Consiliere spirituală parentală

Familia reprezintă primul univers al copilului, contactul său cu lumea. Astfel atmosfera din
familie îl va influenţa puternic pentru toată viaţa. Unele cercetări au demonstrat că plantele cresc
mai rapid şi se dezvoltă mult mai bine într-un mediu în care trăiesc oameni calzi, echilibraţi şi
unde au parte de atenţia celor care le cultivă. Le place chiar să se vorbească cu ele şi ”să asculte”
o muzică armonioasă. Ştim deci că plantele şi animalele reacţionează puternic la iubirea celor din
jur, dar acest lucru se întâmplă cu atât mai mult cu un copil. De aceea copilul va avea nevoie de
iubirea, căldura sufletească şi armonia lumii în care vine şi în care va trăi. Pentru un copil,
părinţii lui sunt cele mai dragi şi importante fiinţe, scutul lui de protecţie faţă de o lume
necunoscută, deci străină şi ameninţătoare. Atâta timp cât el îi simte pe părinţi aproape, uniţi şi în
bună înţelegere, va fi ocrotit şi fericit. Familia trebuie să fie pământul ferm în care copilul îşi va
fixa adânc rădăcinile pentru a creşte ca un copac puternic, capabil să înfrunte furtunile vieţii.
Pământul ferm reprezintă doi părinţi hotărâţi să accepte fără să se plângă, toate greutăţile şi
sacrificiile pe care le presupune creşterea unui copil. Primul lucru pe care trebuie să-l accepte
sunt schimbările pe care copilul le aduce în viaţa lor. Asta înseamnă să fie pregătiţi să răspundă
nevoilor copilului lor, să nu li se pară greu să se trezească noaptea sa. Familia este o mică
societate dar legătura de afecţiune dintre membrii ei este atât de mare, încât ea ajunge să trăiască
oarecum ca un organism de sine-stătător, cu o personalitate aparte. De asemenea, socializarea în
cadrul familiei presupune existenţa mai multor componente, după cum urmează:
• normativă- transmiterea principalelor norme şi reguli sociale;
• cognitivă- dobândirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult;
• creativă- prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri
adecvate în situaţii noi;
• psihologică- dezvoltarea afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener,
cu propriii copii şi cu alte persoane.

Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica
copilărie. Aceasta deoarece, în primii ani de viaţă, copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur
prin reacţii emoţionale care vor determina direcţionarea activităţii şi atitudinilor de mai târziu.
.Respectul reciproc între soţi, părinţi, bunici etc., are un efect profilactic în faţa izbucnirii
vijelioase a crizelor. El face ca „fisurile” familiei să nu se transforme în „prăpăstii”.
Este bine să fie reconsiderat locul şi rolul fiecărui membru al familiei precum şi rostul
intervenţiei consilierului, vocaţia acestuia de „umăr“ de îmbărbătare şi compasiune atunci când
ceva anume tulbură pacea căminului. El trebuie să readucă echilibrul într-o familie, ştiind să
reconfere credit respectului reciproc într-o familie.
Înainte de a ajunge la familie, există „cuplul” în care dragostea este proclamată liant al unităţii.
După căsătorie, copilul va uni şi mai mult destinul celor doi, soţia se transformă în mamă, iar
soţul, la rândul său, devine tată, noile responsabilităţi transfigurându-le statutul.
Într-o societate tot mai secularizată, în care valorile creştine au ajuns să fie ignorate, trebuie să
recunoaştem că una din instituţiile cele mai afectate a fost şi rămâne familia. Fiind considerată un
izvor de înnoire şi sensibilitate, de bogăţie spirituală, familia este un act al împlinirii vieţii
omeneşti fapt pentru care aceasta (familia) trebuie să depăşească momentele de criză atât prin
latura evident umană cât şi prin dimensiunea ei spirituală. Chiar dacă lumea actuală se află într-o
continuă transformare şi căutare de noi modele de organizare umană, familia, ca celulă
fundamental a vieţii şi societăţii umane, nu trebuie neglijată. La nenumăratele problemele
familiale, care sunt în realitate rezultatul problemelor pe care le are fiecare societate, una din
resursele fundamentale a familiei rămâne
consilierea spirituală. Fundamentul stabilităţii familiei îl constituie esenţa morală a acesteia care
nu poate să facă abstracţie de dimensiunea spirituală. Având în vedere complexitatea vieţii de
familie, circumstanţele uneori severe şi chiar austere în care aceasta se desfăşoară, se remarcă cu
atât mai mult nevoia unei consilieri spirituale care până la urmă rămâne o resursă fundamentală
pentru familie. Prin urmare, atât nevoia de cunoaştere a modelului divin de familie cât şi nevoia
de consolidare a familiei prin raportare permanentă la acest model fac parte integrantă din
procesul de consiliere spirituală a familiei.
Din punct de vedere practic, consilierea înseamnă ajutorul şi speranţa pe care le oferă o persoană,
pregătită în acest domeniu, unei alte personae. Ajutorul acordat poate varia de la un sfat sau o
îndrumare generală la o mângâiere şi încurajare personală. Pentru Howard Clinebell „consilierea
însemnă folosirea multiplelor metode de vindecare (terapeutice) pentru a-i ajuta pe oameni să
înfrunte problemele lor şi crizele într-un mod benefic şi aşa să experimenteze vindecarea
distrugerilor provocate”.
Una din cele mai grave consecinţe a căderii omului în păcat a fost degradarea moral-spirituală
care a afectat nu doar fiinţa umană ci şi relaţiile interumane iar cea dintâi dintre ele fiind relaţia
familială cu implicaţii profund distructive asupra însăşi fiinţei familiei. Prin urmare, sublinia
James D. Hamilton: „Ţinta consilierii spirituale este să aducă pe om într-o relaţie corectă cu
Dumnezeu şi să-l conducă la o viaţă plenară”. Familia este un aşezământ dumnezeiesc, prima
instituţie întemeiată de Însuşi Dumnzeu, de asemenea, familia are şi o însemnată importanţă
socială fiind adeseori, numită “celula mamă a societăţii” şi cea mai importantă alcătuire socială
“de care depind dezvoltarea, stabilitatea şi mai ales existenţa întregii omeniri”. Dacă de-a lungul
istoriei, familia a avut un rol fundamental în viaţa omenirii, trebuie să observăm că astăzi familia
se confruntă cu noi şi multiple realităţi şi situaţii care-i ameninţă unitatea şi şubrezesc relaţiile
soţi-părinţi (socri), părinţi-copii etc. Ameninţările reale ce pândesc familia ne explică de ce astăzi
lumea este preocupată de soarta familiei, şi mai ales de soluţiile concrete ce se pot da “pentru a
se păstra acest sanctuar al vieţii şi sfinţeniei cu scopul pentru care a fost creat de Însuşi
Dumnezeu.

