilor;
- organizarea unor întâlniri si discuţii cu autorităţi din poliţie
- organizarea cu părinţii a unor activităţi pe tema prevenirii violenţei şcolare;
- dezvoltarea unor programe de formare a cadrelor didactice privind managementul clasei,
dezvoltarea abilităţilor de comunicare, rezolvarea de conflicte
Alte iniţiative în organizarea unor activităţi de prevenire, sunt următoarele:
- organizarea de lectorate cu părinţii;
- organizarea de activităţi culturale cu implicarea copiilor de etnii şi vârste diferite, la care
au participat, alături de elevi, părinţi şi profesori;
- schimburi de experienţă între şcoli pe tematica prevenirii violenţei;
- activităţi extraşcolare în care au fost observate şi analizate fenomene de violenţă şcolară;
concursuri între clase (“clasa cea mai cuminte”), organizarea de spectacole, scenete vizând
prevenirea violentei;
- implicarea comitetului de părinţi în angajarea unui gardian al şcolii;
- colaborarea cu organizaţii non-guvernamentale pentru prevenirea violenţei; întâlniri cu
reprezentanţi ai societăţii civile sau ai comunităţii; implicarea bisericii;
- dezbateri tematice organizate cu elevii, organizarea „săptămânii toleranţei” în şcoală.
introducerea în curriculumul la decizia şcolii (CDS) a unor teme privind: dezvoltarea
abilităţilor de comunicare, rezolvarea de conflicte, promovarea cooperării;
- participarea/implicarea elevilor în proiecte care vizează reducerea violenţei şcolare .

184
Principalele tipuri de activităţi, ce pot fi desfăşurate de consilierii şcolari în acţiuni de prevenire a
violenţei, sunt următoarele:
- dezbateri pe tema violenţei în general şi a celei şcolare în special;
- consilierea unor elevi care au comis acte de violenţă;
- consiliere sau asistenţă acordată părinţilor elevilor cu comportament deviant;
- elaborarea şi distribuirea de materiale informative pe tema violenţei şi a prevenirii
acesteia;
- asistenţă sau consiliere acordată familiilor elevilor în care se manifestă relaţii conflictuale
sau situaţii de violenţă;
- prezentarea unor studii de caz referitoare la violenţa şcolară şi la modalităţi de soluţionare;
- realizarea periodică a unor evaluări psihologice ale elevilor;
- organizarea unor activităţi cu părinţii pe tema violenţei şi a prevenirii acesteia.
Unele recomandări privind ameliorarea violenţei şcolare

Identificarea timpurie a elevilor cu potenţial violent şi a cauzelor care pot determina


manifestări de violenţă a acestora, prin implicarea cadrelor didactice si a personalului
specializat (consilieri şcolari, psihologi, asistenţi sociali, mediatori).
Elaborarea si derularea unor programe de asistenta individualizata pentru elevii
implicaţi (ca autori sau ca victime) în cazuri de violenţă.
Implicarea activă a elevilor cu potenţial violent sau care au comis acte de violenta în
programe de asistenţă derulate în parteneriat de către şcoală şi alte instituţii
specializate.
Valorificarea intereselor, aptitudinilor şi capacităţii elevilor care au comis acte de
violenţă prin implicarea acestora în activităţi şcolare şi extra-şcolare (sportive, artistice)
Transformarea regulamentului de ordine interioară, specific fiecărei şcoli, din
instrument formal în mijloc real de prevenire.
Asigurarea unui mediu şcolar adecvat pentru derularea activităţilor didactice în condiţii
optime.
În concluzie, să nu uităm însă că violenţa şcolară este un fenomen complex
cu o cauzalitate multiplă şi diverse modalităţi de manifestare.
Să recunoaştem că, e mai eficient să previi un act de violenţă, decât să intervii
atunci când acesta s-a produs deja.
De aceea, să reflectăm mai mult asupra practicilor noastre şcolare, asupra viziunilor despre
educaţie şi rolul acesteia, asupra a ceea ce ne dorim de la comunicarea cu elevii, părinţii, profesorii
sau alţi membri ai comunităţii.

Bibliografia:
Violenţa în şcoală - Anghel F., Balica M, ş.a., Institutul de Ştiinţe ale Educaţei, UNICEF, Editura
Alpha MDN, Bucureşti, 2006
Violenţa în mediul şcolar- Salavastru D., Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Violenta. Aspecte psihosociale – Neculau A. , Editura Polirom, Iaşi, 2003.

