CAPITOLUL I

Particularităţi ale pildelor NT; încadrare literară

Definire
Termenii pildă, parabolă, reprezintă traducerea substantivului grecesc
parabolh, (parabolë) şi potrivit DEX înseamnă ceva care poate servi drept
învăţătură; model; exemplu, un fapt concret care ilustrează o teză; povestire
alegorică cu un cuprins religios sau moral, producţie literară cu caracter
moralizator. Desigur, termenul grecesc are o semnificaţie mult mai cuprinzătoare
în textele Evangheliilor, pildele fiind destul de variate în ce priveşte natura lor
literară: proverb Lc. 4: 23; 6: 39; metaforă sau o zicere figurativă Mc. 7: 14-17;
comparaţie Mat. 13: 33; Mc. 4: 30-32; contrast Lc. 18: 1-8; povestire simplă Lc. 13:
6-9; povestire complexă Mat. 22: 1-141. Conţinutul lor vizează aspecte din viaţa
reală, deşi anumite detalii nu sunt neapărat realiste (datoria de 10.000 de talanţi din
Mat. 18: 24; sămânţa de muştar nu este cea mai mică Mat. 13), însă exagerarea a
fost intenţionată cu un scop precis, în acest caz o datorie imensă şi omeneşte
imposibil de acoperit, în timp ce imaginea seminţei era utilizată proverbial pentru
a indica ceva foarte mic.
Ele au fost concepute pentru a provoca gândirea determinându-i pe
ascultători să formuleze judecăţi de valoare şi în consecinţă să ia o decizie pentru
un anumit tip de comportament sau atitudine. Astfel, pildele rostite de Cristos şi

1
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, ed. Daniel G. Reid, trad. Lucian Ciupe şi Timotei
Manta, Casa Cărţii, Oradea, 2008, p. 1065; Robert H. Stein, An introduction to the parables of Jesus, Westminster
John Knox Press, 1981, p. 18-22.

1
redactate de evanghelişti, sugerează care sunt aşteptările pe care Dumnezeu le are
de la oameni în circumstanţe specifice.
Iată câteva definiţii formulate de diferiţi cercetători:
Pildele sunt „considerate forme didactice care prezentau ascultătorilor
ilustraţii interesante din care aceştia puteau să extragă adevăruri morale şi
religioase; pilda este comparaţia care nu este clară imediat sau o povestire
descriptivă scurtă, menită de obicei să redea un singur adevăr sau să răspundă unei
singure întrebări” 2 . (Observaţie: Pilda semănătorului răspunde într-adevăr la o
întrebare, care sunt reacţiile oamenilor vizavi de Cuvântul proclamat? Însă
răspunsul formulat conţine patru adevăruri principale).
„Parabolele sunt povestiri pământeşti care ilustrează adevăruri cereşti”3;
„Pildele sunt comparaţii între realităţi eterne, transcendentale, şi ceea ce era
familiar experienţei umane comune”4.
„O parabolă este o modalitate de exprimare prin care este realizată o
comparaţie între Împărăţia, acţiunile şi aşteptările Lui Dumnezeu, şi un aspect din
această lume, real sau imaginar”5.

Interpretarea pildele de-a lungul istoriei

Până la sfârşitul sec. al XIX-lea, metoda cea mai folosită de utilizare a
pildelor a fost alegorizarea acestora6, deşi au fost şi excepţii ce pot fi observate de
exemplu la Ioan Crisostom, la Jean Calvin. Din perspectivă alegorică, fiecare
element al pildei înseamnă altceva, având un sens suplimentar. De aceea, alegoria

2
I. H. Marshall, „Pilda” în Dicţionar Biblic, ed. J. D. Douglas, trad. Liviu Pup şi John Tipei, Cartea creştină, Oradea,
1995, p. 1025-1026.
3
Robert H. Stein, An introduction to the parables of Jesus, p. 27.
4
Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, Wm.B.Eerdmans Publishing, Grand Rapids, 2000, p. 2.
5
Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, p. 3.
6
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1063.

2
presupune descifrarea mesajului „codificat” de imaginile folosite. Este de
notorietate abordarea Pildei samariteanului milostiv de Augustin7:

Omul care se cobora de la Ierusalim era Adam;

Ierusalimul era oraşul ceresc de unde a căzut Adam;
Ierihonul era luna i. e. natura muritoare a lui Adam
Hoţii erau diavolul şi îngerii lui;
Faptul că l-au dezbrăcat era jefuirea lui Adam de nemurire
Faptul că l-au bătut era atragerea lui Adam în păcat;
Faptul că l-au lăsat aproape mort însemna că Adam era mort spiritual trăind
doar fizic, deci pe jumătate;
Preotul şi levitul erau preoţia şi lucrarea VT;
Samariteanul era Cristos
Faptul că i-a legat rănile era legarea neputinţei cauzate de păcat
Untdelemnul era mângâierea prin speranţa
Vinul era îndemnul de a lucra cu râvnă
Dobitocul era carnea întrupării Lui Cristos
Hanul era Biserica;
A doua zi era vremea de după înviere
Cei doi dinari erau fie promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare,
fie cele două porunci ale iubirii;
Hangiul era Pavel.

Iată şi alegorizarea lui Origen:

Victima -Adam
Ierusalim -Paradisul
7
Augustin, Quaest. Evang. II, 19.

3
 Ierihon -Iadul
Hoţii – îngeri răi, demonii
Preotul – Legea
Levitul – poorocii
Samariteanul – Domnul Isus
Rănile – neascultarea
Măgarul – trupul Domnului
Hanul – biserica (îi primeşte pe toţi cei care intră în ea)
Hangiul – conducătorul bisericii (Duhul Sfânt )
Promisiunea de revenire a Samariteanului – a doua venire a Domnului Isus.

În mod evident, Cristos nu a intenţionat aşa ceva când a rostit pilda pentru
ascultătorii săi chiar dacă asemenea paralele pot părea interesante. Lecţia oferită de alegorie
depinde de interpretarea detaliilor decodificate, pe când lecţia unei pilde trebuie desprinsă
din concluzia acesteia sau din concluzia pe care ascultătorul trebuie să o formuleze.
Începând cu anii 1889 Asolf Jülicher publică o lucrare prin care pledează împotriva
alegorizării pildelor negând că Isus Cristos ar fi utilizat alegoria8. Potrivit lui Jülicher în
fiecare pildă ar trebui căutat un singur aspect central.
Perioada anilor 1935-1970 este marcată de influenţa ideilor lui C. H. Dodd şi J.
Jeremias. Aceştia au căutat să înţeleagă mesajul pildelor dintr-o perspectivă istorică
plecând de la contextul lor istoric şi escatologic. Premisa interpretării tuturor pildelor
pentru Dodd a fost escatologia realizată în timp ce Jeremias a pornit de la premisa unei
escatologii în curs de realizare9.

8
Pentru o schiţă istorică privind interpretarea pildelor vezi K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului
Testament,, p. 1063-1065. Vezi de asemenea, Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, p. 11-17;
Craig L. Blomberg, Interpreting the Parables, InterVarsity Press, Downers Grove, 1990, p. 30-50; Bernard Brandon
Scott, Hear then the Parable, a Commentary on the Parables of Jesus, Fortress Press, 1991, p. 42-51.
9
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1064.

4
 Alte perspective moderne abordează pildele existenţialist (prin pilde, Isus Îşi
exprimă înţelegerea propriei existenţe a. î. această existenţă este pusă la dispoziţia
ascultătorilor), structuralist (dezinteresaţi de aspectul istoric şi intenţia autorului, interes
pentru a compara motivele, funcţiile, contrastele, concluziile) şi literar (se concentrează pe
tehnicile şi scopurile evangheliştilor, astfel încât înţelesul textelor este determinat de
interacţiunea dintre text şi cititor – o soluţie extrem de subiectivă). În studiile recente se
constată tendinţa de a compara pildele Mântuitorului cu pildele evreieşti ceea ce provoacă
la o reconsiderare a interpretărilor anterioare10. Astfel pildele trebuie înţelese privind mai
ales la fundalul evreiesc decât la cel grecesc, ceea ce ar putea susţine o revenire la
interpretarea alegorică din perspectiva pildelor alegorice evreieşti11. Opiniile mai recente se
îndepărtează tot mai mult de insistenţa lui Jülicher în a căuta un singur aspect central,
considerând adeseori şi detaliile pildelor au putut avea o semnificaţie implicită, aşa cum se
observă în Pilda semănătorului sau Pilda neghinei.

Încadrare literară
Părerile cercetătorilor cu privire la numărul pildelor în textul Evangheliilor variază :
30, 40, 65, ele incluzând alături de parabole explicite, întrebări, rostiri scurte parabolice,
proverbe12.
Unele pilde sunt redactate de doi sau trei evanghelişti, însă forumulările şi
contextele diferă, de ex. Pilda talanţilor Mat. 25: 14-30 şi Lc. 19: 11-27. Este plauzibil să
presupunem că Însuşi Cristos a reformulat conţinutul unei pilde pe care a folosit-o de mai
multe ori în contexte diferite şi pentru un auditoriu diferit. De asemenea, urmărind un scop
specific, evangheliştii au putut insera pildele într-un context diferit de cel în care pilda a
fost rostită iniţial, învăţătura ei slujind foarte bine scopului respectiv. Această ultimă
10
Pentru o schiţă istorică privind interpretarea pildelor vezi K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului
Testament, p. 1063- 1065; Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, p. 12-17.
11
Craig L. Blomberg, Interpreting the Parables, p. 36-37.
12
Pentru o analiză în acest sens vezi Robert H. Stein, An introduction to the parables of Jesus, p. 22-26. Arland J.
Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, p. 3-5.

5
afirmaţie este verosimilă fiind ancorată în concepţia că Evangheliile sunt un gen literar
aparte, în care relatarea istorică autentică (evenimentele, faptele) se îmbină cu interesul
didactic şi scopurile teologice ale evangheliştilor (maniera în care sunt folosite învăţăturile,
locul lor, semnificaţia, scopul, aplicaţia). În acest mod, Evangheliile sunt lucrări care
combină istoria cu proclamarea astfel încât ele pot fi predicate.

1. Pericopele NT încadrate în categoria PILDE sunt variate, între ele

existând diferenţe majore din punct de vedere literar, ceea ce afectează în mod
evident interpretarea lor.

a) Pilde autentice, care sunt povestioare scurte, bogate în imagini, având

personaje, acţiune, început şi deznodământ:
Lucrătorii din vie, Mat. 20: 1-16;
Nunta fiului de împărat, Mat. 22: 1-14;
Cele 10 fecioare, Mat. 25: 1-13;
Pilda celor poftiţi la cină, Lc. 14: 15-24
Oaia pierdută, Lc. 15: 1-7;
Fiul risipitor, Lc. 15: 11-32;
Bogatul şi Lazăr, Lc. 16: 19-31;

b) Pilde care sunt comparaţii:

Pilda seminţei de muştar, Mat. 4:3 0-32; Mc. 13:31-32; Lc. 13: 18-19.
Pilda aluatului, Mat. 13: 31-32; Mc. 4:30-34; Lc. 13: 18-21
Pilda comorii ascunse şi a mărgăritarului, Mat. 13: 44-46.
Pilda năvodului, Mat. 13: 47-49.

