ORAŞUL ŞI MEDIUL

AUTOR: prof. Dr. Arh. Doina Cristea

NOTE DE CURS

1. INTRODUCERE. PROBLEMATICA URBANISMULUI. MODELUL MEDIULUI CA

SISTEM GLOBAL ŞI COMPONENTELE SALE: ALCĂTUIRE, ORGANIZARE,
STRUCTURA ŞI COMPORTAMENT ÎN TIMP. PRINCIPIILE DEZVOLTĂRII
DURABILE.

Cursul, cu un caracter introductiv în problematica urbanismului, conţine în titlu doi termeni

„oraşul” deci tot ceaace este legat de „urbanism” şi „mediul” a căror înţelegere este
importantă în procesul de formare a viitorilor arhitecţi şi urbanişti.
Urbanism
Definit în modul cel mai general ca ştiinţa, tehnica şi arta construcţiei oraşelor, urbanismul
constituie o activitate complexă care, prin cunoaşterea situaţiei actuale şi prin anticiparea
dezvoltării viitoare a localităţilor urbane (municipii şi oraşe cu teritoriului aferent acestora,
forme complexe de arii funcţionale urbane) şi a celor rurale (comune), constituie baza bunei
gestionări a acestora (luarea deciziilor în elaborarea, aplicarea şi controlul aplicării planurilor
urbanistice de dezvoltare generală, prin intermediul unor instituţii şi servicii publice şi pe baza
unei legislaţii specifice).
Urbanismul a devenit autonom faţă de arhitectură cu aproape un secol în urmă sub
imperativul cerinţelor din ce în ce mai diverse şi mai complexe ridicate, pe de o parte, de
creşterea şi concentrarea populaţiei şi, pe de altă parte, de dezvoltarea economico-socială
provocată de revoluţia ştiinţifica şi tehnologică. Complexitatea actuală a domeniului, provine
din trei direcţii:
(1) din interiorul domeniului urbanismului care integrează sistemic problematica evoluţiei
spaţiului urban1 legată de cadrul fizic (natural şi construit), funcţional (mod de ocupare şi
utilizare a terenului pentru locuinţe, servicii publice şi de interes general, activităţi de
producere a bunurilor şi serviciilor, circulaţii, spaţii plantate, echipare tehnică etc.) şi spaţial -
configurativ (imagine urbană, valoare culturală etc.) cu problematica dezvoltării
economice şi sociale. Această interdisciplinare impune deci, pentru urbanişti, dezvoltarea
unui câmp larg şi diversificat de dialog şi de colaborare cu specialişti din diferite alte domenii
- economişti, sociologi, geografi, ecologi şi ingineri de diferite specialităţi – implicaţi în studiile
şi planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului;
(2) din direcţia intercondiţionărilor dezvoltării unei localităţi cu contextul mai larg teritorial, pe
palierele: internaţional, naţional, regional, judeţean;
(3) din direcţia principiilor actuale ale dezvoltării durabile care exprimă o nouă atitudine faţă
de problemele dezvoltării, odată cu adoptarea raportului “VIITORUL NOSTRU COMUN”
(RAPORTUL BRUNDTLAND) la cea de a 42 - a sesiune a O.N.U. , New York, 1987 de
către comunitatea internaţională, prin care se urmăreşte orientarea coerentă a politicilor de
dezvoltare astfel încât „satisfacerea actualelor nevoi ale populaţiei să nu compromită
şansa viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Această nouă atitudine
presupune un proces de schimbare faţă de perioada anterioară a industrializării în ceea ce
priveşte: exploatarea resurselor, direcţionarea investiţiilor, orientarea dezvoltării tehnologice

1
Face obiectul cursului „Oraşul în istorie”.

1
şi schimbarea instituţiilor. Toate acestea este necesar să fie armonizate pentru ridicarea
potenţialului actual şi viitor de satisfacere a nevoilor şi aspiraţiilor umane. În prezent orice
intervenţie în cadrul localităţilor şi teritoriului din ţările dezvoltate este privită sub aspect
economic, social, ecologic şi estetic.
Este de menţionat că, principiile privind exploatarea durabilă a resurselor se referă la:
- resurse naturale - reducerea poluării mediului, gestionarea prudentă a resurselor
neregenerabile, protejarea biodiversităţii şi refacerea peisajului degradat
- resurse materiale - protejarea, valorificarea şi reutilizarea produselor rezultate din
activitatea oamenilor în decursul timpului, mai ales a celor cu valoare culturală cum sunt:
monumentele, ansamblurile şi siturilor cu valoare culturală sau peisajele culturale
- resurse umane - prin asigurarea calităţii vieţii, a condiţiilor favorabile pentru producerea
şi producerea forţei de muncă şi a accesului nediscriminatoriu la locuri de muncă,
locuinţe, formare, informare, ocrotirea sănătăţii, protecţie socială, cultură, recreare etc.)
Elemente de mediu
Introducerea în problematica generală a urbanismului implică înţelegerea şi formarea unei
atitudini evoluate faţă de mediu ca sistem global, mediu din care fac atât mediul natural, cât
şi mediul antropic (format din mediul socio – economic şi tot ceea ce este construit şi
amenajat prin activitatea omului).

MODEL GLOBAL AL MEDIULUI

TERRA COSMOS

1
5
2
OM
3 4

1. mediul natural
2. mediul antropic
3. mediul artificial (construit şi amenajat)
4. mediul socio – economic (populaţie şi activităţi)
5. aria de relevanţă pentru o aşezare umană – ca
obiect de studiu al urbanismului care integrează
aspectele privind mediul natural, mediul socio
economic şi mediul construit şi amenajat)

Deci Mediul este „totalitatea condiţiilor în care se desfăşoară existenţa fiecărui individ ca
entitate fizică, socială şi spirituală”. Fiecare dintre componentele mediului se află în strânsă
interdependenţă cu celelalte două, orice acţiune intervenită în unul dintre ele, repercutându-
se în spaţiu şi în timp asupra celorlalte şi revenind, prin schimbările provocate acestora, să
amplifice, să modifice sau să anuleze acţiunea iniţială.
Din câmpul complex al fiecăreia dintre componentele mediului, în urbanism sunt
semnificative numai o anumită parte, alcătuind „aria de relevanţă” pentru o aşezare umană şi

2
pentru teritoriul care îi aparţine. Interacţiunile specifice cu celelalte componente au obligat
urbanistul să îşi îmbogăţească continuu propriul domeniu teoretic şi să îşi pună în acord
limbajul şi metodologia de lucru cu cele ale altor domenii, integrând şi utilizând concepte şi
modele furnizate de teoria generală a sistemelor, economie, sociologie, psihosociologie,
antropologie, geografie, biologie, ecologie, filozofia culturii, semiotică şi altele.
Abordarea sistemică a mediului şi a componentelor acestuia presupune identificarea (1)
alcătuirii, (2) organizării, (3) structurii şi (4) funcţionării (comportamentului în timp) pentru
fiecare dintre componente.
(1) Alcătuirea mediului, în conformitate cu “Declaraţia asupra mediului ambiant: adoptată cu
ocazia Conferinţei Mondiale ONU pentru apărarea mediului ambiant (Stockholm, 1972)
constă din:
a) mediului natural care este format din mediul neantropizat (în care nu a pătruns omul)
şi cel accidental antropizat (în care prezenta sa este accidentală ca în rezervaţiile
naturale, mediul temporar parcurs de triburile primitive din anumite regiuni ale lumii).
b) mediul artificial cuprinde aşezările umane urbane şi rurale, amenajările şi construcţiile
din teritoriu destinate circulaţiei, transporturilor, extragerii şi prelucrării resurselor
supra şi subterane, terenurile agricole, plantaţiile forestiere, pepinierele, pădurile-
parc, plajele amenajate etc.
c) mediul social-economic este alcătuit din populaţie cu structura ei demografică, cu
activităţile ei, cu modul ei de trai şi cu întreg ansamblul de factori, condiţii, relaţii,
instituţii, norme, legi şi ideologii.
(2) Organizarea mediului, adică proprietatea caracteristică unui sistem de a fi constituit din
părţi legate prin fluxuri de substanţă, energie şi informaţie, într-un tot unitar, integral, cu o
anumită structură şi funcţionare. Se face pe niveluri ierarhizate în raport cu scara geografică
de la nivel planetar, continental, naţional, regional, zonal, judeţean până la cel local.
(3) Structura mediului, înţeleasă ca sistem de relaţii, este rezultanta deosebit de complexă a
integrării relaţiilor bio-geo-chimice specifice mediului natural, a relaţiilor fizico-spaţiale,
funcţionale şi spaţial-configurative, specifice mediului artificial şi a relaţiilor sociale (spirituale
şi materiale) specifice mediului social-economic.
(4) Funcţionarea mediului în sensul de comportament specific al sistemului în timp, îmbină
modalitatea de funcţionare ecologic echilibrată a mediului natural cu modalitatea de
funcţionare prin dezvoltare a mediilor artificial şi social-economic, incluzând totodată diferite
stadii de dezvoltare neechilibrată şi de “crize” (energetică, ecologică, de materii prime, de
alimente etc.) generate de contradicţiile create de specificitatea diferită a celor două moduri
de funcţionare.
In tabelul următor, este sintetizat modul sistemic în care sunt luate în considerare
componentele mediul în urbanism şi amenajarea teritoriului:

SUBSISTEMELE MEDIULUI
mediul natural mediul socio - economic mediul artificial
alcătuire litosfera populaţie (mărime, aşezări umane
caracteristici demografice,
atmosfera necesităţi, aspiraţii, mod construcţii şi amenajări în
de viata, credinţe etc.) teritoriu pentru
hidrosfera exploatarea resurselor şi
biosfera activităţi infrastuctura tehnică
(transporturi,
elemente compuse: tehnologie telecomunicaţii, alimentare
zone biogeografuce, instituţii, legislaţie cu apă şi energie etc.)
relief, sol

3
 organizare peisaje geografice organizare socială (familii, zone funcţionale
gospodării, asociaţii pe
ecosisteme criterii economice, reţele de localităţi
profesionale, politice, reţele majore de
spaţiale, etnice, culturale, infrastructură tehnică
sportive)
peisaje culturale
organizare administrativ –
teritorială (ţări, regiuni,
judeţe. comune)
organizare internaţională
(ONU, Uniunea
Europeană etc.)
structură relaţii bio-geo-chimice relaţii interpersonale, de relaţii fizic-spaţiale
grup, sociale etc., formale
lanţuri trofice şi informale, pe plan relaţii funcţionale
spiritual şi material relaţii spaţial -
configurative
funcţionare entropie opunere la entropie dar cu opunere la entropie dar cu
(comporta- provocarea unei creşteri provocarea unei creşteri
ment în echilibrare ecologică de entropie (globalizarea de entropie (epuizarea
timp) degradare, poluare, proceselor) resurselor neregenerabile)
riscuri naturale, dezvoltare durabilă dezvoltare durabilă
reducerea biodiversităţii

2. MEDIUL NATURAL. ASPECTE LUATE ÎN CONSIDERARE ÎN URBANISM ŞI

AMENAJAREA TERITORIULUI, CARACTERISTICI, MOD DE REPREZENTARE
GRAFICĂ.
Studiile de urbanism şi amenajarea teritoriului care stau la baza oricăror intervenţii în
interiorul şi în afara localităţilor cuprind analize ale situaţiei existente şi propuneri de
valorificare şi protejare a mediului natural. Pentru anumite categorii de construcţii şi
amenajări se efectuează studii de impact asupra mediului
Principalele categorii de elemente de mediu natural luate în considerare sunt:
(1) terenul – elemente de suprafaţă (relief, apă, sol, vegetaţie, faună), condiţionări ale
subsolului (rezistenţa şi stabilitatea terenului, apele subterane, implicaţii ale exploatărilor
subterane, vestigii subterane)
(2) clima - radiaţia solara, temperatura, mişcarea aerului, umiditate, precipitaţii şi
nebulozitate
Principalele categorii de probleme studiate în legătură cu elementele de mediu sunt:
- caracteristici, potenţial de utilizare în urbanism şi valori estetice (pentru elementele de
suprafaţă ale terenului)
- resurse naturale
- protecţia împotriva poluării
- riscuri naturale
- protecţia peisajului
Reprezentarea elementelor mediului natural în studiile de urbanism şi amenajarea teritoriului
se face prin:
- planuri topografice - la scara 1:500, 1:1000, 1:2000, 1:5000, 1:10.000, 1:25.000
- hărţi - la scara 1:50.000 şi peste
- diagrame, cronograme, cartograme, cartodiagrame, scheme diverse

4
- fotografii
- machete
Semnele convenţionale utilizate în planuri şi hărţi pentru indicarea elementelor de planimetrie
şi nivelment existente pe teren (planuri de bază) sunt standardizate pentru reprezentări în
alb-negru şi în culori. Informaţiile suplimentare suprapuse pe hărţi şi planuri ca şi alte tipuri
de reprezentări grafici (diagrame, cronograme, cartograme, cartodiagrame) sunt în mod
obligatoriu însoţite de legende explicative.

3. TERENUL. ELEMENTE DE SUPRAFAŢĂ ALE TERENULUI.

3.1. RELIEFUL
Caracterizate printr-o anumită energie şi un anumit grad de fragmentare, formele de relief se
analizează în vederea obţinerii următoarelor informaţii:
a) Caracteristici ale unităţilor morfologice
Toate informaţiile privind morfologia reliefului se pot obţine numai pe baza unei reprezentări
grafice corecte şi complete care trebuie sa conţină în mod obligatoriu următoarele elemente:
- scara planului
- reprezentarea nivelmentului prin curbe de nivel corelate cu scara planului (de ex.,
echidistanţa de 1 metru la scara 1:1000) şi prin puncte topografice cu indicarea cotei de
înălţime
- orientarea cardinală
în cadrul marilor unităţi morfologice (câmpie, deal, munte) se înscriu o serie de alte forme de
relief între care, cel mai frecvent întâlnite sunt: vale, ravena, căldare (pâlnie, găvan), movilă,
terasa, culme, creasta, şa, râpă. La acestea se adaugă unele lucrări artificiale de terasare ca
platforme, terase plane sau înclinate, racordate prin taluzuri la terenul natural faţă de care se
pot situa mai sus (în rambleu) sau mai jos (în debleu).
Fiecare unitate morfologica este lizibila numai în contextul reliefului mai larg din jur, prezintă
o anumita situare în raport cu punctele cardinale şi se situează într-un anumit raport cu
celelalte elemente ale mediului natural, ceea ce conferă fiecărui loc anumite particularităţi pe
care arhitectul şi urbanistul sunt chemaţi să le valorifice din punct de vedere tehnic,
funcţional şi spaţial configurativ.
b) Posibilitatea utilizării terenurilor denivelate
Condiţiile de relief, în corelare situaţia geografică, limitează posibilităţile de locuire a unui
teritoriu; altitudinile până la care se pot întâlni aşezări umane cu locuire permanentă variind
în funcţie de latitudinea geografică şi orientarea cardinală a versanţilor. De asemenea,
construibilitatea pantelor terenului în funcţie de declivitatea lor şi de buna însorire a terenului
influenţează dezvoltarea aşezărilor situate în relief accidentat. Aceasta a determinat crearea
unei metode de analiza a declivităţii terenului care se efectuează prin intermediul operaţiei
grafice de cartare a pantelor. Intervalele de valori ale pantelor, semnificative pentru
urbanism şi amenajarea teritoriului, sunt stabilite prin practică în funcţie de posibilităţile de
realizare a construcţiilor. În mod curent, pardoseala din interiorul parterului unei construcţii
(nivel convenţional + 0,00) este ridicata faţă de terenul înconjurător pe un soclu de protecţie
cu minim 0,20 – 0,40 m. şi maxim 1,50 m. O diferenţă mai mare, deci un soclu mai înalt,
presupune un consum prea ridicat de materiale şi manoperă, fiind necesară adoptarea unor
soluţii de înscriere pe teren prin denivelarea pardoselii în interiorul clădirii. Pantele maxime
admisibile pentru căile de circulaţie sunt de 5-6% pentru drumuri şi străzi, 8-9% pentru străzi
şi drumuri în serpentină, 6% pentru tramvai şi 12%0 pentru căile ferate. Panta de evacuare a
apelor meteorice este de 0,25% - 1,0% pe străzi şi suprafeţe dalate şi minim 2% pe terenul
înierbat.

5
Categoriile caracteristice de pante, luate în considerare în studiile de cartare a pantelor
pentru clădirile de locuit, şi anume sub 2%, 2-5%, 5-8% şi peste 8%, reclamă atitudini diferite
de dispunere a clădirilor pe teren:
- panta sub 2% nu prezintă nici un fel de dificultăţi în aşezarea pe teren a construcţiilor dar
creează dificultăţi în evacuarea apelor meteorice şi în realizarea conductelor de canalizare.
Terenul este favorabil construcţiilor şi amenajărilor de mari dimensiuni (de ex. aeroporturi)
- panta între 2% şi 5% impune ca restricţii fie aşezarea construcţiilor cu latura lunga paralel
sau oblic faţă de curbele de nivel, în cazul dispunerii perpendiculare deci pe direcţia pantei,
limitarea lungimii clădirii şi tronsonarea ei cu decalarea pe verticală a tronsoanelor (locuinţe
înşiruite, locuinţe colective)
- panta între 5% şi 8% impune ca restricţii aşezarea construcţiilor numai cu latura lungă
paralel cu curbele de nivel
- panta peste 8% prezintă dificultăţi în aşezarea construcţiilor cu excepţia celor de mici
dimensiuni sau a cazurilor în care se apelează la rezolvări speciale: construcţii terasate
(inclinare optima a terenului 30-40°) sau placările de pereţi verticali.
Practic, se stabileşte în funcţie de scara planului şi de echidistanţa curbelor de nivel, care
sunt dimensiunile în plan orizontal care corespund pantelor caracteristice (2%, 5%, 8%). De
exemplu:

Distanţa între două curbe de nivel în cazul unui plan la scara

Panta
1/1.000 (echidistanţa dintre curbele de nivel = 1 metru)

2% 5 cm.
5% 2 cm.
8% 1,25 cm.

