UNITATEA DE

ÎNVĂŢARE 1

ELECTROTEHNICA GENERALĂ

Obiectivele modulului

• Definirea noţiunii de câmp electromagnetic, cu specificarea

mărimilor asociate.
• Prezentarea stărilor electromagnetice ale corpurilor, cu evidenţierea
comportării acestora în prezenţa câmpului electromagnetic.
• Cunoaşterea regimurilor câmpului electromagnetic şi a metodelor
de calcul a circuitelor electrice.
• Evidenţierea caracteristicilor diverselor configuraţii de receptoare în
regim de curent alternative trifazat.

Conţinutul modulului

1.1. CORPURI ÎN CÂMP

ELECTROMAGNETIC
Cuvinte cheie

Introducere
Mărimi de stare, câmp electric, câmp magnetic; Regim: static, staţionar,
cvasistaţionar, dinamic;mărimi primitive, mărimi derivate.

1.1.1. Stările electromagnetice ale corpurilor

Starea de încărcare electrică, de polarizare electrică, de magnetizare,
starea electrocinetică; sarcină electrică, densitatea de sarcină electrică,

5
energie şi forţe în câmp electrostatic;dipol electric,moment electric,
polarizaţie; conductori, semiconductori, izolatori;legea legăturii DEP,
piezoelectricitate, diaelectric, paraelectric; rigiditate dielectrică;energia
câmpului electric, potenţial electric;intensitatea curentului electric de
conducţie, de deplasare, de convecţie; densitate de curent; câmp electric
imprimat - galvanic, fotovoltaic, termoelectric, de acceleraţie;forţa Laplace,
efectul Hall;buclă de curent, dipol magnetic, moment magnetic;
paramagnetic, diamagnetic;legea magnetizaţiei temporare; curba de
magnetizare,câmp coercitiv, inducţie remanentă, inducţie de saturaţie
;materiale magnetice moi, dure; forţe în câmp magnetic.

1.1.2. Parametrii de circuit

Condensator, capacitate electrică;legea fluxului electric, energia câmpului
electrostatic;condensatori polarizaţi, nepolarizaţi;capacitate nominală,
toleranţă, tensiune nominală, tangenta unghiului de pierderi;
Rezistor, rezistenţa electrică, conductanţa;legea conducţiei electrice, legea
Joule-Lenz; puterea electrică; rezistenţă fixă, reglabilă, semireglabilă,
potenţiometrul; termorezistenţa, termistorul, varistorul;
Bobină, inductivitate proprie, inductivitate mutuală; solenoid, flux magnetic
fascicular, flux total, circuit magnetic, rezistenţă magnetică, solenaţie,
tensiune magnetomotoare, legea circuitului magnetic, legea fluxului
magnetic, legea inducţiei electromagnetice, energia câmpului magnetic,
forţe în câmp magnetic.

Introducere
Câmpul este o formă de existenţă a materiei în mişcare, deosebită de
substanţă, având energie şi impuls ceea ce îi permite să acţioneze cu forţe şi
cupluri asupra corpurilor.

Oricare ar fi câmpul, acesta asociază fiecărui punct din spaţiu una sau mai
multe mărimi (vectoriale şi/sau scalare) specifice numite mărimi de stare
(ale câmpului).
Fenomenele electrice şi magnetice se manifestă între corpuri prin
intermediul câmpului electromagnetic.
Adică unul sau mai multe corpuri determină în punctul A din spaţiu un câmp
electromagnetic. Dacă în punctul A este prezent un corp, aflat într-o stare
corespunzătoare, câmpul electromagnetic din respectivul punct va acţiona
cu o forţă sau cu un cuplu asupra corpului.
De fapt toate celelalte corpuri vor acţiona (de la distanţă), prin compunerea
acţiunilor, asupra corpului din punctul A.

Mărimile de stare ale câmpului electromagnetic dintr-un punct sunt:

E [V/m] - intensitatea câmpului electric, cu unitatea de măsură
[Volt/metru];
B [T ] - inducţia câmpului magnetic cu unitatea de măsură [Tesla];

6
 H [A/m] - intensitatea câmpului magnetic, cu unitatea de măsură
[Amper/metru];
D [C/m 2 ] - inducţia câmpului electric, cu unitatea de măsură
[Coulomb/metru2].

Mărimile introduse pe cale experimentală sunt mărimi primitive, iar

cele definte prin intermediul unor relaţii (în funcţie de mărimi primitive)
sunt mărimi derivate.

Astfel intensitatea câmpului electric ( E [V/m] ) şi inducţia câmpului

magnetic ( B [T ] ) sunt mărimi primitive iar intensitatea câmpului magnetic
( H [A/m] ) şi inducţia câmpului electric ( D [C/m 2 ] ) sunt mărimi derivate.

Spre exemplu, mărimea primitivă intensitate a câmpului electric ( E [V/m] )

se introduce în baza experimentului prezentat în continuare.
Se ia un corp punctiform A aflat în starea de încărcare electrică cu sarcina
Q şi la distanţa r se plasează un al doilea corp punctiform B aflat în starea
de încărcare electrică cu sarcina q. Se constată că corpul B este acţionat de
corpul A cu o forţă, a cărei expresie este (legea Coulomb):

Qq
F=k r0 ,
r2
unde r0 este versorul distanţei AB, iar k o constantă.
Intensitatea câmpului electric determinată de corpul A în punctul B se
exprimă prin raportul dintre forţa care acţionează asupra corpului introdus în
punctul B şi sarcina corpului:

F Q
EB = ( EB = k r0 ).
q r2

Aşa încât putem reformula.

Corpul A determină în B o intensitate a câmpului electric E B , iar dacă în B
există un corp aflat în starea de încărcare electrică cu sarcina q, atunci
câmpul electric (şi nu corpul din A) va acţiona asupra corpului din B cu o
forţă a cărei expresie este:

F = q EB .

Câmpul electomagnetic are două componente: câmpul electric şi câmpul

magnetic.

Vorbim despre prezenţa unui câmp electric într-o regiune a spaţiului dacă
în orice punct inducţia câmpului magnetic este nulă ( E ≠ 0 , B = 0 ) şi

7
vorbim despre prezenţa unui câmp magnetic dacă intensitatea câmpului
electric este nulă( B ≠ 0 , E = 0 ).

În funcţie de viteza de variaţie a mărimilor câmpului electromagnetic şi

de transformările energetice, se pot defini următoarele regimuri:

• static - mărimile câmpului electromagnetic nu variază în timp şi nu

au loc transformări energetice;
• staţionar - mărimile câmpului electromagnetic nu variază în timp
dar au loc transformări energetice (spre exemplu energia
înmagazinată de câmpul electric se transformă în căldură);
• cvasistaţionar - mărimile câmpului electromagnetic variază lent în
timp şi variaţia câmpului electric nu generează câmp magnetic;
• dinamic (nestaţionar) – mărimile câmpului electromagnetic variază
rapid în timp şi variaţia câmpului electric generează câmp magnetic.

1.1. Stările electromagnetice ale corpurilor

Câmpul electromagnetic stabilit într-un punct din spaţiu acţionează
cu forţe şi cupluri asupra corpurilor plasate în punctul respectiv numai dacă
corpurile se află în stări particulare şi anume în stări electromagnetice.

Stările electromagnetice ale corpurilor sunt:

• încărcare electrică,
• polarizare electrică,
• magnetizare,
• electrocinetică,

sunt caracterizate fiecare prin intermediul unei mărimi primitive specifice.

Altfel spus un corp este într-o anumită stare electromagnetică dacă mărimea
primitivă specifică stării este nenulă pentru corpul în cauză.

De notat. Corpurile aflate în stări electromagnetice determină apariţia în

fiecare punct din vecinătate - din spaţiul înconjurător corpului - a unui câmp
electromagnetic, de regulă ori electric (caracterizat printr-o valoare nenulă a
intensităţii câmpului E ≠ 0 ) ori magnetic (caracterizat printr-o valoare
nenulă a inducţiei câmpului B ≠ 0 ).

Starea de încărcare electrică

Un corp spunem că este în stare de încărcare electrică dacă în
interiorul corpului se află sarcini electrice libere (necuprinse în legături)
constante în timp şi imobile în raport cu corpul dat.
Mărimea primitivă asociată stării de încărcare electrică se numeşte
sarcina electrică (adevărată) şi se notează q [C].

8
Repartiţia sarcinii electrice în interiorul corpului este descrisă de densitatea
de sarcină electrică.
Dacă sarcinile electrice sunt repartizate pe suprafaţa S a corpului
avem o densitate de suprafaţă ρ s [C / m 2 ] iar sarcina electrică a întregului
corp este
q = ∫ ρ s dA ,
S
iar dacă sunt repartizate în volumul V al corpului avem o densitate de volum
ρV [C / m3 ] iar sarcina electrică a întregului corp este

q = ∫ ρV dV .
V

• Corpurile ajung în stare de încărcare electrică prin diferite procedee,

dintre care evidenţiem:

- frecarea a două corpuri dielectrice;

- contactul unui corp neîncărcat cu un corp încărcat electric;
- influenţă electrostatică, care se obţine prin apropierea corpului, fără
contact, de un corp încărcat;
- prin iradiere;
- prin încălzire, ş.a.

Corpurile aflate în stare de încărcare electrică determină în fiecare punct P

din spaţiu un câmp electric de intensitate EP.
→
+q P E

r
→
- q E P

Fig. 1.1.

În cazul sarcinilor electrice punctiforme, liniile de câmp electric pleacă

radial de pe sarcinile pozitive şi converg către sarcinile electrice negative,
ca în figura 1.1.

Forţe exercitate asupra corpurilor în stare de încărcare electrică

• Asupra unui corp punctiform aflat în stare de încărcare electrică - cu

sarcina q, aflat într-un câmp electric - de intensitate E, acţionează o forţă

9
 → →
F =qE.