STRATEGII PENTRU MENŢINEREA


DISCIPLINEI LA CLASĂ

Prof. Voicu Mihaela


Şcoala Genarală cu cls. I-VIII Miceşti,jud. Argeş

185
Educaţia este o acţiune organizată care presupune, cu necesitate, acceptarea şi respectarea
unor cerinţe, reguli şi dispoziţii elaborate şi impuse din exterior, concomitent cu instituirea unor
modalităţi de control asupra acceptării şi respectării lor.
Disciplina impune câteva reguli astfel asigurând ordinea exterioară indispensabilă oricărei
acţiuni organizate.
Mecanismele de a preveni, interveni şi a rezolva problemele disciplinare presupune strategii
de intervenţie ale cadrului didactic, de natură managerială; prevenţia este mult mai importantă
(valoric) decât rezolvarea postfactum ale unor situaţii de criză.
Grupul-clasă, şi chiar şi cadrul didactic, tinde să-i valorizeze pe aceia care se supun foarte
uşor normelor explicite, dar este bine să-i aprecieze şi pe dizidenţi, pentru că critică şi curajul de
care dau dovadă.
Autoritatea profesorului nu se reduce la posesia cunoştinţelor de specialitate, ci derivă şi din
capacitatea acestuia de a alterna strategiile didactice, adaptându-le sistemelor educaţionale, de a
repartiza responsabilităţi elevilor (apelând chiar şi la delegare) de a mobiliza elevul spre cooperare,
de a purta un dialog real profesor-elev.
Ideile de mai jos aparţinând lui Sharon Berry vizează câteva strategii de menţinere a
disciplinei la clasă. Studiile arată că principalele cauze care facilitează apariţia unor manifestări
nedorite în clasă sunt :
- inconsecvenţa cadrului didactic
- planificarea ineficientă a dascălului
- lipsa de respect a dascălului ridică uneori probleme
În general tulburările de conduită ale elevului sunt şi consecinţe ale unui management
defectuos al clasei.
I. PRINCIPII FUNDAMENTALE
# Dovedeşte autodisciplină.
# Relaţia cu părinţii elevilor este bine să fie una de colaborare/cooperare.

II. PREGĂTIRI NECESARE


# Estetizează sala de clasă pentru a putea desfăşura ore ordonate şi disciplinate.
Cooptează şi părinţii în acest demers.
# Menţine un microclimat plăcut.
# Fii organizat(ă).
# Stabileşte secvenţe repetitive pentru fiecare activitate educativă.
# Foloseşte aşezarea băncilor ca pe o metodă de realizare a unei bune discipline.
# Stabileşte împreună cu elevii regulile clasei tale.
# Încurajează-i pe elevii care respectă regulile.
# Punctualitatea este esenţială.
# Pregăteşte-ţi temeinic activitatea de predare. Utilizează diverse metode interactive.
# Adaptează sarcinile de predare capacităţilor de învăţare ale elevilor.
# Nu utiliza materiale care solicită prea mult timp pentru prezentare şi care pot crea confuzie.
# Respectă stilurile diferite de învăţare ale elevilor, precum şi caracteristicile lor de personalitate.
# Concentrează-te asupra a ceea ce elevii vor face şi mai puţin asupra a ceea ce ei vor citi, vor scrie,
vor spune.

# Dirijează sarcinile de învăţare către niveluri superioare ale gândirii ( dincolo de memorare şi de
înţelegere – vezi taxonomia lui Bloom ).
# Asigură elevilor ocazia de a se organiza şi de a se grupa în echipe. Încurajează cooperarea şi
competiţia non-antagonică.
# Dă tuturor elevilor, chiar şi celor mai dificili, posibilitatea de a accepta roluri
responsabile de conducători, deoarece acestea pot influenţa pozitiv atitudinea acestora.

186
# Transmite-le elevilor ideea că eşti mândru(ă) de ceea ce ei devin şi de ceea ce ei realizează, fapt
care asigură concentrarea ta ca manager pe evoluţie (progres) şi nu pe perfecţiune.
# Fii un model pentru elevi prin modul în care faci faţă crizelor, dezamăgirilor,
frustrărilor şi mâniei.
# Fii tu însăţi / însuţi.
# Insistă pe respectul faţă de ceilalţi(adulţi).
# Respectă elevii.
# Manifestă optimism pedagogic.
# Fii consecvent(ă).
# Fii corect(ă), fără discriminări şi favoritisme.
# Utilizează ascultarea activă.
# Nu te enerva.
# Nu umili elevii şi evită sarcasmul.
# Nu reacţiona exagerat şi nu transforma incidentele minore în confruntări majore.
# Nu interveni dacă ştii că un comportament nedorit va dispărea de la sine.Ignoră-# Nu ameninţa cu
nici o acţiune pe care nu poţi sau nu o vei îndeplini.
# Tratează comportamentul nedorit în mod individual; nu generaliza şi nu culpabiliza întregul grup
pentru acesta.
# Dacă unele comportamente nedorite sunt răspândite în întreaga clasă, concentrează-te asupra
liderului acesteia. Poţi recurge şi la o probă sociometrică.
# Nu pune elevii în postura de a-şi pârâ colegii.
# Dovedeşte că ai simţul umorului.
# Ironia este o formă a agresivităţii verbale; utilizată în exces şi în momente nepotrivite creează
tensiune.
# Când ai greşit, recunoaşte acest lucru. Uneori poţi să-ţi ceri chiar şi scuze.
# Alcătuieşte un istoric al clasei (album, mapă cu lucrări ale elevilor, diplome etc.).
# Trimite-le părinţilor atât informaţiile negative, cât şi cele pozitive, începând cu cele pozitive. Ţine
permanent legătura cu părinţii elevilor.
# Propune-ţi zilnic să ai mai degrabă interacţiuni pozitive decât negative, atât cu clasa în general,
cât şi cu elevii care creează probleme.