Se parcurge intervalul dintre curbele de nivel marcând coincidenta acestor dimensiuni care
marchează trecerea de la o categorie de pantă la alta, cu distanţa dintre curbele de nivel.
Porţiunile dintre curbele de nivel situate în acelaşi interval de panta (sub 2% între 2-5%, 5-
8% şi peste 8%) se haşurează gradat sau se colorează de la intensitate închisă (pantele
mari) la intensitate deschisă (pantele mici). Se scot în evidenta prin linii de contur zonele cu
condiţii similare de dispunere a clădirilor.
Pentru trasarea axului unui drum cu o pantă maximă admisibilă dată, într-un relief accidentat,
se stabileşte distanta (D) în plan orizontal corespunzătoare acestei pante în funcţie de scara
planului şi echidistanta curbelor de nivel. Pe traseul dorit se trasează axul drumului astfel
încât acestea să nu intersecteze două curbe consecutive de nivel sub distanţa (D) stabilită
anterior.
c) Valoare estetică
Înscrierea în formele de relief a constituit dintotdeauna o importantă motivaţie a modului de
alcătuire, funcţionare şi evoluţie a oraşelor şi ansamblurilor urbane şi a implicat considerente
de ordin estetic, simbolic şi funcţional.
Astfel, relieful intervine şi condiţionează:
- alegerea sit-ului unei noi localităţi sau extinderea localităţilor existente
- alcătuirea localităţii şi a ansamblurilor reprezentative în raport cu caracteristicile
dominante ale reliefului (înscrierea în relief, includerea unor forme de relief sau
raportarea la relieful din jur)
- conturarea unor procedee compoziţionale specifice unui anumit teren denivelat

6
- stăpânirea, prin intermediul peisagisticii a calităţii spaţiilor ce reunesc relieful, vegetaţia şi
apa, atât în interiorul cât şi în afara limitelor localităţilor

3.2. APELE DE SUPRAFAŢĂ

Apele de suprafaţă interesează în urbanism şi amenajarea teritoriului din următoarele puncte
de vedere: (a) caracteristicile geo-morfologice şi fizico-chimice, (b) condiţionările create de
apele de suprafaţă în dezvoltarea localităţilor, (c) valorile estetice create de ape şi utilizate în
compoziţia urbană
a) Caracteristici geo-morfologice şi fizico-chimice
Din punct de vedere geo - morfologic şi fizico – chimic apele de suprafaţa sunt grupate în
următoarele categorii:
- apele curgătoare având ca elemente caracteristice: cursul (traseu, relief, structura
geologică), debitul (bazin hidrografic, regimul, viteza), volumul de sedimente transportat,
frecventa şi amploarea inundaţiilor, caracteristicile fizico-chimice (temperatura,
mineralizarea, nivelul de poluare), ecosistemele adaptate, gradul de amenajare prin lucrări
hidrotehnice, riscul de inundabilitate
- lacurile şi bălţile având ca elemente caracteristice: forma şi mărimea bazinului, modul de
alimentare şi drenare, fluctuaţia nivelului apei, timpul de primenire al întregului volum de apă
pentru a constitui un mediu ecologic favorabil (maxim 15 zile), caracteristicile fizico-chimice
ale apei, flora şi fauna acvatică şi limnică, fragilitatea ecosistemelor, nivelul de poluare,
potenţialul şi gradul de amenajare hidrotehnică, riscul de eutrofizare, riscul de inundabilitate
- mările şi oceanele având ca elemente necesar a fi cunoscute: caracteristicile litoralului şi
platformei continentale, caracteristicile fizico-chimice ale apei, curenţi submarini, forţa
valurilor, caracteristicile mareei, flora şi fauna subacvatică, lucrări antropice
- apele stagnante de suprafaţă (provenite din strângerea apelor meteorice în depresiuni fără
evacuare) având următoarele date caracteristice: modul de generare, limita suprafeţei
ocupate, caracteristici fizico-chimice, flora şi fauna, posibilităţi de eliminarea ca focar de
nocivitate prin desecare sau asanare.
Este necesar să se ţină seama de faptul ca apele de suprafaţă în corelare cu formele de
relief şi cu vegetaţia au un rol important în crearea climatului local..
b) Condiţionările create de apele de suprafaţă în dezvoltarea localităţilor
Apele de suprafaţa constituie unul dintre cei mai importanţi factori care favorizează
dezvoltarea localităţilor şi teritoriului, fiind necesară consumului casnic, public, industrial şi
agricol, facilitând transporturile, având funcţiuni de odihnă şi tratament, asigurând
producerea energiei hidroelectrice şi fiind totodată o importantă componentă a peisajului.
In relaţionarea unei localităţi cu oricare din categoriile de ape de suprafaţă intervin mai multe
aspecte şi cerinţe simultane dar, uneori, contradictorii. Astfel, cursurile sau bazinele de apă
dulce reprezintă surse vitale de existenţă, asigurând necesarul de apă potabilă şi industrială
fiind în acelaşi timp emisarul apelor uzate. Ambele staţii, cea de captare şi de purificare a
apei potabile ca şi cea de epurare a apelor uzate, se situează în imediata apropiere a
cursurilor de apă şi sunt zone închise, protejate sanitar. O parte a industriei, în general cea
cu consumuri ridicate de apă şi cu volum mare de transporturi de materiale, revendică din
considerente de eficienţă un amplasament în proximitatea apei, mai ales dacă aceasta este
navigabilă. Totodată transporturile pe apă, cu suprafeţele lor aferente pentru depozitarea şi
transbordarea mărfurilor, atrag la rândul lor lângă apă transporturile de uscat, drumuri,
parcaje, cai ferate, triaje. În plus faţă de aceste utilizări ale malului sau litoralului, localitatea
pretinde un contact vizual direct şi cât mai larg între apă, centrul localităţii, cartierele de locuit
şi spaţiile de odihnă şi agrement. Toate aceste tendinţe (care pot deveni conflictuale odată

7
cu dezvoltarea în timp a localităţii) sunt mediate prin planurile de urbanism şi amenajarea
teritoriului.
c) Valoare estetică
Valoarea estetică a apei, particularizată de la un loc la altul de caracteristicile proprii apei şi
de influenţa altor factori de mediu, rezultă în principal din următoarele proprietăţi: planeitatea
luciului de apă ca un prim plan care permite perceperea larg desfăşurată şi de la distantă a
localităţii, capacitatea de oglindire, variaţia propriei culori în relaţie cu cerul pe care îl
oglindeşte, variaţia transparentei aerului (cauzată de evaporare) cu efect asupra culorilor
clădirilor,. continua mişcare, zgomotul specific mării sau căderilor de apă. Toate aceste
calităţi au condus la conturarea unor procedee specifice de alcătuire a imaginii localităţii
prezentate către apă prin controlul siluetei generale, siluetei falezei, accentelor volumetrice şi
gamei coloristice dominante şi accentelor de culoare.

3.3. SOLUL
a) Caracteristici
Imbricând parţial în proporţie de 40% suprafaţa uscatului, cu un strat având o grosime
cuprinsă între câţiva centimetri şi 2-3 metri, solul reprezintă unul dintre cele trei medii biotice
alături de aer şi apă. Conţinând un amestec de substanţe inerte din suportul litic, apă, aer şi
ecosisteme specifice, solul este laboratorul în care microorganismele în concentrare de 1,13-
2,28 milioane/gram de sol asigură veriga de trecere de la stadiul organic la stadiul anorganic
al elementelor necesare vieţii constituind suportul lumii vegetale care transforma substanţele
de la stadiul anorganic la cel al materiei vii. Se apreciază că în mod natural un strat de sol de
un centimetru grosime se formează în timp de circa 300-400 ani dar poate fi degradat în
câteva minute în cazul ploilor acide sau a altor tipuri de poluare.
b) Potenţial de utilizare
Caracteristicile şi importanţa solului în susţinerea vieţii, face ca acesta să fie privit în
urbanism şi amenajarea teritoriului din punctul de vedere al rolului ecologic, al importantei lui
ca bază a resurselor vegetale – agricole, forestiere – şi ca o componentă a peisajului. Din
acest motiv, în toate ţările europene este controlată prin lege ocuparea solului cu orice
categorii de lucrări, se consideră inadmisibilă degradarea acestuia şi se depun eforturi pentru
refacerea solurilor degradate prin programe de combatere a eroziunii solului, de desecare şi
de recuperare a terenurilor degradate sau ocupate neraţional.
Deoarece se consideră ca o agresiune asupra calităţii peisajului orice degradare a solului
provocată de cariere sau de alte lucrări efectuate în cadrul unui teren denivelat, prin
aducerea artificială la suprafaţă a substratului litic fără precauţia realizării terasărilor care să
permită refacerea vegetaţiei, conform principiilor dezvoltării durabile, este obligatorie
includerea („internalizarea”) în costul producţiei a costului terasărilor şi plantării pentru
refacerea peisajului degradat.
Fiind un mediu cu procese biologice permanente, solul nu poate constitui un suport stabil
pentru construcţii, fundaţiile acestora fiind admise numai pe statul litic, inert. Toate localităţile
au precizată limita suprafeţei construibile (intravilan), aprobată prin lege pe baza planurilor
generale iar pentru extinderea intravilanului, lucrările se pot efectua în primul rând pe
terenuri degradate, inapte pentru agricultură sau cu randamente scăzute şi fără lucrări de
irigaţii. Extinderea ariei ocupate cu construcţii şi amenajări tehnice pe terenuri libere se
admite cu condiţia decopertării şi mutării stratului de sol în zone în care acesta lipseşte,
pentru refacerea peisajelor, utilizare agricolă sau forestieră.
c) Valoare estetică

8
Valoarea estetică a solului constă, în perioadele lipsite de vegetaţie, în textura şi culoarea
suprafeţelor iar în perioadele de vegetaţie prin caracteristicile particulare ale vegetaţiei pe
care o susţine.

3.4. FLORA
a) Caracteristici
La nivel global, influenţată de relief, climă, natura solului şi grad de afectare de către
activităţile umane, vegetaţia şi în special marile bazine forestiere, au un rol esenţial în
crearea şi menţinerea condiţiilor favorabile vieţii. Două treimi din oxigenul planetei noastre,
consumat de industrie, autovehicule, om, animale şi microorganisme este furnizat atmosferei
de arbori şi arbuşti, restul fiind asigurat de planctonul din mări şi oceane.
La scară teritorială, în ţările europene sunt luate în considerare în prezent trei mari categorii
de spaţii verzi: (1) păduri, (2) suprafeţe agricole şi (3) spaţii libere – pajişti presărate cu
vegetaţie arboricolă - care fac obiectul preocupărilor peisagistice şi ecologice. Vegetaţia în
general şi pădurile în special, au un rol esenţial în menţinerea regimului cursurilor de apă, în
protejarea stratului de sol de antrenarea de către torenţi sau de spulberarea de către vânturi
în perioada lipsită de vegetaţie, în atenuarea exceselor climatice, în menţinerea biodiversităţii
şi în calitatea peisajelor. O categorie aparte, intrată mai recent în atenţie ca obiect al unei
protecţii speciale, este constituită din „zonele umede”.
La nivelul localităţilor, rolul social, ecologic, funcţional, de ameliorare a climatului local, de
reducere a poluării şi din ce în ce mai important, rolul peisagistic al vegetaţiei a condus la
constituirea unei zone speciale în intravilan şi în teritoriul administrativ, formată din spaţii
plantate de diferite categorii. În ultimele decenii se înregistrează eforturi susţinute pentru
amplificarea vegetaţiei din oraşe („înverzirea oraşelor”) în paralel cu creşterea nivelului de
informare a locuitorilor şi al celui de responsabilitate a administraţiei. Se apreciază că
ameliorarea vegetaţiei în oraşe conduce la:
efecte sociale favorabile:
- ameliorarea stării de sănătate prin crearea condiţiilor favorabile pentru exerciţii fizice
(plimbare, jogging, ciclism, grădinărit),
- satisfacerea diversificată a cerinţelor de recreare
- ameliorare a imaginii urbane şi experimentarea elevată a mediului urban
(schimbarea anotimpurilor, culorilor, mirosurilor)
- educaţie şi stimularea preocupărilor pentru protejarea naturii
- satisfacerea nevoii de convivialitate inclusiv cu fauna antropofilă din spaţiile plantate
efecte ecologice favorabile:
- îmbunătăţirea climatului urban prin: reducerea temperaturilor excesive (scădere cu
circa 10% vara), echilibrarea umidităţii aerului (creştere cu cca. 10% vara) şi
dinamizarea brizei urbane în perioada de caniculă
- îmbunătăţirea calităţii aerului prin metabolizarea CO2, producerea de oxigen (ambele
contribuind la evitarea efectului de global de seră). În SUA se produce anual pe
locuitor în medie 5000 kg. echivalent carbon iar un singur arbore captează anual 136
kg. CO2 ( cca.3%)
- reducerea poluării cu praf (un arbore din mediul urban poate reţine anual cca. 18 –
20 kg. praf produs în localitate iar centurile verzi constituie o barieră faţă de praful
purtat de vânt din teritoriul înconjurător în perioadele lipsite de vegetaţie sau de
zăpadă)
- alte efecte favorabile (reciclarea deşeurilor organice , purificarea apelor, stabilizarea
solului menţinerea biodiversităţii prin crearea unor areale favorabile faunei
antropofile)
efecte economice favorabile:

9
 - reducerea consumului de energie (evaluată la 15 – 20% vara prin reducerea
condiţionării aerului din locuinţe şi la 40% iarna prin reducerea vitezei vântului cu
cca. 80%). Alte evaluări indică faptul că, pentru o locuinţă individuală, prezenţa în
proximitate a 3 arbori poate conduce vara la o economie de energie de 20%.Înh
medie în S.U.A. se consideră că un singur arbore din mediul urban poate oferi o
reducere a consumului de energie de 300 kwh. / an.
- protecţia clădirilor de infiltraţii prin menţinerea nivelului normal al apelor freatice
(absenţa vegetaţiei şi mineralizarea excesivă a solului contribuind le ridicarea
nivelului acestora)
- raport avantajos cost – beneficiu (1 / 3,39). Adoptarea vegetaţiei locale perene poate
ameliora sensibil acest raport. Se apreciază că la un dolar investit într – un arbore se
obţine un beneficiu de 2,68 dolari numai din economia de energie electrică şi
termică. La aceste se poate adăuga şi introducerea în circuitul economic a unor
materiale (lemn, plante medicinale, fructe, legume, flori).
- crearea unor locuri de muncă pentru întreţinerea spaţiilor şi exploatarea serelor,
răsadniţelor, terenurilor de cultură şi a pepinierelor, necesare spaţiilor plantate
publice şi de alte categorii.
b) Potenţial de utilizare
In extravilanul localităţilor
Întrucât pădurile reprezintă partea esenţială a vegetaţiei naturale, ele sunt luate în
considerare în studiile de urbanism şi amenajarea teritoriului în raport cu funcţiunile lor
principale:
păduri cu funcţii speciale de protecţie: protecţia apelor, protecţia solului contra eroziunii,
protecţia faţă de factorii climatici nefavorabili, protecţia florei şi faunei etc.
păduri cu rol de producţie şi protecţie
păduri cu rol social
- păduri - parc
- păduri de agrement
Dintre acestea, o parte sunt arii protejate prin Legea nr. 5 din 6 martie 2000 privind
aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional - Secţiunea a III-a - zone
protejate, şi anume: 231 monumente ale naturii, 11 parcuri naţionale, 5 parcuri naturale, 3
rezervaţii ale biosferei ( Delta Dunării, Retezat, Rodna), 543 rezervaţii naturale, 53 rezervaţii
ştiinţifice.
In intravilanul localităţilor
spaţii plantate publice cu acces nelimitat (parcuri - peste 20 ha., grădini – 5 – 20 ha.,
scuaruri – sub 5 ha., fâşii plantate – peste 15 metri lăţime), la care se adaugă, înscrise
însă în zona circulaţiilor, plantaţiile de aliniament din lungul trotuarelor)
spaţii plantate publice specializate (pentru asigurarea posibilităţilor de informare, formare
şi cercetare: grădini botanice, grădini zoologice, grădini sau parcuri etnografice ori
ecologice, pepiniere etc.)
alte categorii de spaţii plantate:
- pentru recreare (parcuri de distracţii cu diferite tematici, ştranduri, terenuri de
sport, cluburi diverse etc.)
pentru calitatea locuirii (grădini de faţadă, curţi şi incinte înverzite etc.)
spaţii plantate de protecţie faţă de surse de poluare (în care accesul locuitorilor şi
cultivarea produselor agro-alimentare sunt interzise).
c) Valoarea estetică
Având pentru locuitori o deosebită importanţă ecologică, psihologică şi educativă, vegetaţia
înaltă (arbori), medie (arbuşti) şi joasă (peluze, partere de flori) din spaţiile plantate urbane
este privită din punctul de vedere al calităţii imaginii oferite de: formă, volum, culoare (în

10
succesiunea anotimpurilor), textură şi, în sinteză, de efectele estetice ale asocierii acestor
caracteristici în compoziţii peisagistice realizate în diferite stiluri.
3.5. FAUNA
În urbanism şi amenajarea teritoriului sunt luate în considerare următoarele categorii:
- fauna sălbatecă – protejată prin lege împreună cu habitatul specific în zonele
naturale protejate specificate anterior
- fauna antropofilă – prezentă ca un element legat direct, permanent sau sezonier,
de cadrul construit şi amenajat al localităţilor, în special în spaţiile plantate
publice, fiind considerată o componentă a calităţii vieţii urbane; protecţia se
asigură prin educarea populaţiei şi în special a copiilor
- fauna domestică – atât animalele de acompaniere cât şi cele care întră în sfera
zootehniei
- fauna parazitară – împotriva căreia se impun măsuri de protecţie a locuitorilor

4. CONDIŢIONĂRI ALE SUBSOLULUI

4.1. REZISTENTA ŞI STABILITATEA TERENULUI

Definind capacitatea portantă a terenului natural, după îndepărtarea stratului de sol (cu
rezistenţă redusă şi procese de mineralizare în curs, deci tasabil), rezistenţa terenului se
exprimă în Kg./cmp. şi depinde de natura şi caracteristicile fizico-mecanice ale diferitelor
straturi geologice. În mod normal sunt considerate ca terenuri bune pentru construcţii cele
care au o rezistenţă de peste 1,5 kg/cmp.; sub această valoare terenurile pot fi construibile,
în anumite limite, dar cu sisteme speciale de fundare şi deci cu costuri suplimentare.
Se analizează de asemenea terenurile care sunt caracterizate prin procese geologice
actuale (alunecări de teren, tasări), în vederea alegerii măsurilor de stabilizare.
Exprimarea grafică a caracteristicilor privind rezistenţa şi stabilitatea terenului se face prin
cartograme suprapuse peste planurile topografice, prin care se delimitează zonele favorabile
pentru construcţii, zonele care impun condiţii speciale de fundare, zonele neconstruibile şi
zonele care necesita amenajări speciale etc.