Dacă corpul este încărcat cu sarcini pozitive forţa va deplasa corpul în

sensul liniilor de câmp electric, iar dacă sarcina este negativă corpul se va
deplasa invers liniilor de câmp electric.

• Două corpuri punctiforme încărcate cu sarcini electrice q şi Q, aflate la

distanţa r unul de celălalt interacţionează cu o forţă (forţa lui Coulomb)

→ 1 qQ →
F= r0 ,
4πε r 2

unde ε este o constantă (permitivitate) specifică mediului care separă cele

→
două corpuri iar ro este versorul direcţiei.

→ →
F +q +Q F

r
a)

-q +Q
→ →
F F
b)

Fig. 1.2.

Dacă sarcinile sunt de acelaşi semn forţa este de respingere (vezi

figura 1.2a) iar dacă sarcinile sunt de semne contrare forţa este de atracţie a
celor două sarcini (vezi figura 1.2b).

→
v
+q →
B

traiectoria →
F

Fig. 1.3.

10
• Un corp aflat în stare de încărcare - cu sarcina q , în mişcare cu viteza v
într-un câmp magnetic - de inducţie B (ca în figura 1.3) suferă acţiunea unei
forţe (forţa Lorentz):
→ → →
F = q( v x B) ,

perpendiculară pe planul format de vectorii v şi B, cu sensul dat de regula

burghiului.
Regula burghiului drept. Se plasează burghiul perpendicular pe planul
format de cei doi vectori ( v şi B) şi se roteşte în sensul suprapunerii
primului vector din produsul vectorial (vectorul viteză) peste cel de al doilea
(vectorul inducţie magnetică). Sensul de avansare al burghiului este acelaşi
cu sensul forţei (în acest caz forţa Lorenz).
Energia câmpului electrostatic

Deoarece câmpul electric acţionează cu forţe acesta trebuie să dispună de

energie.
În cazul prezenţei mai multor sarcini electrice câmpul electric dintr-
un punct este determinat de toate sarcinile. Se face suma vectorială a
intensităţilor câmpului electric produs de fiecare sarcină.
Pe această bază, energia înmagazinată în câmpul electrostatic - câmp
determinat de n sarcini, are expresia:

1 n
We = ∑ q k Vk .
2 k =1

Forţele cu care acţionează câmpul electrostatic asupra corpurilor pot fi

calculate folosind teoremele forţelor generalizate:

∂We ∂We
Fx = , Fx = ,
∂x q = const . ∂x V = const .

unde x este coordonata pentru care se calculează forţa.

Starea de polarizare electrică

Un corp este în stare de polarizare electrică dacă în interiorul corpului există
dipoli electrici orientaţi în sensul câmpului electric exterior.

Notă. Există corpuri care conţin în mod natural dipoli electrici (neorientaţi)
şi există corpuri în interiorul cărora se formează dipoli electrici numai sub
influenţa unui câmp electric aplicat din exterior.

Un dipol electric este format din două sarcini punctiforme încărcate,

una cu sarcina +q iar cealaltă cu sarcina – q, aflate la distanţa d una de
cealaltă, ca în figura 1.4.

11
Dipolul electric este caracterizat prin vectorul moment electric p, definit
prin relaţia:
→ →
p = q d [Cm] ,
→
unde d este vectorul distanţă cu orientarea de la sarcina negativă la cea
pozitivă şi modulul egal cu distanţa dintre cele două sarcini. Unitatea de
măsură pentru moment electric este Coulomb metru.

→
-q p +q

→
d
Fig. 1.4.

Mărimea primitivă asociată stării de polarizare electrică a unui corp este

→
vectorul p [Cm] moment electric.

Vectorul moment electric al unui corp se obţine prin sumarea momentelor

electrice ale tuturor dipolilor din interiorul corpului.

Starea de polarizare electrică este caracterizată local (punctual) de vectorul

→
polarizaţie P [C / m 2 ] , care reprezintă densitatea dipolilor electrici din
volumul corpului.
Momentul electric al corpului se exprimă prin integrarea vectorilor
→ →
polarizaţie pe întreg volumul V al corpului: p = ∫ PdV .
V

• Corpurile pot ajunge în stare de polarizare electrică prin:

- acumularea de sarcini pe suprafeţele de discontinuitate ale

corpurilor;
- tensiune mecanică (piezoelectricitate);
- topire şi răcire a electreţilor în câmp electric;
- influenţa electrostatică a unui câmp electric.

• Există corpuri polarizate natural (spre exemplu sarea Seignette, cristale

→
de cuarţ) caracterizate prin vectorul moment electric permanent p p nenul.
Starea de polarizare permanentă se poate obţine, pentru anumite
materiale, prin acţiunea temperaturii (topire şi solidificare) materialele fiind
numite piroelectrice.
Există materiale (cuarţ, titanat de bariu) de care prin acţiunea unei forţe
se polarizează electric, numite materialele piezoelectrice.

12
În figura 1.5 este prezentat efectul aplicării forţei F asupra unui material
→
piezoelectric. În volumul materialului se stabileşte polarizaţia P , iar pe
cele două feţe apar sarcini electrice de semne contrare, care sarcini
determină diferenţa de potenţial notată cu U [V ] .

starea finală F starea iniţială

-q
→
P
U

+q
F
Fig. 1.5.

Efectul piezoelectric direct are diverse aplicaţii, spre exemplu: la

realizarea traductoarelor de presiune sau de forţă şi la realizarea
microfoanelor (transformă sunetul într-o tensiune electrică).
Efectul piezoelectric invers constă în apariţia forţei F dacă pe cele
două feţe ale materialului piezoelectric se aplică o tensiune electrică. Efectul
este folosit la realizarea difuzoarelor pentru frecvenţe înalte (twiter).

• Există corpuri care introduse într-un câmp electric se polarizează. Astfel

substanţele polare, având dipoli electrici, în câmp electric exterior îşi
orientează dipolii (polarizare electrică de orientare). În cazul substanţelor
nepolare apare o polarizare electrică de deformare - câmpul electric exterior
acţionează pentru formarea de dipoli electrici, deplasând centrul de acţiune
al sarcinilor pozitive în raport cu centrul de acţiune al sarcinilor negative.
Polarizarea de deformare poate fi ionică, dacă se deplasează ionii substanţei
sau electronică dacă se deplasează norul electronic.
−
• Ambele fenomene determină un moment electric temporar pt , moment
electric care se anulează odată cu anularea câmpului electric exterior.
Momentul electric total al unui corp este:
→ → →
p = p p + pt ,
−
unde p p este momentul electric permanent.
→
• Câmpul electric de intensitate E , acţionează asupra corpurilor polarizate
→
electric, caracterizate prin momentul electric p, cu un cuplu
→ → →
C = p x E [ Nm] , iar dacă câmpul electric în spaţiul respectiv este
neuniform, acţionează asupra corpului polarizat electric şi cu o forţă

13
→ → ↓
F = grad ( p . E ) - relaţie în care gradientul se aplică numai vectorului
intensitate a câmpului electric.

Un corp este electrizat dacă se află în stare de încărcare electrică sau în

stare de polarizare electrică sau în ambele stări.

Transmiterea stării de electrizare

Starea de electrizare se transmite prin contactul unui corp electrizat

cu unul neutru, după care apare o forţă de respingere (îndepărtare) a celor
două corpuri – ambele fiind electrizate.
Starea de electrizare se transmite de la un corp la celălalt într-un timp
mai lung sau mai scurt. Pe baza acestui criteriu corpurile sunt numite:

- conductoare, transmiterea este rapidă ( t < 10 −12 s ) deoarece au în

structură ioni pozitivi aflaţi în nodurile reţelei cristaline (la metale) şi
mulţi electroni liberi;
- semiconductoare, transmiterea se face într-un timp de ordinul µs ;
- izolatoare (dielectrici), transmiterea se face într-un timp lung (ore) şi
foarte lung (zile) deoarece au în structură foarte puţini electroni
liberi.

Corpuri dielectrice în câmp electric

Corpurile dielectrice introduse în câmp electric se polarizează şi acţionează

asupra câmpului electric exterior.

Pentru a exprima răspunsul corpurilor la acţiunea câmpului electric,

legea legăturii DEP, introduce vectorul inducţie electrică (mărime
secundară) prin intermediul relaţiei

→ → →
D = ε 0 E + P [C / m 2 ] ,

unde ε 0 = 8.85 x10 −12 [ F / m] este permitivitatea vidului (constantă

universală) exprimată în [ Farad metru ] .
În cazul corpurilor care se polarizează electric (dielectrice) valoarea
→
polarizaţiei care apare sub acţiunea câmpului electric (de intensitate E ) este
determinată de caracteristicile materialului corpului. Legea de material a
polarizaţie temporare este:
→ → →
P = P t = ε 0 χ e E [C / m 2 ] ,

unde proprietăţile materialului dielectric sunt exprimate prin intermediul

susceptibilităţii electrice χ e .