6
 Aceste pilde abordează aspecte concrete, reale din viaţa cotidiană, bine
cunoscute şi cu care auditoriul era familiarizat. Cristos le-a inserat în discursul Său
pentru a transmite idei concrete în forma unor ilustraţii comparative.

c) Pilde care se apropie de alegorie sau pe care unii exegeţi le consideră

alegorie:
Pilda semănătorului, Mat. 13: 1-23; Mc. 4:1-20; Lc. 8: 4-18.
Pilda neghinei, Mat. 13: 24-30.
Pilda vierilor răi, Mat. 21: 33-46; Mc. 12:1-9; Lc. 20: 9-19.
Pilda nunţii fiului de împărat, Mat. 22: 1-14.
Pilda celor poftiţi la cină, Lc. 14: 16- 24.

Ceea ce apropie foarte mult unele pilde de alegorie este faptul că detaliile
majore ale pildelor sunt concepute pentru a reprezenta altceva. Ceea ce le
diferenţiază însă de alegorie este funcţia lor13 . Dacă funcţia alegoriei este de a
sugera noţiuni abstracte sau de a determina auditoriul să se gândească nu la ceea ce
se spune, ci la ceea ce se doreşte de fapt a fi spus, pildele de mai sus au fost
concepute pentru a ilustra printr-o povestioară paralelă o anumită realitate
provocând în acest mod un răspuns din partea auditoriului. De aceea, pentru unii
comentatori deşi au trăsături specifice alegoriei, astfel de pilde nu sunt alegorie
propriu-zisă. Astfel de observaţii sunt insuficiente pentru mulţi cercetători de aceea,
presupusa distincţie între aceste pilde şi alegorie rămâne în continuare o problemă
disputată.

13
Pentru o analiză a dihotomiei dintre pilde şi alegorie vezi, Craig L. Blomberg, Interpreting the Parables, p. 30-47;
Peter Rhea Jones, Studying the Parables of Jesus, Smyth & Helwys Publishing, Macon, 1999, p. 23-25.

7
 d) Pilde concepute ca o naraţiune ilustrativă 14 , ilustrând prin exemplele
pozitive sau negative un anumit tip de comportament care trebuie imitat sau evitat.
Pilda samariteanului milostiv, Lc. 10: 25-37
Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, Lc. 12: 13-21
Pilda bogatului nemilostiv, Lc. 16: 19-31
Pilda vameşului şi fariseului, Lc. 18: 9-14

e) Unii comentatori încadrează în categoria pildelor proverbele şi rostirile

scurte metaforice, parabolice, care amintesc de zicerile din textele înţelepciunii
ebraice:
„voi sunteţi lumina lumii” Mat. 5: 14
„voi sunteţi sarea pământului” Mat. 5: 13
„nu puteţi sluji la doi stăpâni” Mat. 6: 24
„nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi nu aruncaţi mărgăritarele în gura
porcilor” Mat. 7: 6.
„nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” Mc. 2: 17a
„doctore, vindecă-te pe tine însuţi” Lc. 4: 23
Totuşi, asemenea rostiri joacă mai degrabă un rol ilustrativ.

2. Unele pilde sunt plasate într-un context clar, în timp ce alte pilde sunt
redactate „fără context” sau detaşate de contextul lor iniţial, ca de exemplu:
Pildele Împărăţiei, Matei 13;
Pilda lucrătorilor în vie, Mat. 20: 1-16;
Pilda nunţii fiului de împărat, Mat. 22: 1- 14;
Pilda ispravnicului nedrept, Lc. 16: 1-8.

14
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1065.

8
 Desigur, toate pildele vizează realităţi ale Împărăţiei însă grupul celor din
urmă sunt în mod specific utilizate pentru a ajuta la înţelegerea Împărăţiei.

TABEL CU PILDELE ŞI RFERINŢELE LOR

Pilda Matei Marcu Luca

01. Pilda lămpii puse sub obroc15 5: 14-15 4: 21-22 8: 16,11:33
02. Pilda tatălui şi cererea copiilor 7: 9-11 11: 11-13
03. Pilda cu pomul bun şi pomul rău 7: 16-20
04. Pilda celor două case 7: 24-27 6: 47-49
05. Pilda nuntaşilor 9: 15 2: 19-20 5: 33-39
06. Pilda petecului nou la haina veche 9: 16 2: 21 5: 36
07. Pilda vinului nou în burdufuri vechi 9: 17 2: 22 5: 37-38
08. Pilda legării omului tare 12: 29-27 3: 22-27 11: 21-23
09. Pilda semănătorului 13: 3-8,18-23 4: 3-8,14-20 8: 5-8,11-15
10. Pilda luminii şi a măsurii 4: 21-25 8: 16-18
11. Pilda cu sămânţa ce creşte în ascuns 4: 26-29
12. Pilda neghinei 13:24-30,36-43
13. Pilda grăuntelui de muştar 13: 31-32 4: 30-32 13: 18-19
14. Pilda aluatului 13: 33 13: 20-21
15. Pilda comorii ascunse 13: 44
16. Pilda mărgăritarului de preţ 13: 45-46
17. Pilda năvodului 13: 47-50
18. Pilda gospodarului 13: 52

15
Pildele scrise cu caractere italice sunt mai degrabă ilustraţii decât pilde propriu-zise, însă unii comentatori le
consideră pilde.

9
19. Pilda oii rătăcite 18: 12-14 15: 4-7
20. Pilda robului nemilostiv 18: 23-35
21. Pilda lucrătorilor viei 20: 1-16
22. Pilda celor doi fii 21: 28-32
23. Pilda vierilor 21: 33-46 12: 1-12 20: 9-19
24. Pilda nunţii fiului de împărat 22: 1-14
25. Pilda smochinului 24: 32-35 13: 28-29 21: 29-31
26. Pilda cu hoţul care vine noaptea 24: 43 12: 39
27. Pilda ispravnicului credincios şi 24: 45-51 12: 42-48
înţelept
28. Pilda celor zece fecioare 25: 1-13
29. Pilda talanţilor 25: 14-30 19: 12-27
30. Pilda oilor şi caprelor 25: 31-46
31. Pilda robului veghetor 13: 34-37 12: 35-40
32. Pilda copiilor mofturoşi 7: 31-35
33. Pilda celor doi datornici 7: 41-43
34. Pilda samariteanul milostiv 10: 25-37
35. Pilda prietenului de la miezul nopţii 11: 5-8
36. Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina 12: 16-21
37. Pilda smochinului neroditor 13: 6-9
38. Pilda smereniei la ospeţe 14: 7-14
39. Pilda celor poftiţi la cină 14: 15-24
40. Pilda turnului neterminat 14: 28-30
41. Pilda împăratului războinic 14: 31-33
42. Pilda banului pierdut 15: 8-10
43. Pilda fiului risipitor 15: 11-32

10
44. Pilda administratorului necredincios 16: 1-9
45. Pilda robului netrebnic 17: 7-10
46. Pilda cu bogatul şi Lazăr 16: 19-31
47. Pilda judecătorul nedrept 18: 1-8
48. Pilda vameşului şi a fariseului 18: 9-14
49. Pilda polilor 19: 11-27

Rolul pildelor

Conţinutul pildelor utilizate de Cristos nu trebuie considerat dintru început

drept ficţiune. Este verosimilă presupoziţia ca unele pilde să aibă o bază reală i. e.
personaje şi evenimente care s-au derulat ca atare. Nu este exclus de exemplu ca
bogatul şi Lazăr, samariteanul şi cel căzut între tâlhari, tatăl şi cei doi fii din Lc. 15,
să fi fost personaje reale.
Intenţia Lui Cristos în utilizarea pildelor ca metodă didactică a fost să
faciliteze posibilitatea de a vedea realităţile dintr-o nouă perspectivă, efectul
produs în acest mod determinând schimbări comportamentale. Această observaţie
nu este valabilă însă în cazul tuturor pildelor, unele, mai ales cele din aşa numitul
grup, Pildele Împărăţiei, putând fi enigmatice pentru ascultători necesitând o
interpretare adecvată şi descoperire (este utilizat substantivul, musth,rion, v. 11), cf.
cu Mat. 13: 10-15. Astfel, deşi toţi puteau să audă acelaşi mesaj, numai cei cărora
le-a fost dat puteau înţelege adevărul despre Împărăţie aşa cum îl proclama Cristos
prin pilde, în timp ce altora nu le-a fost dat16.

16
Vezi de asemenea şi Richard T. France, Matei, Leon Morris (ed.), Scriptum, Oradea, 2008, p. 271.

11
 Scopul utilizării pildelor în predicarea Lui Cristos a fost acela de a stârni
interesul ascultătorilor, de a-i instrui şi de a provoca un răspuns din partea
auditoriului. În privinţa instruirii, mesajul pildelor sugerează un anumit
comportament plăcut şi aşteptat de Dumnezeu, (ex. Pilda samariteanului milostiv),
fie atrag atenţia asupra unor realităţi importante (ex. Pilda cu bogatul şi Lazăr;
atenţie la modul în care folosesc pilda cei care neagă existenţa conştientă după
moartea fizică; cei care neagă existenţa iadului). Reacţia ascultătorilor care prin
mesajul pildei, erau surprinşi în propriul lor stil de viaţă, ipocrizie, condiţie socială
sau atitudine, determina un răspuns practic din partea lor, pozitiv sau negativ. De
asemenea, răspunsul reflecta atitudinea faţă de Cristos şi lucrarea Sa delimitând
astfel poziţiile adoptate. Un aspect fundamental al modului în care pildele au
funcţionat în momentul în care au fost rostite de Cristos în faţa publicului Său îl
reprezintă efectul asupra ascultătorilor, faptul de a fi prinşi şi surprinşi de punctul
culminant al pildei. În mod evident, explicarea şi interpretarea pildelor pierde
tocmai acest efect intenţionat de Mântuitorul. De aceea, destui comentatori
încearcă (unii reuşesc chiar foarte bine) să reformuleze pildele respective în
termenii şi contextul propriului auditoriu contemporan pentru ca acesta să
experimenteze asemănător cu ascultătorii primari, efectul surprinderii pe măsura
ascultării pildei.
Mesajul pildelor reflectă aspecte specifice ale caracterului Împărăţiei,
ascultătorii fiind invitaţi să participe la ea şi să adopte un mod de viaţă
corespunzător valorilor ei. De asemenea, într-un mod surprinzător, ele utilizează
metafore prin care Dumnezeu şi ascultătorii sunt aduşi într-un context deosebit de
familiar. Astfel de metafore care Îl reprezintă pe Dumnezeu, respectiv pe Cristos în
acţiunile lor în raport cu omul, sunt metaforele păstorului, a tatălui, a împăratului, a
proprietarului viei, a mirelui, a stăpânului.