4.2. APELE SUBTERANE

Provenind din apele de infiltraţie şi cuprinse în circuitul natural, pânzele de apa subterana se
caracterizează prin:
- adâncime (de mică adâncime – în general de infiltraţie şi poluate, de medie
adâncime – 7 – 15 m. potabile, de mare adâncime – peste 15 metri, potabile sau uneori
mineralizate, ape captive în straturi de mare adâncime - fără acces la circuitul natural al apei,
foarte puternic mineralizate)
- dimensiunile stratului acvifer, zona de alimentare şi direcţia de drenare
- proprietăţi fizico-chimice (temperatură, mineralizare)
- nivel de impurificare
Utilizate ca sursa de apa potabilă şi industrială, ca resursă de energie geotermală şi ca
resursă terapeutică, apele subterane ridică în urbanism şi amenajarea teritoriului
următoarele categorii de probleme:
- reducerea rezistentei terenului de către apele subterane de mică adâncime,
provenite din infiltraţia apelor meteorice şi din pierderi din conducte, prin plastifierea argilelor
şi prin fenomenele alternative de îngheţ-dezgheţ;

11
 - acţiunea destructivă a apelor subterane puternic mineralizate asupra materialelor de
construcţie a fundaţiilor şi asupra reţelelor edilitare subterane;
- modificările aduse în regimul apelor subterane de construcţii şi amenajări care, prin
greutatea lor, prin pierderile de lichide din conductele subterane şi prin schimbarea regimului
de infiltraţii pot duce la ridicarea nivelului apelor freatice, la poluarea acestora, la
destabilizarea terenului sau la pierderea unor surse de ape subterane.

4.3. IMPLICAŢII ALE EXPLOATĂRILOR SUBTERANE

Consecinţele exploatărilor subterane asupra mediului natural şi aşezărilor umane au generat
următoarele categorii de probleme:
- protejarea localităţilor de pericolul de prăbuşire a terenului în urma exploatărilor
subterane prin instituirea unor zone de protecţie a acestora (pilierul de siguranţă);
- rezervarea zonelor de depozitare a sterilului şi altor reziduuri rezultate din
exploatarea resurselor subterane cu respectarea razelor de protecţie a localităţilor faţă de
pericolele şi poluarea posibilă (alunecări, praf, gaze, mirosuri, infiltraţii);
- amenajarea terenurilor rămase în urma exploatărilor de suprafaţă sau a depozitării
de steril, redarea lor unui circuit util sau restituirea lor cadrului natural prin terasări, acoperire
cu sol şi plantare cu vegetaţie adecvată.

4.4. IMPLICAŢII ALE VESTIGIILOR SUBTERANE

Oriunde sunt identificate în subteran mărturii paleontologice sau arheologice, ele trebuie
semnalate forurilor competente, cercetate şi conservate, întrucât aparţin patrimoniului
universal. Din acest motiv există instituţii şi legislaţie în majoritatea ţărilor, corelate pe plan
internaţional prin structuri ONU şi UNESCO.
În urbanism şi amenajarea teritoriului protejarea vestigiilor arheologice subterane din limitele
intravilanului localităţilor sau din teritoriul extravilan (situri arheologice, ruine, tumulusuri,
taluzuri/valuri) se realizează prin instituirea unor zone de protecţie, pe baza unor studii de
specialitate. Vestigiile arheologice constituie o parte a patrimoniului cultural de importanţă
mondială, naţională sau locală şi, prin includerea lor în circuitele turistice, pot constitui o
importantă resursă economică.

5. CLIMA
Clima, ca ansamblu de fenomene meteorologice (radiaţie solară, temperatură, mişcarea
aerului, umiditate, nebulozitate şi precipitaţii) rezultă din interacţiunea următorilor factori:
- radiaţia solară - principal factor climatogen
- factorii fizico-geografici - marile elemente morfologice (apa şi uscatul) împreună cu
relieful şi învelişul vegetal
- factorii dinamici - circulaţia atmosferei şi curenţii oceanici
- factorii antropici - prin modificarea învelişului vegetal, a suprafeţelor de apă şi prin
introducerea surselor artificiale de căldură şi poluare
In studiile de urbanism şi amenajarea teritoriului problemele ridicate de condiţiile climatice se
tratează:
- la scara teritorială - prin analiza fenomenelor de mezoclimă, cu detalierea zonelor
având anumite particularităţi, în scopul determinării condiţiilor de construcţie şi protecţie a
localităţilor, a măsurilor de ameliorare a climatului şi a potenţialului de utilizare pentru turism,
odihnă şi tratament
- la scara localităţilor - prin analiza climatului local, modificat faţă de climatul
teritoriului în care se înscrie localitatea (în special în cazul localităţilor cu peste 100.000
locuitori şi având o formă adunată în plan), din cauza următoarelor caracteristici ale mediului

12
urban: a) materialele de construcţii cu o căldură specifică mai mică, o conductibilitate termică
mai mare şi o impermeabilitate sporită faţă de mediul natural; b) volumetria variată; c)
încălzirea artificială; d) reducerea spatiilor acoperite cu vegetaţie; toate aceste particularităţi
ale cadrului urban determină existenţa deasupra oraşului a unei calote de aer cald şi
impurificat - denumită şi „insula de căldură” -, variabilă ca înălţime între câteva zeci de metri
şi 1500-2000 m., în funcţie de presiunea atmosferica şi viteza vântului), creată de curenţii
ascensionali, proprii supraîncălzirii oraşului în raport cu mediul şi conţinând particule solide
sedimentabile şi în suspensie, gaze, aerosoli şi produşi organici (spori, polen, germeni
microbieni). Această calotă afectează negativ toate fenomenele meteorologice şi, totodată,
creează o briză urbană în perioadele de calm sau de vânt sub 2.5 m/sec. (cca. 30 – 40% din
an) care aduce în oraş fie un aer mai proaspăt dacă există o centură verde, păduri sau
oglinzi de apă în apropiere, fie poluare şi praf în lipsa unei centuri verzi de protecţie.
Caracteristici ale Fenomene meteorologice influenţate direct de caracteristicile cadrului
cadrului urban care urban
influenţează direct Nebulozitatea
Radiaţia Umiditatea Calota de aer
fenomenele Temperatura şi
solară aerului cald
meteorologice precipitaţiile
a) materialele de
creştere scădere creştere
construcţii
b) volumetria variată scădere creştere creştere
c)poluarea şi în
special încălzirea scădere creştere scădere creştere creştere
artificială
d) reducerea spatiilor
creştere scădere creştere
plantate
In aprecierea de către om a condiţiilor climatice se utilizează termenul de “confort” care
exprima nu atât starea subiectivă, resimţita de om în raport cu temperatura şi umiditatea cât
starea obiectivă prin care organismul nu este solicitat suplimentar pentru a se proteja termic
faţă de temperaturile exterioare. Zona de confort se situează între 18 -27 grade Celsius şi
20% – 80 % umiditate.
5.1. RADIAŢIE SOLARA
Compusă din radiaţii aparţinând spectrului de unde scurte, radiaţia solară, diminuată
cantitativ şi redusă spectral prin absorbţia şi difuzia în atmosfera, ajunge la suprafaţa
Pământului sub forma de radiaţie directă şi/sau radiaţie difuză în funcţie de nebulozitate. O
parte a acestei radiaţii globale este reflectată de suprafaţa terestră. Acest flux exprimat prin
albedo (% flux reflectat din radiaţia primită) este cuprins pentru majoritatea materialelor între
10-30% şi maxim 90% - în cazul zăpezii proaspete.
Restul radiaţiei este absorbită de suprafaţa terestră până la o adâncime variabilă denumita
“strat activ” care, la rândul său, emite radiaţii de undă lungă, infraroşii, calorice. Radiaţiile
calorice sunt în cea mai mare parte absorbite de atmosfera (care se încălzeşte) şi sunt
retransmise parţial pe pământ, pentru a fi din nou, tot parţial, reflectate atât ziua cât şi
noaptea, creându-se radiaţia reflectată de undă lungă. O alta parte din radiaţia calorică este
cedată prin turbulenţă aerului, intră în schimburile de căldură prilejuite de transformările apei,
de transmiterea în interiorul stratului activ şi de procesele biologice de la suprafaţa şi din
interiorul stratului activ.
Dependentă de regimul anual creat de mişcarea de revoluţie a Pământului, de regimul diurn
creat de mişcarea de rotaţie a Pământului, de transparenta atmosferei şi de valoarea
albedou-lui, radiaţia solară se măsoară în calorii/cmp /minut sau se exprimă prin numărul de
ore de strălucire a soarelui.
Însorirea terenului şi a interiorului clădirilor, importantă prin componenta luminoasă, calorică
şi ultravioletă, variază ca cerinţe normative şi de igienă în raport cu funcţiunea pe care
acestea o îndeplinesc. Localităţile au evitat dintotdeauna terenurile situate permanent în

13
umbra formelor de relief. O serie de terenuri amenajate impun anumite orientări în raport cu
punctele cardinale (tribune, terenuri de sport) şi anumite condiţii de însorire (maxime pentru
jocurile de copii, minime pentru parcaje). Iar pentru clădiri, în funcţie de destinaţia lor, nu se
acceptă însorirea interiorului (laboratoare, anumite spaţii de producţie, ateliere de pictură,
sculptură), se accepta în anumite condiţii (şcoli, creşe, grădiniţe) sau este obligatorie (în
locuinţe cel puţin o cameră din apartamentul de două camere şi cel puţin două camere din
apartamentul cu 3-4 camere (sau 60% din camerele unui apartament) trebuie să fie însorite
zilnic minim o oră şi jumătate la solstiţiul de iarna, fiind acceptat într-un ansamblu rezidenţial
un maxim de 5% apartamente necorespunzător însorite). Cerinţa unei bune însoriri a
locuinţelor provine din multiple motive: a) organismul uman să beneficieze în interiorul
locuinţei de condiţii normale biologice şi psihologice, fiind genetic condiţionat de radiaţia
solară, b) să se beneficieze de efectul bactericid al radiaţiei luminoase şi ultraviolete, c) să se
beneficieze de aportul de energie naturală calorică şi luminoasă.
In ţările dezvoltate economic normele de însorire şi de orientare a clădirilor au fost
diferenţiate pe grade de latitudine pentru a se beneficia la maxim de efectele favorabile ale
radiaţiei solare.
Influenţa oraşului asupra radiaţiei solare se manifestă în raport cu teritoriul înconjurător prin:
- slăbirea intensităţii radiaţiei solare în medie cu 10-20% datorita calotei de aer
cald, radiaţia ultravioleta fiind reţinută în proporţie mai ridicata (30%) decât restul
componentelor
- reducerea duratei de strălucire a soarelui datorită fenomenelor mai frecvente de
ceaţă şi nebulozitate din oraş.
Metode de studiu a însoririi
In urbanism şi amenajarea teritoriului studiul însoririi utilizează trei tipuri de coordonate:
(a) coordonate solare:
declinaţia soarelui (d), exprimată prin intermediul variaţiei poziţiei soarelui pentru fiecare
oră şi zi a anului, este unghiul de înălţime a soarelui faţă de ecuatorul ceresc, măsurată
pe meridian şi variază între + 23° 26' 44" la solstiţiul de vară şi respectiv de iarna (pentru
emisfera nordică) şi 0° la echinocţii; depinde de mişcarea de revoluţie a Pământului şi
intervine în studiul însoririi indirect prin valorile diferite în raport cu data şi ora zilei în
valorile celorlalte coordonate prezentate în continuare.
înălţimea soarelui faţă de orizont, măsurată prin unghiul conţinut în planul vertical ce
uneşte soarele şi observatorul, format între linia de intersecţie a acestui plan cu planul
orizontal şi linia ce uneşte soarele şi observatorul; unghiul de înălţime a soarelui se
măsoară ascendent de la planul orizontal şi depinde de declinaţia soarelui, latitudine şi
ora observaţiei
azimutul soarelui (Ao) măsurat prin unghiul orizontal pe care îl fac două planuri verticale
ce se intersectează prin verticala punctului de observaţie şi care conţin, unul direcţia
nord-sud, celalalt soarele; unghiul azimut se măsoară întotdeauna pornind de la direcţia
sud spre est sau spre vest în raport cu poziţia soarelui şi depinde de declinaţia soarelui,
de latitudine şi de ora observaţiei
Pentru oraşul Bucureşti, situat la latitudine nordica de 44° 26' 49" coordonatele necesare
studiului însorire, între care unghiul de înălţime a soarelui este exprimat prin valoarea
cotangentei, sunt prezentate în tabelul următor:

Ora
Data Valoarea
9 şi 15 10 şi 14 11 şi 13 12
22 decembrie Ao 41° 10' 28° 14° 0°

14
 ctg. 5,42 3,45 2,75 2,55
21 martie si Ao 54° 44' 39° 20° 0°
23 septembrie ctg. 1,73 1,29 1,08 1
Ao 75°18' 59° 35° 0°
21 iunie
ctg. 0,9 0,62 0,45 0,38

(b) poziţia în plan a obiectului, grupului de obiecte sau forme de relief în raport cu:
- latitudinea
- orientarea faţă de punctele cardinale
(c) înălţimea construcţiilor şi a formelor de relief exprimate prin cote de înălţime, curbe de
nivel şi secţiuni caracteristice prin teren pe direcţia azimutului pentru care se face analiza.
Cea mai simplă metodă de studiu a însoririi şi care a generat practic restul metodelor
utilizează unghiul de înălţime a soarelui şi azimutului.
Pentru însorirea generala a terenului accidentat, pe baza planului topografic se trasează
pentru o data şi oră anumite, pe direcţia opusa azimutului, direcţia umbrelor prin cota cea
mai înaltă a terenului şi prin punctele de tangenţă la fiecare din curbele de nivel inferioare; se
desenează secţiunile prin teren în lungul acestor direcţii de umbră; se stabileşte pe fiecare
din secţiuni lungimea umbrei pe un plan de referinţă ales la cota cea mai de jos a terenului
studiat prin formula:
L = d x ctg. A
d = diferenţa de înălţime dintre cota punctului care lasă umbra şi cota planului de
referinţă
Se desenează pe secţiune linia oblica care uneşte punctul care lasă umbra cu extremitatea
umbrei din planul de referinţă; punctul de intersecţie al acestei linii cu linia de secţiune a
reliefului marchează lungimea reală a umbrei modificată de relief; acest punct se trece din
secţiune în plan şi se continuă operaţia pentru toate punctele caracteristice. În final linia de
contur a umbrei dată de relief se obţine unind punctele de umbră reală, punctele de tangenţă
la curbele de nivel şi linia de coama a formei de relief. Suprapunând umbrele de la diferite
ore caracteristice se obţine zona aflata în umbră, permanent sau un anumit număr de ore.
Pentru însorirea clădirilor, aceeaşi metoda permite studiul umbrelor proprii clădirilor create
prin jocul volumelor şi orientarea cardinala precum şi a umbrelor aruncate pe teren şi pe
volumele clădirilor învecinate. în acest scop pentru o anumita data şi ora se trasează în plan
la colturile clădirii direcţiile umbrelor opuse direcţiei azimutului şi se stabileşte lungimea
umbrelor în funcţie de înălţimea clădirii (h) prin formula:
L = h x ctg. A
Se construiesc umbrele şi se continuă operaţia pentru celelalte ore şi date caracteristice. Cu
ajutorul secţiunilor se obţin umbrele aruncate pe clădirile învecinate. Suprapunând epurele
umbrelor aruncate pe teren şi faţade se obţin suprafeţele situate permanent în umbră.
Timpul de însorire a interiorului clădirilor este diferit de cel al exteriorului datorită grosimii
zidăriei şi dimensiunilor ferestrelor. Se considera totodată că efectul incidentei razelor solare
sub un unghi mai mic de 12° atât în plan orizontal cât şi în plan vertical este neglijabil din
cauza efectelor de reflexie.
Alte metode de studiu a însoririi se bazează pe abace helioluxmetrice, pe proiecţii conice, pe
programe de calculator sau pe studiul pe machete (cu sursa fixa de lumină şi macheta
mobilă sau cu sursa mobilă de lumină şi machetă fixă).