Societatea secularizată a zilelor noastre

Când se vorbeşte de societatea zilelor noastre se afirmă că trăim într-o societate secularizată. Ce
este o societate secularizată? Este societatea în care “ignorândcerul, omul de astăzi
regăseşte pământul”. În societatea noastră secularizată umanitatea contemporană este gravată de
o descentrare spirituală. Lumea secularizată îl deturnează pe om de la scopul său principal:
mântuirea sufletului; şi întoarce privirile omului de la lumea valorile spirituale, către
(non)valorile marcate de efemeritatea acestei lumi. Efectul negativ al secularizării îl arată pe om
„înhămat la jugul spațiului și al timpului”, făcându-l să deplaseze centrul de greutate al vieții de
la Dumnezeu la om, sau altfel spus, de la teocentrism la anthropocentrism, și aceasta se vede în
aceea că lumea se gândește și pune preț mai mult pe trup decât pe suflet, dominată fiind mai mult
de valorile pământești decât de cele cerești. Omul lumii actuale s-a transformat în homo
aeconomicus, pentru care preocuparea majoră (cât și preocuparea societăţii contemporane) nu
mai este religia, familia, valorile creştine ci economia, aceasta ducând inevitabil la uitarea lui
Dumnezeu şi la apariţia fenomenului cunoscut sub numele de consumism, sau “după cum
remarca un teolog occidental: «a trăi pentru a consuma şi a consuma pentru a trăi» constituie
unul din cercurile vicioase cele mai periculoase ce caracterizează în mod relevant condiţia
noastră socială şi existenţială”. Secularizarea este înţeleasă ca o diminuare a preocupărilor
religioase în condiţiile pluralizării activităţilor, a diversificării solicitărilor zilnice, care la nivelul
familiei aduc o serie de mutaţii în aceasta mascând dezideratul comun al membrilor familiei
(mântuirea sufletului şi convieţuirea armonioasă), şi făcându-le prioritare pe cele ale societăţii
(economia, consumismul etc). Societatea actuală secularizată nu permite intervenţia veşniciei în
structurile ei, omul vrea să se debaraseze de intervenţia lui Dumnezeu în viaţa sa, nemailăsând
loc lui Dumnezeu nici în viaţa familiei sale.