12
 Prin ideea fundamentală avută în vedere, pildele afirmă adevărul despre
oameni şi viaţa lor precum şi adevărul despre ceea ce este corect şi corespunzător
Împărăţiei. Unele pilde au fost concepute pentru a exprima mai mult decât un
singur adevăr central (Pilda fiului risipitor, Lc. 15: 11-32; Pilda cu bogatul şi
Lazăr, Lc. 16: 19-31; Pilda nunţii fiului de împărat, Mat. 22: 1-14; Pilda cu oaia
pierdută, Mat. 18: 10-14; Lc. 15: 1-10) „multe parabole transmit două sau trei
adevăruri şi pot exista anumite corespondenţe între o anumită parabolă şi realitatea
pe care o înfăţişează” 17 . Ele nu reprezintă însă pericope ale căror detalii să
constituie o bază fundamentală pentru doctrină, deşi adevărul ilustrat este
fundamentat doctrinar în întregime.
Pentru ca pildele să joace un rol apropiat celui iniţial, sarcina exegetului în
mod specific şi a cititorilor în general, este aceea de a identifica corect punctele de
referinţă pentru a înţelege ce i-a surprins pe ascultătorii primari sau care a fost
efectul punctului culminant al pildei. Cum au fost ei prinşi de pilda respectivă şi
cum ne-ar fi prins pe noi dacă am fi fost în locul lor pentru a recâştiga efectul
respectiv în contextul actual şi experienţa personală.
Din punct de vedere didactic, utilizarea pildelor prezintă avantaje deosebite:
- este uşor de reţinut, de memorat şi de redat ulterior; facilitează transmiterea
adevărurilor conţinute;
- provoacă la reflexie, stimulează gândirea, surprinde ascultătorul în propria
lui experienţă;
- are un caracter universal;
- învăţătura intenţionată nu este prezentată abstract, ci într-un mod relevant
prin corelarea acesteia la experienţele concrete din viaţa ascultătorilor.

17
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1063.

13
 Abordarea exegetică a pildelor

În realizarea acestui demers vom urmări două aspecte importante: (1)

identificarea auditoriului şi a contextului; (2) identificarea punctelor de referinţă
ale pildei, punctul culminant şi momentele de turnură care surprind. În scopul unei
interpretări pertinente, pilda trebuie citită şi recitită pentru observaţii cât mai
corecte.
(1) Identificarea auditoriului şi a contextului pildei. În sensul acesta vom
privi pildele din două perspective importante: (a) perspectiva circumstanţelor în
care a fost spusă pilda iniţial, atunci când acest lucru este posibil şi (b) perspectiva
oferită de contextul canonic sau locul şi rolul pildei în textul Evangheliei, i. e.
contextul în care scriitorul Evangheliei a aşezat pilda.
(a) Adesea textele indică auditoriul, iar sarcina exegetului este să observe
sau să studieze care erau prejudecăţile acestora, interesele, convingerile,
comportamentele şi obiceiurile, întrebările, preocupările, atitudinea faţă de Cristos
şi maniera în care El aborda circumstanţele, etc. În acest mod se obţine o imagine a
persoanelor respective care permite înţelegerea modului în care acestea se
identificau cu pilda pe măsură ce era rostită de Mântuitorul. O astfel de înţelegere
oferă de asemenea, posibilitatea intuirii efectului intenţionat de Cristos. Conştienţi
de prăpastia culturală dintre cititorul sau ascultătorul modern şi ascultătorii iniţiali,
exegetul are nevoie de ajutor suplimentar oferit de literatura de specialitate
(dicţionare, enciclopedii, studii exegetice, istorice, etc.), pentru a pătrunde în
atmosfera şi obiceiurile primei jumătăţi a sec. I din Palestina. În general pildele
caută să ofere răspuns unei întrebări, atitudini sau prejudecăţi cu care se confruntau
ascultătorii iniţiali, chiar dacă uneori ei nu erau conştienţi de întrebarea, atitudinea
sau prejudecata respectivă. Pilda avea scopul de a scoate la suprafaţă tocmai aceste
realităţi şi aceasta într-un mod care să-i surprindă.

14
 Un demers important este identificarea funcţiei pildei respective care
implică descoperirea scopului pentru care Cristos a rostit pilda. Vom răspunde la
întrebările, De ce a spus Cristos pilda acum? Cine sunt cei care au auzit-o? La ce
întrebare (problemă, provocare) răspunde ea?
[Aplicaţie: Să considerăm Mat. 20: 1-16 şi observând contextul pildei, să răspundem la întrebări.
Pilda ilustrează o dimensiune a Împărăţiei. Anterior, în 19: 16-24 este relatat episodul cu tânărul bogat.
Acesta nu este pregătit să renunţe la orice ar putea să-l mai împiedice pentru a-L urma pe Isus. Petru
întreabă: „Noi am lăsat totul şi Te-am urmat. Noi ce răsplată vom avea?” v. 27. Domnul îi răspunde în v.
28-29. Însă aduce o completare neaşteptată revelând un adevăr important în v. 30: „dar mulţi din cei
dintâi vor fi cei de pe urmă, iar cei din urmă vor fi cei dintâi”. Pilda este legată de contextul anterior prin
conjuncţia ga,r fiindcă, şi răspunde într-un fel la întrebarea ce răsplată vom avea, explicând şi ce înseamnă
cei din urmă vor fi cei dintâi, 20: 16. Considerând aceste observaţii, nu este dificil să răspundem la
întrebările de mai sus.]

(b) Activitatea editorială a sinopticilor poate fi urmărită în mai multe

aspecte printre care şi modul în care şi-au ordonat materialul pentru a servi unor
scopuri teologice. De aceea, mai evident decât contextul iniţial, pentru cititorul
contemporan poate fi contextul mai larg al Evangheliei, ceea ce poate sugera că
pilda a fost inclusă într-o anumită secţiune pentru a ilustra sau evidenţia cititorilor
o anumită temă. De exemplu, Pilda cu oaia rătăcită este amplasată de Luca într-un
context în care se are în vedere pocăinţa celor păcătoşi, 15: 1-7, în timp ce Matei
plasează aceeaşi pilă, însă într-o formă prescurtată 18: 12-14, pentru a ilustra
importanţa şi grija deosebită acordate de Dumnezeu copiilor. În ambele contexte,
învăţătura pildei slujeşte scopului contextual: interesul şi preocuparea Lui
Dumnezeu pentru salvarea şi pocăinţa celor păcătoşi Lc. 15: 7, dar şi pentru ca cei
mici să nu piară Mat. 18: 14. Totuşi, posibilitatea ca Însuşi Domnul să fi folosit
pilda ca atare în ambele contextele rămâne în continuare o alternativă la fel de
pertinentă.

15
 Pentru identificarea funcţiei pildei, vom căuta să descoperim scopul
intenţionat de evanghelist prin inserarea pildei într-o anumită secţiune. Asta
înseamnă să răspundem la întrebarea, De ce a inclus pilda aici?
În sensul acesta vom observa modul în care pilda se armonizează cu planul,
scopul şi structura redacţională la care a recurs evanghelistul. Majoritatea pildelor
au fost incluse în textul Evangheliilor respectând o anumită ordonare tematică:
Matei grupează Pildele Împărăţiei în cap. 13; două pilde în contextul
„discursului eclesiastic” 18: 10 –14 şi 21 – 35; trei pilde în care se reflectă tema
respingerii invitaţiei Lui Dumnezeu din partea lui Israel în 21: 28 – 22: 14; şapte
pilde în care se reflectă tematica escatologiei în secţiunea corespunzătoare din 24:
32 – 25: 46.
Preocuparea lui Luca pentru rugăciune, avere şi cei proscrişi se reflectă şi în
modul în care a inserat pildele în Evanghelia sa: pildele despre rugăciune 11: 5-13
şi 18: 1-4; pildele despre avere 12: 13-21 şi 16: 1-31; pildele despre cei proscrişi
(invitaţia la ospăţ – o reflectare a Împărăţiei) 14: 7-24 şi recuperarea bunurilor
pierdute 15: 1- 32.18
De asemenea, pentru a delimita funcţia pildei vom observa dacă pilda
conţine mai mult decât un singur adevăr şi dacă există mai multe corespondenţe
evidente cu realitatea reflectată (Pilda fiului risipitor Lc. 15; Pilda nunţii din Mat.
22). Vom căuta să identificăm şi întrebarea la care încearcă să răspundă pilda.
Uneori aceasta se află chiar în text: „cine este aproapele meu?” Pilda
samariteanului Lc. 10. Alteori ea poate fi intuită: Este uşor să fii ucenic? – Pilda
turnului neterminat şi a împăratului războinic Lc. 14: 28-33; Dacă Împărăţia este
deja prezentă cum se explică proliferarea răului? – pilda neghinei Mat. 13; Putem
fi siguri că Dumnezeu este interesat să răspundă la rugăciune? – Pilda prietenului
de la miezul nopţii Lc. 11: 5-8 şi cea a judecătorului nedrept Lc. 18: 1-8, etc.
18
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1071.

16
 (2) Pentru a înţelege modul în care ascultătorii iniţiali s-au identificat cu
pilda respectivă este necesară descoperirea punctelor de referinţă, (personajele,
acţiunile, imaginile), punctul culminant şi momentele de turnură care surprind
ascultătorii. Ascultătorii primari se identificau cu aceste puncte de referinţă pe
măsură ce pilda era narată. În acest mod orice turnură a evenimentelor sau aspect
surprinzător producea în fiinţa ascultătorilor un efect deosebit care-i provoca să-şi
schimbe gândirea, să adopte un anumit comportament, să-şi recunoască ipocrizia
sau condiţia. Sarcina exegetului este să încerce să răspundă la întrebări de genul:
Cum s-au identificat ei cu pilda ? Ce au înţeles când au auzit-o?
Detaliile pildelor care dau culoare şi expresivitate povestioarei, comparaţiei
sau ilustraţiei, pot fi folosite în acelaşi mod pentru a da expresivitate interpretării
sau transpunerii conţinuturilor într-un context contemporan, având grijă să nu
formulăm concluzii sau aplicaţii străine de intenţia care s-a aflat în spatele rostirii
iniţiale. De pildă, pornind de la parabola „Bogatul şi Lazăr”, nu vom concluziona
şi nici nu vom face afirmaţii aluzive prin care să se înţeleagă că Isus îi respinge pe
cei bogaţi, că nu-i iubeşte sau că ucenicii autentici nu pot fi şi bogaţi în acelaşi
timp ori că sărăcia este preferabilă bogăţiei. Pilda nu spune aşa ceva.
Interpretarea va implica uneori şi realizarea unor analogii implicite între
punctele de referinţă cu detaliile care le contextualizează şi realităţile Împărăţiei.
De pildă, ce pot reprezenta via, lucrătorii, talanţii, împăratul, tatăl, fiii, oile, etc.
Finalul pildelor are o importanţă deosebită pentru interpretare, concluzia
formulată sau modul în care ea a fost încheiată, reprezentând provocarea
ascultătorilor pentru un răspuns specific sau pentru schimbarea modului de a gândi.
Ajungând la înţelegerea pildei, vom determina adevărul sau adevărurile ei
principale. O aplicaţie eficientă poate fi recrearea pildei pentru ascultătorii moderni,
folosind un limbaj corespunzător experienţei actuale. Acest demers presupune în

17
primul rând o foarte bună înţelegere a pildei şi creativitate pentru a obţine un efect
similar cu cel experimentat de ascultătorii primari.
De asemenea, se vor reliefa lecţiile evidente care pot fi desprinse din pildă:
aroganţa umană, neputinţa şi nevrednicia umană, generozitatea stăpânului în ciuda
lipsei meritelor, certitudinea judecăţii şi răsplătirii, harul divin, etc.
Pildele nu pot constitui o bază pentru formularea unei doctrine, deşi ele sunt
fundamentate doctrinar şi sugerează modalităţi de aplicare a doctrinei.