15
 5.2. TEMPERATURA AERULUI
Analizând din punct de vedere al valorilor medii anuale, al maximelor şi minimelor absolute,
al amplitudinii termice zilnice, lunare şi anuale, al numărului de zile de vara (t.max. > 25° C),
al zilelor de iarna (t.max. < 0° C) şi al zilelor de îngheţ (t. min. < 0° C), temperatura aerului
intervine în studiile de urbanism şi amenajarea teritoriului în legătură cu următoarele
aspecte:
(1) zonarea climatică a teritoriului în vederea precizării condiţiilor de construcţie şi de
fundare
(2) alegerea amplasamentelor pentru anumite funcţiuni condiţionate de temperatură (staţiuni
pentru sporturi de iarnă etc.)
(3) stabilirea măsurilor de atenuare în teritoriu şi în interiorul oraşelor a condiţiilor excesive
de temperatura prin acţiuni asupra factorilor care le pot influenta (vegetaţie, bazine de
apă, reducerea suprafeţelor radiante în plan orizontal etc.).
Temperatura medie anuală, variind cu latitudinea (1° C la 200 km) şi altitudinea (1° C la
150-200 m.), prezintă diferenţe notabile între oraş şi teritoriul din jurul oraşului de până la 1-
1,5° C. Aceasta se reflectă într-un număr mai scăzut de zile de iarna (cu 2-8 zile), un număr
mai scăzut de zile de îngheţ (cu 10-30 zile) şi un număr mai ridicat de zile de vara (cu 2-6
zile).
Diferenţele maxime termice între oraş şi împrejurimi pot depăşi 10°C, de exemplu, vara se
înregistrează diferenţe sensibile de temperatura între centru şi cartierele periferice mai puţin
dense sau parcuri (cca.10-11° C) , acestea fiind mai puternic resimţite seara în jurul orei
21,00 când, încălzirea puternică a construcţiilor din cursul zilei este cedată prin emisii
încrucişate de radiaţii infraroşii. Fenomenul, datorat geometriei formelor, este agravat de
inaccesibilitatea vânturilor slabe şi de lipsa de umiditate.
Mărimea diferenţelor termice menţionate este influenţată de forma şi poziţia oraşului în raport
cu relieful şi cu vânturile permanente.

5.3. MIŞCAREA AERULUI

Având o influenţă directă asupra temperaturii şi umidităţii aerului ca şi o importantă acţiune
mecanică asupra solului, vegetaţiei şi construcţiilor, vânturile permanente, sezoniere şi
neregulate se caracterizează prin direcţie, frecvenţă şi viteză, exprimate grafic prin roza
vânturilor anuală, din sezonul rece şi din sezonul cald. În mod curent se utilizează
următoarea gradare a vanturilor în funcţie de viteză: calm (sub 2 m./sec.), vânt slab (2-5
m./sec.), vânt mediu (5-8 m./sec.), vânt tare (8-15 m./sec.), furtună (25 m./sec.), uragan
(peste 30 m/sec.).
In raport cu caracteristicile vânturilor dominante, prin studiile de urbanism şi amenajarea
teritoriului se urmăreşte:
- protejarea teritoriului, localităţilor şi spatiilor urbane de efectele vanturilor reci de iarnă
- asigurarea ventilării localităţii în timp sezonului cald şi, în special în perioadele, de calm
- contracararea efectelor negative a vânturilor dominante şi a brizelor urbane ca vectori ai
nocivităţilor
Influenţa oraşului asupra regimului eolian se exercita prin două modalităţi:
a) modificarea caracteristicilor vânturilor datorită conformaţiei volumetrice specifice şi anume:
(4) direcţia vântului, prin blocarea şi devierea de către incinte şi canalele străzilor. Străzile
lungi şi drepte, mărginite de fronturi compacte de clădiri dispuse pe direcţia vântului
dominant suportă integral acţiunea acestuia, chiar cu mărirea vitezei în zonele de
îngustare a profilului transversal (efect de ajutaj). În cazul devierii străzii cu minim 15°
faţă de direcţia vântului se obţine o reducere a vitezei cu până la 50%. Orice obstacol, la

16
 vânturile slabe şi medii, asigură o protecţie pe o distanta mergând până la de 5 ori
înălţimea obstacolului („umbră de vânt”)
(5) viteza vântului, prin reducerea cu 20-30% datorita efectelor de frecare generate de
volumetrie şi prin efectul de turbulenţă înregistrat ca o pernă de aer staţionară cu
mişcare slabă, prezentă permanent deasupra oraşului, pe care vântul trebuie sa o
escaladeze.
.b) formarea de brize şi curenţi localii, perceptibila în perioadele de calm şi vânt slab (sub 2,5
m./sec.), se datorează mai multor cauze:
(6) în cazul brizelor urbane, în sezonul cald curenţii ascensionali creaţi de încălzirea
puternică a aerului deasupra oraşului formează un gol ce permite pătrunderea aerului
mai rece din teritoriul înconjurător, pe tot perimetrul, apărând astfel un sistem de brize
către centrul oraşului. Favorabile ventilării oraşului, în special în cazul existentei unor
masive plantate în zonele perimetrale, brizele urbane aduc spre centru şi nocivităţile
industriilor dispuse de altfel corect faţă de vânturile dominante, fapt important în cazurile
în care perioadele de calm reprezintă 30-40% din an;
(7) în cazul curenţilor locali din cadrul străzilor, incintelor, aceştia se datorează ziua
circulaţiei termice dintre fronturile umbrite spre cele însorite iar noaptea coborârii aerului
mai rece şi dislocării aerului cald din canale şi incinte închise, favorizând ventilarea
acestora.
Practic, evidenţierea efectelor vântului într-un cadru urban, dificil de apreciat în mod intuitiv
din cauza diferitelor efecte de deviere şi dirijare, se face prin expunerea în tunel de vânt a
unei machete prevăzute cu senzori de înregistrare.

5.4. UMIDITATEA AERULUI

Constituind în corelare cu temperatura unul dintre principalii factori de confort climatic,
umiditatea aerului se măsoară în grade hidrometrice sau în umezeală relativă (%). Din cauza
impermeabilităţii suprafeţelor orizontale şi evacuării prin canalizare a apelor meteorice,
sursele naturale de umidificare a aerului în oraş sunt reduse cam o la treime faţă de teritoriul
înconjurător, fapt agravat în serile calde şi calme din timpul verii.
Măsurile urbanistice de reducere a efectelor negative ale oraşului asupra umidităţii aerului
constau în: dispunerea unor spatii plantate, reducerea suprafeţelor asfaltate în favoarea
celor acoperite cu gazon, crearea de oglinzi şi jocuri de apă.
Umiditatea aerului, în combinaţie cu poluarea creează ceaţa urbană, profund dăunătoare
vieţii şi activităţii omului. Deşi, în mod normal, ceaţa apare în condiţii de temperatură scăzută
şi umiditate ridicată, în oraş ea se formează mult sub punctul normal de condensare (deci la
temperaturi mai ridicate şi la umiditate mai redusă) datorită poluării aerului cu un număr
foarte mare de nuclee de condensare, accentuat higroscopice. Spre deosebire de ceaţa
naturală, ceaţa urbană are o mare stabilitate şi o frecvenţă mai ridicată cu 30% vara şi 100%
iarna. Combaterea ceţii urbane se poate face numai prin diminuarea poluării.

5.5. PRECIPITAŢII ŞI NEBULOZITATE

In funcţie de zona climatică şi geografică, precipitaţiile care provin din ploi sau alţi
hidrometeori (zăpadă, grindină), sunt considerate normale în limitele în care asigură
necesarul de apă pentru dezvoltarea vegetaţiei specifice locului şi pentru menţinerea
debitului curent al cursurilor de apă. Se măsoară în mm. / mp. (de exemplu, în 2001 în ţara
noastră precipitaţiile au fost între 400 mm. La Constanţa şi 937 la Vârful Omu).
Nebulozitatea este descrisă prin proporţia de acoperire a cerului cu nori, prin numărul de zile
cu cer complet senin şi prin numărul de zile cu cer complet acoperit.

17
Oraşul influenţează nebulozitatea şi regimul precipitaţiilor direct proporţional cu mărimea sa
şi cu poluarea pe care o generează prin calota ascensională care favorizează condensul şi
obligă în acelaşi timp masele de aer în mişcare sa o escaladeze, să ajungă în zone mai reci
şi să îşi crească gradul de condens. În consecinţă, faţă de teritoriul înconjurător, în oraşele
mari perioada cu cer acoperit este mai mare cu 20-40 de zile, perioada cu cer senin este mai
redusa cu 30-60 zile, iar numărul zilelor cu precipitaţii este, de asemenea, mai ridicat.
Prin urbanism şi amenajarea teritoriului se iau masuri de evacuare a apelor meteorice prin
asigurarea pantelor minime de scurgere în spaţiile verzi, pe străzi şi trotuare şi prin
echiparea edilitară.
Este de menţionat faptul că unul dintre elementele de particularizare a volumetriei unei
aşezări rezultă din modalitatea de protecţie a clădirilor de precipitaţii.

6. RESURSELE REGENERABILE ŞI NEREGENERABILE ALE MEDIULUI NATURAL.

PROTECŢIA RESURSELOR NATURALE.

6.1. RESURSE MATERIALE

Materialele necesare satisfacerii nevoilor fundamentale ale societăţii - hrană, îmbrăcăminte,
locuinţă, transporturi, informaţie - parcurg un traseu caracteristic de la extragerea din natură,
la transformarea în produse finite (lucrări, unelte, bunuri) şi, în cele din urmă, la deşeuri,
traseu intersectat de o serie de restricţii dintre care cele mai importante sunt: limitarea
resurselor materiale neregenerabile, epuizarea previzibila a unor resurse energetice,
poluarea mediului natural. Aceste restricţii, amplificate la nivelul unor serii de crize
economice mondiale, au exprimat impasul creat de inadecvarea modelului societăţii
industriale la condiţiile mediului natural şi au condus la adoptarea principiilor Dezvoltării
Durabile. Este deja în curs transformarea în profunzime a societăţii post-industriale, având
drept consecinţe trecerea de la dezvoltarea de tip cantitativ la cea de tip calitativ în care rolul
predominant îl vor deţine cercetarea ştiinţifică, tehnicile informaţionale, biotehnologiile şi
tehnologiile de recuperare.
Studiile de urbanism şi amenajarea teritoriului îşi întemeiază în mare parte propunerile de
dezvoltare a localităţilor pe cunoaşterea resurselor naturale existente şi pe aprecierea
posibilităţilor de valorificare a acestora ţinând seama de condiţiile specifice locale şi de
tendinţele manifestate pe plan mondial.
6.1.1. Resurse regenerabile
Resurse de apă
Din întreaga cantitate de apă a planetei noastre, numai 1% (38.000 km.³) este cuprinsă în
circuitul hidrologic şi deci disponibilă pentru consumul omului şi pentru utilizare în agricultură
şi industrie. Distribuţia inegală a resurselor, poluarea, creşterea costurilor de purificare a
apei, nivelul ridicat al costurilor pentru desalinizarea apei mării ca şi riscul utilizării în viitorul
apropiat a întregii cantităţi de apă dulce disponibilă, fac din aceasta resursa vitală un factor
critic pentru majoritatea activităţilor umane.
Consumul de apă apreciat în medie de 800-1000 l/om/zi se repartizează între industrie
(cca.43%), agricultură (34%), consum public urban (14%) şi consum casnic (9%). Dintre
consumatori, industria moderna utilizează cca.100.000 litri de apă pentru a produce o tonă
de zahar, 150.000 - 300.000 l. pentru o tonă otel sau 20.000.000 litri apă pentru prelucrarea
unui gram de materie fisionabilă ceea ce impune astăzi pretutindeni, cu stringenţă,
recircularea apei industriale.

18
România se situează printre ţările cu resurse reduse de apă (2000 mc./an locuitor) sau, în
cazul în care se iau în considerare şi apele Dunării, cu resurse medii de apă (între 5000-
10.000 mc./an locuitor).
Buna gospodărire a resurselor de apă este urmărită atât la nivelul utilizatorilor (economisire,
recirculare), cât şi la nivelul surselor prin lucrări de amenajări ale bazinelor hidrografice,
regularizarea cursurilor de apă, eliminarea poluării şi protejarea surselor supra şi subterane.
Resurse vegetale
a) Resurse vegetale industrializabile
Resursele vegetale depind de suprafaţa de teren disponibilă, de ciclurile de creştere şi
recoltare a diferitelor culturi, precum şi de rolul pe care îl au în păstrarea echilibrului ecologic.
Principalele resurse vegetale industrializabile şi anume produsele forestiere (lemnul,
celuloza, cauciucul) şi agricole (bumbacul, iuta, rapiţa sau cele ce servesc ca suport
produselor de origine animală industrializabile ca lâna, pielea, mătasea) pun probleme dificile
de echilibrare a producţiei cu cererea, ţinând cont ca ratele consumului nu pot depăşi rata de
întocmire biologică.
In plus, afectarea dincolo de o anumită limită a suprafeţelor ocupate de păduri, rezervorul a
peste 2/3 din oxigenul planetei, în condiţiile în care în ultimul secol concentrarea de CO.2 în
atmosfera a crescut de aproape 50%, pune sub semnul întrebării echilibrul ecologic global.
Totodată, defrişările masive au determinat erodarea a cca. 25% din suprafaţa agricolă a
Terrei, reducând semnificativ resursele vegetale.
Importanţa considerentelor de mai sus face ca exploatarea acestei resurse, cu ritmuri
actuale de defrişare de 40.000 ha. pe zi să fie atent supravegheată, să servească unor
produse cu înalt grad de industrializare (hârtie, celuloza, panel, aglomerate, esenţe chimice).
Se cercetează intens posibilitatea forţării ritmului de creştere al esenţelor productive şi
posibilitatea valorificării unei părţi a vegetaţiei neincluse anterior în rândul resurselor.
România, cu 27% din suprafaţa teritoriului ocupată de păduri, de mare productivitate (dublul
productivităţii mondiale şi de 3-4 ori mai mare ca media europeană) se consideră că a
exploatat exagerat această resursă, fiind prevăzută creşterea suprafeţelor împădurite la 35%
în următorul deceniu.
Diminuarea suprafeţei de păduri între anii 1936 şi 1976
1936 1976

b) Resurse de hrană
Din suprafaţa totală a uscatului planetei, o parte de numai cca.11% este cultivabilă, existând
rezerve de extindere a acestei suprafeţe până la maxim 18%. Deşi teoretic această

19
suprafaţă ar putea asigura necesarul de hrană, omenirea este confruntată cu existenţa unui
număr estimat între 500 de milioane şi 1,5 miliarde de indivizi, în majoritate copii, care suferă
de subnutriţie şi, deci, nu vor putea atinge niciodată nivelul firesc de dezvoltare al
potenţialului lor fizic şi mental.
Asigurarea hranei depinde de un complex de factori naturali, agrotehnici şi socio-economici
ca: nivelul de dezvoltare, producerea şi distribuirea hranei, sănătatea şi igiena, marketingul şi
comportamentul consumatorului, structurile sociale şi normele culturale.
Afectând astăzi marea majoritate a ţărilor în curs de dezvoltare, insuficienţa alimentelor va
atinge, conform previziunilor actuale, spre sfârşitul secolului şi ţările dezvoltate, azi mari
exportatoare de alimente dar ale căror producţii sunt bazate pe influxuri de energie şi
materiale provenind din resurse ce se pot epuiza în doua, trei decenii.
Printre măsurile considerate ca fiind de primă însemnătate în asigurarea resurselor de hrană
se înscriu:
- trecerea la o agricultură organic regenerativă
- protejarea terenurilor agricole şi recuperarea terenurilor degradate
- îmbunătăţirea măsurilor agrotehnice
- dezvoltarea acvaculturii
- aplicarea programelor forurilor internaţionale (ONU, FAO) care vizează
stimularea producţiei de alimente pe plan local şi echilibrarea repartiţiei
alimentelor la nivel global

6.1.2. Resurse neregenerabile

Din aceasta categorie fac parte minereurile şi materialele nemetalice din litosferă, aer, apă,
din care o anumită parte, denumita “rezervă”, este exploatată sau poate fi exploatabilă în
condiţiile tehnice şi economice actuale. Dincolo de aceste rezerve, accesul la restul
resurselor implică eforturi de cercetare, prospectare şi dezvoltare tehnologică care impun
costuri suplimentare, deseori foarte ridicate.
Ritmurile accelerate de exploatare, repartizarea foarte inegală a rezervelor şi epuizarea
previzibila a unor rezerve ca tungsten, cositor, mercur, platină, argint, heliu, plumb, cupru,
zinc, petrol, gaze naturale, se reflectă în succesiunea unor “crize” de materii prime cu
substrat tehnic şi conjunctural.
Estimări moderate arată că, în majoritatea cazurilor rezervele nu vor satisface cererile
preliminate decât numai timp de câteva decenii, în rare cazuri mai mult de un secol. Ritmul
actual de creştere exponenţială a cererii de materii prime poate fi înţeles prin următorul
calcul: dacă la cererea anuală actuală, păstrată constantă, o anumita rezerva ar ajunge un
milion de ani, o creştere anuală de numai 3% a cererii ar epuiza resursa în numai 584 de ani.
Direcţiile în care se orientează cercetările privind resursele neregenerabile au în vedere:
- economisirea materialelor rare şi epuizabile şi recurgerea la înlocuitori
- extragerea complexului de substanţe utile din orice minereu
- recuperarea materialelor, posibilă între 50% şi 100%
- dezvoltarea economic rentabilă a unor tehnologii şi biotehnologii de extragere a
materialelor din zăcăminte sărace sau din apa oceanelor
- exploatarea nodulilor polimetalici de pe fundul oceanelor ce conţin, de exemplu (nodulii
de mangan) - 25% mangan, 1% cupru, 1% nichel şi 0,25% cobalt în cantitate de peste
10.000 tone/kmp.
- exploatarea subsolului marin
- anticiparea şi evitarea consecinţelor haotice ale penuriei de materiale şi ale impactului
nedorit asupra mediului natural prin studii de evaluare a resurselor şi rezervelor, de
protecţie a mediului, de dezvoltare echilibrată şi durabilă a localităţilor în raport cu
resursele