III. STRATEGII SPECIFICE


# Utilizează tăcerea ca mijloc corectiv.
# Încearcă să nu te adresezi clasei până când nu ai certitudinea că toţi elevii ascultă.
# Încearcă să stabileşti un contact vizual permanent cu elevii.
# În vederea semnalării unui comportament (in)disciplinat al elevului, aşează în dreptul său, pe
bancă, steguleţe sau steluţe, diminuând sau mărind, după caz, numărul lor.
# Evită întrebările al căror răspuns este aşteptat după o ordine previzibilă.
# Fii gata să schimbi metoda de lucru cu una de genul întrebare-răspuns, când simţi că elevii au
obosit să te asculte.
# Orientează-i pe elevi către operaţia de extragere a unor principii de viaţă din conţinutul predat.
# Solicită sarcini precise de la elevi.
# Recunoaşte cele mai mici îmbunătăţiri în comportamentul elevilor.
# Remarcă orice comportament care-ţi place.
# Comunică cu elevul indisciplinat, întrebându-l dacă şi cum poţi să-l ajuţi.
# În situaţii dificile foloseşte o voce scăzută pentru discursul în clasă; nu ridica tonul pentru ca
elevul să depună un efort în plus pentru a te asculta, în loc să vorbească sau să facă gălăgie.
# Manifestă răbdare.
# Recunoaşte că atunci când un elev persistă în indisciplină, acest fapt este deseori un semn al unei
nevoi mai profunde, de obicei nevoia de atenţie sau de dragoste.
# Evită pedepsele care umilesc elevul.

187
IV. METODE DE INTERVENŢIE PERSONALĂ
# Explică-i clar elevului în ce constă comportamentul lui nedorit.
# Încearcă să-l faci să înţeleagă că ceea ce a făcut este un lucru dăunător pentru întreaga clasă,
evitând întrebări de genul: ,,De ce te porţi aşa?” pentru că el rareori ştie de ce !
# Arată-i elevului că ai încredere în el.
# Aminteşte-i comportamentul pe care îl aştepţi de la el.
# Dacă elevul se comportă într-un anumit fel, înseamnă că acceptă şi consecinţele care decurg din
aceasta. Ajută-l pe elev să înţeleagă că el şi-a ales sancţiunea.
# Asigură-l pe elev că te interesează persoana sa.
# Dacă crezi că e nevoie, aminteşte-i consecinţele care se pot produce atunci când problemele
continuă.
# Dacă se repetă comportamentul nedorit, poţi să închei cu el un acord scris cu privire la
comportamentul său.
# Nu discuta situaţia elevului cu alte persoane; confidenţialitatea este fundamentală.
# Ia legătura cu părinţii, dar dovedeşte tact, considerându-i aliaţi şi nu salvatori.
# Izolarea, interzicerea participării la unele activităţi etc. sunt eficiente mai ales pentru elevul
care doreşte să fie pe placul celorlalţi.
# Laudă şi încurajează !!!

BIBLIOGRAFIE:
Romiţă, B, Iucu, „Managementul şi gestiunea clasei de elevi”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

ROLUL OPERATIV AL ELEVILOR ÎN


PREVENIREA ŞI COMBATEREA
MANIFESTARILOR AGRESIVE

CHIRILĂ AURORA
CALENIC JENICA
LICEUL TEORETIC „DECEBAL” – CONSTANŢA

„Brutalitatea se naşte din frică” (N. Iorga)

Violenţa poate fi întâlnită practic oriunde. Dacă deschidem ziarele, putem citi despre
războaie în diferite părţi ale lumii. Dacă deschidem televizoarele, vedem oameni ridicând vocea sau
trăgând unii în alţii. Dacă observăm copii jucându-se, vedem că ei joacă jocuri precum „Împuşcă-l
pe cel rău”. Aflăm tot timpul despre rata înaltă a criminalităţii stradale.
Problema violenţei a căpătat mai multă gravitate pentru societatea civilă odată cu
mediatizarea ei tot mai intensă. Conflictele din şcoli sunt tot mai des mediatizate în presă, la
televizor, radio sau pe Internet.
Cu cât violenţa din viaţa societăţii este mai des popularizată de mass media, cu atât violenţa
şi agresivitatea tinerilor va creşte
Uneori violenţa este acceptată ca singura cale de a rezolva conflictele. Acest lucru produce
numeroase probleme, deoarece copiii învaţă din mediul în care trăiesc. Cu cât mediul cultivă mai