Principii utile pentru analiza şi interpretarea pildelor:

(a) Citire repetată pentru observarea structurii.
(b) Observarea paralelelor din celelalte Evanghelii.
(c) Observarea aspectelor de ordin cultural, istoric.
(d) Observarea contextului în care a fost spusă pilda iniţial, contextul lucrării
Domnului.
(e) Observarea contextului în care o plasează evanghelistul, având în vedere că
pentru unele pilde contextul în care a fost rostită iniţial nu s-a păstrat. Vom
acorda atenţie şi interesului redacţional în funcţie scopul evanghelistului
(aranjamentul tematic: Pildele Împărăţiei Mat. 13; discursul eclesiastic din
Mat. 18; trei pilde despre respingerea invitaţiei divine de către Israel Mat. 21:
28 – 22: 14; şapte pilde în secţiunea escatologică Mat. 24: 32 – 25: 46).
(f) Determinarea funcţiei. Unele pilde conţin mai mult decât un singur adevăr,
pot ave două puncte culminante (Pilda fiului risipitor; Pilda nunţii fiului de
împărat).
(g) Determinarea semnificaţiei teologice în contextul învăţăturii Lui Cristos.
(h) Se va acorda importanţa cuvenită finalului pildei, concluzia sugerând
scopul formulării ei.

18
 Pildele în contextul proclamării Împărăţiei de către Cristos

Un aspect important pentru înţelegerea învăţăturii Lui Cristos este

înţelegerea semnificaţiei Împărăţiei în concepţia Sa. În cele ce urmează vom
prezenta un rezumat după articolul semnat de K. R. Snodgrass, „Parabole”19.
Accentul principal al pildelor utilizate de Cristos vizează venirea Împărăţiei
Lui Dumnezeu şi ucenicia celor care răspund invitaţiei de intra în ea.
Semnalmentele evidente ale Împărăţiei se manifestau sub ochii ascultătorilor: în şi
prin Persoana Domnului Isus Cristos, Dumnezeu Îşi exercita autoritatea, domnia şi
puterea în vederea iertării păcatelor, pentru înfrângerea răului, toate acestea pentru
a restabili dreptatea conform cu promisiunile VT. De aceea, Împărăţia era deja
prezentă. Împărăţia oferă harul nelimitat al Lui Dumnezeu şi revelează standardele
corespunzătoare acestui har precum şi aşteptările Celui Care oferă harul. Acestea
implică ideea de ucenicie. Din acest motiv, multe dintre pildele Mântuitorului
accentuează dimensiunea prezentă a Împărăţiei. Împărăţia deja a venit într-o
măsură şi se manifestă în contextul lumii acesteia. De aceea, realitatea prezentă
înseamnă coexistenţa răului şi a aspectelor Împărăţiei. Pildele invită oamenii să
intre în Împărăţiei, să-şi asume ucenicia, i. e. trăirea vieţii corespunzător
standardelor Împărăţiei.
Unele pilde anticipează însă aspectele viitoare ale manifestării plenare a
Împărăţiei. Deşi prezentă într-o măsură, desăvârşirea Împărăţiei este aşteptată în
viitor.

19
K. R. Snodgrass, „Parabole” în Dicţionarul Noului Testament, p. 1072-1074. Vezi de asemenea Peter Rhea Jones,
Studying the Parables of Jesus, p. 35-40.

19
 Împărăţia ca realitate prezentă în învăţătura pildelor.

În Mat. 12: 28-29, prezenţa Duhului Sfânt în lucrarea Domnului Isus de

scoatere a demonilor este un indiciu fundamental că „Împărăţia Lui Dumnezeu a
venit peste voi”. Mat. 13 prezintă un grup de pilde grupate de evanghelist tocmai
pentru a contribui la înţelegerea Împărăţiei.
Pilda semănătorului – sugerează că Împărăţia implică proclamarea unui
mesaj pentru oameni şi necesitatea răspunsului uman faţă de provocarea conţinută
în mesaj.
Pilda neghinei – răspunde la întrebarea: Cum se poate să fi venit Împărăţia
dacă răul este încă prezent? Împărăţia este prezentă şi creşte în contextul răului
care proliferează la rândul său. Judecata însă va avea loc în viitor. De aceea, este
nevoie de răbdare şi încredere în Stăpânul Împărăţiei.
Pilda grăuntelui de muştar şi Pilda aluatului – răspund la întrebarea: Cum
poate fi prezentă Împărăţia dacă începutul este atât de nesemnificativ? Ideea
sugerată de parabole este aceea de creştere. Începutul poate fi umil, dar efectele
prezenţei Împărăţiei penetrează şi se extind tot mai mult devenind tot mai mari.
Pilda comorii ascunse şi Pilda mărgăritarului de mare preţ – accentuează
valoarea supremă a Împărăţiei, iar oamenii înţelepţi vor renunţa la orice pentru „a
pune mâna pe ea”.
Pilda nunţii fiului de împărat Mat. 22: 1-14 – atestă că totul este pregătit de
Împărat, invitaţia este adresată tuturor oamenilor, iar ei ar trebuie să vină acum. De
asemenea, este ilustrată şi atitudinea multor oameni vizavi de provocarea intrării în
Împărăţie (vezi şi Lc. 14: 15-24).

20
 Pilda smochinului neroditor Lc. 13: 6-9 – indică spre criza deciziei care ar
trebui să conducă la pocăinţă, precum şi îndurarea şi răbdarea Lui Dumnezeu.
Pildele ospăţului şi Pilda fiului risipitor Mat. 22: 1-14; Lc. 14: 15-24; Lc. 15:
11-32 – reprezintă o expresie a harului Celui care cheamă şi justificările stupide
sau egoiste ale oamenilor care se împotrivesc să răspundă chemării.
Pilda celor doi datornici Lc. 7: 41-42; Pilda oii pierdute, cea a monedei
pierdute şi cea a fiului risipitor, Lc. 15; Pilda robului nemilostiv Mat. 18: 23-35;
Pilda lucrătorilor viei Mat. 20: 1-16 – toate indică spre entuziasmul şi bucuria Lui
Dumnezeu de a face bine oamenilor, căutându-i, chemându-i, acceptându-i.

Aspectul viitor al Împărăţiei în învăţătura pildelor.

Dimensiunea viitoare a Împărăţiei este accentuată în pildele care vorbesc

despre judecată, despre stăpânul care se întoarce pentru a cere socoteală, despre
creştere şi secerişul final: Pilda robilor credincioşi şi necredincioşi Mat. 24: 45-51;
Lc. 12: 41- 48; Pilda celor zece fecioare Mat. 25: 11-13; Pilda talanţilor Mat. 25:
14-30. Intenţia acestor pilde este să-l determine pe om să se decidă pentru o
schimbare în prezent având în vedere viitorul. Ele încurajează credincioşia faţă de
Stăpân, înţelepciunea, pregătirea, implicarea cu râvnă, slujirea intereselor
Stăpânului.

Ucenicia în pildele Mântuitorului.

Scopul tuturor pildelor este motivarea pentru o trăire corectă în prezent.

Tema uceniciei este prezentă fie implicit, fie explicit în majoritatea pildelor.
Pilda constructorului turnului şi cea a împăratului războinic Lc. 14: 28-32 –
provoacă oamenii să ia în considerare preţul uceniciei, aceasta nefiind o sarcină

21
uşoară. Desigur, evaluarea nu sugerează că în urma calculelor unii nu ar trebui să
pornească pe drumul uceniciei, ci faptul că fiecare trebuie să pornească din start cu
o înţelegere clară a preţului şi implicaţiilor ei.
Pilda stăpânului şi a robului său Lc. 17: 7-10 şi Pilda celor doi constructori
de case Mat. 7: 24-27; Lc. 6: 47-49 – concepe ascultarea ca pe ceva ce oamenii ar
trebui să facă, ceea ce aşteaptă stăpânul.
Pilda celor doi fii Mat. 21: 28-32 – accentuează importanţa ascultării
practice prin contrast cu simpla intenţie de a face voia Tatălui. Este accentuată
necesitatea înfăptuirii.
Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina Lc. 12: 16-21; Pilda ispravnicului
nedrept Lc. 16: 1-12; Pilda bogatului nemilostiv şi Lazăr Lc. 16: 19- 31 –
accentuează întrebuinţarea corectă a averilor. Deşi Pilda ispravnicului nedrept
prezintă un grad dificultate în interpretarea ei, intenţia Lui Cristos pare totuşi
evidentă: v. 8-9 reliefează că oamenii acestei lumi înţeleg întrebuinţarea resurselor
mai bine decât înţeleg ucenicii economia Împărăţiei. Ucenicii ar trebui să-şi facă
prieteni printr-o dreaptă utilizare a resurselor nedrepte, banii, care tind să conducă
la nedreptate.
Pilda prietenului de la miezul nopţii Lc. 11: 5-8; Pilda judecătorului nedrept
Lc. 18: 1-8; Pilda fariseului şi a vameşului Lc. 18: 9-14 – evidenţiază importanţa
rugăciunii. În prima se accentuează insistenţa, îndrăzneala de a „ciocăni” şi faptul
că Dumnezeu răspunde la rugăciunile credincioşilor Săi. În a doua se accentuează
convingerea că Dumnezeu ascultă şi răspunde la rugăciunile credincioşilor săi. În
a treia se accentuează atitudinea plină de umilinţă şi pocăinţă a celui ce se apropie
de Dumnezeu prin rugăciune.

22
 CAPITOLUL II

În cele ce urmează vom prezenta succint aspecte fundamentale legate de

context, conţinut şi concluzii pentru câteva dintre pildele NT. În cursul de faţă nu
vom realiza o exegeză detaliată şi completă a textelor. Studenţilor li se recomandă
însă parcurgerea unor comentarii exegetice20 în vederea familiarizării cu această
analiză.

Pildele nuntaşilor, a petecului nou la haina veche

şi a vinului nou în burdufuri vechi
Mc. 2: 21-22; Mat. 9: 16-17; Lc. 5: 35-38

Toţi sinopticii plasează pildele respective în acelaşi context: după pasajul în

care Isus stă la masă în casa lui Levi, pildele fiind o ilustraţie cu scop didactic la
răspunsul dat de Cristos provocării care i-a fost lansată vizavi de obiceiul
ucenicilor lui Ioan şi cei ai fariseilor de a posti des, în timp ce ucenicii Domnului
nu aveau o practică similară evidentă. Înţelegerea pildelor depinde de cadrul care a
determinat formularea lor. Astfel Isus este interpelat de ucenicii lui Ioan, Mat. 9:
14, în legătură cu o situaţie controversată. Atât ei cât şi fariseii urmau o practică
specifică unor oameni temători de Dumnezeu: posteau des. Legea a stabilit un
singur post în Ziua Ispăşirii (Lev. 16: 9; Num. 29: 27), însă desigur, oamenii
evlavioşi obişnuiau să postească în diverse situaţii, (Jud. 20: 26; 1Sam. 7: 6; Dan. 9:
20
Arland J. Hultgren, The Parables of Jesus: A Commentary, Wm.B.Eerdmans Publishing, Grand Rapids, 2000;
Jones, Peter Rhea, Studying Parables of Jesus, Smyth & Helwys Publishing, Macon, 1999; Scott, Bernard Brandon,
Hear then the Parable, a Commentary on the Parables of Jesus, Fortress Press, 1991.