 2. Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi

E un lucru cert că au existat întotdeauna pericole care au ameninţat integritatea familiei, dar
acestea au fost mai puţine în secolele anterioare, pe când în secolul XXI pe lângă cele de dinainte
s-au mai adăugat unele cu totul noi şi s-au intensificat altele. Principala cauză de divorţ îngăduită
de stat şi de Biserică înainte, era infidelitatea conjugală sau adulterul. Se cere aici făcută
precizarea că tot ceea ce se petrece până la divorţ se constituie într-o grupă ce se intitulează
generic probleme cu care se confruntă familia sau cauze ce duc la destramarea ei, pe când
divorţul este finalitatea familiei nucleare, tradiţionale sau “moartea morală a familiei”. În cele ce
urmează voi face o prezentare a (pricipalelor)probleme cu care se confruntă familia creştină
ortodoxă în început de mileniu III:
a) Adulterul. Multă vreme adulterul a fost singura cauză care făcea posibil divorţul. Despre
adulter găsim referinţe atât în Vechiul Testament, la Ieş. 20, 14 vedem că gravitatea acestui fapt
este atât de mare şi dăunătoare familiei încât Dumnezeu a reglementat acest lucru în porunca a-
VII-a: “Să nu fii desfrânat, apoi la Lev. 18, 20 se spune: “cu femeia aproapelui tău să nu te
culci… ca să (nu) te spurci”, cât şi în Noul Testament, unde Mântuitorul condamnă adulterul şi-l
consideră ca pe un motiv canonic de divorţ: “oricine va lăsa pe femeia sa, înafară de pricină de
desfrânare, o va face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter”
(Mt. 5, 38).
Ce este adulterul? În încercarea de a da o definiţie scurtă putem spune că adulterul este trădarea
fidelităţii conjugale, căderea din harul căsătoriei, însă dacă ar fi să dăm o definiţie pe înţelesul
tuturor, am putea-o formula aşa: “adulterul este legătura nelegiuită (nepermisă) a unui bărbat
căsătorit, cu altă femeie decât a sa, sau a unei femei căsătorite, cu un bărbat altul decât al ei”[11].
Taina Căsătoriei îi leagă prin har şi iubire pe cei doi soţi presupunând respectarea legământului
până la moarte, ori dragostea şi adulterul se exclud, nu pot exista împreună; adulterul distruge
esenţa tainică a căsătoriei, devine semn evident al faptului că din căsătorie/familie a dispărut
iubirea, situaţie ce atrage după sine disoluţia interioară a căsătoriei[12]. O căsătorie este
adevărată doar prin iubire şi susţinută în adevăr prin harul Tainelor, de aceea putem îndrăzni să
afirmăm cămateria Tainei Cununiei este iubirea dintre soţi, ori dacă adulterul exclude iubirea, se
dovedeşte că nu a mai rămas nimic din materia Tainei.
În societatea în care trăim, adulterul, numit şi infidelitate conjugală, termen ce ar părea că
îndulceşte încărcătura gravă a faptului în sine, nu mai reprezintă ceva tabu sau nu mai este văzut
ca un delict atât de grav ca în Evul Mediu, şi nici nu mai înspăimântă pe cel care se dedă la
înfăptuirea lui. Această realitate e posibilă poate şi din pricina nemumăratelor posibilităţi ce le
oferă cadrul actual al societăţii; viaţa modernă şi avântul fulminant al tehnologiei au făcut ca
definiţia şi gama infidelităţilor să-şi mărească orizontul şi numărul. În ce priveşte situaţia
infidelităţii conjugale, văzută de Noul Cod Civil, putem afirma că deşi s-a luat atitudine în acest
sens, lucrurile nu sunt destul de clare, în sensul că în Noul Cod Civil se reglementează doar un
aspect financiar, astfel, cel care se dovedeşte a fi infidel poate fi obligat, în caz de divorţ, să
plătească celui înşelat despăgubiri (art. 388 ş.u.), pe lângă acest aspect pur juridic şi fără
implicaţii morale şi religioase, chiar dacă în art. 309 (a.1) se spune că soţii îşi datorează reciproc
respect, fidelitate şi sprijin moral, observăm că infidelitatea conjugală nu mai constituie unpăcat
atât de greu. Gravitatea adulterului constă în faptul că pe lângă păcatul săvârşit şi trădarea faţă de
celălalt soţ, răpeşte şi prostituează un trup ce este proprietatea altuia şi aduce dezolare şi ruină în
sânul familiei.
b) Noile tipuri de familii actuale. O altă cauză a destrămării familiei tradiţionale şi a slăbirii
coeziunii ei interioare o constituie modele noi de familie “care nu sunt altceva decât forme
denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie, aceste modele de aşa zise
noi familii încearcă să ofere un model alternativ faţă de ceea ce înseamnă familia serioasă şi
adevărată”. Un tip de familie este considerat astăzi şi concubinajul. Sociologia defineşte
concubinajul ca “un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului de
căsătorie”[16], deşi în cadrul acestei coabitări cei doi realizază majoritatea funcţiilor familiei,
trăirea în concubinaj este o percepţie falsă şi dăunătoare societăţii şi sufletului mai ales.
Societăţii prin aceea că, în concubinaj se urmăreşte satisfacţia sexuală, fuga de responsabilităţi
etc şi se afirmă dezinteresul pentru funcţia reproductivă, iar în ce priveşte sufletul, prin aceea că
cei doi se găsesc în afara Tainei Căsătoriei, vieţuind în păcat, de aceea şi unirea lor e una în păcat
nu în harul Căsătoriei; astfel concubinii îşi pun în primejdie mântuirea sufletului. Chiar dacă sunt
căsătoriţi civil, cei doi tot în concubinaj se găsesc, într-o formă oficială am putea spune, căci pe
lângă păcatul lor, ei nu pot fi primiţi la Sfintele Taine, decât numai în momentul în care hotărăsc
să se spovedească şi să se unească prin Taina Căsătoriei. Diferenţa dintre căsătorie şi concubinaj
(pe lângă cea religioasă, morală etc) constă în aceea că concubinajul este marcat de o fragilitate
sporită accentuată de motivaţii de ordin psihologic, în care cei doi cred că se găsesc într-o
căsătorie de probă, încercare, căutare unei potriviri de caracter etc, din păcate tot aşa gândesc
astăzi foarte mulţi tineri, care până să se căsătorească, vieţuiesc în concubinaj şi câte 3-4 ani,
bineînţeles că trebuie precizat că nu toţi trăiesc astfel. Concubinajul, marcat de o fragilitate
aparte, sfârşeşte în 60% dintre cazuri printr-o simplă despărţire, iar în restul cazurilor se ajunge
la căsătorie, fie de bună voie şi din iubire, fie obligaţi de faptul că, în timpul perioadei de
concubinaj, a apărut un copil, doi etc. Acesta este şi motivul pentru care foarte multe state au
legiferat concubinajul; se nasc foarte mulţi copii din cuplurile necăsătorite: pe locul întâi e
Islanda cu 65% copii născuţi din relaţii de concubinaj, Danemarca şi Suedia cu 55%, Anglia 43%
etc. Astfel ne punem întrebarea: de ce nu se mai căsătoresc tinerii şi trăiesc în concubinaj? Există
câteva cauze posibile: emanciparea societăţii româneşti după modelul occidental; prelungirea
studiilor şi dorinţa de a face carieră; lipsa resurselor necesare unui trai decent; problemele
financiare, la care se mai adaugă legiferarea concubinajului în Codul Familie şi în Noul Codul
Civil, şi mai grav decât atât e apropierea dintre concubinaj şi căsătorie realizată în interpretarea
art. 8 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, care prevede că orice persoană are dreptul
să i se respecte viaţa de familie, însă în accepţiunea Curţii Europene noţiunea de familie are 2
înţelesuri: de jure– ca o consecinţă a încheierii actului jurudic de cununie; şi de facto– ca rezultat
al convieţuirii dintre bărbat şi femeie, fără încheierea căsătoriei. Această atitudine occidentală
faţă de familie, care aproape că nu mai face diferenţa între cei care trăiesc în concubinaj şi cei
căsătoriţi, este una foarte tragică ce ar trebui să ne ridice mai multe întrebări, eu aş aminti doar
una: De ce a dispărut perspectiva religioasă a vieţii de familie din orice reglementare a Uniunii
Europene pe această temă?
 În societatea zilelor noastre o structură tot mai des întâlnită este familia monoparentală. În
societatea tradiţională, ce avea la bază familia extinsă, cea monoparentală era dezaprobată, însă
în societatea modernă viziunea asupra familiei s-a schimbat, şi atunci când problemele apar în
sânul unei familii, în loc să se caute soluţii viabile pentru familia în cauză, de multe ori instanţele
judecătoreşti neţinând cont de integritatea familiei şi de statutul acesteia ca mică biserică,
consideră că este mai bine pentru copii ca părinţii să se despartă decât să fie supuşi unui climat
conflictual, care oricum va exista şi după despărţire, în încercarea fiecărui părinte de a-i atrage pe
copii de partea lui. Familia monoparentală are legătură şi cu concubinajul, în sensul că acesta
poate duce la apariţia acestui tip de familie, şi dau aici un exemplu: în urma naşterii unui copil
unul din părinţi acceptă să-l crească, fără a-l obliga pe celălalt să participe activ la creşterea
copilului. Acest aspect arată limpede că o astfel de structură familială nu e sănătoasă şi benefică
pentru copil, în sensul că acesta e lipsit de dragostea ambilor părinţi, de comuniunea familială şi
în mod cert de posibilitatea unei educaţii adecvate. În acest climat conflictual este indispensabilă
intervenţia Bisericii, care are totuşi o soluţie sau mai exact un remediu pentru a evita crearea
unor noi familii (monoparentale, reconstituite etc) pe fondul unei rupturi apărute într-o familie
sănătoasă din toate punctele de vedere.
B3) Devianţele sexuale. Prin devianţă sexuală se înţelege orice formă de comportament sexual
ilicit, sau forme total denaturate de relaţie nefirească dintre persoane de acelaşi sex, prin
practicarea păcatelor împotriva firii (homosexualitatea şi lesbianismul), acestea atacă direct
scopul căsătoriei: naşterea de princi şi mântuirea. Aceste devianţe au existat dintotdeauna, le
întâlnim şi în Sfânta Scriptură, însă ceea ce ne pune în gardă astăzi e modul cum sunt privite
acestea, şi anume ca fiind ,,normale” şi capabile de integrare socială, însă ele nu sunt decât forme
bolnavicioase ale instinctului de procreare, pe care Biserica nu le acceptă niciodată. Ceea ce este
şi mai grav, îl constituie faptul ca în aceste forme de vieţuire, copiii care se nasc în familiile
adevărate şi normale, fiind înfiaţi de asemenea cupluri cu viaţă nefirească, devin obiectul plăcerii
lor şi al deformării instinctului procreerii, aşa cum şi colectivismul sexual transformă omul în
sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca şi întreaga gamă a perversiunilor sexuale care coboară pe
om sub demnitatea sa..
c) Avortul. Această mare problemă a secolelor XX şi XXI şi cu siguranţă şi a celor următoare,
macină şi distruge oameni, familii şi naţiuni, ba mai mult îi determină pe cei căsătoriţi să vadă în
relaţia dintre bărbat şi femeie numai plăcerea, înlăturând obligaţiile familiale. Dacă până nu
demult lumea trăia sub îndemnul biblic: “creşteţi şi vă înmulţiţi”, astăzi lumea fuge de acest
îndemn urmându-şi instinctul într-o manieră hedonistă. Suprapopularea sau extincţia populaţiei
sperie oarecum cuplurile şi le înfluenţează numărul de copii pe care vor să-i nască, şi dacă totuşi
au ajuns la limita propusă, limită ce nu depăşeşte astăzi 1-2 copii, practică avortul care nu e
altceva decât un asasinat, de care cei mai mulţi nu-s conştienţi, din pricina faptului că nu au fost
educaţi şi informaţi în acest sens; ei trebuie conştientizaţi că din momentul unirii
spermatozoidului cu ovulul, că încă din starea de organism monocelular este vorba despre o
fiinţă vie integrală. Un lucru care doare şi mai tare cu privire la avort, este tragedia legalizării
acestuia, destul de veche în România. Acest lucru este foarte grav deoarece dă libertatea de a se
comite crimă, cu alte cuvinte este singura crimă permisă şi legală, poate că acesta este şi motivul
pentru care statisticile sunt înspăimântătoare. În România, între anii 1957-2008 există înregistrate
2.2178.906 avorturi., e o realitate foarte tristă pentru un popor ortodox, o realitate care doare din
toate punctele de vedere. O întrebare care se pune frecvent e aceea: Acceptă Biserica avortul?
Răspunsul e categoric: Nu, deoarece avortul are aceiaşi gravitate ca şi crima, însă există o
situaţie în care “Biserica acceptă avortul doar în cazul în care trebuie să se facă o alegere între
viaţa mamei şi a copilului, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei”.
d) Migraţia. Este un fenomen la modă în România, început prin anii ‘90 şi intensificat în anii
2000, şi care ridică atâtea probleme, atât în ce priveşte stabilitatea familiei, cât şi educaţia
copiilor ce au părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Fenomenul acesta crează câteva scenarii
nefavorabile familiei şi Bisericii: un părinte rămâne în ţară cu copiii, iar celălalt lucrează în
străinătate, unde furat de mirajul financiar şi posibilitatea locurilor de muncă, pune viaţa
religioasă pe un alt loc, asta cu atât mai mult cu cât “Ortodoxia în Occident rămâne o prezenţă
discretă, iar asistenţa socială în diaspora nu e foarte diversificată”. Acesta e un scenariu, dar un
altul cu implicaţii şi mai grave este acela în care ambii părinţi pleacă în Occident la muncă, iar
copiii rămân în grija bunicilor, neamurilor, fapt ce atrage după sine câteva consecinţe grave:
-copiii sunt privaţi de dragostea ambilor părinţi, însă sunt stimulaţi financiar de aceştia având
posibilitatea de a deschide şi alte uşi interzise, fără ca cineva să îi oprească şi să le ofere
posibilitatea de a discerne; apoi scindarea familiei prin separarea părinţilor de copii aduce şi mai
multă fragilitate şi scade potenţialul vieţii religioase, copiii nu mai frecventează biserica, şi prin
aceiaşi situaţie trec şi părinţii pe motiv că programul de muncă nu le permite. Este vremea să
luăm atitudine şi să demonstrăm că familia -mică biserică- este mai importantă decât chemarea
financiară a Occidentului.
Problemele cu care se confruntă familia creştină nu se rezumă numai la cele de mai sus, ci sunt
mult mai multe şi diferite ca prioritate, efecte, consecinţe etc, însă ceea ce e bine de reţinut e că
dacă s-ar lua atitutine într-un mod şi mai serios în rezolvarea problemelor mari, ar dispărea din
grafic multe din cele mai puţin periculoase. Ei bine, pe acest fundal al noilor provocări seculare
ce ameninţă familia trebuie să apară curajul Bisericii de a se implica pe deplin în acestea şi de a
căuta soluţii actuale care să garanteze “supravieţuirea” familiei creştine în societatea secolului
XXI.