20
 6.2. RESURSE ENERGETICE
Energia, element indispensabil pentru marea majoritate a activităţilor umane, considerată
până acum patru decenii ca o baza ieftină şi nelimitată a tuturor bunurilor şi serviciilor, se află
în faţă unor întrebări critice privind limitele resurselor, limitele de utilizare a energiei şi
limitele ambientale finale create de poluarea termică a aerului şi apei.
Consumul de energie
In decursul istoriei sale omul a trecut de la utilizarea propriei sale energii rezultate din
conversia biologică interna a unui potenţial chimic asimilat, la stăpânirea unei energii de
peste 120-140 ori mai mare decât propria sa energie. Aceasta creştere ascunde în spatele
valorilor medii, pe de o parte, ritmuri extrem de ridicate de creştere a consumului în a doua
jumătate a secolului nostru (în anul 2000 consumului de energie a crescut de 10 ori faţă de
1950) iar, pe de altă parte, mari discrepante care fac ca peste 2/3 din omenire să consume
16% din energie în timp ce o singura ţară dezvoltată cu 5% din populaţia mondială să
consume 50% din întreaga energie produsa (S.U.A.).
Structura consumului de energie se compune din consumul pentru: a) convertirea energiei în
centralele electrice, b) asigurarea materiilor prime pentru industrie, c) industrie, d)
transporturi şi telecomunicaţii, e) consum public, casnic şi alte folosinţe. Tendinţa de evoluţie
a acestor consumuri o data cu dezvoltarea economică fiind exprimată prin scăderea ponderii
consumului industrial către o pondere echivalentă cu cea a consumului în transporturi şi
public-casnic. Dintre consumatorii industriali consumurile cele mai mici revin industriei
alimentare şi uşoare; la aceeaşi valoare a producţiei se consuma de 2,5 ori mai multă
energie în industria construcţiilor de maşini, de 3 - 4 ori mai multa energie în industria
celulozei şi hârtiei, de 5-6 ori în industria chimică, a materialelor de construcţie şi a sticlei şi
de 12-15 ori în industria metalurgică.
Din consumul de energie pentru populaţie, în zonele cu clima temperată în care se înscrie
ţara noastră, 87-92% se consumă ca energie termică şi 8-13% ca energie electrică.
Randamentul de folosire a căldurii aferente volumului unei clădiri este relativ redus (30-45%),
pierderile fiind datorate neetanşeităţii şi infiltraţiilor (75 - 78%), coşurilor de ventilaţie (15 -
17%), pierderilor prin evacuarea apei şi reziduurilor solide (5 – 6%). Din acest motiv, în
ultimul deceniu, ţările UE au stabilit indici obligatorii de protecţie termică a locuinţelor,
preluaţi şi în ţara noastră.
Producţia de energie
A doua jumătate a secolului XX, marcată de criza petrolului, a cunoscut o importanta
modificare a ponderii surselor de energie după cum urmează:

Noi
Anul Cărbune Petrol Gaze Hidro Nuclear Total
surse
1950 59,9 26,2 9,5 4,4 - - 100%
1974 40,4 42,9 20,1 5,8 0,9 - 100%
2000 20,9 35,8 18,1 4,4 18,9 1,9 100%

21
 EVOLUŢIA UTILIZĂRII SURSELOR DE ENEREGIE (%)
70
Carbune
60
Petrol
50
Gaze
40

30 Hidro

20 Nuclear

10 Surse
neconvenţionale
0
1950 1974 2000

În valoare absolută, creşterile marcate ale producţiei de energie au condus, de fapt, în anul
2000 la dublarea consumului de cărbune şi la triplarea celui de petrol şi gaze în raport cu
1974.
Aceasta creştere a producţiei este confruntată cu limitarea rezervelor şi resurselor de
energie convenţională care, în ipoteza unor ritmuri anuale de creştere a consumului din 1980
de 3% şi 5%, pot satisface un timp relativ redus necesarul de consum, astfel:

Număr ani în care vor ajunge resursele*) şi rezervele**) în cazul

unor ritmuri de creştere a consumului din 1980 cu 2% şi 5% anual
2% 5%
resurse rezerve resurse rezerve
Petrol 58 23 38 18
Gaze naturale 72 35 45 28
Cărbuni 218 86 107 52
*) totalitatea zăcămintelor cunoscute sau presupuse
**) totalitatea zăcămintelor exploatate sau exploatabile în condiţiile tehnice şi economice actuale
Această situaţie a impus după anul 1974 intrarea în cercetare, experimentare şi exploatare a
surselor neconvenţionale de energie şi extinderea surselor de energie nucleară care, ambele
vor deveni din ce în ce mai competitive pe măsura scumpirii surselor convenţionale.
Sursele de energie
Energia electrica si/sau energia termică se pot produce prin conversia directă a energiei unei
surse, prin acumularea energiei sursei şi utilizarea acestei acumulări sau prin prelucrarea
energiei conţinuta în diferite surse biologice, chimice, nucleare.
Surse directe (neconvenţionale) de energie:
- energie solară utilizată la temperaturi joase (sub 100°) cu ajutorul captatorilor solari
pentru prepararea apei calde, condiţionarea aerului şi încălzirea locuinţelor (cu sau fără

22
 înmagazinare de căldură), sistem de largă utilizare în zonele în care strălucirea soarelui
depăşeşte 2000 ore anual
- energia solară utilizată la temperaturi ridicate (150-600°C) prin focalizarea razelor solare
cu ajutorul unor oglinzi heliostate către un colector central situat la înălţime de 100-150
m. şi prevăzut cu un boiler de unde vaporii supraîncălziţi acţionează asupra unei turbine
cuplate cu un generator electric. Pentru o centrală de 100 MW sunt necesare câteva mii
de heliostate însumând o suprafaţa reflectanta de 0,9 kmp., dispuse pe un teren de 3,8
kmp. Sistemul este aplicat în mai multe ţări la capacităţi sub 10 MW.
- energia solară utilizată prin conversie directă cu ajutorul celulelor fotovoltaice care
convertesc în electricitate energia solară directă şi difuză; utilizată iniţial în zborurile
spaţiale şi în cazul unor consumatori izolaţi din cauza costurilor şi consumurilor
energetice ridicate de fabricaţie, în prezent este suficient de accesibilă pentru a echipa,
de exemplu, locuinţe sociale (Germania)
- energia eoliană, utilizata în trecut pentru producerea energiei mecanice, este folosită în
prezent pentru producerea prin turbine şi motoare eoliene a energiei electrice. Instalaţiile
actuale au capacităţi de 3 MW-maxim 10 MW şi geometrii impresionante având înălţimi
de 120-170 m. şi diametre ale rotorului de 100-160 m. Condiţia obligatorie pentru
realizarea acestor instalaţii este un regim constant al vânturilor cu viteza de peste 6
m/sec. de cel puţin 1500 ore/an
- energia valurilor este utilizabilă în condiţia unei puteri specifice de peste 12 KW pe ml. de
front maritim (Marea Neagra are numai 6-7 KW/ml.), prin ridicarea unui flotor ce pune în
mişcare o turbina sau prin cădere liberă intr-o insulă artificială de forma unei pâlnii
prevăzută în centru cu o turbină
- energia curenţilor oceanici - poate acţiona paletele unor turbine ce pun în mişcare
generatoare de curent alternativ plasate pe circumferinţele elicei şi a fost evaluată în
cazul curentului Golfstream (viteza = 50-150 km/24 ore). O reţea de 31 de grupuri de 14
turbine dispuse într-un dreptunghi de 30 x 60 km. ar putea dezvolta o energie de 16.000
MW (echivalentul a 10 centrale nucleare)
- energia mareotermică sau oceanotermică, bazata pe gradientul termic dintre straturile
calde de apă de la suprafaţă din zona tropicală, având temperaturi de 30°C şi cele reci
având 6°C la 500 m. adâncime. Această diferenţă permite cu ajutorul unui circuit închis,
submers, al amoniacului cu temperaturi joase de vaporizare, obţinerea unor puteri de 5 -
1000 KW. Soluţia este destul de răspândită în zonele turistice tropicale. O altă variantă
constă în utilizarea agentului termic încălzit prin circuit submers în lacurile termale de
mare salinitate, naturale sau create artificiale
- energia geotermică poate fi folosită prin captarea aburului şi apei geotermale, utilizare
care are o îndelungata tradiţie şi o mare extindere în ţările cu astfel de resurse, inclusiv
România (zona Oradea). Se întâmpină încă unele dificultăţi din cauza mineralizării şi
radioactivităţii apei şi a necesităţii reinjectării apei în subteran. În afara zăcămintelor
hidrogeotermice, în prezent se iau în considerare intruziunile magmatice din scoarţa (ca
cele din Câmpia de Vest şi din microplaca Moesică din tara noastră) care pot fi
exploatate prin perechi de sonde prin care se injectează apă nemineralizată şi se
colectează vaporii de apa în/si din spatii de înmagazinare etanşe create prin explozii
dirijate în roca fierbinte din subteran.
Surse de acumulare
Numite astfel deoarece se bazează pe acumularea unor mari mase de apă care, în cădere
gravitaţională, pun în mişcare turbinele unor hidrocentrale, sursele de acumulare sunt de
două tipuri:
- surse de energie hidroelectrică, rezultate din acumularea apei în lacuri artificiale; în
legătura cu aceste surse există o limită economic amenajabilă a cursurilor de apă, atinsă

23
 deja de unele ţări ca Norvegia, Suedia, Canada. In ţara noastră la sfârşitul sec XX
potenţialul hidrografic era utilizat în proporţie de 45%.
- energia mareelor, utilizată prin acumularea apei aduse de mareea înaltă (maxim 21 m.)
în golfuri şi estuare cu ajutorul unor baraje ce se deschid parţial şi utilizarea energiei
masei acumulate în mod similar centralelor hidroelectrice. în prezent funcţionează două
astfel de centrale în Franţa la Rance şi în Federaţia Rusă în Golful Kola.
Surse de prelucrare
Sursele de energie bazate pe eliberarea energiei conţinute în plante, în hidrocarburi şi în
izotopii radioactivi sunt de o mare varietate de tipuri:
- surse de prelucrare biologică, prin cultivarea şi prelucrarea plantelor ce formează
hidrocarburi (latex, transformabil în benzină), prin descompunerea anaeroba a deşeurilor
organice (biogaz), prin fermentarea celulozei şi amidonului (etanol), prin captarea
hidrogenului produs de unele microorganisme
- surse de prelucrare nebiologică, prin piroliza şi hidrogazeificarea plantelor (metanol şi
respectiv etan şi metan), prin gazeificarea cărbunilor, prin hidroliza apei (hidrogen)
- surse clasice de energie, prin arderea combustibililor fosili (cărbuni, petrol, gaz metan) în
motoarele mijloacelor de transport rutiere, aeriene şi navale sau în centralele
termoelectrice, ceea ce creează o dependenţă totală a civilizaţiei actuale de o resursă
neregenerabilă. Prima criza a petrolului din anul 1972 a readus în prim plan, pentru o
scurtă perioadă combustibilul solid în locul gazelor şi a combustibililor lichizi cu toate
inconvenientele majore existente. De exemplu o centrala termoelectrica de 2000 MW
prevăzuta cu sisteme de reţinere a particulelor în suspensie emite în atmosfera 7 tone de
cenuşă/ora în afara oxizilor de sulf şi azot şi depozitează un volum enorm de reziduuri
(circa 5 milioane tone/an) reprezentând circa 50% din combustibilul utilizat.
- surse nuclearoelectrice (CNE) utilizând trei tipuri de reactori bazaţi pe fisiune: (a) uraniu
îmbogăţit (U235) în care uraniul fisionabil rămas în combustibilul uzat poate fi reciclat sau
nu, iar plutoniul produs poate fi reciclat sau stocat pentru alte reacţii, (b) uraniul (U238) şi
apă grea în care plutoniul poate fi reciclat sau stocat pentru a fi folosit la iniţierea unui
ciclu nuclear cu toriu sau ca o primă încărcătură în reactoarele cu neutroni rapizi şi (c)
reactoare cu neutroni rapizi regeneratoare (autoreproducătoare) din care unii neutroni
menţin reacţia în lanţ iar alţii convertesc atomii fertili U239 şi Th232 în atomi fisionabili
Pu239 şi U233. Atomii fertili convertiţi înlocuiesc astfel atomii fisionabili reducându-se
pierderea de combustibili nucleari. Cele peste 300 de CNE de tip (a) şi (b), împreuna cu
reactoarele nucleare utilizate pe nave şi submarine pun problema rezervelor de
combustibil nuclear care, la ritmul actual de consum, ar putea fi epuizate în 3-4 decenii.
Utilizarea reactorilor de tip (c) - cca. 9 reactoare în funcţiune, execuţie şi proiectare - ar
putea prelungi la secole şi chiar milenii durata rezervelor actuale. Resursele de minereuri
radioactive sunt mult mai mari dar dispersate în apa oceanelor şi în rocile granitice dar
exploatarea lor depăşeşte posibilităţile tehnice şi economice actuale.
Energie bazată pe fuziunea nucleară (deuteriu + tritiu), aflată încă în faza de cercetare,
prezintă avantajul manipulării unor cantităţi mici de substanţă radioactivă (1 Kg tritiu ar
asigura producerea a 1000 MWE) dar producerea fuziunii se loveşte încă de dificultatea
controlării şi menţinerii plasmei la distanţă de orice fel de material, având în vedere energia
creată prin “concentrarea unui milion de miliarde de neutroni pe un centimetru cub, timp de o
zecime de secundă, la patruzeci de milioane de grade”.
În momentul de faţă cea mai rentabilă cale de acces către un spor de resurse materiale şi
energetice consta în recuperarea, reciclarea şi economisirea celor disponibile, iar tendinţele
de orientare a proceselor productive ce îşi asimilează informatizarea, telecomunicaţiile şi
microelectronica se îndreaptă spre integrarea interdisciplinară, asimilarea tehnologică a
noilor procedee conservative şi de recuperare, precum şi spre integrarea în forme teritoriale

24
complexe a fiecărui ansamblu industrial (cu principale reflectări în urbanism şi amenajarea
teritoriului şi arhitectura).

7. PROTECŢIA MEDIULUI NATURAL

Omul ca fiinţă bio-psiho-socială face parte din lumea vie, supusă legilor echilibrului ecologic,
existenţa sa depinzând de o anumită calitate a aerului, apei şi hranei. În decursul evoluţiei
sale, încercând să scape de consecinţele dependenţei de acest mediu, omul a perfecţionat
căile de exploatare a resurselor naturale, a artificializat o parte semnificativa a mediului
natural, a creat noi materiale şi a produs mari cantităţi de energie dar, prin toate acestea, a
produs o importantă poluare a mediului natural până la punctul de a-şi periclita propria
supravieţuire. Poluarea alarmantă a mediului natural, concomitentă cu industrializarea şi cu
explozia demografica s-a produs prin:
- introducerea în natură a unor substanţe organice biodegradabile în cantitate atât de mare
încât se depăşeşte capacitatea naturală de autopurificare a aerului, apei şi solului
- introducerea în mediul natural a unor materiale noi, sintetizate artificial, în mare parte
toxice, pentru care nu exista descompunători naturali
- eliberarea în mediul natural a unei mari cantităţi de energie termică
- accelerarea ciclurilor naturale şi introducerea manipulărilor genetice
7.1. SURSE DE POLUARE
Principalele surse de poluare a marilor sisteme purtătoare de viaţă - aerul, apa şi solul - sunt
următoarele:
- surse naturale: erupţiile vulcanice şi fumarolele, furtunile de praful şi nisip, plantele şi
animalele (polen, spori, fulgi, păr, paraziţi etc.), radiaţiile cosmice, meteoriţi,
radioactivitatea naturală etc.;
- surse naturale latente potenţate de om: creşterea radiaţiei ultraviolete datorită distrugerii
stratului protector de ozon prin zborurile de la mare altitudine şi prin răspândirea unor
substanţe (freoni); salinizarea solului prin irigaţii neadecvate; scoaterea din subteran a
apelor acide, saline şi radioactive; potenţarea eroziunii şi degradării solului prin
exploatare excesiva agricolă şi prin defrişări etc.
- surse de poluare datorate activităţii omului pot fi surse punctuale sau areale, izolate sau
grupate, având emisii continue, intermitente sau accidentale, fiind sau nu prevăzute cu
mijloace de reţinere si/sau neutralizare a substanţelor poluante

7.2. POLUAREA FACTORILOR DE MEDIU

a) Poluarea aerului - depinde de caracteristicile sursei şi substanţelor emise, de presiunea
atmosferei, temperatura, mişcarea aerului, umiditate, nebulozitate şi precipitaţii şi provine din
suspensii, gaze şi aerosoli produşi de:
- procesele de combustie din surse fixe (încălzirea locuinţelor, industria energetică şi
arderea deşeurilor) care emană pulberi, cenuşă, funingini, oxizi de sulf, azot şi carbon şi
diverşi produşi incompleţi de ardere iar, prin pierderea de căldură în atmosferă, poluează
termic. O centrală electrică de putere medie (800 MW) utilizând cărbune inferior, dotată
cu dispozitive de reţinere a impurităţilor cu un randament de 97% va elimina în atmosferă
1,6 t/h de praf (52 t/h în absenta dispozitivelor de reţinere) la care se adăuga 4,6 t/h de
SO2; iar în cazul utilizării păcurei, se elimină o mare cantitate de funingine (mai
dăunătoare decât praful) şi 7,6 t/h de SO2 la care se adăugă substanţe incomplet arse,
hidrocarburi, acizi organici etc.