23
3; 1Cr. 10: 12; Estera 9: 31; Zah. 8: 19). Cristos nu abordează problematica
postului în lumina Legii sau a tradiţiei iudaice, ci oferă un răspuns cu semnificaţii
profunde folosind trei pilde: o comparaţie şi două ilustraţii.
După cum nu este potrivit pentru nuntaşi să postească în timpul nunţii, tot
astfel n-ar fi potrivit nici pentru ucenicii Domnului, deoarece Mirele21 era cu ei.
Comparaţia trebuia să-i determine la reflexie profundă: ce semnificaţie putea să
aibă această prezenţă a Mirelui corespunzător aşteptărilor VT, încât nu mai era
cazul să postească. În mod evident o împlinire escatologică, însă nu una completă
deoarece Mirele urma să fie luat de la ei, urmând ca în vremea aceea să postească.
Comparaţia aceasta introduce ilustraţiile care urmează al căror scop didactic
depăşeşte problematica postului, având legătură cu fundamentul şi sistemul
teologic, respectiv tradiţiile iudaismului în care era ancorat postul ucenicilor lui
Ioan şi ai fariseilor.
Prezenţa Lui Cristos, învăţătura şi lucrarea Sa, au marcat începutul unei
vremi noi în care noutatea adusă de El nu urmărea să repare „rupturile” vechiului
sistem de reguli şi legi sau să-l folosească ca fundament (peticul nou la haina veche)
şi nici să implementeze noul în contextul Legii sau al tradiţiilor iudaismului (vinul
nou, proaspăt, în burdufuri vechi). Evanghelia Sa nu era o continuare a tradiţiilor
evreieşti şi nici o reactualizare a Legii. Venirea Lui Cristos, lucrarea şi învăţătura
Sa determină o reevaluare radicală a acestor tradiţii în lumina semnificaţiilor
prezenţei Sale. În mod evident, noutatea la care face referire Cristos sugerează că
„veacul viitor” escatologic, veacul noii creaţii, deja a sosit fiind inaugurat de
venirea şi lucrarea Sa. Concret, cei ce-L vor urma pe Cristos părăsesc iudaismul
intrând în sfera harului, a noului adus de Cristos şi Evanghelia Sa. Nu se pune deci
problema restructurării vechii creaţii, ci are loc o nouă creaţie.

21
Pentru un fundament VT al motivului mirelui, vezi Is. 5: 54-56; Osea 2: 16-23; Ier. 2: 2; Ez. 16.

24
 Învăţătura acestor două ilustraţii rămâne relevantă şi astăzi fiind o
atenţionare importantă în raport cu orice perspectivă legalistă sau ritualistă asupra
creştinismului autentic.

Pilda semănătorului Matei 13: 3-8, 18-23

Pilda aparţine grupului de parabole care abordează tema Împărăţiei cerurilor.

Pilda este spusă iniţial unei mari mulţimi, fiind interpretată ulterior de Cristos
ucenicilor. De aceea, ne vom rezuma doar la câteva observaţii. Punctele de
referinţă ale pildei sunt sămânţa şi tipurile de sol în care ea cade. Nu se insistă
asupra semănătorului. Tipurile de sol ilustrează reacţiile diferite ale oamenilor şi
receptivitatea acestora în interacţiunea cu sămânţa care reprezintă Cuvântul
Împărăţiei i. e. Evanghelia. Foarte probabil, scopul fundamental al pildei vizează în
primul rând grupul ucenicilor, cărora pilda le oferă o perspectivă realistă care să le
permită înţelegerea reacţiilor oamenilor vizavi de provocarea Evangheliei,
realitatea şi cauzele fundamentale, precum şi posibilitatea unei reevaluări personale
a ucenicilor în lumina acestor adevăruri.
Cuvântul doar auzit este uşor „furat” de Satan, v. 19.
Cuvântul primit cu bucurie, neînsoţit însă de înţelegere şi angajament, va
putea fi uşor de lepădat sub presiunea provocărilor vieţii şi a persecuţiilor, v. 20-21.
Cuvântul care pătrunde într-un pământ bun, dar nelucrat şi care continuă să
rămână nelucrat (cu spini), este neproductiv fiind sufocat de îngrămădirea
preocupărilor pentru viaţa aceasta, dar şi datorită seducerii sau înşelăciunii
desfătărilor veacului prezent, v. 22.
Cuvântul care cade în pământ bun aduce rod. Comparând cu celelalte situaţii,
asta implică pe lângă auzire şi înţelegere adecvată urmată de angajament. Rodul
adus trebuie să fie acel produs care este intenţionat de Evanghelie, v. 23.

25
 Pilda neghinei, Matei 13: 24-30 şi 36-43

Pilda este aşezată de Matei în contextul pildelor împărăţiei. Aceste pilde

proclamă Împărăţia în termeni de deja/nu încă. În pasajul 36-43, Însuşi Cristos
interpretează pentru ucenici pilda într-o manieră alegorică. Conform analogiilor
prin care Domnul a interpretat pilda v. 36-43, punctele de referinţă sunt: cel ce
seamănă sămânţa bună; ogorul; sămânţa bună; neghina; duşmanul; secerişul;
secerătorii. Pilda este uşor de înţeles, ceea vom accentua aici este întrebarea la care
încearcă ea să răspundă şi anume: dacă Împărăţia este deja prezentă, cum putem
înţelege existenţa şi proliferarea răului în lume? Răspunsul conţinut în mesajul
pildei denotă că Împărăţia Cerurilor a invadat deja lumea prezentă, în mijlocul
căreia se manifestă şi creşte până la „sfârşitul veacului” v. 40, atunci când în urma
secerişului final şi al judecăţii, Împărăţia se va manifesta pe deplin v. 43.
Interpretând imaginea aceasta în lumina analogiilor făcute de Cristos, se poate
afirma că veacul viitor, noua creaţie, deja au sosit şi sunt prezente în contextul
veacului acestuia. Altfel spus, vedem o suprapunere a două epoci: cea veche şi cea
nouă care se suprapun până la sfârşitul veacului când epoca veche se va sfârşi prin
judecată. Potrivit pildei, prezenţa Împărăţiei se exprimă prin prezenţa şi activitatea
fiilor Împărăţiei, i. e. cei credincioşi, respectiv Biserica (aici sămânţa nu este
Cuvântul ca în Pilda semănătorului). În acelaşi ogor (lumea), au fost semănate şi
seminţele răului (fii celui rău prin care este ilustrată activitatea satanică) care se
dezvoltă simultan cu rodul Împărăţiei (ambele categorii de oameni coexistă). Aşa
se explică de ce răul şi binele se manifestă simultan în veacul prezent. Pilda anunţă
însă cele două destine distincte spre care se îndreaptă fiecare din cele două
categorii.

26
 Pilda grăuntelui de muştar, Mat. 13: 31-32

Cristos nu oferă explicaţii, însă pilda vorbeşte despre un început modest,

nesemnificativ (grăuntele de muştar este cel mai mic, proverbial) şi de o creştere
viguroasă. Se poate intui în spatele acestor imagini începutul umil şi expansiunea
viguroasă a creştinismului ca promotor şi manifestare a Împărăţiei cerurilor, în
contextul veacului prezent. Imaginea păsărilor care-şi fac cuiburi ar putea întări
doar imaginea plantei de muştar care a crescut atât de mare dintr-o sămânţă atât de
mică. Ioan Crisostom consideră că pilda ilustrează Evanghelia care se va răspândi
pretutindeni 22 . Mulţi comentatori consideră că Isus a dorit să spună mai mult,
vorbind despre imaginea unui creştinism atât de extins încât adăposteşte inclusiv
sistemele religioase false 23 . Alţii presupun că imaginea cuiburilor din ramuri
implică faptul că gruparea creştinismului va include deopotrivă credincioşi şi
necredincioşi24, în timp ce alţi comentatori fac asocieri cu textele profetice ale VT
(Ez. 17: 23; 31: 6; Dan. 4: 9, 18) văzând în păsări şi cuiburile lor oamenii din toate
popoarele care găsesc refugiu şi hrană în Biserică25.

22
Ioan Crisostom, Omilii la Matei, D. Fecioru (trad.), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti,
1994, p. 539.
23
William McDonald, Comentar la Noul Testament, Doru Motz (trad.), CLV, Bielefeld, 1998, p. 74.
24
Louis A. Barbieri, „Matei” în Comentariu al Noului Testament, John F. Walvoord; Roy B. Zuck (eds.), Octavian
Verlan; Gelu Leontiuc (trad.), Multimedia, Arad, 2005, p. 50.
25
Gerhard Maier, Matei, p. 457.

27
 Pilda aluatului Mat. 13: 33

Pilda presupune o interpretare similară cu cea despre grăuntele de muştar

privind creşterea Împărăţiei, contrar unora26 care consideră că aluatul se referă la
proliferarea răului în vremea harului sau dezvoltarea învăţăturii greşite în interiorul
creştinismului şi a Bisericii. Faptul că aluatul este folosit adesea ca un simbol
pentru rău, nu implică o utilizare similară în toate contextele în care apare; nu vom
dogmatiza această simbolistică. Deoarece pilda este spusă pentru a ilustra
Împărăţia, este mai verosimil să vedem în utilizarea aluatului o accentuare a
evoluţiei şi a dezvoltării sugerate de acesta, puterea sa de penetrare şi transformare,
mai degrabă decât o aluzie la simbolizarea răului. Aşadar, după cum puţin aluat
face să dospească toată plămădeala, tot astfel începutul creştinismului, în aparenţă
modest, (Isus şi cei 12 apostoli) va ajunge să cucerească şi să transforme lumea27.
Iată interpretarea pertinentă pe care o oferă Crisostom: „amestecul vostru în
această mulţime şi nedepărtarea voastră de ea vor face să strălucească puterea
voastră. … Şi după cum aluatul se afundă în făină, dar nu se pierde, ci încetul cu
încetul face ca toată făina să aibă aceeaşi putere ca şi el, tot aşa va fi şi cu predica
voastră”28.

26
De pildă William MacDonald, Comentar la Noul Testament, p. 75.
27
La fel şi Richard T. France, Matei, p. 279; Gerhard Maier, Matei, p. 458; Benedict T. Viviano, „Matei“ în
Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, Raymond E. Brown; Joseph A. Fitzmyer; Roland E. Murphy (coord.),
P. Dumitru Groşan (trad.), Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2007, p. 231; Louis A. Barbieri, „Matei“ în
Comentariu al Noului testament, p. 50.
28
Ioan Crisostom, Omilii la Matei, p. 540.