Scriitorul creştin John Coblentz în cartea sa ,,Viaţa familiei creştine”, descrie influenţa negativă a
presiunii culturale din societatea noastră, în ceea ce priveşte conceptele de autoritate pe care le-a
stabilit Dumnezeu de la început pentru familie. Societatea contemporană nu numai că a ajuns să
accepte, dar şi promovează acele mentalităţi care susţin idei de genul ,,lasă-mă să fac ce-mi
place”. Astfel, cuvinte de forma ,,autoritate, ascultare”, au ajuns să aibe o conotaţie negativă nu
numai în societate, dar ce este şi mai grav, chiar şi în familie. Trebuie reţinut în acest sens că
familia a fost înţeleasă dintotdeuna ca o comuniune de viaţă şi iubire. Prin urmare, preciza
Coblentz: „Trebuie trecut la treabă şi la schimbări radicale. Există o mulţime de cămine care nu
se vor îmbunătăţi niciodată, dacă nu se vor întâmpla o serie de modificări radical în structura lor.
Ar fi o nebunie să credem că putem să construim o casă durabilă într-o mlaştină sau pe paie. Şi
este tot atât de necugetat să credem că putem zidi cămine duhovniceşti bazându-ne pe valori
lumeşti şi „populare” în „moda” societăţii atee din jur.În societatea actuală, datorită dezvoltării
tehnologice şi a unei oferte de bunuri materiale incredibil de generoasă o altă formă de presiune
culturală asupra familiei este aceea a materialismului. Familia este bombardată prin tot felul de
mijloace (uneori agresive) prin reclamele care vin dinspre piaţa de consum. Pe de o parte, cultura
materialistă a vremii face presiuni mari stârnind nemulţumirea faţă de ceea ce ai deja, pe de altă
parte există o permanentă preocupare a pieţei de a-ţi fura ochii şi a-ţi cuceri inima cu ceea ce ,,se
poartă” şi culmea, nu doar „anul ăsta” ci ,,sezonul ăsta”. Pentru familiile ,,convinse” de ofertă,
tentaţia de a avea ce e la modă e aşa mare încât sunt gata să plătească inclusiv preţul renunţării la
viaţa de familie, pentru a obţine bunul material dorit. Acest lucru a adus şi continuă să aducă
grave prejudicii familiei.