25
- procese de combustie din surse mobile cum sunt mijloacele de transport rutiere, navale
şi aeriene care poluează prin modul de propulsie şi, în caz de accidente, prin materialele
transportate. Poluanţii eliminaţi sunt: oxid de carbon, oxizi de azot, plumb, asbest,
hidrocarburi nearse din care o parte, intrând în reacţii fotochimice, creează “smog”-ul din
marile aglomerări urbane unde densitatea automobilelor poate depăşi 1500
vehicule/kmp, circulând simultan peste un milion de vehicule
- procese industriale, în special din industria siderurgică a căror unităţi la capacitaţi
obişnuite emană circa 2-4 t/h bioxid de sulf, 625 t/oră oxid de carbon, 40 t/oră praf şi alte
substanţe; industria metalurgiei neferoase (cupru, zinc, plumb, cositor, nichel, mercur,
litiu, aluminiu, magneziu, titan, beriliu) care produce prin praf, gaze şi aerosoli între 14-70
kg. substanţe poluante pentru o tonă de metal produs; industria materialelor de
construcţii care, prin prelucrarea rocilor naturale (silicaţi, argile, calcar, magnezit, gips,
asbest), poate emana, în cazul dotării cu instalaţii de desprăfuire, circa 10-25% din
materialele prelucrate; industria chimică, în special fabricile de mase plastice, răşini
artificiale, viscoză, mătase artificiala, vopsele, săpunuri, detergenţi, cauciuc sintetic, care
poluează printr-o mare varietate de substanţe şi gaze toxice la distante de kilometri;
industria alimentară care poluează în special printr-o mare cantitate de substanţe
organice etc.
- procese datorate construcţiilor: şantiere de construcţii şi transporturi de materiale în
condiţii necorespunzătoare, finisaje deteriorate ale clădirilor, străzi şi trotuare cu
îmbrăcămintea deteriorată, împrejmuiri necorespunzătoare (care permit scurgerea pe
trotuare a terenului din grădini), spaţii plantate publice prost proiectate şi neîntreţinute;
- poluarea radioactiva generată de acceleratoare de particule, generatoare de raze X,
reactori nucleari, radioizotopi, deşeuri radioactive, laboratoare de cercetare, spitale şi clinici,
poligoane de experienţa nucleare şi accidente
- poluare sonoră generată de trepidaţii, infrasunete, sunete şi ultrasunete din care o parte
sunt sesizabile de om iar o alta parte sunt evidenţiate numai prin acţiunea nocivă asupra
organismelor vii. Intensitatea sunetelor, măsurată prin valoarea logaritmică a raportului faţă
de un prag minim sesizabil luat ca etalon, în decibeli, se înscrie în limita normală pentru
activităţi ce solicită concentrare sau pentru odihnă sub 30-35 dB iar pentru alte activităţi până
la 60 dB. în comparaţie, intensităţile sonore curente sunt 20 dB pentru un frigider; 50 dB
pentru un aspirator, 90 dB pentru un autocamion, 106 dB pentru un avion cu reacţie la
decolare, 110 dB pentru o motocicleta în demaraj şi 112 dB pentru sistemele de amplificare
a muzicii. La intensitatea de 120-150 dB apar dureri acute iar în cazul expunerii prelungite la
intensităţi ridicate apar tulburări fiziologice şi leziuni ireversibile pe nervii auditivi. Cei mai
mari producători de zgomot, în afara industriei, sunt traficul urban şi zborurile supersonice
- poluarea electromagnetică, produsă de radiaţia coerentă foarte concentrată a
generatoarelor laser, de undele utilizate de aparatura radar şi de alte microunde utilizate în
tehnica actuală este recent luată în considerare ca nocivitate
- poluarea cu germenii patologici - datorată concentrării populaţiei, se situează între câteva
mii sau sute de germeni pe centimetrul cub de aer pe munte la înălţimi de 1000-2000 m. şi
80.000 germeni/cm3 pe marile bulevarde sau 4.000.000 germeni/cm3 în marile magazine şi
gările cu mare tranzit de pasageri
Soluţiile adoptate anterior de emitere în aer a poluanţilor industriali prin intermediul unor
coşuri foarte înalte ce reduc pe o rază egală cu de 5 - 10 ori înălţimea acestora concentraţia
la sol de substanţe poluante la 1% faţă de punctul de emisie (pe timp calm), au rezolvat
numai parţial problema. Cele peste 800 de milioane tone de fum aruncate anual în atmosfera
terestră a avut drept consecinţă scăderea cu 0,3-0,5°C a temperaturii medii terestre în ultimii
40 de ani (ultima glaciaţiune a fost provocată de o scădere a temperaturii medii cu 4-5°C).
Totodată, creşterea concentraţiei de CO2 cu 50% în ultimul secol şi perspectiva accentuării
acestui fenomen creează pericolul instalării “efectului de seră” prin reţinerea radiaţiilor
infraroşii de către atmosfera poluată.

26
(b) Poluarea apelor - depinde de concentrarea şi temperatura emisiilor primite, de
caracteristicile morfologice şi fizico-chimice ale apelor, de caracteristicile florei şi faunei
acvatice. Orice poluare a apelor de suprafaţă poate antrena poluarea apelor subterane
conducând astfel la afectarea resurselor de apă potabilă.
Sursele de poluare a apelor se identifică spaţial pentru fiecare curs de apă şi pot fi:
- surse organizate care prin sistemul de canalizare colectează apele reziduale şi le conduc
spre un emisar natural după trecerea prin sisteme de epurare şi/sau neutralizare, de
exemplu:
ape reziduale din aşezările umane, bogate în microorganisme în mare parte
patogene, în paraziţi, în substanţe organice uşor degradabile şi putrescibile şi în
substanţe toxice (detergenţi, coloranţi, pesticide etc.), în mare parte în suspensii
decantabile ce ajung la un volum de 50 kg. nămol uscat pe an pentru un locuitor
ape reziduale industriale provenite din procesele de fabricaţie, conţinând de la caz la
caz substanţe organice în suspensie şi germeni patogeni (industria alimentară),
substanţe minerale în suspensie (de la prelucrarea minereurilor) şi substanţe chimice
potenţial toxice intre care metale grele, acizi metalici şi organici, substanţe azotate,
coloranţi, fenoli, cianuri, detergenţi etc. (provenind din industria metalurgica, chimica
şi uşoară)
 ape reziduale radioactive - provenite din extragerea şi prelucrarea minereurilor, din
prelucrarea combustibililor nucleari, laboratoare, spitale şi clinici, din uzine şi centrale
nucleare (cca. 10.000-20.000 mc/an pentru o CNE)
 ape reziduale agro-zootehnice - provenite din irigaţii şi salubrizarea fermelor
zootehnice, conţinând produşi de eroziune a solului, îngrăşăminte naturale şi
sintetice, diverse substanţe minerale şi substanţe chimice folosite împotriva
dăunătorilor sau ca biostimulatori, agenţi infecţioşi specifici animalelor sau comuni şi
omului
- surse neorganizate, create de apele meteorice (ploi, zăpezi) care antrenează impurităţile
din aer şi de pe sol, vanturile purtătoare de particule în suspensie, aerosoli şi gaze,
diverse puncte de vidanjare, de prelucrare sau de curatore neorganizata a mijloacelor de
transport, accidente, toate acestea aducând în cursurile şi bazinele de apa suspensii
minerale şi organice, substanţe chimice toxice, germeni patogeni şi paraziţi.
Sursele de poluare a apelor (atât cele organizate cât şi cele neorganizate) poluează indirect
aerul, solul şi apele subterane, afectează flora şi fauna şi produc o importanta poluare
biologica pe lanţuri trofice ce ajung pană la om.
(c) Poluarea solului - rezultată din depozitarea necorespunzătoare a reziduurilor rezultate din
activitatea omului este creată de:
- reziduuri menajere (resturi alimentare, cenuşie, sticlă, textile, hârtie, materiale plastice,
metale etc.) în cantităţi ce sporesc în ritm de 1-3% anual, ajungând în prezent la 1,5-2
kg./locuitor/zi
- reziduuri industriale, provenite din diferite stadii ale proceselor tehnologice, în volum de
circa 20 kg./locuitor/zi, formate din materii brute, intermediare sau finite cu o compoziţie
variată ca: substanţe organice, substanţe chimice (organice, anorganice), zgură, cenuşă,
metale, compuşi metalici, pesticide, detergenţi, coloranţi etc.
- reziduuri radioactive sub forma de deşeuri solide compresibile sau incinerabile (70% -
plastic, hârtie, textile, obiecte mici metalice, obiecte de lemn, animale) sau
necombustibile şi necomprimabile (30% - piese metalice mari, resturi de zidărie, beton,
pământ) care, toate, întrec în volum de 5 ori deşeurile combustibile propriu zise (circa 10

27
 mc/an pentru o CNE) şi datorită marii stabilităţi a radionucleizilor pun probleme dificile de
tratare şi conservare
- reziduuri agro-zootehnice, sub forma de furaje, aşternut şi dejecţii de la fermele de
animale (între 3-5 t/an/animal mic şi 10-15 t/an/animal mare), la care se adăugă
substanţe chimice, biostimulatoare, antibiotice, insecticide, erbicide, fungicide şi întreaga
gamă de microorganisme patogene pentru animale dar, în parte, şi pentru om.
Poluarea de natură organică a solului este nocivă prin suportul asigurat germenilor patogeni,
paraziţilor, insectelor şi rozătoarelor, prin gazele toxice şi râu mirositoare rezultate din
procesele de descompunere iar poluarea chimică şi radioactivă generează, prin acumularea
în plante, poluarea biologică ce ajunge pe lanţul trofic până la om. Poluarea solului se
extinde pe arii largi, afectând aerul şi apa datorita mişcării aerului (vânt, turbulenţa mecanică
şi termică), apelor meteorice şi infiltrabile.
În condiţiile creşterii masive a poluării, capacitatea de autopurificare a mediului natural este
depăşită; de exemplu, ploile acide înregistrate în apropierea concentrărilor de industrii ce
emană oxizi de sulf au distrus în câteva minute solul pentru a cărui formare a fost nevoie de
circa 400 de ani pentru fiecare centimetru de strat de sol.
(d) Poluarea biologică, rezultă ca efect indirect al poluării aerului, apei şi solului, prin
acumularea unor substanţe toxice nemetabolizabile în organismele microscopice, în plante şi
animale, concentrându-se în cantităţi sporite pe măsura înaintării pe lanţul trofic spre nivelele
superioare şi spre om. Între aceste substanţe toxice se înscriu nitraţii, Pb, Hg, Ca, Fl, Be,
arseni şi pesticide. În cazul omului lista este amplificata de consumul exagerat sau insuficient
controlat de medicamente, conservanţi, coloranţi şi aromatizanţi, de înlocuitorii alimentari şi
de consumul voluntar de substanţe dăunătoare (alcool, tutun, droguri).
(e) Poluarea provocată de construcţii şi amenajări exterioare – constă în special în
generarea de praf şi particule poluante cauzată de:
- degradarea materialelor de construcţie şi a finisajelor sub efectul diferenţelor de
temperatură şi al precipitaţiilor şi intreţinerea necorespunzătoare a acestora
- utilizarea unor materiale interzise datorită efectelor nocive pe termen lung (de exemplu
asbociment)
- degradarea îmbrăcăminţii străzilor şi trotuarelor şi intreţinerea necorespunzătoare a
acestora
- absenţa sau proiecterea şi întreţinerea necorespunzătoare a echipării edilitare, în special a
colectării şi evacuării apelor meteorice
- proiectarea şi întreţinerea necorespunzătoare a spaţiilor plantate publice şi private, având
ca rezultat răspândirea pe trotuare a pământului
- deteriorarea finisajelor clădirilor prin sistemele de prindere a panourilor pentru reclame
- nerespectarea normelor de oganizare a şantierelor şi de transport a materialelor de
construcţie

Praful astfel generat este un praf poluat cu metale grele (în special Pb), hidrocarburi parţial
arse produse de trafic, care se impregnează în pământ şi în finisaje, efectele fiind vizibile
mai ales la primele niveluri ale clădirilor.

28
7.3. RĂSPÂNDIREA AGENŢILOR POLUANŢI

29
Răspândirea agenţilor poluanţi în mediul natural include procese mecanice de transport,
procese fizice de schimbare a stării de agregare, procese chimice, procese fotochimice şi
procese biologice de transfer la nivele trofice diferite.
Transportul agenţilor poluanţi intr-un anumit mediu purtător de viaţă (aer, apa sau sol) ca şi
autopurificarea acestor medii se produc în marea majoritate a cazurilor cu afectarea
celorlalte medii.
Alte elemente de mediu
Agenţi de
Elementul Modalitate de afectate în urma
transport ai
de mediu autopurificare transportului şi
nocivităţilor
autopurificării
sedimentarea particulelor vânt, ape
apa, sol, organisme vii
în suspensie meteorice
dispersia suspensiilor şi vânt, turbulenţa
aer
vaporilor aerului
apa, sol, organisme vii
efectul bactericid apa, flora şi fauna
al radiaţiilor solare acvatică
ape subterane, aer, sol,
diluţie apa
organisme vii
sedimentare apa, sedimente sol, organisme vii
bacterii saprofite,
efectul bactericid ape subterane, aer, sol,
flora
al radiaţiilor solare organisme vii
şi fauna acvatică
procese biologice şi apa, flora şi fauna flora şi fauna
apa biochimice acvatică acvatică
biodegradarea bacterii saprofite,
substanţelor flora flora şi fauna acvatică
organice şi fauna acvatică
descompunerea lentă a apa, flora şi fauna
aer, sol, organisme vii
radionucleizilor acvatică
efectul bactericid apa, flora şi fauna ape subterane, aer, sol,
al radiaţiilor solare acvatică organisme vii
biodegradarea prin apa, mişcarea
aerul, apa supra şi
procese aerobe şi aerului,
subterană, organisme
anaerobe ale micro- flora şi fauna
vii
organismelor din sol telurică
sol
descompunerea lentă a apa, mişcarea
aerul, apa supra şi
radionucleizilor aerului,
subterană, organisme
efectul bactericid flora şi fauna
vii
al radiaţiilor solare telurică

7.4. EFECTELE POLUĂRII

Efectele poluării depind atât de elementele poluante (natura, concentraţia, numărul, timpul
de acţiune), cât şi de elementele poluate, fie oameni (vârstă, sex, stare de sănătate,
constituţie), fie plante, animale sau construcţii şi obiecte.
Efectele poluării pot fi directe şi indirecte, acute (în special în caz de accidente sau de
condiţii meteorologice particulare) sau cronice şi se pot datora acţiunii specifice unui poluant
sau mai frecvent acţiunilor complexe ale diverşilor poluanţi.
(a) Efectele directe pot afecta omul în diferite stadii:

30
- inconfort (poluare sonora, vizuala, olfactiva, gustativa) cu efecte amplificate de densitatea
ridicată din oraşe ducând la nevroze de situaţie
- afectarea stării de sănătate a unor indivizi sau grupuri de indivizi, mergând până la
deces, datorită acţiunii infectante, toxice şi radiotoxice a poluanţilor
- afectarea comunităţii umane, prin creşterea incidenţei deficienţelor genetice, prin
rămânerea în urmă a dezvoltării fizice, intelectuale şi psihonervoase a copiilor şi prin
scăderea generală a rezistenţei organismului din cauza unor subintoxicaţii,
- (b) Efecte indirecte:
Efecte asupra mediului la scară globală şi locală
- schimbări climatice globale provocate de intensificarea efectului de seră
- reducerea stratului de ozon
- reducerea radiaţiei solare
- modificarea factorilor topoclimatici
- influenta asupra florei şi faunei terestre şi acvatice
- contaminarea bacteriologică, chimică şi radioactivă a alimentelor
- scăderea posibilităţii de autopurificare a mediului natural
Efecte asupra construcţiilor şi obiectelor: prin creşterea fenomenelor chimice de coroziune
asupra materialelor de construcţie, a fenomenelor de oxidare şi corodare a obiectelor şi
construcţiilor metalice, a degradării vopselelor, lacurilor, picturilor, ţesăturilor, etc.
Efecte economice:
- pierderea prin poluare de materiale şi de energie în procesele tehnologice şi în
agricultură, în condiţiile diminuării resurselor de materii prime şi combustibili fosili
- costurile şi consumurile ridicate de materiale şi energie necesare eliminării
poluării
- pierderile economice datorate întreruperii activităţii din cauza poluării
- pierderile economice datorate scăderii eficienţei, productivităţii şi creativităţii
oamenilor din cauza scăderii calităţii vieţii provocate de poluare
- pierderile de bunuri materiale, construcţii, alimente
Efecte asupra identităţii locale şi naţionale:
- pierderile de bunuri de patrimoniu - opere de arta şi de arhitectură
- degradarea peisajului

7.5. PROTECTIA ÎMPOTRIVA POLUĂRII MEDIULUI NATURAL

Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice iar responsabilitatea privind protecţia
mediului revine autorităţii centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale teritoriale.
Principiile care stau la baza protecţiei mediului, care fundamentează concenţii internaţionale
şi Legile privind protecţia mediului din diferite ţări, inclusiv România (Legea protecţiei
mediului nr. 137/1995) sunt:
a) principiul precauţiei în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;

31
 c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
d) principiul "poluatorul plăteşte";
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor;
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
g) utilizarea durabilă;
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
i) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei
la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
Modalităţile de aplicare a principiilor şi elementelor strategice rezultate sunt:
a) adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;
b) obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza iniţială
a proiectelor, programelor sau activităţilor;
c) corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
d) introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;
e) rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de
amploarea acestora;
f) elaborarea de norme şi standarde, armonizarea acestora cu reglementările
internaţionale şi introducerea programelor pentru conformare;
g) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;
h) instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor
neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor.
În vederea protecţiel aşezărilor umane, în România, conform Legii protecţiei mediului prin
planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului se urmăreşte:
(1) îmbunătăţirea microclimatului urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a
luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, înfrumuseţarea şi
protecţia peisajului şi menţinerea curăţeniei stradale;
(2) amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de
canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi
industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a se prejudicia salubritatea, ambientul,
spaţiile de odihnă, tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort a populaţiei;
(3) respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a zonelor de
interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate şi a
monumentelor naturii. Este interzisă amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor
activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora;
(4) adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de locuire,
concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a
aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a amenajamentelor
peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă;
(5) reglementarea, inclusiv prin interzicerea, temporară sau permanentă, a accesului
anumitor tipuri de autovehicule sau a desfăşurării unor activităţi generatoare de