28
 Pilda comorii ascunse, Matei 13: 44
şi a mărgăritarului de preţ 13: 45-46

Ambele pilde sunt construite în jurul aceleiaşi teme: valoarea supremă a

Împărăţiei şi bucuria deosebită a celui care o găseşte împreună cu disponibilitatea
sa de a renunţa la orice sau de a investi oricât, pentru a intra în posesia ei. Detaliile
primei pilde, identitatea celui care găseşte comoara, caracterul discutabil al faptei
sale (ascunde, nu comunică proprietarului terenului de ce este interesat să-l
cumpere), faptul că vinde tot ce are pentru a obţine banii necesari cumpărării
terenului în care se află comoara, pot constitui puncte de la care să se construiască
anumite analogii, însă cel mai probabil nu a aceasta a fost scopul iniţial al acestor
detalii, ci accentuarea pe care am semnalat-o în prima afirmaţie.

Pilda cu oaia rătăcită Matei 18: 12- 14

şi cu oaia pierdută Luca 15: 1-10

Pilda este inspirată din viaţa pastorală bine cunoscută auditoriului. Vom face
observaţia că Matei relatează o variantă scurtă a pildei, auditoriul fiind ucenicii.
Luca relatează o variantă mai extinsă a pildei, auditoriul fiind un public destul de
amestecat: vameşi, păcătoşi, farisei, cărturari şi desigur ucenicii. Matei foloseşte
pilda pentru a ilustra grija şi preocuparea Lui Dumnezeu pentru copii a căror
salvare o doreşte „nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul din aceşti
micuţi” 18: 14. (o motivaţie extraordinară pentru a acorda prioritate şi atenţie

29
maximă lucrării cu copiii29). Luca o plasează într-un context care vizează pocăinţa
păcătoşilor. Este verosimil să presupunem că Însuşi Cristos a folosit variaţii pe
tema oii pierdute în contexte diferite, iar din acest motiv este dificil de apreciat
măsura în care activitatea editorială a evangheliştilor este responsabilă de utilizarea
diferită a pildei. Această observaţie este valabilă şi în cazul altor pilde.
Întrebarea „Ce părere aveţi?” Mat. 18: 12a, sugerează că pilda reprezintă o
provocare la gândire şi la acceptarea adevărului ilustrat de ea.
La Matei, pilda ilustrează justificativ atenţionarea Lui Cristos adresată
ucenicilor Săi de a evita să-i dispreţuiască pe cei micuţi, 18: 10, deoarece ei erau
obiectul grijii pastorale a Tatălui.
Relatarea pildei în Luca este provocată de atitudinea fariseilor şi cărturarilor
care-l condamnau pe Cristos pentru că îi primea pe păcătoşi şi mânca cu ei, 15: 2,
i.e. era preocupat de soarta lor urmărind să le vestească Evanghelia.
În timp ce la Matei este exprimată posibilitatea ca oaia să se rătăcească
plana,w (verbul este la conjunctiv), în Luca oaia este pierdută avpo,llumi (verbul
este la participiu aorist).
Punctele de referinţă ale pildei sunt:
- păstorul care pleacă în căutarea oii rătăcite/pierdute
- bucuria păstorului dacă se întâmplă să o găsească (în Mat. 18: 13 găsirea şi
recuperarea este probabilă, aspect sugerat de verbul la conjunctiv aorist eva.n
ge,nhtai, în timp ce la Luca căutarea persistă până la găsirea ei, 15: 4).
Lecţia pe care ascultătorii primari trebuiau să o deducă din pildă potrivit
atitudinii lor care au cauzat rostirea pildei, ar trebui să accentueze următoarele
adevăruri: (a) nu dispreţuiţi pe cei pe care-i caută păstorul şi (b) nu condamnaţi

29
Crisostom consideră că cei mici v. 14, respectiv copilaşii din v. 5-6 se referă la oamenii curaţi la inimă şi smeriţi,
chiar dacă în v. 2-4 consideră că este vorba de copilaşii foarte mici, în Omilii la Matei, p. 676-692. Deşi poate părea
plauzibilă interpretarea, considerăm totuşi că Domnul a fost consecvent în utilizarea conceptelor şi a semnificaţiilor
lor.

30
acţiunea de căutare a celor pierduţi/rătăciţi din partea păstorului; dimpotrivă (c) ar
trebui să vă bucuraţi împreună cu păstorul atunci când aceştia sunt găsiţi şi
recuperaţi pentru că asta se întâmplă în ceruri, Luca 18: 6-7. Mesajul pildei este (d)
o mustrare directă adresată liderilor religioşi şi fariseilor, care erau insensibili faţă
de cei cufundaţi în păcat şi nu manifestau un interes special pentru recuperarea
acestora. O altă lecţie indirectă, dar care este implicată este aceea că (e) exemplul
păstorului ar trebui însuşit şi urmat de ucenici. De asemenea, (f) pilda îi asigură pe
cei păcătoşi sau marginalizaţi că sunt în atenţia Lui Dumnezeu fiind obiectul
căutării Lui în vederea salvării; (g) fiecare persoană este importantă fiind obiectul
interesului divin, indiferent cât de mare este turma.
Accentuarea bucuriei pentru găsirea celei pierdute care întrece bucuria
pentru cele 99 nu înseamnă că cele 99 sunt mai puţin iubite30. Este vorba despre
bucuria că cea rătăcită a revenit în turmă. Celelalte 99 nu au fost rătăcite, bucuria
generată de ele este de alt gen. Bucuria păstorului este determinată de faptul că
turma sa este reîntregită.
Cristos explică rostul ilustraţiei prin a arăta că la fel procedează Dumnezeu.
În eventualitatea că oaia rătăcită a fost găsită bucuria păstorului care a plecat în
cătarea ei, este deosebită. Aşa cum păstorul din pildă pleacă în căutarea oii rătăcite
dorind s-o salveze pentru a nu pierii, la fel Dumnezeu nu doreşte pierirea celor
mici, Mat. 18. În Lc. 15, oaia pierdută este cel păcătos, iar revenirea lui în turmă se
referă la pocăinţa acestuia. Bucuria păstorului din pildă este bucuria din cer când
cel păcătos se pocăieşte. Toţi ar trebui să participe la această bucurie, Lc. 15: 6.
Scopul final al pildei sau aplicaţia: o modificare în gândirea ascultătorilor
care să-i provoace la decizia schimbării atitudinii respectiv a comportamentului31

30
Aceasta este perspectiva oferită de Evanghelia după Toma v. 107, unde oaia rătăcită este cea mai preţioasă şi mai
iubită de păstor, Evanghelia după Toma, trad. din coptă, Gustavo-Adolfo Loria-Rivel, Polirom, Bucureşti, 2003, sau
Evanghelia după Toma, trad. Vasile Andru, Orfeu, Bucureşti, 2000.
31
Aceasta se va avea în vedere la finalul fiecărei pilde.

31
faţă de copii la Mate şi faţă de cei rătăciţi sau păcătoşii pierduţi la Luca, în lumina
lecţiilor de la punctele (a, b, c, d, e, f, g) oferite prin pildele respective. Cel mai
important aspect rămâne însă bucuria păstorului care ar trebui împărtăşită de toţi.

Pilda celor 10 fecioare, Matei 25: 1-13

Pilda este amplasată în secţiunea escatologică a Evangheliei. În textele

precedente pildei, Cristos accentuează ideea că Fiul omului nu-şi anunţă timpul
sosirii Lui, de aceea este formulată chemarea la o pregătire constantă pentru
venirea care va avea loc la o dată pe care nimeni nu o poate prezice: 24: 36, 42, 44,
45-51. Ideea este reformulată ca şi o concluzie la pilda noastră. Pilda foloseşte o
imagine cunoscută ascultătorilor primari, un moment specific al unei nunţi
evreieşti32.
Punctele de referinţă sunt următoarele: fecioarele înţelepte şi neînţelepte care
aşteaptă mirele; zăbovirea mirelui şi aţipirea fecioarelor; criza generată de sosirea
bruscă a mirelui care a surprins unele fecioare nepregătite; deznodământul trist
care a presupus separarea celor pregătite de cele nepregătite; recomandarea finală.
Observând împreună aceste aspecte în contextul detaliilor care le însoţesc, devine
clar că pilda se doreşte o avertizare prin care ascultătorii sunt sensibilizaţi şi
responsabilizaţi să procedeze înţelept în vederea pregătirii, astfel încât să nu fie
surprinşi nepregătiţi. Evenimentul pildei trimite desigur la evenimentul revenirii
Lui Cristos. Deşi toate fecioarele se aşteptau să participe la sărbătoare, lipsa de
pregătire le-a descalificat pe unele dintre ele. Cele pregătite au fost separate de cele
nepregătite. Această separare a mai fost anunţată în textul precedent, 24: 40-41, 45-

32
Pentru o perspectivă asupra obiceiurilor legate de căsătorie, vezi J. S. Wright & J. A. Thompson, “Căsătorie” în
Dicţionarul Biblic, p. 207-210.

32
51. Ştiind că ziua aceea va veni într-un moment neaşteptat este înţelept din partea
ascultătorilor să se pregătească corespunzător pentru a nu fi surprinşi nepregătiţi.
Când Mirele va sosi, va fi prea târziu pentru cei surprinşi nepregătiţi să mai
schimbe ceva, sau să se mai pregătească.
Interpretarea detaliilor pildei rămâne o problemă disputată. Plecând însă de
la elementele majore ale pildei pot fi făcute analogii pertinente, foarte probabil
intenţionate în formularea iniţială. Astfel că spatele mirelui se află Însuşi Mesia,
Fiul omului, nunta din pildă fiind o imagine metaforică pentru a descrie revenirea
Lui Cristos, începutul erei mesianice. Potrivit VT, Dumnezeu a fost adesea numit
mirele, iar Israel mireasa Lui, Is. 54: 4-5; 62: 5; Ier. 2:2; Osea 1-333. Faptul că
acum Cristos foloseşte aceeaşi imagine pentru Sine ar putea sugera asumarea unor
atribute divine, vezi şi Mat. 9: 15; Ioan 3: 29. Fecioarele reprezintă oamenii care
aşteaptă şi speră să participe la nunta Mirelui. Separarea care are loc în final indică
spre două categorii de oameni: cei care se pregătesc şi sunt gata să-L întâmpine pe
Mire şi cei care nu se pregătesc şi nu sunt gata să-L întâmpine. A alegoriza însă
detaliile pildei, [untdelemnul 34 , candelele, numărul fecioarelor, identitatea lor
(evreii din vremea Necazului cel Mare sau Biserica. Oricum învăţătura şi
aplicaţiile pot fi extrase corespunzător pentru fiecare grup35), miezul nopţii, aţipirea,
cei ce vând untdelemn, acţiunea de a cumpăra, odaia de nuntă], este dincolo de
intenţia iniţială a Domnului Isus şi capacitatea de înţelegere sau spiritualizare a

33
Richard T. France, Matei, introducere şi comentariu, (ed.) Leon Morris, Scriptum, Oradea, 2008, p. 423.
34
William McDonald consideră că untdelemnul Îl reprezintă pe Duhul Sfânt, Comentar al Noului Testament, p. 116,
în timp ce Gerhard Maier consideră că este vorba despre viaţa nouă din Dumnezeu, Evanghelia după Matei, Lumina
lumii, Korntal, 2000, p. 853.
35
Louis A. Barbieri, Jr., consideră că fecioarele reprezintă pe Israel care aşteaptă întoarcerea Lui Mesia, Mirele Care
se întoarce din cer ca Rege împreună cu mireasa Lui – Biserica. Evreii din Necaz vor fi unii dintre oaspeţii invitaţi la
nuntă, „Matei” în Comentariu al Noului Testament, John Walvoord & Roy B. Zuck (eds.), p. 77; în interpretarea lui
Gerhard Maier fecioarele îi reprezintă pe ucenici, Evanghelia după Matei, p. 852-853. Crisostom în schimb preferă
să alegorizeze: candelele reprezintă darul fecioriei, al curăţirii şi sfinţeniei; untdelemnul reprezintă iubirea de oameni,
milostenia, ajutorul dat celor nevoiaşi; au aţipit sugerează moartea unora până la venirea Domnului; cei ce vând
untdelemn sunt săracii, Omilii la Matei, p. 886-888.