188
mult violenţa, cu atât copiii se vor obişnui mai mult cu ea, văzută ca o cale practică şi sănătoasă de
rezolvare a conflictelor.
Pentru a schimba această mentalitate, copiii ar trebui să înveţe:
a) să recunoască violenţa;
b) să discearnă între agresiune şi neagresiune;
c) să preia controlul în situaţiile de criză cu ajutorul unor strategii eficiente
d) să ofere căi multiple de rezolvare efectivă, nonviolentă, a situaţiilor de utilizare a violenţei;
Dacă formele şi conţinuturile activităţilor educaţionale corespund cerinţelor actuale ale
tinerilor atunci aceştia sunt mai disponibili în preluarea şi adaptarea comportamentului lor la unele
dintre acestea
Pentru cei care trăiesc în medii în care înţelegerea, cooperarea şi comunicarea eficientă pot fi
experimentate şi practicate, multe probleme se rezolvă „automat“.
Cu toate acestea, nimeni nu duce o viaţă total lipsită de conflicte.
Există numeroase moduri de rezolvare a problemelor, interesante şi de succes, folosite cu tot
mai multă eficacitate chiar şi în situaţii diferite.
Nu întotdeauna este nevoie să se explice aceste principii în detaliu. Pentru membrii multor
grupuri, însăşi participarea ca atare la activitatea grupului contează cel mai mult, pe lângă discuţiile
despre propriile descoperiri şi experienţe. Această trăsătură este caracteristică pentru o comunitate ai
cărei membri cooperează şi îşi acordă sprijin reciproc.
Rezolvarea problemelor este numai partea vizibilă a aisbergului: cooperarea, comunicarea şi
dobândirea încrederii sunt, în esenţă, pilonii ascunşi pe care se sprijină succesul rezolvării
conflictelor.
Activitatea de faţă permite o abordare mai profundă a subiectelor legate de violenţă.
Proiectul şi-a propus educarea non-violentă a copilului astfel încât acesta să nu preia modelul
comportamental violent, să nu înţeleagă şi accepte violenţa ca pe ceva firesc, să înveţe să îşi
gestioneze propriile conflicte şi să asimileze metode de relaţionare non-violente, să dezvolte şi să
adopte un comportament echilibrat în relaţiile cu ceilalţi.
Obiectivul general al proiectului vizează dezvoltarea unor structuri şi mecanisme de
informare, formare, monitorizare şi comunicare la nivelul şcolii în domeniul prevenirii şi combaterii
fenomenelor de violenţă; realizarea unei mai strânse colaborări între elevi; elevi şi cadrele didactice
cu scopul de a limita şi combate agresivitatea şi violenţa în şcoală.
Obiective specifice:
 dezvoltarea unui sistem de monitorizare a fenomenului violenţei şcolare;
 implemetarea unor activităţi de conştientizare a problematicii violenţei şcolare;
 crearea unui grup de elevi cu competenţe în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei
şcolare capabili să p;
 dezvoltarea, promovarea şi implementarea unor modele de schimbare a
comportamentului prin activitati de educaţie de tipul „peer to peer ” (educaţie între egali)
în liceu;
De ce să-i implicăm pe elevi în programe de eliminare a violenţei?
Elevii pot contribui dar au şi dreptul de a fi implicaţi în toate activităţile de eliminare a
violentei. Argumentele pentru participarea lor sunt:
• Reprezintă o sursă unică de informaţii şi dovezi privind natura şi experienţa violenţei.
• Oferă informaţii legate de complexitatea vieţii lor sociale, dilemele cu care se confruntă şi
opţiunile pe care le fac
• Susţin cu multă eficienţă, aducând autenticitate şi fortă argumentelor
• Elevii cărora li se acordă aceste împuterniciri se vor simţi mai încrezători în a vorbi şi a se
proteja singuri de violenţă
• Permit ca problemele lor să fie vizibile ceea ce ajută îmbunătăţirea sistemului de protecţie
Resurse umane:
• Elevi moderator, profesori
Grupul ţintă

189
- elevii claselor a IX-a şi a X-a

Temele dezbatute în grupurile de lucru sunt:


“Ce este conflictul?”
“Fii inteligent nu fii violent”
“ Adolescenţa fără violenţă”
“Comunicarea non-violentă”
“Rezolvarea conflictelor”
“ Brutalitatea se naşte din frică”
“Scenarii de conflict”
„Agresivitatea intoleranţei”
“Indiferenţa te face complice”
“Violenţa este răspunsul mediocrităţii la inteligenţă”
“Conflictele fac lumea să mearga înainte”