32
 disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor cu predominanta spaţiilor de
locuit, zone destinate tratamentului, odihnei, recreerii şi agrementului;
(6) adoptarea de măsuri obligatorii, pentru toate persoanele fizice şi juridice, cu privire la
întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi împrejurimilor acestora, a spaţiilor
verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi;
(7) iniţierea pe plan local a unor proiecte de amenajare a grupurilor igienico-sanitare şi de
întreţinere şi dezvoltare a canalizării stradale.
In concluzie, se parcurg următorarele etape:
a) - detecţia şi măsurarea contaminării mediului natural
b) - controlul poluării mediului prin stabilirea unor standarde şi constituirea unor organisme
de supraveghere şi control la nivel naţional şi internaţional
c) - obligativitatea studiilor de impact şi a următoarelor acorduri şi autrorizaţii ale
organismelor competente (Agenţii de Protecţie a Mediului) pentru orice lucrări care pot afecta
calitatea mediului şi echilibrul ecologic existent şi anume:
- acord de mediu - actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui
proiect sau a unei activităţi din punct de vedere al impactului asupra mediului,obligatoriu
pentru investiţii noi, modificarea celor existente şi obiective importante din transporturi,
energie, constructii hidrotehnice, eliminarea deşeurilor şi ambalajelor, apârare naţională.
port- turism-agrement, industrie,cariere-balastiere etc
- autorizaţia de mediu - actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii
de funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu
obligatorie la punerea în funcţiune a obiectivelor noi care au acord de mediu
Tehnic, măsurile de eliminare sau diminuare a nocivităţilor şi de limitare a efectelor poluării
sunt orientate spre:
- intervenţii asupra surselor de poluare prin modificarea şi perfecţionarea proceselor
tehnologice, recuperarea materialelor şi energiei răspândite în mediul natural, reciclarea,
tratarea şi epurarea deşeurilor, gestionarea corectă a substanţelor chimice în agricultură şi
trecerea la o agricultură organic regenerativă, eliminarea riscurilor de accidente
- măsuri de protecţie a aşezărilor umane fata de sursele de nocivitate prin studii de urbanism
şi amenajare a teritoriului care prevăd:
diminuarea poluării în aşezările existente se poate realiza printr-un complex de măsuri
urbanistice specificateîn Planul Urbanistic General şi în Regulamentul Local de Urbanism
între care:
- mutarea şi regruparea unităţilor nocive din interiorul localităţii pe noi
amplasamente situate la distantele sanitare admisibile
- rezolvarea corectă a traficului urban, în special a circulaţiilor majore, transportului
în comun, a tranzitului şi transportului de mărfuri cu prevederea spatiilor de
protecţie a locuinţelor
- amplificarea spaţiilor plantate
- rezolvarea tuturor lucrărilor tehnico-edilitare
- păstrarea distanţelor sanitare faţă de platformele gospodăreşti şi parcaje
- reducerea poluării chimice şi termice prin reabilitarea termoficării, utilizarea
surselor neconvenţionale de energie, sporirea izolării termice a locuinţelor
- reducerea surselor de praf prin întreţinerea corespunzătoare a finisajelor clădirilor,
a spaţiilor verzi, a îmbrăcăminţii circulaţiilor carosabile şi pietonale, ca şi prin

33
 organizarea corespunzătoare a şantierelor şi transporturilor de materiale de
construcţie;
- reabilitarea fondului construit existent şi reutilizarea materialelor recuperate din
construcţii.
protejarea aşezărilor umane în cazul amplasării unor noi unităţi potenţial generatoare de
nocivităţi (unităţi industriale, centrale energetice clasice sau nucleare, aeroporturi,
laboratoare, platforme de depozitare a deşeurilor, staţii de epurare a apelor uzate, ferme
zootehnice etc.) prin obţinerea acordului Agenţiei de Mediu (care condiţionează obţinerea
autorizaţiei de construire), pe baza realizarea studiilor de impact şi prin respectarea unor
distante de protecţie sanitară în funcţie de tipul unităţii şi de factorii de mediu natural
specifici locului.
De exemplu, zonele de protecţie sanitară variază în general astfel: pentru unităţi industriale
intre 50 m. şi 16-20 km.; pentru unităţi agro-zootehnice între 30 m. şi 1000 m.; pentru lucrări
de gospodărie comunală între 300 şi 1000 m. (300 m. - staţii de epurare a apelor uzate
orăşeneşti, câmpuri de irigare cu ape uzate, rampe de gunoi acoperite cu pământ, 1000 m.
- rampe de gunoi şi vidanjare neacoperite etc.)
Suprafeţele de teren incluse în zonele de protecţie sanitară nu pot fi utilizate pentru
producerea plantelor alimentare şi furajere şi nici pentru spaţii de odihnă, sport şi agrement.
Plantaţiile din aceste zone, din specii rezistente la nocivităţile specifice, se dispun alternat ca
înălţime pentru a se mări turbulenţa aerului şi deci capacitatea de reţinere a nocivităţilor.
Protejarea mediului natural întâmpină la scară globală dificultăţi cauzate de următoarele
contradicţii:
- contradicţia dintre ritmurile actuale de creştere demografică şi dezvoltare economică şi
dintre insuficienţa producţiei de alimente şi limitarea sau perspectiva apropiatei epuizări
a rezervelor materiale şi energetice neregenerabile
- contradicţia dintre nevoia de păstrare a calităţii vieţii prin intermediul valorilor fizice şi
estetice ale mediului natural şi dintre insuficienta dezvoltare a tehnologiilor „blânde” , în
special a surselor neconvenţionale de energie
- contradicţia dintre necesităţile stringente ale eficienţei economice actuale şi dintre
obligaţia de solidaritate diacronica cu generaţiile viitoare
- contradicţia dintre interesele la nivel local şi naţional şi interesele generale ale umanităţii.

8. PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RISCURILOR NATURALE.

HAZARD NATURAL – fenomene naturale cu efecte destructive majore: cutremure, erupţii

vulcanice, Tsunami, inundaţii, tornade, alunecări de teren, avalanşe
RISC - estimare matematică a probabilităţii producerii de pierderi umane şi materiale pe o
perioadă de referinţă viitoare şi într-o zonă dată pentru un anumit tip de dezastru.
ZONE DE RISC NATURAL - arealele delimitate geografic, în interiorul cărora există un
potenţial de producere a unor fenomene naturale distructive care pot afecta populaţia,
activităţile umane, mediul natural şi cel construit şi pot produce pagube şi victime umane.
FENOMENE NATURALE DISTRUCTIVE - DEZASTRE:
Pe teritoriul României se manifestă în principal următoarele fenomene care se înscriu în
categoria dezastrelo:
(a) Seisme – definite ca mişcare vibratoare a scoarţei terestre, generată de o ruptură brutală
în aceasta, ce poate duce la victime umane şi distrugeri materiale; pot fi şi sunt caracterizate

34
prin: (1) adâncimea focarului /seisme superficiale, intermediare, de profunzime/, (2)
magnitudine măsurată pe scara Richter care indică mărimea energiei degajate în focar, (3)
intensitate seismică pe scara MKS care indică efectele la suprafaţa terenului, (4) parametri
de zonare a teritoriului, (4) perioada medie de revenire a cutremurelor peste gradul VI.
Efecte: avarii, distrugeri, prăbuşiri de construcţii şi lucrări de infrastructură, pierderi de
vieţi omeneşti, pierderi de bunuri şi valori culturale
Nr. locuitori din România potenţial afectaţi în zone de întensitate VII – IX -
10.796.524 (circa 49% din populaţie - date 1999)
PATN Secţiunea a V-a Zone de risc natural Cutremure de pământ
Zone de intensitate seismică
pe scara MSK şi perioada de
revenire
6 – cca. 100 ani
7/1 – cca. 50 ani
7/2 – cca. 100 ani
8/1 – cca. 80 ani
8/2 – cca. 100 ani
9/2 – cca. 100 ani

(B) INUNDAŢII
acoperirea terenului cu un strat de apă în stagnare sau în mişcare, care, prin mărime şi
durată, poate provoca victime umane şi distrugeri materiale, dereglând buna desfăşurare a
activităţilor social-economice din zona afectată
se produc prin depăşirea malurilor albiei minore în zonele neamenajate, deversare peste
diguri existente, avarie la construcţii hidrotehnice
Efecte: pierderi de vieţi omeneşti, afectarea unor obiective (drumuri, poduri şi podeţe,
reţele tehnico-edilitare, căi ferate, culturi agricole, construcţii de toate categoriile)
Număr municipii, oraşe şi comune situate potenţial în zone cu risc de inundaţii –1351
(45% din numărul total)

35
PATN Secţiunea a V-a Zone de risc natural Inundaţii
Cantitatea maximă de
precipitaţii căzută în 24
ore în perioada 1901-
1997
Peste 200 mm
150 – 200 mm
100-150 mm
Sub 100 mm.

Unităţi administrativ
teritoriale afectate de
inundaţii
Cauzate de
revărsarea unui
curs de apă
Cauzate de
torenţi
Cauzate de
RISCURI NATURALE revărsări şi
torenţi

(c) Alunecări de teren - (deplasarea rocilor şi/sau a masivelor de pământ care formează
versanţii unor munţi sau dealuri, a pantelor unor lucrări de hidroamelioraţii sau a altor lucrări
funciare, ce poate produce victime umane şi pagube materiale), pot fi deplasări primare sau
reactive
Efecte: pierderi de vieţi omeneşti, afectarea unor obiective ( drumuri, poduri şi
podeţe, reţele tehnico-edilitare, căi ferate, culturi agricole, construcţii de toate
categoriile)
Nr, municipii, oraşe şi comune potenţial în zone cu risc de inundaţii -987 (33% din
numărul total)
Alunecări de teren

36
 Macrozonarea
teritoriului
Potenţial de producere a
alunecăilor / probabilitate
Ridicat / foarte mare
Ridicat / mare
Mediu / intermediară
Mediu / redusă
Scăzut / foarte redusă
Unităţi administrativ
teritoriale afectate de
alunecări de teren
Alunecări primare
Alunecări reactive
Alunecări primare
şi reactive

(d) Alte fenomene destructive: avalanşe, tornade etc.

Efecte: pierderi de vieţi omeneşti, afectarea unor obiective (drumuri, poduri, reţele
tehnico-edilitare, căi ferate, culturi agricole, construcţii de toate categoriile)
Nr. municipii, oraşe şi comune potenţial în zone cu risc – risc limitat

CAUZELE PRODUCERII FENOMENELOR DESTRUCTIVE:

seisme: fenomene de faliere a scoarţei terestre
inundaţii : ploi torenţiale, topiri brusce de zăpadă, accidente produse de lucrările
existente ale cursurile râurilor (rupturi de baraje, poduri, diguri, canale, deteriorarea
regularizării cursurilor de apă), erori umane (legate de exploatarea lucrărilor
hidrotehnice, de obturarea albiei râurilor prin depozitări de diverse materiale, amplasări
necorespunzătoare de construcţii, defrişări masive de bazine hidrografice, localizarea
neautorizată a balastierelor şi/sau depăşirea cantităţilor admise de materiale extrase din
albiile cursurilor de apă)
alunecări de teren – precipitaţii care reactivează vechi alunecări sau provoacă noi
alunecări, eroziunea produsă de ape la baza versanţilor, acţiunea apei subterane, a
îngheţului şi dezgheţului, cutremure, săpături pe versanţi sau la baza lor, defrişări
abuzive
DIAGNOZĂ
identificarea hazardului (probabilitatea producerii într-un anumit interval de timp şi pe o
anumită arie a unui fenomen natural capabil să provoace afectarea gravă a elementelor
expuse – populaţie, clădiri şi infrastructuri tehnice şi de transporturi, activităţi economice,
servicii publice, )
stabilirea riscului; definirea, tip, grad de vulnerabilitate, cauze, efecte
delimitarea şi ierarhizarea arealelor de risc. În prezent este aprobat prin Legea 55/2001
Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional –Secţiunea a V-a - Zone de risc natural şi
sunt în curs de elaborare hărţile de risc

37
MĂSURI
1. Prevenire.
2. Atenuarea / eliminarea efectelor
3. Acceptarea cu luarea măsurilor de limitare a efectelor

SEISMICITATEA ÎN ROMÂNIA.
Generate de mişcarea marilor plăci tectonice, mişcările seismice au diferite caracteristici de
magnitudine, frecvenţă şi intensitate în funcţie de adâncimea şi caracteristicile geologice şi
hidrologice ale zonei în care se produc.
În România, lângă arcul de curbură al munţilor Carpaţi, se afla focarul seismic Vrancea creat
de întâlnirea plăcii est-europene cu microplaca intracarpatică, microplaca Moesică şi
microplaca Marii Negre. Aceasta din urma prezintă o tendinţă de subducţie spre arcul
carpatic şi constituie una din dominantele mecanismelor cutremurelor vrâncene.
Punctul situat pe falia dintre aceste plăci în care se produce şocul de eliberare a energiilor
acumulate sub forma unei mişcări vibratorii se numeşte focar. Pe verticală, focarele
seismelor înregistrate se situează la o adâncime care variază între 100-200 km., deci în
partea inferioară a crustei terestre, într-o zona de amestec a materiei solide cu cea vâscoasă
a începutului de magmosferă. În proiecţie orizontală, focarele cutremurelor vrâncene se
înscriu într-o arie dreptunghiulară de circa 60x40 km. orientată NE-SV; din acest motiv,
forma de manifestare a cutremurelor în zona Vrancea este diferită de la un cutremur la altul,
afectând în mod simetric sau asimetric Moldova şi Muntenia, inclusiv prin activarea şi a unor
puncte mai sensibile seismic din aceste teritorii.
Alte caracteristici ale focarului seismic din Vrancea sunt reprezentate de caracterul atipic
comparativ cu celelalte cutremure înregistrate pe Terra, de izolarea sa şi de persistenţa
reflectată în frecvenţa de 2-3 cutremure mari pe secol.
Magnitudinea cutremurului apreciază energia degajată în focar prin mişcarea seismică, se
măsoară pe scara Richter (între 0 şi 9 grade), fiind în Vrancea de 7,4 în anul 1944, 7,2 în
anul 1977 şi 6,9 - 7,0 în anul 1986, sub 6,9 în 1990.
Intensitatea cutremurelor, resimţită prin efecte asupra mediului natural, fiinţelor vii şi
construcţiilor, se măsoară pe scara intensităţilor, între I - XII grade (MKS) sau se stabileşte
prin măsurarea acceleraţiei maxime pe orizontală a solului (cm/sec²), vitezei maxime a
oscilaţiilor solului (cm/sec) şi amplitudinii deplasării (cm/sec).
Efectele mişcărilor seismice asupra oamenilor şi mediului înconjurător (MSK) sunt prezentate
informativ în continuare.
Gradul
de
intensitat Efectele acţiunii seismice
e
seismică
I - Cutremur imperceptibil - este detectat numai instrumental
II - Cutremur abia simţit - este simţit de puţini oameni care stau liniştiţi în interiorul
locuinţelor
III - Cutremur slab - este resimţit de putini oameni aflaţi în interiorul locuinţelor sau afară,
oscilaţiile fiind asemănătoare cu zguduirile produse de trecerea unui autocamion uşor; se
remarca oscilaţii uşoare ale obiectelor atârnate
IV - Cutremur puternic - este simţit de mulţi oameni aflaţi în interiorul clădirilor (50%) şi putini
aflaţi afară (5%), oscilaţiile fiind asemănătoare cu zguduirile produse de trecerea unui
autocamion greu încărcat; ferestrele, uşile şi vesela zăngăne, pardoselile şi pereţii
scârţâie, mobila începe sa uruie, obiectele atârnate şi lichidele din vase oscilează uşor
V - Cutremur deşteptător - este simţit de toţi oamenii aflaţi în interiorul locuinţelor şi de mulţi

38
 oameni aflaţi afară; mulţi dintre cei adormiţi se trezesc însă puţini oameni părăsesc
locuinţa. Clădirile sunt zguduite, obiectele atârnate oscilează considerabil, tablourile se
deplasează, obiectele nefixate se răstoarnă sau deplasează, uşile şi ferestrele se închid
şi se deschid, lichidele se varsă, oscilaţiile se aseamănă cu cele produse de căderea
unor obiecte grele în interiorul clădirii; animalele sunt neliniştite
- avarii uşoare (fisuri şi desprinderea unor bucăţi de tencuiala la
puţine construcţii din piatra nefasonată, cărămida nearsă,
vălătuci, pământ bătut (tip A)
- uneori apar tulburări în debitul izvoarelor
VI - Cutremur care provoacă spaima - este resimţit de toţi oamenii aflaţi în interiorul clădirilor
şi de majoritatea celor aflaţi afară; mulţi oameni aflaţi în interiorul clădirilor aleargă afara;
putini oameni îşi pierd echilibrul; animalele domestice îşi părăsesc adăposturile, se sparg
obiectele fragile; mobila se deplasează, se aude sunetul clopotelor mici din clopotniţă
- avarii uşoare şi moderate ( crăpături mici în pereţi, căderea unor ţigle de pe acoperiş,
crăpături şi desprinderi ale unor părţi din coşurile de fum) la construcţiile de tip A şi avarii
uşoare la puţine construcţii obişnuite din cărămidă arsă, piatră fasonată, blocuri de beton
cu schelet de lemn şi cu zidărie, fără măsuri de protecţie antiseismica sau asigurate
pentru gradele VI şi VII (Tip B)
- în puţine cazuri în terenurile umede sunt posibile crăpături cu lăţimea până la 1 cm.;
în zonele muntoase pot sa apară cazuri izolate de surpări; apar modificări ale debitului
izvoarelor şi ale nivelului apei din fântâni
VII - Cutremur care provoacă avarierea clădirilor
- majoritatea oamenilor sunt speriaţi şi părăsesc locuinţele, mulţi oameni cu greu îşi mai
menţin echilibrul
- avarii importante (crăpături mari şi adânci în pereţi, desprinderea unor bucăţi mari de
tencuială, căderi de coşuri de fum, cu distrugerea locală a acoperişurilor) şi distrugeri
(crăpături foarte mari în pereţi, ruperea legăturilor dintre diferitele elemente ale
construcţiilor, dislocarea unor părţi din clădire, prăbuşirea unor ziduri interioare şi a unor
pereţi de umplutura a structurilor de cadre) la construcţii de tip A, avarii moderate la multe
construcţii de tip B şi avarii uşoare la multe construcţii din zidărie portanta cu sâmburi şi
planşee de beton armat asigurate antiseismic pentru gradul 8 (tip B.8) şi la multe
construcţii cu schelet din beton armat monolit sau din elemente prefabricate asigurate
antiseismic la gradele VI-VII (tip C)
- la suprafaţa apei se formează valuri, apa lacurilor se tulbura ca urmare a ridicării
malului; se modifica nivelul apelor din fântâni şi debitul izvoarelor; în cazuri izolate se
produc alunecări ale unor părţi din malurile nisipoase şi de pietriş
VIII - Cutremur care provoacă avarii puternice ale clădirilor - cutremurul provoacă spaima şi
panica; manifesta nelinişte chiar persoanelor care conduc autoturisme; copacii se scutura
puternic şi uneori se pot rupe ramuri şi trunchiuri; se deplasează şi uneori se răstoarnă
mobila grea; parte din lămpile suspendate se avariază
- prăbuşiri (distrugerea totala a construcţiilor sau a unui tronson din aceasta) la puţine
construcţii tip A, distrugeri la multe construcţii tip A şi la puţine construcţii tip B, avarii
importante la multe clădiri tip B şi C, avarii moderate la multe clădiri tip B.8 şi C, avarii
uşoare la multe clădiri tip B.9 (construcţii cu zidărie portanta cu sâmburi şi planşee de
beton armat asigurate antiseismic la gradul 9) şi la multe clădiri tip C.8
- în cazuri izolate se produce ruperea porţiunilor de îmbinare a conductelor
- monumentele şi statuile se deplasează şi se răsucesc
- împrejmuirile din piatra se prăbuşesc
- se observa mici alunecări de teren în zonele depresionare şi pe pantele abrupte ale
drumurilor taluzate; în teren apar crăpături de câţiva centimetri; apar noi bazine de apa,
puţuri secate se umplu cu apa iar în altele apa seaca sau apar schimbări ale nivelului şi
debitului apei în fântâni
IX - Cutremur care provoacă avarii importante ale clădirilor
- panica generala, avarii mari ale mobilelor, animalele se agita şi tipa
- prăbuşiri la multe clădiri tip B şi puţine de tip B.8 şi C, avarii importante la multe
construcţii tip B.8, c şi la puţine de tip C.8, avarii moderate la multe construcţii tip B.9 şi
C.8, avarii uşoare la multe construcţii tip C.9 (schelet din beton armat monolit sau din
elemente prefabricate asigurate antiseismic la gradul 9)
- monumentele şi coloanele se răstoarnă
- avarii importante ale rezervoarelor artificiale de apa, conductele subterane sunt parţial