Presiunea unei societăţi profund îmbolnăvită de materialism a creat premisa renunţării la

lucrurile care nu se pot cumpăra cu bani dar care sunt extrem de valoroase (ex: dragoste,
armonie, timp petrecut împreună cu familia, etc).
Atmosfera familală variază puternic de la o familie la alta. Mainera în care acesta influenţează
personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă
decât atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit ca „formaţiune
pshică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare inter-
personală , atitudini, nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de
timp” (Mitrofan, 1991, pag. 72). Acesta acţionează ca un filtru între influenţele educaţionale
exercitate de părinţi asupra copiilor şi personalităţii acestora. Acesta prezintă o structură
complexă, cu caracteristicile comune de care părinţii trebuie să ţină cont în acţiunile lor
educative.
Climatul familial determină comportarea copilului, dă startul dezvoltării psihice a acestuia. Nu se
poate vorbi despre un climat familial pozitiv decât în condiţiile înţelegerii copilului ca persoană
ce are nevoie de consideraţie şi recunoaştere, de dragoste, îndrumare, sprijin şi respect.
Securitatea afectivă, armonia, jocul rolurilor în familie, nivelul de integrare a familei în viaţa
socială constituie factori ce contribuie la asigurarea uniui climat familial înalt calitativ.
Tipul de interacţiune familială şi comportamentul fiecăruia dintre membri contează mai mult
decât prezenţa sau absenţa unuia dintre părinţi sau a fraţilor, un rol important având şi
flexibilitatea familiei.
Climatul afectiv este o condiţie a îndeplinirii succesului acţiunilor educative exercitate de părinţi.
Cele mai des folosite dimensiuni de analiză şi caracterizare a climatului afectiv sunt:
 acceptare-respingere;
 permisivitate-restrictivitate;
 căldură afectivă-indiferenţă.

Totodată, acestea constituie şi criterii luate în considerare în stabilirea stilurilor parentale.