14
Polarizaţia electrică este temporară, vectorul polarizaţie se anulează odată cu
anularea câmpului electric, ceea ce se constată din relaţia de mai sus.
Inducţia câmpului electric poate fi exprimată condensat

→ → → → → → → →
D = ε 0 E + P = ε 0 E + ε 0 χ e E = ε 0 (1 + χ e ) E = ε 0ε r E = ε E

evidenţiind:
ε permitivitatea absolută a materialului dielectric ( ε = ε 0ε r ) şi
ε r permitivitatea relativă a materialului dielectric.
Permitivitatea relativă a materialului dielectric poate fi exprimată ca
raport între capacitatea unui condensator C având ca dielectric materialul
respectiv şi capacitatea aceluiaşi condensator C0 având ca dielectric vidul
(sau aerul)
C
εr = .
C0
Fiind un raport de două mărimi cu aceeaşi unitate de măsură, rezultă că
permitivitatea relativă este adimensională.
Materialele uzuale au permitivităţi relative de ordinul unităţilor
(sticla 5,…,10; polietilena 2,…,2.4; mica 4.5,…,7.5, ş.a.), dar materialele
feroelectrice au permitivităţi relative mari (spre exemplu TiO2 are 107 iar
PZT are în jur de 700).
Materialele diaelectrice (spre exemplu gaze monoatomice inerte)
suferă numai o polarizare de deformare, constând în apariţia de dipoli
electrici prin deplasarea (sub acţiunea câmpului electrici) al centrului de
acţiune a sarcinilor pozitive faţă de centrul de acţiune al sarcinilor negative.
Au permitivităţi relative mici, independente de temperatură şi de frecvenţa
câmpului electric.
Materialele paraelectrice (spre exemplu NaCl, H2O, CO2, NH3) au
molecule polare care se orientează în câmp electric (polarizaţie electrică de
orientare) şi în plus apare şi o polarizaţie de deformare. Permitivităţile
relative sunt mari, ale căror valori se modifică invers proporţional cu
temperatura şi depind de frecvenţa câmpului electric.
Astfel la frecvenţe joase PZT cu 4%PbO are permitivitatea relativă de 877,
iar la frecvenţe de 1,..,100MHz permitivitatea relativă este de 4300. Pe de
altă parte vectorul polarizaţie se va stabili cu întârziere la valoarea impusă
de câmpul electric (răspuns întârziat).

Creşterea intensităţii câmpului electric în interiorul unui material

dielectric poate determina străpungerea acestuia, care constă în apariţia
locală a unor zone conductoare. Materialul îşi pierde calităţile de dielectric.

Intensitatea câmpului electric care determină străpungerea unui material

dielectric Ed se numeşte rigiditate dielectrică.

15
Rigiditatea dielectrică depinde în principal de natura materialului dielectric,
astfel avem pentru: sticlă Ed = 120,...,200 kV / cm , mică
Ed = 500,...,800 kV / cm , polietilenă Ed = 600,...,800 kV / cm , ş.a.

Energia câmpului electric

În cazul câmpului gravitaţional, caracterizat prin acceleraţia

gravitaţională g = 9.81 [m / s 2 ] considerată constantă, un corp de masă m
situat la înălţimea h1 are energia (potenţială) E1 = mgh1 . Pentru acelaşi corp
elementul care determină energia mecanică este înălţimea h1 la care se află
corpul.
În cazul câmpului electric, caracterizat prin intensitatea câmpului
electric E [V / m] considerată constantă, un corp încărcat cu sarcina electrică
q situat într-un punct P are energia
qV
WP = P .
2
Pentru acelaşi corp, elementul care determină energia este potenţialul
electric VP al punctului în care se află corpul.

Potenţialul electric al unui punct VP este definit prin circulaţia vectorului

intensitate a câmpului electric
∞ − −
VP = ∫ E.d r [V ]
P
din punctul P până la infinit.
Efortul depus pentru a deplasa un corp în câmp gravitaţional din
punctul A de cotă h1 în punctul P de cotă h2 (cu h1 < h2 ), prin intermediul
unei forţe F este exprimat prin lucrul mecanic ∆W = F∆l = F (h2 − h1 ) .
Lucrul mecanic contribuie la creşterea energiei corpului aşa încât energia
corpului devine E2 + ∆W = E1 .
În câmp electric, caracterizat prin intensitatea câmpului electric
E [V / m] , pentru a deplasa un corp din punctul A în punctul P este necesară
o energie
q qU AP qU
∆W = WP − WA = (VP − V A ) = = .
2 2 2

Diferenţa de potenţial dintre cele două puncte se numeşte tensiune electrică

U = U AP = V A − VP
∞ − − ∞ − − ∞ − − P − − P − − ,
U AP = ∫ E.d r [V ] − ∫ E.d r [V ] = ∫ E.d r [V ] + ∫ E.d r [V ] = ∫ E.d r [V ]
A P A ∞ A
fiind o măsură a efortului (lucrul mecanic) ce trebuie depus pentru a deplasa
sarcina din punctul A în punctul P.
Tensiunea electrică dintre două puncte este numeric egală cu lucrul mecanic
∆W efectuat pentru a deplasa o unitate de sarcină de la un punct la celălalt.

16
Corpuri conductoare în câmp electric

Corpurile conductoare introduse în câmp electric nu se polarizează,

→ →
aşa încât vectorul inducţie electrică este D = ε 0 E .
→
În cazul corpurilor conductoare vectorul polarizaţie este P = 0 .
Deoarece corpurile conductoare dispun de mulţi electroni liberi,
atunci când în interiorul corpului există un câmp electric, câmpul electric va
→ →
acţiona cu o forţă F = qe E asupra electronilor liberi, deplasându-i în sens
invers liniilor de câmp electric.
În figura 1.6 cu semnul minus s-au notat electronii care, sub acţiunea
→
câmpului electric exterior E , s-au deplasat către suprafaţa opusă sensului
câmpului. →
E

_ → +
_ E int
+
+
→
E

Fig. 1.6.

Datorită excesului de sarcini negative de pe una din suprafeţe va apărea un

→
câmp electric interior E int . Electronii se vor deplasa sub acţiunea forţei
rezultante F = qe ( E − Eint ) . Deplasarea electronilor încetează la anularea
forţei, ceea ce conduce la egalarea celor două câmpuri Eint = E .

Câmpul electric în interiorul conductorilor (numit câmp electric indus) este

egal cu cel aplicat în exterior dar orientat în sens invers. Câmpul electric
exterior pătrunde în interiorul corpurilor conductoare.

Cuşca lui Faraday este o incintă metalică (conductoare) conectată la

pământ în care se introduc circuite electronice în scopul protecţiei acestora
împotriva acţiunilor câmpurilor electrice exterioare. Incinta fiind metalică şi
la potenţial zero nu va permite pătrunderea în interior a câmpului electric,
avem astfel un ecran electrostatic.

Notă. Potenţialul pământului se consideră a fi egal cu zero.

Corpuri semiconductoare în câmp electric

Corpurile semiconductoare dispun de două tipuri de purtători de sarcină şi
anume electroni liberi (cu sarcină negativă − qe ) şi goluri (cu sarcină
pozitivă + qe ).

17
 Electronul liber este un electron dispunând de suficientă energie ca
să părăsească legătura covalentă a semiconductorului şi să se deplaseze liber
în spaţiul interatomic. Energia acestuia se află în banda de conducţie.
Golul este legătura covalentă din care a plecat electronul – care
electron a devenit electron liber. Legătura covalentă spunem că este
nestisfăcută. Energia purtătorului se află în banda de valenţă.

Electronul liber nu se deplasează prea mult, ci până pierde suficientă energie

(spre exemplu prin ciocniri) pentru a fi prins într-o legătură covalentă
nestisfăcută când devine, electron legat de un atom. Nu mai călătoreşte ci stă
în apropierea atomilor. Procesul se numeşte recombinare, conducând la
dispariţia din rândul transportatorilor de sarcină electrică atât a unui
electron (fost liber) cât şi a unui gol.

Dacă în interiorul corpului semiconductor se stabileşte un câmp

electric, acesta va acţiona asupra electronilor liberi cu o forţă pentru a-i
deplasa în sens invers liniilor de câmp şi va acţiona asupra golurilor cu o
forţă pentru a-i deplasa în sensul liniilor de câmp.

Observaţie. De fapt câmpul electric nu acţionează asupra golului (care este

o legătură covalentă nesatisfăcută) ci acţionează cu forţe asupra electronilor
prinşi în legături covalente ale atomilor din apropiere. Dacă forţa e suficient
de mare electronul se va deplasa ocupând legătura covalentă nesatisfăcută,
ceea ce înseamnă că atomul de la care a plecat va avea o legătura covalentă
nesatisfăcută. Spunem că s-a deplasat golul (legătura covalentă
nesatisfăcută, când de fapt s-a deplasat tot un electron dar cu energie în
banda de valenţă.

Starea electrocinetică
Spunem că un corp se află în stare electrocinetică dacă în interiorul
acestora există un flux net de sarcini electrice (numit curent electric) în
mişcare într-o direcţie dată.
Mărimea primitivă asociată stării electrocinetice este intensitatea
curentului electric, definită
dq
i= [ A]
dt S

ca viteza de variaţie a sarcinii electrice printr-o secţiune a corpului de arie S.

Coulomb
Unitatea de măsură a intensităţii curentului electric este = [ A]
sec unda
numită Ampere.

În figura 1.7 este prezentat un corp, la un moment de timp, şi o

secţiune S a acestuia, cu săgeţi fiind reprezentaţi purtători de sarcină
pozitivi. Se constată că la următorul moment de timp vor trece prin
suprafaţă două sarcini din stânga spre dreapta şi o sarcină din dreapta spre

18
stânga. Spunem că avem un curent de conducţie (de o sarcină în unitatea de
timp) orientat de la stânga spre dreapta.

→
E
Fig. 1.7.

În cazul corpurilor conductoare intensitatea curentului electric este

determinată de transportul sarcinii electrice prin suprafaţă de către electronii
liberi. La temperaturi normale în metale toţi electronii sunt liberi.
În cazul corpurilor semiconductoare intensitatea curentului electric
este determinată de transportul sarcinii electrice prin suprafaţă atât de
electronii liberi (cu sarcină negativă) cât şi de goluri (cu sarcină pozitivă).
Dacă ne referim la figura 1.7 golurile din stânga suprafeţei vor fi
orientate de câmpul electric pentru a străbate suprafaţa. Dar câmpul electric
va acţiona şi asupra electronilor din dreapta suprafeţei pentru a străbate
suprafaţa. Constatăm că, în cazul semiconductorilor curentul dat de goluri se
va însuma cu curentul datorat electronilor liberi.