39
 distruse
- în cazuri izolate apare deformarea şinelor de cale ferată şi avarierea părţilor
carosabile ale drumurilor
- apar inundaţii în urma revărsărilor apelor din albii, crăpăturile
in teren ating 10 cm. şi chiar mai mult pe pante şi pe malurile
râurilor; căderi de roci, alunecări şi curgeri de terenuri; la suprafaţa
apei apar valuri mari, puţurile secate îşi recapătă debitul, altele
seacă
X - Cutremur distrugător
- prăbuşiri la majoritatea construcţiilor tip A, la multe tip B şi la
puţine tip B.8 şi C, distrugeri la multe construcţii tip B.8, C, puţine B.9 şi C.8, avarii
importante la multe construcţii tip B.9, C.8 şi la puţine construcţii tip C.9, avarii moderate
la construcţii tip C.9
- avarierea critica a barajelor şi digurilor, avarierea importantă a drumurilor, deformări
ale şinelor de cale ferate
- ruperi sau deformări ale conductelor subterane
- pavajele drumurilor şi asfaltul prezintă suprafeţe ondulate
- în teren apar crăpături până la 1 m., fisuri largi, paralele cu albiile cursurilor de apa,
alunecări în terenul neconsolidat cu pante abrupte şi pe malurile abrupte ale râurilor şi
ţărmurilor marine, deplasări ale maselor nisipoase şi mâloase în zonele litorale
- schimbarea nivelului apelor din fântâni; apa din canale, lacuri, râuri se revarsă, se
formează noi lacuri
XI - Cutremur catastrofal
- avarii serioase la majoritatea clădirilor bine construite
- poduri, baraje, cai ferate, şosele devin impracticabile
- distrugerea conductelor subterane
- deformări importante ale terenurilor sub forma de crăpături
largi; fracturi şi deplasări pe direcţia orizontala şi verticala;
numeroase alunecări de teren şi căderi de roci
XII - Cutremur care provoacă modificarea reliefului
- practic toate construcţiile de suprafaţa şi subterane sunt avariate puternic sau
distruse total
- suprafaţa pământului este complet schimbată; în teren apar crăpături considerabile
cu deplasări importante pe direcţia orizontală şi verticală; căderi de roci şi prăbuşiri de
maluri pe suprafeţe mari
- apar căderi de apă şi avarii ale cursurilor de apă, se formează noi lacuri îndiguite
natural

PROTECŢIA ANTISEISMICĂ
Scopul protecţiei antiseismice a localităţilor şi teritoriului este de a limita amploarea efectelor
dezastruoase – directe şi indirecte - ale cutremurelor cum sunt: răniri şi pierderi de vieţi
omeneşti, pierderi materiale şi culturale, degradarea mediului natural şi construit, dificultăţi în
operaţiunile de intervenţie şi salvare postcutremur.
În ceea ce priveşte amenajarea teritoriului şi dezvoltarea localităţilor, măsurile de protecţie
antiseismică se bazează pe informaţiile date de zonarea seismică şi de microzonarea
seismică, în raport cu care se asigură rezistenţa/consolidarea clădirilor, a infrastructurilor
tehnice şi de transporturi etc. Pentru lucrările de importanţă vitală sunt adoptate sisteme de
avertizare care permit cu câteva zeci de secunde înaintea producerii dezastrului punerea în
siguranţă a centralelor nucleare, oprirea alimentării cu gaze, mobilizarea personalului de
intervenţie, pază şi ordine etc.
De asemenea, la nivelul localităţilor se stabilesc centrele de protecţie civilă în caz de
dezastru, se organizează simulări şi se desfăşoară programe de informare şi instruire a
locuitorilor.

40
9. PROTECŢIA PEISAJULUI.
9.1. DEFINIŢII
Peisaj – peisaj cultural
- peisaj = parte din natura care este cuprinsă dintr-o singură privire şi care creează o
bucurie estetică
= „ceea ce văd”
= imaginea unui spaţiu pe care îl îmbrăţişezi cu privirea sau a unui teritoriu pe care
îl vezi dintr-un anumit loc (percepere statică) sau când îl traversezi sau îl survolezi
(percepere dinamică). Ca extensiune peisajul are dimensiuni reduse la câteva sute
de metri, în limitele de percepţie statică de la sol, în trei dimensiuni sau de sute de
kmp. în deplasare atunci când se percep succesiv imagini diferite dar care toate se
integrează mental şi conţin elemente specifice locului - observatorul înţelege faptul
ca toate aceste peisaje aparţin aceleiaşi realităţi, aceluiaşi loc.
- peisaj cultural = în accepţiunea actuală din Uniunea Europeană este o zonă
geograficăde dimensiune variabilă care include atât resursele culturale şi naturale, cât şi
viaţa sălbatică, animalele domestice, oamenii cu suprapunerile de amprente ale
activităţilor lor care poate fi asociată cu un eveniment istoric, o activitate o populaţie sau
o persoană ori poate relevaalte valori culturale sau estetice.
- peisaj ca o metaspatialitate care cuprinde spaţiul şi timpul = un spaţiu aflat dincolo de
realitatea de sub privirile noastre, un spaţiu definit de alte calităţi şi valori decât cele ale
dimensiunilor şi concreteţii [măsurabile la fata locului sau prin componente care reies din
experienţa imediată]
Deci, peisajul este simultan social şi natural, subiectiv şi obiectiv, produs material şi cultural,
real şi simbolic
În prezent peisajul primeşte o nouă dimensiune operaţională în urbanism şi amenajarea
teritoriului, deoarece:
(1) protecţia mediului include acum şi protecţia peisajului
(2) peisajul cultural la scara Uniunii Europene constituie o preocupare recentă fiind
considerat atât ca o principală resursă economică, cât şi ca o bază a identităţii şi a
diversităţii regiunilor

41
 loc / sit

peisaj

SFERA teritoriu
NATURII SFERA
CULTURII

PEISAJ – LOC

mediu fizic trama biologică

acţiunea umană

variabile

PEISAJ PERCEPUT

9.2. ANALIZA PEISAJULUI

Bazele obiective ale analizei peisajului
1. componente stabile, repetabile care pot forma configuraţii spatio-temporale stabile şi
repetitive
2. epifenomene inconsistente (de ex. culoarea, transparenţa aerului, însorirea etc.)
(1) forma fizică a peisajului
relieful (structura primară, limitarea fiziologică sau orografică a câmpului vizual, pante [cu
influenta lor asupra ocupării de om a peisajului - aşezări, drumuri, parcelar, utilizare
agricolă, forestieră, vestigii etc.])
elemente ale terenului
- elemente naturale - vegetaţia (forme, culori pe sezon)
- elemente construite (ordonare clădiri şi reţele de comunicaţie sau tehnice / volume /
culori)
(2) baze subiective / perceptive ale analizei
- perceperea variază de la un individ la altul
- variază la acelaşi individ în funcţie de starea fizică, psihică şi afectivă [percepere prin
simţuri => imagine mentală sau reprezentare a peisajului => multitudine de reprezentări
mentale individuale => diferenţe de apreciere calitativă (estetică) care pot fi convergente
în funcţie de sensibilităţi comune datorate culturii, formaţiei, apartenenţei sociale... =>
fond social comun denotat de anchete adecvate]

42
- sensibilitatea de tip european în perceperea peisajului este de natura esenţial vizuală,
perceperea se face în instantaneu şi instinctiv în totalitate, abia într-o a doua fază se
trece la analiza detaliilor
METODOLOGIE DE ANALIZĂ A PEISAJULUI – LOC
 configuraţie
- imaginea de ansamblu
o limitele vizuale ale peisajului
 orizont exterior [limita dincolo de care nimic nu mai este
vizibil]
 orizont interior [jocuri de ecrane în câmpul de vizibilitate]
- profunzime
o prim – plan [până la 50 metri - se percep detalii]
o plan mediu [între 50 m. şi cca. 2 km.- se percep forme şi
raporturi între masele de elemente, deci structura secundară a
peisajului]
o plan fundal [peste 2-3 km. se percep mari ansambluri - lanţ de
munţi, păduri, localităţi]
 componente ( zone omogene caracterizate prin linii, texturi, culori):
- relief [atenţie - există tendinţa naturală de supraestimare a distanţelor
pe verticală în raport cu cele pe orizontală]
- linii şi contururi [atenţie - există impresia că liniile drepte care au un
caracter artificial, riscă să agreseze privirea]
- textură şi culoare [atenţie - scăderea bogăţiei peisajului poate fi
cauzată de uniformitatea culorii]
 organizare
- linii de forţă - orizontale, verticale, oblice [pun în evidenta structura
generală a peisajului şi ghidează privirea]: (liniile orizontale →
stabilitate, echilibru, odihnă, liniile verticale → urmează axa echilibrului
nostru morfologic şi au supremaţie faţă de oricare altă direcţie, liniile
oblice → tensiune)
- punct de focalizare [intersecţia celor mai multe linii de forţă sau un
element independent cu caracter puternic contrastant = cel mai sensibil
punct al peisajului]
- puncte de atracţie [intersecţii de linii de forţă secundare sau elemente
independente care servesc de reper]
- contrast

Linii de forţă
EXEMPLE
Texturi Punct de focalizare
Succesiune de planuri

43
ANALIZA FACTORILOR DE AMBIANŢĂ
 nevoia de informaţie [de semnificaţie pe baza experienţei anterioare]
 nevoia de lizibilitate
o regruparea elementelor [atenţie la diminuarea lizibilităţii în cazul
depăşirii a 5 - 6 regrupări vizuale de elemente = pragul optim al
diversităţii],
o repere [creează sentimentul de securitate],
o facilitatea de identificare [o imagine „puternică” poare rezulta din
singularitatea sau valoarea de referinţa a peisajului]
 nevoia de armonie [emoţia estetică are nevoie de armonie în compoziţia de
ansamblu]
o =>prezenta esteticului în peisaj exprima nevoia fiinţei umane de
intensitate şi extensiune a frumosului, de calitate, care tine de
specificul “multiplicităţii lăuntrice” al profunzimii conştiinţei (BERGSON)
 subiectivizarea ideii naturii - care devine parte de conţinut a conştiinţei
(VIANU)
 peisajul ca stare de spirit - deci proiecţie a unei trăiri a subiectului
(TOPÂRCEANU, BACOVIA)
 peisajul ca metaspatialitate creata prin cristalizarea timpului (ASSUNTO)
FACTORI DE VARIABILITATE
 observatorul [ acord general privind importanta vegetaţiei, apei / conflictul
clasic: peisaj ordonat [ studii Univ. Madrid controlabile, confortabile, fără risc -
apreciate de copii sub 15 ani (in special fete) şi adulţi peste 35 (in special
femei)] peisaj sălbatec [ stimulante, incita la explorare şi aventura preferate de
persoane intre 15 - 35 ani în special barbari. Insatisfacţia estetică este asimilată
cu un inconfort personal, o agresiune iar dacă se simte bine intr-un anumit
peisaj privitorul consideră că acesta nu poate fi urât sau neplăcut nici pentru alţii
 poziţia observatorului [se prefera punctele de vedere de la înălţime - mai
vaste + sentimentul instinctiv de dominaţie]
 mobilitatea observatorului [percepţie statică, în deplasare - elemente aparent
mobile apar suprapuse peste un fundal imobil provocând o reorganizare
continuă în funcţie de viteză]
 factori climatici [modifica vizibilitatea, texturile, culorile...]
EVOLUŢIA PEISAJULUI
 schimbări progresive [ zilnice, sezoniere…]
 ritmuri anuale [rotaţia culturilor agricole…]
 mutaţii rapide / brutale [lotizări, comasări...]
 schimbări insidioase [ urbanizarea satelor…]
 timpul istoric
 timpul geologic
EVALUAREA PEISAJULUI
□ metode sintetice - notare după o scală de valori stabilite prealabil - evaluarea se face
ca medie între mai multe opinii
□ metode analitice
- alegerea subiectivă a componentelor

44
 - cuantificarea calitativă a componentelor
- armonizarea scalei de valori
- ponderarea subiectivă a componentelor
□ combinarea metodelor
□ metode de vizualizare - simulare informatică tridimensională, fotomontaj,
suprapunere transparente, crochiuri....
(10) concluzii ale analizei morfologice a sitului:
□ potenţial
□ protecţie

ANALIZA PEISAJULUI
PEISAJUL REAL, OBIECTIV
IMPRESIA DE ANSAMBLU
1. planuri succesive

COMPONENTELE SPATIULUI
2. modelarea reliefului STRUCTURĂ PRIMARĂ
3. elemente naturale,
elemente construite,
amenajarea / utilizarea terenului STRUCTURĂ SECUNDARĂ
4. culoare, rugozitate
TEXTURĂ
CRITERII DE IERARHIZARE
5. linii de forţă, punct de focalizare, puncte de interes,
contrast, ritm, complimentaritate (axe, linii, tente)
6. elemente valorizante, lizibilitate
(unităţi de regrupare vizuală)
7. diversitate, armonie,
8. factori de variabilitate (miscare,
luminozitate, anotimp)
PEISAJUL PERCEPUT
FILTRUL SUBIECTIVITĂŢII (depinde de observator, de
cultura sa şi de condiţiile de observare)
PEISAJUL TRĂIT

Linii de forţă
EXEMPLE` Punct de focalizare
Texturi Modelarea reliefului

45
 Puncte de interes

INCLUDEREA PROTECţIEI PEISAJULUI ÎN PLANURILE DE AMENAJARE REGIONALA

46
 1. MEDIUL
I. Protejarea factorilor de mediu
- protejarea surselor de apă prin completarea sistemelor
hidroedilitare cu reţele de canalizare şi staţii de epurare
- depozite de deşeuri ecologice zonaleinstituirea unor
sisteme intercomunale de gestiune a deseurilor
- reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate

- recuperarea marilor platforme industriale prin ecologizare,

echipare corespunzătoare, amenajare peisagistică şi
schimbarea funcţiei în percuri de activităţi
II. Protejarea şi valorificarea durabilă a patrtimoniului natural şi cultural
- reglementarea regimului de vizitare şi valorificare a
elementelor majore de patrimoniu
- zone în care va fi susţinută plantarea de vegetatie
forestieră
- zone în care se va urmări conservarea peisajelor montane
valoroase

- zone în care se va urmări valorificarea economică a

patrimoniului etnografic (prin producţie manufacturieră,
turism sau evenimente culturale)
***

47
- BIBLIOGRAFIE:
I. Cristea Doina – Oraşul şi mediul, ilustraţie curs – imagini CD, Biblioteca UAUIM,
2007
II. Ioanid Virgil - Mediu şi urbanism, Editura Ştiintifică, Bucureşti, 1992
III. Rey Violette, Groza Octavian, Ianoş Ioan, Pătroiescu Maria - Atlas de la
Roumanie, Collection „Dinamiques de Territoire”, Ed. Reclus, La Documentation
Francaise, 2000
IV. UE, Comisia Europeană - Charter on Sustainable European Cities, Leipzig, 24 /
25 May 2007
V. UE, Comisia Europeană -Territorial Agenda of the European Union -, Leipzig, 24 /
25 May 2007
VI. LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI nr. 137 din 29 decembrie 1995, publicată în
Monitorul Oficial cu numărul 304 / 30 decembrie 1995
VII. PLANUL DE AMENAJARE A TERITORIULUI NAŢIONAL – Secţiunea II Ape
VIII. PLANUL DE AMENAJARE A TERITORIULUI NAŢIONAL – Secţiunea III Zone
Protejate
IX. PLANUL DE AMENAJARE A TERITORIULUI NAŢIONAL – Secţiunea V Zone
de risc.

***

48