Modalităţi şi instrumente de monitorizare şi evaluare


Monitorizarea şi evaluarea au fost centrate pe obiective. Ca instrumente de evaluare s-au
folosit: observarea pe bază de grilă, chestionare, produse din activităţile individuale sau de grup
realizate pe parcursul derulării programului, fotografii, etc.
Tehnici de lucru:
Lucru frontal şi pe echipe constituite aleatoriu
Mediatizarea s-a realizat prin:
• Afişaj
• Pliante
Rezultate:
• Schimbarea atitudinii adolescenţilor faţã de problemele existenţiale;
• Conştientizarea importanţei comunicãrii la nivel şcolar (elev-profesor, elev-elev) şi familie;
• Câştigarea încrederii în sine şi cadrele didactice ce doresc o colaborare directã cu elevii;
• Trezirea interesului pentru problematizare şi soluţionare;
Concluzii:
Violenţa şcolară nu include numai acţiunile explicit violente, care intră în sfera penalului, ci
şi o serie întreagă de violenţe mai subtile (intimidări, tachinări, ironii, agresiuni verbale etc.).
sentimentul de siguranţă diferă mult de la un elev la altul, la fel ca şi normele sau valorile prin
prisma cărăoa un fapt este caracterizat ca violent. Prin intermediul chestionarelor aplicate au fost
investigate aceste aspecte mai puţin vizibile ale violenţei, legate de cele mai multe ori de atitudini
ostile sau intimidări ale actorilor din şcoală.
Investigaţia prin chestionar a ajutat echipa de proiect să identifice formele curente de
violenţă în şcoală, contextul în care apar actele de violenţă şi să afle opiniile elevilor privind
combaterea acestui fenomen.
Principala formă de violenţă între elevi a fost menţionată ca fiind agresiunea verbală. Astfel
există mulţi elevi victime ale limbajului violent. Ca urmare, apar situaţii conflictuale în relaţionarea
cu ceilalţi elevi: jigniri legate de diferite ritmuri de dezvoltare fizică, ironizarea unor trăsături fizice
specifice anumitor elevi, vestimentaţie etc. În acest context putem considera asemenea
comportamente nu ca etichetări, ci ca simple manifestări determinate de specificul vârstei.
Elevii cad de multe ori victime comportamentului menţionat în chestionar ca agresiune
nonverbală. Aceasta ia uneori forme mai uşoare – ignorarea mesajelor transmise, neacordarea de
atenţie. Datele investigaţiei au arătat că există situaţii in care agresiunea nonverbală se exprimă în
forme chiar mai grave: gesturi, priviri ameninţătoare, însoţite de acţiuni de marginalizare a unor
elevi. Chiar dacă ponderea nu este ridicată prezenţa acestor manifestări nu este de neglijat.
Actele de violenţă care se produc în afara şcolii, mai exact în vecinătatea acesteia, având
în vedere atât agresiunile care se petrec între elevi, cât şi cele provocate de alte persoane din jurul
şcolii şi cărora le cad victime elevii din şcoală sunt şi ele destul de numeroase.

190
Peste 64% dintre subiecţii chestionaţi au fost implicaţi în conflicte care au degenerat cu
violenţă, ceea ce înseamnă că astfel de conflicte există în şcoli şi atunci ar trebui întrebat ce se poate
face ca acest fenomen să nu ia amploare. Elevii au spus că şcoala ar putea să aplice regulamentul
şcolar cu stricteţe.
De asemenea ei alocă o parte din responsabilitate comportamentului neadecvat al elevilor şi
profesorilor care, spun ei, dacă ar folosi dialogul ar duce la aplanarea conflectelor din clasă.
Ca direct responsabil de comportamentul agresiv se pare că este, în opinia lor, anturajul.
De asemenea se pare că mass-media are şi ea o responsabilitate asupra problemelor cu care
se confruntă tineretul din ziua de azi, deoarece aproximativ 65% au spus da, e posibil.
Problemele cu care se confruntă adolescenţii nu pot fi explicate prin prisma unui proiect ca
cel în cauză, deoarece adolescenţa este o perioadă foarte dificilă în procesul de formare şi educare a
tânărului, perioadă în care sunt interiorizate normele şi valorile dezirabile în societate.
Educarea adolescentului este un proces destul de complex care nu dă întotdeauna rezultate
pozitive.

Bibliografie:
1. Cosmovici Andrei, Luminiţa Iacob – Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998
2. Eysenk Hans, Eysenk Michael – Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora,
Bucureşti, 1998
3. Susan Morris Shaffer, Linda Perlman Gordon – Cum să comunici cu băieţii adolescenţi,
Editura Amaltea, Bucureşti, 2006
4. Susan Morris Shaffer, Linda Perlman Gordon – Cum să comunici cu fetele adolescente,
Editura Amaltea, Bucureşti, 2006
5. Munteanu Anca – Psihologia copilului şi a adolescentului, Editura Augusta, Timişoara,
1998
6. Păunescu Constantin – Agresivitatea şi condiţia umană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
7. Pârvulescu Ion – Sociologia devianţei, Editura Universitas, Petroşani, 2005
8. *** - Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală, UNICEF, 2006

AGRESIVITATE, AGRESIUNE, VIOLENŢĂ

Iuliana Roman, C. N. L „Zinca Golescu”


Gina Apostol, C. N. L „Al. Odobescu”

Un asemenea subiect este destul de dificil de abordat, deoarece ar părea o contradicţie în