Local starea electrocinetică este caracterizată de valoarea vectorului

→
densitate de curent J , definit prin relaţia integrală
→ →
i = ∫ J .d A .
S
Se constată că pentru a obţine valoarea curentului electric se integrează
densitatea de curent pe întreaga suprafaţă (prin care circulă curentul electric,
adică suprafaţa prin care avem un flux de sarcini electrice).
Dacă densitatea de curent este aceeaşi pe întreaga suprafaţă avem
i
J = [ A / m2 ] ,
S
exprimând repartizarea curentului electric pe fiecare element de arie al
suprafeţei corpului.

Notă. Deoarece secţiunea conductorilor în tehnică se exprimă în mm 2 ,

densitatea de curent se va exprima de cele mai multe ori în [ A / mm 2 ] .

Natura putătorilor de sarcină determină denumiri diferite pentru curentul

electric:

19
 - curent electric de conducţie, în cazul în care purtătorii de sarcină
sunt electronii liberi din conductori sau electronii liberi şi golurile în
semiconductori;
- curentul electric de convecţie, când purtătorii de sarcină sunt corpuri
macroscopice încărcate electric (ioni);
- curentul electric de deplasare, asociat variaţiei în timp a vectorului
inducţie câmp electric;
- curentul electric datorat electronilor sau particulelor încărcate
electric (spre exemplu protoni) care se mişcă ordonat în vid.

Stabilirea unui flux de sarcini electrice în interiorul unui corp

(mişcarea purtătorilor de sarcină) se face prin aplicarea unei forţe
→ → →
F = Fe + Fne
→
asupra purtătorilor, forţă care poate fi de natură electrică Fe sau de altă
→
natură Fne .

Câmpul electric imprimat

→
Forţa de natură electrică se obţine prin intermediul unui câmp electric E din
→ →
interiorul corpului conductor care determină forţa electrică Fe = q E .
Câmpul electric apare datorită stabilirii unei diferenţe de potenţial între
extremităţile corpului conductor.
Pentru ca acţiunea forţei neelectrice să fie similară forţei de natură electrică
spunem că forţa de natură neelectrică generează un câmp electric numit
câmp electric imprimat
→
→ F
E i = ne .
q

Principalele fenomene care generează câmpuri electrice imprimate sunt:

- efectul galvanic, datorat conversiei energiei chimice în energie

electrică pe baza electroliţilor în care au loc reacţii chimice, (pile
electrice Volta, Daniell-Jacobi, ş.a.);
- efectul fotovoltaic, constând în conversia energiei luminii în energie
electrică, cu ajutorul dispozitivelor semiconductoare (celule
fotovoltaice);
- efectul termoelectric, care se obţine prin contactul a două materiale
diferite ale căror capete se află la temperaturi diferite;
- efectul acceleraţiei, care apare datorită faptului că acceleraţia
determină forţa mecanică F = me a ce acţionează asupra electronilor
determinând o zonă bogată în electroni (sarcină negativă) şi una
sărăcită în purtători de sarcină negativă (adică o diferenţă de
potenţial).

20
 Condiţia de stabilire a stării electrocinetice în interiorul unui corp
poate fi exprimată numai pe baza prezenţei, în interiorul corpului, a unui
→
câmp electric nenul E t ≠ 0 :
→ → →
→ → → F F F
F = Fe + Fne , = e + ne ⇔
q q q ,
→ → →
Et = E + Ei
→
câmp datorat fenomenelor de natură electrică E cât şi câmpului datorat
→
fenomenelor de natură neelectrică Ei .

Forţe exercitate asupra corpurilor în stare electrocinetică

→
Câmpul magnetic de inducţie B acţionează asupra unui corp
→
conductor de lungime l (vezi figura 1.8), aflat în stare electrocinetică
(caracterizată prin intensitatea curentului electric de conducţie i) cu o forţă
(forţa Laplace) a cărei expresie este:
→ → →
F = i ( l x B) ,
→
unde vectorul l este orientat în sensul curentului electric iar modulul
acestuia este egal cu lungimea conductorului.
conductor
→
ul
B
→
l →
B
→
F
→
B

Fig. 1.8.

Forţa care acţionează asupra conductorului este perpendiculară pe planul

format de vectorii inducţie magnetică şi curent electric, cu sensul conform
regulii burghiului drept.

Fie doi conductori parcurşi de curent electric (i1 şi respectiv i2) aflaţi
la distanţa d unul de celălalt, ca în figura 1.9.
→
Fiecare din conductori acţionează asupra celuilalt cu o forţă F , de atracţie
sau de respingere în funcţie de sensul relativ al celor doi curenţi (dacă au
acelaşi sens forţa este de atracţie).

21
Expresia forţei pe unitatea de lungime a conductorilor este (legea Biot-
Savart):
→
F µ 0 i1i2 →
= r0,
l 2π d
→
unde l este lungimea conductorilor iar r 0 este versorul distanţei dintre
conductori.

→
r0
F d F

i1 i2

Fig. 1.9.

Efectul Hall

Fie un conductor parcurs de curentul electric I aflat într-un câmp

→
magnetic de inducţie B , ca în figura 1.10.

+
l
+
Fe U
+ -
-
I -
-e v

B B B

Fig. 1.10.

Asupra electronilor negativi − e , care se mişcă cu viteza v în câmpul

magnetic B , va acţiona forţa Lorenz Fe = eBv deplasând electronii spre faţa
inferioară. Pe faţa superioară va fi un deficit de sarcini negative, ceea ce
înseamnă că între cele două feţe se va stabili o diferenţă de potenţial notată
cu U (acesta este efectul Hall). Diferenţa de potenţial va determina un câmp
electric E care se opune separării sarcinilor cu forţa F = qe E .

22
Procesul de separare a sarcinilor încetează când cele două forţe devin egale
F = Fe şi tensiunea U devine constantă. Tensiunea generată prin efect Hall
BI
are expresia: U =k [V ] , unde s-a notat cu l lăţimea pânzei de curent.
l

Câmpul magnetic al corpurilor în stare electrocinetică

Corpurile aflate în stare electrocinetică generează câmp magnetic în

imediata vecinătate.
Un corp conductor foarte lung parcurs de curentul electric staţionar
cu intensitatea I determină la distanţa d un câmp magnetic de inducţie
µI
B= ,
2πd
a cărei valoare depinde de proprietăţile mediului prin intermediul
permeabilităţii magnetice µ (legea Biot-Savart-Laplace).

I Conductorul B
Spira

B
d
d
I
O linie
de câmp

a) b)

Fig. 1.11.

Liniile de câmp magnetic sunt circulare, ca în figura 1.11a.

O spiră circulară de rază d, parcursă de curentul electric staţionar

cu intensitatea I (vezi figura 1.11b) determină în centrul spirei un câmp
µI
magnetic de inducţie B = .
2d

Starea de magnetizare
Starea de magnetizare se instalează în cazul corpurilor în interiorul
cărora există, sau se formează sub acţiunea câmpului magnetic exterior,
bucle de curent (curenţi amperieni). Starea de magnetizare se instalează şi în
cazul corpurilor în interiorul cărora există domenii magnetice.
Spunem că avem o buclă de curent dacă există un flux de sarcini
electrice (caracterizat prin intensitatea curentului electric i[ A] ) care se
închide local, în jurul unei suprafeţe S [m 2 ] mici, ca în figura 1.12.

23
 →
Dacă se notează cu n normala la suprafaţă se defineşte momentul magnetic
→ →
al buclei de curent prin relaţia m = iS n [ Am 2 ] .

→
n

i
Fig. 1.12.

Un corp este magnetizat (se află în stare de magnetizare) dacă buclele de

curent se orientează în sensul câmpului magnetic exterior.

Materialele care au curenţi ampeieni în structură şi pe care câmpul

magnetic numai îi orientează se numesc paramagnetice (aluminiu, platină,
nichel, sodiu, potasiu, ş.a.).
Materialele care nu au curenţi ampeieni în structură dar se formează
şi sunt orientaţi de câmpul magnetic exterior se numesc diamagnetice (gaze
inerte, zinc, aur, mercur, siliciu, fosfor, compuşi organici, ş.a.).

Mărimea primitivă asociată stării de magnetizare a unui corp este

→
vectorul moment magnetic m [ Am 2 ] .
Local starea de magnetizare este exprimată de vectorul magnetizaţie
→
M [ A / m] defint prin integrala de volum
→ →
m = ∫ M dV ,
V
unde V este volumul corpului.
Observaţie. Se contată că magnetizaţia este, de fapt, o densitate de volum a
momentelor magnetice.

Există corpuri numite magneţi permanenţi, caracterizate printr-o

→
magnetizaţie M p (magnetizaţie permanentă) nenulă în absenţa vreunui
câmp magnetic exterior.
O altă parte din materiale se magnetizează sub acţiunea câmpului magnetic
→
exterior (magnetizaţia obţinută este temporară M t ) şi în sfârşit există foarte
multe materiale care nu se magnetizează.

24
 Pentru a exprima răspunsul corpurilor la acţiunea câmpului magnetic
se introduce, prin intermediul legii legăturii BHM, vectorul intensitate a
câmpului magnetic
→
→ B →
H= −M ,
µ0
unde µ 0 = 4π 10 [ H / m] este permeabilitatea vidului (constantă universală)
−7

→ → →
iar M = M p + M t este magnetizaţia totală (permanentă şi temporară).

Magnetizarea temporară depinde de natura corpului, valoarea

acesteia fiind stabilită de legea de material a magnetizaţiei temporare

→ →
M t = χm H ,

unde χ m este susceptivitatea magnetică a materialului.

Materialele paramagnetice au susceptivitatea magnetică χ m > 0 de valoare
mare iar materialele diamagnetice au χ m < 0 de valoare mică.
Pentru magnetizaţie permanentă nulă avem

→ →
B=µH ,

unde µ este permeabilitatea absolută a materialului, care poate fi exprimată

µ = µ 0 µ r în funcţie de permeabilitatea relativă µ r .
Relaţia dintre inducţia magnetică şi intensitatea câmpului este liniară
numai pentru domenii mici de variaţie ale intensităţii câmpului magnetic.