33
ascultătorilor primari, deşi fiecare detaliu se pretează la aşa ceva, iar paralele
ilustrative pot fi într-adevăr făcute.
Bineînţeles, întrebarea „cum să ne pregătim?” ar trebui să primească un
răspuns în lumina întregii învăţături a NT.
La fel ar trebui investigat ce înseamnă a fi înţelept şi neînţelept în ceea ce-i
priveşte pe cei care aşteaptă Mirele.
Anumite detalii ale pildei sunt valoroase pentru a da culoare interpretării:
- Zăbovirea mirelui – venirea iminentă implică totuşi o întârziere (asta nu este
o scuză pentru a nu te pregăti).
- Aţipirea tuturor – până la venirea Mirelui viaţa continuă normal; venirea Lui
are loc într-un moment neaşteptat.
- Refuzul fecioarelor înţelepte de a da din untdelemnul lor celor neînţelepte –
o imagine a adevărului că nimeni nu se poate sprijini pe starea de pregătire a
altuia.
- Uşa care s-a încuiat – există un prea târziu.
Avertismentul final din v. 13 rezumă mesajul care s-a dorit transmis de
Cristos fiind un apel pentru o pregătire constantă.

Pilda Samariteanului milostiv, Luca 10: 25-37

Ocazia: un învăţător al Legii adresează Lui Cristos întrebarea, „ce trebuie să

fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus răspunde prin două întrebări prin care
îndreaptă atenţia spre VT. Învăţătorul Legii răspunde corect citând din Deut. 6: 5 şi
Lev. 19: 18, iar Domnul încuviinţează răspunsul şi-i recomandă să procedeze exact
aşa cum cere Legea, şi va avea viaţa. Învăţătorul Legii a înţeles implicaţia spuselor
Lui Isus, ştiind că nimeni nu poate împlini perfect Legea şi a cătat să se protejeze

34
punând o nouă întrebare, „cine este aproapele meu?”. Domnul i-a oferit un
răspuns surprinzător, nu în maniera în care se obişnuia atunci să se discute
problematica aproapelui în cercurile iudeilor.
Punctele de referinţă ale pildei sunt: omul tâlhărit şi rănit, preotul, levitul,
samariteanul. Preotul şi levitul dovedesc insensibilitate faţă de necazul şi pericolul
celui jefuit, posibil şi din considerente religioase sau etnice. Un samaritean
(persoană dispreţuită de iudei), se dovedeşte milos şi preocupat să-l salveze pe cel
aflat în nevoie. Acesta a depăşit orice bariere, interes personal, apartenenţă etnică,
expunerea la anumite pericole, şi a răspuns nevoii în care se afla persoana aflată în
pericol. Explicaţia de final „Du-te fă la fel!” sugerează că aproapele este oricine se
află în nevoie şi poate primi ajutorul nostru. Desigur, faptul că unul dispreţuit de
iudei a demonstrat mai multă milă decât reprezentanţii iudeilor a fost şocant.
Învăţătorul s-ar fi putut identifica cu levitul, dar nici într-un caz cu samariteanul. În
acest mod indirect, Cristos a scos la suprafaţă prejudecăţile şi atitudinea faţă de
samariteni, adevăr care-i descoperea pe iudei drept persoane care împlineau Legea
incomplet, fie într-un mod eronat, aflându-se astfel în pericol. Faptul că Isus
aprobă împlinirea Legii în privinţa iubirii aproapelui, nu susţine ideea mântuirii
prin fapte, dimpotrivă accentuează adevărul că nimeni nu poate îndeplini perfect
standardele, lăsând întrebarea învăţătorului Legii deschisă în continuare.

Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, Luca 12: 16-20

Auditoriul primar erau mulţimile de oameni strânse ca să-L asculte pe

Domnul, 12: 1. Pilda vine ca un răspuns la solicitarea unui om adresată Lui Cristos
pentru a-i face dreptate în împărţirea moştenirii. Ea ilustrează avertismentul
împotriva lăcomiei de bani şi a învăţăturii care justifică acest avertisment: „viaţa

35
cuiva nu stă în belşugul avuţiilor lui” v. 15. Într-un fel pilda oferă învăţătură
ambilor fraţi aflaţi în conflict. Personajul pildei este un om pentru care trăirea vieţii
şi perspectiva asupra ei, se rezumă la cele materiale fiind ignorant şi neinteresat de
perspectiva Lui Dumnezeu asupra vieţii. Pilda surprinde prin ironia sorţii acestuia,
însă o soartă controlată de Dumnezeu, şi prin felul în care Dumnezeu îl apelează pe
omul respectiv: nebunule! Tema pildei este nebunia de a trăi pentru avuţii ignorând
caracterul trecător al vieţii pământene şi iminenţa morţii. Viaţa înseamnă mult mai
mult decât trăim acum. Ignoranţa şi iresponsabilitatea vizavi de viaţa eternă
reflectate în abordarea vieţii acesteia printr-un spirit materialist, pot fi calificate cu
adevărat o nebunie, cf. cu concluzia şi morala pildei din v. 21.

Pilda smochinului neroditor Luca 13: 6-9

Ocazia: vestea adusă despre galileenii măcelăriţi de gărzile lui Pilat. Cristos
foloseşte situaţia nu pentru a explica de ce au murit acei oameni (concepţia
populară considera că cei cărora li se întâmplă lucruri rele, accidente, sunt mai
păcătoşi decât ceilalţi), ci pentru a-i avertiza pe toţi în privinţa refuzului de a se
pocăi. Domnul rosteşte pilda după rostirea avertismentului din v. 2-5. Imaginea era
una familiară, fiind vorba despre un smochin care ar fi avut 6 ani. Punctele de
referinţă sunt proprietarul care sădeşte smochinul, creşterea fără rodire, discuţia
despre tăiere, mijlocirea vierului, îndurarea temporară. Dincolo de posibilele
analogii, lecţia pe care trebuiau să o înveţe ascultătorii este următoarea: fiecare om
trebuie să aducă rod pentru Stăpânul; cei care nu produc nimic în folosul stăpânului
sunt avertizaţi; chiar dacă este un timp de îndurare, continuarea vieţuirii fără rodul
aşteptat este urmată de tăiere. Astfel, Dumnezeu are răbdare îndelungă, dar
îndurarea Lui este numai în vederea rodirii corespunzător unei vieţi de pocăinţă.

36
 Pilda fiului risipitor, Luca 15: 11-32

Deşi este una dintre cele mai frumoase pilde din NT, doar Luca o redactează
în Evanghelia sa. Luca plasează pilda în contextul acuzaţiilor pe care i le aduceau
fariseii şi cărturarii vizavi de atenţia pe care Cristos le-o acorda celor păcătoşi cu
care nu s-ar fi căzut să stea la masă. Atât pila cu oaia rătăcită cât şi cea cu banul
pierdut care precedă pilda fiului risipitor, accentuează bucuria „înaintea îngerilor
Lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte”, 15: 10 şi 7.
Personajele şi punctele de referinţă în acelaşi timp sunt:
- tatăl
- fiul mai tânăr
- fiul cel mare
Fiul cel tânăr îşi risipeşte averea primită de la tată ducând o viaţă păcătoasă
departe de tatăl său şi de fratele rămas acasă. În mod clar, fiul cel tânăr din pilda
reprezintă pe cei păcătoşi care-şi risipesc viaţa şi resursele care de fapt le-au fost
date ca un har, în destrăbălare, departe de Dumnezeu. Cristos era acuzat că primea
alături de El la masă astfel de oameni.
Fiul cel mare, a rămas însă alături de tată şi nu trăia o viaţă atât de depravată.
Fiul rebel este confruntat cu dificultăţi majore, îşi vine în fire, se întoarce
acasă şi îşi recunoaşte rătăcirea, falimentul şi păcatul înaintea tatălui.
Tatăl în tot acest timp l-a aşteptat şi în momentul întoarcerii cu pocăinţă l-a
primit cu bucurie multă, iertare, acceptare şi l-a cinstit ca pe un fiu moştenitor.
Fiul mai mare, cel „bun”, nu înţelege bucuria tatălui, chiar o condamnă
refuzând să participe la ea. În inima fiului cel mare nu exista loc pentru har, iubire,
iertare, acceptare, bucurie pentru întoarcere cu pocăinţă, ci doar o dreaptă judecată
şi toate acestea ca unul care se considera bun şi neprihănit.

37
 Pilda este o povestire deosebit de emoţionantă menită să ilustreze atitudinea
fariseilor şi cărturarilor, provocându-i la schimbare. Aspectele surprinzătoare ale
pildei sunt: întoarcerea emoţionantă a fiului risipitor; reacţia şi sentimentele tatălui
care-şi recapătă fiul; reacţia tulburătoare a fiului cel mare în contrast total cu
reacţia tatălui său pe care afirmă că-l slujeşte fiindu-i devotat.
Desigur, pilda provoacă ascultătorii să facă analogiile corespunzătoare: tatăl
Îl reprezintă pe Dumnezeu şi cu siguranţă în timpul povestirii, cei păcătoşi sau
identificat pe ei înşişi cu fiul rebel, în timp ce fariseii s-au putut identifica cu fiul
cel mare. Încheierea pildei nu ne spune care a fost soarta finală a fiului mai mare,
cei care s-au identificat cu el urmând să decidă în continuare pentru ei dacă vor
dori să se schimbe.
Lecţia importantă era că cel păcătos se poate întoarce cu pocăinţă la
Dumnezeu care-l aşteaptă pentru a-l primi cu iertare, bucurie şi toată cinstea
corespunzătoare unui fiu. Harul Lui Dumnezeu nu este condiţionat de merite. Cei
„neprihăniţi” care au rămas lângă tatăl ar trebui să manifeste aceeaşi atitudine,
participând la bucuria revenirii împreună cu tatăl şi cel pocăit. O atitudine ostilă,
gata de judecată este cu totul contrară tatălui situându-l pe cel „neprihănit” pe o
poziţie adversă Tatălui. Aplicând în acest mod imaginile pildei nu alegorizăm pilda.
Ea este o povestioară realistă, folosită pentru a ilustra realitatea contextului în care
se afla Cristos şi care a generat criticile din partea fariseilor şi a cărturarilor. Scopul
ei a fost acela de a-i determina pe ascultători să gândească, să-şi schimbe
perspectiva şi în consecinţă atitudinea. Altfel spus, fariseii să se bucure că cei
păcătoşi stau la masă cu Cristos având şansa de a fi influenţaţi de Persoana şi
învăţătura Lui.