Osterrieth (1973) afirmă că: „a accepta copilul înseamnă a aceepta dorinţa aprinsă de a explora şi
a face încercări cu mâinile lui, a accepta acest efort de descoperire şi invenţie care începe chiar
din leagăn şi nu se termină niciodată” (Osterrieth, 1973, pag. 69).
Acceptarea copilului de către părinţi generează beneficii la nivelul comportamentului social al
primului. Facilitarea interacţiunilor pozitive, încrederea în sine, comunicarea facilă, integrarea
mult mai uşoară în grupuri, manifestarea unor comportamente sociale adecvate în toate
împrejurările.
Spre deosebire de copiii acceptaţi de părinţi, cei care simt respingerea acestora se caracterizează
prin instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru şcoală, antagonism social,
perceperea autorităţii ca dură şi ostilă. Mai mult, aceşti copii manifestă frecvent comportamente
agresive, revoltă, ostilitate, înclinaţie spre vagabondaj şi furt.
Cea de-a doua dimensiune- permisivitate-restricitivitate- are efecte deosebit de importante în
formarea atitudinilor şi comportamentelor copiilor încă de la vârste mici. Permisivitatea se referă
la posibilitatea dată copilului de a acţiona fără teamă permanent de pedeapsă din partea
părinţilor, în vederea trăirii unor experienţe variate. Efectele permisivităţii constau în dezvoltarea
iniţiativei, a curajului, a independenţei, a încrederii în sine. Restrictivitatea presupune limitarea
interacţiunii copilului cu mediul prin impunerea restricţiilor, lumea din afara familiei fiind
considerată ca având influenţe negative în educaţia copilului.
Protecţia exagerată a celui mic va facilita dezvoltarea neîncrederii în sine, construirea unei
imagini false asupra societăţii. Din punct de vedere al comportamentului social, copiii se retrag
din câmpul relaţiilor sociale, sunt pasivi, dependenţi de altul.
Importante consecinţe în planul dezvoltării psihice a copilului are dimensiunea căldură afectivă-
indiferenţă. Sugestive în acest sens sunt cuvintele lui Osterrieth (1963) care subliniază
importanţa manifestării modului de exprimare a dragostei. El consideră ca aceasta trebuie să se
exprime printr-un limbaj limpede însă nu un limbaj care să fie alcătuit numai din cuvinte.
Diferitele maniere de exprimare a căldurii afective (calitatea îngrijirilor, gingăşia contactelor
zilnice, plăcerea jocului cu copilul, bunăvoinţa, interesul pe care îl arată părintele faţă de faptele
lui, timpul zilnic pe care îl consacră jocului, comunicării şi acţiunilor comune cu copilul) asigură
securizarea afectivă şi favorizează dezvoltarea psihică a copilului. Ross Campbell (2001) afirmă
că „o împlinire adecvată a nevoilor emoţionale” este piatra de temelie a unei educaţii eficiente
(pg. 16). Stăruind puţin asupra „împlinirii adecvate”, se atrage atenţia asupra faptului că fiecare
părinte trebuie să manifeste grijă faţă de copil, îndrumându-i activităţile şi conduita. Se pune
problema supratutelării copilului şi a efectelor în planul dezvoltării sale. Acestea sunt adesea
opuse aşteptărilor părinţilor ce o practică. Supratutelarea sau „dădăceala” contravine iniţiativei şi
spiritului de independenţă al copilului, manifestate timpuriu prin dorinţa acestuia de a realiza
singur anumite sarcini. Trebuie cunoscut şi respectat de orice părinte faptul că „orice ajutor inutil
dat copilului este un obstacol pentru dezvoltarea sa” (Montessori, 1991, pag. 29)
Familia este primul mediu în care copilul este iubit şi învaţă astfel să iubească pe alţii, să
dăruiască iubire. De aceea, familia este o adevărată „şcoală a sentimentelor; în acest fel, familia
modelează personalitatea în dimensiunile sale fundamentale” (Osterrieth, 1973, pag. 51).
Încă din primele zile, dezvoltarea copilului este tributară calităţii relaţiilor ce se stabilesc între
acesta şi părinţi. Astfel, copilul va fi capabil mai târziu să răspundă la întrebările „Cine sunt eu?”
(în vederea descoperirii identităţii de sine), „Ce fac eu?”, „Împreună cu cine?”, „Cu ajutorul
căror instrumente?”
Indiferent de ceea ce o cauzează, indiferenţa părinţilor faţă de copii are rezultate multiple,
negative: dezorientare, nesiguranţă în manifestarea comportamentului, lipsa de încredere în sine\
şi în oameni datorate lipsei reperelor, tendinţa de a realiza ataşamente afective faţă de personae
din afara familiei însă pe baza unor criterii lipsite de discernământ.
Mediul familial este apreciat ca o „democraţie la scara cea mai mica” (Anul internaţional al
Familiei, ONU, 1994) ce trebuie să funcţioneze realmente pe baza recunoaşterii şi respectului
reciproc.
O altă presiune culturală asupra familiei este făcută prin modelele de familii pe care societatea le
propune. Familii deschise (mai mulţi parteneri), ,,familii” cu parteneri de acelaşi sex, familii a
căror parteneri trăiesc în concubinaj, adică fără obligaţii, etc. O lume care adoră ,,plăcerea”
refuzând să-şi asume responsabilitatea. Atunci când se calcă în picioare modelul original a ceea
ce trebuie să fie familia, ceea ce rezultă e doar o caricatură grotescă, morbid cu implicaţii
nefaste/grave pentru prezent şi eternitate. Dacă nu se va acorda atenţia cuvenită resurselor care
există în practica consilierii familiei se va ajunge la caricaturizarea rolului pe care familia îl are
în dezvoltarea personalitătii umane şi de aici la eşecul societătii de a-şi îndeplini menirea. John
Coblentz abordează acest aspect al caricaturizării rolurilor mpartenerilor în familie, având la
bază nu doar neglijarea ci chiar respingerea modelului divin pentru viaţa de familie. El atrage
atenţia nu doar asupra caricaturizării modelului de familie ci şi asupra redefinirii şi caricaturizării
în acelaş timp al rolurilor partenerilor chiar într-o familie după modelul conservator/clasic.
Riscul semnalat de John Coblenz fiind acela al dispariţiei familiei.
Într-o astfel de situaţie, când presiunea şi asaltul concertat asupra familiei, cu scopul nemărturisit
dar clar de a fi distrusă, este aşa de mare, cine îşi poate îngădui să neglijeze resursele avute la
dispoziţie pentru salvarea familiei.
Consilierea spirituală a familiei, are de-a face cu ,,folosirea multiplelor metode de vindecare
(terapeutice) pentru a-i ajuta pe oameni să înfrunte problemele lor şi crizele în mod benefic şi aşa
să experimenteze vindecarea distrugerilor provocate”.
Stan Dekoven, autorul cărţii „Despre ancorare – O introducere în psihologia consilierii”,
prezintă următoarea definiţie a consilierii creştine:
Consilierea creştină şi consilierea în general, este interacţiunea dintre două sau mai multe
persoane la nivelul nevoilor vieţii. Un alt mod de a privi consilierea creştină este cea de a
fi un ajutor dat Bisericii pentru creşterea spirituală a membrilor ei. Deci consilierea creştină este
o disciplină practică, stinţifică şi teologică care îl însoţeşte pe om în cele mai adânci probleme
spirituale cu care se confruntă.
În ceea ce priveşte metodele practice folosite în consilierea spirituală a familiei, trebuie avute
în vedere următoarele aspecte:
- evidenţierea soluţiilor, faptul că este posibil ajutorul.
- corectarea convingerilor eronate.
- refacerea şi dezvoltarea relaţiile personale.
- ajutarea consiliatului în a se accepta pe sine ca o persoană de valoare.

S. Suportul. Printr-un răspuns care reflectă susţinerea, consilierul caută să asigure, să inspire şi să
susţină persoana în cauză.
I. Înţelegerea reflectă empatia pentru sentimentele şi atitudinile consiliatului. Adeseori
consilierul urmăreşte feed-back-ul prin care se asigură că a înţeles corect sau că cel consiliat
percepe ca atare răspunsul său.
P. Probarea este demersul prin care consilierul investighează problemele în profunzimea lor. Se
pun întrebări, se caută obţinerea mai multor informaţii, se provoacă la o discuţie mai profundă.
E. Evaluarea. Adeseori consiliaţii nu au o înţelegere complex asupra situaţiilor pe care le
experimentează, fie le înţeleg şi evaluează eronat. Prin urmare, răspunsul evaluativ al
consilierului transmite judecăţile de valoare ale acestuia vizavi de problemele consiliatului.
I. Interpretarea este în strânsă relaţie cu evaluarea şi se referă la abilitatea şi disponibilitatea
consilierului de a învăţa pe celălalt, de a transmite semnificaţii consiliatului, de a explica cum
sau de ce.
S. Sfătuirea este demersul prin care consilierul oferă recomandări, sugerează anumite abordări,
acţiuni, convingeri sau atitudini.
Cei mai mulţi consilieri au tendinţa de a manifesta o atitudine suportivă şi de sfătuire. Consilierii
moralişti tind să fie în primul rând evaluativi şi probativi. Cei care dispun de cunoştinţe de
psihologie sau psihanaliză tind să fie interpretativi. Cei care sunt centraţi pe persoana
consiliatului au răspunsuri care reflectă mai ales înţelegerea. Este recomandabil ca în consiliere
toate aceste atitudini să fie utilizate proporţional.