BS

BR (1)
(3) (2)
H
HC

-BS

Fig. 1.13.

25
 Tipic relaţia dintre inducţia magnetică şi intensitatea câmpului
magnetic, pentru materialele feromagnetice (cristale de fier, nichel, cobalt),
este exprimată prin curba de histerezis, cu aspectul din figura 1.13.

Curba (1) este curba de primă magnetizare. La creşterea intensităţii

câmpului magnetic inducţia se citeşte pe curba (2), iar la scăderea
intensităţii câmpului magnetic inducţia se citeşte pe curba (3).

Notaţiile din figură reprezintă:

HC – intensitatea câmpului magnetic coercitiv, definită ca punct pentru care

inducţia se anulează;
BS – inducţia de saturaţie, este valoarea maximă a inducţiei;
BR – inducţia remanentă, este valoarea inducţiei care rămâne după ce se
anulează intensitatea câmpului magnetic.
Materialele sunt magnetic moi dacă ciclul de histerezis este îngust
cu HC de valori mici (fier, permaloy, ferite) sau magnetic dure dacă ciclul
de histerezis este larg cu HC de valori mari (oţel, alnico).
Deoarece pierderile energetice (prin magnetizare şi demagnetizare) sunt
proporţionale cu suprafaţa ciclului de histerezis, materialele magnetic moi se
folosesc la construirea transformatoarelor şi maşinilor electrice, iar cele dure
la realizarea magneţilor.

Forţe exercitate asupra corpurilor aflate în stare de magnetizare

Asupra unui corp aflat în stare de magnetizare, stare caracterizată

→ →
prin momentul magnetic m , câmpul magnetic de inducţie B acţionează
cu un cuplu a cărei valoare este dată de produsul vectorial

→ → →
C = m x B [Nm] .

Modulul cuplului este C = mB sin α , proporţional cu sinusul unghiului

dintre cei doi vectori, se anulează când unghiul devine zero. Deci câmpul
acţionează în sensul răsturnării corpului pentru ca cei doi vectori să fie
coliniari – acţionează pentru a orienta corpul pe direcţia liniilor de câmp
magnetic.
Dacă corpul magnetizat este introdus într-un câmp magnetic
→
neuniform (are valori diferite în fiecare punct din spaţiu), pe lângă cuplul C
asupra corpului va acţiona şi o forţă

→ → →
F = grad (m . B ) ,

unde gradientul se aplică numai vectorului inducţie magnetică.

26
1.1.2. Parametrii de circuit
Câmpul electromagnetic acţionează asupra corpurilor aflate în stări
electromagnetice diferit în funcţie de natura corpului şi de dimensiunile
geometrice ale acestuia. Din acest punct de vedere caracterizarea corpurilor
se face prin mărimi fizice numite parametrii de circuit.
Parametrii de circuit (mărimile asociate corpurilor) sunt:

- rezistenţa electrică R [Ω] , exprimând proprietatea corpurilor de a se

opune trecerii curentului electric;
- capacitatea electrică C [F ] , exprimând proprietatea corpurilor
conductoare, separate prin dielectrici unul de celălalt, de a se încărca
cu sarcini electrice;
- inductivitatea L [H ] , exprimând proprietatea corpurilor
conductoare, parcurse de curent electric, de a produce un flux
magnetic.

Un corp real are valori nenule pentru toţi parametrii de circuit, unele valori
fiind mai mari, altele mai mici sau foarte mici.
Elementele de circuit sunt corpuri special realizate aşa încât să fie dominant
unul din parametrii de circuit, ceilalţi putând fi neglijaţi, astfel avem:

- rezistenţa electrică, formată dintr-un material conductor de

rezistivitate mare, este caracterizată în principal prin rezistenţa
electrică;
- condensatorul, format din doi conductori separaţi de un dielectric,
este caracterizat în principal prin capacitate electrică;
- bobina, formată dintr-un material conductor înfăşurat pe un suport
dielectric în interiorul căruia se află un circuit magnetic, este
caracterizată în principal prin inductivitate.

Capacitatea electrică
Capacitatea electrică se obţine pe baza a două corpuri conductoare
separate între ele de un material dielectric. Între cele două corpuri
conductoare (numite armături) se aplică o tensiune electrică u [V ] cele
două suprafeţe conductoare se vor încărca cu sarcini electrice de polaritate
opusă + q , − q .
Prin definiţie parametrul de circuit numit capacitate electrică este egal cu
raportul între sarcina acumulată pe una din armături şi tensiunea electrică
dintre cele două borne
q
C = [F ] ,
u
cu unitatea de măsură Farad.
Unitatea de măsură din SI (1 Farad) este foarte mare în raport cu
capacităţile uzuale aşa încât capacitatea electrică se exprimă în submultiplii

27
faradului de la pF - picofarad ( 1 pF = 10 −12 F ), nF - nanofarad
( 1nF = 10 −9 F ), până la mii de µF - microfarazi ( 1µF = 10 −6 F ).
În figura 1.14 este prezentat un condensator plan format din două suprafeţe
conductoare S [m 2 ] aflate la distanţa d [m] una de cealaltă între care se află
un material dielectric cu permitivitatea absolută ε [ F / m] .

Σ d
S
→
E
+q -q
A B

UAB

Fig. 1.14.

La bornele condensatorului se aplică tensiunea UAB, ceea ce conduce la

încărcarea armăturilor cu sarcinile electrice + q , − q . Prezenţa sarcinilor
electrice determină apariţia câmpului electric de intensitate E în spaţiul
dielectric dintre cele două armături.
Considerăm o suprafaţă închisă Σ care include armătura încărcată
pozitiv.
Legea fluxului electric stabileşte relaţia dintre fluxul vectorului
→ →
inducţie câmp electric printr-o suprafaţă închisă ψ Σ = ∫ D.d A şi cantitatea
Σ

de electricitate conţinută în volumul qVΣ mărginit de suprafaţa respectivă:

→ →
ψ Σ = qVΣ ⇔ ∫ D.d A = qVΣ .
Σ
→ →
Pentru cazul condensatorului din figura 1.14 avem D = ε E
→ → → →
⇒ ∫ D.d A = ε ∫ E.d A = ε ∫ EdA =εE ∫ dA =εES . Deoarece elementul de arie
Σ Σ Σ Σ
este un vector orientat către exteriorul suprafeţei Σ va fi coliniar cu
intensitatea câmpului electric, ceea ce face ca produsul scalar să devină
produs de module.
În interiorul volumului avem sarcina qVΣ = + q .
q
Egalând cele două expresii avem εES = q ⇒ E = .
εS

28
 B→ → B B
Tensiunea la borne este U AB = ∫ E.d l = ∫ Edl = E ∫ dl = Ed (deoarece dl
A A A
este orientat de la A la B şi E la fel). Intensitatea câmpului electric în
dielectricul condensatorului este:
U
E = AB [V / m] .
d
Capacitatea condensatorului plan va avea expresia:
q q q εS
C= = = ⇒C= .
U AB Ed q d
d
εS
Capacitatea electrică este un parametru de circuit, caracteristică a corpului,
motiv pentru care depinde de natura dielectricului, forma şi dimensiunile
armăturilor şi nu depinde de tensiunea aplicată şi nici de sarcina acumulată
pe armături.

Observaţie. Curentul de deplasare este “asociat variaţiei în timp a

vectorului inducţie câmp electric”. Modificarea tensiunii la bornele
condensatorului, spre exemplu scăderea acesteia U ↓ , determină scăderea
U
câmpului electric E = ↓ şi a sarcinii electrice q = CU ↓ de pe armături.
d
Această scădere a sarcinii se realizează printr-un flux fictiv de sarcini de la o
armătură la cealaltă, flux care constituie un curent electric numit curent
electric de deplasare.

Energia câmpului electrostatic al condensatorului

Aplicăm relaţia de definiţie a energiei în câmp electrostatic pentru cele două

armături conţinând sarcini electrice

1 n 1 q qU AB
We = ∑
2 k =1
qkVk = (q AV A + q BVB ) = (V A − VB ) =
2 2 2
,

deoarece avem q A = + q, qB = − q, U AB = VA − VB .
Folosind definiţia capacităţii obţinem alte forme de exprimare a energiei din
câmpul electrostatic al unui condensator

CU AB q2
We = , We = .
2 2C

Forţa cu care acţionează câmpul electrostatic asupra armăturilor se

calculează folosind teoremele forţelor generalizate:

∂We ∂ 2
CU AB 2
U AB ∂C U AB
2
∂ εS
Fx = = ( ) = = ( ),
∂x V = const . ∂x 2 V =const . 2 ∂x 2 ∂x x

29
 εSU AB
2
Fx = −
2x 2

unde x este o coordonata pe direcţia dintre armături x ∈ [0, d ] .

Forţa de atracţie dintre cele două armături se obţine la x = d :

εSU AB
2 2
CU AB
Fd = = .
2d 2 2d

Gruparea condensatorilor

Prin grupare a condensatorilor se înţelege cuplarea între ei a mai multor

condensatori, în scopul obţinerii unei capacităţi echivalente Ce de valoarea
dorită.
Un circuit este echivalent cu altul dacă prin înlocuirea unuia cu
celălalt nu se schimbă regimul de tensiuni şi curenţi în restul circuitului.

Dacă o bornă a condensatorului se conectează la un condensator (sau

la un capăt al grupării) iar cealaltă bornă se conectează la borna altui
condensator, ş.a.m.d., spunem că condensatorii sun conectaţi în serie, ca în
figura 1.15.

C1 C2 Cn Ce
+q -q +q -q +q -q
+q

u
u

Fig. 1.15.