termeni: şcoala implică cel două aspecte pozitive ale vieţii sociale: copiii şi educaţia acestora, iar
violenţa ar părea că nu-şi are locul într-un asemenea context. Totuşi, violenţa există şi poate lua
diferite forme, în funcţie de factorii implicaţi, copii-copii, cadre didactice -copii, părinţi-cadre
didactice şi, uneori, chiar între cadrele didactice. Violenţa poate îmbrăca forma acţiunilor
191
individuale sau de grup, iar modurile în care aceasta se manifestă sunt diverse: verbală, fizică sau
chiar şi psihologică.
Clasa este un grup social mic şi prezintă caracteristici proprii grupurilor sociale mai mari cum
ar fi scopuri, norme, roluri sau coeziunea de grup. Clasa este o reflectare în miniatură a
problematicii unei societăţi. La baza construcţiei grupului-clasă stau unele seturi de norme, reguli
care reglează desfăşurarea activităţii şcolare. De cele mai multe ori, aceste norme îşi au sorgintea în
normele grupurilor sociale mari, deci şi în cazul grupurilor şcolare pot să apară, ca şi la grupurile
sociale, abateri de la aceste reguli de comportament.
În accepţiunea Dicţionarului de Sociologie „Agresivitatea exprimă comportamentul verbal
sau acţional, ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizare şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi”. În
diferite lucrări de specialitate, există o distincţie între agresivitate, agresiune şi violenţă. Astfel,
atitudinea agresivă -agresivitatea- implică intenţia, scopul distructiv. Agresiunea este trecerea de la
intenţie, la actul propriu-zis, de la gând la faptă. Violenţa reprezintă o formă de agresivitate
extremă, care ia forma de agresivităţii acute, limitată temporal, o izbucnire iraţională, caracterizată
în special prin folosirea forţei fizice. Se poate considera drept violenţă şi insulta, constângerea prin
şantaj, ameninţarea, furtul. În situaţiile de criză şcolară sau extraşcolară, nu doar copiii care au
înclinaţii sau trăsături patologice reacţionează iraţional şi au comportamente necugetate. Abaterea
comportamentală gravă este o atitudine antisocială gravă prin care se poate ajunge la încălcare
legilor, sancţionabilă judiciar. De aceea este importantă cunoaşterea factorilor care contribuie la
sporirea agresivităţii şi combaterea acestora.
Sistemul de învăţământ din ţara noastră conduce la o selecţie a grupurilor de elevi. Aceasta se
transpune în practică prin constituirea unor clase relativ omogene, cu trăsături psiho-sociale comune.
Între astfel de grupuri există diferenţe în experienţa de viaţă, în atitudini, în preocupări, aşteptări,
ţeluri, ceea ce statistic, duce la forme de violenţă diferite. Cauzele manifestărilor agresive sunt
diferite: subaprecierea, mecanisme de apărare, frica, frustrarea, înlocuirea performanţelor şcolare cu
violenţa, pentru câştigarea „respectului” colegilor. Agresivitatea ar putea fi şi rezultatul urmării unui
model, din anturaj sau din familie sau doar lipsa de control în anumite situaţii limită. Semnele
atitudinii agresive pot observate deseori în clase: distrugerea bunurilor materiale ale şcolii, chiulul,
atitudinea sfidătoare faţă de profesori, agresarea verbală şi fizică a colegului defavorizat, a celui „de
la ţară”, a celui mai slab, a celui mai timid.
Violenţa se poate manifesta şi între profesor şi elev, atât într-un sens, cât şi în celălalt. Şcoala
de tip vechi aprecia modelul profesorului autoritar, inflexibil, dur, un adevărat stăpân peste
„domeniul” său, nu numai în sens profesional. Un astfel de profesor, prin atitudinea sa exagerat
autoritară, poate fi perceput astăzi ca un adevărat agresor. Limbajul său ironic poate umili elevul,
„glumele” răutăcioase făcute pe seama inteligenţei, fizicului sau familiei acestuia îi pot produce
lezări ale percepţiei sinelui şi scăderea în ochii clasei, ducând la modificări de comportament. În
ultimii ani s-a schimbat opinia publică asupra acestui tip de profesor, care odinioară era
„îndreptăţit”, sau chiar rugat să aplice corecţii.
Nu mai puţin îngrijorătoare este situaţia în care unii elevi agresează profesorul, verbal, gestic
şi chiar fizic. Prestigiul şcolii fiind în scădere, importanţa respectului, măcar formal, este deosebit de
important. Nu întotdeauna profesorul reuşeşte să menţină distanţa firească profesor-elev, iar
consecinţele pot fi deosebit de grave. Aici, un rol important îl au părinţii copilului, care prin
atitudinea lor sau prin lipsa de atitudine contribuie la escaladarea situaţiilor conflictuale care pot să
degenereze în violenţă. Interesantă este şi poziţia mass-media, care în astfel de situaţii apreciază că
vina este tot în şcoală, în incapacitatea dascălilor de a se impune, că „şcoala nu mai este cea de altă
dată”, când de multe ori totul ar trebui să se reducă la aplicarea legilor statului.
Uneori violenţa nu poate fi apreciată în mod obiectiv, ea trebuie analizată din punctul de
vedere al victimei. Supraîncărcarea, stresul generat de exagerarea sarcinilor şcolare pot fi
considerate o formă de violenţă a sistemului de învăţământ asupra elevilor. Uneori presiunea
psihologică exagerată a profesorilor şi chiar a familiei pot determina gesturi extreme de violenţă ale
elevilor, ducând chiar la sinucidere.