38
 Pilda administratorului nedreptăţii, Luca 16: 1- 12

Cristos a spus pilda pentru ucenicii Săi, v. 1, însă nu cunoaştem contextul în

care a fost rostită de Domnul. Pilda se întâlneşte doar la Luca. Prin această pildă
Cristos nu laudă nedreptatea şi înşelătoria la care a recurs ispravnicul, ci
accentuează adevărul că şi un înşelător urmăreşte să-şi asigure viitorul, iar această
preocupare denotă înţelepciune. Tema generală a pildei vizează administrarea
înţeleaptă a bunurilor materiale, respectiv a resurselor umane trecătoare de care
dispunem în lumea aceasta. Pasajul cel mai dificil de interpretat este 16: 9-11 care
urmează pildei şi reprezintă un raţionament formulat de Cristos pentru învăţătura
ucenicilor.
Punctele de referinţă ale pildei propriu-zise sunt: proprietarul averii,
administratorul, preocuparea administratorului pentru viitorul său când a aflat
vestea eliberării din slujire.
Administratorul este un fiul al veacului acestuia prin contrast cu fiii luminii,
v. 8. În consecinţă nu ne mirăm că lucrează nedrept recurgând la înşelătorie pentru
a-şi atinge propriul scop. Spunând această pildă Cristos nu a apreciat nedreptatea,
ci înţelepciunea respectiv simţul prevederii de care a dat dovadă administratorul
folosind bogăţiile nedrepte (în text, produsele materiale care făceau obiectul avuţiei:
untdelemn, grâu) pentru a-şi asigura viitorul pământesc, nu moştenirea în eternitate.
Chiar stăpânul a lăudat înţelepciunea şi spiritul prevăzător al demersului
administratorului nedreptăţii. Interpretarea pildei nu trebuie să speculeze
recurgerea la delapidare, evaziune, înşelătorie pentru a folosi banii sau lucrurile
altuia într-un mod nedrept. Conform v. 8 cei necredincioşi dau dovadă de mai
multă înţelepciune, prevedere şi implicare, pentru a-şi asigura un viitor pământesc,
efemer, decât o fac cei credincioşi pentru a-şi aduna comori în cer, pentru a investi
în propria lor eternitate. Interesul pentru asigurarea viitorului pământesc este atât

39
de puternic, încât recurg dacă pot chiar la mijloace păcătoase, nedrepte, riscante.
Acest aspect ar trebui să dea de gândit fiilor luminii care sunt conştienţi că pot
investi acum într-un viitor etern, şi totuşi nu manifestă o preocupare atât de
„disperată” precum fiii veacului acestuia. Cristos a folosit un exemplu negativ
pentru a surprinde într-un mod deosebit şi pentru a accentua puternic valoarea
administrării bogăţiilor cu înţelepciune şi prevedere, motivaţi în folosirea lor
pentru a strânge comori în cer.
Pilda propriu-zisă se încheie cu v. 8. Însă pasajul 16: 9-11 trebuie interpretat
în continuarea ei deoarece Cristos leagă raţionamentul Său de pilda respectivă. În
pildă, administratorul nedreptăţii, o` oivkono,moj th/j avdiki,aj, (un administrator din
sfera nedreptăţii, aparţinând mediului şi categoriei în care funcţionează valorile şi
principiile nedreptăţii) a acţionat motivat de un scop bun, a manifestat înţelepciune
pentru că s-a gândit la aceasta, însă a procedat incorect recurgând la o strategie
nedreaptă. Cum ar trebui corelat mesajul pildei cu pasajul următor şi expresia,
bogăţia nedreptăţii, o` mamwna/j th/j avdiki,aj (bogăţia din sfera în care se manifestă
nedreptatea, bogăţia trecătoare a veacului acestuia). Cristos recomandă ucenicilor
să-şi facă prieteni cu ajutorul acestor bogăţii – acelaşi scop bun la fel ca
administratorul nedreptăţii. Despre ce prieteni este vorba? Din v. 9 rezultă că
scopul prietenilor este acela de beneficia de relaţia cu ei în eternitate (lit. să vă
primească în locuinţele veşnice). Prietenii care pot fi făcuţi, poiei/n, ar putea fi cel
mai probabil oamenii 36 din jurul nostru pe care-i putem face beneficiari ai
bogăţiilor de care dispunem în veacul prezent şi aflate în administrarea noastră,
persoane care în eternitate vor manifesta recunoştinţă faţă de credincioşii care le-au
făcut parte din aceste bogăţii în viaţa pământească. Pilda nu învaţă să înşelăm
pentru a oferi altora, ci să procedăm înţelept în relaţia cu oamenii folosind bunurile

36
O altă posibilitate ar pute fi cea sugerată de Gerhard Maier care consideră că prietenii sunt Dumnezeu şi îngerii,
Comentariu Biblic, Evanghelia după Luca, Lumina lumii, Korntal, 1999, p. 677.

40
de care dispunem sau la care putem apela. De aceea, conchidem că în acest pasaj
bogăţia nedreptăţii desemnează în general resursele umane sau posesiunile
omeneşti trecătoare ale lumii acesteia. Credincioşia/necredincioşia în ceea ce este
insignifiant, influenţează credincioşia/necredincioşia în ceea ce este mare, polu,j,
respectiv adevăratele (reale, autentice) bogăţii, care nu pot fi decât cele spirituale,
eterne.
Ceea ce reliefează Cristos este adevărul că administrarea banilor, a bunurilor
materiale şi în general a tuturor resurselor umane trecătoare are rezonanţă în
eternitate. Dacă aceste bunuri sunt folosite înţelept, binecuvântând cu ele semenii,
atunci ele vor contribui la amplificarea a complexităţii relaţiilor în eternitate
(primire în locuinţele veşnice, cf. cu Ioan 14: 2), între creştinii care vor avea parte
de moştenirea Lui Dumnezeu în eternitate. Administrarea bunurilor materiale cu
înţelepciune şi credincioşie faţă de Dumnezeu înseamnă investiţie în existenţa de
care credincioşii vor avea parte în eternitate. În mod specific, averile nu trebuie
păstrate, depozitate astfel încât resurse mari, importante, să stea nefolosite, ci
averile trebuie investite pentru a beneficia în eternitate de această investiţie. Cea
mai bună investiţie este potrivit opiniei Lui Cristos, în oameni!! În eternitate
averile nu ne vor însoţii, doar oamenii îi vom avea cu noi. Vom fi împreună cu cei
în care am investit aici bunurile noastre trecătoare, contribuind la edificarea lor.
Aşadar posesiunile trecătoare pot determina complexitatea relaţiilor eterne cu aceia
cu care vom moştenii Împărăţia cerurilor. Cristos afirmă că aceasta este o investiţie
înţeleaptă!

41
 Pilda cu bogatul şi Lazăr, Luca 16: 19-31

Foarte probabil Cristos a spus pilda aceasta ca reacţie la atitudinea fariseilor

descrisă în Lc. 16: 14 „fariseii care erau iubitori de bani … îşi băteau joc de El”.
Conform v. 14, „fariseii … ascultau şi ei toate lucrurile acestea” reacţia fariseilor
a fost declanşată de învăţătura Lui Cristos din versetele precedente, 16: 9-13,
rostite sub forma unor recomandări la finalul Pildei ispravnicului nedrept. În aceste
versete Cristos accentuează trei învăţături importante: (a) folosirea banilor şi a
bunurilor materiale pentru binecuvântarea oamenilor; (b) încredinţarea
adevăratelor bogăţii depinde de credincioşia în administrarea „bogăţiilor nedrepte”;
(c) nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Şi pilda cu bogatul şi Lazăr este folosită
pentru a ilustra aceeaşi temă mai generală ca în pilda precedentă, administrarea
înţeleaptă a bunurilor materiale.
Punctele de referinţă ale pildei sunt personajele ei, bogatul şi Lazăr; sfârşitul
vieţii pământene a celor doi; destinul celor doi văzut în existenţa de după moartea
fizică; Cuvântul Scripturilor este suficient pentru credinţa autentică, miracolele
nefiind nici mai eficiente, nici mai convingătoare în sensul acesta.
Pilda portretizează succint două personaje: condiţia lor socială şi stilul de
viaţă. Nu se spune nimic despre credinţa lor în Dumnezeu. Destinul şi existenţa
fiecăruia după moartea fizică, confirmă adevărul că Lazăr a avut credinţa autentică
în Dumnezeu în timp ce bogatul nu a avut-o.
Ceea ce evidenţiază pilda este că după moartea fizică, existenţa celor doi a
continuat ei fiind conştienţi de locul în care se află, iar că acest lucru are legătură
cu viaţa pământească fiind o consecinţă a acesteia. Aşadar, în concepţia Lui Cristos
există un loc de chin şi un loc binecuvântat, „sânul lui Avraam”, în care oamenii

42
ajung imediat după moarte. De asemenea, potrivit pildei, după întâlnirea cu unul
din cele două destine, nu mai există nici o posibilitate ca ele să fie schimbate, v. 26.
Finalul pildei sugerează că Scripturile sunt suficiente pentru a ajunge la
credinţa mântuitoare. Cine respinge Scripturile Sfinte nu poate fi condus spre o
credinţă autentică chiar fiind confruntat cu cineva care a înviat din morţi, v. 27-31.
Se pune întrebarea, dacă personajele pildei ca şi întreaga povestioară sunt
fictive sau există posibilitatea să fi fost reale. Nu putem şti, însă posibilitatea ca
întreaga povestire să fie reală rămâne verosimilă. Indiferent care este adevărul în
sensul acesta, Cristos a dorit să transmită următoarele: viaţa trăită aici are
consecinţe eterne; bogăţia deşi poate fi un semn al bunăvoinţei şi al binecuvântării
divine, nu este un semn al neprihănirii cuiva; sărăcia nu reprezintă neapărat un
semn al blestemului sau al păcatului cuiva; după moartea fizică existenţa umană
continuă; fiecare îşi întâlneşte destinul în care a investit în timpul vieţii; destinul nu
mai poate fi schimbat după moarte; Scripturile sunt suficiente pentru a ajunge la
credinţa mântuitoare.
În lumina acestei pilde, teorii precum „somnul sufletului” care afirmă că
sufletele sunt inconştiente în intervalul dintre moarte şi înviere sau concepţia că
iadul este ficţiune, sunt infirmate (vezi şi perspectiva lui Pavel, 2Cor. 5: 1-10; Filip.
1: 21-26).

43