În literatura de specialitate, părinţii sunt grupaţi în cinci categorii: echilibraţi, indiferenţi,

exageraţi, autoritari şi inconsecvenţi.
1. Copilul părinţilor echilibraţi are drepturi şi obligaţii egale cu ceilalţi membri din familie şi
participă intens la viaţa întregii familii; într-o astfel de familie se oferă dragoste, dar se şi
pretinde responsabilitate.
Copilul va avea deci încredere în sine, se va şti autocontrola; va fi fericit, prietenos, echilibrat din
punct de vedere emoţional, iar în raport cu ceilalţi, va stabili uşor relaţii de prietenie, având mari
şanse de reuşită în viaţă, precum şi perspective de a fi generos şi fericit.
2. Copilul părinţilor indiferenţi. Cu acest tip de părinţi copilul se va izbi frontal de o atitudine
frecventă de neglijare şi respingere, în spatele căreia se ascunde un mesaj de tipul: „Nu eşti şi
nici nu ai fost dorit!”; astfel, i se refuză cele mai elementare drepturi, este des pedepsit,
ridiculizat, izolat. Drept urmare, copilului îi este serios afectată stima de sine, acesta simţindu-se
inferior şi nesigur, fără valoare, iar în relaţiile cu alţi copii va fi brutal, răzbunător, arţăgos şi
chiar agresiv fără motiv, suportând cu greu neacceptarea ce survine din partea celor din jur.
3. Copilul părinţilor exageraţi. În acest caz, copilul este crescut într-un climat de seră, nu are
obligaţii, nu i se anticipează dorinţele, el fiind privat chiar şi de activităţile ce le-ar putea realiza
şi care i-ar face bine. Drept urmare, în contactul cu ceilalţi copii, întâmpină greutăţi având
tendinţa de a deveni pasiv, lipsit de iniţiativă şi incapabil de autoapărare, făcând din refugiul în
visare calea de a evita contactul cu realitatea;
4. Copilul părinţilor autoritari este solicitat la o ascultare totală, interzicându-i-se să-şi asume
răspunderi şi iniţiative, fiind astfel împiedicat să-şi dezvolte capacităţile de decizie şi de acţiune;
îi este subminată încrederea în sine şi independenţa, astfel încât va devein supus, modest,
ascultător, resemnat, incapabil de a lua autonom vreo decizie. În consecinţă va fi nefericit şi ostil,
cu toate că frecvent demonstrează loialitate, onestitate şi corectitudine.
5. Copilul părinţilor inconsecvenţi. În acest caz copilul este profund derutat, deoarece părinţii
oscilează între autoritate şi pasivitate, între indiferenţă şi tutelă, fiind solicitat să opteze pentru
anumite poziţii într-o dispută, iar în altă dispută, să se situeze pe poziţii contrare; va fi, deci,
instabil, nesigur, uşor de atras şi influenţat de persoane rău intenţionate. Mia Kellmer Pringle
consideră că dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului se realizează atunci când el
beneficiază de dragoste şi de securitate, de experienţe noi, de apreciere şi stimă, de
responsabilitate şi autonomie.
1) Oferiţi copilului o mare parte din timpul dumneavoastră; jocul cu copilul şi citirea de poveşti
sunt mult mai importante decât un menaj bine făcut;
2) Dăruiţi-i copilului experienţe noi şi comunicaţi cu el permanent;
3) Oferiţi-i copilului îngrijiri permanente şi fiţi coerenţi într-o atitudine afectuoasă, ceea ce este
de o importanţă imensă pentru sănătatea lui spirituală, la fel cum alimentaţia corectă este
esenţială pentru sănătatea corpului;
4) Stimulaţi-l să se joace, singur sau cu alţi copii, fapt ce-i va dezvolta spiritul de explorare,
intuiţia şi creativitatea;
5) Felicitaţi-l atunci când eforturile lui sunt încununate de succes;
6) Oferiţi-i şansa unor responsabilităţi din ce în ce mai mari, deoarece simţul responsabilităţii se
dezvoltă doar prin activităţi practice;
7) Fiind mic, adaptaţi-vă comportamentul la caracteristicile vârstei lui;
8) Atunci când nu sunteţi de acord cu comportamentul copilului, manifestaţi-vă dezaprobarea
ţinând cont de temperamentul, vârsta şi capacitatea de înţelegere a lui;
9) Nu-l ameninţaţi cu pierderea dragostei sau cu abandonul; trebuie să respingeţi un anumit
comportament al copilului, dar nu pe copil însuşi;
10) Nu aşteptaţi recunoştinţă, deoarece copilul nu şi-a solicitat naşterea.
Pot reprezenta aceste sfaturi un început în actul de consiliere a familiei, unde problema unuia
dintre membri poate fi indiciu al unei crize de ansamblu a familiei respective.
Copilul necesită consiliere, în special educaţională şi psihopastorală, în cazurile care sunt greu de
suportat singur: deces în familie, divorţul părinţilor, părăsirea familiei de către unul dintre
părinţi, plecarea în străinătate a unuia sau ambilor părinţi, propria abandonare, toate având un
impact emoţional enorm asupra lui. Nu numai copilul, dar şi părinţii lui (mama-tata; soţul-soţia)
pot avea nevoie de consiliere pastorală, deoarece pot apărea nenumărate probleme profesionale şi
familiale.
Competența parentală, din punct de vedere psihologic conduce la competența emoțională a
părintelui.Părintele competent emoțional este capabil să mențină afecțiunea și respectul
copilului, își admiră copilul și îi respectă opiniile, își ghidează copilul spre scopuri prosociale.
Fără o supraveghere adecvată și autentică din partea părintelui, copilul va găsi îndrumare la alte
persoane, cel mai adesea la grupul de prieteni, iar de cele mai multe ori acești prieteni sunt și ei,
la rândul lor, în același tip de relație disfuncțională din punct de vedere emoțional cu părinții
lor.Competența emoțională la adulți este un aspect fundamental al capacității parentale, deoarece
emoțiile părinților afectează sănătarea relației părinte-copil. Emoțiile intense constituie o
componentă importantă a vieții de părinte. Adesea părintele experiențiază emoții contradictorii în
relația cu copilul – pe lângă emoțiile pozitive de bucurie, afecțiune, iubire, apar inevitabil și
emoții negative precum furia sau teama că ar putea să-și piardă controlul și să-și răneacă copilul.
Modul în care părintele gestionează aceste emoții definește calitatea mediului în care crește
copilul și prezice dezvoltarea favorabilă sau defavorabilă a acestuia. Mediul de dezvoltare al
copilului este considerabil mai favorabil atunci când părinții exprimă și trăiesc emoții
pozitive.Chiar și emoțiile negative pasagere dintre adulți cauzează distres și agresivitate la copiii
mici.Nivelul de stres joacă și el un rol extrem de important. Părinții care experiențiază un nivel
ridicat de stres sau un nivel scăzut de suport social au tendința de a prezenta deficiențe
importante în abilitățile parentale și să impună reguli de disciplină mult mai dure sau chiar
extreme. Aceste deficiențe se datorează impactului pe care stresul, respectiv suportul, îl au
asupra emoțiilor părintelui. Cercetările realizate pe această temă au arătat corelații importante
pozitive între nivelul de stres și emoțiile negative, precum și între gradul de suport și emoțiile
pozitive.Emoțiile negative cronice și intense la părinți sunt un semn clar de disfuncție a familiei.
Studiile arată că ele sunt prezente mai ales în familiile la mamele abuzive, mamele copiilor
agresivi, mamele care trăiesc în sărăcie.