192
Este îngrijorătoare tendinţa şcolii româneşti de schimbare în sensul negativ, spre extremele
nefericite din şcolile occidentale. Violenţa din televiziuni, din jocurile video, propaganda pentru
violenţă făcută de anumite grupuri de muzică, lipsa supravegherii părinţilor pot duce la escaladarea
violenţei, într-un context social nefavorabil.
Rolul educatorului este să depisteze factorii care declanşează agresivitatea, văzută aici ca un
prim pas spre violenţă, să încerce să consilieze clasa, elevul, familia pentru diminuarea factorilor,
prin discuţii personalizate cu aceştia. Indisciplina manifestată de unii elevi este un prim pas pentru
identificarea celor potenţial violenţi. Comunicarea cu elevul indisciplinat poate da ocazia de a te
apropia de acesta. Uneori indisciplina este un semn al unor nevoi mai profunde, de atenţie, de
dragoste, de afirmare, de apartenenţă. Dacă elevul nu se schimbă în urma măsurilor luate pentru
ameliorarea comportamentului său trebuie depistate conflictele emoţionale posibile cu ajutorul
consilierului şcolar, cu directorul şcolii, cu părinţii elevului sau cu alţi specialişti.
În măsura în care societatea are nevoie de indivizi eficienţi, implicaţi social, ea are nevoie
de membri ale căror nevoi de bază să nu mai constituie o problemă, persoane care să poată funcţiona
fericite. Dar satisfacţia unui individ nu este permisă dacă realizarea ei se face în detrimentul
celorlalţi, căci egalitatea indivizilor, în drepturi şi obligaţii e o lege de bază în orice stat democratic.
Şcoala este printre instituţiile care formează omul şi este o verigă importantă în formarea tinerilor
pentru cerinţele societăţii. Violenţa este un flagel al societăţii umane dintotdeauna, dar obligaţiile
faţă de comunitatea umană ne impun să încercăm să reducem instinctele atavice spre violenţă.

Bibliografie:
1. Romiţă B. Iucu, Managementul clasei de elevi , Ed. Polirom 2006
2. Stiluri de comunicare

ŞCOALA ŞI FAMILIA – PARTENERI IN COMBATEREA


VIOLENŢELOR DE ORICE FEL

Profesor: Dumitru Liliana


Grup Şcolar “I.GH.DUCA”Vedea /Argeş

Fenomenul de abuz are încă o slabă recunoaştere şi conştientizare la nivel social. Din
punct de vedere cultural chiar, familia românească are un statut închis.Mediile care favorizeaza
aparitia abuzurilor sunt in special familii în care părinţii sunt alcoolici şi/sau consumatori de
droguri, familiile sărace, cu stare socio-economică precară, familiile cu părinţi având nivel scăzut de
educaţie şi cultură ,familiile dezorganizate, cu copii din diverse căsătorii, lipsite de condiţii de

193
locuit civilizate sau în care există un climat tensionat, dominat de stări conflictuale şi lipsă de
comunicare.Toate aceste categorii reprezintă un mediu în care incidenţa abuzurilor este crescută şi
sunt un mediu favorizant pentru împingerea copilului în afara familiei. Abuzul asupra copilului este
o problema a intregii societăţi româneşti fiindca aceasta suportă consecinţele: (incapacitatea de
adaptare şi integrare a victimelor , comportamentele antisociale dezvoltate, lipsa unei profesii, a
unui loc de muncă, adoptarea la randul lor a unui comportament abuziv) . Impactul social este unul
de lungă durată. Doar în ultimii ani, problema abuzului şi violenţei domestice a fost pusă în
dezbatere publică şi figurează printre priorităţile de acţiune. Agenţia Naţională pentru Protecţia
Familiei are printre atribuţiile sale şi pe aceea de coordonare a acţiunilor de combatere a violenţei
domestice desfăşurate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti. Copiii reprezintă viitorul
unei naţiuni şi tocmai copiii reprezintă una dintre categoriile de populaţie foarte dezavantajate în
societatea românească actuală. Odată cu recunoaşterea dreptului suprem al copilului ca persoană
umană independentă, nevoile copilului au început să fie tratate ca drepturi a căror satisfacere devine
obligatorie (Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului - 20 noiembrie 1989). Cu
toate acestea, se poate spune despre copil că este una dintre categoriile sociale care încă se confruntă
cu multe probleme rămase nerezolvate (în ciuda faptului ca la 20 septembrie 1990, România a
ratificat Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului). Deşi e considerată spaţiul
celor mai profunde relaţii afective, familia este şi cel mai puternic şi mai frecvent identificat centru
de agresivitate.
„În istoria evoluţiei grupului familial au existat şi mai există încă comunităţi în care
bărbatul avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra membrilor familiei. Sacrificarea unui membru al
familiei din raţiuni rituale sau de interes colectiv, era de fapt curent.”( Marioara Petcu –
“Delincvenţa repere psiho-sociale”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, p. 101)
Şcoala îi invaţă pe copii că atributele unui bun cetăţean sunt : ordinea, respectarea
legilor, responsabilitatea civică . Şcoala şi familia trebuie să combată violenţa de orice fel
(simbolică, comportamentală ,verbală – calomnia,ironia,sarcasmul; abuzul fizic sau emoţional,
maltratarea fizică a copiilor, pedepsele fizice ca un mijloc de disciplinare a copiilor...etc.)
Programele de prevenţie la nivelul şcolii sunt importante deoarece două treimi dintre
victime sunt de vârstă şcolară .Ele sunt eficiente şi atractive fiindcă au o acoperire mare, putând
fi aplicate unui număr foarte mare de copii. Programele de prevenţie ar putea viza profesorii;
pentru a-i pregăti pe profesori pentru a deveni „buni părinţi” şi pentru a crea competenţele
necesare astfel încât să-i poată învăţa pe copii cum să pună capăt abuzului, cum să opună
rezistenţă în situaţii de risc, sau cum să întrerupă ciclul abuzurilor.
Programele de prevenţie sunt necesare în cazul unei vulnerabilităţi biologice primare, al
riscului genetic şi al unui temperament dificil.Aceste programe derulate în cadrul şcolii oferă
copiilor posibilitatea conştientizării şi exersării în clasă a strategiilor de prevenţie , materialul e
prezentat prin modalităţi stimulative şi variate pentru menţinerea şi captarea interesului , se
realizeaza feed-back-ul,sunt învăţaţi să descurajeze astfel de comportamente, au deprinderi de luare
de decizii şi de comunicare.