Gruparea a n condensatori în serie determină distribuirea tensiunii u de la

borne pe fiecare condensator:
u = u1 + u 2 + .... + u n ,
q q q q
= + + ... + .
C e C1 C 2 Cn
Formula de calcul a capacităţii echivalente a n condensatori în serie este:
1 1 1 1
= + + ... + .
Ce C1 C2 Cn
Pentru doi condensatori în serie se foloseşte formula:
CC
Ce = 1 2 .
C1 + C2
Pentru n condensatori C0 identici condensatorul echivalent Ce are valoarea:

30
 1 1 1 1 n C
= + + ... + = ⇒ Ce = 0 ,
Ce C0 C0 C 0 C0 n
ceea ce înseamnă ca la conectarea în serie se obţine o capacitate echivalentă
mai mică decât cea mai mică capacitate din grup.

Dacă una din bornele condensatorilor se conectează la un punct

comun şi celelalte borne se conectează toate împreună, condensatorii sunt
conectaţi în paralel, ca în figura 1.16.
C1
+q1

A B
+q2

+qn Cn

+q -q
u

Fig. 1.16.

Tensiunea la bornele fiecărui condensator este tensiunea u de alimentare în

schimb sarcina se distribuie pe armături proporţional cu valoarea capacităţii:
q = q1 + q2 + ... + qn
Ceu = C1u + C2u + ... + Cnu
Formula de calcul a capacităţii echivalente a n condensatori în paralel este:

n
Ce = C1 + C2 + ... + Cn = ∑C
k =1
k .

Pentru n condensatori C0 identici condensatorul echivalent Ce are valoarea

Ce = nC0 , ceea ce înseamnă ca la conectarea în paralel se obţine o
capacitate echivalentă mai mare decât orice capacitate din grup.
Gruparea în serie şi gruparea în paralel determină circuite echivalente între
două puncte (A şi B).

Tipuri de condensatori

Condensatorii pot fi cu valoare fixă a capacităţii sau cu valoarea reglabilă

într-un domeniu de capacităţi.
Condensatorii cu valoarea reglabilă pot fi cu ax (capacităţi în domeniul
10,…,500 pF) sau semireglabili (capacităţi în domeniul 1,…,50 pF).
Condensatorii cu valoare fixă a capacităţii pot fi nepolarizaţi sau
polarizaţi.

31
Condensatorii nepolarizaţi se pot folosi în circuite de curent alternativ.

Fig. 1.17.

În figura 1.17 sunt prezentaţi câţiva condensatori nepolarizaţi diferind prin

dielectric (a – cu dielectric ceramic, b – cu mică, c – cu stiroflex), cu valori
ale capacităţii de până la 100 nF.
Condensatorii polarizaţi nu permit schimbarea polarităţii tensiunii la borne,
bornele fiind marcate (cu semnul + plus şi semnul minus).

Fig. 1.18.

În cazul schimbării accidentale a polarităţii există posibilitatea distrugerii

condensatorului (uneori explodează).
Aspectul a 4 condensatori polarizaţi este prezentat în figura 1.18.
Se construiesc pentru valori mari ale capacităţii nominale, de la 1 µF la mii
de µF şi pentru tensiuni de lucru din domeniul 10,…, 1000V.

Caracteristici tehnice

Principalele caracteristici ale condensatorilor, înscrise pe carcasă sunt:

- capacitatea nominală, reprezintă valoarea capacităţii înscrisă pe
condensator;
- toleranţa, exprimând în procente abaterea maximă dintre valoarea
reală a capacităţii condensatorului şi valoarea înscrisă pe acesta
(valoarea nominală);
- tensiunea nominală, este tensiunea la borne care nu trebuie depăşită
în funcţionarea de lungă durată, existând posibilitatea de distrugere a
condensatorului;

32
Notă. Toleranţa se mai întâlneşte sub numele de clasă de precizie.
Toleranţele uzuale sunt 20%, 10%, 5% ,1% şi 0.1%.

Alte limitări:
- tensiunea instantanee, este impusă de tensiunea de străpungere a
dielectricului;
- curentul instantaneu ;
- temperatura internă maximă, limitează de fapt tensiunea maximă,
pentru că temperatura internă depinde de puterea disipată –adică de
tensiune şi de temperatura externă;
- temperatura de depozitare.
Alte elemente caracteristice:
- coeficientul de variaţie cu temperatura α [ pF / 0K ] , stabileşte
valoarea capacităţii la o temperatură T în raport cu temperatura T0
de referinţă C = C0 [1 + α (T − T0 )] . Valori uzuale α ∈ [20,500] ;
- tangenta unghiului de pierderi tgδ , exprimă calitatea dielectricului
(pierderile din dielectric);
- frecvenţa de lucru (maximă a tensiunii la borne).

Schema echivalentă a condensatorului

Schema echivalentă a condensatorului se construieşte pe baza pierderilor de

sarcină ce au loc în funcţionarea acestuia.
Dielectricul dintre cele două armături nu este un izolator perfect,
având mai mulţi sau mai puţini electroni liberi (în funcţie de calitatea
materialului). Rezultă că va apărea un curent de descărcare, prin dielectric, a
sarcinii electrice. Acest fenomen este preluat, în schema echivalentă din
figura 1.19, de rezistenţa Rp, numită rezistenţă de pierderi.

Capacităţile Cp, sunt capacităţile celor două terminale ale condensatorului

faţă de masă (notată cu GND), condensatori având drept dielectric aerul.
Deoarece capacităţile Cp au valori mici, 0.1,…,1 pF, acestea se neglijează la
frecvenţe uzuale, aşa încât schema echivalentă conţine numai capacitatea
nominală în paralel cu rezistenţa de pierderi.
C

Cp Rp Cp

GND GND

Fig. 1.19.

33
Tangenta unghiului de pierderi se defineşte prin raportul dintre curentul
care se închide prin rezistenţa de pierderi şi curentul care se închide prin
capacitate
I Rp 1
tgδ = = .
I C ωR p C
Dacă dielectricul este performant, curentul prin rezistenţa de pierderi este
mic şi tangenta unghiului de pierderi are valori mici.
În relaţie intervine pulsaţia tensiunii ω = 2πf , dependentă de frecvenţa f a
tensiunii electrice aplicate la bornele condensatorului.

Rezistenţa electrică
Rezistenţa electrică este parametrul de circuit care exprimă opoziţia
materialelor la trecerea curentului electric, fiind definită drept raport

U AB
R= [Ω]
I

între tensiunea aplicată la borne UAB şi curentul electric I rezultat. Unitatea

de măsură este Ω - ohm.

Legea lui Ohm

Relaţia de definiţie a rezistenţei electrice poate fi privită şi altfel: dacă

printr-o rezistenţă electrică R [Ω] circulă un curent I [ A] , la bornele
acesteia avem o cădere de tensiune

U = RI [V ] ,

relaţie care constituie legea lui Ohm.

Legea de material a conducţiei electrice indică valoarea densităţii de

curent ce se stabileşte într-un material conductor de rezistivitate ρ [Ωm]
1
(sau de conductivitate σ = ) , atunci când în interiorul conductorului se
ρ
stabileşte un câmp electric:

→ 1 → →
J= ( E + E i ),
ρ
→ →
unde E este intensitatea câmpului electric indus iar E i este intensitatea
câmpului electric imprimat.

34
 Rezistenţa electrică fiind un parametrul de circuit nu depinde de UAB
şi nici de I. Spre exemplu în figura 1.20 avem un conductor de lungime l,
secţiune uniformă S, confecţionat dintr-un material cu rezistivitatea ρ .

S
l
B

A UAB

Fig. 1.20.

Deoarece conductorul din figura 1.20 nu conţine surse de câmp imprimat

→ 1→
legea conducţiei devine J = E .
ρ
Secţiunea conductorului fiind constantă, curentul electric, folosind legea
conducţiei are expresia
→ → ES
I = ∫ J .d A = J ∫ dA = JS = .
S S
ρ
ρI
Din care se obţine ⇒ E = .
S

B → → B
ρlI
Tensiunea la borne : U AB = ∫ E.d r = E ∫ dr = El = .
A A
S
Rezistenţa conductorului
ρI
l
U AB ρl
R= = S = [Ω] ,
I I S

constatăm că nu depinde de tensiunea la borne, nici de curent ci numai de

material prin ρ şi de dimensiunile geometrice (prin l şi S).

Corpurile având rezistenţă electrică, transformă energia câmpului

electric în căldură.

Legea Joule-Lenz stabileşte valoarea energiei ce se transformă în

căldură într-un interval de timp t, dacă prin rezistenţa R circulă curentul
electric i = i (t ) :

35
 t
W = ∫ Ri 2 dt [ J ]
0

În regim staţionar curentul este constant în timp i (t ) = I şi energia are

expresia W = RI 2t .

Puterea electrică este derivata energiei în raport cu timpul

dW
P= .
dt
În regim staţionar puterea electrică este:

P = RI 2 [W ] ,
cu unitatea de măsură Watt.

Notă. Pentru că energia se poate exprima în funcţie de putere prin relaţia

t t
W = ∫ Pdt = P ∫ dt = Pt , pentru energie se foloseşte curent unitatea de
0 0

măsură [kWh ] numită kWattoră, în locul unităţii din SI ( Joule).

Rezistorul este elementul de circuit realizat aşa fel încât să fie

caracterizat prin valoarea rezistenţei electrice, ceilalţi parametrii de circuit
având valori ce pot fi neglijate.

Gruparea rezistorilor

Pentru a obţine diverse valori ale rezistenţei electrice se recurge la gruparea

rezistorilor în serie, paralel sau mixt.
În figura 1.21 sunt prezentaţi n rezistori conectaţi în serie.

i R1 R2 Rn

u1 u2 un

Fig. 1.21.
Curentul este i prin fiecare rezistor, iar tensiunea aplicată la borne u se
distribuie pe fiecare rezistor proporţional cu valoarea rezistenţei u k = Rk i .
Avem succesiv:
u = u1 + u 2 + ... + u n
.
u = R1i + R2i + ... + Rni = ( R1 + R2 + ... + Rn )i

Gruparea de n rezistori poate fi înlocuită cu un singur rezistor (rezistorul

echivalent) de rezistenţă Re. Avem:

36
 u = Rei = ( R1 + R2 + ... + Rn )i .
Valoarea rezistenţei echivalente a unei grupări de n rezistori conectaţi în
serie se calculează cu relaţia:
n
Re = R1 + R2 + ... + Rn = ∑ Rk .
k =1

În figura 1.22 sunt prezentaţi n rezistori conectaţi în paralel.