Parentingul competent cuprinde comportamente care facilitează dezvoltarea sentimentului de

competență la copil – acestea sunt:

- Părintele este activ și pozitiv implicat în viața copilului.

- Dialogul dintre părinte și copil este direct, deschis și cooperant.
- Părinții comunică între ei cooperant.
- Părintele este flexibil în stabilirea limitelor de comportament.
- Părintele modulează în mod potrivit exprimarea iubirii și intimității.
- Părintele stabilește limite clare între copil și mediu.
- Părintele identifică și înțelege nevoile copilului.
- Părintele face observații corecte atât asupra comportamentului copilului, cât și asupra
propriului său comportament.
 - Părintele dezvoltă și încurajează independența, dezvoltarea personală, responsabilitatea
socială și încrederea în sine a copilului.
- Părintele dezvoltă și întărește stima de sine a copilului.
- Părintele cunoaște punctele tari și punctele slabe ale copilului.
- Părintele este perceput de către copil ca un model de rol pozitiv.
- Părintele aplică strategii potrivite de disciplinare.
- Părintele sprijină relația copilului cu celălalt părinte.
- Părintele încurajează comportamentele adecvate social și respectul pentru regulile care
guvernează societatea.
Parentingul deficitar reprezintă orice atitudine sau comportament al părintelul care expune
copilul la risc. Poate fi vorba despre: comportamente adictive, abuzive sau disfuncționale din
punct de vedere emoțional, comportamente sau atitudini nepotrivite din punct de vedere social.
Părinții care se încadrează în acest grup pot crește copii cu probleme emoționale, psihologice,
sociale sau educaționale. Comportamentele de parenting deficitar cuprind:
- Consumul și abuzul de substanțe
- Abuzul fizic
- Abuzul sexual
- Stilul de parenting caracterizat prin neglijare
- Stilul de parenting autoritar
- Consumul și abuzul de alcool
- Abuzul emoțional/psihologic
- Abuzul verbal
- Abuzul de putere și control în relație
- Boala mentală gravă a părintelui
Evaluarea competențelor parentale. Budd (2001) propune un model sistematizat al evaluării
competențelor parentale. Conform acestui model, se recomandă focalizarea pe capacitățile și
deficiențele persoanei ca părinte și pe relația pãrinte-copil. Caracteristicile psihologice ale
persoanei trebuiesc relaționate cu aspectele specifice ale rolului de părinte, subliniind modul în
care fiecare trăsătură psihologică poate deveni un factor protectiv sau un factor de risc pentru
copil. Evaluarea trebuie de asemenea să se centreze pe capacitățile funcționale ale părintelui,
măsurând ce înțelege, crede, știe, face plus ce este capabil să facă în viitor pentru copil.
Abordarea trebuie să fie una constructivă, centrată pe identificarea punctelor tari ale părintelui
mai degrabă decât pe vânarea deficiențelor. În final trebuie să facem o evaluare comparativă a
competenței parentale a celor doi părinți.

În acest context, Budd definește termenul de ”competența parentală minimă”. Aceasta este
pragul inferior acceptabil al abilităților parentale, considerat suficient pentru a proteja siguranța
și bunăstarea copilului.Budd a descris șapte criterii care definesc competența parentală minimă:

- Funcționarea intelectuală a părintelui

- Funcționarea socială și capacitatea de adaptare a părintelui
- Personalitatea părintelui și funcționarea emoțională
- Cunoștințele, atitudinile și percepțiile părintelui
- Interacțiunile părinte-copil
- Nevoile de dezvoltare ale copilului
 - Răspunsul părintelui la intervențiile anterioare și potențialul de schimbare.
Principalele metode de evaluare a competențelor parentale sunt:
1. Interviul clinic semistructurat – în care aceleași întrebări să fie puse ambilor părinți,
permițând astfel compararea răspunsurilor, dar în același timp să permită și particularizarea
relației unice pe care fiecare dintre părinți o are cu copilul.
2. Testele psihologice utilizate trebuie să îndeplinească criteriile de validitate. Aici intră atât
inventare de personalitate, pentru a avea o imagine clară asupra trăsăturilor de personalitate ale
părinților, în măsura în acea acestea le influențează competența emoțională, cât și testele clinice,
cu scopul de a identifica eventualele tulburări mentale grave la părinți.
3. Chestionarele de tip self-report se utilizează în special pentru a măsura/ analiza diferite
aspecte ale activității de parenting. Cele mai utilizate sunt ”Parent-Child Relationship Inventory
– PCRI” (Anthony Gerard) și ”Parenting Stress Index – PSI4” (Richard Aidin), din păcate
nicunul dintre ele nefiind adaptat pe populația română.
4. Observația directă – pentru a obține informații relevante privind relația părinte – copil; se
face de regulă atât la domiciliu, cât și în cabinetul de psihologie. Un caz particular sunt
exercițiile dinamice de observație directă – metoda ”strange situation”, utilizată pentru evaluarea
calității relației de atașament la copiii mici.