BIBLIOGRAFIE:
1. Petcu , Marioara – “Delincvenţa repere psiho-sociale”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001
2. Rudică , Tiberiu - “Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului” , E.D.P. , Bucureşti,1981
3.Stănciulescu , Elisabeta –“Teorii sociologice ale educaţiei”, Editura Polirom , Iaşi ,1996

COMBATEREA VIOLENTEI IN MEDIUL SCOLAR

194
Albulescu Allora, Sc. Nr.1 “N.Simonide”, Pitesti

In ultima vreme, s-au mediatizat numeroase cazuri care au scandalizat opinia publica: profesori
care isi bateau elevii sau viceversa, parinti care insultau cadrele didactice etc. În urma creşterii
agresivităţii in institutiile de invatamant primar si gimnazial, in Scoala Nr.1 N.Simonide s-a infiintat
Comisia pentru combaterea violentei la nivel elev-elev, elev-profesor si professor-elev, parinte-
profesor, profesor-profesor.
Aceasta comisie cuprinde 11 membri care se intrunesc lunar, in vederea coordonarii activitatilor
care sa confere randamentul maxim obiectivelor propuse, dar si ori de cate ori exista situatii
speciale, in care trebuie sa se intervina (evenimente imprevizibile, probleme care solicita solutionari
urgente etc.).
Cadrele didactice implicate si-au asumat sarcini precise, urmarind, in primul rand,
monitorizarea copiilor cu probleme comportamentale, dar si a adultilor (parinti, personal didactic si
auxiliar) care manifesta violenta verbala sau fizica. In atentia Comisiei au fost aduse diverse cazuri
de indisciplina (atat din randul baietilor, cat si al fetelor) provenind din familii normale, dar si de la
Centrul de zi sau cel Rezidential „Sfintii Constantin si Elena” sau din randul celor cu parinti plecati
peste hotare.
Au fost folosite metode variate de identificare a nevoilor copiilor cu tendinte de agresivitate si
strategii de stopare a violentei: lectorate cu parintii, sedinte in cadrul Comisiei dirigintilor, vizite la
domiciliul acestor copii, organizarea de concursuri, competitii scolare cu teme pacifiste,
recompensarea copiilor care au dovedit progrese in ameliorarea conduitei, intalniri cu reprezentantul
Politiei Comunitare si cu un reprezentant al Primariei.
S-a stabilit, de asemenea, un plan de masuri care a fost adus la cunostiinta atat elevilor cat si
cadrelor didactice, in vederea combaterii violentei verbale si fizice.

1.Violenta verbala:
-Toate cadrele didactice sa se adreseze pe un ton calm si in termeni decenti atat elevilor cat si
colegilor, parintilor si tuturor persoanelor din incinta scolii. Folosirea tonului ridicat si a apelativelor
injurioase de catre cei cu functie nde conducere se considera abuz in serviciu si atrage sanctiuni
penale;
-Sa fie cenzurat vocabularul elevilor de catre invatatori, diriginti, profesori de romana si de catre
toate celelalte cadre didactice, iar pentru folosirea limbajului licentios si a invectivelor sa fie scazuta
atat nota la purtare, cat si la romana;
-Sa fie sanctionate cadrele didactice care comit acte de violenta verbala, inclusiv a acelora cu limbaj
ironico-aluziv la adresa copiilor sau a colegilor, de natura sa le afecteze imaginea;

2. Violenta fizica:
-Supravegherea atenta a elevilor atat in pauze, cat si in ore, (in special la educatie fizica) si
pedepsirea acelora care recurg la acte de violenta.
-Interzicerea jocurilor care stimuleaza agresivitate (bataia cu bulgari de zapada, wrestling, lupte
fizice, parkour etc.);
-Discutarea in sedinta cu parintii pe tema emisiunilor si lecturilor cu continut violent si impact
negativ asupra educatiei (desene animate, jocuri pe calculator, filme, seriale, reviste erotice sau
pornografice);
-Consilierea psihologica a elevilor cu tendinte de violenta exercitate asupra animalelor sau
semenilor;
-Sanctionarea exemplara a cadrelor didactice care folosesc metode educationale violente.

Elevii au realizat lucrari litarare siplastice pe tema „Antiviolenta”, care au fost expuse la
Coltul literar sau au aparut in publicatii locale de profil. Membrii Atelierului de creatie si

195
interpretare al scolii, pe care il coor