R1
i1

R2
i2

Rn
in
i

u
Fig. 1.22.

Tensiunea este aceeaşi la bornele fiecărui rezistor în schimb se distribuie

curentul:
i = i1 + i2 + ... + in
u u u u .
= + + ... +
Re R1 R2 Rn
Valoarea rezistenţei echivalente a unei grupări de n rezistori conectaţi în
paralel se calculează cu relaţia:

n
1 1 1 1 1
= + + ... + =∑ ⇔
Re R1 R2 Rn k =1 Rk
n
.
Ge = ∑ Gk
k =1

1
Inversul rezistenţei notată, G = [ S ] , se numeşte conductanţă şi se
R
măsoară în Siemens.

Uneori se impune transformarea unui grup de 3 rezistori conectaţi în

triunghi într-un grup de 3 rezistori conectaţi în stea, vezi figura 1.23.
Procedeul se numeşte transfigurare din stea în triunghi sau din triunghi în
stea.
Este de fapt o echivalenţă în 3 puncte – înlocuind o structură cu cealaltă nu
se modifică regimul de curenţi şi de tensiuni din exterior.

37
Pentru transfigurarea din triunghi în stea se calculează rezistenţa totală a
triunghiului Rt = RA + RB + RC .
Rezistenţele din steaua echivalentă se calculează pe baza relaţiilor:

R A RB R R R R
R1 = , R2 = A C , R3 = C B .
Rt Rt Rt

Fig. 1.23.

Rezistenţele din triunghiul echivalent se calculează pe baza relaţiilor:

R1R2
RA = R1 + R2 + ,
R3
R3 R1
RB = R3 + R1 + ,
R2
R3 R2
RC = R3 + R2 + .
R1

Tipuri de rezistori

Rezistorii pot fi cu rezistenţă fixă sau cu rezistenţă reglabilă.

Rezistorii sunt realizaţi prin:
- depunerea pe un suport dielectric a unei pelicule metalice,din oxizi
ai unor metale sau de carbon,
- bobinarea unui material conductor pe un suport izolator.

Rezistorii cu rezistenţă reglabilă (potenţiometrii sau rezistorii semireglabili)

au trei borne: una pentru începutul, alta pentru sfârşitul stratului conductor
şi o a treia bornă corespunzând cursorului. Cursorul este prevăzut cu un
contact electric care se sprijină pe stratul conductor al rezistenţei, având
posibilitatea de a se deplasa pe stratul conductor cu ajutorul unui ax de
rotaţie sau a unei pârghii, vezi figura 1.24.

38
Între capete şi cursor se obţin valori diferite ale rezistenţei electrice în
funcţie de poziţia cursorului.
Potenţiometrii, după cum se modifică valoarea rezistenţei, pot fi:

- liniari, când există o relaţie de proporţionalitate între poziţia

cursorului şi valoarea rezistenţei electrice R = kx ;
- logaritmici, când R = log(x) , unde x este distanţa cursorului faţă de
punctul de zero al rezistenţei (borna de început).

Fig. 1.24.

În figura 1.25 sunt rezistori cu rezistenţă fixă, diferind prin putere.

Fig. 1.25.

Termorezistenţa, este un rezistor cu rezistenţă fixă realizat în cele mai multe

cazuri din platină (spre exemplu Pt100), care este utilizat ca traductor de
temperatură.
Traductorul este un element fizic care converteşte o mărime (de regulă
neelectrică) în altă mărime (de regulă electrică). Traductorul de temperatură
cu termorezistenţă converteşte variaţia de temperatură în variaţie a
rezistenţei electrice.
Spre exemplu Pt100 are o caracteristică liniară a valorii rezistenţei electrice
pentru temperaturi din domeniul − 50,...,+500 0 C .

39
În clasa rezistorilor sunt incluse şi elementele realizate cu materiale
semiconductoare, dintre acestea uzuale sunt: termistorul şi varistorul.

Termistorul, este un rezistor cu rezistenţă fixă realizat din oxizi de titan,

carbonat de bari ş.a. care este utilizat ca traductor de temperatură şi ca
element de protecţie a diferitelor circuite electrice sau electronice.
Rezistenţa termistorului se modifică puternic cu temperatura.
Există termistori la care rezistenţa creşte cu temperatura (PTC) şi termistori
la care rezistenţa scade cu temperatura (NTC). În figura 1.26a este prezentat
simbolul termistorului.

Varistorul, este fabricat din carbură de siliciu (semiconductor) şi este

caracterizat prin faptul că rezistenţa acestuia este puternic dependentă de
tensiunea de la borne. Varistorul, cu simbolul în figura 1.26b, este utilizat la
protecţia circuitelor împotriva depăşirii valorii tensiunii de alimentare a
circuitelor.

Rth Rv

t U

a) b)

Fig. 1.26.

Caracteristici tehnice ale rezistorilor

Principalele caracteristici tehnice sunt înscrise, în clar sau prin intermediul

codului culorilor, pe corpul rezistorului şi anume:

- rezistenţa nominală;
- toleranţa, cu valori de 20, 10, 5, 2.5, 2 şi 1%;
- puterea maxim disipată, este puterea maximă ce poate fi suportată în
funcţionarea de lungă durată; Are valori standardizate de 0.125,
0.250, 0.5, 1, 2, 3, 5, 10 W şi alte valori după necesităţi.

Alte mărimi caracteristice sunt:

- coeficientul de variaţie cu temperatura al valorii rezistenţei;

- temperatura maximă şi temperatura minimă de funcţionare;
- frecvenţa maximă de lucru;
- temperatura minimă de depozitare;
- rigiditatea dielectrică şi rezistenţa de izolaţie se referă la tensiunile
maxime ce pot fi aplicate pe suprafaţa (dielectrică) a rezistorului –
fără ca aceasta să se distrugă într-un timp mai mic de 60s.

40
Inductivităţi
Orice corp (corp conductor sau semiconductor) dacă poate fi parcurs
de curent electric de conducţie poate fi caracterizat prin inductivitate.
Curentul electric determină apariţia, în orice punct din spaţiu, a unui câmp
→
magnetic (caracterizat prin inducţia B ), care câmp magnetic determină un
flux magnetic prin orice suprafaţă.

Inductivitatea (inductanţa) se defineşte ca raport între fluxul total

Φ t printr-o suprafaţă şi curentul i care a produs respectivul flux

Φt
L= [H ] ,
i
cu unitatea de măsură Henry.

Bobina (solenoidul) este elementul fizic, realizat aşa încât să fie accentuată
inductivitatea (ceilalţi parametrii de circuit având valori ce pot fi neglijate).
Se obţine o bobină prin înfăşurarea unui fir conductor pe o carcasă cilindrică
sau paralelipipedică, în interiorul căreia este aer sau este plasat un circuit
magnetic. Dacă firul conductor înconjoară carcasa de n ori spunem că
bobina are n spire.
Dacă prin bobină circulă curentul electric de intensitate I, atunci prin fiecare
spiră circulă acelaşi curent I.
Fiecare spiră determină printr-o suprafaţă S un flux magnetic
fascicular
→ →
Φ f = ∫ B.d A [Wb ] ,
S
cu unitatea de măsură Weber.
Fluxul magnetic total este fluxul produs de toate spirele bobinei:

Φ t = nΦ f [Wb ] ,
nΦ f
de unde se obţine expresia inductivităţii L = .
i

Exemplu. Fie o bobină foarte lungă (lungimea mult mai mare ca

dimensiunea transversală a bobinei), cu n spire, bobinate pe o carcasă
cilindrică ca în figura 1.27.
Notă. Cercul cu x în interior semnifică un curent care pleacă spre planul
figurii iar cercul cu punct un curent care vine din planul figurii.
Inducţia câmpului magnetic pe axa bobinei este B = µnI şi fluxul fascicular
se poate calcula , considerând inducţia câmpului magnetic B independentă
→ →
de suprafaţă, Φ f = ∫ B.d A = B ∫ d A = BS = µnIS .
S S

41
 nΦ f
De unde obţinem inductivitatea unei bobine foarte lungi L = = µn 2 S .
I

Fig. 1.27.

Circuitul magnetic este un circuit închis format din materiale

feromagnetice (tole din oţel electrotehnic, ferite, ş.a.) care să permită
închiderea liniilor de câmp magnetic.

Materialele se opun trecerii liniilor de câmp magnetic, ca şi în cazul

curentului electric. Această opoziţie este exprimată prin mărimea numită
rezistenţă magnetică (sau reluctanţă).

Rezistenţă magnetică este definită prin raportul între tensiunea

magnetomotoare u m şi fluxul magnetic fascicular
u
Rm = m [ A / Wb ] .
Φf

Tensiunea magnetomotoare reprezintă, prin definiţie, circulaţia vectorului

intensitate a câmpului magnetic pe o curbă deschisă Γ

→ →
u m = ∫ H .d l [ A] .
Γ
Rezistenţa magnetică este o proprietate a circuitului magnetic,
depinzând de natura circuitului magnetic şi de dimensiunile geometrice ale
acestuia. Nu depinde de proprietăţile câmpului magnetic.

Exemplu. Rezistenţa magnetică a unei bare de lungime lm, secţiune A,

confecţionată dintr-un material de permeabilitate µ este:

42
 lm
Rm = [ A / Wb ] .
µA

Rezistenţele magnetice pot fi cuplate în serie sau în paralel. Pentru calculul

rezistenţei magnetice echivalente se folosesc relaţiile de la rezistenţe
electrice.

Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice

Legea circuitului magnetic stabileşte legătura între circulaţia

vectorului câmp magnetic pe o curbă închisă Γ şi intensitatea curentului
electric iSΓ care străbate suprafaţa SΓ mărginită de curba închisă
→ →

∫ H d l = iSΓ .
Γ

Dacă avem o bobină cu n spire, prin care circulă curentul electric I, suma
curenţilor printr-o suprafaţă reprezintă solenaţia bobinei θ = nI .
Pe un contur închis Γ (1-2-3-…-n-1) avem:
→ → 2 → → 3 → → 1 → →

∫ H d l = ∫ H d l + ∫ H d l + ... + ∫ H d l =
Γ 1 2 n
.
→ →

∫ Hd l = u
Γ
m1 + u m 2 + ... + umn

Dacă pe acelaşi contur închis avem mai multe bobine, fiecare va contribui
cu solenaţia proprie aşa încât avem: iSΓ = θ1 + ... + θ n .
În aceste condiţii legea circuitului magnetic, devine ∑u m = ∑θ sau
n n

∑R
k =1
mk Φ fk = ∑θ k , ( II )
k =1

relaţie cunoscută drept teorema a II-a Kirchhoff pentru circuite magnetice.

Notă. Dacă circuitul magnetic conţine magneţi permanenţi solenaţia se

înlocuieşte cu produsul Hl .

Pentru o bobină necuplată magnetic cu altă bobină inductivitatea,

numită inductivitate proprie, se calculează cu relaţia
θ ni
n n
nΦ f Rm Rm n 2
L= = = = .
i i i Rm

Legea fluxului magnetic afirmă faptul că fluxul magnetic printr-o

→ →
suprafaţă închisă Σ este nul: ∫ B.d A = 0 .
Σ

43
Pe această bază avem teorema a I-a a lui Kirchhoff pentru circuite
magnetice
n

∑Φ
k =1
fk = 0. ( I )

Inductivitatea mutuală

Fluxul mutual prin suprafaţa SΓ 2 a bobinei 2 (vezi figura 1.28) este

fluxul pe care îl produce vectorul inducţie magnetică B1
→ →
Φ 21 = ∫ B1.d A ,
SΓ 2
unde inducţia magnetică B1 este determinată de curentul i1 - care circulă prin
bobina 1.

Notă. Primul indice se referă la suprafaţa prin care se închid liniile de câmp
iar al doilea indice se referă la circuitul (curentul) care a produs fluxul.

Inductivitatea mutuală a bobinei 2 în raport cu bobina 1 se

defineşte, prin raportul dintre fluxul prin spirele bobinei 2, raportat la
curentul care a determinat câmpul magnetic:

Φ 21
L21 = .
i1

Φ 21 Γ2
Γ1

SΓ1
i1 SΓ 2

Fig. 1.28.

Inductivitatea mutuală a bobinei 1 faţă de bobina 2 este egală cu

inductivitatea mutuală a bobinei 2 faţă de bobina 1, motiv pentru care se
notează M = L21 = L12 .
Liniile de câmp produse de curentul i1 se închid o parte prin suprafaţa
bobinei 2 determinând fluxul magnetic Φ 21 şi o altă parte nu trec prin
suprafaţa respectivă, determinând fluxul magnetic Φ11 . Fluxul magnetic prin
suprafaţa bobinei 2 este produs de curentul i2 care circulă prin bobina 2
(fluxul propriu Φ 22 al bobinei) şi de curentul i1 (fluxul magnetic Φ 21 ) care
circulă prin bobina 1 aşa încât pentru bobina 2 fluxul total este:

44
 Φ 2 = Φ 21 + Φ 22 = L21i1 + L22i2 = Mi1 + L22i2 .

Similar fluxul magnetic prin suprafaţa bobinei 1 este:

Φ1 = Φ11 + Φ12 = L11i1 + L12i2 = L11i1 + Mi2 .

Putem scrie altfel relaţiile pentru inductivităţile mutuale:

Φ2 Φ1
L21 = , L12 = .
i1 i 2 =0
i2 i1= 0

Legea inducţiei electromagnetice

Fie o curbă închisă Γ , notată cu ABCD în figura 1.29.

Legea inducţiei electromagnetice stabileşte faptul că variaţia fluxului
magnetic printr-o suprafaţă S Γ , mărginită de curba Γ , determină apariţia
unei tensiunii electromotoare
dΦ S Γ
e=− ,
dt

care prin curentul i (pe care îl determină în circuit) se opune variaţiei

fluxului magnetic.

Fig. 1.29.

În figura 1.29 sunt prezentate modalităţile de modificare a fluxului magnetic

prin suprafaţa mărginită de punctele ABCD (un cadru dreptunghiular cu o
latură CD care se poate deplasa cu viteza v):

a) magnetul NS este fix şi latura CD care deplasează cu viteza v, ceea

ce însemnă că este variabilă suprafaţa S Γ , implicit fluxul magnetic;
b) magnetul NS se deplasează cu viteza v , iar cadrul ABCD este fix,
ceea ce însemnă că este variabil fluxul magnetic;

45
 c) fluxul magnetic este produs de o bobină fixă prin care circulă un
curent ia variabil în timp (cadrul ABCD este fix), ceea ce însemnă că
este variabil fluxul magnetic.

Dacă cadrul este format din n spire avem Φ SΓ = nΦ f , unde Φ f este fluxul
fascicular (pentru o spiră ABCD).
Notă. Fluxul variabil în timp Φ SΓ induce o tensiune electromotoare e , care
determină curentul i. Curentul i va determina un alt flux magnetic , numit de
reacţie, care flux magnetic se opune variaţiei fluxului iniţial.

În cazul a două bobine cuplate magnetic, ambele fixe, dacă curentul

i1 este variabil în timp, tensiunea electromotoare la bornele bobinei 2 este:

dΦ 2 d di di
e2 = − = − ( L21i1 + L22i2 ) = − M 1 − L22 2 .
dt dt dt dt
di1
Primul termen reprezintă tensiunea de inducţie mutuală ( u 21 = − M
),
dt 1
iar cel de al doilea termen reprezintă tensiunea de autoinducţie
di
( u 22 = − L22 2 ).
dt

Energia înmagazinată în câmpul magnetic al bobinei

Energia din câmpul magnetic al unei bobine necuplată magnetic, de

inductivitate L prin spirele căreia circulă curentul i, este:

Φ t i Li 2
Wm = = .
2 2

Energia din câmpului magnetic al bobinei 1 cuplată magnetic cu bobina 2 se

obţine pe baza relaţiei generale, înlocuind fluxul magnetic:

Φ1i1 1 1
Wm = = ( L11i1 + Mi2 )i1 = ( L11i12 + Mi1i2 ) .
2 2 2

Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic, stabilesc relaţiile de

calcul a forţelor în funcţie de energia câmpului magnetic:

dWm dWm
F =− , F =− .
dx Φ =cons tan t dx i = cons tan t

Exemplu. Fie circuitul din figura 1.30a, format dintr-un circuit magnetic
(un U şi un I) de lungime lm , permeabilitate magnetică µ Fe şi secţiune S.

46
Cele două porţiuni de circuit sunt separate printr-un strat de aer µ 0 << µ Fe
(numit întrefier), de grosime δ << lm de fiecare parte.

i
θ = ni
n
lm

Rmδ Rmδ

δ δ
RmFe
a) b)

Fig. 1.30.

Pe una din laturile circuitului magnetic se află o bobină cu n spire, prin care
circulă curentul i, determinând o solenaţie θ = ni .
Se cere să se determine forţa cu care acţionează bobina (considerată
fixă) asupra armăturii mobile.

Cele trei rezistenţele magnetice corespunzătoare circuitului magnetic pe care

l δ δ
se află bobina RmFe = m şi întrefierului Rm 0 = , Rm 0 =
µ Fe S µ0 S µ0 S

sunt în serie (ca în schema echivalentă din figura 1.30b).

Rezistenţa magnetică echivalentă este:

Rme = RmFe + Rmδ + Rmδ .

Notă. Deoarece întrefierul este mic în raport cu lungimea materialului

magnetic δ << l m în calculul lui RmFe se foloseşte l m ≅ l m − 2δ .

Teorema Kirchhoff II pentru circuite magnetice permite determinarea

fluxului fascicular:
θ ni
Rme Φ f = θ ⇒ Φf = = .
Rme RmFe + 2 Rmδ

Inductivitatea bobinei este

nΦ f n2
L= = .
i Rme

Energia înmagazinată în câmpul magnetic este:

47
 Φ t i nΦ f i n 2 i 2
Wm = = = .
2 2 2 Rme

Forţa cu care armătura fixă (în formă de U) atrage armătura mobilă (în
formă de I) se determină prin derivarea energiei la curent constant
(i=constant)

dWm d n 2i 2
F =− =− ( ) ,
dx i = cnst dx 2 Rme i =cnst

în raport cu coordonata x.

Considerăm axa Ox cu originea pe armătura mobilă şi orientată către

armătura fixă.
Reluctanţa (rezistenţa magnetică) echivalentă pentru o cotă x cu domeniul
0 < x < δ , este

2x
Rme = RmFe + .
µ0 S

Prin derivare, la curent constant, se obţine expresia forţei dintre armături:

n 2i 2 1 2 n 2i 2 1 2 Φ 2f
F =− (− 2 ) = ( 2 )= .
2 Rme µ 0 S x =d 2 Rme µ0 S µ0 S

Pentru a creşte valoarea forţei se impune utilizarea unui circuit magnetic

care să asigure un flux magnetic cât mai mare. În acest scop o primă metodă
se referă la utilizarea de materiale magnetice de calitate, ceea ce va scădea
reluctanţa magnetică a circuitului. O a doua metodă constă în creşterea
solena’iei pe baza creşterii numărului de spire şi a curentului.

48